Economia Turism Ispas

ANA ISPAS

ECONOMIA TURISMULUI

Editura Universităţii Transilvania din Braşov 2010

CUPRINS: Introducere .............................................................................................................................5 Obiectivele cursului................................................................................................................5 Cerinţe preliminare.................................................................................................................7 Mijloace de lucru....................................................................................................................7 Structura cursului ...................................................................................................................7 Durata medie de studiu individual ..........................................................................................7 Evaluarea ...............................................................................................................................7 MODULUL 1. TURISMUL – ACTIVITATE ECONOMICO-SOCIALĂ Introducere .......................................................................................................................8 Obiectivele modulului.......................................................................................................9 M1.U1. Conceptele de „turism”, „turist” şi „industrie turistică”...............................10 M1.U1.1. Introducere ................................................................................................10 M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................10 M1.U1.3. Conceptul de „turism” ...............................................................................11 M1.U1.4. Conceptul de „turist” .................................................................................11 M1.U1.5. Conceptul de „industrie turistică” ..............................................................13 M1.U1.6. Rezumat ....................................................................................................14 M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .................................................................14 M1.U2. Turismul şi dezvoltarea economico-socială ...................................................17 M1.U2.1. Introducere ................................................................................................17 M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................17 M1.U2.3. Locul şi rolul turismului în economie.........................................................18 M1.U2.4. Turismul în circuitul economic mondial.....................................................21 M1.U2.5. Rezumat ....................................................................................................23 M1.U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor...........................................................24 M1.U3. Dimensiunile fenomenului turistic ..................................................................27 M1.U3.1. Introducere ................................................................................................27 M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................27 M1.U3.3. Turismul – un fenomen cu abordare multifuncţională ................................28 M1.U3.4. Factorii determinanţi ai evoluţiei turismului.................................................34 M1.U3.5. Formele de turism......................................................................................42 M1.U3.6. Rezumat.....................................................................................................57 M1.U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .................................................................57 M1.U4. Măsurarea circulaţiei turistice........................................................................59 M1.U4.1. Introducere ................................................................................................59

1

M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................59 M1.U4.3. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice ...............................................60 M1.U4.4. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice ...........................................62 M1.U4.5. Metode de studiere a orientării fluxurilor turistice......................................64 M1.U4.6. Rezumat.....................................................................................................69 M1.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .................................................................70 MODULUL 2. PIAŢA TURISTICĂ Introducere ................................................................................................................72 Obiectivele modului ..................................................................................................72 M2.U1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice...................................................73 M2.U1.1. Introducere ................................................................................................73 M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................73 M2.U1.3. Caracteristicile pieţei turistice ....................................................................73 M2.U1.4. Tendinţe actuale pe piaţa turistică ..............................................................76 M2.U1.5. Rezumat ....................................................................................................83 M2.U1.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...........................................................83 M2.U2. Cererea, oferta şi preţurile pe piaţa turistică .................................................85 M2.U2.1. Introducere ................................................................................................85 M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................86 M2.U2.3. Cererea şi consumul turistic .......................................................................86 M2.U2.4. Oferta şi producţia turistică........................................................................95 M2.U2.5. Preţurile produselor turistice........................................................................101 M2.U2.6. Rezumat .................................................................................................. 109 M2.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................... 110 MODULUL 3. COMPONENTELE OFERTEI TURISTICE Introducere ................................................................................................................... 112 Obiectivele modulului................................................................................................... 112 M3.U1. Potenţialul turistic ......................................................................................... 113 M3.U1.1. Introducere .............................................................................................. 113 M3.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................. 113 M3.U1.3. Conţinutul şi structura potenţialului turistic.............................................. 113 M3.U1.4. Valorificarea potenţialului turistic............................................................ 117 M3.U1.5. Rezumat .................................................................................................. 124 M3.U1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................... 124 M3.U2. Baza tehnico-materială a turismului............................................................. 125 M3.U2.1. Introducere .............................................................................................. 125

2

M3.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................. 125 M3.U2.3. Structura şi evoluţia bazei tehnico-materiale ............................................ 126 M3.U2.4. Investiţiile în turism................................................................................. 133 M3.U2.5. Rezumat .................................................................................................. 140 M3.U2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................... 140 M3.U3. Resursele umane în turism ............................................................................ 143 M3.U3.1. Introducere .............................................................................................. 143 M3.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................. 143 M3.U3.3. Resursele umane – componentă principală a calităţii serviciilor în industria ospitalităţii.....................................................................................................144 M3.U3.4. Particularităţile muncii în turism .............................................................. 150 M3.U3.5. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism ................................... 151 M3.U3.6. Rezumat .................................................................................................. 152 M3.U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................... 152 M3.U4. Serviciile turistice .......................................................................................... 154 M3.U4.1. Introducere .............................................................................................. 154 M3.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................. 154 M3.U4.3. Tipologia serviciilor turistice ................................................................... 154 M3.U4.4. Transporturile turistice............................................................................. 157 M3.U4.5. Industria ospitalităţii ................................................................................ 171 M3.U4.6. Rezumat .................................................................................................. 182 M3.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................... 184 MODULUL 4. ORGANIZAREA ŞI EFICIENŢA TURISMULUI Introducere .............................................................................................................. 186 Obiectivele modulului ............................................................................................. 186 M4.U1. Coordonate ale organizării turismului ......................................................... 188 M1.U4.1. Introducere .............................................................................................. 188 M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................. 188 M1.U4.3. Structuri organizatorice în turism............................................................. 189 M1.U4.4. Forme de integrare a activităţii turistice ................................................... 202 M1.U4.5. Rolul statului în turism ............................................................................ 206 M1.U4.6. Rezumat .................................................................................................. 211 M1.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................... 212 M4.U2. Eficienţa economică şi socială a turismului .................................................. 213 M4.U2.1. Introducere .............................................................................................. 213 M4.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................. 215 M4.U2.3. Criterii de apreciere şi indicatori de măsurare a eficienţei economice

3

în turism........................................................................................................................215 M4.U2.4. Eficienţa socială a turismului şi turismul social........................................ 226 M4.U2.5. Eficienţa ecologică.......................................................................................228 M4.U2.6. Efectul multiplicator al turismului............................................................ 236 M4.U2.7. Rezumat .................................................................................................. 240 M4.U2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................... 241 Bibliografie selectivă ..................................................................................................... ...243

4

Introducere Disciplina Economia turismului îşi propune clarificarea principalelor aspecte ale activităţii turistice: definirea conceptelor de “turism”, “turist”, „industrie turistică”, definirea locului şi rolului turismului în economie, dimensiunile fenomenului turistic, măsurarea circulaţiei turistice, cercetarea specificului şi particularităţilor de manifestare ale cererii şi ofertei turistice, mecanismul de formare a preţurilor în domeniul turismului, potenţialul turistic, baza tehnico-materială a turismului, resursele umane în turism, serviciile turistice, elemente de organizarea turismului şi eficienţa economică şi socială a turismului. În urma parcurgerii acestui curs, se vor obţine aptitudini de a purta foarte uşor o discuţie pe temele legate de turism, se vor putea emite judecăţi, formula concluzii, realiza analize de situaţie.

Obiectivele cursului Cursul intitulat Economia turismului are ca obiectiv principal dobândirea de către studenţi a unor competenţe profesionale şi transversale specifice programului de studiu „Economia Comerţului, turismului şi serviciilor”, precum:
Cunoaşterea, înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază ale domeniului şi ale ariei de specializare; utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională: o cunoaşterea conceptelor economice specifice domeniului turismului, concepte de bază privind planificarea, organizarea, coordonarea şi controlul activităţilor în organizaţiile economice din turism; o definirea conceptelor de “turism”, “turist”, „industrie turistică”, definirea locului şi rolului turismului în economie, dimensiunile fenomenului turistic, măsurarea circulaţiei turistice , cercetarea specificului şi particularităţilor de manifestare ale cererii şi ofertei turistice, mecanismul de formare a preţurilor în domeniul turismului, potenţialul turistic, baza tehnico-materială a turismului, resursele umane în turism, serviciile turistice, eficienţa economică şi socială a turismului.
Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor variate tipuri de concepte, situaţii, procese, proiecte etc. asociate domeniului turistic: o culegerea, analiza şi interpretarea de date şi informaţii din punct de vedere cantitativ şi calitativ, din diverse surse alternative, respectiv din contexte profesionale reale şi din literatura de specialitate în domeniu, pentru formularea de argumente, decizii şi demersuri concrete asociate domeniului turistic; o analiza şi interpretarea fenomenelor şi proceselor economice specifice turismului şi serviciilor turistice; sintetizarea şi interpretarea unui set de informaţii, rezolvarea unor probleme de 5

bază şi elaborarea concluziilor posibile.
Utilizarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de probleme/situaţii bine definite, tipice domeniului turistic în condiţii de asistenţă calificată: o rezolvarea problemelor în contexte bine definite asociate: planificării, conceperii şi executării de activităţi practice utilizând tehnici şi proceduri adecvate organizării activităţii firmelor de turism; planificării, conceperii şi executării prestaţiilor în condiţii de asigurare a satisfacţiei clientelei.
Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare pentru a aprecia calitatea, meritele şi limitele unor procese, programe, proiecte, concepte, metode şi teorii: o evaluarea factorilor care influenţează dezvoltarea organizaţiilor care acţionează în turism; fundamentarea necesarului de resurse umane, materiale şi financiare în raport cu cerinţele volumului şi eficienţei organizaţiei de turism; o analiza şi evaluarea strategiilor, politicilor comerciale şi turistice din perspectiva impactului acestora asupra dezvoltării locale şi regionale; participarea la fundamentarea de studii şi analize, oportunităţi tehnico-economice, organizatorice şi de eficienţă a activităţilor care se desfăşoară în domeniul turismului; participarea la fundamentarea necesarului de resurse umane, materiale şi financiare în raport cu cerinţele volumului şi eficienţei organizaţiei de turism.
Elaborarea de proiecte profesionale şi/sau de cercetare, prin utilizarea unor principii şi metode consacrate în domeniu.
Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie, cu asistenţă calificată: o rezolvarea de probleme şi adoptarea de decizii într-un context simplu şi previzibil; abilităţi de redactare şi prezentare a unor materiale scrise şi discursuri; asumarea responsabilităţii propriilor decizii şi acţiuni; capacitatea de a acţiona într-o varietate de situaţii ce implică activităţi creative; capacitatea de a lucra cu cifre, de a manipula date şi de a analiza tendinţe; gândire analitică şi sintetică; abilitatea de a lucra în condiţii de incertitudine şi de risc; abilitatea de aplicare a cunoştinţelor în situaţii din viaţa cotidiană; cunoştinţe generale de metodologia cercetării.
Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi distribuirea de sarcini pentru nivelurile subordinate: o Dezvoltarea abilităţilor generale de comunicare orală şi scrisă în limba maternă; abilităţi de lucru în echipă şi de a coordona grupuri restrânse de persoane; atitudinea etică faţă de client şi grupul de muncă, capacitatea de colaborare şi coordonare a activităţilor cu membrii echipei, recunoaşterea şi respectul diversităţii şi multiculturalităţii, abilitatea de a identifica nevoile şi motivaţiile membrilor unei echipe; acceptarea diversităţii de opinii şi a atitudinilor critice.
Conştientizarea nevoii de formare continuă, utilizarea eficientă a resurselor şi tehnicilor de învăţare, pentru dezvoltarea personală şi profesională: o Învăţare autonomă şi independentă, deschidere către formarea

6

continuă şi învăţarea pe tot parcursul vieţii; cunoaşterea şi respectarea valorilor şi eticii profesionale; identificarea nevoilor de învăţare şi dezvoltarea abilităţilor de învăţare prin studii de caz, dezbateri şi soluţionarea de probleme concrete; identificarea nevoilor personale de învăţare. Cerinţe preliminare Deţinerea unor noţiuni de bază legate de economie generală şi economia serviciilor pentru a putea înţelege fenomenele şi situaţiile exemplificate în curs. Mijloace de lucru Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente modulelor nu necesită existenţa unor mijloace sau instrumente speciale de lucru. Structura cursului Cursul Economia turismului este structurat în patru module, astfel: primul modul cuprinde patru unităţi de învăţare, al doilea modul cuprinde două unităţi de învăţare, al treilea modul cuprinde patru unităţi de învăţare, al patrulea modul cuprinde două unităţi de învăţare. La rândul său, fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica unităţii de învăţare respective, exemple, teste de autoevaluare, precum şi probleme propuse spre discuţie şi rezolvare. La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare este indicată câte o temă de control. Rezolvarea temelor de control este obligatorie. Testele grilă au întrebări cu un singur răspuns corect. Durata medie de studiu individual Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de Economia turismului (atât aspectele teoretice, cât şi rezolvarea testelor de autoevaluare şi rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore pentru fiecare unitate. Evaluarea La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă care se va calcula în funcţie de rezultatele obţinute la examenul final (un test grilă, ce va conţine întrebări teoretice şi aplicaţii practice din materia prezentată în cadrul cursului, test care va deţine 2/3 din nota finală) şi activitatea desfăşurată pe parcursul semestrului (temele de casă/seminar, ce vor reprezenta 1/3 din nota finală).

7

Modulul 1. Turismul – activitate economico-socială Cuprins Introducere ......................................................................................................................8 Obiectivele modulului..........................................................................................................9 U1. Conceptele de „turism”, „turist” şi „industrie turistică”.............................................10 U2. Turismul şi dezvoltarea economico-socială ...............................................................17 U3. Dimensiunile fenomenului turistic .............................................................................27 U4. Măsurarea circulaţiei turistice ....................................................................................59 Introducere Deşi este considerat de cei mai mulţi specialişti ca un fenomen propriu perioadei contemporane, turismul s-a cristalizat la sfârşitul secolului al XIX- lea şi, ca atare, primele încercări de definire şi caracterizare a lui datează din această perioadă. În ultimii ani el a cunoscut o expansiune deosebită, fapt reflectat şi în intensificarea preocupărilor de clarificare teoretică a acestui fenomen. Prin natura lui, turismul se prezintă ca o activitate economică situată la interferenţa altor ramuri, ceea ce determină o serie de dificultăţi în definirea lui. Luând în considerare rapida schimbare pe care a suferit-o mediul economico-social în care se desfăşoară turismul, concomitent cu creşterea considerabilă a nevoilor în materie de date statistice privind turismul (nu numai administraţia naţională a turismului din fiecare ţară are nevoie de date statistice specifice turismului, ci şi alte diferite categorii de utilizatori, precum profesioniştii din turism şi organizaţiile lor reprezentative, colectivităţile locale, cercetătorii etc.), Conferinţa internaţională asupra turismului şi statisticii turismului de la Ottawa din iunie 1991 a recomandat noi definiri ale conceptelor de bază din turism1. Diversitatea activităţilor ce dau conţinut prestaţiei turistice, ca şi prezenţa unora dintre ele în structura altor ramuri ale economiei, conferă turismului caracterul unei ramuri de interferenţă. De aici rezultă amploarea şi complexitatea legăturilor ce se dezvoltă între turism şi celelalte ramuri ale economiei, indiferent din ce sector fac parte. Aceste relaţii îmbracă forme diferite, manifestându-se direct sau indirect, permanent sau periodic, pe 1

O.M.T., Recommandation sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1994.

8

orizontală sau pe verticală. Spre exemplu, pentru desfăşurarea activităţii turistice sunt necesare intrări din alte ramuri ale economiei ca: industria construcţiilor (şi indirect, a materialelor de construcţii, a sticlei, a lemnului etc.), energetică, alimentară, agricultură etc.; de asemenea, turismul întreţine legături directe cu transporturile, telecomunicaţiile, gospodăria comunală, cultura şi arta. La rândul său, prin produsele şi serviciile pe care le oferă, contribuie nemijlocit la asigurarea consumului populaţiei, împărţind această sarcină cu ocrotirea sănătăţii, comerţul etc. Toate acestea ilustrează poziţia importantă a turismului în structura mecanismului economic şi rolul său activ în procesul de dezvoltare şi modernizare a economiei. Obiectivele modulului La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:
definească conceptele de „turism”, „turist” şi „industrie turistică”
înţeleagă rolul turismului în economie şi societate
cunoască dimensiunile fenomenului turistic
determine indicatorii circulaţiei turistice

9

Unitatea de învăţare M1.U1. Conceptele de „turism”, „turist” şi „industrie turistică” Cuprins M1.U1.1. Introducere .................................................................................................... 10 M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ...................................................................... 10 M1.U1.3. Conceptul de „turism” ................................................................................... 11 M1.U1.4. Conceptul de „turist” ..................................................................................... 12 M1.U1.5. Conceptul de „industrie turistică” .................................................................. 14 M1.U1.6. Rezumat ........................................................................................................ 15 M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................... 16 M1.U1.1. Introducere Acest capitol are într-o mare măsură o valoare introductivă, de clarificare conceptuală. Cele trei concepte rezultă din recomandările Conferinţei internaţionale asupra statisticii voiajelor şi turismului, Ottawa, 1991, recomandări adoptate în 1993 la Sesiunea a XXVII- a a Comisiei de Statistică a Naţiunilor Unite. Clarificările propuse şi adoptate au vizat o gamă largă de aspecte, ce ar putea fi grupate pe mai multe planuri: - conţinutul noţiunii de turism şi formele turismului; - conceptul de vizitator şi corespunzător, locul, durata şi motivul călătoriei; - industria turistică; conţinutul şi clasificarea elementelor componente. M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal clarificarea celor trei concepte de bază cu care se operează în domeniul turismului. La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
înţeleagă şi să explice elementele care stau la baza definirii turismului;
înţeleagă şi să diferenţieze conceptele de turist şi vizitator;
identifice formele de bază şi formele derivate ale turismului;
cunoască şi să definească elementele componente ale industriei turistice.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

10

M1.U1.3. Conceptul de „turism” În privinţa turismului, potrivit noilor precizări2, acesta se referă la activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive. Se apreciază că această definiţie este suficient de largă pentru a acoperi călătoriile între diferite ţări, dar şi în interiorul acestora şi, de asemenea, pentru a include activităţile vizitatorilor de o zi (excursionişti) şi ale celor care rămân, în zona vizitată, cel puţin 24 de ore (turişti). Corespunzător accepţiunii prezentate, pot fi identificate formele principale (de bază) ale turismului, şi anume: a) turism intern (domestic tourism): rezidenţii unei ţări date care călătoresc numai în interiorul acesteia; b) turism receptor (inbound tourism): non-rezidenţii care călătoresc în ţara dată; c) turism emiţător (outbound tourism): rezidenţii ţării date care călătoresc în alte ţări. Aceste trei forme de bază pot fi asociate în modalităţi diferite, dând naştere altor categorii ale turismului, şi anume: • turism interior, formă ce regrupează turismul intern şi turismul receptor; • turism naţional, constituit din turismul intern şi turismul emiţător; • turism internaţional, alcătuit din turismul receptor şi turismul emiţător. M1.U1.4. Conceptul de „turist” În ceea ce priveşte turistul, acesta este reprezentat de „orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reşedinţei sale obişnuite, pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat”. Sunt menţionate, în acest context trei criterii considerate esenţiale pentru a distinge vizitatorii (în sensul de turişti) de alte categorii de călători şi pentru a elimina ambiguităţile generate de unii termeni. Potrivit acestor criterii: - voiajul trebuie să fie efectuat într-un loc situat în afara reşedinţei obişnuite, ceea ce exclude călătoriile mai mult sau mai puţin regulate între domiciliu şi locul de muncă sau de studiu; - sejurul nu poate depăşi 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având, din punct de vedere statistic, statutul de rezident; 2

Minciu, R., Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2001, p. 17.

11

-

motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei

activităţi remunerate la locul vizitat, ceea ce exclude migraţia legată de locul de muncă. Vizitatorii sunt grupaţi, după rezidenţă, în vizitatori internaţionali şi vizitatori interni, iar fiecare categorie este, la rândul ei, subdivizată în turişti (cei care petrec cel puţin o noapte în locul vizitat) şi excursionişti (vizitatori de o zi). Legat de durata voiajului, se sugerează posibilitatea înregistrării şi evidenţierii călătoriilor pe diverse lungimi de intervale, în funcţie de necesităţile analizei. Corespunzător acestei fragmentări a duratei călătoriei, unii autori propun şi noţiunea de vacanţier – pentru cei care realizează o călătorie de cel puţin 4 zile. Se face, în acest fel, o demarcaţie între turismul de week-end (1-3 zile) şi turismul de vacanţă. În privinţa motivelor călătoriei, se recunoaşte necesitatea identificării acestora în scopul evaluării comportamentului de consum şi cheltuielilor vizitatorilor. Sunt precizate şi structurate pe grupe şi subgrupe principalele mobiluri ale călătoriilor turistice, şi anume: Exemple - loisir, recreere şi vacanţă (odihnă): vizitarea oraşelor, participarea la diverse manifestări culturale şi sportive, efectuarea cumpărăturilor, plaje (cură helio-marină), practicarea diferitelor sporturi (de amatori), croaziere, jocuri de noroc, odihnă, voiaje de nuntă etc; - vizite la rude şi prieteni: vizitarea părinţilor, concedii în cămin (familie), participarea la funeralii, participarea la programe de îngrijire a invalizilor etc; - afaceri şi motive profesionale: instalarea de echipamente, inspecţii vânzări şi cumpărări în contul întreprinderilor străine, participarea la reuniuni, conferinţe, congrese, târguri şi expoziţii, participarea la activităţi sportive profesionale, misiuni guvernamentale, studii, cursuri de limbi străine sau de pregătire profesională etc; - tratament medical: staţiuni balneare, fitness, talazoterapie, kinetoterapie, staţiuni termale şi alte tipuri de cure şi tratamente (slăbire, înfrumuseţare); - religie/pelerinaje: participarea la diverse evenimente religioase, pelerinaje; - alte motive: echipajele aeronavelor şi vaselor destinate transportului public (personalul însoţitor de bord), tranzit, alte activităţi. Daţi exemple de activităţi turistice şi încadraţi-le în grupele de motive de călătorie pe care le-am prezentat mai sus.

12

M1.U1.5. Conceptul de „industrie turistică” În călătoriile lor, turiştii consumă o serie de bunuri şi servicii, legate mai mult sau mai puţin de turism. Corespunzător acestei realităţi, în structurile (clasificările) consacrate ale ramurilor economice sau ale produselor şi serviciilor nu se regăseşte o industrie a turismului. Şi totuşi conceptul este frecvent utilizat şi chiar definit. Industria turistică este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă de activităţi sau mai multe ramuri a căror funcţie comună este satisfacerea nevoilor turiştilor. Din industria turistică fac parte sectoarele: • locuinţă şi alimentaţie ( în conformitate cu structurile consacrate, grupa „Hoteluri şi restaurante): hoteluri, moteluri, case de oaspeţi, ferme, vase de croazieră, vile, castele, camping-uri, proprietăţi time–share, reşedinţe secundare, restaurante (clasice, cu specific, fast-food), baruri, cafenele; • transport: sectorul comercial reprezentat de linii aeriene, curse navale, căi ferate, autocare, firme de închiriat automobile, operatori de taximetrie şi sectorul noncomercial constituit din automobile proprietate personală, aeronave proprii, iahturi; • organizatorii de călătorii: agenţii de voiaj şi touroperatori; • atracţii-agrement: elemente naturale (forme de relief, grădini, parcuri, lacuri etc) şi construite – catedrale, castele, monumente, muzee, galerii de artă, teatre, parcuri de distracţie, facilităţi sportive, cazinouri precum şi festivaluri şi evenimente cultural artistice; • organizatorii/administratorii destinaţiilor turistice: oficii de turism naţionale, regionale, locale.

Exemple Industria hotelieră este parte integrantă a industriei turistice. Să ne reamintim... Turismul se referă la activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive. Turistul este reprezentat de „orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reşedinţei sale obişnuite, pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat”. Industria turistică este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă de activităţi sau mai multe ramuri a căror funcţie comună este satisfacerea nevoilor turiştilor.

13

M1.U1.6. Rezumat Formele principale (de bază) ale turismului sunt: turismul intern, turismul emiţător şi turismul receptor. Aceste trei forme de bază pot fi asociate în modalităţi diferite, dând naştere altor categorii ale turismului, şi anume: • turism interior, formă ce regrupează turismul intern şi turismul receptor; • •

turism naţional, constituit din turismul intern şi turismul emiţător; turism internaţional, alcătuit din turismul receptor şi turismul emiţător.

Principalele mobiluri ale călătoriilor turistice sunt: - loisir, recreere şi vacanţă (odihnă) -

vizite la rude şi prieteni afaceri şi motive profesionale

- tratament medical - religie/pelerinaje - alte motive Din industria turistică fac parte sectoarele: - locuinţă şi alimentaţie - transport - organizatorii de călătorii - atracţii-agrement - organizatorii/administratorii destinaţiilor turistice M1.U1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 1. Industria turistică se referă la: a. Locuinţă şi alimentaţie b. Cazare, alimentaţie, transport, agrement c. Activitatea întreprinderilor specifice şi nespecifice turismului, destinată satisfacerii nevoilor turiştilor d. Toate răspunsurile sunt corecte 2. La nivelul unei ţări, turismul intern şi turismul internaţional receptor formează împreună: a. Turismul interior b. Turismul internaţional c. Turismul naţional d. Niciunul dintre acestea 3. Turismul naţional se referă la: a. Turismul intern şi internaţional receptor b. Turismul intern şi internaţional emiţător

14

c. Turismul intern d. Turismul intern şi internaţional, ambele fluxuri 4. La nivelul unei ţări, turismul emiţător (outgoing) şi receptor (incoming) formează împreună: a. Nici unul din acestea b. Turismul interior c. Turismul internaţional d. Turismul naţional 5. În definirea turismului trebuie avut în vedere: a. Formele de petrecere a vacanţelor b. Industria implicată în organizarea călătoriilor c. Reşedinţa turistului d. Locul, durata, scopul călătoriei 6. Participarea la activităţi sportive profesionale se include în următoarea categorie de motive de călătorie: a. Recreere şi vacanţă b. Afaceri şi motive profesionale c. Alte motive d. Toate răspunsurile sunt corecte 7. Între conceptul de “turist” şi conceptul de “vizitator” există o relaţie de tipul: a. Primul îl include pe al doilea b. Al doilea îl include pe primul c. Sunt identice d. Nici un răspuns nu este corect 8. Actualizările Conferinţei de la Ottawa, din 1991, ale definiţiei turismului se referă la: a. Motivele călătoriei b. Durata deplasării c. Modul de înregistrare d. Toate acestea 9. Criteriul de delimitare a turiştilor şi excursioniştilor este: a. Durata călătoriei b. Motivul călătoriei c. Reşedinţa d. Nici unul dintre acestea

15

Temă de control • Elaboraţi un studiu de circa 3 pagini în care să evidenţiaţi care sunt principalele categorii de motivaţii care îi determină pe turişti să călătorească în regiunea în care locuiţi (vă desfăşuraţi activitatea). Care este modalitatea prin care aţi luat cunoştinţă de existenţa acestor motive de călătorie?

16

Unitatea de învăţare M1.U2. Turismul şi dezvoltarea economico-socială Cuprins M1.U2.1. Introducere .................................................................................................... 17 M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare ...................................................................... 17 M1.U2.3. Locul şi rolul turismului în economie............................................................. 18 M1.U2.4. Turismul în circuitul economic mondial......................................................... 21 M1.U2.5. Rezumat ........................................................................................................ 23 M1.U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor .............................................................. 24 M1.U2.1. Introducere Cercetările întreprinse asupra rolului turismului au evidenţiat faptul că el are “…un impact considerabil asupra economiilor, societăţilor şi culturilor diferitelor ţări de referinţă”. Acţiunea sa se manifestă pe o multitudine de planuri, de la stimularea dezvoltării economice la perfecţionarea structurii sociale, de la valorificarea superioară a resurselor la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Evident, aportul turismului în viaţa economică şi socială, intensitatea acţiunilor sale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul său de dezvoltare şi de politica promovată faţă de el. Deşi marea majoritate a specialiştilor apreciază că turismul exercită influenţe pozitive şi că el trebuie încurajat chiar dacă uneori are şi consecinţe nefavorabile, sunt şi experţi care consideră că acesta – şi în mod deosebit, turismul internaţional – produce mai multe efecte sociale şi culturale dăunătoare decât alte tipuri de dezvoltare economică; în acest context se vorbeşte de “neocolonialismul spaţiului”, exprimat de exploatarea, în interesul lor, de către ţările industrializate emiţătoare, a resurselor turistice din ţările receptoare, în curs de dezvoltare, ceea ce reclamă, în opinia celor în cauză, o revizuire radicală a termenilor în care se realizează schimburile turistice. Cu toate aceste aprecieri, turismul joacă un rol important în viaţa economică a statelor lumii, suscitând interesul pentru identificarea incidenţelor şi aprecierea rezultatelor sale. M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Identifice locul şi rolul turismului în economie
Stabilească conexiunile macroeconomice ale turismului

17

(efectele

turismului asupra economiei);
Cunoască impactul economic al turismului (factor stimulator al sistemului economic global, mijloc de diversificare a structurii economiei, cale de valorificare superioară a tuturor categoriilor de resurse, pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale, mijloc de asigurare a unei circulaţii băneşti echilibrate);
Identifice relaţia dintre turism şi ocuparea forţei de muncă (aspecte cantitative şi calitative, raporturi directe şi indirecte);
Cunoască raportul între turismul internaţional şi comerţul mondial (contribuţia la creşterea şi diversificarea exporturilor, rolul său în echilibrarea balanţelor comerciale şi de plăţi);
Semnificaţiile socio-culturale ale turismului (în planul consumului, instruirii şi educaţiei, utilizării timpului liber, calităţii mediului, legăturii dintre naţiuni).

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U2.3. Locul şi rolul turismului în economie Privit în corelaţie cu ansamblul economiei naţionale, turismul acţionează ca un element dinamizator al sistemului economic global, fiind creator de produs naţional. Desfăşurarea turismului presupune o cerere specifică de bunuri şi servicii, cerere care antrenează o creştere în sfera producţiei acestora. Totodată, cererea determină o adaptare a ofertei ce se materializează, între altele, în dezvoltarea bazei materiale a acestui sector, şi, indirect, în stimularea producţiei ramurilor participante la: construirea şi echiparea spaţilor de cazare şi alimentaţie, modernizarea reţelei de drumuri, realizarea de mijloace de transport, de instalaţii pentru agrement etc. Prin dezvoltarea turismului se obţine, aşadar, un semnificativ spor de producţie; în ţările cu tradiţie turistică – Franţa, Spania, Italia, Austria, Elveţia, Grecia – participarea turismului la crearea P.I.B. este de 15-20%, proporţie comparabilă cu aportul unor ramuri de bază ca agricultura sau industria automobilelor. Contribuţia economiei turismului şi călătoriilor (Travel & Tourism economy)3 la Produsul Intern Brut (PIB) este aşteptată să crească de la 9,4% (US$5,474 bn) în 2009 la 9,5% (US$10,478 bn) până în 2019. Creşterea reală a PIB pentru economia turismului este aşteptată să fie de -3,5% în 2009, de la 1,0% in 2008, dar se estimează o creştere în 3

www.wttc.org, THE ECONOMIC IMPAC T of TRAVEL & TOURISM, situaţia la nivel mondial, accesat în data de 9.03.2010.

18

medie cu 4,0% pe an pentru următorii 10 ani. In ceea ce priveşte România, contribuţia

economiei turismului şi călătoriilor

(Travel & Tourism economy) la Produsul Intern Brut (PIB) este aşteptată să crească de la 5,7% (28,9 miliarde lei sau 9.942,6 mn US$) în 2009 la 6,6% (80,2 miliarde lei sau 25.648,1 US$ mn) până în 2019. Creşterea reală a PIB pentru economia turismului este aşteptată să fie de -2,4% în 2009, dar se estimează o creştere în medie cu 5,8% pe an pentru următorii 10 ani4. Clasamentul la nivel mondial plasează România, din punct de vedere al economiei turismului, pe următoarele locuri: - 54 în privinţa rezultatelor absolute (PIB din T&T economy) - 149 în ceea ce priveşte contribuţia relativă (ponderea) la realizarea PIB la nivel naţional - 34 în privinţa ritmului de creştere pe termen lung (10 ani) (clasamentul a fost realizat de WTTC în cadrul a 181 ţări) Contribuţia turismului poate fi apreciată şi prin impactul acestuia asupra investiţiilor de bunuri şi servicii. La nivel mondial, turismul este la originea a 7% din totalul eforturilor investiţionale. Turismul apare şi ca un mijloc de diversificare a structurii economiei, prin crearea unor activităţi (ramuri) proprii acestuia: industria agrementului, agenţiile de voiaj sau dezvoltarea la noi dimensiuni a unora dintre cele existente. Dezvoltarea turismului exercită influenţă pozitivă şi asupra utilizării forţei de muncă, în sensul creării de noi locuri de muncă. Contribuţia economiei turismului (Travel & Tourism economy) la ocuparea totală este aşteptată să crească de la 219.810.000 locuri de muncă în 2009, adică 7,6% din totalul forţei de muncă la nivel mondial, sau 1 la fiecare 13,1 locuri de muncă, la 275.688.000 joburi, adică 8,4% din totalul ocupării sau 1 la fiecare 11,8 joburi până în anul 2019. În România, contribuţia economiei turismului (Travel & Tourism economy) la totalul ocupării este aşteptată să crească de la 582.000 joburi în 2009, adică 6,8% din totalul ocupării sau 1 loc de muncă în economia turismului la fiecare 14,6 joburi, la 631.000 joburi, adică 7,9% din totalul ocupării sau 1 la fiecare 12,6 joburi până în anul 2019. Pe lângă influenţa asupra gradului de ocupare, turismul are influenţe benefice şi asupra nivelului de calificare şi instruire a forţei de muncă, lucrătorul din turism trebuind să aibă un orizont cultural şi ştiinţific larg, să cunoască cel puţin o limbă străină de circulaţie internaţională, să fie un bun psiholog, să ştie să recomande un produs turistic, să stimuleze cererea. De asemenea, expansiunea turismului determină apariţia de noi profesii şi, asociat acesteia, influenţează procesul formativ al specialiştilor pentru acest sector. În calitatea sa de consumator de bunuri şi servicii, turismul are consecinţe şi 4

www.wttc.org, THE ECONOMIC IMPAC T of TRAVEL & TOURISM, raportul pentru România, accesat în data de 9.03.2010.

19

asupra utilizării forţei de muncă din alte ramuri ale economiei, cum ar fi: agricultura, industria alimentară, industria uşoară, constructiile ş.a. Studii întreprinse în sensul evidenţierii acestor aspecte demonstrează că la fiecare sută de noi locuri de muncă în turism se crează 60-80 de locuri în construcţii şi agricultură. În România, cercetările realizate de Institutul de Cercetări pentru Turism estimează că, pentru fiecare loc de muncă direct, nou creat în turism, se crează în alte sectoare ale economiei încă 0,525 locuri de muncă indirecte. Trebuie menţionate însă şi efectele negative pe care le exercită turismul asupra utilizării forţei de muncă, datorate, în principal, caracterului sezonier al activităţii turistice, care determină o fluctuaţie foarte mare a personalului. Astfel, excedentul de forţă de muncă în extrasezon presează asupra celorlalte ramuri ale economiei; personalul angajat în perioadele de sezon nu poate fi selecţionat foarte riguros, iar calificarea acestuia este un proces foarte nerentabil, costisitor, având în vedere fluctuaţia activităţii turistice de la un sezon la altul sau de la un an la altul. De aceea costul unui loc de muncă în turism este foarte ridicat, fiind comparabil cu crearea unui loc de muncă în industriile cele mai complexe. Aceasta se datorează cheltuielilor foarte mari cu cursurile de calificare şi mai ales fluctuaţiei personalului, determinată de modul de angajare pe timp parţial şi sezonalităţii activităţii turistice. Turismul este o activitate complexă, capabil să determine mutaţii şi în profil teritorial; din acest unghi el este considerat o pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale, privite la scară naţională sau mondială. Pe lângă incidenţele asupra economiei regiunilor şi zonelor turistice, rezultate din atragerea lor în circuitul de valori, dezvoltarea turismului are consecinţe asupra geografiei acestora, asupra urbanizării şi construcţiei de locuinţe, amenajării de drumuri, realizării de servicii publice etc. El favorizează utilizarea pe plan local a diferitelor resurse, a disponibilităţilor de forţă de muncă. Tot aici trebuie menţionată şi vocaţia ecologică a turismului. În strategia dezvoltării turistice se impun măsuri de protejare a mediului, a valorilor fundamentale ale existenţei umane: peisaj, apă, aer, floră, faună etc. Pe plan social, turismul se manifestă ca mijloc activ de educare, de ridicare a nivelului de instruire, cultură şi civilizaţie al oamenilor. Prin stimularea schimbului de valori, dezvoltarea turismului facilitează îmbogăţirea orizontului cultural, informaţional atât pentru turişti, cât şi pentru populaţia locală, contribuind la formarea lor intelectuală. Turismul se caracterizează astăzi şi printr-o largă penetrare în rândul tuturor categoriilor sociale, transformându-se într-un fenomen de masă, cu profunde semnificaţii umane. El crează condiţii de accesibilitate la valorile culturale ale civilizaţiei umane pentru un număr sporit de oameni. Turismul are, de asemenea, un rol deosebit în utilizarea timpului liber al populaţiei; el reprezintă, de altfel, una din principalele destinaţii ale timpului liber de la sfârşitul săptămânii sau al vacanţelor. În condiţiile unui timp liber în continuă creştere,

20

petrecerea acestuia în afara localităţilor de reşedinţă, respectiv practicarea turismului, constituie una dintre modalităţile eficiente de cheltuire a lui. Exemple 1. Sunt şi ţări care au stabilit adevărate recorduri în privinţa participării turismului la crearea P.I.B.: Bahamas (89%), San Marino, Monaco, I-le Bermude (40%). In România turismul contribuie cu aproximativ 2% la crearea P.I.B. M1.U2.4. Turismul în circuitul economic mondial Prin specificul său, turismul internaţional face parte din structura comerţului invizibil, reprezentând una din componentele principale ale acestuia. Comerţul invizibil este o formă a schimburilor internaţionale, constituit din ansamblul tranzacţiilor economice internaţionale care nu au ca obiect o marfă propriu-zisă. În ce priveşte rolul turismului internaţional, acesta are, în primul rând, o contribuţie deosebită la creşterea şi diversificarea exporturilor. În raport cu condiţiile concrete ale fiecărei ţări, turismul reprezintă un export sau un import: bunurile şi serviciile pe care le consumă turiştii pe durata deplasării lor într-o ţară, pentru aceasta pot fi asimilate unui export, în timp ce cheltuielile pe care le face un turist în străinătate reprezintă, pentru ţara lui de reşedinţă, un import. În acest context, în ţările cu un patrimoniu turistic bogat, cu o bază tehnicomaterială dezvoltată, turismul se manifestă ca un important capitol al exporturilor, oferind piaţă de desfacere unei game variate de produse şi servicii care în alte condiţii nu se pot exporta sau se exportă în cantităţi mai mici şi cu eforturi şi riscuri mari (mărfuri cu perisabilitate ridicată, producţie sezonieră, distanţe mari până la pieţele consumatoare, preţuri necompetitive ş.a.). Această formă de export, caracterizată prin consum la locul de producţie şi eterogenitatea produselor şi serviciilor este şi foarte eficientă; ea presupune costuri mai reduse prin eliminarea cheltuielilor de transport, de promovare, a taxelor vamale, a comisioanelor etc. Exporturile obţinute de pe urma călătoriilor vizitatorilor străini şi a cumpărărilor de bunuri cu destinaţie turistică sunt aşteptate să genereze 10,9% din total exporturi la nivel mondial (US$1,980 bn) în 2009, urmând să crească în termeni nominali până la US$4,132 bn (9,8% din total) în 2019. O serie de ţări plasează industria turistică printre primele locuri în cadrul ramurilor exportatoare. În Cipru, venitul din turismul internaţional reprezintă 90% din exporturile de bunuri şi servicii ale acestei ţări. În Austria şi Portugalia turismul reprezintă a cincea parte, iar în Grecia şi Spania un sfert din veniturile obţinute din export.

21

În privinţa României, exporturile obţinute de pe urma călătoriilor vizitatorilor străini şi a cumpărărilor de bunuri cu destinaţie turistică sunt aşteptate să genereze 4,6% din total exporturi (11,2 miliardei lei sau 3.831,3 mn US$) în 2009, urmând să crească în termeni nominali până la 40,5 miliardei lei sau 12.951,2 mn US$ (3.9% din total) în 2019. Situaţia plăţilor valutare în turism în România în perioada 1985-2008 (tabelul nr. M1.1) este urmarea firească a modului în care a evoluat circulaţia turistică internaţională a ţării noastre în perioada analizată. Astfel, după 1990, România s-a transformat dintr-o ţară receptoare de turişti într-o ţară emiţătoare de turişti, fenomen justificat, în special, prin liberalizarea legislaţiei în domeniul deplasărilor în străinătate. Apoi, trebuie spus şi că fluxul turiştilor străini ce vizitează România a cunoscut reduceri neaşteptate, dar explicabile. Analiza evoluţiei balanţei valutare a turismului se poate realiza şi în structură, pe cele două mari grupe de incasări/plăţi: din călătorii de afaceri şi de pe urma turismului particular. De exemplu, în anul 2008, majorarea plăţilor şi reducerea încasărilor din turismul particular au condus la transformarea în deficit a excedentului poziţiei turismcălătorii, înregistrat în anul 2007. Tabel M1.1. Balanţa de plăţi a turismului internaţional al României -milioane USD/EuroAnii Încasări Plăţi Sold 1985 182 64 +118 1990 106 103 +3 1991 145 143 +2 1992 262 260 +2 1993 197 195 +2 1994 414 449 -35 1995 590 697 -107 1996 529 666 -137 1997 526 681 -155 1998 260 458 -198 1999 252 402 -150 2000 359 425 -66 2001 362 449 -87 2002 335 396 -61 * 2003 396 423 -27 2004 406 434 -28 2005 852 750 +102 2006 1034 1035 -1 2007 1173 1120 53 2008 1358 1477 -119 Sursa: MINCIU, Rodica, „Economia turismului”, Editura Uranus, Bucureşti, 2000; INSSE, 2002, Banca Naţională a României, “Balanţa de plăţi, 2001-2008. * începând cu anul 2003, valorile sunt exprimate în euro 22

În situaţia în care încasările din turismul internaţional sunt mai mari decât plăţile, turismul se poate afirma ca o importantă sursă de devize sau de economisire a acestora, de valorificare în condiţii mai avantajoase (decât în cazul exportului clasic) a resurselor interne cheltuite pentru producerea unor mărfuri destinate exportului. Turismul internaţional contribuie, în acest fel, la echilibrarea balanţelor comerciale şi de plăţi. Influenţa turismului internaţional asupra balanţei de plăţi se realizează prin intermediul soldului balanţei valutare a turismului care, în funcţie de natura sa, poate compensa, reduce sau agrava o balanţă de plăţi deficitară. Pe plan social şi politic, turismul internaţional se afirmă tot mai mult ca un factor de intensificare a legăturilor dintre naţiuni. Călătoriile au reprezentat dintotdeauna o cale de contact direct cu realităţile şi populaţia altor ţări; rolul lor a devenit deosebit prin expansiunea rapidă a turismului, prin creşterea numerică a participanţilor la mişcarea turistică internaţională. În concluzie, se poate remarca rolul pozitiv şi complex al turismului, diversitatea şi profunzimea impactului său în viaţa economică şi socială, ceea ce s-a reflectat în amplificarea lui la scară mondială, în interesul pentru stimularea lui permanentă. Exemple Alte ţări în care turismul internaţional joacă un important rol de “marfă” de export sunt: Turcia – 10,2%, Noua Zeelandă – 9,3%, Elveţia – 8,5%, Italia – 7,8%, Australia – 6,4%, Danemarca – 6,1%, Franţa – 5,9%, SUA – 5,3% etc. din exporturile totale ale acestor ţări. Pe baza informaţiilor statistice din Anuarul Statistic al României, să se determine şi să se analizeze legătura între activitatea de turism şi gradul de dezvoltare economico-socială, luându-se în calcul principalii indicatori de caracterizare a acestora. Sugestii pentru perechile de indicatori: a). numărul de persoane cazate şi nivelul salariilor în sectorul „Hoteluri şi restaurante” în România în perioada 2000-2008, folosind coeficientul de corelaţie statistică simplă; b). dinamica încasărilor în valută şi PIB la nivelul economiei naţionale în perioada 2000-2008, folosind coeficientul de corelaţie statistică simplă. M1.U2.5. Rezumat Impactul economic al turismului: - factor stimulator al sistemului economic global, - mijloc de diversificare a structurii economiei, - cale de valorificare superioară a tuturor categoriilor de resurse, - pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale, 23

-

mijloc de asigurare a unei circulaţii băneşti echilibrate); Turismul şi ocuparea forţei de muncă (aspecte cantitative şi calitative,

raporturi directe şi indirecte); Turismul internaţional şi comerţul mondial: -

contribuţia la creşterea şi diversificarea exporturilor, rolul său în echilibrarea balanţelor comerciale şi de plăţi;

Semnificaţiile socio-culturale ale turismului: - în planul consumului, instruirii şi educaţiei, -

utilizării timpului liber,

-

calităţii mediului, legăturii dintre naţiuni

M1.U2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. În România, turismul deţine: a. 10% din investiţii; b. 12% din PIB; c. 20% din volumul exporturilor; d. 2% din populaţia ocupată. 2. Contribuţia turismului la utilizarea eficientă a forţei de muncă se exprimă prin: a. reducerea şomajului, prin crearea de noi locuri de muncă; b. creşterea nivelului de calificare; c. îmbunătăţirea formării profesionale; d. toate acestea; 3. Contribuţia turismului la creşterea economică poate fi argumentată prin: a. creşterea nivelului de educaţie şi cultură b. asigurarea unei calităţi superioare a vieţii c. crearea de noi ramuri şi activităţi d. utilizarea eficientă a timpului liber. 4. In România, turismul contribuie la crearea PIB cu: a. 7% b. 2% c. 15% d. 20%. 5. Populaţia ocupată în turism deţinea în 2007, în România: a. 2% din totalul populaţiei ocupate b. 105.000 persoane c. 20% din totalul populaţiei ocupate d. 2.000.000 persoane.

24

6. Aportul turismului internaţional la echilibrarea balanţei de plăţi poate fi exprimat prin: a. încasările/plăţile prilejuite de circulaţia turistică internaţională b. comercializarea unor produse şi servicii specifice c. intensificarea schimburilor internaţionale de turişti d. niciun răspuns nu este corect. 7. Activităţile specifice turismului internaţional se înregistrează în balanţa de plăţi: a. în contul operaţiunilor curente b. în contul mişcărilor de capital c. în ambele conturi d. nu se înregistrează în balanţa de plăţi 8. Bunurile şi serviciile pe care le consumă turiştii pe durata deplasării lor într-o ţară pot fi asimilate, pentru ţara vizitată, cu: a. un import b. un export c. ambele răspunsuri sunt corecte d. niciun răspuns nu este corect 9. Cheltuielile pe care le face un turist în străinătate constituie, pentru ţara lui de reşedinţă: a. un import b. un export c. ambele răspunsuri sunt corecte d. niciun răspuns nu este corect 10. Relaţia turism-ocuparea forţei de muncă poate fi exprimată, din punct de vedere calitativ, prin: a. raportul între cei angajaţi cu timp total şi timp parţial de muncă b. proporţia angajaţilor sezonieri şi fluctuaţia personalului c. costul formării profesionale d. toate acestea 11. Ponderea turismului internaţional în comerţul mondial cu servicii se situează în jurul a: a. 10% b. 30% c. 8% d. sub 1% 12. Turismul internaţional face parte din structura comerţului: a. cu servicii

25

b. invizibil c. cu intangibile d. toate acestea. Temă de control Realizaţi un referat de minim 5 pagini pe baza uneia dintre temele de mai jos, ţinând cont de structura indicată: 1. Locul şi rolul turismului în economie - Turismul - fenomen economic şi social; - Indicatorii ce caracterizează locul turismului în economie; - Rolul turismului în dezvoltarea economică a României. 2. Turismul şi calitatea vieţii - Conceptul de calitate a vieţii; - Indicatori de măsurare a calităţii vieţii; - Relaţia dintre turism şi calitatea vieţii. 3. Efectele turismului asupra utilizării timpului liber - Conceptul de timp liber; - Factorii care influenţează dimensiunea timpului liber; - Funcţiile şi utilizarea timpului liber; - Impactul turismului asupra timpului liber. 4. Turismul în comerţul mondial - Comerţul invizibil – componentă a comerţului mondial; - Locul turismului internaţional în comerţul mondial; - Turismul în balanţa de plăţi; balanţa turismului.

26

Unitatea de învăţare M1.U3. Dimensiunile fenomenului turistic Cuprins M1.U3.1. Introducere .................................................................................................... 27 M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare ...................................................................... 27 M1.U3.3. Turismul – un fenomen cu abordare multifuncţională .................................... 28 M1.U3.4. Factorii determinanţi ai evoluţiei turismului.....................................................34 M1.U3.5. Formele de turism.......................................................................................... 42 M1.U3.6. Rezumat ........................................................................................................ 57 M1.U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................... 57 M1.U3.1. Introducere Diversitatea activităţilor încorporate în conţinutul prestaţiei turistice, ca şi prezenţa unora dintre ele în structura altor ramuri ale economiei, conferă turismului caracterul unei ramuri de interferenţă şi sinteză. De aici decurge amploarea şi complexitatea legăturilor dintre turism şi celelalte componente ale economiei. La rândul său, prin produsele pe care le oferă, turismul contribuie nemijlocit la asigurarea consumului populaţiei, împărţind această sarcină cu educaţia şi invăţământul, ocrotirea sănătăţii, comerţul şi altele. Toate acestea ilustrează poziţia importantă a turismului în structura mecanismului economic şi rolul său activ în procesul de dezvoltare şi modernizare a economiei şi societăţii. M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Cunoască dimensiunile fenomenului turistic
Identifice factorii determinanţi ai evoluţiei turismului
Să cunoască şi să caracterizeze succint principalele forme de turism

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

27

M1.U3.3. Turismul – un fenomen cu abordare multifuncţională Turismul este, în înţelegerea multor profesionişti, cu precădere, o problemă de piaţă şi administraţie empirică. În timp ce aceste activităţi sunt importante, domeniul este şi mai important. Planificarea, dezvoltarea şi politica profiturilor depăşesc aspectele practice şi limitate ale tehnicilor de piaţă. În viitor, pregătirea profesioniştilor în domeniul turismului va avea nevoie de stăpânirea şi folosirea ştiinţei acestui sector, singura alternativă pe care s-ar putea fundamenta dezvoltarea producţiei şi evaluarea corectă a industriei turistice. Aceste posibilităţi de studiu pot fi valorificate cel mai bine dacă se încearcă o recunoaştere explicită că turismul este un domeniu multilateral (cu mai multe feţete). În consecinţă, el necesită o abordare din perspectiva mai multor şiinţe sociale, precum şi din aceea a diferitelor profesii. Şirul de probleme privind studiul şi cercetarea în turism poate fi apreciat prin examinarea pe rând a naturii turismului în mai multe ipostaze: ca experienţă umană, ca fenomen social, ca fenomen economic, precum şi ca industrie. 1. Turismul – o experienţă umană Turismul este o activitate pe care o desfăşoară indivizii şi de care, de obicei, aceştia se bucură. Pentru a înţelege mai bine fenomenul turismului, trebuie să înţelegem comportamentul individului – psihologia turiştilor şi a celor care pot să devină turişti. Dezvoltarea şi testarea modelelor care ajută la explicarea antecedentelor şi consecinţelor comportării umane reprezintă o prioritate importantă în învăţământul şi cercetarea legată de turism. Asemenea informaţii pot fi de reală valoare în proiectarea atât a noilor produse turistice, cât şi în campaniile de promovare a acestor produse. Cunoaşterea modului în care indivizii iau decizii, în legătură cu produsele turistice substituibile, ce surse de informaţii folosesc ei, cum evaluează ei această informaţie şi cum structurează ei experienţa lor pot oferi avantaje importante în practica de afaceri şi în modul în care putem să înţelegem, în general, experienţa din turism. Când oamenii călătoresc, ei folosesc de obicei unele obiecte şi sunt sprijiniţi de alţi indivizi cunoscători ai destinaţiei turistice, ca parte a experienţei lor de călătorie. Obiectele, cum ar fi aparatele de fotografiat sau de filmat, îmbrăcămintea adecvată călătoriei turistice, mijlocul personal de transport (automobilul) şi ghizii de călătorie specializaţi, au devenit parte din stereotipul turistic în multe ţări. Rolul acestora de mediatori sau filtre şi peisajul sau societatea pe care o vizitează constituie un aspect al complexităţii turismului foarte puţin înţeles. Un alt aspect al interacţiunii dintre turişti şi destinaţia turistică, foarte important în

28

anumite contexte, este dorinţa de „autenticitate”5. Autenticitatea, în acest sens, vizează sentimentul subiectiv că individul trăieşte o experienţă esenţială privind calitatea altei culturi. Condiţiile care creează un sens al autenticităţii sunt interesante nu numai pentru operatorii de turism local, care pot beneficia de abilităţi în stimularea acestui sentiment, dar şi pentru oamenii de ştiinţă care caută o mai bună înţelegere teoretică a motivaţiilor şi percepţiilor umane. În general, perspectivele psihologiei individului şi psihologiei sociale au mult de oferit prin dezvoltarea educaţiei şi cercetării privind turismul. Turismul, la rândul său, oferă acestor ştiinţe sociale o posibilitate de a examina o formă specială şi importantă de experienţă umană care deseori există în afara formelor mai convenţionale ale comportării umane. 2. Turismul – fenomen social Experienţa umană individuală, trăită în calitate de turist, este de obicei împărtăşită altor oameni. Chiar şi atunci când călătoreşte singur, turistul va veni în contact cu alţi oameni şi instituţii sociale. Multe dintre deciziile legate de o experienţă în turism sunt influenţate atât de psihologia individului, cât şi de socializarea experienţelor şi de autoperceperea rolului social al turismului. Turistul soseşte într-o zonă nouă şi întâlneşte localnici, cât şi alţi turişti. Întâlnirile pot fi, de la cele mai scurte şi mai întâmplătoare şi anonime, până la cele mai intense interacţiuni dintre persoane. Se pot forma prietenii, dar se pot crea şi conflicte. Turiştii pot contribui neintenţionat la deteriorarea structurii sociale, dacă sosesc în număr mare, aduc noi venituri la niveluri necunoscute înainte şi expun forme radical diferite de comportare în public, decât obiceiurile rezidenţilor locali. Turiştii pot deveni victimele crimei sau pot comite ei înşişi acte sociale inacceptabile. Cunoaşterea interacţiunii şi instituţiile locale, poate contribui la ameliorarea conflictelor care pot lua naştere şi poate facilita înţelegerea noastră privind conduita socială şi funcţionarea structurii diferitelor societăţi sau comunităţi6. Turismul, de asemenea, ridică şi multe probleme economice. Indivizii şi familiile îşi conturează dorinţele pentru o vacanţă în funcţie de resursele financiare. O comunitate evaluează oportunitatea unei finanţări suplimentare pentru o destinaţie locală care va atrage mai mulţi turişti prin comparaţie cu alte moduri de a folosi aceleaşi fonduri publice. Un agent de turism ia în considerare riscurile potenţiale, dar şi profiturile, în extinderea unei afaceri. Deci, studiul economic este studiul resurselor şi alocării acestora între modurile de folosire care intră în concurenţă. Modul în care aceste decizii sunt luate implică, în bună măsură, posibilităţile personale ale individului sau deciziile şi politica industrial-turistică, dar în toate cazurile aceste decizii au implicaţii sociale. Decizia 5 6

Cosmescu, I., Turismul - fenomen complex contemporan, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 40-45. Cosmescu, I., op. cit, p.40-45.

29

comunităţii, privitoare la un sprijin mai mare în dezvoltarea turismului, indică valoarea socială pe care comunitatea o acordă creşterii economice. Alegerea întreprinzătorului reflectă modul în care el percepe tendinţa socială care influenţează cererea pentru produsul său. 3. Turismul – un fenomen geografic Călătoria turistică, de la punctul de plecare la destinaţie, este inerentă şi constituie o caracteristică distinctă a turismului. Industriile turistice, locale şi regionale, sunt, în general, organizate în interiorul graniţelor zonelor geografice respective. Astfel de organizaţii pot fi la fel de specifice ca şi un birou turistic local sau pot să cuprindă mai multe state (cum ar fi Asociaţia Industriei Turismului din regiunile Americii). Scopurile turismului deseori se bazează pe o imagine convingătoare a locului în reclamele care se fac. Imagini de plaje, de puncte de atracţie culturală locală, dinamismul conturului unui oraş sau singurătatea unui şir de munţi sunt concepte geografice deja familiare folosite pentru a promova puncte de atracţie. Cercetarea geografică ajută la cunoaşterea turismului în mai multe feluri. Ea contribuie la identificarea şi analizarea existenţei regiunilor funcţionale de turism, informaţii care pot fi folosite ca bază de dezvoltare sau evaluare a zonei geografice a unei asociaţii de turism. Evaluarea volumului posibil de călătorii este un alt domeniu important al cercetării geografice. Analiza morfologiei regiunilor turistice, a localităţilor turistice şi a coridoarelor turistice este, de asemenea, importantă pentru planificarea în turism7. În general, perspectiva geografică oferă un context important pentru activitatea altor oameni de ştiinţă din domeniul social care, de asemenea, studiază turismul. 4. Turismul – fenomen economic Turismul, pentru majoritatea celor care activează în acest domeniu, reprezintă sfera manifestării personalităţii lor şi şansei realizării unui profit. Aceşti întreprinzători, sau salariaţii lor, pot beneficia de pe urma educaţiei superioare şi cercetării legate de turism, care: 1) O dată aplicate, îmbunătăţesc eficienţa structurării afacerii şi a aranjamentelor manageriale; 2) Îmbunătăţesc strategiile pentru a face faţă riscului şi nesiguranţei inerente în industria turistică; 3) Oferă o bază mai solidă pentru eforturile de marketing; 4) Oferă linii directoare îmbunătăţite, pentru conducătorii din acest domeniu, în atragerea de noi lucrători şi pentru perfecţionarea profesională a vechilor angajaţi. Industria turismului este vulnerabilă mai ales faţă de factorii externi. Instabilitatea 7

Cosmescu, I., op. cit, p.40-45.

30

politică şi terorismul într-o ţară străină vor devia traseele turistice spre ţara respectivă şi vor oferi beneficii neanticipate destinaţiilor alternative. Dezastrele naturale, probleme meteorologice, epidemiile, schimbările nefavorabile în rata de schimb a monedei naţionale, noile legi ale impozitelor sau complicarea formalităţilor de trecere a graniţelor pot foarte rapid şi dramatic să schimbe atracţia relativă faţă de puncte de destinaţie competitive. Frecvent, operatorii din turism se bazează pe experienţa personală şi pe contactele personale cu alţi operatori care-i ajută să inţeleagă, să anticipeze şi să depăşească aceste probleme. Oricum, mecanismele prin care ei pot să facă faţă pot fi îmbunătăţite numai dacă ei au acces şi întrebuinţează literatura de specialitate, frecventează cursuri de specialitate în acest domeniu sau se adresează regulat agenţiilor de consultanţă (particulare sau guvernamentale). Eficienţa acestor surse de informaţii depinde de gradul la care ele se bazează pe cunoştinţe empirice testate. De aceea, este nevoie atât de cercetarea practică în turism, cât şi de extinderea bazei de cercetare a problemelor operatorilor în turism în instituţii de educaţie. În paralel, turismul este sursă de venit pentru susţinerea localităţilor sau zonelor gazdă. Multe localităţi sunt interesate în a adăuga turismul la inventarul lor de afaceri, deoarece el are puterea de a aduce, prin intermediul turiştilor, bani din alte regiuni cu posibilităţi turistice mai reduse. Când turiştii sunt atraşi de anumite destinaţii, datorită unicelor lor calităţi, indiferent că este vorba de peisaj, de importanţă istorică sau culturală, atunci turismul poate fi folosit pentru a sprijini protecţia şi sporirea acestor calităţi. Din păcate, succesul în atragerea turiştilor pentru agrementul acestora şi pentru a susţine unele particularităţi locale semnificative poartă în sine sămânţa propriei sale negări. Sosirea zilnică a zeci de mii de vizitatori, în localităţile a căror populaţie permanentă poate fi mult inferioară cantitativ, poate foarte curând să deterioreze exact acele calităţi care au stat la originea atracţiei turiştilor. În consecinţă, perspectiva turismului, ca sursă de îmbogăţire locală, cere o evaluare realistă atât a beneficiilor pe care turismul le poate aduce, cât şi a costurilor pe care le implică. Numai o strategie de management şi planificare, care combină interesele de afaceri, preocupările pentru mediul ambiant şi cunoşterea fenomenelor din punct de vedere social, poate deseori optimiza câştigurile aduse de turism diferitelor localităţi8. În concluzie, pentru a evita accentuarea şi agravarea conflictului dintre costurile şi beneficiile turismului, în cazul unei anumite localităţi sau zone, se impune o severă reexaminare a rolului său în contextul unui control amănunţit privind costurile şi efectele negative, în paralel cu promovarea beneficiilor acestuia. Se apreciază că cea mai realistă atitudine a administraţiilor publice, centrale şi locale, faţă de turism este punerea în balanţă a mediului, afacerilor şi managementului, precum şi a consecinţelor sociale, astfel 8

Cosmescu, I., op. cit, p.40-45.

31

încât turismul să fie recunoscut ca putând să fie periculos, dar şi o resursă valoroasă. 5. Turismul – o industrie Turismul nu este reprezentat doar din câteva zeci sau sute de afaceri singulare întro economie naţională. Cu atât mai mult, când este vorba despre componenta mondială a acestuia. El este o industrie cu importante implicaţii politice. Mai precis, el este un grup de mai multe industrii corelate: transport, cazare, servicii de alimentaţie publică, puncte de interes şi marcare a unor evenimente, precum şi activităţi de vânzare cu amănuntul. Comparativ cu alte domenii, o caracteristică importantă a industriei o reprezintă faptul că ea este foarte intensivă din punctul de vedere al activităţii. În realitate, apreciază specialiştii, un nivel dat de venituri sprijină mai multe locuri de muncă în turism decât ar sprijini acelaşi nivel de venituri în industria automobilelor sau în prelucrarea petrolului. De asemenea, turismul reprezintă o importantă cale de intensificare a fluxurilor monetare interregionale şi internaţionale. Guvernele, la toate nivelurile, îşi propun promovarea şi dezvoltarea activităţii turistice, deoarece ea aduce noi bogăţii care pot crea, la rândul lor, noi locuri de muncă. În plus, guvernele trebuie să fie preocupate de efectele turismului pe plan social şi asupra mediului înconjurător. Oricum însă, modalităţile menite să crească beneficiile şi să minimalizeze neajunsurile acţionează cel mai bine dacă se bazează pe cercetări legate de realitatea şi nevoile practicii. În multe ţări turismul este strâns legat de reclamă. Dimensiunile bugetelor, centrale şi locale, alocate reclamei pentru turism se cifrează, în mai multe ţări avansate, la milioane de unităţi monetare. Cu alte cuvinte, turismul, sub acest aspect, are o legătură directă cu decizia politică locală şi naţională. De aceea, cercetarea în turism poate juca un rol important în publicitatea prin reclamă pe plan regional şi naţional. Deşi reclama este, încă, fundamental o „artă”, produsele turistice promovate prin reclamă vor avea mai multe succes dacă se vor baza pe consistente cercetări de marketing. Rezultatele cercetărilor pot fi de asemenea folosite pentru alegerea mediilor de reclamă, mesajelor şi audienţelor, precum şi pentru fundamentarea argumentaţiei privind alocarea bugetului public pentru promovarea anumitor produse turistice. Multe dintre facilităţile folosite de turişti sunt posedate şi oferite de către agenţiile publice: locuri istorice, muzee, parcuri naţionale şi regionale, transport pe apă şi cel aerian, stadioane publice, rezervaţii naturale importante şi altele. Liniile directoare de dezvoltare a acestor activităţi şi componente ale realităţii unei economii pot, uneori, să plaseze turismul mult în partea de jos a listei de priorităţi. Pentru a evita acest neajuns, se impune o permanentă cooperare între nivelurile responsabile privind turismul şi cele ale domeniilor de activitate cu care este în strânsă legătură. Cercetarea este necesară în turism pentru a dezvolta şi aplica metodele pentru estimarea impacturilor asupra localităţilor şi pentru a conduce la o eficientă alocare a

32

resurselor pentru obiectivele ce intră în concurenţă. Fireşte, turismul dispune de un anumit potenţial pentru promovarea creşterii economice în multe zone sau regiuni, dar el nu este întotdeauna atât de mare cât le-ar plăcea să creadă unor susţinători locali. Oricum, sumele alocate pentru deschiderea sau extinderea dezvoltării în turism pot şi trebuie să asigure administraţiile publice centrale şi locale de şansa creării de noi locuri de muncă şi posibile venituri pentru bugetul de care dispun. Un principiu fundamental în economie este cel potrivit căruia resursele trebuie alocate în concordanţă cu valoarea rezultatelor întrebuinţării lor în domenii diferite. Majoritatea economiilor de piaţă operează, sub acest aspect, presupunând că preţurile, aşa cum ar evolua ele în condiţii de concurenţă pură, sunt cel mai bun indicator al evaluării factorilor economici atraşi şi întrebuinţaţi în diferite domenii. În realitate, guvernele trebuie să ia hotărâri în legătură cu folosirea resurselor publice fără să facă referire prioritară la preţurile pieţei. Ori, în astfel de situaţii, analiştii politici şi planificatorii au nevoie de instrumente de cercetare care să-i ajute să evalueze valorile economice corespunzătoare ale resurselor publice, în absenţa mecanismelor de stabilire a preţurilor de piaţă. Exemple Ca ramură industrială turismul este un sector cu identitate proprie, aflat într-o evoluţie foarte dinamică, a cărui denumire oficială propusă de Organizaţia Mondială a Turismului (WTO) şi de Consiliul Mondial al Turismului (WTC) este Industria Turismului şi Călătoriilor (Tourism and Travel). Aceasta are o serie de particularităţi în raport cu celelalte activităţi economice, dar şi mai multe puncte comune cu unele ramuri industriale. Conceptele folosite pentru definirea activităţii din economie pot fi aplicate după cum urmează: Costurile de producţie aparţin, în cea mai mare parte, altor ramuri ce furnizează inputurile materiale ale industriei T&T. Forţa de muncă proprie are calificare medie, în cea mai mare parte, fiind preponderentă în structura costurilor. Industria turistică este o ramură intensivă în muncă. Diversitatea componentelor cuprinse în produsul turistic este transpusă pe planul forţei de muncă printr-o gamă largă de profesii specifice. În acelasi timp, prin dependenţa industriei turistice de celelalte ramuri din economie, aceasta utilizează în mod indirect forţa de muncă din ramurile care îi furnizează bunuri şi servicii. Capacităţile de producţie sunt de asemenea eterogene, sunt amplasate la locul resurselor naturale, fiind dimensionate în raport cu acestea şi nu au

33

variante de utilizare. Modelul de amplasare şi funcţionare a capacităţilor de producţie este cel al reţelelor interdependente. Procesul de producţie se desfaşoară simultan cu consumul. Ambele au un pronunţat caracter sezonier. Imposibilitatea creării de stocuri coroborată cu sezonalitatea sunt percepute de către întreprinzători ca generatoare de riscuri economice. Oferta T&T este egală sau mai mare decât producţia şi cuprinde totalitatea capacităţilor de producţie (capacitatea mijloacelor de transport, a hotelurilor, cazinourilor, muzeelor etc.), potenţialul natural şi cultural, poziţia geografică, calitatea resurselor demografice, evenimentele şi, în general, tot ce poate reprezenta sursă de atracţie turistică9. Industria T&T este situată în aval faţă de toate celelalte ramuri, este o ramură de consecinţă care poate face parte din sistemul economiei naţionale în calitate nu de simplă componentă ci, datorită specificului său, în calitate de subsistem.

M1.U3.4. Factorii determinanţi ai evoluţiei turismului În literatura de specialitate există numeroase referiri la problema cauzelor dezvoltării turismului, evoluţia sa considerându-se a fi sub incidenţa unui complex de factori. Diferiţi ca natură şi rol, aceşti factori participă în proporţii diferite la determinarea evoluţiei fenomenului turistic. Multitudinea factorilor care influenţează dezvoltarea turismului a determinat gruparea lor în funcţie de anumite criterii10, şi anume: În raport cu importanţa lor în determinarea fenomenului turistic, factorii se pot structura în următoarele categorii: - factori primari – oferta turistică, veniturile populaţiei, timpul liber, mişcarea populaţiei; - factori secundari – cooperarea internaţională, facilităţile de viză, măsuri de natură organizatorică, servicii complementare etc. După natura social-economică: - factori economici – veniturile populaţiei şi modificările acestora, oferta turistică, peţurile şi tarifele; - factori demografici – evoluţia numerică a populaţiei, modificarea duratei medii a vieţii, structura pe vârste şi pe categorii socio-profesionale;

9

Cristureanu, C., Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Ed All Beck, Bucureşti, 2006, p 28. Snak, O., Baron, P., Neacşu, N., Economia Turismului, Ed. Expert, Bucureşti, 2001, p. 48-50.

10

34

- factori sociali – urbanizarea şi timpul liber remunerat; - factori psihologici, educativi şi de civilizaţie – nivelul de instruire, setea de cultură, dorinţa de cunoaştere, caracterul individual, temperamentul ş.a.; - factori tehnici – performanţele mijloacelor de transport, tehnologiile în construcţii, parametrii tehnici ai instalaţiilor şi echipamentelor specifice etc; - factori politici-organizatorici - formalităţi la frontiere, facilităţi sau priorităţi în turismul organizat, regimul vizelor, diversitate tipologică a aranjamentelor etc. După durata în timp a acţiunii lor: - factori de influenţă permanentă – puterea de cumpărare a populaţiei, mişcarea populaţiei, creşterea timpului liber, stabilitate politică ş.a.; - factori conjuncturali – crizele economice, dezechilibrele politice, convulsiile sociale, conflictele armate, catastrofele naturale, condiţii meteorologice etc. După natura provenienţei şi sensul intervenţiei: - factori exogeni (exteriori activităţii de turism) – sporul natural al populaţiei, care determină o creştere a numărului de turişti potenţiali, creşterea veniturilor destinate practicării turismului, creşterea gradului de urbanizare, amplificarea mobilităţii populaţiei ca rezultat al motorizării; - factori endogeni (interiori activităţii de turism) – lansarea de noi produse turistice, în concordanţă cu nivelul cererii, diversificarea gamei serviciilor oferite, ridicarea nivelului de pregătire a personalului din turism etc. După profilul de marketing (influenţa asupra celor două laturi ale pieţei turistice): - factori ai cererii turistice – veniturile populaţiei, urbanizarea, timpul liber, dinamica evoluţiei populaţiei etc; - factori ai ofertei turistice – diversitatea şi calitatea serviciilor, costul prestaţiilor, nivelul de pregătire şi structura forţei de muncă etc. Dintre aceştia, factorii reprezentativi pentru dezvoltarea turismului sunt: veniturile populaţiei, preţurile şi tarifele, oferta turistică, progresul tehnic, mutaţiile demografice, procesul de urbanizare, timpul liber şi factorii psihosociologici. Veniturile populaţiei constituie principala condiţie pentru manifestarea cererii turistice şi deci suportul material, obiectiv al dezvoltării turismului. Veniturile populaţiei exprimă, sintetic, nivelul de dezvoltare economică şi socială a unei ţări şi, indirect, posibilităţile oferite pentru practicarea turismului. Astfel, sporirea veniturilor individuale influenţează nemijlocit structura consumului şi, implicit, accesul la turism al diferitelor categorii sociale. De asemenea, trebuie menţionat că veniturile populaţiei au ca destinaţie, în primul rând, satisfacerea unor nevoi vitale, care reprezintă aşa-numitul „consum obligatoriu”; acest consum are dimensiuni relativ constante, determinate de caracterul cvasilimitat al nevoilor fiziologice; în al doilea rând,

35

disponibilităţile băneşti, după satisfacerea consumului obligatoriu, sunt orientate spre satisfacerea unor cerinţe care asigură un anumit grad de confort şi, în ultimă instanţă, sunt folosite pentru subvenţionarea activităţilor legate de timpul liber. Pe măsură ce nivelul global al veniturilor creşte, partea destinată de fiecare persoană, acoperirii nevoilor vitale scade relativ, disponibilităţile pentru aşa-numitele „consumuri libere” devenind tot mai mari. Veniturile reprezintă un factor de acţiune complexă, ele influenţând intensitatea circulaţiei turiştilor prin creşterea numărului de turişti, dar şi durata călătoriei, distanţa deplasării, caracterul organizat sau particular al prestaţiei, realizarea călătoriei în interiorul sau în afara graniţelor etc. În privinţa posibilităţii comensurării influenţei, aceasta se poate face cu ajutorul coeficientului de elasticitate; valoarea pozitivă şi supraunitară a acestuia indică tendinţa de creştere aproape nelimitată a nevoii de turism şi, corespunzător, a fenomenului în ansamblul său. Preţurile şi tarifele reprezintă un alt factor de stimulare a dezvoltării turismului. Influenţa preţurilor şi tarifelor se manifestă asupra11: - produsului turistic în ansamblul său; - componentelor sale luate separat sau în conexiune, respectiv cazare, masă, agrement, tratament etc.; - pieţei interne şi internaţionale. În fapt, în practică se cunosc două tipuri de situaţii: • practicarea unor preţuri şi tarife ridicate, care limitează accesul la serviciile turistice şi se reflectă în reducerea numărului de turişti şi/sau a duratei medii a sejurului; • practicarea de tarife şi preţuri scăzute care stimulează, pe de-o parte, cererea, dar, pe de alta, poate determina neîncrederea turiştilor sau a unor segmente ale cererii şi, ca urmare, o scădere a circulaţiei turistice. Ca urmare, în practica activităţii turistice se impune adoptarea unei politici de preţuri şi tarife fundamentate ştiinţific, care să reflecte calitatea prestaţiilor şi să realizeze diferenţieri sezoniere, zonale etc. O politică tarifară ştiinţifică trebuie să practice un sistem de facilităţi menite să sporească atractivitatea produselor turistice oferite, iar prin nivelul lor, tarifele trebuie să asigure stabilitatea fluxurilor turistice, un coeficient ridicat de utilizare a capacităţilor, o rentabilitate sporită a întregii activităţi de turism. Oferta turistică este alcătuită din resurse turistice naturale şi antropice, la care se adaugă dotările şi echipamentele sau baza tehnico-materială, forţa de muncă implicată în turism, serviciile turistice. Astfel, bogăţia de valori naturale (relief, climă, ape, floră, faună, peisaj), istorice, de civilizaţie şi cultură de care dispune o ţară sau o zonă, precum 11

Bran, F., Marin, D., Simon, T., Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, p. 49.

36

şi gradul lor de amenajare exercită o mare forţă de atracţie asupra fluxurilor turistice, determinând volumul circulaţiei turistice, structura acesteia şi direcţiile de orientare. De altfel, pentru dezvoltarea turistică a unei zone, existenţa resurselor este esenţială. Cu toate acestea, resurse mai modeste şi cu valoare mai redusă pot fi compensate prin calitatea superioară a prestaţiilor, ca şi printr-un plus de dotare şi amenajare în vederea practicării turismului de odihnă şi recreere sau agrement. Însoţită de o promovare corespunzătoare, experienţa a dovedit că, prin eforturi în direcţia dezvoltării bazei tehnico-materiale şi a diversificării serviciilor, zone până nu demult exportatoare de turişti au devenit importatoare, bucurându-se de aprecierile anumitor segmente ale populaţiei12. Un alt fenomen cu implicaţii în dezvoltarea turismului este progresul tehnic. El are consecinţe directe asupra creşterii gradului de mobilitate al populaţiei, favorizând deplasarea în interes turistic; de asemenea, el acţionează asupra altor fenomene, cum ar fi urbanizarea, industrializarea, deteriorarea mediului ş.a., care, la rândul lor, îşi pun amprenta asupra activităţii turistice. În privinţa mobilităţii populaţiei, progresul tehnic acţionează în două direcţii: perfecţionarea căilor şi mijloacelor de transport în comun şi creşterea gradului de dotare cu automobile. În transporturi, introducerea progresului tehnic este reflectată de13: - creşterea densităţii reţelei de transport; - sporirea numărului şi diversificarea mijloacelor de transport; - modernizarea şi îmbunătăţirea performanţelor mijloacelor de transport; - asigurarea de condiţii pentru deplasarea unui anumit număr tot mai mare de persoane spre destinaţii turistice; - sporirea confortului şi scurtarea duratei călătoriei; - ieftinirea costului transportului, stimulându-se pe această cale deplasarea; - perfecţionarea căilor şi mijloacelor de transport în comun; - creşterea gradului de dotare a populaţiei cu automobile. Influenţa dezvoltării transportului asupra turismului este certă şi importantă, pornind de la premisa că transportul reprezintă o componentă de bază a prestaţiei turistice. Orice modificare în dinamica şi structura transporturilor determină variaţii ale mişcări turistice în ceea ce priveşte amploarea, direcţia, formele de organizare etc. Procesul de urbanizare determină o serie de mutaţii în structura nevoilor populaţiei, influenţând direct şi dimensiunile circulaţiei turistice. Influenţa se manifestă datorită efectelor urbanizării asupra mediului natural şi asupra solicitării nervoase a oamenilor. De aici, nevoia de evadare din marile aglomeraţii urbane spre zone liniştite,

12 13

Snak, O., Baron, P., Neacşu, N., op. cit., p. 53. Bran, F., Marin, D., Simon, T., op. cit., p. 49.

37

nepoluate, pentru recreere, odihnă, distracţie etc, care se manifestă la sfârşit de săptămână şi în vacanţe (concedii). Creşterea ponderii populaţiei urbane are drept consecinţă sporirea dimensiunilor fluxurilor turistice. Timpul liber este un alt factor determinant al turismului. Progresele înregistrate în dezvoltarea economică şi socială au generat schimbări în durata timpului liber şi în structura destinaţiilor acestora. Practic, este vorba de o creştere a disponibilităţilor de timp ale populaţiei şi de afirmare a turismului ca una dintre principalele modalităţi de utilizare a timpului liber. În privinţa dimensiunilor timpului liber, sporirea acestora se realizează pe seama reducerii duratei zilei de muncă sub 8 ore, a reducerii săptămânii de lucru, a instituţionalizării, generalizării şi creşterii duratei concediului anual plătit şi a reducerii timpului total de lucru în cadrul duratei de viaţă. În privinţa destinaţiilor timpului liber, preferinţa pentru turism se manifestă îndeosebi la sfârşitul săptămânii şi al vacanţelor; totodată, disponibilităţile de timp ale populaţiei de vârsta a treia oferă condiţii pentru practicarea pe scară largă a turismului. Ca urmare a acestor aspecte, se apreciază că turismului îi este alocat, în ţările dezvoltate, circa 30% din totalul timpului liber al populaţiei. Din categoria factorilor psihosociologici, o influenţă semnificativă asupra turismului exercită: moda, tradiţiile, dorinţa de cunoaştere şi instruire etc. De exemplu, moda influenţează în mare măsură locul pentru petrecerea vacanţelor. De asemenea, serbările populare tradiţionale, festivalurile etc contribuie la atragerea în circuitul turistic a noi segmente de populaţie şi determină o anumită orientare a fluxurilor. La rândul lor, manifestările ştiinţifice, culturale, sportive, religioase sau de altă natură reprezintă mobiluri ale mişcării truistice. Pentru ca imaginea să fie completă, trebuie menţionaţi şi factorii restrictivi14 ai dezvoltării turismului: 1. Cererea – Fiecare firmă care furnizează bunuri substanţiale şi servicii turiştilor este constrânsă de cererea clienţilor săi, care leagă cantitatea cumpărată de preţ, bogăţie şi venit. Privind turismul ca un fenomen mondial, doi factori economici joacă un rol primordial: paritatea monetară şi costul vieţii. Costul vieţii pentru un turist depinde de paritatea monetară, dar în măsură direct proporţională cu datele economice ale propriei ţări. 2. Oferta de produse atractive – Una dintre cele mai importante constrângeri cu care se confruntă industria turistică ca întreg este caracterul limitat cantitativ al resurselor disponibile pentru atracţia turisică. Acest aspect este şi mai evident când este luată în considerare distribuţia geografică a destinaţiilor turistice. 14

Cosmescu, I., op. cit., p. 47-50.

38

3. Constrângeri tehnice şi de mediu – Acestea sunt legate de obicei de un anumit loc sau situaţie şi implică aspecte de tipul relaţiilor dintre, spre exemplu, numărul oamenilor care se pot deplasa într-o zonă fără a-i cauza daune inacceptabile, numărul de locuri de tabără disponibil fără a dăuna mediului etc. Aceşti factori negativi sunt urmarea poluării şi degradării mediului din vecinătatea marilor centre urbane şi industriale (poluarea aerului, a apei, degradările provocate prin industrializări asupra echilibrului ecologic şi asupra peisajului etc.). Aceşti factori vor duce, în continuare, la căutarea unor noi condiţii de refacere a energiei fizice şi nervoase consumate în procesul muncii sociale, prin compensarea oboselii într-un mediu nepoluat. De altfel, îngrădirea posibilităţilor de agrement şi destindere în centrele urbane din cauza poluării fonice (zgomot) şi vizuale (monotonia peisajului urban) acţionează în sens negativ asupra stării de sănătate, stimulând în acelaşi timp însă dorinţa potenţialilor turişti de a căuta noi destinaţii pentru odihnă, respectiv pentru concedii şi vacanţe în locuri unde condiţiile de petrecere a timpului liber nu sunt alterate de influenţa respectivilor factori15. 4. Constrângeri de timp – Timpul de vacanţă disponibil limitează posibilităţile turiştilor. Durata sezonului turistic influenţează profitabilitatea afacerilor orientate spre turism şi impactul cheltuielilor turistice asupra economiei locale. 5. Indivizibilităţi – În turism este necesar mult timp pentru negocieri şi decizii de tipul „totul sau nimic’. Şi acesta pentru că: nu este posibil să zboare sau să circule doar jumătate din avion sau autocar, chiar dacă locurile sunt ocupate numai pe jumătate; nu este profitabil să clădeşti un hotel sub o anumită mărime; o şosea nu poate fi construită numai pe jumătate etc. 6. Constrângeri administrative şi sanitare – Toate formalităţile, fie că sunt administrative, vamale sau sanitare, sunt detaliate pentru fiecare ţară în Travel Information Manual (TIM – Manual de Informaţii pentru Călători) şi accesibile pentru sistemele informatice ale companiilor aeriene din lumea întreagă. Dar obligaţia de a prezenta un act de identitate în faţa vameşului, în scopul verificării dreptului de trecere a frontierei, nu este agreată cu uşurinţă de orice individ în calitate de turist. De asemenea, necesitatea de a se vaccina poate descuraja anumite segmente de călători. 7. Constrângeri politice şi sociale: ideologii şi conflicte armate – Anumite ţări, în deceniile anterioare, au naţionalizat turismul receptor şi au creat agenţii de stat. Călătoriile organizate sunt deci obligatorii şi relevă monopolul agenţiilor naţionale. Sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, în urma abandonării mecanismului de comandă de tip planificat – centralizat din unele ţări europene, între care şi ţara noastră, a marcat restrângerea până la desfiinţare a monopolului de stat în afacerile turistice. Totodată, instabilitatea internă într-o ţară sau angajarea sa într-un conflict internaţional compromit

15

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 55.

39

desfăşurarea oricărei activităţi turistice. În plus, catastrofele naturale pot priva o regiune sau ţară de turişti. 8. Constrângeri de primire a turistului şi confortul său – Existenţa unor standarde inferioare ale infrastructurii de acces (piste de aeroport prea scurte pentru avioanele mari, de exemplu), insuficienţa mijloacelor de cazare, absenţa hotelurilor cu mai mult de 10 camere, condiţii meteorologice dificile sau lipsa atracţiilor naturale sau culturale compromit dezvoltarea oricărei activităţi turistice. 9. Constrângeri auto-impuse – Acest tip de constrângeri provin din nevoia de conciliere a conflictelor vizând scopurile de dezvoltare a turismului. Conflictele pot apărea în interiorul firmei sau între firme, agenţii guvernamentale ş.a.m.d., care încearcă să dezvolte o anumită zonă. 10. Lipsa de cunoştinţe şi informaţii – Multe activităţi sunt limitate din cauza faptului că se cunoaşte puţin despre situaţiile particulare noi ce intervin pe parcursul existenţei firmelor turistice. Oamenii de afaceri sunt obişnuiţi să trăiască cu o anumită doză de nesiguranţă, dar există, inevitabil, limite în riscul pe care sunt dispuşi să şi-l asume. Tot aşa influenţează ignoranţa şi operaţiunile guvernamentale întreprinse în domeniul activităţii turistice. 11. Limite ale resurselor de susţinere – În activitatea practică a unui agent economic există prmanent limite în volumul disponibilităţilor băneşti, capitalul social, talentul managerial, specialiştii de care poate dispune, cantitatea materialelor de construcţie etc. Acestea, la rândul lor, limitează şansele de amplificare şi furnizare a experienţei turistice, ratează ocaziile realizării de profit sau de dezvoltare a atracţiilor locale. De multe ori, aceste constrângeri individuale interacţionează, creând constrângeri compuse asupra activităţilor. Exemple Cererea populaţiei pentru vacanţe evoluează sub incidenţa unui complex de factori cu acţiune şi valoare diferită. Dintre aceştia, veniturile şi preţurile au un rol determinant; ele influenţează atât cererea totală (dimensiunile globale ale acesteia), cât şi structura, respectiv orientarea spre anumite forme de turism, destinaţii, mijloace de transport etc. Elasticitatea cererii în funcţie de venit Între venitul alocat activităţii turistice (adică acea parte a venitului care rămâne după ce ne-am satisfăcut celelalte tipuri de nevoi) şi cererea pentru turism există o relaţie de directă proporţionalitate: creşte venitul –

40

creşte cererea; scade venitul – scade cererea. Sensibilitatea cererii turistice faţă de modificarea veniturilor se numeşte elasticitate şi se exprimă cu ajutorul coeficientului de elasticitate: ∆C ∆V C1 − C 0 V1 − V0 E CV = : = : C V C0 V0 unde: E CV = coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit; ∆C

= variaţia cererii;

C ∆V

= cererea; = variaţia venitului;

V = venitul. E CV , într-o evoluţie normală ia valori pozitive, supraunitare, cuprinse în intervalul [1,2; 1,5]. Aplicaţie: În perioada T0-T1 veniturile au crescut de patru ori, iar cererea a crescut cu 400%. Să se determine şi să se interpreteze coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit. V0=100; V1=100*4=400; E CV =

C0=100 C1=100+400=500

500 − 100 400 − 100 4 : = = 1,3 100 100 3

În concluzie, valoarea coeficientului de elasticitate de 1,3 se încadrează în intervalul de evoluţie normală [1,2; 1,5], şi arată că la o creştere cu 1% a venitului, cererea turistică creşte cu 1,3%. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ Preţul influenţează uniform toate categoriile sociale ale populaţiei spre deosebire de venit care influenţează diferit aceste categorii. De aceea, între preţ şi cerere există o relaţie de inversă proporţionalitate: creşte preţul – scade cererea scade preţul – creşte cererea Sensibilitatea cererii turistice faţă de modificarea preţului vacanţelor se numeşte elasticitate şi se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate: ∆C ∆P C1 − C 0 P1 − P0 E CP = : = : C P C0 P0 unde: E CP = coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ; ∆C

= variaţia cererii;

C

= cererea; 41

∆P

= variaţia preţului;

P = preţul. E CP , într-o evoluţie normală ia valori negative, subunitare, cuprinse în intervalul [-0,7; -0,9]. Aplicaţie: În perioada T0-T1 preţurile au crescut de patru ori, iar cererea a scăzut cu 200%. Să se determine şi să se interpreteze coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ. P0=100; P1=100*4=400;

C0=100 C1=100-200=-100

− 100 − 100 400 − 100 2 : = − = −0,6 100 100 3 În concluzie, valoarea coeficientului de elasticitate de -0,6 nu se E CP =

încadrează în intervalul de evoluţie normală [-0,7; -0,9], şi arată că la o creştere cu 1% a preţului, cererea turistică scade cu 0,6%. 1. În perioada T0-T1 veniturile au scăzut de la 2.800.000 lei la 2.600.000 lei, în timp ce cererea a scăzut şi ea de la 30.000 de sosiri la 20.000 de sosiri. Determinaţi coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit. 2. În perioada T0-T1 preţurile au scăzut de la 150 lei la 140 lei, în timp ce cererea a crescut de la 40.000 de sosiri la 45.000 de sosiri. Determinaţi coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ.

M1.U3.5. Formele de turism Forma de turism poate fi definită prin aspectul concret pe care îl îmbracă asocierea/combinarea serviciilor (de transport, cazare, alimentaţie, agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum şi modalitatea de comercializare a acestuia. Delimitarea clară a conţinutului fiecărei forme de turism prezintă importanţă pentru: identificarea comportamentului vizitatorului în materie de consum şi cheltuieli; identificarea responsabilităţilor şi obligaţiilor organizatorilor de vacanţe (touroperatori şi agenţii de turism) şi/sau prestatorilor de servicii turistice (hotelieri, unităţi de alimentatie, transportatori etc.). În literatura de specialitate s-au cristalizat diferite clasificări ale formelor de turism practicate, în funcţie de criteriile urmărite pentru o cât mai omogenă grupare a lor :

42

În funcţie de locul de provenienţă a turiştilor, turismul se divide în două forme principale: •

turism naţional (intern) – practicat de cetăţenii unei ţări în interiorul graniţelor

ei; • turism internaţional (extern) – caracterizat prin vizitele cetăţenilor străini într-o ţară şi prin plecările cetăţenilor autohtoni în scopuri turistice în afara graniţelor ţării lor. Termenul turism naţional este mai puţin uzitat în practica activităţii turistice, unde s-a statornicit denumirea de turism intern. Termenul „turism naţional” constituit din turismul intern şi turismul emiţător se întâlneşte însă mai frecvent atât în statisticile internaţionale, cât şi în analizele comparative între turismul intern şi turismul internaţional, elaborate pe baza acestor statistici. Fiecare dintre aceste două forme de turism prezintă anumite particularităţi, dar din punctul de vedere al ţărilor primitoare, între ele nu există o delimitare categorică, ci o interdependenţă care serveşte promovarea în ansamblu a activităţii turistice. De altfel, acest fapt este firesc, deoarece se oferă aceeaşi bază materială de primire atât turiştilor interni, cât şi turiştilor străini, trataţi ca solicitanţi simultani de servicii turistice16. La rândul lui, turismul internaţional poate fi clasificat în: • turism receptor (incoming)17 (turismul activ, de primire) – parte a turismului care înregistrează sosirile cetăţenilor străini într-o ţară dată, aceşti cetăţeni având domiciliul permanent în ţara emitentă; turismul receptor reprezintă pentru ţările primitoare o sursă importantă şi eficientă de încasări valutare ; • turism emiţător (outgoing)18 (turismul pasiv, de trimitere) – parte a turismului internaţional care înregistrează plecările cetăţenilor unei ţări (pentru călătorii) în străinătate. După gradul de mobilitate a turistului, turismul poate fi: • turism de circulaţie (itinerant) – caracterizat printr-un grad de mobilitate ridicat, sub forma unor deplasări continue pe itinerarii stabilite dinainte sau ocazional, cu opriri şi rămâneri scurte în diferite localităţi19. Turismului itinerant îi corespunde cea mai ridicată mobilitate a turistului şi ca particularizări ale acestei forme de turism se practică turismul de circuit, de obicei organizat în interiorul unei ţări de către rezidenţi sau turişti străini, precum şi turismul de croazieră organizat pe cale fluvială sau maritim • turism de sejur – caracterizat prin rămânerea turistului în aceeaşi localitate o perioadă mai lungă de timp; reprezintă forma de turism cea mai răspândită, deoarece

16

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 32. Minciu, R., op. cit., p. 17-18. 18 Idem 19 Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 32. 17

43

corespunde motivaţiei de vacanţă şi odihnă ca determinare psihologică preponderentă a consumului. • turism rezidenţial - practicat de turiştii care posedă o reşedinţă secundară în altă ţară sau localitate decât cea de origine; destul de frecvent, această formă de turism este specifică celei de-a treia categorii de vârstă şi are cea mai îndelungată durată de sejur20. Deoarece turistul devine tot mai mobil se tinde către un turism de vizitare care constă în vizitarea într-o vacanţă a mai multor localităţi sau ţări. Această scurtare a duratei de şedere într-o staţiune, zonă sau ţară este o tendinţă mondială, o consecinţă a diferitelor forme de turism de circulaţie. În cadrul acestei clasificări, în ceea ce priveşte turismul internaţional se distinge turismul de tranzit - constă în traversarea cu sau fără oprire a unor ţări sau zone pentru a ajunge la alte destinaţii mai îndepărtate. În funcţie de utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de sejur poate îmbrăca următoarele forme: • turism de sejur lung (rezidenţial) – în această categorie sunt incluşi acei turişti a căror durată de şedere într-o staţiune, localitate etc. depăşeşte o perioadă de 30 de zile. De aici se poate deduce că turiştii participanţi la această formă de turism au depăşit limita de vârsta pentru munca activă (exemplu: pensionarii care efectuează cure sau tratamente medicale în staţiuni balneoclimaterice, curele necesitând o perioada de 30 - 60 de zile şi uneori chiar mai mult) sau că turiştii dispun de un nivel ridicat de venituri ceea ce le permite să rămână perioade mai îndelungate într-o staţiune, localitate etc., fără a exercita o activitate remunerată. Aceste categorii de turişti preferă zonele relativ liniştite, cu un climat blând, adecvat şi, de cele mai multe ori, perioade de timp care nu se suprapun cu vârfurile de sezon sau cu perioadele aglomerate. Tot în această categorie poate fi inclus şi turismul de tineret practicat în perioada vacanţelor de vară, a cărui durată poate depăşi 30 de zile. Tineretul preferă însă zone animate, cu posibilităţi diversificate de distracţie şi agrement, cu folosirea capacităţilor complementare de cazare mai ieftine. • turismul de sejur mediu – cuprinde acei turişti a căror rămânere într-o zonă, localitate, etc. nu depăşeşte 30 de zile. Această perioadă coincide cu durata considerată limita maximă a concediilor plătite. Deoarece această categorie de turism este practicată de majoritatea populaţiei, turismul de sejur mediu se transformă într-un turism de masă, apreciindu-se că este practicat de turiştii cu venituri medii şi sub medii, în acelaşi timp, turismul de sejur mediu având un caracter sezonier pronunţat.

20

Cosmescu, I., op. cit., p. 66.

44

•

turismul de sejur scurt – cuprinde persoanele care se deplasează pe o durata

scurtă de timp (până la o săptămână). Aici sunt incluse formele turismului ocazional (de circumstanţă) şi diversele variante ale turismului de sfârşit de săptămână (week-end). Din acest punct de vedere, în cazul turismului de sejur scurt se pot delimita trei zone de vizitare, situate de regulă, într-o arie dispusă concentric în jurul localităţilor de reşedinţă ale turiştilor : ♦ zona I (preorăşenească) - cuprinde o rază de cca. 15 - 45 km., accesibilă prin legăturile de transport în comun şi prin transportul comod cu autoturismele proprii ; ♦ zona II - rază de cca. 10 km, relativ uşor accesibilă cu mijloacele publice de transport şi cu mijloacele proprii de transport auto, dacă durata parcurgerii distanţei nu depăşeşte două ore. În această zonă se află, de cele mai multe ori, şi reşedinţa secundară a turiştilor participanţi ; ♦ zona III - specifică turismului de circulaţie pentru vizitarea unor obiective turistice mai îndepărtate, a căror accesibilitate este facilitată de căile comode de circulaţie. Turismul de circulaţie se diferenţiază pronunţat de turismul de sejur, prin faptul că este mai puţin legat de un sezon determinant, în timp ce turismul de sejur este dictat de numărul zilelor însorite pe litoral, al celor cu zăpadă pentru practicarea sporturilor de iarnă. Totuşi, dacă perioada maximă a turismului de circulaţie se înregistrează în timpul verii, acest fapt se datorează nu atât necesităţilor de a călători în scopuri turistice în timpul sezonului plin, cât mai degrabă, perioadei de concedii impuse în unele ţări pentru un număr considerabil de salariaţi, apărând un exod în masă al vacanţierilor. În mod similar, familiile cu copii, în multe cazuri, sunt constrânse să-şi programeze concediile în perioadele vacanţelor şcolare 21. În funcţie de periodicitatea circulaţiei turistice putem distinge : • turism sezonier (monosezonier sau bisezonier) • turism continuu (permanent) În ţările în care forma de turism oferită este dependentă de factorii naturali, sezonalitatea este foarte accentuată (Grecia -93%, Maroc -90%, Italia -89%), în ţările cu ofertă turistică diversificată sezonalitatea este de un nivel mediu (Mexic -52%, Portugalia -66%, Spania -76%), iar în ţările cu ofertă de interes etalat pe perioade lungi de timp ale anului calendaristic, sezonalitatea înregistrează nivelurile cele mai scăzute (Hong Kong 29%, Singapore -27%, Kenya -45%)22. Din punct de vedere al sezonalităţii, distingem: • turismul de iarnă – care în funcţie de motivul pentru care se face deplasarea, 21 22

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 33-34. Cosmescu, I., op. cit., p. 66-67.

45

prezintă două caracteristici distincte: - turism pentru zăpadă; •

- turism pentru soarele căutat şi în timpul iernii. turismul de vară – are loc în perioadele calde ale anului (legat de soare, băi,

cure, apă, litoral etc.). Acest fel de turism este practicat de persoane cu venituri modeste, datorită volumului său masiv, constituie acea formă de turism cu rol hotărâtor în rezultatele economice ale activităţii turistice ale unei tări; • turismul de circumstanţă (ocazional) – localizat în timp şi spaţiu, cu fluxuri limitate ca durată, generate de anumite evenimente specifice (sezonul de vânătoare şi pescuit sportiv) sau diferite festivităţi tradiţionale, naţionale şi internaţionale cu caracter periodic sau ocazional (folclorice, cultural-artistice, sportive etc.)23. O altă clasificare împarte diversele forme de turism în funcţie de mijlocul de transport folosit de turist în: drumeţia – excursie pedestră cu caracter recreativ şi de îngrijire a sănătăţii în zonele nepoluate, cu poteci corespunzătoare întreţinute şi prevăzute cu marcaje adecvate, la care se pot asocia şi manifestări mai complexe ca: excursii în munţi, alpinism, etc. Tot aici trebuie inclusă şi vânătoarea şi pescuitul sportiv; turismul feroviar – trenul este mijlocul clasic de transport pentru foarte multe persoane dornice de a călători; turismul rutier – cu formele sale specifice: - cicloturismul; - motociclismul; - turism automobilistic (cu autocare şi cu autoturisme proprietate personală sau închiriate de la agenţii specializate). Dezvoltarea acestuia a dus la o diversificare corespunzătoare a echipării şi dotărilor amplasate de-a lungul reţelelor rutiere (restaurante rutiere, staţii service, staţii de benzină etc.); turismul naval – foloseşte ca mijloc de transport nave maritime şi fluviale. Croazierele maritime şi fluviale organizate de companiile de navigaţie sunt mult apreciate de turişti. În cadrul turismului naval s-a dezvoltat foarte mult şi turismul nautic sportiv – ce constă în excursii şi plimbări de agrement cu bărci cu motor şi vele, cu caiacuri, canoe etc. pe traseele oferite de porţiunile navigabile ale râurilor, de oglinzile de apă ale lacurilor naturale, ale deltelor şi ale lacurilor artificiale etc. turismul aerian – care s-a dezvoltat puţin mai târziu, acum însă în plină evoluţie. Acesta este practicat pe distanţe lungi şi foarte lungi, de acele persoane cu venituri ceva mai ridicate. Dar traficul aerian modern oferă şi reduceri de tarife pentru călătoriile turistice, cum e cazul avioanelor închiriate de agenţiile de voiaj la întreaga 23

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 35.

46

capacitate - tip charter, precum şi curse low cost. Se folosesc tot mai mult şi combinaţiile de diferite forme de transport (« Fly and drive », croazierele navale cu returnarea călătoriilor pe calea aerului, etc.)24. Referindu-ne la formele de turism şi clasificarea acestora în funcţie de scopul călătoriei, trebuie să avem în vedere motivaţiile pentru care sunt realizate călătoriile şi anume ce îi stimulează pe oameni să aleagă anumite atracţii şi activităţi mai mult decât altele. Principalele categorii de motivaţii care îi determină pe oameni să călătorească includ următoarele 25: (1) Motive educaţionale şi culturale a) a vedea modul de viaţă al altor popoare, pentru a-şi satisface curiozitatea ; b) a studia şi explora ţări deosebite, frumuseţile lor naturale sau create şi a-şi satisface dorinţa de aventură; c) a dobândi cunoştinţe, înţelegere şi un cadru mai bun a ceea ce este prezentat prin diferitele mijloace de informare; d) a asista la evenimente interesante, deosebite; e) a vizita instituţii culturale, ştiinţifice şi tehnice, a învăţa şi aprecia arta, muzica, literatura şi patrimoniul cultural; f) a face turnee de studiu în interes profesional şi cultural. (2) Motive religioase şi etnice a) vizitarea regiunilor cu religie comună sau a celor cu religie diferită, pelerinaje şi reuniuni religioase; b) vizitarea locurilor ce au legătură cu strămoşii sau cu familia; c) vizitarea locurilor unde familia şi prietenii cuiva s-au mutat sau au emigrat. (3) Motive sociale şi istorice a) vizitarea monumentelor istorice pentru a înţelege şi aprecia mai bine evenimentele istorice; b) satisfacerea imboldului sociologic de a vizita cât mai multe ţări, de a întâlni noi oameni, de a-şi face noi prieteni şi de a câştiga experienţă; c) dorinţa de a reîntâlni prieteni şi rude, de a vizita familia şi de a călători şi rămâne împreună cu aceasta în timpul vacanţei; d) conformismul şi moda, ţinând pasul cu schimbările sociale; e) snobismul sau dorinţa de a a alege trasee turistice necunoscute sau tururi pentru crearea stimei sau statutului personal. (4) Motive de relaxare şi plăcere a) dorinţa de odihnă, relaxare şi evadare din rutină şi tensiune; 24 25

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 36. Cosmescu, I., op. cit., p. 70-71.

47

b) bucuria de a petrece o vacanţă frumoasă şi un timp bun în cadrul unei destinaţii, alta decât localitatea de domiciliu; c) câştigarea unei noi experienţe psihologice sau schimbarea atitudinii, a modului de abordare şi răspunsul la condiţii noi şi diferite: hrană, băuturi şi amintiri noi; d) schimbarea regiunii şi a atmosferei; e) recreere, înot, plimbare de agrement; f) realizarea hobby-urilor, motivaţie care determină trecerea peste orice barieră pentru îndeplinirea ei. (5) Motive de sănătate şi sportive a) vizitarea staţiunilor balneare, centrelor de sănătate, a staţiunilor montane şi a altor locuri benefice pentru sănătate; b) evitarea condiţiilor climaterice dăunătoare sănătăţii şi folosirea, de câte ori există posibilitatea, a celor benefice acesteia; c) satisfacerea dorinţei de a beneficia de efectele curative helio-marine şi montane, de a înota şi de a se bucura de natură; d) sporturi, atât ca participanţi cât şi ca spectatori, pescuit şi vânătoare; e) dorinţa de a explora noi teritorii, subiecţi şi locuri mai puţin cunoscute. (6) Motive stimulative de afaceri a) motive profesionale sau de afaceri; b) concesiile speciale şi condiţiile de trai ieftine la destinaţie, care pot influenţa călătoria în timpul vacanţei; c) stimulentele şi facilităţile sejurului pentru grupuri în anumite condiţii; d) călătoria pentru evenimente politice şi sărbători naţionale, conferinţe şi congrese internaţionale sau călătorie oficială. Dacă ne referim la diferitele niveluri ale piramidei motivaţionale a lui A. Maslow, regăsim astfel26: motivaţia socială - nevoia omului de a căuta grupul de excursionişti, de a se integra în acest grup; motivaţia cognitivă - nevoia de cunoaştere a tradiţiilor, obiceiurilor, meşteşugurilor, istoriei, culturii, artei altor centre de civilizaţie ; ea creşte pe măsură ce se adânceşte specializarea activităţilor actuale; motivaţia de concordanţă între cunoaştere, simţire şi acţiune contribuie la integrarea personalităţii şi se regăseşte în nevoia contactelor cu populaţia locală, în nevoia de a găsi locuri liniştite în mijlocul naturii; motivaţia de repaus şi de reconfortare - principala motivaţie turistică, satisfăcută printr-un complex de condiţii şi mijloace din afara reşedinţei individului;

26

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 57.

48

motivaţia estetică - tendinţa spre frumos, spre artă, cultură şi civilizaţie, spre 27

inedit . Astfel, după criteriul motivaţiilor deplasărilor, se disting următoarele forme de turism: • turism de agrement – practicat de călătorii care doresc să profite de frumuseţile naturii (peisaje), de prilejul de a cunoaşte oameni şi locuri noi, istoria şi obiceiurile lor şi, în general, doresc să-şi folosească vacanţele pentru practicarea unor activităţi preferate (hobby etc.). Turismul de agrement se interferează cu turismul cultural - are în vedere călătoria în scopul lărgirii cunoştinţelor despre alte locuri şi oameni, despre nivelul lor de viaţă, cultura lor şi include călătorii spre destinaţiile cu vestigii istorice, de artă, monumente, obiecte religioase şi alte civilizaţii28; • turism de odihnă şi recreere (destindere) – Turismul de recreere poate fi diferenţiat de turismul propriu-zis de odihnă prin: sejururi medii, relativ reduse (turismul de sfârşit de săptămână, turismul preorăşenesc, agroturismul) şi presupune o mobilitate mai accentuată a turistului, pe când cealaltă formă de turism are un caracter mai puţin dinamic, cu un sejur mai lung, la o destinaţie determinată care oferă condiţii naturale adecvate (staţiune balneo-climaterică, de pe litoral etc.); • turism de tratament şi cură balneomedicală – practicat încă din antichitate, este o formă a turismului de odihnă care a cunoscut o mare dezvoltare în ultimele decenii, o dată cu creşterea numărului bolilor profesionale provocate de stresul vieţii moderne din marile aglomeraţii urbane. Îmbină destinderea cu diferite forme de cură şi tratament balneomedical şi se practică în staţiunile balneomedicale şi climaterice cu bogate resurse naturale de cură: ape minerale, termale, nămoluri. Turismul propriu-zis de cură este cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de „termalism”, „climatism”. Dintre avantajele pe care le oferă turismul balneomedical enumerăm: - repartizarea mai uniformă a activităţii turistice în diferite zone din ţară; - distribuirea relativ liniară şi cu o intensitate constantă a circulaţiei turistice în cursul întregului an, acest tip de turism fiind cel mai puţin sensibil la influenţele sezonalităţii; - asigurarea unor sejururi medii relativ constante şi mai lungi (12 – 30 zile); - atragerea unei clientele stabile; - realizarea unor încasări medii sporite pe zi / turist; - ridicarea coeficienţilor de utilizare a capacităţilor de bază materială turistică (de cazare, tratament etc.). • turism sportiv – este una dintre formele turismului de agrement, motivat de dorinţa de a învăţa şi de a practica diferite activităţi sportive. Ponderea cea mai mare în 27 28

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 57. Cosmescu, I., op. cit., p. 68.

49

turismul sportiv o au sporturile nautice de vară (canotaj, schi nautic, yahting) şi sporturile de iarnă în staţiunile de altitudine (schi, patinaj), la care se adaugă alpinismul şi ascensiunile pe munte, plimbările şi excursiile, pescuitul sportiv şi vânătoarea sportivă, activităţile pronunţat individualizate (gimnastică sportivă, aerobică, ciclism, călărie), precum şi alte manifestări sportive ocazionale (tenis, golf, tir sportiv, safari fotografic); • turism de cumpărături (shopping tourism) – se referă la deplasările ocazionale efectuate în alte localităţi sau ţări în vederea achiziţionării unor produse în condiţii mai avantajoase (de calitate şi preţ) decât cele oferite pe plan local (naţional) sau a unor produse pe care nu le oferă piaţa locală; • turism tehnic şi ştiinţific – este ocazional şi se referă la vizitarea cu caracter documentar sau schimb de experienţă a unor obiective industriale sau agricole, cât şi a unor obiective special amenajate în scopuri productive (mine, obiective hidroenergetice). În domeniul ştiinţific intră şi atracţiile turistice de genul peşterilor, rezervaţiile naturale şi monumente ale naturii; • turism religios – constă în pelerinajele credincioşilor la lăcaşurile de cult, considerate sfinte de diferite religii, mai ales cu ocazia hramurilor sau a sărbătorilor de Paşte şi de Crăciun. Această formă de turism a cunoscut o dezvoltare mai mare după 1989, deşi într-o formă camuflată s-a desfăşurat şi în perioada regimului dictatorial29. După caracteristicile socio-economice ale cererii se pot distinge forme specifice de turism, ca: • turism particular (privat) – actualmente reprezentând mai mult de jumătate din volumul activităţii turistice. El decurge din nevoia de odihnă, de vacanţă activă şi include o gamă variată de manifestări: destindere, agrement, îngrijirea sănătăţii, practicarea sporturilor. Acesta este un turism pe cont propriu, deci este rezervat unei clientele cu venituri relativ ridicate, avându-se în vedere faptul că turismul particular se identifică cu turismul de lux; • turismul social – este o formă de turism practicat de clasele sociale cu posibilităţi financiare relativ limitate (turismul familial, turismul pentru toţi). Cei care practică această formă de turism solicită forme ieftine de cazare sau forme de cazare complementare (căsuţe, corturi, cazare la cetăţeni etc.), precum şi forme convenabile de transport. Turismul social nu trebuie identificat cu turismul de masă, turismul social fiind doar o parte integrantă a turismului de masă şi este finanţat parţial sau chiar integral de sindicate, casele de asigurări sociale, ministere etc. • turism de tineret – este o formă particulară a turismului social adresat tinerilor (elevi şi studenţi), evidenţiat pentru grija care i se acordă, ţinând seama de scopurile sale instructiv-educative. 29

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 39-40.

50

•

turism de afaceri şi congrese – totalitatea activităţilor de călătorii organizate de

întreprinderile economice şi administraţiile publice pentru personalul lor, cu ocazia deplasărilor în interes profesional, comercial, participărilor la diferite reuniuni, congrese, simpozioane, întruniri, seminarii naţionale sau internaţionale. Tot în această categorie trebuie înglobate şi târgurile şi expoziţiile naţionale şi internaţionale. Ele constituie manifestări periodice, limitate ca durată de desfăşurare, la care participă agenţi economici care expun produsele oferite spre comercializare şi firmele potenţial interesate în achiziţionarea lor 30. Conform unor autori, din punctul de vedere al conţinutului, formele turismului de afaceri se grupează în31:
Turism general de afaceri (delegaţii) face referire la activitatea celor care lucrează pentru o scurtă perioadă de timp în altă parte decât la locul de muncă obişnuit.
Reuniunile / Întrunirile - sunt determinate de participarea la un eveniment de tipul întâlnirilor, conferinţelor, simpozioanelor, colocviilor, congreselor şi este considerat una dintre cele mai obişnuite forme ale călătoriilor de afaceri, fiind în plină expansiune, de altfel.
Târgurile şi expoziţiile sunt definite ca prezentări de produse şi servicii, destinate unui public invitat, cu scopul de a determina o vânzare sau a informa vizitatorul32. Aici se întâlnesc două categorii de persoane: expozanţii – lucrători din întreprinderi economice, camere de comerţ, instituţii cultural-artistice; vizitatorii – pot fi specialişti (public avizat) – deplasarea lor fiind motivată de interese profesionale, cât şi publicul larg – a căror motivaţie o reprezintă curiozitatea.
Călătorii-stimulent iau forma unor vacanţe scurte, de un nivel de confort ridicat, oferite anumitor categorii de angajaţi, cu accent pe distracţie şi relaxare, ca recompensă pentru performanţele deosebite obţinute în activitatea profesională. • Turism politic - ia în considerare participarea la evenimente politice însemnate sau la mari sărbători naţionale, precum şi atmosfera festivă generată de aceste întâmplări. În această privinţă, o altă formă de turism o poate constitui călătoria guvernamentală. Conform unor estimări, între 6 şi 8 procente din totalul călătoriilor internaţionale anuale sunt realizate de oficialităţi guvernamentale, ceea ce presupune că această formă de voiaj ar trebui tratată ca o formă de turism politic33. În funcţie de categoria de vârstă şi de ocupaţia turiştilor, formele de turism pot fi grupate în: 30

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p 39-40. Minciu, R., op. cit., p. 79. 32 Gautier, G., Foires et salons, Les éditions d’assurance, Paris, 1987, p. 9. 33 Cosmescu, I., op. cit., p. 69. 31

51

•

turism pentru tineret (turişti “de prima vârstă” sau vârstă formativă);

•

turism pentru populaţia activă (turişti “de a doua vârstă”);

• turism pentru “vârsta a III-a” (seniori, pensionari sau vârsta “retragerii” din activităţile profesionale). Din punctul de vedere al momentului şi modului de angajare a prestaţiilor turistice se disting următoarele forme de turism: • turismul organizat – este acea formă de turism în care prestaţiile turistice, destinaţia turistică, serviciile la care apelează turiştii precum şi perioada în care vor fi prestate aceste servicii sunt programate în prealabil pe baza unor contracte sau alte angajamente sub forma unui “pachet de servicii” de tipul “totul inclus” încheiate cu agenţiile de turism; • turismul pe cont propriu – în acest caz nu are loc o angajare prealabilă a serviciilor, respectiv a destinaţiei călătoriilor, cererile pentru serviciile turistice concretizându-se numai la locul de sejur. Această formă de turism s-a dezvoltat în urma preferinţelor multor turişti de a călători individual şi nu în grupuri, conjugată cu dorinţa de a călători cu mijloace proprii, tendinţe ce se vor dezvolta şi în viitor34. Forma aceasta de turism este practicată în special de turiştii cu mai multă experienţă, de automobilişti (mijlocul acesta de transport asigurăndu-le mai multă independenţă), de persoanele cu venituri ridicate, costul acestei vacanţe fiind mai ridicat decât în cazul turismului organizat. În ţările cu o bogată tradiţie turistică, vacanţele pe cont propriu reprezintă forma cea mai frecventă, deţinând circa 70% din fluxul turistic al ţărilor vest-europene35. • turismul semiorganizat (mixt) – îmbină elemente ale celor două forme de turism prezentate mai sus. În acest caz, o parte din servicii sunt angajate în prealabil (de regulă cazare şi demipensiune), iar altele în momentul efectuării călătoriei (servicii de transport şi de agrement, în principal). În privinţa avantajelor şi limitelor, pot fi menţionate câteva dintre cele mai importante36:  Avantaje
turismul organizat şi cel semiorganizat o pentru organizatori şi prestatorii de servicii, oferă posibilitatea unei planificări prealabile a acţiunilor, asigurând utilizarea raţională a capacităţii echipamentelor de găzduire şi a mijloacelor de transport, mai buna gospodărire a resurselor de muncă vie şi certitudinea încasărilor. Prin facilităţile de preţ acordate 34

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 43. Minciu, R., op. cit., p. 73. 36 Minciu, R., Zadig, R., Economia şi tehnica serviciilor de alimentaţie publică şi turism, Editura Lito Ase, Bucureşti, 1984, p. 262-264. 35

52

turiştilor se stimulează mişcarea turistică, ceea ce duce la atenuarea caracterului sezonier al manifestări cererii. o din punctul de vedere al turistului, prezintă garanţia realizării vacanţei, a primirii serviciilor în condiţiile de confort convenite, priorităţi în obţinerea unor servicii, eliberarea de grija organizării călătoriei şi concentrarea atenţiei pentru petrecerea cât mai plăcută a timpului.
turismul pe cont propriu o pentru organizatori şi prestatorii de servicii prezintă avantajul unor încasări medii pe zi-turist mai mari, asigură valorificarea mai bună a potenţialului turistic, prin orientarea turiştilor către toate zonele de atracţie; o pentru turist sunt create condiţii de organizare a vacanţei după propria voinţă, i se asigură o mai mare mobilitate, sunt vizitate mai multe locuri şi obiective turistice într-un timp relativ redus  Inconveniente
turismul organizat şi cel semiorganizat o se concretizează pentru organizatori şi prestatorii de servicii în încasări mai mici pe zi- turist, în obligativitatea respectării cu rigurozitate a condiţiilor convenite prin contract; o în ceea ce-l priveşte pe turist, îi îngrădeşte libertatea de mişcare, în sensul acceptării şi participării la un program ce nu răspunde în totalitate dorinţelor sale.
turismul pe cont propriu o pentru organizatori şi prestatorii de servicii reprezintă o suprasolicitare, în perioadele de sezon, a bazei materiale a turismului, a mijloacelor de transport, a forţei de muncă şi folosirea incompletă acestora în extrasezon, cu efecte negative asupra efcienţei economice şi calităţii serviciilor prestate; o Din punctul de vedere al turiştilor, apare riscul imposibilităţii satisfacerii cererii sau al satisfacerii ei la parametri inferiori exigenţelor lor, datorită concentrării acesteia în anumite perioade şi capacităţii limitate a ofertei. Mai pot fi întâlnite şi alte forme de turism: • turismul urban – face referire la petrecerea timpului liber, a vacanţelor în oraşe, pentru vizitarea acestora şi pentru desfăşurarea unor activităţi de natură foarte diversă, cum ar fi: vizite la rude, întâlniri cu prietenii, vizionarea de spectacole, expoziţii, efectuarea de cumpărături. Această formă de turism are o sferă de cuprindere foarte largă şi este greu de particularizat în raport cu alte forme de turism. Pentru a clarifica conţinutul turismului urban, este necesară abordarea lui din prisma a două aspecte definitorii: turismul şi elementul urban37. Din punct de vedere 37

Cazes, G., Potier, Fr., Le tourisme urbain , Ed. PUF, Paris, 1996, p. 10.

53

turistic se impune respectarea condiţiilor cu privire la durata şi motivul călătoriei; însă, în sfera turismului urban sunt acceptate şi deplasările de o zi sub forma excursiilor, luânduse în calcul distanţa de deplasare care ar trebui să fie de 100 km. Aspectul urban se referă la mărimea localităţilor, considerându-se că aglomeraţiile de cel puţin 20000 de locuitori oferă garanţia existenţei unor elemente cu valoare turistică. • turismul rural – reprezintă una din cele mai eficiente soluţii de armonizare a cerinţelor turismului cu exigenţele protejării mediului şi dezvoltării durabile. Pentru desemnarea vacanţelor petrecute în spaţiul rural se folosesc noţiunile de turism rural şi agroturism. Sfera de cuprindere a turismului rural este mai largă şi

se referă la toate

activităţile ocazionate de petrecerea unei perioade de timp determinate în mediul rural, mijlocul de găzduire putând fi atât gospodăria ţărănească - pensiune, fermă agroturistică cât şi echipamente turistice de factură mai generală: hanuri, popasuri, hoteluri rustice. Agroturismul este mai strict din punct de vedere al condiţiilor vacanţei, presupunând şederea în gospodăria ţărănească – pensiune, fermă – consumarea de produse agricole din gospodăria respectivă (de regulă cel puţin 20%) şi participarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, la activităţile agricole specifice38. • ecoturismul – denumit şi „turism blând”, „turism verde”, „turism ecologic” – este un turism practicat în spaţii naturale sălbatice şi culturale tradiţionale, puţin modificate de om şi care trebuie să constituie sanctuare de protecţie a naturii şi a formelor ancestrale de civilizaţie, pentru a sprijini dezvoltarea economică a comunităţii locale. Astfel, se detaşează de celelalte forme de turism prin legătura mult mai directă şi mai strânsă cu mediul natural şi cultural39. Exemple Dezvoltarea vacanţelor active şi a turismului cu temă Noile stiluri de viaţă au influenţat şi noile tipuri de vacanţă, inducând tendinţa de a participa la o activitate complexă, ceea ce va determina elaborarea de noi produse turistice cu temă. Au apărut astfel acele tipuri de vacanţe al căror conţinut include şi o activitate culturală, artizanală sau de plăcere, turismul cu temă fiind unul specializat. Participanţii au fie interese comune de călătorie, fie profesii comune, fie au aceleaşi hobby-uri şi interese de grup. Ceea ce aduce nou acest tip de turism sunt elementele de animaţie care permit, pe de o parte, integrarea turiştilor în mediul vizitat şi, pe de altă parte, participarea lor concretă la viaţa

38

Mitrache, Şt., Manole, V., Bran, F., Stoian, M., Istrate, I., Agroturism şi turism rural, Ed. Fax-Press, Bucureşti, 1996, p. 13. 39 Bran, F, Simon, T., Nistoreanu, P., Ecoturism, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 17.

54

socială şi culturală a mediului cu care iau contact. Într-o asemenea optică, varianta aleasă de turist pentru participarea la diversele programe de animaţie va fi apreciată prin prisma noii calităţi a vacanţei, ca o funcţie socială a experienţei trăite într-o colectivitate mult diferită de cea de la domiciliul său permanent, de care îşi va aduce aminte cu plăcere şi după întoarcerea din vacanţă, transformându-l într-un promotor activ al noilor formule de vacanţă. Aceste premise duc la constatarea că noua atracţie a vacanţelor se orientează spre patru domenii diferite de experienţe trăite, dar care cer să fie oferite în paralel40: Experienţa de explorare Atracţia constă în acest domeniu în faptul de a fi atras de noutate: vizitarea unor obiective turistice, excursii în alte staţiuni şi localităţi, excursiile în ţările învecinate, partide de pescuit, croazierele, şi în general, activităţi de timp liber care comportă un anumit risc şi o tensiune emulativă, amplificând sentimentul plăcut de aventură şi de explorare trăită. Experienţa biot ică Atracţia pentru turişti constă în senzaţia redescoperirii întregului lor corp sau a propriilor lor aptitudini în mediul unei staţiuni turistice, în contact cu apa, soarele, vântul, zăpada etc. Aici se includ băile helioterme, ungerea corpului cu nămol, degustarea de vinuri, înotul, folosirea instalaţiilor sportive şi de gimnastică în aer liber, formele de practicare a sporturilor accesibile, dar care solicită experienţă, dexteritate, un autoconsum sporit de energieskiul nautic, yahtingul, tirul cu arcul, echitaţia, partide amicale sau concursuri amicale sportive (tenis de câmp, voley, handbal, fotbal). Experienţa socială În acest domeniu sunt categorisite toate manifestările de integrare a turistului în activităţile colective ale staţiunilor turistice, însoţite de plăcerea de a trăi în cadrul mulţimii de persoane reunite ad-hoc în staţiunea respectivă. Sunt vizate orele petrecute în grup cu ocazia jocurilor de societate, contactele cu ceilalţi turişti din grup sau din alte grupuri, timpul consacrat întâlnirilor organizate în cadrul diferitelor programe, sentimentul de apartenenţă la un grup, camaraderia între membrii echipelor formate cu ocazia concursurilor. Experienţa optimizantă Acest domeniu reuneşte satisfacţiile la care se aşteaptă un turist în timpul vacanţei, oferindu-i senzaţia de autodepăşire în mediul staţiunilor de sejur. Se pune accentul pe sentimentul exaltării în faţa unor peisaje inedite 40

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 353.

55

(contemplarea răsăritului sau apusului de soare la munte sau la mare, contemplarea faunei caracteristice din rezervaţii sau în zonele puţin circulate – safari fotografic), plăcerea de a călători. Evenimentele trăite intens de turist, având un raport direct cu natura, cu cultura şi civilizaţia locurilor vizitate, sunt apreciate de acesta ca un veritabil stimulent optimizant, devenind şi ele motivaţii pentru acceptarea unor formule de vacanţe active. Să ne reamintim... Pentru a se putea determina liniile direcţionale ale promovării cu precădere a diferitelor forme de turism, trebuie să se ţină cont şi de afinităţile între aceste forme de activitate turistică. Câmpurile de intereferenţă (congruenţă) devin şi mai pregnante dacă se analizează diversele forme de turism în interdependenţa lor (de ex. turismul sezonier poate fi de odihnă, de cură, de tratament, sau turism sportiv etc.) În continuare, sunt oferite spre prezentare câteva interferenţe între diferitele forme de turism41: De sejur: de vară (pentru soare) de iarnă (pentru sporturi) de repaus (odihnă în diferite perioade dintr-un an); Sezonier: de iarnă (pentru soare) de iarnă (pentru zăpadă) de vară de repaus sportiv Itinerant: de agrement de circumstanţă Agrement: particular itinerant Circumstanţial: particular de agrement De iarnă: rezidenţial sezonier de repaus (odihnă) sportiv Repaus: sezonier de iarnă (pentru odihnă) de vară

41

Snak, O., Neacşu, N., Baron, P., op. cit., p. 47.

56

Sportiv: de vară de iarnă În funcţie de aceste câmpuri de interferenţă se stabilesc pentru fiecare formă de turism produsele turistice şi serviciile adecvate, măsurile de promovare.

M1.U3.6. Rezumat 1. Turismul este un fenomen cu abordare multifuncţională: experienţă umană, fenomen social, fenomen geografic, fenomen economic, industrie. 2. Fenomenul turistic evoluează sub acţiunea intercorelată a unui complex de factori, cu forţă şi direcţie de influenţă variind în raport cu condiţiile de timp şi spaţiu, cu formele concrete ale circulaţiei turistice. Interferenţa acestor factori se concretizează în impulsionarea circulaţiei turistice. 3. Există o multitudine de forme de turism care se pot structura după o mare varietate de criterii. Intre ele există o serie de interferenţe. În funcţie de aceste câmpuri de interferenţă se stabilesc pentru fiecare formă de turism produsele turistice şi serviciile adecvate, măsurile de promovare etc. M1.U3.7.Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Un coeficient de elasticitate a cererii de servicii în funcţie de venituri cu valoarea de 1,25 semnifică o cerere: a. Neelastică b. Puţin elastică c. Elastică d. Nu există 2. Creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei influenţează cererea de vacanţe sub aspectul: a. dimensiunii b. frecvenţei c. distribuţiei în timp şi spaţiu d. toate acestea. 3. Un coeficient de elasticitate a cererii de servicii turistice in funcţie de preţuri cu valoarea de -0,8 semnifică o cerere: a. neelastica b. putin elastica c. elastica d. nu exista 4. Între cererea pentru turism şi preţul vacanţelor, există o relaţie:

57

a. direct proporţională b. invers proporţională c. preţul nu influenţează cererea pentru turism d. nici una din variantele de mai sus Temă de control Realizaţi o lucrare de minim 5 pagini în care să prezentaţi/caracterizaţi o formă de turism pe care o cunoaşteţi/practicaţi sau care se desfăşoară cu precădere în zona în care domiciliaţi/studiaţi.

58

Unitatea de învăţare M1.U4. Măsurarea circulaţiei turistice Cuprins M1.U4.1. Introducere .................................................................................................... 59 M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare ...................................................................... 59 M1.U4.3. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice................................................... 60 M1.U4.4. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice ............................................... 62 M1.U4.5. Metode de studiere a orientării fluxurilor turistice.......................................... 64 M1.U4.6. Rezumat ........................................................................................................ 69 M1.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ..................................................................... 70 M1.U4.1. Introducere Ca orice activitate creatoare de valoare ale cărei rezultate se regăsesc în PIB şi se adaugă fluxurilor interne şi internaţionale, turismul este analizat şi urmărit în dinamică printr-un sistem de indicatori specifici. După o perioadă de căutări şi experimentări ale unor metode empirice de culegere a informaţiilor şi de transformare a acestora în mărimi comparabile utile analizei economice, s-a convenit ca toate ţările membre ale Organizaţiei Mondiale a Turismului (UNWTO), ca organism specializat al ONU, să-şi armonizeze metodologia evidenţei statistice a turismului internaţional. Astfel, comisia de specialitate din UNWTO a elaborat un sistem de indicatori recomandat tuturor ţărilor membre. Alături de acest organism interguvernamental, s-a implicat în elaborarea unor studii şi instrumente de analiză, cum ar fi Contul Satelit al Industriei Turistice, o altă structură instituţională – Consiliul Mondial al Turismului şi Călătoriilor (WTTC), cea mai importantă organizaţie neguvernamentală din industria turistică mondială. Pentru elaborarea sistemului de indicatori statistici s-a convenit ca unitatea de măsură de bază, care dă dimensiunea fizică a consumului turistic, să fie considerat însuşi consumatorul de turism, adică turistul. Definiţia turistului a trebuit acceptată şi adoptată de către toate ţările care urmau să raporteze informaţii statistice, pornind de la această unitate de măsură şi respecând condiţiile legate de apartenenţa la această categorie: motivaţia specifică şi limitele duratei de sejur. M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să cunoască:  Metodele de înregistrare a circulaţiei turistice

59

 Indicatorii de cuantificare a circulaţiei turistice  Mecanismul de formare şi orientare a fluxurilor turistice

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U4.3. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice Elaborarea indicatorilor turismului este posibilă numai în măsura în care există informaţii statistice adecvate şi suficiente, actualizate şi ritmice, care să se refere la fiecare dintre variabilele turistice. Acest sistem permite şi utilizarea unor tehnici mai complexe, cum ar fi balanţa ca instrument analitic (de plăţi, input-output) sau barometrul pentru cuantificarea gradului de interacţiune dintre variabilele turistice şi ca posibilitate de apreciere a efectelor economice ale activităţii turistice. Desigur, procesul de implementare a sistemului unic de indicatori se confruntă cu o serie de dificultăţi. Astfel, compararea statisticilor naţionale ale diverselor ţări demonstrează o diferenţă apreciabilă între sistemele statistice adoptate de ţările slab dezvoltate. Ţările industrializate dispun de informaţii statistice şi o contabilitate naţională care permit aprecierea integrală a activităţii turistice (turismul intern, internaţional şi extern), precum şi a impactului socio-economic direct şi indirect al acestei activităţi (Contul Satelit al Turismului). În ţările în curs de dezvoltare, sistemele statistice primare existente se referă, cu precădere, la turismul internaţional atât din punctul de vedere al cererii, cât şi al veniturilor procurate indutriei turistice. Diferenţele între cele două grupuri de ţări nu se limitează la obiectivele economice urmărite prin intermediul turismului, ci cuprind şi capacitatea lor de a utiliza tehnica informaţională pentru înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor de natură turistică. Pentru a calcula indicatorii turismului sunt necesare cel puţin următoarele surse de informaţii: o Registrele şi statisticile sosirilor şi plecărilor turistice la frontieră; o Registrele şi statisticile capacităţilor de cazare; o Registrele şi statisticile ofertei turistice pe componente ale acesteia; o Rezultatele anchetelor asupra turiştilor străini şi naţionali la locul destinaţiei turistice; o Rezultatele anchetelor specifice privind cheltuielile turistice ale fiecărei categorii de consumatori; o Rezultatele anchetelor asupra firmelor turistice; 60

o

Recensământul populaţiei;

o

Balanţa de plăţi externe detaliată pe componente;

o Balanţa legăturilor între ramuri. Fiecare dintre situaţiile/statisticile de mai sus ilustrează mai bine o latură sau alta a fenomenului turistic şi prezintă, în utilizarea propriu-zisă, avantaje şi limite. Înregistrarea (controlul) la frontieră, ca metodă de măsurare a circulaţiei turistice, este folosită în statistica turismului internaţional. Ca modalitate de desfăşurare, ea poate fi continuă, înregistrându-se toate trecerile prin aceste puncte, sau parţială, realizându-se sub forma sondajelor specializate. Această metodă furnizează informaţii cantitative cu privire la numărul intrărilor şi ieşirilor de turişti, ţara de origine a turistului, durata şederii, scopul vizitei, mijlocul de transport folosit etc. Simplificarea formalităţilor de trecere a frontierei sau chiar renunţarea la ele limitează posibilităţile de utilizare a acestei metode pentru evaluarea corectă a circulaţiei turistice. Înregistrarea în spaţiile de cazare este o metodă mai eficientă şi mai uşor de aplicat, dar ea presupune existenţa unui sistem unitar de evidenţă a activităţii pentru toate unităţile care găzduiesc turişti. Informaţiile obţinute prin această metodă sunt mai complete şi mai diversificate; ele se referă deopotrivă la cerere (circulaţia turistică) şi la ofertă (baza materială şi forţa de muncă), la turismul intern şi internaţional, la dimensiunile fenomenului turistic şi impactul său asupra economiei. În plus, pot fi cuantificate atât latura cantitativă, cât şi cea calitativă a activităţii turistice. Culegerea datelor se poate realiza prin simpla prelucrare a documentelor hoteliere standard (fişa de anunţare a sosirii şi plecării turiştilor, situaţia zilnică/lunară a ocupării camerelor/locurilor, fişa de cont a fiecărui client etc.). Inconvenientele acestei metode constau în faptul că înregistrarea este incompletă, deoarece sunt luate în calcul numai spaţiile omologate, fiind omisă cazarea la rude, prieteni, reşedinţe secundare etc. Prelucrarea informaţiilor provenind de la instituţiile financiar-bancare este o metodă indirectă, cu o arie de aplicabilitate mai restrânsă. Permite determinări ale încasărilor şi plăţilor pentru călătoriile turistice atât pentru turismul intern, cât şi pentru cel internaţional. Pe baza acestor informaţii se pot face aprecieri asupra locului turismului în consumul populaţiei, apotul acestuia la PIB, la echilibrarea balanţei de plăţi, la realizarea veniturilor statului. Metoda sondajelor permite aprecieri asupra aspectelor calitative ale activităţii turistice, de natura caracteristicilor socio-profesionale ale clientelei, motivaţiei, comportamentului, bugetului de vacanţă, nivelului de satisfacţie a turistului etc.

61

Este însă o metodă costisitoare, presupune personal calificat, loc şi perioadă de desfăşurare, asigurarea unor eşantioane reprezentative etc. Pentru o corectă şi completă evaluare a fenomenului turistic se recomandă utilizarea mai multor metode/tehnici de cercetare. M1.U4.4. Indicatorii de cuantificare a circulaţiei turistice Printre indicatorii cei mai reprezentativi pentru caracterizarea circulaţiei turistice se folosesc: numărul turiştilor, numărul mediu de turişti, număr zile-turist; durata medie a sejurului, încasările din turism, densitatea circulaţiei turistice, preferinţa relativă a turiştilor etc. O parte dintre aceşti indicatori (număr turişti, număr zile turist, încasările din turism) se obţin direct din informaţiile furnizate de sursele amintite. Indicatorul număr de turişti se obţine din cumularea informaţiilor cuprinse în diferite documente statistice, calculându-se efectiv la sfârşitul anului calendaristic, dar şi pe perioade mai mici, în funcţie de nevoile utilizatorului. Acest indicator se poate determina pe total circulaţie turistică sau pe tipuri de acţiuni, zone turistice etc. Indicatorul număr mediu de turişti se obţine prin punerea în relaţie a numărului de turişti cu un aspect economic, putem obţine astfel: număr mediu de turişti pe zi, lună sau pe litoral, la munte etc. Acest indicator arată intensitatea circulaţiei turistice într-un anumit interval (calendaristic sau sezon turistic): ∑T , NT = n unde: ΣT – suma turiştilor înregistraţi într-o perioadă dată n – numărul zilelor din perioada respectivă Numărul de înnoptări sau numărul zile-turist se obţine din înregistrările în spaţiile de cazare, prin însumarea numărului de zile de şedere ale fiecărui turist; se poate determina pe tipuri de unităţi de cazare, pe tipuri de acţiuni, pe zone provenienţă a turiştilor etc. Durata medie a sejurului se calculează ca raport între total zile –turist (ΣNZT) şi numărul de turişti (T): ∑ NZT DS = T Acest indicator arată timpul mediu (zile) de rămânere a turiştilor în spaţiile de cazare şi reflectă astfel posibilitatea ofertei de a reţine turistul într-o anumită zonă, regiune etc. Densitatea circulaţiei turistice pune în legătură directă circulaţia turistică cu populaţia rezidentă a ţării (zonei, regiunii) receptoare. Acest indicator se calculează ca raport între numărul turiştilor sosiţi în zona X (T) şi populaţia rezidentă a zonei X (P):

62

D=

∑T

P De regulă, acest indicator are valoare subunitară, dar există şi zone (jud. Constanţa, în perioada de sezon turistic estival atinge nivelul de 2,12 la densitatea circulaţiei turistice) sau ţări (Spania, Austria) în care valoarea este supraunitară. Preferinţa relativă a turiştilor oferă informaţii privind orientarea geografică a fluxurilor turistice emise de un bazin de cerere (zonă, ţară etc); se calculează ca raport între numărul de turişti dintr-o ţară Y care se îndreaptă spre o ţară X (T1) şi populaţia rezidentă a ţării de origine Y (P): ∑ T1 Pr = P O altă metodă de obţinere a preferinţei relative a turiştilor o reprezintă punerea în relaţie a numărului de turişti dintr-o ţară A care vizitează o ţară B (ΣT1) şi totalul emisiunii turistice a ţării respective A (T). Această metodă este însă mai puţin practică datorită faptului că nu toate ţările urmăresc fluxul de turişti (emisia turistică): ∑ T1 FR = ∑T Dintre indicatorii valorici, cei mai des utilizaţi sunt: volumul total al încasărilor din turism, care se urmăreşte pe zone turistice, pe tipuri de acţiuni, pe societăţi comerciale etc. şi încasarea medie pe zi –turist (turist), care se calculează ca raport între volumul încasărilor şi numărul zile-turist (turişti). Statisticile interne ale fiecărei ţări pot crea condiţii pentru calcularea altor indicatori, conţinutul şi valoarea lor informaţională fiind expresia acurateţei metodelor utilizate. Indicatorii fizici şi valorici ai circulaţiei turistice se folosesc în practica internă şi internaţională şi fac obiectul dărilor de seamă statistice ale organismelor internaţionale (OMT, GATT, OECD, CET etc). Exemple Să se calculeze şi să se analizeze sejurul mediu pentru judeţul Braşov în anul „t” pe baza următoarelor informaţii: sosiri turişti: 328.000 înnoptări (zile-turist): 884.000

S=

N ZT 884.000 = = 2,70 N T 328.000

Rezultatul indică faptul că în anul “t”, în judeţul Braşov, mărimea sejurului mediu a fost de 2,7 zile.

63

M1.U4.5. Metode de studiere a orientării fluxurilor turistice

Cercetarea fluxurilor turistice dintre ţările exportatoare şi importatoare evidenţiază dependenţa acestora de caracteristicile zonelor respective. Este vorba de măsura în care particularităţile dezvoltării economico-sociale a acestora influenţează formarea cererii (în cazul zonelor emiţătoare) sau asigură un grad ridicat de atractivitate (în cazul regiunilor de destinaţie, receptoare). Între variabilele determinante pentru formarea şi orientarea fluxurilor turistice se numără caracteristicile demografice ale zonelor (mărimea populaţiei, structura pe sexe, vârsta, mediul, categoriile socio-profesionale), nivelul de dezvoltare economico-socială (populaţia ocupată, rata şomajului, produsul intern brut pe locuitor, rata inflaţiei, gradul de urbanizare etc.), existenţa unor frontiere comune, similitudini de limbă şi cultură, costul călătoriei etc. Studii întreprinse în direcţia stabilirii mărimii şi orientării fluxurilor turistice au demonstrat că distanţa reprezintă unul dintre factorii definitori ai relaţiei dintre bazinele de cerere şi ofertă şi că populaţia – ca element cumulativ al altor influenţe – joacă, la rândul ei, un rol important. S-a ajuns astfel la concluzia posibilităţii aplicării modelelor gravitaţionale în analiza fluxurilor turistice. Un prim model, aplicabil în determinarea orientării circulaţiei turistice internaţionale, este rezultat din relaţia:

Ca = k ⋅

Pa ⋅ α ⋅ c ⋅ d ⋅ Pb ⋅ β ⋅ c ⋅ d D AB t, v, p, γ, a

unde: Ca = numărul de turişti din ţara A spre ţara de destinaţie B; Pa = populaţia ţării A; Pb = populaţia ţării B; k = constantă de proporţionalitate; α = coeficient ce cuantifică veniturile populaţiei din ţara A; β = coeficient ce cuantifică atracţia ţării B (ospitalitate, valori de cultură etc.); c = similitudinea de limbă a celor două ţări; d = raportul de schimb valutar între cele două ţări; D = distanţa dintre ţările A şi B; t = timpul destinat transportului; v = viteza de transport; p = preţul transportului; γ = confortul pe durata transportului; a = agrementul asigurat de transport. 64

Un astfel de model, de mare complexitate este, de regulă, dificil de aplicat în practică datorită numărului mare de variabile luate în calcul şi greutăţii în obţinerea informaţiilor şi evaluarea lor. Un al doilea model, obţinut prin simplificarea sensibilă a primului, se bazează pe ipoteza că fluxul de turişti dintre două regiuni (una emiţătoare şi cealaltă receptoare) este proporţional cu populaţia acestora şi invers proporţional cu distanţa dintre ele:

FAB =

b ⋅ PA ⋅ PB D aAB

unde

FAB = fluxul de turişti dintre cele două zone A şi B; PA = populaţia zonei A; PB = populaţia zonei B; DAB = distanţa dintre cele două zone; a ş b = constante de proporţionalitate. Astfel exprimat, acest model răspunde, în mare măsură, legii gravitaţiei comerciale a lui W. J. Reilly potrivit căreia populaţia dintr-o localitate mică T este atrasă pentru efectuarea cumpărăturilor de două localităţi mai mari A şi B într-o relaţie direct proporţională cu mărimea localităţilor exprimată prin populaţie şi invers proporţională cu pătratul distanţelor dintre localitatea T şi cele două localităţi A şi B:

C A PA = C B PB

D ⋅  TB  D TA

  

2

unde: C = cererea; P = populaţia; D = distanţa.

Exemplu42:

Să se determine atracţia pe care o exercită capitalele Paris şi Londra asupra turiştilor din Sofia, având următoarele informaţii: populaţia Parisului este de 9.319.400 locuitori; populaţia Londrei este de 7.074.300 locuitori; distanţa pe calea ferată Sofia – Paris: 2.298 km; distanţa pe calea ferată Sofia – Londra: 2.648 km. 42

Alte exemple de indicatori ai circulaţiei turistice pot fi studiate în Ispas, A., Onuţ, E., Economia turismului. Fundamente teoretice şi aplicaţii practice, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2004.

65

C Paris P = Paris C Londra PLondra

D ⋅  Sofia −Londra  D Sofia −Paris

2

2

 9.319.400  2.648   = ⋅  = 1,75 7.074.300  2.298  

În conformitate cu relaţia anterioară, Paris exercită o atracţie de 1,75 ori mai mare decât Londra, faţă de turiştii din Sofia. De asemenea, folosind sistemul

 CParis = 1,75  , de unde rezultă că  C Londra C Paris + C Londra = 1

 C Londra = 0,36  C Paris = 0,64

respectiv, luând în discuţie doar cele două destinaţii, se poate aprecia că 64% din emisia turistică a turiştilor din Sofia se îndreaptă spre Paris şi numai 36% spre Londra. Totodată, din modelul iniţial se poate determina şi graniţa care separă zonele de atracţie ale celor două capitale aflate în concurenţă în raport cu turiştii din Sofia. Aceasta este definită ca locul geometric al punctelor pentru care:

P

D

Paris 2 Sofia − Paris

=

P

D

Londra 2 Sofia − Londra

sau pentru care forţa de atracţie a celor două zone este egală. Deci,

P 1 = Paris PLondra

D ⋅  Sofia −Londra  DSofia −Paris

  

C Paris = 1 , respectiv C Londra

2

În această situaţie

Dx =

D Sofia −Paris + D Sofia −Londra 1+

PParis PLondra

În cazul nostru, Dx este 2.135 km, ceea ce înseamnă că aria de atracţie a Londrei pe distanţa Sofia se întinde pe o distanţă de circa 2.135 km. Extrapolând, s-a ajuns la concluzia că turiştii dintr-o localitate T sunt atraşi pentru efectuarea vacanţelor de două staţiuni turistice A şi B după o relaţie direct proporţională cu mărimea staţiunilor exprimată prin numărul de locuri de cazare şi invers proporţională cu pătratul distanţelor dintre localitatea T şi cele două staţiuni A şi B: 66

CA LA = CB LB

D  ⋅  TB   D TA 

2

Aplicarea acestui model presupune ca staţiunile respective să ofere acelaşi gen de produse turistice.

Exemplu:

Să se determine atracţia pe care o exercită Braşov şi Sibiu asupra turiştilor din Iaşi, având următoarele informaţii: locurile de cazare ale Braşovului: 10.276; locurile de cazare ale Sibiului: 5.183; distanţa pe calea ferată Iaşi - Braşov: 459 km; distanţa pe calea ferată Iaşi - Sibiu: 608 km. 2

2

C Brasov L Brasov  D Iasi −Sibiu  10.276  608   = = ⋅ ⋅  = 3,48 CSibiu LSibiu  D Iasi −Brasov  5.183  459  În consecinţă, judeţul Braşov exercită o forţă de atracţie de 3,48 ori mai mare decât judeţul Sibiu faţă de turiştii din Iaşi. Utilizând sistemul:  C Brasov  C Brasov = 0,78 = 3,48  , de unde rezultă că   CSibiu CSibiu = 0,22 C Brasov + C Sibiu = 1

Aceasta înseamnă că 78% din emisia turistică a judeţului Iaşi se îndreaptă spre Braşov iar 22% spre Sibiu. Un al treilea model de studiere a orientării fluxurilor turistice este preferinţa relativă pentru turism care este susţinută şi argumentată de diversitatea şi specificul obiceiurilor de consum turistic, de varietatea motivaţiilor care generează manifestarea cererii, ca şi de alţi factori de natură economică şi tehnică ce influenţează, mai ales, distanţele de deplasare a cererii. Cunoaşterea preferinţei turiştilor pentru anumite destinaţii prezintă importanţă pentru anticiparea direcţiilor curentelor turistice şi pentru elaborarea politicii de promovare şi dezvoltare turistică. Preferinţa relativă a turiştilor se determină cu ajutorul modelelor:

67

Pr =

N TA ⋅ 100 ; PE

Pr =

N ZTA ⋅ 100 ; PE

Pr =

N TA ⋅ 100 ; NT

Pr =

N ZTA ⋅ 100 NT

unde: Pr = preferinţa relativă pentru turism; NTA = numărul de turişti dintr-o ţară X emiţătoare care a vizitat o ţară A receptoare; NZTA = numărul de zile-turist dintr-o ţară X emiţătoare care a vizitat o ţară A receptoare; NT = numărul total de turişti ce părăsesc ţara X; PE = populaţia ţării X (de origine a turiştilor).

Exemplu:

Să se determine şi să se interpreteze Pr a turiştilor austrieci faţă de România şi a turiştilor români faţă de Austria, în anul « t » (este vorba de ambele fluxuri de turişti), în următoarele condiţii: turiştii din Austria spre România: 56.000; populaţia Austriei: 8.080.000; turiştii care părăsesc Austria: 14.500.000; turiştii din România spre Austria: 103.000; populaţia României: 22.500.000; turiştii care părăsesc România: 6.893.000. Pr Austria −Romania =

turistii din Austria spre Romania 56.000 ⋅ 100 = ⋅ 100 = 0,69% populatia Austriei 8.080.000

ceea ce înseamnă că 0,69% din populaţia Austriei se îndreaptă spre România pentru a face turism. Pr Austria − Romania =

turistii din Austria spre Romania 56.000 ⋅ 100 = ⋅ 100 = 0,39% turistii care parasesc Austria 14.500.000

ceea ce înseamnă că 0,39% din totalul turiştilor austrieci au plecat spre România. Pr Romania − Austria =

turistii din Romania spre Austria 103.000 ⋅ 100 = ⋅ 100 = 0,46% populatia Romaniei 22.500.000

ceea ce înseamnă că 0,46% din populaţia României pleacă spre Austria pentru a face turism.

68

Pr Romania − Austria =

turistii din Romania spre Austria 103.000 ⋅ 100 = ⋅ 100 = 1,49% turistii care parasesc Romania 6.893.000

ceea ce înseamnă că 1,49% din totalul turiştilor români au plecat spre Austria. 1).

Să se determine atracţia pe care o exercită Italia şi România asupra turiştilor din Japonia, având următoarele informaţii: populaţia Italiei este de 57.950.000 locuitori; populaţia României este de 22.410.000 locuitori; distanţa pe calea aerului România - Japonia: 12.000 km; distanţa pe calea aerului Italia - Japonia: 11.500 km. 2). Să se determine atracţia pe care o exercită staţiunile Poiana Braşov şi Predeal asupra turiştilor din Bucureşti, având următoarele informaţii: locuri de cazare Poiana Braşov: 2.779; locuri de cazare Predeal: 4.634; distanţa Bucureşti – Poiana Braşov: 183 km; distanţa Bucureşti – Predeal: 145 km.

Să ne reamintim...  Metodele de înregistrare a circulaţiei turistice: înregistrarea la frontieră, înregistrarea în spaţiile de cazare, prelucrarea informaţiilor provenind de la instituţiile financiar-bancare, metoda sondajelor de opinie.  Indicatorii de cuantificare a circulaţiei turistice: număr de turişti, număr de înnoptări, durata medie a sejurului, densitatea circulaţiei turistice, preferinţa relativă pentru turism.  Mecanismul de formare şi orientare a fluxurilor turistice poate fi studiat cu ajutorul unor metode complexe: legea gravitaţiei comerciale a lui W. J. Reilly, preferinţa relativă pentru turism etc. M1.U4.6. Rezumat Pentru a calcula indicatorii turismului sunt necesare cel puţin următoarele surse de informaţii: o Registrele şi statisticele sosirilor şi plecărilor turistice la frontieră; o Registrele şi statisticile capacităţilor de cazare; o Registrele şi statisticile ofertei turistice pe componente ale acesteia; o Rezultatele anchetelor asupra turiştilor străini şi naţionali la locul destinaţiei turistice; o Rezultatele anchetelor specifice privind cheltuielile turistice ale fiecărei categorii de consumatori;

69

Rezultatele anchetelor asupra firmelor turistice; o Recensământul populaţiei; o Balanţa de plăţi externe detaliată pe componente; o Balanţa legăturilor între ramuri. Fiecare dintre situaţiile/statisticile de mai sus ilustrează mai bine o latură sau alta a fenomenului turistic şi prezintă, în utilizarea propriu-zisă, avantaje şi limite. o

M1.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Cu ajutorul metodei sondajelor se pot face, în special, aprecieri asupra unor

aspecte ale activităţii turistice de ordin: a. cantitativ; b. calitativ; c. metodologic; d. nu se foloseşte metoda sondajelor. 2. Pentru a calcula densitatea circulaţiei turistice se folosesc următorii indicatori: a. număr plecări şi populaţia rezidentă a zonei receptoare; b. număr plecări şi populaţia rezidentă a zonei emiţătoare; c. număr sosiri şi populaţia rezidentă a zonei receptoare; d. număr sosiri şi populaţia rezidentă a zonei emiţătoare. 3. Cea mai complexă metodă de obţinere/înregistrare a informaţiilor privind circulaţia turistică, este: a. prelucrarea statisticilor organismelor financiare; b. înregistrarea în spaţiile de cazare; c. înregistrarea în punctele de frontieră; d. sondajul în rândul turiştilor. 4. Preferinţa relativă pentru turism este: a. un coeficient de intensitate; b. metodă de extrapolare a orientării fluxurilor turistice; c. un indice de sezonalitate; d. un model gravitaţional. 5. Sejurul mediu, ca indicator al circulaţiei turistice, se determină: a. ca raport între numărul de turişti sosiţi (cazaţi) şi numărul de înnoptări; b. ca raport procentual între numărul de turişti sosiţi (cazaţi) şi numărul de înnoptări; c. ca raport procentual între numărul de înnoptări şi numărul de turişti sosiţ i (cazaţi);

70

d. ca raport între numărul de înnoptări şi numărul de turişti sosiţi (cazaţi). 6. Indicatorii circulaţiei turistice sunt: a. sejurul mediu b. densitatea circulaţiei turistice c. intensitatea plecărilor în vacanţă şi intensitatea plecărilor în străinătate d. toate variantele de mai sus 7. Sondajul, ca metodă de culegere a informaţiilor privind circulaţia turistică, are una dintre caracteristicile: a. comportă riscuri (erori) mai mari comparativ cu altele b. toate răspunsurile sunt corecte c. este costisitor d. permite evaluarea unor aspecte calitative ale activităţii 8. Densitatea circulaţiei turistice se determină ca raport între: a. ambele variante sunt corecte b. numărul turiştilor şi populatia rezidentă c. numărul turiştilor şi suprafaţa zonei d. nicio variantă nu este corectă Temă de control 1). Să se determine sejurul mediu la nivelul unei unităţi de cazare pe care o cunoaşteţi, pentru o perioadă de minim 3 ani (luni). Interpretaţi evoluţia acestui indicator şi găsiţi cauzele care pot explica această evoluţie. 2). Să se determine sejurul mediu la nivelul unei unităţi de cazare pe care o cunoaşteţi: a). pentru turiştii români; b). pentru turiştii străini. Să se analizeze trendurile celor două variante şi să se explice aceste evoluţii pentru a surprinde mutaţiile în dinamica cererii.

71

Modulul 2. Piaţa turistică Cuprins Introducere ................................................................................................................ ....72 Obiectivele modului ................................................................................................ ......72 U1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice................................................................73 U2. Cererea, oferta şi preţurile pe piaţa turistică...............................................................85 Introducere Turismul şi-a constituit în timp o piaţă proprie definită prin factori cu manifestare specifică şi determinanţi de natură economică, socială, politică şi motivaţională. Piaţa se înscrie ca un element de referinţă al oricărei activităţi economice, atât în etapa prealabilă, a elaborării programului (dimensiunea şi structura activităţii), cît şi în desfăşurarea ei corectă şi apoi în procesul final al verificării rezultatelor. Piaţa reprezintă astfel o sursă de informare, un teren de confruntare şi un barometru al realizărilor şi al şanselor viitoare. Diversitatea variabilelor de piaţă, precum şi multitudinea formelor de manifestare a factorilor pieţei turistice, limitează posibilitatea de cunoaştere aprofundată a acesteia, devenind astfel necesară studierea în detaliu a caracteristicilor pieţei turistice, precum şi a elementelor componente ale acesteia: cererea şi oferta turistică Obiectivele modulului În urma parcurgerii acestui modul studenţii vor fi capabili să:
cunoască caracteristicile pieţei turistice
identifice principalele tendinţe pe piaţa turistică
stabilească în ce constă cererea şi consumul turistic
cunoască diferenţele dintre oferta şi producţia turistică
cunoască particularităţile preţurilor şi tarifelor în domeniul turismului.

72

Unitatea de învăţare M2.U1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice Cuprins M2.U1.1. Introducere .................................................................................................... 73 M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ...................................................................... 73 M2.U1.3. Caracteristicile pieţei turistice........................................................................ 73 M2.U1.4. Tendinţe actuale pe piaţa turistică .................................................................. 76 M2.U1.5. Rezumat ........................................................................................................ 83 M2.U1.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor ............................................................... 83 M2.U1.1. Introducere Piaţa turistică este o componentă a pieţei în mod general şi a pieţei serviciilor, în mod particular. O primă definiţie a pieţei turistice trebuie realizată pornind de la conţinutul ce i-a fost atribuit de teoria economică. Astfel, piaţa turistică poate fi definită ca fiind ansamblul actelor de vânzare – cumpărare, al căror obiect de activitate îl reprezintă produsele turistice, privite în unitatea organică cu relaţiile pe care le generează şi în conexiune cu spaţiul în care se desfăşoară. Imaginea pieţei rămâne însă incompletă, fără luarea în considerare a celor două categorii corelative ale sale – cererea şi oferta. M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Identifice caracteristicile pieţei turistice
Să definească piaţa turistică
Să descopere actualele tendinţe de pe piaţa turistică internă şi internaţională

Durata medie de parcurgere a primei modul este de 2 ore.

unităţi de învăţare din acest

M2.U1.3. Caracteristicile pieţei turistice Piaţa turistică este o componentă a pieţei în mod general şi a pieţei serviciilor, în mod particular. O primă definiţie a pieţei turistice trebuie realizată pornind de la conţinutul ce i-a fost atribuit de teoria economică. Astfel, piaţa turistică poate fi definită 73

ca fiind ansamblul actelor de vânzare – cumpărare, al căror obiect de activitate îl reprezintă produsele turistice, privite în unitatea organică cu relaţiile pe care le generează şi în conexiune cu spaţiul în care se desfăşoară. Imaginea pieţei rămâne însă incompletă, fără luarea în considerare a celor două categorii corelative ale sale – cererea şi oferta. Din acest punct de vedere piaţa turistică reprezintă sfera economică de interferenţă a ofertei turistice, materializată prin producţia turistică, cu cererea turistică, materializată prin consumul turistic. Din această definiţie rezultă particularităţile pieţei turistice, ca atribut al celor două categorii: cererea şi oferta turistică. O primă particularitate a pieţei turistice rezultă din rolul determinant al ofertei turistice. Oferta este percepută de către cerere sub forma unei „imagini”, construită prin cumularea şi sintetizarea tuturor informaţiilor primite şi acumulate de fiecare turist potenţial. Astfel, decizia de consum turistic se poate adopta numai în raport cu imaginea ofertei. Mai mult, contactul direct cu oferta turistică se stabileşte de-abia în timpul consumului. Oferta turistică este rigidă, neelastică în timp şi spaţiu, nu poate fi stocată sau transformată, deci odată neconsumată, ea se pierde, în schimb cererea turistică este foarte elastică şi supusă unor permanente fluctuaţii determinate de influenţa unei multitudini de factori. Aceste caracteristici ale ofertei şi cererii turistice implică întotdeauna un decalaj potenţial între ele, ceea ce conferă activităţii turistice un risc ridicat. Caracterul diferit al celor două componente ale pieţei face mai dificilă ajustarea lor şi poate conduce la apariţia unor combinaţii, ca de pildă: ofertă bogată şi cererea mică; cerere mare şi ofertă necorespunzătoare; ofertă dispersată şi cerere concentrată etc. O altă caracteristică a pieţei turistice o reprezintă caracterul fragmentat al acesteia. Această trăsătură reiese din varietatea formelor de concretizare şi asociere a elementelor constitutive ale produsului turistic, pe de o parte, şi din diversitatea nevoilor consumatorilor pe de altă parte, care determină ca din confruntarea ofertei cu cererea să rezulte o multitudine de forme de turism. Astfel, piaţa turistică este o piaţă fragmentată, fapt ce se concretizează în existenţa unei multitudini de subpieţe: piaţa turismului montan, balnear, de litoral, cultural, de afaceri; piaţa turismului local, zonal, naţional, internaţional etc. Având în vedere faptul că produsul turistic este constituit din elemente intangibile, acest lucru imprimă pieţei turistice o altă trăsătură şi anume opacitatea. Oferta turistică este percepută de cerere sub forma unei imagini formate prin cumularea tuturor informaţiilor primite şi a experienţelor anterioare, direct şi indirect, de către fiecare turist potenţial. Este o piaţă cu încărcătură de risc mult mai accentuată, ofertanţii turistici confruntându-se cu o suită de incertitudini, la fel ca şi cumpărătorii, mult mai numeroase decât pe piaţa bunurilor. Confruntarea cerere-ofertă devine mai dificilă şi necesită metode

74

de prevenire şi reducere a riscurilor (asocierea imaginilor cu elemente corporale etc.), precum şi desfăşurarea unor eforturi de persuasiune şi promovare mai mari. Opacitatea generează o nouă particularitate a pieţei turistice în modul de manifestare a concurenţei. Astfel, caracterul limitat al informării clienţilor şi concurenţei asupra ofertei, imposibilitatea cunoaşterii în detaliu a produselor şi „performanţelor” lor reduc, pe de o parte, rolul preţului ca instrument de reglare a raportului ofertă-cerere, de armonizare a acestora şi de echilibrare a pieţei şi, pe de altă parte, îngrădesc intrarea în această ramură, libera circulaţie a capitalului. În aceste condiţii, fiecare ofertant/producător prezintă un mic monopol, determinând apariţia structurilor specifice concurenţei imperfecte43. Cererea turistică şi oferta turistică se manifestă diferit, fapt ce imprimă pieţei turistice caracteristicile de hipersensibilitate la variaţiile macromediului, elasticitate şi dinamism. Cererea este foarte elastică şi supusă unei permanente fluctuaţii datorită influenţei multor factori (economici, sociali, politici, conjuncturali etc.), iar oferta este rigidă, inelastică în timp şi spaţiu, ea neputând fi stocată sau transformată. O altă caracteristică ce decurge din modul de manifestare a cererii este mobilitatea. Fiind dependentă de cadrul natural, oferta nu poate veni în întâmpinarea cererii, astfel că cea care se deplasează este cererea. Locul ofertei coincide cu locul consumului, dar nu şi cu locul de formare al cererii. Astfel că, pe piaţa turistică, oferta are o poziţie dominantă, adaptarea ei la cerere este relativ limitată, iar mobilitatea sporeşte riscul confruntării celor două categorii ale pieţei. Această trăsătură împarte piaţa turistică în piaţa emiţătoare – locul de formare al cererii şi piaţa receptoare – locul unde este oferta şi se realizează consumul. Piaţa turistică este caracterizată şi prin concentrare în timp şi spaţiu. Concentrarea exprimată prin diferenţe în amploarea activităţii şi a volumului tranzacţiilor, are repercusiuni în modul de funcţionare al pieţei, conducând la situaţii de ofertă fără cerere şi cerere fără ofertă, cu efect negativ asupra capacităţilor de producţie, rezultatelor economice şi satisfacerii clientelei. De asemenea, piaţa turistică are o multitudine de forme de manifestare, astfel putem vorbi de piaţă potenţială şi piaţă efectivă; de piaţă locală, naţională, internaţională şi mondială, precum şi de piaţă diferenţiată pe produse, segmente de consumatori. Toate caracteristicile mai sus menţionate imprimă pieţei turistice un caracter specific şi complex. Conţinutul pieţei turistice, examinat ca o categorie economică dinamică, nu poate fi limitat la suma proceselor economice care au loc în mod efectiv, ci trebuie extins şi asupra celor potenţiale respectiv asupra celor care ar putea avea loc. Intervin astfel o serie 43

Ioncică, M., Minciu, R., Stănciulescu, G., Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti, 1998, p. 9091.

75

de elemente (în afara cererii şi ofertei reale) precum: cerere nesatisfăcută, cerere în formare, ofertă neconsumată, ofertă pasivă etc. Apare deci posibilitatea existenţei în mod virtual a pieţei turistice, fără prezenţa concomitentă a celor două elemente ale sale, respectiv o piaţă turistică fără ofertă sau fără cerere. Noţiunea de piaţă turistică dobândeşte în acest sens accepţiuni practice cum sunt: piaţa turistică reală (efectivă), piaţă turistică potenţială şi piaţă turistică teoretică. Piaţa turistică reală este formată din ansamblul cererilor care s-au întâlnit în mod efectiv, deci numărul actelor de vânzare – cumpărare finalizate. Acest tip de piaţă poate fi exprimat prin indicatori concreţi: număr de turişti, număr de zile – turist, volumul încasărilor din turism etc. Piaţa turistică potenţială reprezintă dimensiunile pe care le-ar fi putut avea piaţa turistică în alte condiţii decât cele existente (altă ofertă, altă cerere manifestată etc) Diferenţa dintre piaţa turistică potenţială şi cea reală este dată de segmentul nonconsumatorilor relativi. Deci în alte condiţii ca de pildă: subiectul cererii turistce să dispună de alte mijloace băneşti sau altfel distribuite în timp, sau oferta să fie mai diversificată etc., nonconsumatorii relativi se pot transforma în consumatori efectivi. Neconcordanţa în timp şi spaţiu a cererii turistice şi a ofertei determină fie oferta neconsumată, fie cererea nesatisfăcută. Piaţa turistică teoretică este dată de dimensiunile globale pe care le-ar putea avea o piaţă în care toţi membrii societăţii ar fi participanţi la activitatea turistică. Diferenţa dintre piaţa turistică teoretică şi piaţa potenţială o reprezintă segmentul nonconsumatorilor absoluţi. Orice modificare s-ar produce în cadrul elementelor pieţei ei rămân nonconsumatori absoluţi. Un alt concept utilizat este cel de piaţă - ţintă. Acesta este folosit pentru a desemna „piaţa” (segmentul de piaţă) potenţială asupra căreia sunt concentrate eforturile de marketing ale specialiştilor unei firme, care are în vedere numai consumatorii cu probabilitatea cea mai mare de cumpărare a produselor sau serviciilor44. Precizaţi care credeţi că este, în opinia dumneavoastră, cel mai important element care caracterizează piaţa turistică.

M2.U1.4. Tendinţe actuale pe piaţa turistică Mutaţiile majore din practica turismului au favorizat intensificarea cercetărilor cu privire la conţinutul şi trăsăturile definitorii ale acestui domeniu, au impus crearea unui cadru metodologic unitar pentru înregistrarea şi evaluarea dimensiunilor şi efectelor sale.

44

Stăncioiu, A.-F., Dicţionar de terminologie turistică, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 150.

76

Organizaţia Mondială a Turismului prezintă în statisticile sale un trend crescător al turismului internaţional până în momentul confruntării economiei internaţionale cu criza economică din anul 2008 (figura M2.1). Milioane turisti

536

610 570 593

805 702 692 763 682 682 633

924 850 908

19 95 19 96 19 97 19 98 19 99 20 00 20 01 20 02 20 03 20 04 20 05 20 06 20 07 20 08

1000 900 800 700 600 500 400 300 200 100 0

Evolutia sosirilor internationale de turisti in perioada 1995-2008

Ani

Fig. M2.1 Evoluţia sosirilor internaţionale de turişti la nivel global în perioada 1995-2008 Sursa: United Nations World Tourism Organization, World Tourism Barometer, Volumul 7, nr. 1, Ianuarie, 2009, p. 1 În anul 2008 s-au înregistrat 924 milioane turişti la nivel global, reprezentând o creştere cu 2% faţă de anul anterior. Începând cu cea de-a doua jumătate a acestui an s-au putut observa la nivel global scăderea fluxurilor turistice, în special în Europa şi Asia (3% faţă de 2007)45. Aşa cum ilustrează figura M2.2 Europa a atras 53% din fluxurile turistice internaţionale în 2008, reflectând o reducere a numărului de turişti în Europa de Vest şi Ţările nordice faţă de anul 2007 şi o stagnare a fluxurilor turistice în Sudul Europei.

45

*** United Nations World Tourism Organization, World Tourism Barometer, Volumul 7, nr. 1, Ianuarie, 2009, p. 1.

77

Ponderea diferitelor zone ale lumii in totalul sosirilor de turisti internationali in anul 2008 Orientul Africa Mijlociu 6% 5%

Asia si zona Pacificului 20%

America 16%

Europa 53%

Fig. M2.2 Ponderea diferitelor zone ale lumii în totalul sosirilor de turişti internaţionali în anul 2008 Sursa: United Nations World Tourism Organization, World Tourism Barometer, Volumul 7, nr. 1, Ianuarie, 2009, p. 3 În 2008 Asia şi zona Pacificului au atras 20% din fluxurile turistice internaţionale înregistrând o creştere de 2 procente a numărului turiştilor faţă de 2007. America a atras 16% din turiştii internaţionali în 2008, cea mai atractivă destinaţie rămânând Insulele Caraibe care au înregistrat o creştere de 1,2% a numărului de turişti faţă de anul anterior. Atât Orientul Mijlociu cât şi Africa au avut un trend crescător în 2008 faţă de 2007 atrăgând 6%, respectiv, 5% din totalul numărului de turişti la nivel global. Previziunile Organizaţiei Mondiale a Turismului pentru anul 2009 indică o stagnare sau o scădere cu 1-2% a numărului de turişti pe plan mondial, evoluţia turismului internaţional depinzând de evoluţia economiei mondiale şi soluţionarea crizei financiare. Dacă alte stagnări precedente în evoluţia turismului mondial s-au datorat scăderii interesului de a călători datorită unor evenimente negative pe plan internaţional (cum a fost atacul terorist de la 11 septembrie 2001) în contextul actualei crize economice apare problema scăderii bugetelor de călătorie sau a frecvenţei călătoriilor în contextul situaţiei economice incerte. Au fost aşadar identificate o serie de tendinţe în comportamentul turiştilor în perioade de criză economică46:  preferinţa turiştilor pentru destinaţii turistice mai apropiate de ţara de reşedinţă;  scăderea duratei medii a sejurului precum şi a cheltuielilor turiştilor pe durata şederii într-o destinaţie turistică;

46

*** United Nations World Tourism Organization, op.cit., p. 8.

78

 creşterea numărului de turişti în destinaţii care au un curs favorabil de schimb şi oferă servicii de calitate;  creşterea numărului de rezervări de ultim moment (Late booking) pe de o parte datorată incertitudinii deciziei de călătorie;  interesul crescut al turiştilor pentru oferte speciale, mai avantajoase. În România, anul 2009 este marcat de evoluţia crizei economico-financiare, cu repercusiuni negative asupra circulaţiei turistice în România şi a plecărilor turiştilor români în străinătate. Anul 2008 însă a început cu o evoluţie pozitivă în domeniul turismului românesc, fapt demonstrat şi de statisticile furnizate de reprezentanţa IATA (International Air Transport Association) în România. Încasările de pe urma vânzarii biletelor de avion în ţara noastră au înregistrat o creştere cu 13% faţă de anul 2007 pe primele 11 luni din 2008, depăşind previziunile ANAT, care estima în 2008 o creştere a vânzărilor de bilete de avion în România de doar 9% faţă de anul precedent. Singura evoluţie negativă a activităţii de vânzări bilete de avion desfăşurată în România în anul 2008 a fost o scădere cu 12 %, înregistrată pentru luna noiembrie faţă de aceeaşi lună a aului 2007, la nivelul cifrei de afaceri obţinute de firmele care desfăşoară această activitate. Conform datelor furnizate de Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism (ANAT)47 atât turismul de loisir, cât şi turismul de afaceri din România au scăzut începând cu ultimul trimestru al anului 2008. Gradul de ocupare al curselor aeriene în 2008 a fost sub cel de anul trecut şi perspectiva internaţională pentru 2009 este rezervată, având în vedere scăderea cererii ca urmare a unei pieţe a muncii slab pregătite şi a fluxului scăzut de capital din corporaţii către industria turistică. Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism (ANAT) a reliefat de asemenea faptul că informaţiile aferente lunii octombrie 2008 arată o scădere a ratei de ocupare a hotelurilor din România cu aproximativ 15% faţă de aceeaşi lună a anului 200748. Datorită evoluţiei negative a industriei ospitalităţii agenţiile de turism vor fi nevoite să facă faţă unor situaţii de criză. Agenţiile de turism membre ANAT au identificat diminuarea ritmului de creştere a turismului chiar înaintea izbucnirii crizei, pentru perioada de sărbatori 2008-2009, deoarece piaţa românească tinde către maturitate. Consiliul Director ANAT a propus un plan de măsuri în trei puncte ca soluţii anti– criză pentru turismul românesc: 1. Pe plan legislativ legislativ: Legea tichetelor de vacanţă.

47

www.anat.ro, Conferinta ANAT: Reacţia ANAT la impactul crizei financiare şi rapoarte la sfârşit de an, website-ul Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism din România (ANAT). 48 www.anat.ro, Conferinta ANAT: Reacţia ANAT la impactul crizei financiare si rapoarte la sfarsit de an, website-ul Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism din România (ANAT).

79

2. La nivel guvernamental: un proiect de promovare în valoare de 5 milioane de euro ianuarie-mai 2009. 3. Realizarea unui parteneriat privat între ANAT şi hotelieri pentru Rezervări timpurii (Early Booking) - Campanie naţională 1 februarie -31 martie 2009. Pentru 2009, ANAT estimează (în măsura în care poate face acest lucru, deoarece în vremuri de acută criză economică, nici cei mai buni specialişti internaţionali nu mai pot oferi prognoze foarte bune) că industria turistică românească, deşi va fi şi ea afectată de criză, nu va înregistra o scădere a ratei de creştere mai mare de 5%49. O soluţie în perioada crizei economice ar fi o cât mai bună promovare şi tarife cât mai mici. Operatorii turistici care vor şti să se promoveze şi vor oferi cel mai bun raport calitate / preţ vor avea de câştigat chiar şi în perioada actuală de criză. Alături de factorii de influenţă prezentaţi, turismul internaţional este influenţat şi de o serie de factori sociali, demografici, politici şi ecologici, care au consecinţe mai mult sau mai puţin importante asupra schimbărilor care apar în sectorul turistic pe plan internaţional50. Îmbătrânirea populaţiei este una dintre noile tendinţe apărute pe plan internaţional, persoanele de vârsta a treia fiind din ce în ce mai sănătoase, având o pensionare din ce în ce mai rapidă şi pensii din ce în ce mai bune. Aceste persoane devin din ce în ce mai active pe durata pensionării şi se observă pe plan internaţional o îmbunătăţire a speranţei de viaţă şi a sănătăţii persoanelor din această categorie de vârstă. Deşi persoanele în vârstă reprezintă un segment important pentru piaţa turistică, nici segmentul tinerilor nu trebuie pierdut din vedere, deoarece această piaţă a turismului de tineret include 20% din totalul sosirilor internaţionale. Creşterea veniturilor tinerilor şi răspândirea celibatului influenţează călătoriile tinerilor între 16 şi 35 ani. Piaţa turismului de tineret va deveni din ce în ce mai puternică odată cu alăturarea ţărilor care nu fac încă parte din Uniunea Europeană cu o proporţie a tinerilor mai mare decât în ţările vest europene şi un nivel de trai în creştere. Se observă de asemenea tendinţa creşterii numărului celibatarilor şi modificarea structurii familiilor, care nu mai sunt în majoritate formate din 2 părinţi şi 2 copii. Datorită globalizării multe familii s-au mutat în alte ţări, ceea ce influenţează frecvenţa vizitelor la rude şi prieteni. Persoanele care ies la pensie şi dispun de timpul şi resursele necesare practicării turismului, pot fi atrase să călătorească şi în extrasezon echilibrând în acest mod gradul de ocupare a unităţilor turistice. Pe de altă parte, pentru persoanele active, care nu dispun de mult timp liber, dar au resurse financiare, trebuie adaptate anumite programe turistice care să le permită cheltuirea resurselor financiare într-un timp 49

www.anat.ro, Conferinta ANAT: Reacţia ANAT la impactul crizei financiare si rapoarte la sfarsit de an, website-ul Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism din România (ANAT). 50 *** European Travel Commission, Tourism Trends for Europe, september 2006, p. 2.

80

mai scurt, economisind o parte din timpul liber. În Europa se remarcă deja o creştere a cererii pentru programe turistice mai scurte cunoscute sub denumirea de „Short breaks”, ceea ce poate favoriza oportunitatea organizării de festivaluri şi evenimente de durată redusă în extrasezon. Tendinţa de îmbătrânire a populaţiei influenţează creşterea cererii pentru turismul balnear şi servicii de tratament, pentru turismul cultural dar şi pentru programele turistice realizate special pentru persoanele de vârsta a treia. În rândul turiştilor tineri sunt căutate vacanţele active, în special diferitele forme ale turismului de aventură. Turismul este influenţat şi de tendinţele social-demografice şi de problemele legate de mediul înconjurător. Schimbările climatice din ultimele decenii reprezintă una dintre cele mai mari probleme care afectează turismul pe termen lung şi poate duce la scăderea numărului de turişti în destinaţii a căror principală atracţie turistică este mediul natural. În ultimii ani s-a putut observa o creştere a cantităţii de precipitaţii în nordul Europei, o scădere a acestora în sud şi o încălzire a climei care a provocat retragerea gheţarilor din reginile montane şi apariţia frecventă a incendiilor în pădurile din sudul Europei. Responsabilitatea ecologică şi socială trebuie să fie luată în considerare de către prestatorii de servicii turistice care ar trebui să analizeze impactul schimbărilor climatice asupra afacerii lor şi să dezvolte sisteme de managementul crizei51. Schimbările fluxurilor turistice, creşterea cererii pentru călătorii în afara sezonului turistic şi creşterea popularităţii destinaţiilor exotice pe perioada sezonului de iarnă în ţările cu climat temperat reprezintă tendinţe care pot fi anticipate din timp în vederea adaptării prestaţiilor turistice. Se observă de asemenea o creştere a costurilor de menţinere şi întreţinere a resurselor turistice naturale, cum ar fi plajele, lacurile, râurile, zonele montane schiabile52. În majoritatea staţiunilor pentru practicarea sporturilor de iarnă se înregistrează o creştere a necesităţii instalaţiilor de zăpadă artificială. Deoarece guvernele ţărilor dezvoltate încearcă să limiteze emisiile de gaze rezultate din arderea carburanţilor se estimează că vor apărea şi taxe corespunzătoare, care vor determina creşterea preţurilor transportului şi cazării. Prestatorii de servicii turistice vor trebui de asemenea să se adapteze la noile schimbări în legislaţia privind mediul înconjurător, respectând principiile dezvoltării durabile a turismului53. Creşterea cererii pentru produse „ecoturistice” şi pentru potenţialul natural impune adaptarea ofertei turistice la aceste noi tendinţe deoarece turiştii sunt din ce în ce mai informaţi cu privire la practicarea unui turism durabil şi foarte sensibili la acele acţiuni şi programe turistice care încurajează acest tip de practici.

51

*** European Travel Commission, op.cit., p. 3. *** European Travel Commission, op.cit., p. 3. 53 *** European Travel Commission, op.cit., p. 3. 52

81

Globalizarea influenţează în diferite moduri evoluţia turismului pe plan internaţional, încurajând desplasarea persoanelor care lucrează în alte ţări decât cea din care provin, numiţi „nomazi internaţionali”, dar şi a studenţilor care pleacă cu burse de studiu în străinătate. În completarea factorilor menţionaţi mai sus trebuie luate în considerare şi modificările apărute în comportamentul turiştilor. Se observă o modificare a relaţiei dintre client şi gazdă, turiştii fiind în căutarea unor experienţe autentice prin care să înţeleagă mai bine cultura şi civilizaţia comunităţii vizitate. Turiştii care au avut numeroase experienţe turistice sunt din ce în ce mai implicaţi în rezervarea diferitelor componente ale programului turistic şi au aşteptări ridicate privind calitatea serviciilor. Din punct de vedere calitativ tendinţele în turismul internaţional sunt următoarele54: • Turiştii sunt sunt mult mai activi şi interesaţi să participe la distracţii, sport şi aventură şi să asimileze cunoştinţe despre istoria, cultura şi natura zonelor pe care le vizitează. • Apariţia unor interese turistice speciale, având la bază natura şi viaţa sălbatică, aşezările istorice, modelele culturale, activităţile economice şi interesele profesionale. • Evoluţia ecoturismului, turismului cultural şi a turismului de aventură. • Preferinţa turiştilor pentru destinaţii şi produse turistice noi, generând oportunităţi de dezvoltare a unor zone turistice noi şi de îmbunătăţire şi extindere a destinaţiilor existente. • Creşterea intereselor turiştilor pentru menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii lor. Hotelurile şi staţiunile includ facilităţi pentru efectuarea de exerciţii fizice, a fost stimulat interesul pentru tratamente medicale tradiţionale. • Preferinţa turiştilor pentru vacanţe mai scurte, dar mai frecvente pe parcursul unui an. Apare astfel posibilitatea dezvoltării mai multor destinaţii turistice, care să ofere turiştilor facilităţi şi activităţi pe tot parcursul anului. • Îmbătrânirea populaţiei, mulţi pensionari de vârstă înaintată, cu venituri mari, călătorind din ce în ce mai mult. • Turiştii devin din ce în ce mai experimentaţi şi mai sofisticaţi în deprinderile lor de călătorie şi aşteaptă atracţii, facilităţi şi servicii de bună calitate. • Extinderea turismului de afaceri. • Creşterea gradului de conştientizare a turiştilor cu privire la problemele de mediu şi la cele sociale căutând destinaţii turistice bine proiectate, nepoluate. • Folosirea noilor tehnlogii în industria turistică, internetul devenind un important instrument de informare şi de marketing.

54

Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 17-18.

82

De asemenea, o tendinţă importantă se referă la dezvoltarea turistică prin promovarea conservării mediului, a aşezărilor istorice şi a tradiţiilor culturale. Ecoturismul şi turismul cultural se dezvoltă în mai multe zone ca mijloace de justificare şi realizare a obiectivelor conservării. Aceasta este o abordare în special pentru zonele cu resurse limitate, unde se pot implementa programe de conservare. Dezvoltarea actuală a turismului pe plan internaţional trebuie exploatată nu numai din perspectiva turiştilor, dar şi în vederea maximizării beneficiilor economice şi a creşterii standardelor de viaţă a comunităţilor locale şi a ţărilor de destinaţie55. Dacă nu se iau măsuri corespunzătoare destinaţiile turistice vor fi afectate de impactul negativ al turismului asupra mediului înconjurător şi de impactul socio-cultural asupra comunităţilor locale. Ecoturismul şi ale forme de dezvoltare durabilă a turismului încearcă să minimizeze acest impact negativ şi să se asigure că beneficiile economice generate de turism vor contribui la conservarea naturii şi folosirea raţională a resurselor naturale şi culturale. Tendinţele internaţionale majore trebuie luate în considerare de către autorităţile responsabile de dezvoltarea turismului pentru a realiza planificarea dezvoltării turismului local, pentru a veni în întâmpinarea aşteptărilor prezente şi viitoare ale turiştilor şi a realiza dezvoltarea durabilă a sectorului turistic. M2.U1.5. Rezumat Piaţa turistică are o serie de caracteristici: caracter fragmentat, opacitatea pieţei turistice, elasticitatea, mobilitatea, concentrarea în timp şi spaţiu etc. Pe piaţa turistică se manifestă o serie de tendinţe: 1. Tendinţe generale cantitative şi calitative; 2. Tendinţe ale cererii turistice; 3. Tendinţe ale ofertei turistice; 4. Tendinţe în comercializarea vacanţelor. M2.U1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. In cazul pieţei turistice, raportul între cererea şi consumul turistic este unul de tipul: a. cererea este mai mică decât consumul b. egalitate c. cererea este mai mare decât consumul 55

Neto, F., A New Approach to Sustainable Tourism Development: Moving Beyond Environmental Protection, Discussion Paper No. 29 of the United Nations Department of Economic and Social Affairs., Martie, 2003, http://www.un.org/esa/papers.htm, p. 9.

83

d. altă situaţie. 2. Diferenţa dintre piaţa turistică potenţială şi cea reală este dată de: a. Dimensiunile globale pe care le-ar putea avea piaţa dacă toţi membrii societăţii ar fi participanţi la actul turistic b. Numărul de zile-turist c. Segmentul nonconsumatorilor relativi d. Cererea de produse turistice 3. Piaţa turistică potenţială este reprezentată de: a. Dimensiunile globale pe care le-ar putea avea o piaţă în care toţi membrii societăţii ar fi participanţi la actul turistic b. Ansamblul cererilor care s-au întâlnit în mod efectiv c. Dimensiunile pe care le-ar fi putut avea piaţa turistică în alte condiţii decât cele existente d. Nici un răspuns nu este corect 4. Comparativ cu piaţa bunurilor, în general, şi piaţa serviciilor în particular, piaţa turistică se particularizează prin: a.caracter “peticit” b. diversitate de forme de manifestare c. mobilitate d. toate răspunsurile sunt corecte 5. Intre caracteristicile pieţei turistice se numără: a. opacitatea b. concentrarea c. manifestarea concurenţei imperfecte d. toate acestea Temă de control Realizaţi un referat de 5 pagini cu tema “Tendinţe actuale pe piaţa turistică din România”. Aveţi în vedere, în special, următoarele aspecte: • Tendinţe generale cantitative şi calitative; • Tendinţe ale cererii turistice; • Tendinţe ale ofertei turistice; • Tendinţe în comercializarea vacanţelor.

84

Unitatea de învăţare M2.U2. Cererea, oferta şi preţurile pe piaţa turistică Cuprins M2.U2.1. Introducere .......................................................................................................85 M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare .........................................................................86 M2.U2.3. Cererea şi consumul turistic ..............................................................................86 M2.U2.4. Oferta şi producţia turistică...............................................................................95 M2.U2.5. Preţurile produselor turistice..............................................................................101 M2.U2.6. Rezumat ......................................................................................................... 109 M2.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ...................................................................... 110 M2.U2.1. Introducere Ca parte componentă a pieţei, cererea, în sens generic, reprezintă „dorinţa pentru un anumit produs, dublată de posibilitatea şi decizia de a-l cumpăra”. Astfel, aceasta este expresia unei nevoi determinate de anatomia omului şi condiţiile existenţei sale sociale, răspunde unei aspiraţii către anumite lucruri, susţinute de posibilitatea de cumpărare, dar şi de voinţa de achiziţionare a lucrurilor respective. În literatura de specialitate se susţin puncte de vedere diferite cu privire la semnificaţia conceptului de ofertă turistică. Astfel, se consideră că aceasta reprezintă fie ansamblul atracţiilor care pot motiva vizitarea lor de către turişti56, fie un ansamblu de bunuri şi servicii propuse consumatorului pentru ai satisface nevoile turistice. Oferta turistică este, de fapt, un ansamblu de oferte parţiale paralele (hotelărie, alimentaţie, transport, comerţ şi alte servicii adiacente), care se materializează în proporţii diferite în produse turistice. Legat de acest concept apare şi cel de producţie turistică, reprezentând ansamblul de servicii care mobilizează forţa de muncă, echipamentele de producţie şi bunurile materiale şi care se materializează într-un consum efectiv în cadrul unei ambianţe specifice. Preţul reprezintă valoarea de piaţă a unui produs sau serviciu, într-o exprimare monetară, iar nivelul lui reflectă o serie de constrângeri ale pieţei. In cazul turismului, formarea preţurilor este rezultatul acţiunii unei multitudini de factori de natură economică, politică, motivaţională, geografică etc., dar şi al respectării numeroaselor cerinţe decurgând din specificitatea cererii şi ofertei turistice, din complexitatea şi eterogenitatea acestora. 56

Nedelea, Al., Piaţa turistică, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2003, p. 113.

85

M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare În urma parcurgerii acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:



Definească cererea şi consumul turistic Identifice diferenţele dintre cele două concepte





Definească oferta şi producţia turistică Identifice diferenţele dintre cele două concepte




Cunoască aspectele care definesc şi particularizează preţurile şi tarifele în turism




Cunoască metodele de stabilire a preturilor şi tarifelor în turism

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

M2.U2.3. Cererea şi consumul turistic Deşi între cererea turistică şi consumul turistic există o mare asemănare, aceste două concepte nu pot fi suprapuse total. Astfel, definiţiile oficiale relevă conţinutul diferit al celor două categorii: „cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care îşi manifestă dorinţa de a deplasa periodic şi temporar în afara reşedinţei proprii, pentru alte motive decât prestarea unor activităţi remunerate la locul destinaţiei”; „consumul turistic este format din cheltuielile efectuate de cererea turistică pentru achiziţionarea unor noi servicii şi bunuri legate de motivaţia turistică”. Cererea turistică reprezintă, aşadar, totalitatea cerinţelor manifestate sau nemanifestate încă, pentru apropierea de produsele turistice, pe când consumul turistic este forma de materializare a cererii. Apar, astfel, două modalităţi de exprimare a cererii turistice: cerere turistică manifestată – acea cerere care s-a manifestat (exteriorizat) într-o anumită perioadă de timp, întâlnită şi sub denumirea de cerere turistică reală; cerere turistică nemanifestată (neconcretizată), dar care există potenţial în concepţia unui consumator şi care ar putea fi evaluată şi cuantificată pe baza unui studiu al evoluţiei cerinţelor; se poate întâlni şi sub denumirea de cerere turistică prezumată. Cererea turistică reală şi cererea turistică prezumată formează cererea turistică potenţială. Deosebirea dintre cererea turistică şi consumul turistc poate fi evidenţiată şi din punct de vedere al locului şi momentului formării acestora. Cererea turistică se formează la locul de reşedinţă al turistului unde se conturează bazinul cererii, definit prin caracteristicile economice, sociale, politice, etnice ale turismului căruia îi aparţine.

86

Consumul turistic, în schimb, se realizează în cadrul bazinului ofertei turistice, în mai multe etape, desfăşurate în timp şi spaţiu: 1. înainte de deplasarea spre locul de destinaţie turistică, dar legat de acesta (de exemplu, procurarea echipamentului de campare, a celui sportiv etc.); 2. 3.

în timpul deplasării spre locul de destinaţie (de exemplu, transportul); la locul de destinaţie (cazare, masă, agrement etc).

În privinţa raporturilor cu cele două categorii corelative ale pieţei, situaţia se prezintă astfel: - consumul turistic are o sferă de cuprindere mai mare decât cererea, întrucât şi în domeniul turismului se poate vorbi de autoconsum – atunci când vacanţele sunt petrecute în reşedinţele secundare sau în vizite la rude şi prieteni -, după cum există şi consumuri turistice subvenţionate într-o proporţie mai mare sau mai mică, suportate din fondurile pentru protecţie socială (vacanţe pentru pensionari, elevi şi studenţi, membri de sindicat etc.); - faţă de ofertă, consumul turistic are o sferă mai restrânsă, fiind echivalent cu producţia; cu alte cuvinte, se produce ceea ce se consumă, produsele turistice, datorită caracterului lor intangibil, neputând fi stocate în vederea unor vânzări şi consumuri ulterioare. Rezultă că între cererea şi consumul turistic există multe puncte comune, referitoare, mai ales, la conţinut şi determinanţi, dar şi multe deosebiri, motive pentru care ele pot fi la fel de bine abordate distinct sau în unitate organică. Principalele particularităţi ale cererii turistice sunt: cererea turistică este foarte elastică şi supusă permanent unor fluctuaţii, aflându-se sub incidenţa unei multitudini de factori, de naturi diferite (economici, demografici, psihologici, politici, conjucturali etc); cererea turistică se caracterizează printr-un grad mare de complexitate şi eterogeneritate, studierea ei presupunând segmentarea pieţei după o serie de criteri ca: vârsta, categoria socio-profesională, obiceiurile de consum etc.; cererea turistică presupune un grad mare de mobilitate a turistului, ca urmare a caracterului rigid al ofertei; cererea turistică are un puternic caracter sezonier, ca urmare a distribuţiei inegale şi caracterului nestocabil al ofertei turistice, dar şi datorită dependenţei circulaţiei turistice de condiţiile naturale. Toate aceste particularităţi imprimă pieţei turistice caracterul de piaţă „opacă”, adică greu de cuantificat şi de influenţat.

87

La rândul său, consumul turistic prezintă şi el o serie de caracteristici, printre care amintim, în primul rând, coincidenţa în timp şi spaţiu a consumului turistic şi producţiei turistice. Volumul consumului turistic este determinat de nivelul preţurilor efective şi de venitul disponibil al consumatorilor. Posibilitatea consumului turistic de a se modifica structural, deci de a-şi adapta proporţia multiplelor sale componente în funcţie de modificarea variabilelor preţ, venit, conferă volumului global al consumului turistic o notă de stabilitate. La rândul lor, variabilele preţ şi venit se află sub influenţa unei multitudini de factori care pot acţiona în acelaşi timp şi în acelaşi sens asupra ambelor, sau decalat în timp şi numai asupra uneia dintre ele. Ca şi cererea turistică, consumul turistic manifestă o puternică concentrare în timp şi spaţiu, dar şi în motivaţie; în ceea ce priveşte motivaţia, la un moment dat poate predomina ca motiv odihna, recreerea, sau poate domina interesul pentru afaceri, sănătate etc. Concentrarea în timp şi spaţiu a cererii pentru turism Turismul, fenomen sensibil la mutaţiile social-economice înregistrează în evoluţia sa o serie de fluctuaţii; unele au caracter continuu, structural, fiind provocate de dinamica unor factori de tendinţă sau de schimbări rapide şi spectaculoase în domeniul tehnicii, altele au caracter alternativ, datorându-se unor condiţii naturale, specificului cercetării sau influenţei unor situaţii conjucturale. Aceste oscilaţii, de durată sau repetabile, cu implicaţii mai profunde sau superficiale, mai greu sau mai uşor previzibile, se manifestă în repartizarea inegală în timp şi spaţiu a numărului turiştilor şi respectiv a necesarului de servicii. Variaţiile sezoniere ale activităţii turistice sunt cele determinate, în principal, de condiţiile de realizare a echilibrului ofertă –cerere şi se definesc printr-o mare concentrare a fluxurilor de turişti în anumite perioade ale anului, în celelalte remarcându-se o reducere importantă sau chiar o stopare a sosirilor de turişti. Sezonalitatea în turism prezintă o serie de particularităţi faţă de alte sectoare ale economiei, datorită dependenţei mari a circulaţiei turistice faţă de condiţiile naturale, caracterului nestocabil al serviciilor turistice şi rigidităţii ofertei etc. Oscilaţiile sezoniere ale activităţii turistice sunt mai accentuate, au implicaţii mai profunde şi de anvengură, posibilităţile de atenuare a lor sunt relativ limitate şi solicită eforturi mari din partea organizatorilor. De asemenea, pe măsura intensificării circulaţiei turistice variaţiile sezoniere sunt mai mari şi mai cuprinzătoare, presiunea exercitată asupra industriei turismului şi asupra altor activităţi devenind tot mai puternică.

88

Se pune deci, cu tot mai multă acuitate, problema atenuării sezonalităţii, găsirii unor mijloace care să stimuleze practicarea turismului pe durata întregului an, realizânduse astfel reducerea concentrării în anumite perioade şi prelungirea sezonului turistic. Amploarea variaţiilor sezoniere şi frecvenţa lor de manifestare au consecinţe asupra dezvoltării turistice şi eficienţei acesteia, cât şi asupra celorlalte ramuri ale economiei, ramuri cu care turismul se dezvoltă în interdependenţă. În activitatea turistică, sezonalitatea se reflectă pe de o parte, în utilizarea incompletă a bazei tehnico-materiale şi a forţei de muncă, influenţând negativ costurile serviciilor turistice şi calitatea acestora, termenul de recuperare a investiţiilor, rentabilitatea, iar pe de altă parte, în nivelul scăzut al satisfacerii nevoilor consumatorilor afectând în felul acesta şi dezvoltarea circulaţiei turistice. Concentrarea cererii pentru turism în anumite perioade ale anului, ca principal aspect de manifestare a sezonalităţii, duce la suprasolicitarea mijloacelor de transport, a spaţiilor de cazare şi alimentaţie, a celorlalte servicii, a personalului de servire etc., determinând calitatea mai slabă a prestaţiilor, creşterea tensiunii în relaţiile dintre solicitanţi şi prestatori, nemulţumirea turiştilor, în timp ce, în perioadele de extrasezon capacităţile respective rămân nefolosite. În ceea ce-l priveşte pe turist, concentrarea are implicaţii de ordin psihologic, fiziologic şi economic. Aglomeraţia din mijloacele de transport sau de pe căile rutiere, mai ales în cazul călătoriilor cu mijloace proprii, riscul negăsirii unui spaţiu de cazare corespunzător dorinţelor, aşteptările pentru obţinerea unor sevicii etc. provoacă oboseală fizică şi psihică turistului, diminuează efectele recreative ale vacanţei. De asemenea, influenţe negative asupra stării de spirit a turistului şi indirecte asupra dimensiunilor circulaţiei turistice are şi nivelul costurilor serviciilor oferite şi anume situarea lor sub sau peste posibilităţile financiare ale consumatorului, concordanţa între nivelul acestora şi calitatea prestaţiilor. Asupra celorlalte sectoare ale economiei sezonalitatea circulaţiei turistice acţionează fie direct, fie prin solicitări suplimentare faţă de unele activităţi cum ar fi transporturile şi telecomunicaţiile, industria alimentară şi producţia culinară, comerţul etc., fie indirect prin efectele periodice şi limitate asupra unei mase însemnate de oameni, cu redistribuirea lor din sectoare sau zone ale ţării. Transporturile, deşi se pot adapta, relativ uşor, circulaţiei de maximă intensitate prin suplimentarea curselor şi numărul mijloacelor, reprezintă domeniul cel mai afectat în sensul că, în perioadele de vârf mijloacele de transport sunt supraîncărcate pe direcţia destinaţiilor de vacanţă şi subîncărcate în direcţia inversă, determinând un coeficient redus al utilizării capacităţilor. Enumerarea acestor câteva aspecte ale sezonalităţii evidenţiază implicaţiile profunde ale acesteia şi reacţiile în lanţ pe care le dezvoltă, necesitatea şi importanţa atenuării efectelor ei.

89

În acest sens, un rol deosebit revine cercetării cauzelor ce provoacă oscilaţii sezoniere în activitatea turistică, cuantificării influenţelor lor. Printr-o astfel de analiză au fost puse în lumină variaţii datorate unor condiţii economico-organizatorice cum ar fi regimul concediilor plătite şi durata lor limitată, repartizarea neuniformă a vacanţelor de-a lungul unui an, creşterea timpului liber şi distribuirea lui, practicarea unei anumite forme de turism (conţinutul sau motivaţia acestora etc) şi variaţii provocate de cauze extraeconomice ca poziţia geografică a zonei, condiţiile de climă, anotimpuri, varietatea şi atractivitatea valorilor culturale, istorice, de artă etc., acestea din urmă fiind preponderente. Rezultă că permanentizarea activităţii turistice şi diminuarea sezonalităţii se poate realiza printr-o mai bună repartizare în cursul anului a disponibilităţilor de timp liber şi, în principal, prin dezvoltarea serviciilor turistice care să compenseze scăderea atractivităţii factorilor naturali, în extrasezon. Rolul determinant al condiţiilor naturale în manifestarea caracterului sezonier al cererii favorizează existenţa mai multor tipuri de oscilaţii în raport cu momentul sau momentele de maxim ale ofertei naturale. O primă categorie o reprezintă localităţile sau zonele în care activitatea se concentrează într-o singură perioadă (sezon) ca urmare a faptului că oferta întruneşte maximum de cerinţe o singură dată pe an şi pe o durată limitată. Acest tip de sezonalitate este specific, pentru ţara noastră, litoralului, unde cererea se concentrează în intervalul mai-septembrie cu un maxim în perioada 15 iulie-15 august, în celelalte luni ale anului solicitările fiind sporadice (pentru tratament) sau lipsind complet. Un al doilea tip de oscilaţii se caracterizează prin existenţa a două perioade de sezon cu activitate turistică de intensităţi apropiate, duratele în timp şi mobilurile deplasărilor fiind însă diferite. Staţiunile montane întrunesc cerinţele unei activităţi bisezoniere – iarna pentru zăpadă şi practicarea sporturilor albe, vara pentru odihnă, drumeţii, alpinism etc. Perioadele de maximă intensitate sunt decembrie-martie pentru sezonul rece şi mai- septembrie pentru sezonul cald. Caracteristic acestor zone este faptul că şi în perioadele de extrasezon (aprilie şi octombrie – noiembrie) activitatea nu se restrânge complet. Există, de asemenea, şi zone de activitate permanentă unde oscilaţiile de la o lună la alta sunt nesemnificative. Din această categorie fac parte staţiunile balneoclimaterice unde sosirile turiştilor se distribuie relativ uniform de-a lungul anului, condiţiile de climă neîmpietând desfăşurarea normală a tratamentelor şi localităţile urbane unde circulaţia turistică este permanentă ca urmare a varietăţii activităţilor (congrese, târguri, expoziţii, excursii, călătorii în tranzit etc.). Chiar şi în aceste localităţi există perioade de mai mare concentraţie în lunile mai-octombrie pentru turismul de tratament balneo-medical, sezonul cald oferind mai multe comodităţi şi în septembrie-

90

decembrie pentru centrele urbane, aceasta dovedindu-se perioada optimă pentru desfăşurarea unor manifestări ştiinţifice, cultural-artistice, sportive sau de altă natură. Analiza curbelor de variaţie evidenţiază existenţa a trei etape (momente) în evoluţia cererii şi respectiv a circulaţiei turistice de-a lungul unui an calendaristic: vârful de sezon (sau chiar vârfurile în cazul activităţii turistice bisezoniere) caracterizat prin intensitatea maximă a cererii; începutul şi sfârşitul sezonului (sau perioadele de pre şi post sezon) în care cererea este mai puţin intensă cu tendinţe de creştere în perioada de început şi descreştere în perioada de sfârşit de sezon; extrasezonul, perioada caracterizată prin reducerea substanţială sau chiar încetarea solicitărilor pentru serviciile turistice. Suprapunerea curbelor de variaţie sezonieră a activităţii turistice din ţara noastră, arată o concentrare puternică, în sezonul cald, pentru toate formele de turism (cca. 65% din sosirile de turişti străini sunt în lunile iunie – septembrie; de asemenea, tot în această perioadă se manifestă cca. 60% din solicitările turiştilor români). Sezonalitatea circulaţiei turistice este evidenţiată mai riguros, de indicii de sezonalitate. Determinaţi cu ajutorul metodei mediilor mobile, pe baza seriilor dinamice privind numărul de turişti din fiecare lună, indicii de sezonalitate – prin valorile pe care le iau – confirmă tendinţa de concentrare a cererii turistice în ţara noastră în perioada iunie – septembrie. Exemple Să se determine indicele de sezonalitate pe baza datelor din tabelul următor: Tabel M2.1. Distribuţia sosirilor de turişti, pe luni, în perioada 2005-2007, în Regiunea turistică X -mii persoaneLuna/ Anul 2005 2006 2007 Ianuarie 274 415 263 Februarie 446 345 273 Martie 548 434 382 Aprilie 301 437 393 Mai 471 441 434 Iunie 374 464 466 Iulie 703 704 660 August 853 760 751 Septembrie 644 567 468 Octombrie 637 487 393 Noiembrie 590 438 362 Decembrie 560 406 360 TOTAL 6.401 5.898 5.205 Rezolvare: Pentru a determina indicele de sezonalitate este necesară parcurgerea a trei etape:

91

1).

Determinarea mediei lunare

2).

6.401.000 = 533.417 sosiri/lună 12 5.898.000 m 2006 = = 491.500 sosiri/lună 12 5.205.000 m 2007 = = 433.750 sosiri/lună 12 Determinarea mediei generale m 2005 =

mg =

3).

533.417 + 491.500 + 433.750 = 486.222 sosiri/lună 3 Determinarea indicelui de sezonalitate

IS 2005 =

533.417 = 1,10 , 486.222

IS 2007 =

IS 2006 =

491.500 = 1,01 , 486.222

433.750 = 0,89 . 486.222

Să se determine indicele de sezonalitate pe baza datelor din tabelul următor: Tabel M2.2. Distribuţia sosirilor de turişti, pe luni, în ţara X – situaţie ipotetică -mii persoaneLuna/ Anul 2007 2008 2009 Ianuarie 201 326 279 Februarie 495 412 456 Martie 425 452 475 Aprilie 354 401 385 Mai 503 496 516 Iunie 426 467 574 Iulie 695 589 695 August 958 897 901 Septembrie 721 712 723 Octombrie 698 632 671 Noiembrie 481 457 421 Decembrie 394 264 210 TOTAL 6.351 6.105 6.306

Etalarea calendaristică a circulaţiei turistice, dependentă de o suită de factori economici şi extraeconomici, evidenţiază diferenţieri, adesea semnificative de la o lună/ trimestru la alta (altul), concentrându-se în perioada de vară. Pentru analizarea gradului de concentrare (un alt mod de a exprima sezonalitatea) a circulaţiei turistice se utilizează mai multe metode:

92

a).

Coeficientul de concentrare „Gini corectat” – ia valori cuprinse între 0 şi 1;

valoarea 0 sau apropiată de 0 indică absenţa unei concentrări (fenomenul este relativ uniform distribuit de-a lungul perioadei analizate); se calculează cu ajutorul relaţiei: n

GC =

n ∑i=1 pi2 − 1 n −1

unde: n = numărul termenilor seriei; pi = ponderea la unitate a fiecărui termen al seriei. b). Coeficientul de concentrare lunară sau trimestrială se determină prin intermediul relaţiei:

C=

luna/trime strul cu trafic maxim luna/trime strul cu trafic minim

Coeficientul se poate calcula pentru indicatorii: sosiri de turişti, persoane cazate, numărul de înnoptări etc. Valoarea apropiată de 1 a coeficientului indică o distribuţie uniformă a traficului. Exemple Să se determine coeficientul de concentrare Gini corectat, ştiind că sosirile vizitatorilor străini în România au înregistrat evoluţia prezentată în tabelul de mai jos. Tabel M2.3. Distribuţia, pe trimestre, a indicatorului „Sosirile vizitatorilor străini în România” -mii sosiriNumăr de turişti Trimestrul, anul 1997 1999 2001 I 945 901 1.007 II 1.213 1.294 1.270 III 1.867 1.785 1.635 IV 1.124 1.244 1.026 TOTAL 5.149 5.224 4.938 Sursa: Anuarul Statistic al României, 1997,1999,2001. Rezolvare:
Calculul coeficientului Gini corectat: 4 0,18 2 + 0,24 2 + 0,36 2 + 0,22 2 − 1 = 0,15 4 −1 ceea ce înseamnă că fenomenul este uniform distribuit.
Calculul coeficientului de concentrare trimestrială: G C 1997 =

(

)

1.867.000 = 1,98 945.000 ceea ce înseamnă că fenomenul este concentrat. C=

93

Să se determine coeficientul de concentrare Gini corectat pe baza datelor privind indicatorul „Persoane cazate” din tabelul de mai jos: Tabel M2.4. Distribuţia, pe trimestre, a indicatorului „persoane cazate”, în perioada 2006-2009 -mii persoaneTrimestrul/ Anul 2006 2007 2008 2009 I 1.446 1.522 1.371 1.319 II 1.680 1.768 1.576 1.602 III 2.889 2.689 2.611 2.738 IV 2.000 1.587 1.447 1.411 TOTAL 8.015 7.566 7.005 7.070 În acest context, cunoaşterea prin intermediul curbelor de variaţie, a indicilor de sezonalitate şi coeficienţilor de concentrare a distribuţiei în timp a cererii turistice, în fiecare zonă sau localitate, este importantă pentru orientarea eforturilor în vederea satisfacerii corespunzătoare a nevoilor consumatorilor şi pentru găsirea soluţiilor de diminuare a efectelor negative ale concentrării, respectiv pentru reducerea intensităţii cererii în perioadele de vârf de sezon şi mărirea întinderii lor în timp, prelungirea perioadelor de pre- şi post- sezon, reducerea parţială sau totală a extrasezonului. Cele mai eficiente soluţii de reducere a efectelor negative ale sezonalităţii s-au dovedit a fi prelungirea sezonului şi etalarea vacanţelor. Printre mijloacele mai importante ce stau la îndemâna organizatorilor de turism în acest sens se numără măsurile cu caracter economico-organizatoric de dezvoltare a ofertei, de diversificare a serviciilor şi ridicarea calităţii acestora, practicarea unei politici de preţuri diferenţiate în funcţie de etapele sezonului, dezvoltarea şi intensificarea promovări turistice etc. O atractivitate sporită se poate realiza prin amenajări suplimentare care să valorifice cele mai variate atribute ale patrimoniului turistic, prin diversificarea serviciilor de agrement, prin realizarea unor programe complexe ce pot compensa lipsa unor condiţii naturale propice. De asemenea, practicarea unor tarife reduse în pre- şi post-sezon favorizează prelungirea perioadelor de maximă intensitate prin atragerea anumitor categorii de turişti – cu venituri mai reduse, cei care călătoresc pentru schimbarea cadrului, cei care dau vacanţei un conţinut preponderent de odihnă etc. Importanţa acţiunilor de promovare şi informare se evidenţiază atât prin aducerea la cunoştinţă publicului consumator a avantajelor suplimentare oferite în pre- şi post-sezon sau în extrasezon cât şi prin stimularea în general a nevoii de turism. Dintre măsurile organizatorice am mai putea evidenţia desfăşurarea manifestărilor ştiinţifice, culturale, artistice, expoziţionale etc.., cu precădere în perioadele de extrasezon. Alături de aceste elemente, dezvoltarea economico-socială contribuie la intensificarea circulaţiei turistice şi atenuarea sezonalităţii. Sporirea veniturilor şi modificarea structurii, consumului, urbanizarea şi creşterea disponibilităţilor de timp liber, programarea vacanţelor şi posibilitatea scindării concediului în mai multe etape, 94

intensificarea deplasărilor la sfârşit de săptămână etc., au acţiune mai profundă şi de durată asupra repartizării în timp a activităţii turistice, în sensul reducerii perioadelor de maximă concentrare. Cu toate acestea turismul, dependent în mare măsură de factorii naturali, continuă să prezinte oscilaţii în timp cu influenţe nefavorabile asupra eficienţei activităţii şi satisfacţiei consumatorilor. Exemple Interesul pentru vacanţe (turism) exprimat indirect prin intermediul cheltuielilor pentru „servicii în hoteluri şi restaurante” depinde în mare măsură de nivelul veniturilor populaţiei şi destinaţia acestora, de ierarhizarea nevoilor fiecărei categorii de consumatori. Analiza structurii consumului şi modificarea acesteia surprinde şi evoluţia cererii de vacanţe, putând oferi informaţii utile cu privire la distribuţia veniturilor şi locul consumului turistic în consumul final al populaţiei.

Pe baza informaţiilor privind dimensiunile, evoluţia şi structura consumului populaţiei să se determine şi să se analizeze comparativ: a). Ritmurile de evoluţie pentru consumul populaţiei, serviciile comerciale destinate populaţiei şi serviciile în hoteluri şi restaurante; b). Locul (ponderea) consumului turistic şi modificarea acestuia în total consum şi total servicii comerciale. De asemenea, în măsura în care există informaţii, se vor realiza comparaţii între România şi alte ţări (ponderea cheltuielilor turistice în consumul final privat).

M2.U2.4. Oferta şi producţia turistică Oferta turistică, categorie corelativă a pieţei turistice, constituie, în multe situaţii, mobilul determinant al efectuării actului turistic. Distincţia care trebuie evidenţiată între oferta şi producţia turistică porneşte de la definirea celor doi termeni. Astfel, oferta turistică este reprezentată de cadrul şi potenţialul natural şi antropic, echipamentul de „producţie” a serviciilor turistice, ansamblul bunurilor materiale şi serviciilor destinate consumului turistic, forţa de muncă specializată în activităţile specifice, infrastructura turistică şi condiţiile de comercializare (preţ facilităţi).

95

Producţia turistică este dată de ansamblul de servicii care mobilizează forţa de muncă, echipamentul turistic şi bunurile materiale şi care se materializează într-un consum efectiv. Deci oferta presupune nu numai producţia turistică, ci şi existenţa factorilor naturali. Relaţia ofertă turistică – producţie turistică este marcată de o serie de particularităţi, care o diferenţiază de aceeaşi relaţie existentă pe piaţa bunurilor materiale: - producţia turistică poate fi cel mult egală cu oferta, în timp ce pe piaţa bunurilor materiale, oferta este cel mult egală cu producţia; - oferta turistică există şi independent de producţie, pe când producţia turistică nu se poate realiza în afara ofertei; în schimb, oferta bunurilor materiale nu se poate detaşa de existenţa unei producţii; - structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producţiei turistice, în timp ce structura ofertei de bunuri reflectă structura producţiei respective; - oferta turistică e fermă – există atât timp cât există şi elementele care o compun, pe când, producţia turistică e efemeră, ea există atât timp cât se manifestă consumul şi încetează odată cu încheierea acestuia. Relaţia dintre cele două elemente este foarte complexă, de intercondiţionare reciprocă, oferta fiind sursă a producţiei turistice, iar producţia fiind cea care dă viaţă, mobilizează oferta. Caracteristicile ofertei şi producţiei turistice Aşa cum rezultă şi din definiţiile prezentate, oferta turistică are un caracter complex şi eterogen, fiind alcătuită din mai multe componente, care se pot structura astfel: - potenţialul turistic, ca element de atracţie a cererii turistice format din totalitatea resurselor naturale şi antropice ale unei zone; - echipamentul turistic, alcătuit din ansamblul activelor fixe şi circulante care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor; - serviciile prestate turiştilor şi bunurile oferite acestora spre consum, bunuri cu destinaţie turistică exclusivă; - forţa de muncă, cea care transformă din potenţiale în efective celelalte elemente sus-menţionate. Complexitatea ofertei turistice (şi a producţiei, în egală măsură), este dată şi de numărul mare de prestatori sau „fabricanţi” ai produselor turistice. Faptul că produsul turistic este format dintr-un ansamblu de servicii, fiecare cu specificul său, face aproape imposibilă furnizarea de către un singur producător a tuturor prestaţiilor generate

96

de consumul turistic. De aceea, prestatorii sunt puternic specializaţi, au profile diferite, uneori chiar interese diferite şi cel mai adesea un mod de organizare distinct. Astfel, la realizarea produsului turistic participă societăţi comerciale care au ca obiect de activitate cazarea, masa, transportul, agrementul, „fabricarea” călătoriilor turistice (tour-operatorii), de asemenea pot participa organisme şi asociaţii cu vocaţie socială, organisme locale şi teritoriale etc. Pe lângă această specializare puternică a prestaţiilor de servicii turistice, trebuie să menţionăm şi faptul că între aceştia predomină întreprinderile mici şi mijlocii, fapt care a şi dus la o fărâmiţare excesivă a ofertanţilor de servicii turistice. Aşa cum se poate constata însă, acesta nu exclude posibilitatea regrupării lor în organisme puternice, bine individualizate, care pot domina piaţa turistică, la un moment dat. Creşterea diversificată, ca o consecinţă a eterogenităţii componentelor ofertei turistice şi rigidităţii unora dintre ele, reprezintă o altă caracteristică a ofertei turistice. Dacă în multe domenii acoperirea cererii se face prin multiplicarea ofertei, în turism acest lucru nu este posibil decât într-o mică măsură. Dependenţa ofertei turistice de potenţial face ca sporirea acesteia prin multiplicare să se realizeze până la concurenţa capacităţii de primire, fizice şi ecologice, a acestuia (se vorbeşte în acest sens despre capacitatea turistică de suport a staţiunilor montane, balneare, de litoral etc.). Dincolo de acest prag, creşterea ofertei se poate face numai prin atragerea în circuitul turistic a noi zone, prin amenajarea de noi atracţii, cu alte cuvinte, prin diversificare. Trebuie adăugat, de asemenea, că implicarea nemijlocită şi în proporţie mare a resursei umane, imposibil de standardizat, accentuează diversitatea producţiei turistice. Creşterea diversificată trebuie privită, însă, şi ca o preocupare a ofertanţilor de satisfacere a dorinţelor consumatorilor, ca un mijloc de stimulare a cererii. În acest caz diversificarea poate lua forma unor noi tipuri de aranjamente turistice, a unor noi echipamente, fiind mult mai uşor de realizat. O altă caracteristică a ofertei turistice, cu multiple implicaţii în realizarea actului turistic, o reprezintă rigiditatea acesteia. Această particularitate este datorată, în primul rând, inadaptabilităţii (adaptabilităţii reduse) la variaţiile atât cantitative, cât şi calitative ale cererii turistice. Caracterul relativ rigid al ofertei turistice se referă la mai multe aspecte şi anume: 1) Imobilitatea ofertei şi producţiei turistice, care, pentru a-şi dovedi utilitatea prin consum, presupune deplasarea consumatorului în bazinul acesteia şi nu a produsului în bazinul cererii; 2) Imposibilitatea stocării ofertei, deci a adaptării cantitative a acesteia la nivelul cererii din fiecare perioadă. Aceasta face ca, în cazul existenţei unei inegalităţi între oferta şi cererea turistică, să se producă pierderi efective pentru operatorul turistic datorită perisabilităţii serviciilor turistice.

97

3) Rigiditatea în amplasarea capacităţilor de producţie turistică, care sunt localizate în perimetrul sau în apropierea elementului de atracţie; 4) Imposibilitatea adaptării ofertei la oscilaţiile cantitative de tip sezonier ale cererii turistice şi la restructurările calitative ale cererii generate de diversificarea motivaţiilor şi preferinţelor turiştilor. Acest ultim aspect are consecinţe importante asupra eficienţei şi riscurilor investiţiilor în industria turistică. 5) Inelasticitatea parţială a ofertei în raport cu cererea este o particularitate care decurge din două caracteristici ale serviciilor: forma nematerială şi imposibilitatea stocării acestora. Ca urmare, remarcăm că, pe termen scurt, oferta de servicii turistice nu poate fi mărită fără a periclita calitatea lor. Rigiditatea ofertei turistice determină riscul de vânzare de pe piaţa turistică. Acesta este determinat de concurenţa substituţională, care caracterizează piaţa turistică, ofertele putând foarte uşor să se substituie unele pe altele. Punerea în valoare a ofertei turistice implică un volum important de investiţii pentru dotarea turistică destinată elementelor funcţionale şi recreative. Imposibilitatea deplasării ofertei, care presupune mobilitatea consumatorului şi nu a produsului turistic, constituie o altă particularitate a ofertei turistice. De asemenea, oferta turistică nu poate fi stocată – odată neconsumată, ea se pierde - aspect care presupune cheltuieli suplimentare pentru agenţii economici ofertanţi în sensul promovării produselor turistice şi adaptării acestora la mutaţiile intervenite în structura cererii. Oferta turistică este dependentă de echipamentele turistice, de numărul şi structura forţei de muncă. Investiţiile, atât materiale, cât şi umane, în industria turistică, sunt foarte costisitoare, fapt care nu permite înlocuirea rapidă a acestora pentru a se adapta la mobilitatea cererii turistice. După cum se poate observa din analiza caracteristicilor ofertei şi producţiei turistice, neconcordanţa în timp şi spaţiu a cererii cu oferta turistică poate fi generatoarea unor efecte economice şi sociale de mare amploare, ce se concretizează în: satisfacerea necorespunzătoare a turiştilor, neutilizarea echipamentelor turistice şi ca atare, prelungirea duratei de amortizare a acestora şi încetinirea ritmului de înlocuire a capacităţilor uzate fizic sau moral etc. Dar, prin eforturile conjugate ale organizatorilor şi prestatorilor de servicii turistice, printr-o bună cunoaştere a tendinţelor în evoluţia cererii turistice, se poate profita, în anumite limite, de o altă caracteristică a ofertei turistice: posibilitatea substituirii unui tip de ofertă cu altul. Aceasta presupune însă ca şi motivaţiile turistice să se poată substitui la un moment dat, dar mai ales ca elementele componente ale ofertei să aibă un caracter polifuncţional, să satisfacă alternative de consum diverse.

98

Factorii determinanţi ai ofertei turistice Nivelul şi structura ofertei turistice sunt determinate de un ansamblu complex de factori naturali, antropici şi servicii turistice57. 1) Factorii naturali Factorii naturali ai ofertei turistice primare sunt reprezentaţi de resursele sau potenţialul natural al destinaţiei turistice: relief, peisaj, clima, apa, fauna, flora etc. Turiştii solicită aceste valori naturale în mod direct, cu toate că resursele naturale apar pe piaţa turistică ca o componentă particulară a unui produs turistic oferit spre comercializare. Ca urmare a acestui fapt, putem aprecia că valorile naturale constituie pentru anumite categorii de turişti factorii principali în luarea deciziilor pentru alegerea unei destinaţii turistice şi în plus, reprezintă condiţia esenţială a creării şi dezvoltării bazei tehnico-materiale a staţiunilor turistice. Resursele naturale există în tot cursul anului, dar ca mijloc de recreere devin atractive numai când întâlnesc anumiţi parametri calitativi acceptaţi de turiştii potenţiali. Variaţiile climaterice pot fi considerate ca un element component de importanţă majoră al atractivităţii resurselor naturale ale unei zone turistice. În aceasta constă una din cauzele principale ale sezonalităţii ofertei turistice: calitatea resurselor naturale se modifică cu o regularitate constantă în decursul unui an calendaristic şi corespunzător acestor schimbări se înregistrează fluctuaţii pronunţate în volumul cererii turistice. Calitatea factorilor naturali care caracterizează o anumită zonă turistică poate fi afectată datorită accentuării tendinţei de concentrare a fluxurilor turistice pe suprafeţe limitate. Ca urmare, a apărut conceptul de dezvoltare durabilă în turism, care promovează o serie de principii ce se referă la satisfacerea trebuinţelor prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi realiza propriile lor nevoi. Menţinerea nealterată a mediului natural este de o importanţă vitală pentru generaţiile viitoare şi de aceea nu trebuie prejudiciată din considerente pe termen scurt. Turismul trebuie să se constituie într-o activitate pozitivă care să aducă beneficii atât comunităţii locale, cât şi vizitatorilor. Activitatea turistică trebuie să respecte proporţiile, natura şi caracteristicile locului în care se desfăşoară, fără a permite deteriorarea resurselor, sau a avea un impact economic şi social inacceptabil. 2) Factorii antropici Factorii antropici ai ofertei turistice se referă la patrimoniul istoric, artistic şi cultural, infrastructura şi baza tehnico-materială a turismului. Patrimoniul istoric, artistic şi cultural cuprinde resurse care motivează turiştii să întreprindă călătorii având că destinaţii aceste elemente determinante ale ofertei turistice. Importanţa resurselor culturale şi artistice este justificată de caracterul lor original care oferă posibilitatea 57

Nedelea, Al., op. cit., p. 122.

99

diferenţierii producţiei turistice în relaţia cu piaţa internaţională. Existenţa unei infrastructuri adecvate este esenţială pentru ca oferta turistică potenţială să se transforme în ofertă reală prin facilitarea accesului turiştilor la zonele turistice respective. Baza tehnico-materială a acestuia este formată din structurile de primire turistică care sunt construcţii şi amenajări destinate cazării turiştilor, servirii mesei, agrementului, transportului acestora sau tratamentului. 3) Serviciile turistice Serviciile turistice constituie ponderea majoritară a ofertei turistice. Structura serviciilor oferite pe piaţa turistică cuprinde: A) Servicii pentru pregătirea consumului turistic, legate de organizarea voiajelor, publicitate, informarea clienţilor, elaborarea programelor de călătorie, editarea ghidurilor şi hărţilor turistice etc. B) Servicii de bază care includ: 1) Servicii de transport turistic, în cazul în care turiştii solicită asemenea servicii; 2) Servicii de cazare care constau în asigurarea condiţiilor pentru înnoptarea turiştilor în diferite tipuri de structuri de primire; 3) Servicii de alimentaţie; C) Servicii complementare - sunt prestate pentru asigurarea petrecerii agreabile a timpului liber al turiştilor; D) Servicii cu caracter special: tratamente balneo-medicale, servicii pentru turismul de întruniri, pentru acţiunile de vânătoare şi pescuit sportiv. E) Servicii nespecifice: reparaţii şi întreţinere, telecomunicaţii, poştă, schimb valutar etc. 4) Forţa de muncă Forţa de munca influenţează dimensiunea, calitatea şi localizarea ofertei turistice prin gradul de specializare şi nivelul de calificare. Între lucrătorul din turism implicat în prestarea serviciilor şi beneficiarul acestora intervin raporturi directe, în care satisfacerea nevoilor de consum se face în condiţii de creştere continuă a experienţei şi exigenţelor personale ale turiştilor acumulate din călătorii anterioare. Aceasta impune o creştere a nivelului profesional al personalului din turism, o adaptare rapidă la cerinţele pieţei mondiale. Este adevărat însă că necesarul de muncă înalt calificată în turism este mai redus decât pentru celelalte domenii de activitate ale sectorului tertiar. Astfel, deşi calitatea muncii are o importanţă deosebită, ocuparea multor funcţii, din unităţile de cazare de exemplu, solicită un nivel redus de calificare. În prezent, pe plan mondial, se remarcă tendinţa ridicării calitative a ofertei datorită unei specializări accentuate a personalului ce lucrează în cadrul firmelor de turism. Diversificarea şi specializarea profesiilor turistice asigură succesul ofertei turistice.

100

Exemple CALCULUL CAPACITĂŢII TURISTICE DE SUPORT PENTRU STAŢIUNILE MONTANE Staţiunea montană este o localitate sau parte a unei localităţi care dispune de ambianţă montană pitorească şi nepoluantă, cu factori naturali de mediu, structuri turistice şi dotări specifice realizării produsului turistic de tip montan. Pentru staţiunile montane decizia de dimensionare se bazează, în principal, pe evoluţia domeniului schiabil, în funcţie de care se stabilesc dimensiunile şi structura echipamentelor de cazare, alimentaţie, agrement, transport pe cablu. Dar, de asemenea, trebuie ţinut cont de faptul că sunt şi staţiuni montane care nu beneficiază de un domeniu schiabil deosebit, fiind specializate pe sporturi de vară, drumeţii, alpinism etc. În acest caz capacitatea staţiunii poate fi calculată prin însumarea capacităţilor de primire obţinute pentru fiecare tip de activitate ce poate fi desfăşurată în staţiune sau în împrejurimile sale. Astfel, capacitatea de suport poate fi calculată separat pentru staţiunile axate pe sporturi de iarnă şi pentru staţiunile axate pe sporturi de vară. Staţiuni pentru sporturi de iarna În acest caz, datorită importanţei sale în amenajarea staţiunilor montane, capacitatea domeniului schiabil va fi indicatorul principal ce va fi luat în considerare atunci când vine vorba de capacitatea de suport a unei staţiuni cu asemenea specific. Pe baza formulei de mai jos, să se determine capacitatea domeniului schiabil al unei staţiuni montane pentru sporturi de iarnă cunoscute.

M2.U2.5. Preţurile produselor turistice Preţul reprezintă valoarea de piaţă a unui produs sau serviciu, într-o exprimare monetară, iar nivelul lui reflectă o serie de constrângeri ale pieţei. În cazul turismului, formarea preţurilor este rezultatul acţiunii unei multitudini de factori de natură

101

economică, politică, motivaţională, geografică etc., dar şi al respectării numeroaselor cerinţe decurgând din specificitatea cererii şi ofertei turistice, din complexitatea şi eterogenitatea acestora. Din punct de vedere al producătorului (comerciantului), preţul trebuie să reflecte, cu fidelitate, cheltuielile de producţie, de comercializare, să acopere taxele, impozitele şi alte obligaţii financiare ale agenţilor economici şi să asigure acestora un profit. Din punct de vedere al cumpărătorului, preţul este apreciat în funcţie de utilitatea produsului, de importanţa nevoii pe care o satisface, de veniturile disponibile, de preţurile concurenţei, de rezultatul comparaţiei cu preţul altor bunuri şi servicii. Totodată, preţul trebuie să răspundă legităţilor economiei de piaţă. Având în vedere acest conţinut complex, stabilirea preţului este o chestiune dificilă, nivelul acestuia fiind rezultatul unei căutări, unui compromis, unui optim între forţele implicate: producători, comercianţi, consumatori, condiţii de piaţă etc. În turism ca şi în alte domenii ale activităţii economice, preţul îndeplineşte o serie de funcţii: - instrument de măsură a activităţii şi a eficienţei acesteia; - mijlocitor al schimbului; - instrument de realizare a echilibrului ofertă-cerere; - stimularea cererii; - dezvoltarea şi diversificarea ofertei; - pătrunderea pe o anumită piaţă; - limitarea cererii etc. În turism, preţurile produselor şi serviciilor turistice prezintă câteva trăsături distinctive, mai importante fiind: - diferenţierea; - caracterul inflaţionist; - formarea relativ independentă de raportul cerere-ofertă; - influenţa regulatoare limitată asupra pieţei (cererii şi consumului turistic, în principal). Preţurile produselor turistice se eşalonează pe o scară foarte largă, diferenţiindu-se în timp şi spaţiu, în funcţie de producător şi consumator: • Diferenţierea în timp este rezultatul caracterului sezonier al activităţii turistice. Astfel, în perioadele de sezon şi mai ales în vârful de sezon, preţurile sunt mai mari cu 30-40% decât în extrasezon. Diferenţierile de preţ se realizează pe seama serviciilor de hotelărie şi de transport, dar şi prin oscilaţiile cotei de comision perceput de intermediari (touroperatori şi agenţiile de turism). Diferenţierea în timp a preţului în

102

turism reprezintă şi un instrument de politică turistică, un mijloc de atenuare a sezonalităţii. • Diferenţierile în spaţiu ale preţurilor produselor turistice apar ca urmare a localizării diferite a echipamentelor şi staţiunilor în raport cu principalele elemente de atracţie (plaja, pârtia de schi, izvorul mineral etc.) sau chiar cu bazinul de cerere, dar şi datorită renumelui pe care o staţiune (destinaţie turistică) îl are pe piaţa turistică. În cazul turismului internaţional, acestor variaţii trebuie să le adăugăm şi pe cele care decurg din diferenţele de curs valutar. • Diferenţierile de preţ se manifestă

şi în funcţie de producător,

caracteristicile acestuia punându-şi amprenta asupra condiţiilor şi experienţei de producţie, asupra calităţii produselor turistice etc. Aici putem include diferenţierea preţurilor pe categorii de confort, forme de proprietate, dar şi mărimea agenţilor economici (producţia de scală permite costuri mai mici pe unitatea de produs). • În funcţie de caracteristicile consumatorilor putem menţiona diferenţierea preţurilor în funcţie de vârstă, categoria socioprofesională, mărimea grupului de turişti etc. Preţurile produselor turistice manifestă un accentuat caracter inflaţionist. Manifestările inflaţioniste se explică prin mecanismul de formare a preţurilor in turism (inflaţie prin costuri), prin specificul cererii şi ofertei turistice (inflaţie prin cerere), prin interdependenţele turismului cu alte ramuri ale economiei şi prin relaţia strânsă dintre turismul intern şi cel internaţional (inflaţie importată). Complexitatea produselor turistice şi mecanismul de formare a preţului pachetului de vacanţă, prin cumularea costurilor prestaţiilor individuale, determină un efect al inflaţiei sensibil amplificat. Astfel, inflaţia prin costuri se datorează creşterii preţului energiei, variaţiei nivelului salariilor, determinată de munca sezonieră şi raritatea forţei de muncă superior calificată în perioadele de sezon, de speculaţiile funciare în zonele turistice, de acţiunea statului în materie de fiscalitate etc. Inflaţia prin cerere constă într-o creştere artificială a preţului vacanţelor ca urmare a sezonalităţii (excesul de cerere din anumite perioade), a unei oferte inelastice. O altă caracteristică a preţurilor produselor turistice se referă la faptul că formarea lor este relativ independentă de raportul ofertă-cerere, de legile pieţei. Datorită opacităţii pieţei turistice şi „vâscozităţii” cererii şi ofertei se limitează afirmarea liberei concurenţe şi scade rolul mecanismelor pieţei în formarea preţurilor. Cel mai adesea, jocul liberei concurenţe este îngrădit, deformat, fie prin înţelegeri ale producătorilor (sub egida asociaţiilor patronale), fie pentru că forma de organizare a

103

activităţii creează poziţia de monopol (cazul lanţurilor integrate sau voluntare). La rândul lui, statul, prin reglementări indirecte (politica fiscală, protejarea mediului, regimul construcţiilor) reduce rolul pieţei în stabilirea preţurilor. Nu se poate spune, însă, că pe piaţa turistică a dispărut orice concurenţă, dar putem afirma că majoritatea preţurilor se formează independent de acţiunea legii cererii şi ofertei. Din această caracteristică rezultă o altă particularitate a preţurilor produselor turistice: influenţa limitată a acestora asupra consumului. În procesul formării şi manifestării deciziei de cumpărare a vacanţelor preţurile au un rol relativ redus, aşa după cum rezultă din părerile exprimate de specialişti58. Aceasta se explică, pe de o parte, prin faptul că piaţa turistică este foarte puţin transparentă; cu alte cuvinte, turistul nu poate aprecia, datorită intangibilităţii produselor, măsura în care preţul corespunde calităţii serviciilor şi aşteptărilor sale. Practic, consumatorul potenţial nu poate examina produsul înainte de a-l cumpăra şi consuma. La acestea se adaugă şi insuficienta informare a cumpărătorilor cu privire la produsul în sine, la nivelul preţurilor practicate de concurenţă, ceea ce reduce posibilitatea unor analize comparative. Mai mult, acest lucru devine aproape imposibil în cazul pachetelor de servicii turistice, când turistul nu are posibilitatea să cunoască preţul fiecărui serviciu care compune pachetul. Pe de altă parte, în domeniul turismului se poate vorbi de un comportament subiectiv, neraţional (determinat de factori psihologici, emoţionali), de o anumită fidelitate a consumatorilor, ceea ce îi detaşează oarecum de componenta obiectivă, materială, exprimată prin dimensiunea preţului. Aceste caracteristici argumentează necesitatea ca preţul în turism să reflecte cu fidelitate costurile de producţie şi comercializare, ca oscilaţiile lui în jurul acestora să nu fie foarte ample, indiferent de raportul ofertă-cerere. Însă, utilizarea preţului ca instrument de politică economică în domeniul turismului trebuie făcută cu multă atenţie, deoarece cumpărătorii nu sunt foarte receptivi la modificările acestuia sau chiar pot avea reacţii contrare celor aşteptate de ofertant. În privinţa modalităţii concrete de determinare a preţurilor produselor turistice, ca regulă generală, trebuie ţinut seama de: - costurile materiale; - costurile salariale; - costurile de funcţionare; - costurile de gestiune; - taxa pe valoarea adăugată; - marja de profit a producătorului sau comerciantului.

58

Minciu, R., op.cit., p. 156.

104

Această tehnică presupune, în practică, o serie de adaptări, în funcţie de specificul serviciului turistic – transport, hotelărie, alimentaţie59. De o metodologie aparte beneficiază programele turistice/produsele turistice forfetare (aranjamente IT), datorită conţinutului lor complex, de pachete turistice. În stabilirea preţului unui astfel de produs turistic sunt luate în calcul, sub forma cheltuielilor directe, preţurile prestaţiilor individuale standard – transport, cazare (care poate include şi mic dejun), alimentaţie (în formula pensiune completă sau demipensiune) şi agrement sau tratament, după caz. Acestora li se adaugă cheltuieli administrative şi de organizare a activităţii, comisionul agenţiei detailiste, taza pe valoarea adăugată şi, bineînţeles, marja de profit a producătorului (touroperator). În structura acestor costuri mai pot fi incluse cheltuielile cu asigurarea turistului, cheltuielile de marketing, eventualele gratuităţi etc. Aceste preţuri se stabilesc, de regulă, în trepte, în funcţie de mărimea grupului şi perioada de desfăşurare a programului, respectiv sezon sau extrasezon. Dincolo de abordările generale prezentate mai sus, trebuie precizat că, în turism tariful sau preţul serviciilor turistice se determină, în principal, prin trei metode: 1. prin adăugarea unei marje de profit la costuri; 2. prin metoda pragului de rentabilitate (punctului mort); 3. prin metoda venitului marginal egal cu costul marginal. 1. Determinarea tarifului prin adăugarea unei marje de profit la costuri Când se stabilesc tarifele, trebuie să se ţină întotdeauna cont de necesitatea acoperirii costurilor şi asigurarea unui profit. Astfel, se poate determina tariful prin adăugarea unei marje dorite de profit la costurile totale. La valoarea astfel obţinută se adaugă, pentru operaţiunile impozabile, suma de TVA corespunzătoare. Această metodă nu oferă răspuns la întrebarea cât de mare ar trebui să fie marja procentuală de profit. Exemple Un hotel cu 200 de locuri înregistrează costuri fixe în valoare de 6000 lei/zi cazare şi costuri variabile de 18 lei/loc. Ce nivel al tarifului ar trebui să practice hotelul ţinând cont de aceste costuri şi de faptul că se are în vedere obţinerea unei rate a profitului în raport cu cheltuielile de 30%, iar TVA este 19%. Tarif/loc =  6000   6000  + 18  + 30  6000 +18  + 19 [  + 18  + 30  6000 +18  ]=   200  100  200  200  100  200   100 74,256 lei/loc. 59

Vezi în acest sens: Cristureanu, C., op.cit., p. 184-187, Lupu, N., op.cit., p. 252-260, Stănciulescu, G., op.cit., p. 183-193 şi 211.

105

Cunoscând că un hotel are 100 de locuri, costurile fixe ale hotelului pe zi de cazare sunt de 4000 lei, iar costurile variabile de 40 lei/loc - zi, tariful practicat de hotel pe loc – zi (fără TVA), pentru a obţine o rată a profitului în raport cu costurile de 20%, trebuie să fie: a) 80 lei; b) 96 lei; c) 102 lei; d) 78 lei. 2.Determinarea tarifului prin metoda pragului de rentabilitate (punctului mort) În turism, datorită ponderii mari a costurilor fixe, costul unitar este o funcţie

constant descrescătoare de numărul de unităţi prestate. În aceste condiţii, utilizarea costului unitar ca bază de referinţă pentru stabilirea tarifului presupune determinarea volumului de unităţi de servicii turistice care permite, cel puţin, acoperirea costurilor totale. Pentru aceasta, putem folosi metoda „pragului de rentabilitate” sau „punctului mort”, făcând să varieze tarifele pentru a ajunge la pragul de rentabilitate corespunzător cu capacitatea unităţii de producţie şi gradul estimat de utilizare a acesteia, în funcţie de conjunctura pieţei. Pragul de rentabilitate sau „punctul mort” este acela pentru care veniturile (V) sunt egale cu cheltuielile (Ch), respectiv de la care unitatea începe să obţină profit. Prin urmare, V = Ch; x ⋅ y = C f + C v ⋅ y , unde: x = tariful serviciului turistic; y = numărul de unităţi de servicii turistice cerute (oferite); C f = costurile fixe; C v = costul variabil unitar. De unde: y =

Cf x − Cv

Prin urmare, y reprezintă numărul minim de unităţi de servicii turistice cerute (oferite), sub care activitatea unităţii va fi nerentabilă. Exemple Pornind de la informaţiile din exemplul precedent şi presupunând că managerii hotelului ar intenţiona să practice un tarif de 120 lei/loc (fără TVA) se pune problema determinării pragului de rentabilitate, respectiv gradului minim de ocupare a capacităţii, sub care activitatea hotelului nu ar

fi rentabilă.

106

y=

Cf 6000 = = 58,82 ≈ 60 locuri x − C v 120 − 18

Aceasta înseamnă că este necesară ocuparea a minimum 60 de locuri zilnic, sub care activitatea hotelului nu ar fi rentabilă. Prin urmare, coeficientul minim de utilizare a capacităţii hotelului (CUC) la acest nivel al tarifului va fi: CUC =

60(locuri ocupate) ⋅ 100 = 30% 200(total locuri)

Un coeficient mai mare de utilizare a capacităţii hotelului va conduce la obţinerea unui profit, deci îi va asigura desfăşurarea activităţii în condiţii de rentabilitate. La un alt nivel al tarifului, bineînţeles se va modifica şi nivelul pragului de rentabilitate. Este motivul pentru care aceste calcule trebuie completate cu cele bazate pe estimarea variaţiei cererii în funcţie de nivelurile tarifelor practicate.

Ştiind că un hotel de 100 de locuri înregistrează costuri fixe de 3045 lei zilnic, iar costurile variabile se ridică la 50 lei/ turist/ zi, la un nivel al tarifului de 120 lei/ client/ zi, care ar trebui să fie mărimea cererii la nivelul pragului de rentabilitate?

3.Determinarea tarifului prin metoda venitului marginal egal cu costul marginal Regula de bază în cadrul acestei metode pentru maximizarea venitului net este fixarea tarifului care permite vânzarea tuturor produselor şi serviciilor pentru care venitul marginal se aşteaptă să fie egal cu costul marginal. Venitul marginal este venitul suplimentar aşteptat din vânzarea unei cantităţi de servicii turistice în plus, iar costul marginal este costul suplimentar pe care vânzătorul îl suportă pentru a realiza creşterea producţiei şi vânzărilor. În calcularea venitului marginal trebuie să se ţină seama de elasticitatea cererii în funcţie de tarif. Astfel, de regulă, pentru sporirea cererii este necesară micşorarea tarifului, ceea ce poate conduce la situaţii în care creşterea vânzărilor să nu aducă venit marginal. Aceasta pentru că micşorarea tarifului se face nu numai pentru clienţii suplimentari pe care vânzătorul caută să-i atragă cu scăderea de tarif, ci pentru toţi clienţii. Venitul suplimentar

107

pe care îl câştigă de la noii clienţi poate fi contracarat de pierderea de venit de la clienţii vechi, care erau dispuşi să plătească mai mult. Costul marginal este creşterea costului total provocată de producerea unei unităţ i suplimentare. Pe termen scurt, dacă echipamentul rămâne constant, costul marginal este egal cu creşterea costurilor variabile. Maximizarea profitului se realizează pentru nivelul tarifului corespunzător cantităţii de servicii pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal pe termen scurt. Acest nivel al tarifului poate fi aflat prin încercări sau prin rezolvarea următorului sistem: ∆y ∆x y f − y i x f − x i  : = :  Ex = unde: yi x i yi xi  maxprofit = max [x f ⋅ y f − (c f + c v ⋅ y f )]

Ex = coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de tarif; yi =.nivelul iniţial al cererii; ∆y = modificarea cererii; yf = nivelul căutat (optim) al cererii; xi =.nivelul iniţial al tarifului; ∆x = modificarea tarifului; xf = nivelul căutat (optim) al tarifului; cf = costurile fixe; cv = costurile variabile; xf*yf = veniturile încasate; cv*yf = costurile variabile totale pentru nivelul căutat al cererii.

Exemple Pentru completarea datelor prezentate în cadrul exemplelor precedente, se mai adaugă următoarele informaţii: studii asupra cererii turiştilor arată că la un tarif de 110 lei se vor ocupa 70 de locuri, iar coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de tarif are valoarea -2. y − 70 x f − 110  −2 = f :  70 110 de unde:   maxprofit = max [x f ⋅ y f − (6000 + 18 ⋅ y f )] y − 70 110 −2= f ⋅ 70 x f − 110

108

Rezultă că: x f = 165 − 0,7857 ⋅ yf Trebuie găsit maxf (y f ) = (165 − 0,7857 ⋅ yf )yf − (6000 + 18 ⋅ y f ) = = − 0,7857 ⋅ yf2 + 147 ⋅ y f − 6000 Acest maxim se găseşte pentru f ' (y f ) = 0 f ' (y f ) = −1,5714 ⋅ yf + 147 = 0 de unde rezultă că y f = 93,545 ≈ 94locuri şi x f = 165 − 0,7857 ⋅ 94locuri ≈ 91,1429lei Deci, tariful căutat este de 91,1429 lei, care corespunde unei cereri de 94 locuri. Venitul total = 91,1429 ⋅ 94 = 8567,4326 lei Costurile totale = 6000 + 18 ⋅ 94 = 7692 lei Profit maxim=875,4326 lei Acest nivel al profitului este cel mai mare, în condiţiile date ale problemei. Pentru comparaţie, se va calcula profitul în condiţiile iniţiale (70 de locuri ocupate la un nivel al tarifului de 110 lei) şi în condiţiile în care ar fi ocupate toate cele 200 de locuri ale hotelului. În condiţiile iniţiale: Profit = 70*110 – (6000+18*70) = 440 lei. Pentru ocuparea celor 200 de locuri (coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de tarif este -2), nivelul tarifului rezultă în urma aplicării formulei: 200 − 70 x f − 110 : −2 = 70 110 x f = 7,8650 lei , iar Profitul = 200*7,8650 - (6000+18*200) = -8027 lei Aşadar, la acest nivel al tarifului, deşi se ocupă toate locurile existente, hotelul ar înregistra o pierdere de 8027 lei/zi.

Ştiind că un hotel are 200 de locuri şi că la un tarif de 100 lei s-ar ocupa 140 de locuri, iar reducerea tarifului la 90 lei ar conduce la creşterea cu 20% a numărului de locuri ocupate, să se calculeze venitul marginal obţinut de hotel. M2.U2.6. Rezumat

Cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care îşi manifestă dorinţa de a se deplasa periodic şi temporar în afara reşedinţei proprii pentru alte motive decât prestarea unei activităţi remunerate la locul de destinaţie. Din punct de vedere economic, cererea turistică se referă la cantitatea de bunuri şi servicii turistice care pot fi cumpărate într-o zona

109

delimitată şi la un anume preţ de-a lungul unei perioade date de timp. Consumul turistic reprezintă manifestarea cererii solvabile a populaţiei pentru produsele turistice oferite pe piaţă. Astfel, acesta vizează cheltuielile efectuate de turişti pentru a cumpăra servicii şi bunuri necesare satisfacerii nevoilor şi dorinţelor legate de petrecerea timpului liber. Materializarea consumului turistic se poate numai cu condiţia existenţei unei oferte turistice care, prin volum, structură şi calitate, repartizare în timp şi dispersare în spaţiu, să corespundă preferinţelor turiştilor. Între oferta turistică şi producţia turistică există o relaţie strânsă, care, comparativ cu aceeaşi relaţie de pe piaţa bunurilor fizice, este marcată de o serie de particularităţi. În turism, preţurile produselor şi serviciilor turistice prezintă câteva trăsături distinctive, mai importante fiind: - diferenţierea; - caracterul inflaţionist; - formarea relativ independentă de raportul cerere-ofertă; - influenţa regulatoare limitată asupra pieţei (cererii şi consumului turistic, în principal). M2.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Sezonalitatea activităţii turistice poate fi determinată prin: a. indici de sezonalitate b. coeficienţi de concentrare c. coeficienţi de intensitate a traficului d. toţi aceştia 2. In cadrul unei destinaţii turistice, acordarea de facilităţi tarifare turiştilor urmăreşte: a. promovarea unei alte destinaţii turistice b. atenuarea sezonalităţii c. diversificarea ofertei turistice d. toate răspunsurile sunt corecte 3. Pentru o staţiune balneară de interes naţional, curba sezonalităţii este: a. cu o singură perioadă de sezon b. fără concentrări semnificative c. cu două perioade de sezon d. alt model 4. Intre caracteristicile specifice preţurilor produselor turistice se numără: a. contribuţia relativ limitată la realizarea echilibrului cerere-ofertă

110

b. evaluarea performanţelor activităţii desfăşurate c. stimularea circulaţiei turistice d. niciun răspuns nu este corect 5. Intre caracteristicile specifice ofertei turistice se numără: a. îmbunătăţirea calitativă b. adaptarea parţială la cerere c. creşterea diversificată d. toate acestea 6. Intre funcţiile specifice ale preţurilor produselor turistice se numără: a.realizarea unor obiective de politică turistică b.stimularea circulaţiei turistice c.echilibrarea ofertei cu cererea d.toate acestea 7. Intre determinanţii ofertei turistice se numără: a. potenţialul turistic b. forţa de muncă din turism c. echipamentele turistice d. toate acestea 8. In legătură cu cererea turistică este adevărată următoarea afirmaţie : a. Este elastică b. Este rigidă c. Este imobilă d. Odată neconsumată, se pierde 9. Una dintre următoarele afirmaţii nu este adevărată cu privire la oferta turistică : a. Este rigidă b. Este nestocabilă c. Este neelastică în timp şi spaţiu d. Este fluctuantă de la un sezon la altul 10. Coeficientul de concentrare spaţială a cererii turistice (Gini corectat) poate lua valori: a. negative b. pozitive unitare c. pozitive subunitare d. pozitive supraunitare

111

Modulul 3. Componentele ofertei turistice Cuprins Introducere ......................................................................................................................... 112 Obiectivele modulului ........................................................................................................ 112 U1. Potenţialul turistic.............................................................................................................113 U2. Baza tehnico-materială a turismului.................................................................................125 U3. Resursele umane în turism................................................................................................143 U4. Serviciile turistice.............................................................................................................154 Introducere Cadrul şi potenţialul natural şi antropic, echipamentul de producţie a serviciilor turistice, masa de bunuri materiale şi servicii destinate consumului turistic, forţa de muncă specializată în activităţile turistice formează oferta turistică. Teritoriul, ca suport al ofertei turistice, baza tehnico-materială, resursele umane şi sectorul serviciilor turistice sunt consideraţi a fi determinanţii ofertei turistice60. Fiecăreia dintre aceste componente majore îi va fi alocată câte o unitate de învăţare. Obiectivele modulului La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:
Cunoască conţinutul şi structura potenţialului turistic
identifice principalele aspecte pe care le presupune valorificarea potenţialului turistic al unui teritoriu
cunoască structura şi evoluţia bazei tehnico-materiale a turismului
să-şi însuşească aspectele care definesc investiţiile în turism
înţeleagă de ce resursele umane reprezintă componenta principală a calităţii serviciilor în industria ospitalităţii
cunoască tipologia serviciilor turistice
caracterizeze serviciile turistice de bază

60

Cristureanu, C., op.cit., p. 174.

112

Unitatea de învăţare M3.U1. Potenţialul turistic Cuprins M3.U1.1. Introducere ......................................................................................................... 113 M3.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................... 113 M3.U1.3. Conţinutul şi structura potenţialului turistic......................................................... 113 M3.U1.4. Valorificarea potenţialului turistic....................................................................... 117 M3.U1.5. Rezumat ............................................................................................................. 124 M3.U1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................... 124 M3.U1.1. Introducere Potenţialul turistic, ca parte integrantă a ofertei turistice, constituie condiţia esenţială a dezvoltării turismului într-o anumită regiune. In acest context, capătă semnificaţie deosebită cunoaşterea conţinutului şi structurii acestuia, a gradului de atractivitate, a stadiului de exploatare la un moment dat, precum şi a posibilităţilor de valorificare în viitor. M3.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
selecteze elementele care se constituie în atracţii turistice
să analizeze gradul de atractivitate a resurselor turistice ale unui teritoriu
să determine nivelul de valorificare a potenţialului turistic al unui teritoriu
identifice posibile direcţii de acţiune în vederea valorificării mai bune a potenţialului turistic

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M3.U1.3. Conţinutul şi structura potenţialului turistic Dicţionarul de terminologie turistică defineşte potenţialul turistic ca “totalitatea resurselor naturale, antropice, cultural-istorice care, împreună cu infrastructura, constituie oferta turistică a unei destinaţii “61 . În literatura de specialitate din domeniul turismului, se utilizează diferite accepţiuni ale noţiunilor de potenţial turistic şi patrimoniu turistic. Într-un sens foarte larg potenţialul turistic al unui teritoriu poate fi definit prin „ansamblul componentelor 61

Stăncioiu, A.-F., op.cit., p. 157.

113

naturale, cultural-istorice şi economico-sociale, recunoscute ştiinţific cantitativ şi calitativ, dovedite prin practică, care prezintă posibilităţi de valorificare turistică şi care au o anumită funcţionalitate pentru turism". O anumită regiune ne interesează din punct de vedere turistic atunci când oferă resurse turistice, naturale sau antropice, care prin valorificare, pe fondul unor amenajări tehnice şi ţinând cont de mediul înconjurător, poate intra în circuitul turistic şi poate determina o activitate de turism. În cercetarea potenţialului turistic, ca de altfel în turism în general, este necesară o abordare interdisciplinară a cercetărilor, valorificarea în turism a resurselor făcându-se cu avizul specialiştilor. Putem distinge două noţiuni care descriu componentele naturale sau antropice ale potenţialului turistic, dar al căror conţinut diferă: "atracţii turistice" şi "resurse turistice" Atracţie turistică reprezintă orice “element natural sau antropic care motivează deplasarea turiştilor spre o destinaţie. Impreună cu transporturile, cazarea şi agrementul reprezintă elementele esenţiale ale produsului turistic. Atracţiile pot fi clasificate în naturale şi artificiale”62. Noţiunea de atracţie turistică defineşte mai mult latura afectivă a diferitelor componente ale potenţialului turistic, referindu-se mai ales la elemente de ordin estetic şi cognitiv. De exemplu, componentele cultural-istorice, tehnico-economice şi o parte dintre cele naturale (peisaje, forme de relief, specii de plante şi animale) ar putea fi desemnate ca atracţii turistice. Resursele turistice acoperă o arie mult mai largă; pe de o parte noţiunea este utilizată pentru a desemna motivul de vizitare (atracţie propriu-zisă), şi pe de altă parte este folosită pentru a defini mijloacele (sursele) necesare desfăşurării activităţii turistice: resurse naturale, materiale, umane, financiare63. Dicţionarul menţionat defineşte resursele turistice ca fiind “totalitatea resurselor naturale, antropice şi financiare existente într-o destinaţie sau deţinute de o firmă turistică, ce pot fi valorificate în scopul desfăşurării activităţii turistice“64. Există şi alte opinii referitoare la noţiunea de potenţial turistic. Unele lucrări de specialitate definesc noţiunea de potenţial turistic prin expresiile "fond turistic" şi "patrimoniu turistic". In acest caz noţiunea are un înţeles mai larg incluzând în potenţialul turistic şi dotările tehnico-edilitare, serviciile turistice şi infrastructura tehnică generală. Unii autori consideră că fondul turistic reuneşte totalitatea resurselor naturale şi culturale de natură turistică care constituie baza ofertei turistice potenţiale a unui teritoriu considerat ca o destinaţie turistică. Indiferent de modul de abordare, cu sensul mai larg sau mai restrâns, potenţialul turistic are un rol determinant, fundamental pentru existenţa activităţii turistice. De altfel dicţionarul la care am apelat consideră că noţiunile 62

Stăncioiu, A.-F., op.cit., p. 21. Minciu, R., op.cit., p. 160. 64 Stăncioiu, A.-F., op.cit., p. 175. 63

114

patrimoniu turistic şi potenţial turistic sunt sinonime, dar alţi autori65 sunt de părere că patrimoniul are o sferă de referinţă mult mai cuprinzătoare, incluzând alături de atracţii şi baza tehnico-materială specifică şi chiar infrastructura, componente ce asigură exploatarea, valorificarea bogăţiilor turistice. Resursele turistice ale României se împart în două categorii de potenţial turistic: potenţial turistic natural şi potenţial turistic antropic (figura m3.1). Potenţialul turistic natural reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le are POTENŢIAL TURISTIC SAU OFERTĂ TURISTICĂ POTENŢIALĂ NATURAL

COMPONENTELE CADRULUI NATURAL, INCLUSIV CELE MODIFICATE DE OM, NATURA PROTEJATĂ, CALITATEA MEDIULUI

ANTROPIC

CULTURALISTORIC

TEHNICOECONOMIC

SOCIODEMOGRAFIC

Figura M3.1. Structura potenţialului turistic Sursa: Albu, R. G., Evaluarea potenţialului turistic în perspectiva dezvoltării turistice durabile, Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 85. cadrul natural al unei regiuni prin componentele sale: relief, structură geologică, condiţii climatice, ape, vegetaţie şi faună, peisaj, natură protejată. Aşezarea geografică reprezintă o componentă importantă a potenţialului turistic natural prin care se stabileşte arealul pe care se dezvoltă fenomenul turistic, poziţia în raport cu vecinătăţile, zonele şi staţiunile turistice, căile de comunicaţie, centrele emitente şi pieţele turistice în general. Calitatea mediului înconjurător şi a resurselor turistice reprezintă o condiţie esenţială în dezvoltarea turismului, aceasta poate fi considerată o componentă de potenţial. Aceste resurse turistice prin conţinutul, calitatea şi valoarea lor recunoscută ştiinţific pot fi introduse şi valorificate în activitatea turistică. Potenţialul turistic antropic cuprinde elementele cultural-istorice, tehnicoeconomice şi socio-demografice ale unei regiuni care prin valorificarea lor intrinsecă generează anumite fluxuri turistice (figura M3.2). Componentele naturale şi antropice, ca resurse şi atracţii turistice potenţiale, au un rol fundamental în dezvoltarea turismului. Importanţa lor derivă din următoarele elemente: • valoarea peisagistică, estetică, recreativă, culturală etc.; • calitatea şi volumul unui factor natural de cură (inclusiv a bioclimatului); • existenţa unor condiţii naturale care generează forme de turism specifice (stratul de zăpadă, oglinzile de apă, resursele cinegetice, etc.);

65

Minciu, R., op. cit., p. 160.

115

SOCIODEMOGRAFIC

TEHNICOECONOMIC

Vestigii arheologice Cetăţi greceşti, dacice, romane, medievale

Monumente istorice şi de artă cu valoare de unicat

Monumente istorice şi de artă

Monumente de artă plastică, locuri istorice

Muzee şi case memoriale de interes internaţional, naţional, regional şi local

Creaţie artistică populară

Muzee etnografice

Manifestări populare tradiţionale

Arhitectură şi tehnică populară

Sate turistice: - peisagistice, viti-pomicole, climaterice; - cultural-istorice; - etno-folclorice; - vânătoare şi pescuit sportiv

Instituţii de cultură şi artă

Construcţii hidrotehnice: - baraje şi lacuri de acumulare; - poduri; - canale; - hidrocentrale; - lucrări de inginerie şi artă inginerească

Unităţi economice: - industriale; - agricole

Centre artizanale şi meşteşugăreşti Instituţii sociale

Populaţie (demografie, forţă de muncă, cerere turistică) Aşezări - rurale - urbane

ETNOGRAFIE şi FOLCLOR

VESTIGII ŞI MODUMENTE ISTORICE

CULTURALISTORIC

POTENŢIAL TURISTIC ANTROPIC

Figura M3.2. Structura potenţialului turistic antropic Sursa: Albu, R. G., Evaluarea potenţialului turistic în perspectiva dezvoltării turistice durabile, Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 87. • rolul cognitiv şi instructiv-educativ al multor elemente cum ar fi rezervaţiile naturale; • monumentele naturii, obiectivele social- economice etc. Există şi alte opinii legate de clasificarea patrimoniului turistic în diferite categorii. Unii autori disting trei categorii de potenţial: natural, economic şi culturaleducativ. Alţii consideră că patrimoniul poate fi natural şi socio-istoric. În finalul capitolului vom prezenta viziunea noastră legată de definirea noţiunii de potenţial turistic şi un model de evaluare a acestuia aplicat în regiunea studiată. O altă modalitate de structurare a atracţiilor turistice foloseşte drept criteriu gradul de polarizare a atracţiilor turistice. In funcţie de acest criteriu putem distinge atracţii (resurse) concentrate şi atracţii turistice dispersate. În literatura de specialiate66 se întâlneşte frecvent şi clasificarea în atracţii nodale (caracterizate prin faptul că se concentrează pe o arie restrânsă, fiind destinate în special turismului de sejur) şi atracţii liniare (situate de-a lungul unui circuit) destinate cu prioritate turismului itinerant. Din punctul de vedere al valorii (exprimate în originalitate sau unicitate) putem distinge conform lui P. Defert trei tipuri de resurse: 1. resurse unice, rare şi originale (unicat) la scara întregii planete; 66

Albu, R.G., op.cit., p. 87.

116

2.

resurse de creaţie-originale, dar înregistrându-se în forme apropiate în

diverse regiuni; 3. resurse atractive - comune celor mai multe regiuni turistice (mări, climă blândă, peisaje deosebite, plaje întinse, manifestări culturale, etc.). Resursele turistice mai pot fi clasificate şi după destinaţie, după accesibilitate, după poziţia geografică faţă de cerere, după natura lor etc. Varietatea acestor criterii de clasificare relevă complexitatea potenţialului turistic şi a problemelor legate de exploatarea eficientă a acestuia. Caracterizaţi potenţialului turistic al zonei montane (de deal şi podişuri, litoral, Delta Dunării etc.).

M3.U1.4. Valorificarea potenţialului turistic Evaluarea gradului de valorificare a potenţialului turistic este o problemă dificilă, necesitând luarea în calcul atât a unor elemente obiective, cât şi a unor aspecte subiective, mai greu de cuantificat şi exprimat cantitativ. Totuşi, specialiştii cad de acord asupra faptului că o imagine concludentă asupra nivelului de valorificare a potenţialului turistic al unui teritoriu se poate obţine comparând atracţiile existente cu dotările turistice şi intensitatea cererii. Astfel, apelând la indicatorii de caracterizare a dimensiunii şi structurii echipamentelor şi, respectiv, ai circulaţiei turistice, se poate determina, în mare măsură, gradul de valorificare. În plus, prezintă relevanţă şi realizarea unor comparaţii internaţionale sau aducerea în discuţie a diversităţii formelor de turism care pot fi practicate in zona respectivă, precum şi aprecieri asupra structurii şi calităţii serviciilor prestate. Determinarea gradului de atractivitate turistică a unui teritoriu (staţiune turistică) În vederea amenajării unei staţiuni, trebuie să se evalueze anumite elemente ce determină oportunitatea acesteia. Aceste elemente se referă în general la configuraţia geografică, condiţiile meteorologice (climat cald sau rece, umed sau uscat, nivelul şi frecvenţa ploilor, luminozitatea soarelui etc.), patrimoniul cultural şi istoric, accesibilitatea, infrastructura generală, precum şi la aspecte sociale şi politice. Succesul unei staţiuni va fi dat de componentele principale ale produsului turistic obţinut prin amenajarea şi exploatarea sitului. După părerea unor specialişti, componentele produsului turistic constituie factorii de marketing specifici unei staţiuni turistice care trebuie evaluaţi în funcţie de tendinţele manifestate în cererea turistică (spre exemplu, în cazul unei staţiuni montane, vorbim despre lungimea şi calitatea pârtiilor de schi, indicatorul metri-pârtie pe loc de cazare, numărul şi calitatea tehnică a mijloacelor

117

mecanice de urcat şi corelaţia cu capacitatea de cazare, structura şi diversitatea amenajărilor pentru practicarea sporturilor de iarnă şi vară, volumul şi gradul de confort al capacităţii de cazare etc.). Aceştia constituie de fapt factorii care conferă atractivitatea staţiunii (staţiunea va fi cu atât mai atractivă cu cât fiecare factor de marketing se va situa la un nivel calitativ cât mai ridicat). Evaluarea atractivităţii unei staţiuni se poate face utilizând diferite modele. Unul dintre acestea este propus de I. Berbecaru şi M. Botez şi constă în următoarele etape:
Selectarea factorilor de marketing ai staţiunii;
Stabilirea importanţei relative a fiecărui factor, prin acordarea unor note, de la 10 (cel mai important factor) în jos;
Determinarea nivelului calitativ al fiecărui factor şi cuantificarea acestuia, astfel: foarte bine -10, bine - 8, acceptabil -5, slab -2;
Stabilirea contribuţiei fiecărui factor, prin multiplicarea importanţei relative a fiecărui factor cu nivelul său calitativ;
Însumarea contribuţiilor tuturor factorilor, obţinând o valoare sub 500 puncte (maximum). Cu cât valoarea obţinută se va apropia mai mult de 500, cu atât atractivitatea staţiunii va fi mai mare. Modelul poate fi folosit şi pentru compararea a două sau mai multe staţiuni. Un alt model care încearcă să surprindă influenţa fiecărui element al ofertei este determinarea gradului (indicelui) de atractivitate după formula: n

I = ∑ q ii ⋅ c i i =1

i= 1,2,3,…..n reprezintă numărul componentelor resurselor turistice; q= ponderea la unitate a fiecărui element; c= nivelul calitativ al fiecărui element; ∑qi= 100 sau 1 (nivelul relativ). Elementele componente ale resurselor turistice, ponderea şi valoarea lor se stabilesc pentru fiecare zonă în parte, cu ajutorul unor modele şi pe baza experienţei specialiştilor. Astfel, pentru identificarea componentelor resurselor turistice se utilizează frecvent metoda „arborilor de pertinenţă”, ce permite structurarea succesivă a ofertei pe factori care definesc atractivitatea. Apoi se stabileşte, de către o echipă de specialişti, ponderea fiecărui factor, în funcţie de zona în discuţie, şi se evaluează fiecare factor pe o scală de la 1 la 3 (1-nivel calitativ scăzut, 3-nivel calitativ înalt) sau de la 1 la 5. Valoarea astfel obţinută a indicelui de atractivitate se va situa în aceleaşi intervale şi va fi apreciată conform scalelor amintite.

118

Cea mai complexă şi completă modalitate de definire a atractivităţii unei staţiuni (sau a unui teritoriu) este însă metoda TECDEV67 (tecnique et développement). Această metodă presupune parcurgerea a două etape: 1. Construirea staţiunii etalon O staţiune are o existenţă obiectivă – dată de elementele sale componente - şi una subiectivă, pe care i-o recunosc consumatorii. Aceasta din urmă poate fi apreciată din punct de vedere al calităţii sale prin note acordate de consumatorii de turism, ceea ce determină aşa numitele clase de atractivitate.


Aşadar, trebuie rezolvate două probleme: Se va stabili care este destinaţia mediului turistic (staţiune montană,

balneară sau de litoral);
Se va preciza care este tipul de utilizator al acestui mediu. În continuare, se va descompune obiectivul etalon (respectiv staţiunea turistică) în elementele sale componente până la ultima separare posibilă;
Se acordă fiecărei componente o anumită importanţă (stabilită prin ponderi) în funcţionarea ansamblului;
Mai departe, se acordă aceloraşi componente o notă (un aşa numit „nivel calitativ”);
În final, se face produsul dintre nota acordată şi ponderea componentei respective, obţinându-se un coeficient de atractivitate parţial. Suma acestora va da dimensiunea atractivităţii totale a resurselor turistice. Respectând formula mai sus menţionată, ne punem întrebarea: care este nivelul minim necesar din punct de vedere calitativ ca un element notat să nu reprezinte un defect al staţiunii? Este vorba de un punct critic (o notă), dincolo de care elementul respectiv este atractiv. 2. Construirea staţiunii reale În acest caz se va păstra aceeaşi descompunere a elementelor ofertei ca şi aceleaşi ponderi ale componentelor stabilite la staţiunea etalon (pentru a avea bază de comparaţie între cele două obiective turistice - etalon şi real). Însă nivelul calitativ (nota) va fi diferit (ă), fiind acordat (ă) în funcţie de situaţia reală a staţiunii respective. În continuare, se calculează indicele de atractivitate parţial şi total. În final, se vor determina abaterile pozitive şi negative (ca diferenţă între indicele de atractivitate al staţiunii reale şi cel al staţiunii etalon) pentru fiecare componentă în parte. Vor apărea în acest caz două situaţii:
Indicele de atractivitate al staţiunii reale > indicele de atractivitate al staţiunii etalon, de aici rezultând faptul că staţiunea reală este atractivă din punct de vedere turistic, justificându-se în acest fel alegerea făcută; 67

Cristureanu, C., op. cit., p. 179.

119




Indicele de atractivitate al staţiunii reale < indicele de atractivitate al

staţiunii etalon, de unde concluzia că staţiunea reală nu este atractivă din punct de vedere turistic, însă alegerea făcută nu este greşită. În cele ce urmează, vom prezenta două exemple de staţiuni turistice etalon (montană şi de litoral), staţiunea reală urmând a fi construită în cadrul unei lucrări de seminar. Tabel M3.1. Staţiune turistică etalon

Elementele ofertei turistice Mediul natural Climă Temp. medie Precipitaţii

Importanţa (ponderea) elementelor ofertei turistice în total (%)

Nivelul calitativ (nota) al /a staţiunii etalon

Indicele de atractivitate al staţiunii etalon

Nivelul calitativ (nota) al /a staţiunii reale

Indicele de atractivitate al staţiunii reale

Abat erea

6

5

30

7

42

+12

1

3

3

2

2

-1

Nivelul calitativ al staţiunii etalon

Indicele de atractivitate al staţiunii etalon

35 15

Tabel M3.2. Staţiunea de litoral – etalon

Elementele ofertei turistice

I. Mediul natural -relief -mare -accesibilitate -puritate -temperatură medie -salinitate -valuri -plajă -dimensiune -fineţea nisipului -accesibilitate -alte forme de relief -climă -temperatură medie -nr. de zile însorite -precipitaţii -curenţii de aer

Importanţa (ponderea) elementelor ofertei turistice (%) 35 16 13 5 5 1.5 0.5 1 3 1 0.5 1.5 0 13 5 7 0.5 0.5

120

4 3 2 1 1 2 1 2 0 5 5 4 2

122.5 45 39.5 20 15 3 0.5 1 5.5 2 0.5 3 0 63 25 35 2 1

-floră -estetică -funcţională -faună -puritate - aer - apă - sol II. Structuri materiale -de cazare -cantitativ -capacitate -diversitate -amplasare -estetică -calitativ -de alimentaţie -cantitativ -capacitate -diversitate -amplasare -specific -calitativ -de transport -de agrement -de zi -sportiv -de divertisment -de noapte III. Infrastructura -de acces -rutier -feroviar -aerian -naval -de alimentare -apă -energie electrică -combustibil IV. Suprastructura -generală -de organizare -de pază -turistică -de organizare -de pază V. Mediul economic -sectorul primar

1 0.5 0.5 0.5 3 1 1 1 17 7 4 1.5 1 1 0.5 3 3.5 2.5 1 0.5 0.5 0.5 1 0.5 6 3 1.5 1.5 3 20 9 4 5 0 0 11 4 3.5 3.5 13 6 3 3 7 3.5 3.5 10 1.5

121

2 2 1 4 4 4

4 5 5 2 4 4 4 5 4 4 2 3 4 3 4 5 0 0 5 5 5 2 2 3 3 2

2 1 1 0.5 12 4 4 4 65 30 18 6 5 5 2 12 14.5 10.5 4 2 2.5 2 4 1 19.5 10.5 4.5 6 9 96 41 16 25 0 0 55 20 17.5 17.5 33 12 6 6 21 10.5 10.5 27 3

-sectorul secundar -sectorul terţiar - de consum -calificare -dimensiune -diversitate -de producţie VI. Mediul cultural -spectacole şi festivaluri -muzee şi monumente -folclor (specific local) TOTAL

1.5 7 4.5 1.5 1.5 1.5 2.5 5 3 1 1 100

1 3 4 3 3 3 2 2

1.5 22.5 15 4.5 6 4.5 7.5 13 9 2 2 356.5

Tabel M3.3. Staţiunea montană - etalon

Elementele ofertei turistice

I. Mediul natural -relief -diversitate -accesibilitate -originalitate -climă -temperatură medie -precipitaţii -curenţii de aer -nr. de zile însorite -hidrografie -râuri -lacuri -cascade -floră -diversitate -estetică -faună -diversitate -grad de periculozitate -puritate - aer - apă - sol II. Structuri materiale -de cazare -cantitativ -diversitate

Importanţa (ponderea) elementelor ofertei turistice (%) 40 10 3 3 4 8 3 2 1 2 5 2 2 1 6 3 3 6 4 2 5 2 2 1 25.5 10 7 1.5

122

Nivelul calitativ al staţiunii etalon

3 5 4 3 5 4 3 5 2 1 5 4 4 1 5 5 4

2

Indicele de atractivitate al staţiunii etalon 153 40 9 15 16 29 9 10 4 6 15 10 4 1 27 15 12 18 16 2 24 10 10 4 88.5 35 20 3

-capacitate -amplasare -estetică -calitativ -de alimentaţie -cantitativ -diversitate -capacitate -amplasare -specific -calitativ -de transport -pe cablu -pe roţi -de agrement -de zi -sportiv -de divertisment -de noapte III. Infrastructura -de acces -feroviar -rutier -aerian -naval -de alimentare -apă -energie electrică -combustibil IV. Suprastructura -generală -de organizare -de pază -turistică -de organizare -de pază V. Mediul economico-social -sectorul primar -sectorul secundar -sectorul terţiar - de consum -de producţie VI. Mediul cultural -spectacole şi festivaluri -muzee şi monumente -folclor (specific local) TOTAL

2 2 1.5 3 4 3 1 1 0.5 0.5 1 3 2 1 8 5 3 2 3 15 7 3 3 1 0 8 3 3 2 10 4 2 2 6 3 3 5 1 1 3 2 1 5 2 1 2 100

123

4 3 2 5 3 4 3 2 3 4 3 5 3 3 4 5 3 0 5 5 4 3 3 4 4 2 1 4 3 3 3 2

8 6 3 15 12.5 9.5 3 4 1.5 1 3 11 8 3 30 21 15 6 9 68 30 12 15 3 0 38 15 15 8 36 12 6 6 24 12 12 14 2 1 11 8 3 13 6 3 4 372.5

M3.U1.5. Rezumat Potenţialul turistic al unui teritoriu poate fi definit prin „ansamblul componentelor naturale, cultural-istorice şi economico-sociale, recunoscute ştiinţific cantitativ şi calitativ, dovedite prin practică, care prezintă posibilităţi de valorificare turistică şi care au o anumită funcţionalitate pentru turism". O imagine concludentă asupra nivelului de valorificare a potenţialului turistic al unui teritoriu se poate obţine comparând atracţiile existente cu dotările turistice şi intensitatea cererii. M3.U1.6. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Din punctul de vedere al conţinutului atracţiile (resursele) turistice pot fi: a. concentrate şi dispersate b. naturale şi antropice c. unice, atractive şi de creaţie d. integrate circuitului turistic şi sălbatice. 2. Potenţialul turistic al României se caracterizează prin: a. bogăţie şi varietate b. nivel ridicat de valorificare c. bună conservare şi protejare d. concentrare 3. Stadiul de valorificare a ofertei turistice a unei zone poate fi exprimat prin: a. capacitatea optimă de primire b. diversitatea formelor de turism c. capacitatea de cazare existentă d. nivelul indicelui de atractivitate Temă de control Utilizând metoda TECDEV (tecnique et développement) să se determine atractivitatea unei staţiuni turistice la alegere.

124

Unitatea de învăţare M3.U2. Baza tehnico-materială a turismului Cuprins M3.U2.1. Introducere ......................................................................................................... 125 M3.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................... 125 M3.U2.3. Structura şi evoluţia bazei tehnico-materiale ....................................................... 126 M3.U2.4. Investiţiile în turism............................................................................................ 133 M3.U2.5. Rezumat ............................................................................................................. 140 M3.U2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................... 140 M3.U2.1. Introducere Valorificarea potenţialului turistic al unei ţări, regiuni sau zone geografice implică, în prealabil, asigurarea unor condiţii minime pentru deplasarea, sejurul şi petrecerea agreabilă a timpului de către turişti. Desfăşurarea activităţilor turistice la nivelul exigenţelor contemporane şi în pas cu mutaţiile în volumul, motivaţia şi intensitatea cererii turistice interne şi internaţionale nu se poate realiza fără existenţa unei baze materiale turistice şi a unei infrastructuri tehnice şi sociale adecvate, menite să pună în valoare resursele turistice naturale şi antropice de care dispune un teritoriu. M3.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Să cunoască conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale a turismului
Să identifice componentele acesteia
Să cunoască criteriile de clasificare a structurilor de primire turistice din România
Să cunoască structura şi tipologia investiţiilor în domeniul turismului
Să cunoască criteriile pentru adoptarea deciziei de a investi în turism
Să cunoască sursele/modalităţile de finanţare a investiţiilor
Să determine indicatorii de eficienţă a investiţiilor (investiţia specifică, termenul de recuperare, randamentul economic al investiţiei). Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

125

M3.U2.3. Structura şi evoluţia bazei tehnico-materiale a turismului Baza tehnico-materială a turismului este reprezentată de ansamblul mijloacelor tehnice de producţie utilizate în acest domeniu pentru obţinerea de bunuri şi servicii specifice, destinate consumului turistic. Datorită specificului activităţii turistice şi rolului său complex de ramură de sinteză, baza tehnico-materială a turismului cuprinde atât mijloace comune altor ramuri, cât şi echipamente specifice. Baza tehnico-materială (BTM) a turismului prezintă o serie de particularităţi68 faţă de baza tehnico-materială a altor activităţi de producţie: - între BTM şi resursele turistice naturale trebuie să existe o corespondenţă atât pe plan calitativ-structural, cât şi pe plan cantitativ, ca volum al dotărilor. Exemple Existenţa unor resurse de ape minerale sau termale justifică construirea unui anumit tip tehnic al bazei de tratament adaptat specificului de valorificare al resursei respective şi dimensionată la nivelul debitului resursei care să asigure un anumit număr maxim de proceduri. În scopul exploatării raţionale şi valorificării durabile a substanţelor minerale terapeutice, precum şi al conservării resurselor hidrominerale în special, unităţile balneare şi turistice trebuie să dispună de norme de exploatare şi de consum specifice pentru aceste substanţe. În acest sens Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie Bucureşti a stabilit anumite norme de valorificare a substanţelor minerale terapeutice, respectiv o serie de indicatori vizând limitele de valorificare în scopul exploatării durabile a acestora. De asemenea, s-au stabilit unele corelaţii între calitatea şi cantitatea de substanţe minerale terapeutice omologate şi cererea de servicii de tratament balnear, care conduc, în final, alături de alţi indicatori sau alte norme, la dimensionarea bazelor de tratament şi implicit a spaţiilor de cazare într-o staţiune balneoclimatică. - pornind de la rigiditatea ofertei turistice, trebuie menţionat că BTM turistică este astfel concepută de către ofertanţi încât să fie adaptată şi unui anumit segment al cererii turistice, prezumate sau cunoscute. În general, racordarea BTM se face la segmentul cererii turistice situat la cea mai mică distanţă, cunoscută fiind importanţa acesteia în direcţionarea cererii. Volumul, localizarea şi structura investiţiilor în BTM a turismului trebuie să se ghideze în funcţie de natura şi dimensiunea resurselor turistice, precum şi de volumul şi localizarea cererii turistice. 68

Cristureanu, C., op. cit., p. 181-183.

126

-

investiţiile în baza materială a ofertei turistice sunt dependente ca volum

absolut de dimensiunea şi calitatea resurselor naturale, fiind în raport direct cu acestea. Ca investiţie specifică pe unitatea de echipament (loc cazare etc.) efortul investiţional este invers proporţional cu calitatea atracţiei turistice a resurselor naturale. De aici şi capacitatea factorilor de producţie antrenaţi în turism de a se substitui reciproc. Exemple Valorificarea litoralului Mării Nordului, plasat într-o zonă cu climă mai aspră şi plajă îngustă, necesită investiţii suplimentare pentru obţinerea unei atractivităţi comparabile celei de pe litoralul mediteranean. Staţiunea Las Vegas, construită în plin deşert, suplineşte lipsa resurselor naturale prin cele mai ridicate investiţii specifice în BTM, aceasta identificându-se cu sursa de atractivitate a ofertei. Invers, resursele naturale originale şi atractive, de tipul Deltei Dunării, necesită investiţii reduse în BTM şi pentru că o investiţie ridicată în construirea bazei materiale ar putea duce la afectarea resurselor şi la alterarea caracterului ei de unicitate. În acest caz, efortul investiţional trebuie să se concentreze spre acţiunile de prevenire a degradării resurselor. Structura bazei tehnico-materiale a turismului În teoria şi practica de specialitate există mai multe modalităţi de structurare a componentelor bazei tehnico-materiale a turismului. Cea mai importantă şi frecvent utilizată clasificare foloseşte drept criteriu destinaţia principală (după unii autori acest criteriu ar fi conţinutul mijloacelor) şi delimitează două mari categorii: baza tehnico-materială specific turistică (resursele materiale care îşi datorează existenţa activităţii turistice, fiind destinate exclusiv turiştilor) şi baza tehnicomaterială generală-infrastructura (dotările cu statut independent de domeniul turismului, dar care sunt utilizate şi pentru nevoile acestuia). Exemple Baza tehnico-materială specific turistică cuprinde: - unităţile de cazare (găzduire) - unităţile de alimentaţie (o parte din acestea) - mijloacele de transport din structura turismului (în special rutiere şi pe cablu) - instalaţiile de agrement - instalaţiile de tratament - satele turistice

127

-

satele de vacanţă

Baza tehnico-materială generală (infrastructura) cuprinde: -

căile de comunicaţie mijloacele de transport în comun

-

instalaţiile de telecomunicaţii reţelele de alimentare cu apă, gaze, energie electrică, energie

-

unităţile comerciale şi de prestări servicii

termică

Componenta cea mai importantă a BTM specifice o reprezintă reţeaua unităţilor de cazare, ea răspunzând uneia dintre necesităţile fundamentale ale turistului – odihna. Mai mult, dimensiunile, structura şi distribuţia spaţială a mijloacelor de cazare determină caracteristicile tuturor celorlalte echipamente componente ale BTM a turismului. Reţeaua unităţilor de cazare este alcătuită din structuri de primire de diverse tipuri, clasificate după conţinut, funcţia îndeplinită, categoria de confort, perioada de funcţionare, forma de proprietate etc. Analizele asupra echipamentelor de cazare au în vedere componenta (sectorul) comercială şi cea (sectorul) non- sau cvasinoncomercială, destul de bine reprezentată prin reşedinţe secundare, proprietăţi în sistem time-share, spaţii de găzduire oferite de sistemul educaţional (cămine), grupuri religioase etc. În funcţie de modul de obţinere/oferire a serviciilor, mijloacele de cazare se împart în: unităţi cu servicii prestate (hoteluri, hanuri, ferme, case de oaspeţi) şi unităţi cu autoservire, în care se asigură doar găzduirea propriu-zisă, restul serviciilor de curăţenie sau prepararea hranei fiind procurate independent sau realizate de turişti înşişi (campingcaravanind, vile-apartament inchiriate, vizite la rude şi prieteni etc.). Mijloacele de cazare mai pot fi structurate şi în funcţie de tipologia unităţilor în: - unităţi hoteliere propriu-zise şi asimilate lor (moteluri, pensiuni, hanuri, hoteluri-apartament, bungalouri etc.) - unităţi complementare sau cazarea extrahotelieră, reprezentată de terenuri de camping şi caravaning, căsuţe, sate de vacanţă, cămine şi hanuri pentru tineri, cabane şi refugii montane, camere, case şi apartamente de închiriat, sanatorii şi stabilimente de sănătate, tabere şi colonii de vacanţă. Dimensiunea bazei materiale a cazării se apreciază prin numărul de unităţi, camere, paturi sau locuri. Corelând numărul de locuri cu numărul de zile de funcţionare a unităţii de cazare se obţine un alt indicator – capacitatea de cazare în funcţiune,

128

exprimată în locuri-zile şi frecvent utilizată in determinarea gradului de ocupare a capacităţii de cazare. Determinarea gradului de ocupare a capacităţilor de cazare turistică În aprecierea eficienţei exploatării echipamentelor de cazare turistică se utilizează pe lângă indicatorii standard – profit, rata rentabilităţii, nivelul cheltuielilor, productivitatea muncii etc. – şi gradul de ocupare (coeficientul de utilizare a capacităţii). În opinia specialiştilor acesta reprezintă indicatorul cel mai expresiv şi totodată cumulativ pentru evaluarea rezultatelor activităţii desfăşurate în spaţiile de găzduire a turiştilor. Coeficientul de utilizare a capacităţii se determină potrivit relaţiei: CUC =

-

-

capacitatea efectiv utilizata capacitatea teoretica sau maxim posibila

unde: - capacitatea efectiv utilizată este exprimată de numărul înnoptărilor sau indicatorul „zile-turist”; - capacitatea maxim posibilă se mai numeşte şi capacitatea turistică în funcţiune, este exprimată în locuri-zile şi se calculează sub forma relaţiei număr de locuri * număr de zile de funcţionare; - coeficientul de utilizare a capacităţii, de regulă, este exprimat procentual. În condiţii normale acest coeficient ia valori cuprinse în intervalul [0,1] sau [0%, 100%]. Exemplu Să se determine şi să se analizeze CUC în staţiunea turistică „X” ştiind că: staţiunea dispune la 1 ianuarie de o capacitate de cazare de 3.000 de locuri, din care 45% cu funcţionare sezonieră (pentru unităţile sezoniere, perioada de funcţionare este 1 mai – 31 octombrie); în cursul anului, respectiv la 1 mai intră în funcţiune 2 bungalouri a câte 20 de locuri fiecare (acestea au funcţionare sezonieră); de asemenea, la 1 august, se dau în exploatare şi 3 vile, una cu 30 de locuri, cealaltă cu 45 de locuri; la 1 octombrie intră în reparaţie un hotel cu 200 de locuri, iar la 1 noiembrie şi o vilă cu 25 de locuri. În anul de referinţă, în staţiune s-au înregistrat 150.000 de sosiri de turişti cu o durată medie a sejurului de 3,4 zile. CUC =

capacitatea efectiv utilizata capacitatea teoretica sau maxim posibila

129

unde -capacitatea efectiv utilizată = nr. de înnoptări = 150.000 * 3,4 = 510.000. -din cele 3.000 de locuri, 1.350 sunt cu funcţionare sezonieră adică: -1.01-31.12.................................1.650 locuri……………………….360 zile*1.650=594.000; -1.05-31.10.................................1.350 locuri……………………….180 zile*1.350=243.000; -1.05-31.10.....................................40 locuri……………………….180 zile*40=7.200; -1.08-31.12.....................................75 locuri……………………….150 zile*75=11.250; -1.10-31.12..................................-200 locuri……………………….90 zile*(-200)=-18.000; -1.11-31.12....................................-25 locuri……………………….60 zile*(-25)=-1.500; Ca urmare, capacitatea maxim posibilă se determină prin adunarea rezultatelor de mai sus (s-a înmulţit numărul de locuri cu numărul de zile de funcţionare) şi este 835.950 locuri-zile. 510.000 ⋅ 100 = 61% 835.950 ceea ce înseamnă un grad mediu de ocupare a locurilor de cazare. CUC =

1.

2.

Să se determine şi să se analizeze coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare în localitatea „X” ştiind că: localitatea dispune, la 1 ianuarie, de o capacitate de cazare de 2.500 de locuri, din care 30% cu funcţionare sezonieră – cabane, campinguri, tabere şcolare etc.; în cursul anului, respectiv la 1 iunie, se dă în exploatare un hotel având o capacitate de 175 de locuri şi de la 1 octombrie intră în reparaţie un hotel cu 200 de locuri. În anul de referinţă, în localitate s-au înregistrat 250.000 de sosiri de turişti cu o durată medie a sejurului de 2,2 zile. Staţiunea turistică Sângeorz - Băi dispune de 1.500 locuri de cazare, din care 30% au funcţionare sezonieră (1 iunie – 30 septembrie). La 1 mai se dă în folosinţă un minihotel cu 130 de locuri, iar pe durata lunii noiembrie, o vilă cu 25 de locuri este închisă pentru renovare. Ştiind că în anul de referinţă staţiunea a primit 30.000 de turişti şi a înregistrat un sejur mediu de 6,5 zile, să se determine coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare.

130

Ofertanţii din domeniul cazării se confruntă cu două mari probleme: investiţia iniţială ridicată şi utilizarea incompletă a capacităţii hoteliere datorată fie sezonalităţii, fie greşitei evaluări a cererii. Prima dintre probleme a putut fi atenuată ca gravitate prin procesul de integrare a producătorilor din industria hotelieră (lanţurile hoteliere integrate). Cea de-a doua problemă, a subutilizării, continuă să fie în atenţia întreprinzătorilor care încearcă să o rezolve prin ameliorarea gestiunii unităţilor de cazare, creşterea eficienţei utilizării lor, asigurarea polifuncţionalităţii structurilor de cazare, cercetarea de piaţă pentru o mai bună cunoaştere a clientelei, utilizarea tehnologiilor informaţionale etc. Studiaţi

Ordinul

nr.

636/mai

2008

pentru

aprobarea

Normelor

metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice din România. O altă componentă importantă a BTM a turismului o reprezintă unităţile de alimentaţie publică. În majoritatea lor acestea se adresează, deopotrivă, rezidenţilor şi turiştilor, ceea ce face dificilă o analiză riguroasă a principalelor tendinţe din evoluţia şi structura celor destinate turismului. Din punct de vedere structural ele pot fi grupate pe tipuri (vezi Ordinul nr. 636/2008), categorii de confort, forme de proprietate, perioadă de funcţionare etc. Calitatea bazei materiale a alimentaţiei (restaurării69) a fost standardizată în foarte multe ţări, ca şi în cazul hotelăriei, folosindu-se repere calitative uniforme ce îşi găsesc corespondenţa în sistemele de clasificare ale celor mai multe ţări. Pentru stabilirea nivelului de calitate se recurge la o gamă foarte largă de reprezentări: stele, căsuţe, diamante, coroane sau, mai simplu, prin categorii (A, B, C). Ca o consecinţă a dezvoltării turismului de masă, cresc ca pondere dotările restaurantelor destinate unui consum de masă cu o productivitate ridicată, cu tarife atractive (fast-food). În evaluarea şi caracterizarea BTM a alimentaţiei este necesară şi analiza comparativă cu reţeaua unităţilor de cazare. Din acest punct de vedere, o semnificaţie majoră prezintă raportul locuri în alimentaţie/locuri de cazare. Pentru a asigura o bună servire a turiştilor şi condiţii de distracţie, recreere etc. acest raport trebuie să fie de 1,21,5/1,0. BTM specific turistică înscrie între componentele sale şi mijloacele de transport. Este vorba despre cele care sunt destinate exclusiv turiştilor şi/sau se află în proprietatea/administrarea unor societăţi comerciale aparţinând sferei turismului. Deşi în alcătuirea acestei componente sunt prezente toate tipurile de mijloace, în practica turistică 69

Termenul de restaurare este frecvent folosit de unii autori (Cristureanu, C., op. cit., p. 183), fiind echivalentul termenului franţuzesc “restauration”.

131

nu se regăsesc cele feroviare. Structural, proporţia covârşitoare revine celor rutiere (autocare, microbuze, automobile şi mijloace de transport marfă). Lor li se adaugă cele aeriene – organizate independent sau integrate societăţilor hoteliere - şi, în mai mică măsură, cele navale. Toate acestea reprezintă sectorul comercial, care este completat de mijloacele aflate în proprietatea turiştilor, de regulă automobile, care formează sectorul necomercial. O categorie aparte o reprezintă mijloacele (instalaţiile) de transport pe cablu, care servesc ca mijloace de continuare a călătoriei (transport) sau de acces spre altitudinile înalte, spre destinaţiile de vacanţă sau ca mijloace de agrement. Pentru unele forme de turism, cum sunt sporturile de iarnă, alpinismul etc. aceste instalaţii joacă un rol esenţial, stimulând sau îngrădind dezvoltarea lor. Mijloacele de agrement reprezintă o altă componentă bine definită a BTM proprii turismului. Aceste echipamente au ca obiectiv crearea condiţiilor pentru distracţie, recreere sau petrecerea plăcută a timpului liber. Creşterea concurenţei între ofertanţii de turism pe plan mondial a deplasat centrul de greutate al opţiunii de consum dinspre componentele statice (cazare şi masă) spre componentele dinamice (transport şi agrement). La aceasta a contribuit, de asemenea, creşterea ritmului uzurii morale care, alăturându-se rapidei uzuri fizice a acestei categorii de fonduri fixe, impune înnoirea continuă a mijloacelor tehnice pentru agrement în oferta globală de turism. În concordanţă cu varietatea destinaţiilor de vacanţă, cu diversitatea gusturilor şi preferinţelor turiştilor, mijloacele de agrement se prezintă, din punctul de vedere al conţinutului, într-o gamă foarte largă şi anume: terenuri de sport, săli de jocuri (mecanice, bowling, calculatoare), săli polivalente (spectacole, concursuri, expoziţii), parcuri de distracţie, centre de echitaţie, plaje, instalaţii pentru sporturi nautice, pârtii de schi, cluburi, cazinouri, discoteci etc. Dotarea cu astfel de mijloace poate fi exprimată prin indicatori simpli (număr de instalaţii, număr de locuri) sau complecşi, prin raportare la numărul turiştilor, al spaţiilor de cazare etc. Mijloacele de tratament ocupă un loc mai modest în cadrul BTM specifice, fiind destinate unei forme particulare a turismului – cel de tratament balneo-medical. Aceste mijloace au un conţinut eterogen, determinat de specificitatea afecţiunilor, de natura resurselor (ape minerale, nămoluri, mofete) şi profilul staţiunilor. Din categoria acestora pot fi menţionate: instalaţii de fizioterapie, băi, buvete, amenajări saline, săli de gimnastică, amenajări pentru cura de teren etc. Tot din categoria BTM specifice turismului fac parte şi satele de vacanţă şi satele turistice. Încadrate impropriu de unii autori în categoria mijloacelor de cazare, acestea au o structură complexă, polifuncţională, oferind turiştilor atât condiţii de găzduire şi servire a mesei, cât şi de agrement.

132

Satele de vacanţă sunt ansambluri mari, de factură modernă, ce cuprind unităţi de cazare individuală sau familială (vile, bungalouri), grupate în jurul unor spaţii comune pentru masă, distracţie şi sport. Caracteristica fundamentală a acestor mijloace o constituie desfăşurarea în comun, în formula „club”, a activităţilor recreative, ceea ce conduce la crearea unei atmosfere specifice. Produsul turistic denumit „club de vacanţă” este comercializat la un preţ forfetar, ce include atât pensiunea, cât şi distracţiile. Satele turistice sunt, într-o accepţiune generală, localităţi rurale situate într-un cadru natural nepoluat, dispunând de elemente atractive posibil de valorificat, precum: arhitectura locală, port popular, tradiţii, meşteşuguri etc., amenajate astfel încât să ofere temporar sau permanent găzduire, alimentaţie şi activităţi recreativ-distractive. M3.U2.4. Investiţiile în turism Baza tehnico-materială, prin natura proprie, este supusă unui proces de uzură, fizică şi morală, ceea ce impune, pentru continuarea activităţii, înlocuirea periodică a componentelor sale. Aceasta argumentează necesitatea unor eforturi investiţionale substanţiale, orientate spre creşterea şi modernizarea înzestrării turistice. Investiţiile trebuie înţelese şi ca o cerinţă a progresului, a reducerii costurilor de exploatare şi sporirii eficienţei, a înnoirii ofertei. În turism investiţiile pot fi: de dezvoltare (extindere), de modernizare şi de înlocuire, cu precizarea că, în practică, este dificilă o demarcaţie netă între ele. Din punct de vedere al conţinutului, investiţiile în turism se concretizează în obiective (echipamente) turistice specifice – unităţi de cazare, alimentaţie, agrement – şi lucrări de infrastructură – căi de acces, spaţii verzi, parcări, alimentări cu apă, canalizare etc. – care asigură funcţionarea normală a primelor. Investiţiile in turism prezintă şi unele particularităţi70, cu impact asupra riscului asumat şi a criteriilor de adoptare a deciziilor: - sunt intensive în capital, prin faptul că reclamă cheltuieli mari datorate costurilor ridicate ale infrastructurii, dar şi a echipamentelor specifice, fiind comparate adesea cu cele din industria grea; - angajează capital pe termen lung, amortizarea făcându-se foarte lent, mai ales în cazul dotărilor cu funcţionare sezonieră; - se materializează, în principal, în construcţii şi ca atare, sunt supuse, -

70

într-o mai mică măsură, uzurii morale; rotaţia lentă a capitalului; rigiditatea în exploatare a mijloacelor fixe; rentabilitatea relativ redusă etc.

Minciu, R., op. cit., p. 195.

133

Deciziile privind angajarea unor lucrări de investiţii se fundamentează pe elaborarea unor studii de fezabilitate care cuprind71, la rândul lor: -

informaţii asupra mediului în care se va realiza investiţia; informaţii privind cererea turistică;

-

informaţii asupra proiectului de investiţii; analiza riscului investiţiei;

-

estimarea investiţiilor.

Principalele probleme ce trebuie soluţionate în vederea realizării unui proiect de investiţii – şi care reprezintă criterii de adoptare a deciziei de a investi – se referă la: -

determinarea valorii investiţiei; identificarea surselor de capital şi a modalităţilor de finanţare;

-

evaluarea cheltuielilor de exploatare şi calculul eficienţei/rentabilităţii investiţiei.

În ceea ce priveşte valoarea investiţiei, aceasta cuprinde costul propriu-zis al mijlocului fix şi o serie de cheltuieli angajate pe parcurs vizând pregătirea, execuţia şi punerea în funcţiune a obiectivului (amenajarea terenurilor, împrumuturi, publicitate etc.). Pentru stabilirea concretă a nivelului tuturor acestor cheltuieli se ţine seama de experienţa anterioară, internă şi internaţională (există normative referitoare la investiţia specifică, diferenţiate pe tipuri de unităţi, categorii de confort, amplasare ş. a.) şi de structura costurilor – teren, patrimoniu imobiliar şi mobiliar, constituirea societăţii. În toate situaţiile se elaborează mai multe variante, alegându-se cea potrivită. În ce priveşte sursele/modalităţile de finanţare a investiţiilor, literatura de specialitate consemnează câteva soluţii consacrate72: - aportul propriu: - creditul; - leasingul; - acţionariatul şi coproprietatea; - aportul statului; - finanţarea prin proiecte internaţionale. Aportul propriu se caracterizează prin faptul că sumele necesare investiţiei se constituie prin acumularea profitului din activitatea desfăşurată într-o perioadă anterioară sau din alte surse. Fiind mijloace financiare proprii, gestiunea acestora cade în sarcina exclusivă a întreprinzătorului. În practica turistică această modalitate este puţin utilizată; chiar şi în asociere cu altele, ponderea ei este mică, întrucât sumele ce pot fi acumulate sunt de obicei insuficiente în raport cu valoarea investiţiei. 71 72

Cristureanu, C., op. cit., p. 345-346. Minciu, R., op.cit., p. 195-197, Cristureanu, C., op.cit, p. 353-359.

134

Creditul este una dintre cele mai răspândite metode de finanţare a investiţiilor, sumele necesare fiind obţinute de la o instituţie financiară (bancă). Ele iau forma împrumuturilor, purtătoare de dobânzi şi, de regulă, dublate de garanţii materiale. Organismul finanţator solicită ca obiectivele finanţate să îndeplinească anumite criterii calitative sau de localizare, iar acordarea împrumutului este fundamentată pe studii privind criteriile de performanţă economică a obiectivelor; organismul finanţator se implică în controlul utilizării fondurilor. Beneficiarii acestor credite pot fi persoane fizice, societăţi comerciale, asociaţii, colectivităţi locale, proprietari sau administratori de hoteluri, restaurante, parcuri de distracţie etc. Leasingul reprezintă o operaţie financiară care constă în finanţarea totală sau parţială, de către o societate specializată, a unei investiţii realizată de o firmă imobiliară sau de către o companie din industria turismului. Întreprinderea beneficiară încheie un contract cu societatea de leasing, conform căruia aceasta cumpără un anumit echipament sau imobil, în condiţiile tehnice şi la preţul negociat de întreprinderea beneficiară. Societatea de leasing închiriază echipamentul sau imobilul cumpărat pentru un anumit termen, în schimbul unei chirii plătite de beneficiar, care pe parcurs poate achiziţiona obiectul de leasing la valoarea lui reziduală, deci inferioară valorii iniţiale. Leasingul destinat finanţării investiţiilor hoteliere poate fi mobiliar (echipamente) sau imobiliar (imobile). Leasingul mobiliar se referă la echipamente destinate hotelurilor, începând de la veselă şi mobilier, până la autocare şi avioane pe care compania hotelieră le poate include în oferta sa. Acest tip de finanţare se poate substitui finanţării tradiţionale prin credite sau o poate completa. Avantajul principal al leasingului este că permite unei întreprinderi rentabile, dar cu insuficiente disponibilităţi financiare pentru a obţine credite, să utilizeze echipamentele necesare programului său de investiţii. Condiţiile care reglementează leasingul mobiliar se referă la mărimea chiriei şi la durata închirierii, pe parcursul căreia niciuna dintre părţi nu poate renunţa la contract. De obicei, această perioadă corespunde duratei de amortizare fiscală a echipamentului. La sfârşitul acestei perioade, întreprinderea beneficiară are 3 posibilităţi: - să returneze obiectul societăţii de leasing; - să cumpere obiectul la valoarea reziduală fixată prin contract; - să reînnoiască contractul de locaţie, ţinând seama de uzura fizică şi morală a obiectului. În afara avantajelor financiare care permit reducerea dimensiunii creditelor, leasingul mobiliar prezintă şi un interes fiscal, acela de a fi considerat ca o chirie plătită de beneficiar şi care se scade din venitul impozabil al acestuia.

135

Leasingul imobiliar permite companiilor hoteliere să folosească imobilele necesare activităţii lor în calitate de locatar, dar cu posibilitatea de a deveni proprietar. Societăţile de leasing specializate în domeniul imobiliar cumpără clădiri pe care le închiriază altor companii în formula de leasing. Ele încheie contracte de leasing cu întreprinderile hoteliere pe termene, în general, mai lungi (circa 20 de ani) decât cele prevăzute în cazul leasingului mobiliar. După expirarea termenului, beneficiarul contractului de leasing, locatarul, poate deveni proprietarul imobilului în schimbul plăţii unei sume fixate în contract. Întreprinderea de turism poate utiliza şi procedura lease-back sau a cesiunii chiriei. Conform acestei formule, o companie hotelieră construieşte un hotel pe care apoi îl vinde unei societăţi de leasing de la care îl închiriază în baza unui contract de leasing. Cel mai important avantaj financiar pe care îl oferă leasingul imobiliar este posibilitatea de creştere a investiţiilor din industria hotelieră atunci când condiţiile de creditare nu permit o finanţare directă. Dimensiunea chiriei este determinată de ansamblul cheltuielilor pe care le-a făcut societatea de leasing (teren, construcţie, taxe, impozite, ipoteci etc.) şi de sursele de finanţare utilizate de către aceasta (prin credite sau fonduri proprii). Chiria este plătită trimestrial. Acţionariatul şi coproprietatea, deşi diferite ca denumire, sunt foarte apropiate din punctul de vedere al conţinutului. Ele constau în creşterea capitalului subscris prin emiterea de acţiuni şi atragerea de noi acţionari/investitori, în cazul acţionariatului şi prin constituirea de societăţi mixte, în forma coproprietăţii. Fondurile suplimentare astfel create urmează, în finanţarea investiţiilor, regimul celor proprii, cu respectarea reglementărilor specifice, în cazul partenerilor/investitorilor străini. Aportul statului la finanţarea investiţiilor turistice îmbracă forme şi proporţii diferite, în funcţie de nivelul de dezvoltare a turismului şi importanţa acestuia în economie, de specificul acestui sector în raport cu alte sectoare ale producţiei. Astfel, asistenţa pe care o pot acorda guvernele îmbracă diferite forme, pornind de la promovarea imaginii turistice a ţării, până la scutirea de impozite pentru acţiunile cu caracter turistic. Stimularea finanţării publice a investiţiilor poate îmbrăca mai multe forme73, în funcţie de posibilităţile statului şi de obiectivele urmărite: - Reducerea cheltuielilor de investiţii. Acest tip de măsuri de stimulare vizează reducerea cheltuielilor de investiţii în proiectele hoteliere şi constă în acordarea direct investitorului a unor subvenţii, împrumuturi de capital cu o dobândă preferenţială, aprobarea unor importuri (de ex. materiale de construcţii) cu scutire de taxe vamale, posibilitatea de a cumpăra terenuri, de a i se concesiona sau închiria terenuri la preţuri/chirii preferenţiale etc. 73

Cristureanu, C., op.cit, p. 356.

136

-

Reducerea cheltuielilor de exploatare hotelieră. Această categorie de măsuri vizează reducerea cheltuielilor de exploatare a societăţilor turistice: reducerea rezervelor de amortizare pentru accelerarea ei, exonerarea fiscală, detaxarea echipamentelor, acordarea de alocaţii pentru calificarea

-

forţei de muncă. Garanţii pentru investiţii. Aceste măsuri au ca scop să câştige încrederea investitorilor în industria hotelieră, în special a celor străini. În acest caz, guvernele oferă garanţii pentru repatrierea capitalurilor şi beneficiilor sau chiar garantează împrumuturile acordate investitorilor. Desigur, în paralel se manifestă tendinţa de încurajare a societăţilor străine de a reinvesti

profiturile la locul în care au fost obţinute. Oricât de atractive ar fi măsurile de stimulare a investiţiilor pentru investitorii naţionali sau străini, acestea nu se pot substitui atracţiei pe care o poate exercita mediul de afaceri echilibrat, transparent reglementat, lipsa corupţiei şi stabilitatea politică. Finanţarea internaţională a investiţiilor turistice este realizată fie prin transferuri sau împrumuturi private, care se referă direct la activităţile turistice, fie prin credite ale organizaţiilor internaţionale, care sunt destinate finanţării atât a infrastructurii, cât şi a unor complexe hoteliere în măsura în care acestea se justifică din punct de vedere economico-social. Creditele oferite de organizaţiile internaţionale sunt aprobate, de obicei, de grupul Băncii Mondiale. De regulă, obiectivele incluse în această categorie sunt de mare amploare, de interes regional, localizate în zonele geografice slab dezvoltate. Experienţa internaţională evidenţiază că sunt selectate, cu predilecţie, proiectele cu efect de antrenare mare, cele capabile să stimuleze, prin creşterea turistică, dezvoltarea economiilor, sporirea calităţii vieţii, atenuarea şomajului, protejarea mediului. Fundamentarea proiectului de investiţii turistice la nivel naţional trebuie să ia în calcul atât efortul, cât şi efectul pe care îl va genera turismul la nivelul întregului teritoriu. Una dintre metodele propuse de UNWTO pentru elaborarea unui studiu de fezabilitate a unui proiect turistic finanţat de Banca Mondială include următoarele criterii de analiză pe plan macroeconomic: - balanţa de plăţi – rezultatele exportului de turism în condiţiile amplificării domeniului respectiv; - efectul economic antrenat de dezvoltarea turismului prin creşterea veniturilor, crearea de noi activităţi, stimularea activităţilor existente; - efectul social care include creşterea nivelului de trai, creşterea calităţii vieţii, perturbări ale organizării sociale, restructurări profesionale prin amplificarea activităţii turistice;

137

-

efectul de mediu care cuprinde suma efectelor pozitive (protejarea şi valorificarea valorilor de mediu social, natural şi cultural) din care se scad efectele nocive, în special cel de poluare (naturală, culturală, socială).

Cheltuielile de exploatare şi rentabilitatea reprezintă, de asemenea, criterii importante în adoptarea deciziei de investiţii şi selecţie a variantelor. Cheltuielile de exploatare reflectă, prin conţinutul lor, complexitatea procesului investiţional, referindu-se atât la funcţionarea propriu-zisă a obiectivului (după darea lui în folosinţă), cât şi la comercializarea produselor/serviciilor astfel obţinute; totodată ele au o structură foarte diversă – întreţinere, personal, materii prime, transport – şi un comportament economic diferit. Ca urmare, ele trebuie analizate în relaţie cu efectele produse – cifra de afaceri şi marja de profit. Alături de aceşti indicatori se determină şi cei de eficienţă, proprii investiţiilor, şi anume: investiţia specifică, termenul (durata de recuperare), randamentul economic al investiţiei, rata minimă de rentabilitate, valoarea imobilizărilor de fonduri. Investiţia specifică (Is), calculată ca raport între valoarea investiţiei (I) şi capacitatea obiectivului (q) în unităţi fizice (mp, număr camere, număr locuri etc.): I Is = , q poate fi considerată ca indicator de eficienţă numai în urma comparaţiilor cu standardele (normativele) sau între diverse proiecte similare. Termenul (durata) de recuperare (Tr) exprimă timpul în care sunt reconstituite, pe seama profitului obţinut din exploatare/funcţionare, fondurile avansate şi consumate. Se determină ca raport între valoarea investiţiei (I) şi profitul anual (Pa): I Tr = Pa Avându-se în vedere costul ridicat al investiţiilor în turism, rentabilitatea relativ redusă şi, adeseori, funcţionarea temporară a echipamentelor datorată sezonalităţii, termenul de recuperare este mai mare comparativ cu alte sectoare. Randamentul economic al investiţiei (Rei) se fundamentează pe faptul că obiectivele turistice, în special construcţiile, funcţionează încă mulţi ani după perioada de recuperare a cheltuielilor, timp în care produc în continuare profit. Deşi este dificil de anticipat cu exactitate durata efectivă de viaţă a echipamentelor, în aprecierea eficienţei investiţiei este necesară luarea în calcul a profitului total în raport cu efortul iniţial. În aceste condiţii: P Rei = NR Ii Unde PNR = profitul net după recuperarea investiţiei Ii = investiţia iniţială. 138

Exemplu Costul construcţiei pentru o agenţie de turism este de 300 lei/ mp. Suprafaţa unităţii este proiectată la 100 mp. Investiţia pentru construcţie reprezintă 60% din valoarea totală a investiţiei. Unitatea îşi propune să practice un comision de 25%, iar cheltuielile anuale de funcţionare se estimează la 10.000 lei. În condiţiile în care se doreşte recuperarea investiţiei în 3 ani, să se calculeze: - Veniturile anuale pe care trebuie să le realizeze unitatea; - Cifra anuală de afaceri ce trebuie realizată. Rezolvare: Investiţia pentru construcţie = 300*100 = 30.000 lei. Investiţia totală, dacă investiţia pentru construcţie de 30.000 lei reprezintă 60% din aceasta, va fi 50.000 lei. Ştiind că:

Tr =

Profitul anual =

Valoarea totala a investitie i , rezultă că: Profitul obtinut Investitia totala 50.000 = = 16.666,6667 lei Termenul de recuperare 3

Cum profitul reprezintă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli, rezultă că: Veniturile anuale = Cheltuieli anuale + profit anual, adică:

Venituri anuale = 10.000 + 16.666,6667 = 26.666,6667 lei . Veniturile sunt reprezentate de comision din care unitatea îşi acoperă cheltuielile de funcţionare ( cu salariile, cu amortizarea mijloacelor fixe etc.) şi obţine profitul brut. Comisionul se aplică la preţul de cumpărare al mărfurilor de la furnizor, obţinându-se cifra de afaceri a agenţiei de turism. Venitul = comisionul = 26.666,6667 lei............25% (pretul de cumparare al producatorului) x..............100% x va fi deci 106.666,6668 lei. Cifra de afaceri = 106.666,6668 + 26.666,6667 = 133.333,3335 lei.

139

Investiţia totală necesară funcţionării unei agenţii de turism este de 2.000.000 USD. Care este nivelul cheltuielilor anuale de funcţionare ale agenţiei, în condiţiile în care termenul de recuperare a investiţiei este de 5 ani, comisionul agenţiei de 20%, cifra de afaceri de 19.000.000 USD iar cota de TVA aplicată este de 19%?

M3.U2.5. Rezumat  Conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale (capitalul fix şi circulant, rolul bazei tehnico-materiale în derularea activităţii turistice)  Structura, dinamica şi distribuţia teritorială a echipamentelor turistice - Structura bazei tehnico-materiale a turismului (baza tehnico-materială specific turistică şi infrastructura generală); - Dimensiunile capacităţii de cazare în România, în funcţie de tipul de unitate, categoria de confort, forma de proprietate, perioada de funcţionare; - Dimensiunile unităţilor de alimentaţie publică; - Dimensiunile şi structura mijloacelor de transport; - Agrementul şi componentele sale; - Distincţia dintre satele turistice şi satele de vacanţă;  Investiţiile în turism - Structura şi tipologia investiţiilor în domeniul turismului; - Adoptarea deciziei de a investi în turism (criteriile); - Elaborarea studiilor de fezabilitate în turism; - Determinarea valorii investiţiei; - Sursele/modalităţile de finanţare a investiţiilor; - Indicatorii de eficienţă a investiţiilor (investiţia specifică, termenul de recuperare, randamentul economic al investiţiei). M3.U2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Mijloacele de cazare turistică se pot subdiviza, din punct de vedere al importanţei lor, în: a. Hoteliere şi parahoteliere (extrahoteliere) b. Cu servicii prestate sau cu autoservire c. 1, 2, 3, 4, 5 stele d. Permanente şi sezoniere 2. În România, în anul 2007, ponderea cea mai mare a echipamentelor de cazare o reprezintă:

a. Unităţile de 3 stele b. Unităţile neclasificate c. Unităţile de o stea d. Unităţile de 2 stele 3.Termenul de recuperare a investiţiei se calculează: 140

a. Ca raport procentual între valoarea investiţiei şi profitul anual estimat a se realiza; b.Ca raport între cifra de afaceri anuală previzionată şi valoarea investiţiei; c.Ca raport între valoarea investiţiei şi profitul anual estimat a se realiza; d.Ca raport între valoarea investiţiei şi cota anuală de amortizare. 4.Termenul de recuperare a investiţiei este un indicator de eficienţă: a. Economică, în general b. Socială c. A investiţiilor d. A utilizării echipamentelor 5. În România, cea mai mare parte a locurilor de cazare se află amplasate: a. În zona montană b. Pe litoral c. În staţiunile balneare d. În oraşe (reşedinţă de judeţ +alte localităţi ) 6. Din componenţa bazei tehnico – materiale specifice turismului fac parte: a. Instalaţiile de telecomunicaţii b. Mijloacele de transport pe cablu c. Reţeaua unităţilor comerciale d. Sistemul de aprovizionare cu apă 7. Indicatorul „zile-turist” exprimă: a. Capacitatea maxim posibilă a unei staţiuni b. Capacitatea efectiv utilizată a unei staţiuni c. Capacitatea în funcţiune a unei staţiuni d. Nici o variantă nu este corectă 8. Într-o staţiune turistică, raportul dintre numărul locurilor de cazare şi al celor din alimentaţia publică trebuie să fie: a.de egalitate b. numărul locurilor din alimentaţie > numărul locurilor de cazare c. numărul locurilor din alimentaţie < numărul locurilor de cazare d. nu are importanţă acest raport 9. Din componenţa bazei tehnico – materiale generale (infrastructura) a turismului fac parte: a. Instalaţiile de telecomunicaţii b. Mijloacele de transport pe cablu c. Satele turistice d. Instalaţiile de agrement 10. Randamentul economic al investiţiei reflectă faptul că: a. obiectivele turistice funcţionează şî după perioada de recuperare a cheltuielilor b. valoarea totală a investiţiei este relativ mică c. în general, funcţionarea obiectivului este profitabilă d. termenul de recuperare a investiţiei este redus 11.Gruparea mijloacelor de găzduire (cazare) în: unităţi hoteliere şi asimilate, pe de o parte, şi cazarea extrahotelieră, pe de altă parte, se referă la: a. forma de proprietate b. categoria de confort c. tipologia unităţilor d. perioada de funcţionare

141

12. Între modalităţile de finanţare a investiţiilor din turism se numără: a. leasingul b. creditul c. acţionariatul şi coproprietatea d. toate răspunsurile sunt corecte 13. Satele turistice şi satele de vacanţă reprezintă: a. acelaşi lucru b. două categorii de echipamente distincte c. nu au nimic în comun d. niciun răspuns nu este corect 14.Caracteristica fundamentală a satelor de vacanţă o reprezintă: a. situarea în localităţi rurale b. arhitectura locală c. desfăsurarea activităţilor recreative în formula “club” d. toate răspunsurile sunt corecte 15.Din punct de vedere al conţinutului, baza tehnico-materială a turismului este alcătuită din: a. mijloace de cazare, alimentaţie şi transport b.echipamente specifice şi infrastructura generală c. unităţi de bază, complementare şî intermediare d.dotări permanente şi sezoniere Temă de control Analizaţi baza tehnico-materială şi oferta de servicii (unităţi de cazare, unităţi de alimentaţie, instalaţii de agrement, instalaţii de tratament etc) a unei staţiuni turistice/zone/judeţ în max. 10 pag. Se vor studia:  Dimensiunea (număr de unităţi, număr de locuri)  Structura (pe tipuri, categorii de confort, forma de proprietate)  Distribuţia în teritoriu (dacă zona permite sau a fost realizată, în prealabil, o zonare turistică). Se va efectua o analiză pe minim trei ani ne/consecutivi, determinându-se evoluţia în timp, indicii de dinamică, ritmuri de evoluţie, ponderi. Se va calcula coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare.

142

Unitatea de învăţare M3.U3. Resursele umane în turism Cuprins M3.U3.1. Introducere......................................................................................................143 M3.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................143

M3.U3.3. Resursele umane – componentă principală a calităţii serviciilor în industria ospitalităţii.........................................................................................................144 M3.U3.4. Particularităţile muncii în turism.....................................................................150 M3.U3.5. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism.........................................151 M3.U3.6. Rezumat...........................................................................................................152 M3.U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor......................................................................152 M3.U3.1. Introducere Se poate afirma că toate problemele legate de procesul conducerii oricărei activităţi de natură economică, socială sau politică au ca element comun factorul uman. Indiferent de natura activităţii, factorul uman are un rol primordial, nivelul de eficienţă fiind condiţionat de posibilităţile ş i interesele acestuia.

Individul, prin structura sa, prin sentimente, mentalitate şi conştiinţa de sine, se constituie într-o entitate biologică ce reprezintă variabila de bază într-un sistem, putând favoriza sau inhiba acţiunile, procesele sau activităţile. Totodată, prin natura sa de fiinţă sociabilă, omul trăieşte şi acţionează în colectivitate, simţindu-se mai ataşat de anumite grupuri care, la rândul lor, interacţionează cu alte grupuri, depinzând de unele şi exercitându-ş i influenţele asupra altora. Prin urmare, iniţierea şi desfăşurarea cu succes a activităţilor în cadrul firmelor de turism depind în mod hotărâtor de gradul în care este înţeles, motivat şi coordonat factorul uman. M3.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
să cunoască elementele care particularizează munca în turism
explice de ce resursele umane reprezintă componentă principală a calităţii serviciilor în industria ospitalităţii
să cunoască evoluţia şi structura personalului ocupat în turism

143

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M3.U3.3. Resursele umane – componentă principală a calităţii serviciilor în industria ospitalităţii Relaţia dintre turism şi capitalul uman este complexă, de intercondiţionare, fiecare

dintre cele două elemente având deopotrivă rolul de cauză şi efect. Deci, stimularea creşterii turismului este un mijloc important de relansare a forţei de muncă, dar ş i dezvoltarea, respectiv frânarea dezvoltării turismului este în funcţie de existenţa sau inexistenţa resurselor umane în teritoriul de referinţă. În sfera serviciilor, în general, şi în sfera turismului, în particular, factorul uman este de o importanţă deosebită. În domeniul turismului componenta umană este inclusă în serviciul care este achiziţionat de către clienţi, mai mult decât în alte domenii. Când turiştii vizitează o destinaţie, ei “cumpără” nu doar farmecul şi atracţiile destinaţiei, dar şi îndemânarea şi serviciile angajaţilor din turism. Din această cauză, dezvoltarea resurselor umane ar trebui să fie o preocupare principală a profesioniştilor din turism. Pe de altă parte, există o cerere nouă pentru abilităţi suplimentare şi marii operatori din turism au găsit mijloacele să dezvolte competenţele şi capabilităţile forţei de muncă. În ceea ce priveşte întreprinderile mici şi mijlocii, cele mai multe se mai confruntă însă cu o serie de obstacole: - lipsa forţei de muncă şi schimbarea personalului de la nivel înalt; - imaginea proastă şi condiţiile particulare ale unui loc de muncă din industria turistică; - lipsa calificării de bază; - reducerea competitivităţii micro-întreprinderilor, datorită lipsei dezvoltării forţei de muncă. Dezvoltarea resurselor umane include pregătirea şi dezvoltarea profesională a angajaţilor. Obiectivele generale ale acestei activităţi rezultă din nevoile interne ale unei unităţi şi sunt subordonate obiectivelor generale ale acesteia. Ele se referă la eliminarea decalajelor între nivelul real şi nivelul necesar al cunoştinţelor şi abilităţilor personalului, la crearea pentru fiecare angajat a oportunităţilor de a învăţa, astfel încât învăţarea să devină o activitate permanentă a fiecărui om din firmă. Pregătirea profesională este un proces de învăţare / instruire, prin care salariaţii dobândesc cunoştinţe teoretice şi practice, noi abilităţi tehnice care să le facă actuala muncă mai eficientă. Dezvoltarea profesionaă este un proces mai complex, de pregătire a managerilor sau a altor specialişti pentru a-şi asuma responsabilităţi crescute, în posturile prezente şi viitoare. 144

Principalele cunoştinte şi nevoi de training ale diverselor categorii ale forţei de muncă arată că turismul încă se mai caracterizează printr-o forţă de muncă cu un nivel redus al aptitudinilor, pentru majoritatea locurilor de muncă în subsectoarele de bază. Strategiile şi măsurile proiectate pentru a ridica abilităţile în industria turistică arată o tendinţă pentru un dialog între instituţiile de pregătire, industria turistică ş i autorităţile publice. Prin urmare, dezvoltarea resurselor umane este una dintre strategiile oricărei organizaţii interesate în creşterea sa. Capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor mediului, de a evolua, depinde în mare parte de modul în care organizaţia îşi alege angajaţii, îi pregăteşte, îi direcţionează judicios, ţinând cont de aspiraţiile ş i potenţialul lor. Diversitatea şi calitatea serviciilor sunt principalii factori de competitivitate şi, în consecinţă, şi problemele fundamentale cu care se confruntă industria turismului în general. Serviciul prestat clienţilor este rezultanta a două componente: una cantitativă, cu caracter preponderent material (exemplu: dotarea cu echipamente tehnice, cantitatea şi diversitatea alimentelor, ambientul, numărul personalului etc.) care poate fi evaluată pe o bază obiectivă. Ceea ce-şi doreşte clientul nu este însă o procedură de funcţionare! una calitativă, comportamentală (pricepere, cunoştinţe de specialitate, atitudine faţă de clienţi, operativitatea servirii, eleganţă, bunul gust etc.) care nu pot fi evaluate obiectiv, dar care în anumite situaţii pot avea un rol determinant. Componenta comportamentală este de multe ori neglijată de către prestatorii de servicii turistice. Chiar şi în cadrul cursurilor de formare profesională, accentul se pune pe metodele de lucru şi sarcinile rutiniere. Relaţia cu clientul dă conţinut “calităţii emoţionale”, care nu poate fi copiată, spre deosebire de componenta cantitativă. De regulă, se consideră că un serviciu, în ansamblul său, un poate fi apreciat favorabil în condiţiile unei componente cantitative deficitare. În acelaşi timp, singură, componenta cantitativă nu poate lăsa clientului decât o impresie neutră. Exemplu Comentariile favorabile la adresa unui restaurant curat sau a unui serviciu rapid sunt rare; dimpotrivă, o masă pătată sau nedabarasată ori un serviciu prea lent se soldează adesea cu sesizări din partea clienţilor.

Totuşi, în situaţia unui bun nivel al componentei comportamentale, anumite insuficienţe ale componentei cantitative pot fi trecute cu vederea. Un comportament profesional adecvat, un zâmbet sincer şi o atenţie particulară, de exemplu, pot să contracareze unele neîndepliniri ale componentei cantitative.

145

Prin urmare, în relaţia personal-client, comportamentul personalului, atitudinea acestuia, modul de a acţiona şi reacţiona reprezintă criteriile esenţiale de apreciere a calităţii serviciilor în ansamblul lor, elemente care generează mulţumirea şi satisfacţia clientului. Mecanismul de obţinere a satisfacţiei se bazează pe minimizarea decalajului aşteptări-experienţă trăită, care trebuie să tindă spre zero. La crearea aşteptărilor, ca şi la alegerea destinaţiei, concură mai mulţi factori: motivaţia, imaginea ţării, marketingul etc. Totodată, experienţa trăită este determinată de raportul calitate-preţ, atmosferă, personal etc. Mai mult decât satisfacţia însă, obiectivele trebuie să fie obţinerea entuziasmului clientului. Satisfacţia este considerată nevoia de bază a turistului, în timp ce utilitatea suplimentară se identifică cu surpriza, evenimentul, trăirea. Produsul şi serviciile turistice trebuie să merite atribute gen „fermecător, fascinant, strălucit, unic, grozav, emoţionant, entuziasmat”. Preocuparea pentru detaliu este obligatorie! Ţinând cont de toate acestea, o definiţie a calităţii resurselor umane este enunţată ca fiind “ansamblul caracteristicilor individuale şi comune ale acestora care într-un anumit climat social şi de management, a unui sistem de stimulente şi în prezenţa unor condiţii materiale adecvate sunt utilizate voluntar în vederea realizării obictivelor organizaţiei la un nivel ridicat de performanţă.” Este evident că dezideratul eficientizării activităţilor companiilor din turism impune necesitatea asigurării resurselor umane la un nivel calitativ superior. De altfel, standardele internaţionale ale calităţii vizează tocmai acest lucru, iar o procedură distinctă a sistemului calităţii (inclusă în aceste standarde ) intitulată “calificarea, instruirea, selectarea şi angajarea personalului“ stabileşte cerinţele şi modalităţile de asigurare a resurselor umane corespunzătoare sub aspect calitativ, bazându-se pe următoarele componente : recrutarea, selecţia şi integrarea personalului; încadrarea pe post; promovarea şi transferul; salarizarea şi alte forme de remunerare; evaluarea personalului; organizarea şi protecţia muncii; instruirea şi pregătirea profesională; asigurarea condiţiilor pentru refacerea capacităţii de muncă. Dimensiunea calităţii serviciilor prestate este determinată în cea mai mare parte de nivelul pregătirii personalului, dar şi de activităţile desfăşurate de acesta. Este foarte important rolul personalului prestator de servicii, venit în contact direct cu clientul, în

146

îmbunătăţirea calităţii serviciilor în turism: corectitudinea, receptivitatea, încrederea inspirată, personalizarea şi includerea acestora ca obiectiv al utilizării personalului. Deoarece îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi creşterea productivităţii se regăsesc adesea într-o relaţie inversă, apare necesară desfăşurarea activităţii într-o manieră care să asigure echilibrul între calitatea şi cantitatea serviciilor prestate, echilibru ce se constituie într-un obiectiv specific al utilizării personalului. În acest context apare evident faptul că strategiile utilizării personalului se regăsesc în strategiile activităţii desfăşurate în domeniul asigurării cu necesarul de resurse umane: recrutarea de personal cu reale aptitudini pentru prestarea serviciilor turistice, perfecţionarea acestuia în prestarea unor servicii cu calitate ridicată, motivarea personalului angajat în vederea permanentizării lui, asigurarea suportului material necesar realizării prestaţiei şi reţinerea în cadrul firmei a celor mai buni. Importanţa tratării strategice a turismului şi prin urmare şi a implicaţiilor acestuia în soluţionarea globală a problemei resurselor umane, a impus, pe plan mondial, promovarea unor politici menite să asigure integrarea turismului în strategiile de combatere a şomajului şi alocarea unor sume importante de bani în vederea creşterii nivelului de educare şi formare a aptitudinilor profesionale şi a calităţii resurselor umane. Avantajele turismului, ca factor mobilizator al resursei umane, rezultă din următoarele aspecte: - abundenţă de efecte directe şi derivate pentru întreaga economie; - potenţial de creştere a utilizării resurselor umane mai ridicat decât al industriei în general; - numărul mare de locuri de muncă, pentru neiniţiaţi şi pentru tineri, la începutul carierei, precum şi pentru personalul de sex feminin; - evantai larg de meserii, atât cu caracter general, cât şi specifice activităţii turistice; - locuri de muncă sezoniere sau part-time pentru persoanele care doresc să îşi continue studiile sau care sunt condiţionate de anumite probleme familiale; - generator de locuri de muncă în zone cu niveluri mari ale ratei şomajului; - capacitatea de stimulare a creării unor noi locuri de muncă în diferite regiuni prin investiţii în infrastructură; - predominanţa locurilor de muncă în unităţile mici şi mijlocii. Pe de altă parte, datorită caracteristicii de perisabilitate a serviciilor, managerii întreprinderilor turistice sunt interesaţi să dispună de personal adecvat ca număr şi pregătire. În consecinţă, rolul managementului resurselor umane în cadrul industriei turistice s-a reevaluat şi a crescut ca importanţă. Rolul managementului resurselor umane în activitatea unităţii turistice este, în prezent, de a identifica nevoile de perfecţionare şi, pe această bază, de a stabili acţiuni

147

clare de stimulare a productivităţii angajaţilor, prin satisfacerea aspiraţiilor personale. Calitatea serviciilor furnizate în cadrul industriei hoteliere este influenţată, în primul rând, de comportamentul şi atitudinea persoanei care prestează acest serviciu. Astfel, managementul resurselor umane trebuie să îşi asume şi responsabilitatea unei preocupări constante pentru calitatea şi performanţa angajaţilor, folosind o serie de politici de recrutare, selecţie, evaluare şi pregătire profesională. Valorificarea potenţialului resurselor umane în vederea asigurării ospitalităţii şi a unui grad înalt al calit ăţii serviciilor prestate necesită o strategie clară la nivelul hotelului/restaurantului/agenţiei de turism având la bază anumite standarde de exigenţă în ceea ce priveşte: a) Analiza postului/locului de muncă — identificarea tuturor responsabilităţilor ş i a obiectivelor necesare pentru activitate, a atributelor personale, a abilităţilor şi a experienţei profesionale necesare pentru a realiza eficient atribuţiile impuse. Managerii trebuie să se gândească la acele capacităţi şi abilităţi care sunt absolut necesare în procesul de furnizare a serviciului. În general, trebuie să se concentreze pe: dorinţa de a vinde, pe sociabilitate, pe răbdare şi pe acceptarea unei critici constructive. b) Recrutarea - asigurarea atragerii unui volum adecvat de candidaţi care să răspundă cât mai bine calităţilor necesare postului pentru care participă la selecţie. Orice recrutare ar trebui să ţină seama de: - să atragă un număr suficient de mare de candidaţi pentru a avea posibilitatea identificării acelora care corespund cel mai bine specificaţiei posturilor vacante; - să aleagă candidaţi capabili şi interesaţi de posturile respective sau de organizaţie; - să se desfăşoare după un plan bine gândit, utilizând o metodologie corectă şi cu costuri cât mai mici. Managerii trebuie să utilizeze acele forme şi metode de recrutare care să asigure informarea şi accesul grupelor de persoane direct interesate în ocuparea posturilor. c) Selecţia - alegerea celei mai potrivite persoane cu cerinţele postului. Principalele criterii care stau la baza selecţiei resurselor umane sunt: pregătirea, aptitudinile şi capacitatea fiecărui candidat. Procesul de selecţie a resurselor umane trebuie să aibă în vedere numeroşi factori externi şi interni cu care se confruntă unitatea ş i să fie astfel conceput încât să corespundă nevoilor acesteia, evitând, pe cât posibil, intuiţia şi preferinţele subiective ale celor care angajează. Selecţia influenţează hotărâtor calitatea resurselor umane, de aceea activitatea este considerată ca fiind o investiţie de valoare şi se va concentra pe cele 4 caracteristici ş i calităţi personale legate de industria ospitalităţii: - O personalitate deschisă, sociabilă - este important ca persoana să interacţioneze cu oamenii pe parcursul prestării serviciului. O întrebare de genul: „Povesteşte-ne despre ultima vizită făcută unor cunoştinţe. Ce anume ţi-a plăcut la gazde?". Un răspuns care

148

face referire la primirea călduroasă făcută de gazde indică faptul că respectivul candidat este conştient de conceptul de ospitalitate. - Răbdare - pentru a putea oferi servicii personalizate clienţilor, care să răspundă cât mai bine nevoilor acestora, persoanele antrenate în această activitate trebuie să manifeste răbdare. Se poate adresa candidatului o întrebare de tipul: „Povesteşte-ne despre ultima participare a ta la un eveniment competiţional la care ai primit mai puţin decât te aşteptai". Un răspuns care presupune că micile detalii au fost uitate, dar experienţa întreagă a fost recompensată poate indica o persoană dornică să joace în echipă. - Abilitatea de a accepta critica constructivă - reprezintă o cale spre progres şi îmbunătăţire continuă. În acest caz se poate adresa o întrebare de genul: „La locul de muncă anterior cum a reacţionat managerul atunci când nu ţi-ai atins obiectivele fixate?". Răspunsul candidatului va reflecta gradul în care înţelege modalitatea de aplicare a corecţiilor şi mustrărilor, respectiv cum acceptă critica constructivă. - Interesul pentru vânzare - pe tot parcursul activităţii angajaţii din domeniul hotelier trebuie să se manifeste asemeni unor vânzători. Aici se pot adresa întrebări legate de dorinţa lor de a fi solicitaţi în ajutarea unor colegi sau clienţi, dar trebuie alese cu mare grijă pentru a nu fi eronate. d) Pregătirea - presupune procesul de dezvoltare a trăsăturilor resurselor umane, care să permită îmbunătăţirea productivităţii muncii şi atingerea obiectivelor unităţii. Întrucât departamentul de front-office este cel care va avea un contact direct cu clienţii, acesta este şi cel care poate observa cel mai bine gradul de satisfacţie al clienţilor, aşteptările acestora şi modificările în nevoile şi dorinţele lor. Astfel, în furnizarea unor programe de pregătire a personalului este absolut necesar ca departamentul de front-office să aibă rolul principal şi să orienteze comportamentul angajaţilor spre furnizarea de ospitalitate. Etapele necesare pentru organizarea unor astfel de acţiuni sunt: identificarea sarcinilor ce trebuie îmbunătăţite, stabilirea angajaţilor care trebuie pregătiţi, pregătirea unei proceduri pentru fiecare sarcină şi administrarea programului sub evaluarea unui supraveghetor. e) Evaluarea - presupune procesul de verificare a activităţilor productive din trecut pentru a identifica contribuţia fiecăruia la îndeplinirea obiectivelor. Evaluarea va fi realizată de către cel ce efectuează activitatea, dar şi de către şeful direct, de către un coleg sau de către un evaluator extern. Evaluarea se face pe baza unor caracteristici de performanţă: aptitudini, comportament, personalitate, competenţă etc. Evaluarea va reprezenta un punct de plecare în identificarea nevoilor de îmbunătăţire a performanţelor şi de motivare a angajaţilor.

149

M3.U3.4. Particularităţile muncii în turism Turismul imprimă muncii prestate în acest sector o serie de caracteristici, printre

care: consum mare de muncă vie, răspundere materială şi morală ridicată, nivel relativ ridicat şi complex de pregătire, relaţii directe lucrător-client, sezonalitate accentuată, utilizarea de modele de muncă în timp parţial etc. Turismul este un domeniu intensiv în muncă, adică consumul de muncă vie este ridicat comparativ cu alte ramuri de dimensiuni apropiate. Astfel, necesarul de muncă la unitatea de produs este unul dintre cele mai ridicate, ceea ce presupune un număr mai mare de lucrători şi o productivitate a muncii mai scăzută. Principalul motiv al acestei stări constă în faptul că mecanizarea, automatizarea, tehnologiile informaţionale au o sferă de aplicabilitate limitată şi se pot realiza pentru un număr mic de operaţiuni. Datorită implicării nemijlocite a unei părţi importante a personalului din turism în procesul servirii consumatorilor, acesta are o răspundere materială şi morală ridicată. Răspunderea materială este determinată de valorile materiale pe care le au în grijă, le gestionează şi le manipulează lucrătorii din turism, la care se adaugă, pentru anumite categorii de personal, responsabilitatea faţă de bunurile turiştilor. În privinţa răspunderii morale, trebuie amintit că lucrătorul din turism are un rol important în stimularea cererii, crearea unei atmosfere de destindere, formarea şi menţinerea interesului faţă de un produs turistic, determinarea revenirii turistului la destinaţia turistică etc. Industria turistică presupune un nivel relativ ridicat şi complex de pregătire. Dar, în turism există un număr important de funcţii care nu necesită o calificare deosebită; în afară de acestea, munca în turism reclamă, pe lângă cunoştinţele tehnice, specifice fiecărui sector (alimentaţie, hotelărie, agrement) şi un nivel general de cultură şi instruire ridicat. Lucrătorul din turism trebuie să cunoască o limbă de circulaţie internaţională, să cunoască şi să poată prezenta valorile turistice ale zonei în care îşi desfăşoară activitatea, să poată oferi informaţii utile, detaliate şi corecte. În plus, însuşirile fizice şi ţinuta sunt importante în crearea unei atmosfere agreabile la locul de prestaţie turistică. De asemenea, el trebuie să aibă capacitatea de a se adapta la starea psihică a turiştilor, să promoveze un climat destins, relaxant74. O altă caracteristică a muncii în turism este aceea a contactului direct dintre lucrător şi client/turist, ceea ce va determina un efort continuu de adaptare a lucrătorului la cerinţele şi personalitatea fiecărui client, dar şi un sistem adecvat de comunicare între aceştia. Ocuparea sezonieră şi fluctuaţia mare a personalului, comparativ cu alte sectoare de activitate, sunt strâns legate de concentrarea sezonieră a circulaţiei turistice ş i de funcţionarea temporară a unei părţi importante a bazei tehnico-materiale a turismului. 74

Minciu, R., op.cit., p. 201.

150

Apare astfel necesitatea unui număr sporit de lucrători care să facă faţă cerinţelor din perioadele de maximă activitate, ceea ce va duce la o reducere a exigenţelor în procesul de selecţie a acestora. Fluctuaţia mare de personal reduce nivelul satisfacţiei în muncă datorită insecurităţii locului de muncă şi veniturilor mai reduse, încurajând migraţia spre sectoarele cu activitate permanentă. În sectorul turismului se practică munca cu timp parţial şi se aplică metodele flexibile ale ocupării personalului (angajarea în week-end, cu prilejul diferitelor evenimente sau sărbători sau pentru anumite activităţi – ghizi, instructori sportivi, şerpaşi, personal ajutător în cazul partidelor de vânătoare etc.). Aceste formule de ocupare răspund şi nevoilor unor segmente specifice ale populaţiei – studenţi, femei, pensionari, constituind o soluţie de combatere a şomajului sau de integrare a acestor categorii pe piaţa muncii. Caracteristicilor analizate li se mai pot adăuga şi altele, mai mult sau mai puţin evidente: feminizarea forţei de muncă, mobilitatea ridicată datorită altor cauze decât sezonalitatea, angajarea întregului timp de muncă al unei zile (de dimineaţă până seara târziu, în ture diferite). M3.U3.5. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism

Aşa cum am mai precizat şi într-un capitol anterior, contribuţia economiei turismului (Travel & Tourism economy) la ocuparea totală este aşteptată să crească de la 219.810.000 locuri de muncă în 2009, adică 7,6% din totalul forţei de muncă la nivel mondial, sau 1 la fiecare 13,1 locuri de muncă, la 275.688.000 joburi, adică 8,4% din totalul ocupării sau 1 la fiecare 11,8 joburi până în anul 2019. Faţă de această situaţie globală, de la o ţară la alta există diferenţe sensibile. În România, contribuţia economiei turismului (Travel & Tourism economy) la totalul ocupării este aşteptată să crească de la 582.000 joburi în 2009, adică 6,8% din totalul ocupării sau 1 loc de muncă în economia turismului la fiecare 14,6 joburi, la 631.000 joburi, adică 7,9% din totalul ocupării sau 1 la fiecare 12,6 joburi până în anul 2019. Printre modalităţile de grupare a lucrătorilor din turism, funcţia îndeplinită este cel mai frecvent întâlnită. Aceasta poate fi asociată unor compartimente de activitate, importanţei şi nivelului de pregătire. Astfel, în funcţie de sectorul în care lucrează, se poate vorbi de personal ocupat în: - hotelărie, reprezentând, la scară globală, 40-50% din total; - alimentaţie – 30-40%; - agenţii de voiaj şi touroperatori – 5%;

151

-

administraţia naţională şi locală a turismului – 1-2%; alte sectoare ale industriei turistice (agrement, transport etc.) – 3-4%.

Din punct de vedere al rolului sau importanţei funcţiei, lucrătorii din turism îndeplinesc funcţii directe (proprii domeniului) – în hotelărie, alimentaţie, agenţii de turism, transport etc.- care antrenează circa 90% din totalul angajaţilor şi funcţii indirecte, secundare conţinutului propriu-zis al activităţii – în sectoarele cultural-sportive, recreative şi de divertisment – cu aproape 10% din personal. În privinţa nivelului de pregătire profesională, structura personalului are forma unei piramide: - cadre de conducere (cu studii superioare) – director, director adjunct – cca 10% din totalul angajaţilor; - tehnicieni cu studii medii şi superioare de specialitate (şcoli postliceale, colegii, alte forme de pregătire) – cca 8%; - personal de bază având calificare de specialitate (medie şi submedie) – 42%; - personal de bază fără calificare – 40%. M3.U3.6. Rezumat Particularităţile muncii în turism - Consum mare de muncă vie; - Răspundere materială şi morală ridicată; - Nivel relativ ridicat şi complex de pregătire; - Contactul direct dintre lucrător şi client/turist; - Ocuparea sezonieră/temporară şi, ca atare, fluctuaţia mare a personalului comparativ cu alte domenii; - Practicarea muncii cu timp parţial şi, deci, utilizarea modelelor flexibile ale ocupării personalului; - Feminizarea muncii în turism; - Mobilizarea ridicată datorată altor cauze decât sezonalitatea; - Angajarea întregului timp de muncă al unei zile. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism - Numărul celor angajaţi direct în industria turismului şi ponderea acestora în totalul populaţiei ocupate la scară mondială; - Ritmurile de creştere a numărului personalului; - Perspective şi previziuni ale O.M.T.; - Diferenţe sensibile de la o ţară la alta; - Analiza calitativă şi structurală a personalului ocupat în turism (după funcţia îndeplinită, pregătirea profesională, sex, vârstă, statutul profesional etc.). M3.U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor 1.Printre caracteristicile forţei de muncă în turism se numără: a. nivelul foarte scăzut de pregătire b. răspunderea materială şi morală ridicată

152

c. consumul scăzut de muncă vie d. toate răspunsurile sunt corecte 2.Printre particularităţile muncii în turism se numără: a. ocuparea sezonieră a personalului b. feminizarea forţei de muncă c. practicarea muncii în sistemul „part-time” d. toate acestea 3.Cerinţele lucrătorilor din turism se pot rezuma la: a. motivaţia muncii b. rolul social în organizaţie c. atitudini şi valori ale angajatului d. toate răspunsurile sunt corecte Temă de control Analizaţi în maxim 5 pagini tendinţele în evoluţia populaţiei ocupate în turism la nivel naţional/regional/judeţean/local.

153

Unitatea de învăţare M3.U4. Serviciile turistice Cuprins M3.U4.1. Introducere ......................................................................................................... 154

M3.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................... 154 M3.U4.3. Tipologia serviciilor turistice .............................................................................. 154 M3.U4.4. Transporturile turistice........................................................................................ 157 M3.U4.5. Industria ospitalităţii ........................................................................................... 171 M3.U4.6. Rezumat ............................................................................................................. 182 M3.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................... 184

M3.U4.1. Introducere Serviciile turistice se prezintă ca un ansamblu de activităţi ce au ca obiect satisfacerea tuturor nevoilor turistului în perioada în care se deplasează şi în legătură cu aceasta. O parte a activităţilor ce dau conţinut prestaţiei turistice vizează deci acoperirea unor necesităţi obişnuite, cotidiene, (odihnă, hrană), altele prezintă caracteristici specifice turismului şi respectiv formelor particulare de manifestare a acestuia. M3.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
Să prezinte diversele caracteristici ale serviciilor
Să realizeze tipologia serviciilor
Să cunoască importanţa şi conţinutul transporturilor turistice
Să determine rolul şi tipologia serviciilor de cazare turistică
Să identifice rolul alimentaţiei în structura produsului turistic
Să stabilească importanţa serviciilor de agrement

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

M3.U4.3. Tipologia serviciilor turistice Prin natura lui, serviciul turistic trebuie să asigure condiţii pentru refacerea capacităţii de muncă, simultan cu petrecerea plăcută şi instructivă a timpului liber; de asemenea, el trebuie astfel conceput, încât, în urma efectuării consumului turistic,

154

individul să dobândească un plus de informaţii, cunoştinţe, chiar deprinderi noi. Numai astfel se poate vorbi de un conţinut al prestaţiei turistice în concordanţă cu cerinţele epocii moderne, cu exigenţele turismului contemporan. Iar în condiţiile actuale ale ţării noastre, angajată pe coordonatele unei noi dezvoltări, o asemenea orientare a serviciului oferit oamenilor imprimă turismului caracterul unui important instrument în creşterea calităţii vieţii. O altă cerinţă a consumului turistic, la care serviciul turistic, prin conţinutul său, este chemat să contribuie efectiv, o constituie asigurarea unei odihne active a turistului. Ca rezultat al creşterii productivităţii muncii şi progresului ştiinţific şi tehnic, se reduce săptămâna de lucru, se măresc dimensiunile timpului liber, zilnic şi săptămânal. Acesta are drept consecinţă transformarea într-o constantă a timpului de odihnă pasivă şi implicit sporirea solicitărilor faţă de formele odihnei active, stimulate şi de efectele negative ale concentrării urbane, între care poluarea, stresul etc. Odihna activă tinde, astfel, să devină o componentă tot mai importantă a serviciului turistic; ea reprezintă totodată, un procedeu modern, eficient de deconectare, de tratament, ameliorarea consecinţelor nefavorabile ale suprasolicitării nervoase. Pornind de la aceste premise, organizatorilor de turism le revine sarcina conceperii unor vacanţe, respectiv aranjamente turistice, cu posibilităţi multiple de desfăşurare a unor activităţi recreative: culturale, artistice, sportive, deprinderea ş i practicarea unor meserii artizanale, stimularea unor pasiuni („hobby”) etc., menite să diversifice agrementul tradiţional şi să sporească atractivitatea manifestărilor turistice, să răspundă criteriilor odihnei active. Aceste preocupări sporesc în intensitate odată cu transformarea turismului în fenomen de masă, cu creşterea frecvenţei de petrecere a timpului liber în afara reşedinţei permanente. În perioada contemporană, se manifestă un proces continuu de îmbogăţire a conţinutului prestaţiei turistice cu noi tipuri de activităţi – procese specifice şi turismului românesc – ca expresie a receptivităţii şi adaptabilităţii turismului la schimbările intervenite în structura nevoilor de consum, a creşterii rolului în formarea şi educarea oamenilor. Ele se pot clasifica în grupe relativ omogene, operând cu mai multe criterii. Astfel, activităţile înglobate în conţinutul prestaţiei turistice se pot structura, în funcţie de etapele principale în desfăşurarea unei călătorii, în: servicii legate de organizarea voiajului şi servicii determinate de sejur. Serviciile care asigură voiajul sunt constituite în cea mai mare parte din prestaţiile oferite de companiile de transport: ele privesc facilităţile şi comodităţile de organizare a călătoriei, calitatea lor determinând opţiunea turistului pentru un anumit mijloc de transport sau tip de aranjament. Tot în această categorie sunt incluse serviciile de publicitate turistică precum şi alte servicii prestate de agenţiile de voiaj. Serviciile de sejur sunt mai complexe, ele vizează satisfacerea necesităţilor cotidiene ale turistului şi asigurarea condiţiilor de agrement. Dar li se mai pot adăuga

155

serviciile cu caracter special, determinate de unele forme particulare de turism (tratament – în cazul turismului balneomedical, traduceri în cazul turismului de congrese etc). În raport cu importanţa faţă de mobilul călătoriei şi motivaţia cererii, serviciile turistice pot fi: de bază (transport, cazare, alimentaţie, tratament sau orice altă activitate ce prezintă motivaţia de bază a călătoriei ca: vânătoarea, hipism, schi, yachting etc., şi complementare ori suplimentare (informaţii, activităţi culturale – sportive, închirieri de obiecte ş.a). În general, ponderea cea mai mare o deţin serviciile de alimentaţie şi cazare, urmate de cele de transport şi de agrement. Raportul dintre serviciile de bază şi celelalte servicii, ca şi în interiorul subgrupelor între diferite prestaţii, este diferit în funcţie de conţinutul formelor de turism practicate; astfel, pentru turiştii automobilişti serviciul de transport nu este inclus în prestaţie, aceştia deplasându-se cu mijloace proprii; în cazul turiştilor care se deplasează cu cortul sau rulota, aranjamentele pentru cazare sunt lipsite de importanţă etc. O altă posibilitate de clasificare a serviciilor foloseşte drept criteriu natura şi forma de manifestare a cererii. Din acest punct de vedere se întâlnesc servicii ferme (transport, cazare, programe cultural – artistice etc.), angajate anterior desfăşurării consumului turistic prin intermediul agenţiilor de specialitate şi servicii spontane, solicitate în momentul în care turistul ia contact cu oferta. Caracterul spontan este specific prestaţiilor suplimentare, dar se poate întâlni şi pentru prestaţiile de bază în situaţia turistului pe cont propriu. Cunoaşterea conţinutului acestor categorii de servicii furnizează informaţii privind distribuirea cererii şi preferinţelor turiştilor, favorizând organizarea şi planificarea unor acţiuni, orientează dezvoltarea serviciilor în vederea stimulării cererii. În funcţie de modalităţile de plată sau de relaţiile financiare angajate între prestatori şi beneficiari, serviciile pot fi cu plată (majoritatea serviciilor), aceasta realizându-se anterior prestaţiei, simultan sau posterior acesteia şi gratuite sau sub forma unor facilităţi, costul lor fiind suportat din cheltuielile generale ale organizatorilor de turism (servicii de publicitate, de intermediere, comision) şi având drept scop stimularea circulaţiei turistice, asigurarea accesului larg la turism a unor categorii de solicitanţi. După natura (caracterul) lor, se poate face o delimitare între serviciile specifice, generate de desfăşurarea propriu-zisă a activităţii turistice şi servicii nespecifice, rezultat al existenţei unei infrastructuri economico-sociale generale, care se adresează în egală măsură turiştilor şi rezidenţilor (transport în comun, telecomunicaţii, reparaţii întreţinere, cultural-artistice etc.) Serviciile turistice se mai pot structura după aria de localizare a prestării lor, după forma de prezentare (globală sau în activităţi independente), după caracterul lor, după formele de turism şi modalităţile angajării prestaţiei, în raport cu natura prestatorilor etc.

156

Toate acestea completează imaginea bogăţiei şi varietăţii structurale a prestaţiei turistice şi sugerează totodată şi direcţii şi posibilităţi de dezvoltare. M3.U4.4. Transporturile turistice Transportul reprezintă una dintre componentele de bază ale prestaţiei turistice; el asigură deplasarea turiştilor de la locul de reşedinţă la cel de petrecere a vacanţei, în cazul

turismului de sejur sau pe toată durata călătoriei, în cazul celui itinerant. Ca serviciu turistic, transportul nu reprezintă numai posibilitatea de acces la destinaţia consumului turistic, ci şi o componentă importantă a acestuia. În valoarea produsului turistic, serviciile turistice deţin de la 25% la 50%, în funcţie de forma de turism, modalitatea de transport, distanţa între locul de provenienţă a turistului şi cel de destinaţie, sezon, conjunctura de pe piaţa mondială a combustibilului etc.75. Transportul reprezintă prima manifestare a consumului turistic, fiind singura componentă de care nu se poate dispensa turistul în acţiunea sa de deplasare spre destinaţia turistică. Legăturile dintre turism şi transport sunt atât de strânse, complexe şi variate încât se poate spune că transportul, prin atractivitatea sa, poate deveni stimul al motivaţiei de călătorie, cu alte cuvinte, determinant al cererii turistice. Industria mijloacelor de transport şi a serviciilor de transport „alimentează” masiv industria turistică, transportul căpătând alături de rolul său funcţional şi un rol atractiv pentru satisfacerea nu numai a necesităţii de acces turistic, dar şi a motivaţiei turistice. S-a dezvoltat astfel o nouă subramură industrială, cea a mijloacelor de transport de agrement – nautic, terestru, pe cablu, aerian. Raportul turism-transporturi tinde să se inverseze: dacă la începutul istoriei lor comune turismul era tributar transportului, ca factor dinamizator, astăzi se conturează tot mai mult rolul turismului ca factor catalizator al transporturilor76. Transporturile turistice, ca parte componentă a prestaţiei turistice, prezintă caracteristicile generale ale acesteia, între care sezonalitate accentuată în exploatare, rigiditate datorită capacităţii limitate, participarea unui număr mare de prestatori din domenii diferite (transport, turism, industrie) ş.a. Serviciile de transport au şi o serie de trăsături distinctive în raport cu celelalte servicii şi anume77: manifestă o receptivitate ridicată faţă de progresul tehnic, sunt intensive în capital, necesitând investiţii foarte mari, oferă oportunităţi pentru economia de scală, au o vulnerabilitate extremă la crizele internaţionale, economice şi politice. Interdependenţa dintre dinamica activităţii turistice şi factorul transporturi se evidenţiază şi prin faptul că în organizarea acestora din urmă trebuie să ţină seama de 75

Cristureanu, C., op. cit., p. 251. Idem, p. 252. 77 Minciu, R., op. cit., p. 233. 76

157

necesitatea asocierii atributelor rapid şi confortabil în derularea călătoriei. Confortul

este unul dintre aspectele importante în stimularea deplasărilor în interes turistic. Confortul se referă atât la condiţiile oferite în interiorul mijlocului de transport (posibilitatea de odihnă, relaxare, servire a mesei), cât şi la alte aspecte legate de organizarea călătoriei, cum ar fi: siguranţa, asigurarea transferului de la staţia de destinaţie la hotel şi invers, desfăşurarea voiajului fără întreruperi, chiar şi în situaţia folosirii combinate a mai multor mijloace de transport, efectuarea unor prestaţii auxiliare etc. O altă faţetă a relaţiei turism-transporturi este reliefată de influenţa costurilor. Cu un conţinut complex (costuri de operare, costuri materiale, cu resursele umane etc.) şi dependente de o multitudine de factori, costurile serviciilor de transport au înregistrat dea lungul timpului o scădere, ceea ce s-a reflectat într-o sporire a circulaţiei turistice. Reducerea costului transportului trebuie efectuată cu respectarea unor cerinţe: - o corespondenţă riguroasă între nivelul preţurilor şi calitatea serviciilor; - asigurarea unei palete largi de preţuri, cu niveluri adecvate tuturor categoriilor de clienţi potenţiali; - practicarea unui sistem de facilităţi în funcţie de perioadă, distanţe, grup de turişti etc. Pentru ofertantul de turism de pe piaţa internaţională, serviciile de transport prezintă importanţă şi din alt punct de vedere78. Toate prestaţiile turistice (cazare, alimentaţie, agrement, tratament etc.) sunt oferite şi consumate de turist în interiorul graniţelor ţării exportatoare, unde nu există posibilitatea înlocuirii furnizorului autohton cu un furnizor străin sau a variantei de consum inbound cu o altă variantă de consum; singurul serviciu care se prestează în afara teritoriului ţării exportatoare de turism este transportul pe traseu extern. În ţara lor de reşedinţă, turiştii au posibilitatea să compare mai multe oferte de transport şi să opteze pentru cea mai avantajoasă dintre ele. Pentru fiecare mijloc de transport vom analiza, în cele ce urmează, caracteristicile şi tipurile de aranjamente utilizate în circulaţia turistică. Transporturile turistice rutiere Transportul rutier reprezintă mijlocul de transport privilegiat al turismului internaţional în ţările occidentale. În multe ţări el reprezintă forma dominantă de deplasare în călătoriile interne, întrunind 60-70% din opţiuni. Transporturile rutiere se realizează prin intermediul autocarelor, microbuzelor şi autoturismelor. Autocarele şi microbuzele sunt utilizate, cu precădere, în cadrul formelor organizate de turism, sunt destinate transporturilor colective şi se află în proprietatea şi/sau administrarea organizatorilor de turism. Deşi mai persistă ideea că autocarul este un

•

78

Cristureanu, C., op. cit., p. 252.

158

mijloc de transport depăşit, inconfortabil sau bun pentru vârsta a treia, practicarea unor aranjamente turistice de tipul „totul inclus”, ori construirea şi exploatarea unor autocaredormitor au determinat o uşoară creştere a numărului solicitărilor din partea tinerilor sau a membrilor unor asociaţii (cluburi, întreprinderi etc.). Serviciile oferite de transportatorii specializati în domeniu se grupează în79: rute-expres, interne şi internaţionale; închirieri de autocare sau rute la cerere (charter); organizarea de circuite sau excursii; operaţiuni de transfer. Autoturismele sunt folosite, de regulă, pentru călătoriile pe cont propriu, iar în ceea ce priveşte proprietatea, ele aparţin în cea mai mare parte turiştilor sau unor întreprinderi specializate şi exploatate prin sistemul închirierilor. Poziţia privilegiată în opţiunea turiştilor este explicabilă prin avantajele sale: volum nelimitat al bagajelor, flexibilitatea orarului, posibilitatea realizării unor opriri multiple, libertatea alegerii traseului, supleţe, costul cel mai mic în cazul utilizării la capacitate etc. Nu trebuie neglijate nici neajunsurile: insecuritatea, dependenţa de condiţiile naturale, solicitarea fizică şi nervoasă a conducătorului auto etc. Pe distanţe scurte şi medii, automobilul rămâne lider incontestabil. Asupra evoluţiei turismului rutier acţionează o serie de factori: producţia din industria de autoturisme; evoluţia preţului energiei; dezvoltarea firmelor de închiriere a autoturismelor; modernizarea şi extinderea reţelelor rutiere; relaxarea formalităţilor vamale şi administrative la punctele de frontieră; evoluţia veniturilor individuale; dinamica demografică; dinamica socială privind structura şi dimensiunea familiei. Automobilul este tot mai prezent şi în călătoriile cu mijloace combinate, ceea ce a favorizat consacrarea şi larga utilizare a aranjamentelor FLY and DRIVE (constând în deplasarea cu avionul în formula IT sau charter şi închirierea de automobil – rent a car) sau RAIL ROUTE (turistul călătoreşte cu trenul împreună cu automobilul său). Transporturile turistice aeriene Transporturile aeriene reprezintă o componentă importantă a economiei mondiale şi joacă un rol deosebit în desfăşurarea activit ăţii turistice. Mijloacele aeriene sunt utilizate cu preponderenţă pe distanţe lungi şi foarte lungi (studiile organismelor de

•

79

Minciu, R., op. cit., p. 252-253.

159

specialitate relevă că avionul este folosit ca mijloc de deplasare în proporţie de 50% pe distanţe între 1000 şi 4000 km şi aproape în exclusivitate pe rute ce depăşesc 4000 km). Transformările radicale produse în planul tehnologiei şi al managementului au contribuit la sporirea vitezei comerciale a mijloacelor, înmulţirea liniilor directe şi creşterea frecvenţei zborurilor, la folosirea unor nave de mare capacitate şi independenţa lor pe rute foarte lungi, reducerea costurilor de exploatare a echipamentelor de zbor, introducerea de noi aranjamente şi facilităţi etc. Utilizarea transporturilor aeriene în scopuri turistice prezintă şi unele neajunsuri, între care: dependenţa acestora de condiţiile naturale, o anumită insecuritate a voiajelor, investiţii mari în construirea şi exploatarea unor aeroporturi moderne, influenţa penuriei de combustibil, a terorismului, a crizelor economice şi financiare. În cadrul pieţei mondiale a turismului se poate vorbi astăzi despre o sub-piaţă a transporturilor aeriene care, uneori, depăşeşte conturul trasat de fluxurile turistice şi se manifestă ca o piaţă paralelă, nu întotdeauna complementară pieţei turistice. Din punct de vedere al mobilului călătoriei, pasagerii companiilor aeriene se împart în trei categorii distincte care necesită o tratare specială prin elaborarea unei politici comerciale specifice: 1. categoria de public care alege călătoria cu avionul indiferent de preţ. Aceştia sunt pasagerii „absoluţi” ai transportului aerian, deţin venituri mari şi pornesc în alegerea mijlocului de transport şi al tipului de avion de la criteriile „timp” şi „confort”. Pentru personalităţile de stat, oamenii de afaceri, artişti etc., preţul călătoriei se măsoară în timp de lucru irosit şi nu în bani; 2. categoria de public constrânsă să călătorească cu avionul, ca singurul mijloc de transport cu care pot să întreprindă o călătorie. Din această categorie fac parte persoanele cu dizabilităţi şi călătorii către destinaţiile care nu sunt accesibile în alt mod; 3. publicul care nu este obligat să călătorească cu avionul şi care optează pentru acest mod de a călători comparându-i avantajele şi dezavantajele cu celelalte mijloace de transport. Acesta este cel mai însemnat segment de piaţă căruia i se adresează transportul aerian. Cea mai mare parte a acestui public este formată din turişti, pentru ei transportatorii aerieni adaptându-ş i în decursul timpului politica de comercializare, atât pe planul tarifelor practicate, cât şi pe cel al adaptării gradului de confort al aparatelor de zbor. Marea varietate a formelor de turism determinate de diversitatea motivaţiilor de călătorie au determinat specialiştii să afirme că cererea pentru transportul aerian de persoane se suprapune, în linii mari, cererii turistice.

160

Principala cauză a expansiunii transporturilor aeriene o reprezintă superioritatea performanţelor aparatelor de zbor comparate cu alte mijloace de transport. Transportul pe calea aerului se caracterizează prin rapiditate, adaptabilitate, regularitate, comoditate, siguranţă, accesibilitate80. Alături de aceste caracteristici trebuie menţionate şi particularităţile economice ale pieţei respective care a cunoscut o dinamică sinuoasă, mai ales începând din anii 1970 (perioada primului şoc petrolier) şi până în zilele noastre. Printre cele mai importante aspecte menţionăm: dinamică iniţială susţinută, intensificarea concurenţei, vulnerabilitate, eterogenitate, evoluţie ciclică81. Serviciile de transport aerian se pot subdiviza în: - servicii regulate sau curse de linie; - servicii neprogramate sau curse charter; - servicii de taxi aerian. Cursele regulate operează pe rute fixe, bine definite, ale căror puncte de îmbarcare, debarcare, escale sunt programate pe baza unor orare publice, pentru fiecare dintre ele existând licenţă de zbor garantată guvernamental82. Aceste servicii sunt oferite de companii publice sau private. Călătoriile pe curse regulate sunt solicitate de persoanele care se deplasează individual, pe cont propriu, al căror traseu coincide cu rutele stabilite de companiile aeriene şi care sunt dispuse/acceptă să plătească mai mult pentru aceste servicii, în sensul că se achită costul integral al acestor servicii. Dezvoltarea rapidă a transporturilor aeriene înregistrată în ultimii ani, o mai mare flexibilitate şi adaptabilitate la cerere, promovarea unor soluţii tehnice care au permis tarife mai accesibile au condus la creşterea frecvenţei solicitărilor şi faţă de cursele regulate. În cadrul acestora se practică două tipuri de aranjamente turistice: „inclusive tours” (IT) şi „part charter”. Aranjamentul IT (voiajul forfetar) este o călătorie turistică organizată de un touroperator sau o agenţie de turism şi o companie aeriană, prin intermediul unei curse regulate. Preţul acestei călătorii este o sumă globală, dinainte stabilită, ce acoperă costul transportului, cazarea şi masa, un minim de program de agrement şi cheltuielile organizatorului („package”). În aceste aranjamente, preţul transportului este inferior tarifului obişnuit pentru clasa economică şi este acceptat de companiile aeriene în scopul asigurării unui grad de ocupare ridicat al aeronavelor. Aceste aranjamente impun respectarea unor condiţii referitoare la: certitudinea datelor de deplasare, călătoria dusîntors, restricţii în privinţa rutelor, durata minimă a sejurului, mărimea grupului. În plus, 80

Detalierea acestor caracteristici poate fi studiată în Cristureanu, C., op. cit., p. 258. Idem, p. 259-260. 82 Holloway, J. Ch., The Business of Tourism, Fourth edition, Pitman Publishing, London, 1994, p. 72. 81

161

touroperatorul sau agenţia de turism care comercializează aceste aranjamente trebuie să fie agreate IATA (Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Aerieni) şi să asigure o publicitate adecvată produselor. Aranjamentele IT se diferenţiază în funcţie de beneficiar şi pot fi: individuale sau de grup (GIT), condiţiile de realizare fiind reglementate prin rezoluţiile IATA. Exemple Pentru protejarea încasărilor din vânzările de bilete de avion la tarife

normale sunt aplicate o serie de condiţii care să împiedice pe călătorii „business” să beneficieze de tarife IT: - biletul trebuie procurat printr-o agenţie turistică; - agenţia de turism trebuie să publice un program al aranjamentului respectiv (transport şi sejur) în broşurile speciale, iar acest program va trebui respectat; - pasagerul care beneficiază de tarif IT trebuie să utilizeze şi serviciile la sol respective; - sejurul trebuie să aibă o durată minimă stabilită. Formula „part-charter” (bloc-sièges) constă în închirierea parţială de către touroperator a cursei de linie şi vânzarea locurilor în sistem charter. Această formulă este considerată mai eficientă de către compania aeriană care vinde o parte a locurilor în sistem bloc, având astfel mai puţine responsabilităţi, şi mai flexibilă de către TO care dispune, pe întreg sezonul, de un număr de locuri pe o linie aeriană, repartizate pe mai multe zboruri, date şi ore. În acelaşi timp, se vor aplica măsurile de protejare a vânzării la tarife normale, impunând pasagerilor în sistem part-charter condiţii similare cu cele menţionate mai sus pentru aranjamentele IT. Cursele charter (la cerere) se adresează unui grup organizat ai cărui membri beneficiază de un avantaj privind preţul transportului aerian, condiţionat de apartenenţa la grupul respectiv şi de scopul turistic al călătoriei. În transportul aerian charter se regăsesc, în mod egal, interesele comerciale ale industriei turistice şi ale transportatorilor. De aceea vom trata mai pe larg modalităţile de organizare a acestui serviciu de transport aerian, pentru a demonstra relaţia de intercondiţionalitate a celor două mari sectoare: turismul şi transporturile. Cursele charter, în opoziţie cu cele regulate, nu operează pe baza unor orare prestabilite şi, în general, nu sunt promovate de companiile aeriene, ci de intermediari, cel mai adesea, touroperatori. Aceştia închiriază aeronavele pentru o sumă fixă şi preiau

162

întreaga responsabilitate privind comercializarea locurilor, stabilirea frecvenţei zborurilor şi chiar rutele. Avantajul deosebit al curselor charter este preţul transportului – foarte mic în comparaţie cu alte aranjamente – dar el este condiţionat de respectarea unor restricţii referitoare la orele şi zilele de zbor, gradul de umplere (care trebuie să fie de 80% pentru a asigura eficienţa exploatării aeronavei), durata sejurului, mărimea grupului etc. O dată cu creşterea traficului turistic pe calea aerului s-au conturat o serie de aranjamente comerciale charter care se află încă în continuă diversificare. Ele pornesc însă de la cele patru categorii de bază: - charterele de grup, cu sau fără afinitate; - charterele inclusive tours; - charterele pentru uz propriu (own-use); - charterele specializate. Reglementările naţionale variază, dar respectă aceste concepte de bază. Pe anumite pieţe pot interveni o serie de restricţii care să împiedice practicarea unuia sau altuia dintre aceste aranjamente, ceea ce face ca diferitele regiuni turistice să se specializeze în anumite tipuri de chartere, în funcţie de interesele industriei turistice. Dintre noile variante de charter apărute pe măsura sporirii necesităţilor, vom exemplifica cu charterul pentru grup de studiu şi studenţi, charterul pentru evenimente speciale, charterul pentru sportivi, pelerini sau militari. Atunci când pe aceeaşi rută călătoresc mai multe grupuri care aparţin unor tipuri diferite de charter, cursa respectivă poartă numele de charter partajat (split charter). Cursele charter de grup. Au fost reglementate două categorii de astfel de curse, respectiv cu afinitate (affinity) şi fără afinitate (non affinity). Reglementările referitoare la cursele charter de grup cu afinitate au la bază Rezoluţia IATA 045, adoptată în 1948. Aceasta stipula că „...un grup are dreptul la avantaje speciale pentru a beneficia de transport aerian, dacă se încadrează în următoarele condiţii: - grupul să fie constituit cu un anumit interval de timp înainte de manifestarea cererii pentru transportul aerian; - scopul constituirii grupului să fie altul decât călătoria; - să existe suficientă afinitate între membrii grupului, care să distingă grupul de publicul larg.” Grupurile-sursă a cererii de transport aerian trebuie să fie constituite dintr-un număr de maxim 50.000 persoane (în unele cazuri 20.000) sau 5% din comunitatea din care fac parte. Costul cursei charter se împarte în mod egal între participanţi, conform sistemului pro-rata (în funcţie de gradul de utilizare a avionului). Întreaga capacitate a unui avion trebuie închiriată, deşi, în cazul charterului partajat, pot exista mai mulţ i

163

organizatori şi deci mai multe grupuri. În acest caz, dimensiunea minimă a grupului trebuie să fie de 40 persoane, iar numărul grupurilor este de obicei limitat. Dar, pe măsură ce acest gen de curse devine tot mai popular, creşte şi dificultatea de a se aplica reglementările referitoare la componenţa grupurilor. Cursa charter cu afinitate a devenit cea mai răspândită formă de charter în alte regiuni decât Europa şi bazinul mediteranean, unde sistemul charter este reprezentat de IT-uri. Cursele charter de grup fără afinitate au apărut ca urmare a Declaraţiei de la Ottawa din 1972. Este vorba despre o nouă etapă a liberalizării transporturilor aeriene de grup în vederea utilizării capacităţii de transport la tarife moderate, acoperirea necesităţilor de transport exprimate de cererea turistică cu venituri moderate şi stimularea industriei turistice. Reglementările pe care se bazează organizarea de curse non-affinity sunt: - închirierea întregii capacităţi a avionului; - fiecare organizator de voiaje trebuie să cumpere/închirieze un număr minim de 40 de locuri; - pasagerii trebuie să-şi cumpere locul cu cel puţin 60 de zile înainte de data începerii călătoriei. În SUA aceste curse au fost denumite TGC (Travel Group Charter), iar în Europa Advance Booking Charter (ABC)83. Cursele charter IT (Inclusive Tours) Conform definiţiei date de CECA (Conferinţa pentru Aviaţia Civilă Europeană) în 1968, „....un aranjament IT constă dintr-o călătorie dus şi întors (round trip) sau în circuit (circle trip), efectuată total sau parţial pe calea aerului, contra unui tarif global, care include alături de transport, cazarea pe toată perioada, care începe la data plecării pasagerilor şi se termină la data întoarcerii lor la locul plecării. Pot fi asigurate, de asemenea, şi servicii suplimentare. Aceste călătorii pot fi efectuate pe curse regulate decomercializate (part-charter) sau cu avioane închiriate special în acest scop. În cazul utilizării avioanelor închiriate în sistem charter, aceste curse poartă numele de ITC (Inclusiv Tour Charter). Ele au durate şi destinaţii stabilite de compania aeriană care le operează.” Importanţa în creştere a ITC-urilor, pe rute intra-europene, a adus în atenţia CECA necesitatea definirii curselor ITC în vederea stabilirii unei maxime liberalizări a acestui tip de trafic. Astfel, o definiţie revizuită a ITC o completează pe cea precedentă precizând

83

Detalii privind condiţiile de comercializare pot fi studiate în Cristureanu, C., op. cit., p. 277-278 şi Minciu, R., op. cit., p. 244-245.

164

că „...un aranjament ITC trebuie organizat de o firmă specializată în turism (touroperator), iar plata trebuie realizată integral înainte de efectuarea zborului”. Condiţiile aplicate curselor ITC în Europa sunt mai liberale decât cele adoptate pentru cursele ITC transatlantice. De asemenea, puţine state europene aplică un control al preţurilor asupra curselor charter între ţările europene. Pentru ITC transatlantice există însă restricţia ca tarifele să reprezinte 110% din tariful GIT aplicabil pentru mijlocul săptămânii, cu un supliment de 7 dolari/noapte pentru aranjamente cu o durată mai mare de 15 zile. Exemple Faţă de politica europeană în domeniul aranjamentelor charter IT, reglementările nord-americane sunt mult mai stricte. Regula cea mai

drastică, care a constituit un impediment în dezvoltarea curselor IT americane a fost regula „celor trei puncte”, respectiv obligaţia turiştilor de a se opri pentru înnoptare în cel puţin trei localităţi de pe traseu, distanţate la minim 50 de mile între ele. În noiembrie 1974, CAB (Civil Aeronautics Board) a introdus sistemul charter cu o singură escală, sub denumirea de OTC (One Stop Inclusive Tours) în rândul aranjamentelor charter. Condiţiile în care trebuie să se încadreze OTC sunt mult mai puţin stricte, astfel: - durata minimă a călătoriei este de 4 zile în cazul destinaţiilor din America de Nord şi şapte zile pentru toate celelalte destinaţii; - în preţ sunt incluse transportul aerian, cazarea şi transportul la sol; - costul nu trebuie să se situeze la un nivel inferior tarifului charter agregat; - firmele organizatoare trebuie să înainteze CAB lista de pasageri cu cel puţin 15 zile înainte de data plecării pentru destinaţiile americane şi cu 30 zile înainte pentru celelalte destinaţii. Nu se admite modificarea acestor liste; - firma de turism are obligaţia de a înainta către CAB un prospect al călătoriei.

Cursele charter own-use (Single Entity) reprezintă un alt tip de cursă charter utilizat de un beneficiar individual. Reglementările care guvernează operarea sa sunt mult mai uniforme pe plan internaţional. Un asemenea charter este admis numai atunci când o persoană fizică sau juridică închiriază un avion pentru uz propriu, cu scopul de a transporta persoane sau obiecte, cu condiţia ca preţul transportului să fie suportat în

165

întregime de afretator. În consecinţă, cel care închiriază spaţiul de zbor nu îl mai poate comercializa. Cursele charter specializate sunt, la rândul lor, de mai multe feluri:  Curse charter pentru studenţi sau pentru grupuri de studiu. În conformitate cu reglementările CEAC, condiţia de operare a acestui tip de curse charter este închirierea integrală a unei capacităţi pentru transportul unor studenţi sau elevi care urmează cursurile de zi ale unei instituţii de învăţământ recunoscute. Reglementările SUA denumesc acest tip de aranjamente „chartere pentru grup de studiu” (study group charter). Avionul închiriat poate transporta orice număr de grupuri cu condiţia ca numărul minim de participanţi într-un grup să fie de 40, iar vârsta maximă a participanţilor să fie de 25 de ani. În plus, reglementările prevăd un interval minim de patru săptămâni între data plecării şi data sosirii. Preţul de vânzare include masa, transportul la sol şi cazarea.  Cursele charter pentru evenimente speciale (Special Event Charters) sunt admise în majoritatea statelor membre CEAC, atunci când un grup nu are posibilitatea de a se conforma condiţiilor rezervării anticipate (ABC). Avioanele pentru aceste curse sunt închiriate pentru transportul unuia sau mai multor grupuri, cu scopul de a participa la un eveniment deosebit, de natură socială, culturală, sportivă, profesională sau de altă natură. Aceste curse pot opera numai spre ţara în care are loc evenimentul special, iar durata sejurului este strâns legată de durata evenimentului. Preţul aranjamentului poate include, pe lângă contravaloarea transportului aerian şi pe aceea a serviciilor de cazare, precum şi costul biletului, abonamentului sau al altor documente care atestă dreptul de a participa la un anumit eveniment.  Curse charter pentru pelerini (Pilgrim Charter) reprezintă o categorie specială de chartere care au ca destinaţie centre religioase sau cu semnificaţie religioasă şi a fost creată pentru a înlesni accesul persoanelor care doresc să se deplaseze spre locurile de cult. Caracteristic este faptul că preţurile sunt foarte scăzute, iar pasagerii nu au obligaţia să achiziţioneze şi alte servicii cu excepţia celor de transport aerian. Serviciile de taxi aerian sunt oferite de curse charter private, având capacitate de 4-18 locuri şi independenţă de zbor de 500-600 km. Ele sunt practicate cu prioritate în călătoriile de afaceri, oferind avantaje de flexibilitate şi confort.

166

•

Transporturile turistice feroviare Transporturile feroviare reprezintă una dintre cele mai vechi forme de călătorie şi

a jucat un rol important în dezvoltarea turismului în secolul XIX şi în prima jumătate a secolului XX. Unele linii de căi ferate au intrat chiar în istoria turismului internaţional: Paris- Coasta de Azur cu Trenul albastru, Transiberianul, Orient Expres, anumite linii ferate din Elveţia specializate pentru turismul alpin. De la mijlocul secolului XX concurenţa transportului rutier şi aerian a determinat încetinirea dezvoltării transportului turistic pe calea ferată, acesta continuând să fie principalul mijloc de transport pe liniile interne şi pentru ţările cu o economie mai slab dezvoltată. În industria mijloacelor de transport feroviar s-au produs o serie de modificări calitative – tehnice şi structurale – care au stimulat legătura cu turismul. Astfel, a crescut viteza de deplasare a trenurilor, gradul de confort al călătoriei, extinderea reţelei de căi ferate etc. De asemenea, agenţiile de voiaj au mărit varietatea aranjamentelor turistice care folosesc trenul ca mijloc de transport. În organizarea transporturilor turistice cu mijloace feroviare se folosesc atât cursele regulate, cât şi cele speciale (charter). În cazul curselor de linie, agenţiile de voiaj închiriază o parte a capacităţii garniturilor; în situaţia unor trasee mai aglomerate se realizează suplimentarea capacităţii trenurilor obişnuite. Cursele speciale sunt organizate în perioadele de sezon şi la sfârşitul săptămânii. Ele pot fi exploatate, integral sau parţial de organizatorii de turism. Asociat acestor modalităţi de organizare a călătoriei, în practica turistică se întâlneşte o gamă largă de aranjamente. Cel mai important, din care derivă şi celelalte, este aranjamentul RIT (Rail Inclusive Tour). El constă în comercializarea, de către agenţia de voiaj, la un preţ global, a unui pachet de servicii ce include: călătoria cu trenul, cazarea, masa şi un minim de prestaţii de agrement. El se adresează turismului organizat, de grup sau individual. Aranjamentul RIT se poate realiza în multe variante: circuite, călătorii dus-întors, călătorii într-o singură direcţie, curse combinate. De asemenea, el se poate diferenţia în funcţie de vârstă, mărimea grupului şi perioada de organizare. În fiecare caz în parte se stabilesc tarifele şi condiţiile/restricţiile de desfăşurare a călătoriei, prin înţelegeri/contracte între agenţia de turism şi compania de cale ferată. Principalele tipuri de acorduri RIT sunt:  RIT-I, destinat turiştilor individuali, caracterizat prin faptul că oferă acestora o reducere a tarifului normal cu 20%, fără să impună restricţii de durată pentru călător sau de volum minim de vânzări pentru agentul de turism;  RIT-IG, destinat turiştilor individuali sau celor care călătoresc în grupuri mici (6 persoane); el prevede o reducere de până la 40% la tariful normal, dar obligă

167

agentul de voiaj la realizarea unui volum minim la traficului. Un alt avantaj al acestui aranjament este libertatea în privinţa programării transportului, ceea ce răspunde mai bine cererii turiştilor;  RIT-GP, destinat grupurilor mari de turişti care călătorec programat. Reducerile de tarif sunt mai mari, de până la 45%, dar sunt acordate cu respectarea unui număr minim de turişti, programarea plecărilor şi sosirilor în anumite zile şi respectarea unor rute convenite anterior;  RIT-Y şi RIT-YP, sunt acorduri speciale, destinate tinerilor sub 26 de ani, care se pot desfăşura, aşa cum arată şi denumirea, fără sau cu programare anticipată. Sunt oferite reduceri de până la 50%, dar se impune obligativitatea asigurării unui anumit volum de trafic;  RIT-G, variantă utilizată conjunctural, în scop promoţional, cu tarife foarte scăzute, practicată doar la iniţiativa căilor ferate din ţara de plecare în acord cu cele din ţările tranzitate. Indiferent de tipul de acord RIT, condiţiile de vânzare sunt: - vânzarea RIT se face numai prin agenţiile de turism care capătă acest drept de comercializare în urma încheierii unui acord/contract cu administraţia căilor ferate din ţara lor de reşedinţă; - agenţia de voiaj trebuie să lanseze şi să facă publicitate pentru un aranjament RIT ce nu poate depăşi 12 luni şi pentru care precizează tipurile de prestaţii turistice şi datele programate; - preţul minim de vânzare al aranjamentului turistic trebuie să depăşească cu minimum 10% preţul transportului pe ruta respectivă, pentru călătorii izolaţi; - tariful transportului nu poate fi publicat separat, ci numai inclus în preţul IT al aranjamentului; - publicitatea realizată prin materiale uzuale (pliant, broşură) de către agentul de turism trebuie să îndeplinească anumite condiţii privind conţinutul. Ea trebuie să cuprindă: durata călătoriei, tipul de cazare folosit, clasa calitativă, tipurile de prestaţii, preţul de vânzare. Inter-Rail reprezintă un aranjament de transport feroviar ce se organizează pentru posesorii de legitimaţii cu acelaşi nume şi implică acordarea unor reduceri tarifare de 50% la vagoane de clasa a II-a pe tot parcursul feroviar al ţărilor ce au aderat la acest sistem. Sistemul se adresează tinerilor sub 21 de ani şi este girat de căile ferate franceze. Eurail (-Tariff/Group/Pass) se adresează turiştilor din ţările extraeuropene care pot achiziţiona biletele cu aceste denumiri de la reprezentanţii unor administraţii ale căilor ferate europene sau agenţii de voiaj acreditate în America de Nord şi Sud, Africa, Japonia, Australia pentru a călători spre destinaţii europene.

168

•

Transporturile turistice navale Transportul pe apă, ca modalitate de deplasare spre destinaţiile turistice, deşi are o

istorie îndelungată, este mai puţin utilizat, datorită caracteristicilor sale. În primul rând este vorba despre viteza mai redusă de deplasare şi preţurile ridicate; în al doilea rând, folosirea acestor mijloace este condiţionată de existenţa porturilor şi a unei flote adecvate, componente costisitoare, a căror dezvoltare necesită eforturi investiţionale mari; în al treilea rând, trebuie evidenţiat că doar o mică parte a destinaţiilor turistice este situată în vecinătatea locurilor de acostare şi, de aici, necesitatea continuării călătoriei cu alte mijloace. Transporturile turistice pe cale nautică au evoluat de la o simplă formă de călătorie spre una care îmbină deplasarea cu agrementul, dând naştere croazierelor. Serviciile oferite clientelei în domeniul transporturilor navale pot fi structurate în: curse (rute) de linie; croaziere; deplasări scurte (ferry) sau mini-croaziere; călătorii (excursii) în interior pe râuri, lacuri, canale; călătorii individuale cu vase de agrement, proprietate privată sau închiriate. Croaziera se defineşte ca un produs turistic – pachet de vacanţă – pentru care se plăteşte un preţ global ce acoperă deplasarea şi serviciile de cazare, masă şi distracţie la bordul navelor; după caz, pot fi cuprinse şi alte servicii, precum vizitarea obiectivelor turistice din locurile de acostare. În funcţie de numărul pasagerilor, mărimea şi confortul navelor, calitatea serviciilor, durata călătoriei, tipologia agrementului etc., se disting84: croaziere de vacanţă (nave de mare capacitate, 1000-2000 pasageri, itinerarii medii de circa 7 zile, clientelă diversă, destinaţii obişnuite); croaziere de lux (nave de capacitate mică, 150-900 pasageri, inventar de lux, confort superior, personal cu înaltă calificare, itinerarii de 14-30 zile); croaziere exotice sau de aventură (nave de capacitate mică, destinaţii originale, turişti amatori de explorări, servicii specifice, personal cu instruire specială, scufundări etc.). Piaţa croazierelor se află astăzi în plină expansiune, gradul de utilizare a spaţiului navelor fiind de peste 80%, în pofida creşterii numărului de companii operatoare de croaziere. Ca principale destinaţii sau orientări majore ale liniilor de croazieră se remarcă:  Marea Caraibelor, cu insulele Bermude, Bahamas şi coastele de est ale Americii Centrale şi de Sud, care reprezintă circa 28% din oferta de pe piaţa mondială respectivă85;

84

Gee, C. Y., Makens, J. C., Choy, D.J.L., The travel Industry, Third edition, International Thomson Publishing Inc., New York, 1997, p. 242. 85 Cristureanu, C., op. cit., p. 256.

169

 Coasta de Vest a Americii de Nord, cu trasee ce leagă Mexicul, SUA şi Canada,

cu prelungiri până în Alaska, este situată pe locul doi în preferinţele turiştilor;  Marea Mediterană, cu trasee ce leagă ţările din vestul şi estul bazinului, reprezentând 15% din oferta mondială;  Orientul Îndepărtat – linii între ţările/insulele din zona Pacificului;  Marea Baltică şi legăturile între capitalele ţărilor nordice;  Africa de Vest cu insulele Canare şi Madeira;  Circuite în jurul lumii. Clientela tradiţională a turismului de croazieră au constituit-o persoanele de peste 50 de ani, cu venituri ridicate. Piaţa turismului de croazieră şi-a modificat imaginea în ultimii ani, de la o piaţă de lux la o piaţă şi o ofertă de masă, destinată unui public mai larg şi mai tânăr. Cererea pentru croaziere a devenit din ce în ce mai diversă, cu mulţ i touroperatori care intră pe piaţă la toate nivelurile, oferind o gamă largă de produse. Diferitele tipuri de pieţe de croazieră includ croaziere pentru familii, sistem all-inclusive, linii de lux, nunţi şi croaziere tematice. Fiecare tip de croazieră atrage un segment specific de piaţă şi, ca toate pieţele care înregistrează acum creşteri serioase, operatorii pot să se poziţioneze pe piaţa pe care o consideră că se potriveşte cel mai bine lor şi care este cea mai profitabilă pentru operaţiunile lor. Croazierele atrag rapid piaţa familiilor deoarece părinţii consideră că, în comparaţie cu vacanţele terestre, croazierele sunt mult mai libere. Cateringul pentru această piaţă, facilităţile pentru copii existente la bordul celor mai noi vase, de la discoteci pentru tineret la centre virtuale, depăşesc de multe ori oferta staţiunilor terestre. Majoritatea croazierelor all-inclusive sunt mici vase de lux şi, în consecinţă, atrag turiştii individuali şi seniorii, persoane cu venituri considerabile. Estimările indică rate mari de creştere a numărului de persoane care pleacă în croazieră (în jur de 10% pe an). Tendinţele recente sunt de scurtare a duratei croazierelor, de combinare a aranjamentelor aer/mare odată cu liberalizarea transporturilor aeriene şi o diversificare a activităţilor ce se desfăşoară la bordul navelor. Toate aceste modificări s-au reflectat în alinierea ofertei la cerere, ceea ce a stimulat circulaţia turistică pe cale maritimă. Acestora mai pot fi adăugate deplasările scurte cu ferry-boat-ul sau minicroaziere între insule sau de-a lungul coastelor, acolo unde condiţiile geografice ş i dezvoltarea economică au favorizat astfel de călătorii. Ele se concentrează în ţările europene (Marea Britanie, Grecia, Italia-Sicilia, Franţa-Belgia-Olanda, Danemarca). Un loc distinct îl ocupă călătoriile pe râurile interioare, între cele mai cunoscute şi frecventate trasee numărându-se cele pe Nil, Dunăre, Rin, Mississippi, Yangzi, Li, Amazon.

170

M3.U4.5. Industria ospitalităţii M3.U4.5.1. Serviciile de cazare

În derularea prestaţiei turistice, cazarea este etapa următoare transportului, întrunind însă atributele unei componente cu existenţă de sine stătătoare. Serviciul de cazare, vizează, prin conţinutul său, crearea condiţiilor şi confortului pentru adăpostirea şi odihna călătorului. El este produsul a ceea ce se numeşte industria hotelieră – sector care, în accepţiunea actuală, înglobează ansamblul activităţilor desfăşurate în spaţiile de cazare. Serviciul de cazare se prezintă ca o activitate complexă, decurgând din exploatarea capacităţilor de cazare, fiind alcătuit dintr-un grupaj de prestaţii oferite turistului pe timpul şi în legătură cu rămânerea lui în unităţile hoteliere. Dezvoltarea şi calitatea serviciului de cazare sunt dependente, în primul rând, de existenţa unei baze tehnico-materiale de cazare (hoteluri, moteluri, hanuri, case de odihnă, cabane, popasuri turistice etc) adecvate, cu dotări corespunzătoare, care să ofere turiştilor condiţii optime şi care să îndeplinească, după caz, şi alte funcţii. În al doilea rând serviciul de cazare este influenţat de dotarea cu personal a capacităţilor de cazare, de nivelul de calificare a lucrărilor, de organizarea muncii în unităţile hoteliere. În acest context insuficienţa spaţiilor de cazare, echiparea lor necorespunzătoare, neconcordanţa între nivelul confortului oferit şi exigenţele turiştilor, ca şi numărul mic al lucrătorilor sau slaba lor pregătire, influenţează negativ calitatea prestaţiei turistice şi prin intermediul acestora, dimensiunile circulaţiei turistice şi posibilităţile de valorificare a patrimoniului.

• Conţinutul serviciului de cazare hotelieră Serviciul de cazare hotelieră reprezintă, alături de cele de transport, alimentaţie şi agrement, una dintre prestaţiile de bază solicitate de turist pe durata călătoriei sale ş i totodată un factor important de stimulare a cererii turistice. Conţinutul acestui serviciu este determinat de faptul că obiectivul de cazare îndeplineşte pentru turist rolul de domiciliu temporar, trebuind deci să aibă o funcţionalitate complexă; de asemenea în organizarea serviciilor de cazare se va ţine seama că aproape jumătate din timpul efectiv de vacanţă este cheltuit de turist în incinta unităţii hoteliere. În condiţiile diversificării şi integrării obiectivelor de cazare, serviciul hotelier nu se mai limitează la cazarea propriu-zisă; el este completat de o serie de prestaţii suplimentare fiind, în fapt, rezultatul îmbinării unei varietăţi de activităţi. Gama acestor prestaţii este foarte largă şi greu de delimitat în raport cu funcţia de bază. Varietatea lor este dependentă de condiţiile pe care le oferă baza tehnico-materială sub aspectul tipului de construcţie, categoriei de confort, gradului de dotare etc.

171

Printre principalele activităţi ce dau conţinut serviciului hotelier, conceput în ideea satisfacerii complexe a cererii turiştilor şi călătorilor, se numără: - cazarea propriu-zisă şi activităţile complementare ei; - alimentaţia şi serviciile producătoare legate de asigurarea acesteia; - activităţile cultural-artistice şi de agrement; - serviciile de informare şi intermediere; - activităţile comerciale; - activităţi cu caracter special. Între aceste servicii – unii autori le numesc funcţii – există relaţii de interferenţă, circuitele lor economice se interferează. În raport cu specificul fiecărei unităţi hoteliere, unele dintre aceste activităţi pot fi mai dezvoltate, altele mai puţin, unele pot să lipsească, după cum pot apare şi altele suplimentare. În totalitatea lor însă concură la acoperirea nevoilor consumatorilor, caracterizând activitatea desfăşurată în sectorul hotelier. Cazarea este funcţia principală a unităţilor hoteliere indiferent de mărimea, tipul, categoria de confort, gradul de dotare etc., al acestora. Ea presupune existenţa unui spaţiu şi a echipamentului necesar asigurării condiţiilor de odihnă şi de igienă ale turistului. Odihna turiştilor în spaţiile de cazare este condiţionată de amplasarea acestora, de insonorizarea camerelor în raport cu zonele de mare circualţie (scări, lifturi, culuoare de trecere, holuri de staţionare) din interiorul unităţii, de mişcarea personalului etc. Condiţiile de igienă sunt dependente de calitatea echipamentului sanitar, de buna funcţionare şi întreţinere a acestora, de existenţa obiectelor de inventar destinate igienei personale şi de frecvenţa înlocuirii lor. Pe lângă acestea, realizarea serviciului de cazare vizează crearea condiţiilor pentru desfăşurarea unor relaţii sociale; este astfel necesară existenţa unor spaţii special amenajate pentru primirea turiştilor, desfăşurarea unor întâlniri cu prietenii sau de afaceri, realizarea unor manifestări ştiinţifice ş.a. Din categoria serviciilor hoteliere complementare, care întregesc funcţia de cazare, se pot menţiona: primirea şi distribuirea în hotel a corespondenţei turiştilor, servicii de schimb valutar, păstrarea obiectelor de valoare, spălatul şi călcatul lenjeriei, curăţirea hainelor şi a încălţămintei, repararea unor obiecte din dotarea turistului, manipularea bagajelor, asigurarea parcării autoturismelor etc. Tot în această grupă se cuprinde dotarea camerelor, la cererea clienţilor, cu inventar suplimentar (perne, pături, paturi, televizoare, frigider, aparatură de gimnastică ş.a) Serviciul de alimentaţie publică, deşi îndeplineşte o funcţie de bază, nu este obligatoriu prezent în toate unităţile de cazare. Acolo unde funcţionează, el presupune existenţa unei varietăţi de compartimente şi tipuri de unităţi, care să satisfacă pentru toţi turiştii şi în orice moment, atât nevoia de hrană, cât şi pe cea de agrement. Prezenţa serviciului propriu de alimentaţie publică şi prestaţie hotelieră este tot mai frecventă. Mai

172

mult, chiar şi în cazul obiectivelor de cazare ce nu au unităţi proprii de alimentaţie publică se asigură servirea micului dejun în cameră (room-service), ca serviciu suplimentar. Activităţile cultural-artistice şi de agrement se întâlnesc, cu precădere, în cadrul unităţilor destinate în special turistului. Realizarea acestor activităţi presupune existenţa unor dotări adecvate pentru petrecerea timpului şi divertismentul turistului: terenuri de sport, piscine, săli de gimnastică etc., ca şi un personal cu calificare de specialitate care să asigure instruirea sau supravegherea turiştilor. Tot în categoria acestor activităţi se cuprind şi acţiunile iniţiate cu turiştii, de natura serilor distractive, concursurilor ş.a., pentru care dotările şi personalul nu ridică probleme deosebite. Unele unităţi hoteliere îndeplinesc şi funcţii cultural-artistice, organizând manifestări de acest gen: festivaluri folclorice, de cântece, de dansuri, reuniuni, întâlniri cu oameni de artă sau de cultură, expoziţii, spectacole ş.a. Activităţile de informare facilitează turistului cunoaşterea varietăţii ofertei turistice, a posibilit ăţilor de petrecere cât mai agreabilă a vacanţei. Aceste servicii sunt asigurate de compartimentele de recepţie ale unit ăţilor hoteliere şi sunt oferite verbal la cererea turiştilor sau sub forma unor anunţuri, pliante, afişe etc., aflate la îndemâna turiştilor sau amplasate în locurile de trecere. Exemple Orice unitate hotelieră trebuie să informeze clientela în legătură cu: programul acţiunilor de agrement organizate în unitate sau localitate de către unităţile specializate (momentul, durata, preţul), programul manifestărilor cultural-artistice şi sportive, orarul de funcţionare a diverselor unităţi prestatoare de servicii, orarele curselor mijloacelor de transport, formalităţile vamale sau de prelungire a vizei etc. Serviciul de informare realizat de unităţile hoteliere, este, de fapt, o componentă a activităţii de publicitate turistică şi foloseşte, de regulă, materialele documentare şi informaţiile vehiculate cu prilejul campaniilor promoţionale. Activităţile de intermediere, la fel ca şi celelalte servicii suplimentare, au ca scop satisfacerea cât mai deplină a cerinţelor turiştilor. Unităţile hoteliere – în sensul acestei atribuţii - mijlocesc între turiştii proprii şi prestatorii de servicii specializaţi: închirieri de obiecte de uz personal pentru agrement, repararea sau întreţinerea unor obiecte din dotarea turistului, rezervări de locuri în mijloacele de transport sau în alte unităţi de cazare ş.a. Între serviciile de intermediere, de o apreciere deosebită din partea turiştilor se bucură mijlocirea închirierii de autoturisme (rent–a-car) de la unităţile specializate, ca şi mijlocirea unor activităţi cu caracter special: personal pentru

173

supravegherea copiilor sau persoanelor cu dizabilităţi, servicii de stenografiere şi traducere, organizarea de congrese, conferinţe, simpozioane şi acţiunilor anexe lor. Unităţile hoteliere mai oferă şi servicii comerciale, de vânzare a unor produse necesare turistului pe perioada sejurului. În afara grupelor de servicii menţionate, unităţile hoteliere pot oferi şi alte categorii de prestaţii. Cu cât unitatea beneficiază de încadrare superioară, cu atât ea trebuie să ofere turiştilor o gamă mai bogată de astfel de servicii. Se remarcă, în general, preocuparea spre diversificarea serviciilor hoteliere complementare funcţiei de cazare, ca urmare a creşterii exigenţelor turiştilor, pe de o parte, asigurării funcţionării permanente a bazei materiale de cazare şi implicit a sporirii eficienţei acesteia, pe de altă parte. M3.U4.5.2. Serviciile de alimentaţie publică

Alimentaţia publică reprezintă una din laturile importante ale servirii turistice, încadrându-se aşa cum s-a arătat, în categoria serviciilor de bază. Deşi ca activitate economică alimentaţia publică nu este destinată să satisfacă în exclusivitate nevoia consumatorului turist, ea se asociază tot mai frecvent activităţilor de turism, iar dinamica ei este din ce în ce mai influenţată de evoluţia circulaţiei turistice. Dependenţa strânsă dintre alimentaţia publică şi activitatea turistică este evidenţiată, printre altele, de asocierea lor într-un sector de sine stătător în ţările consacrate pe plan turistic. O astfel de tendinţă este prezentă şi în ţara noastră în contextul reaşezării şi modernizării structurilor organizatorice din turism. De asemenea, raporturile de intercondiţionare sunt evidenţiate şi de efortul permanent al alimentaţiei publice de a se alinia mutaţiilor intervenite în volumul, structura şi exigenţele cererii, rezultat al dezvoltării turismului intern şi internaţional, al diversificării şi multiplicării formelor de turism. • Alimentaţia publică – componentă de bază a prestaţiei turistice Privită prin prisma calităţii sale de component al produsului turistic, respectiv a serviciilor de bază, alimentaţia publică determină calitatea prestaţiei turistice în ansamblul ei, influenţează conţinutul şi atractivitatea ofertei turistice cu multiple implicaţii asupra dimensiunilor şi orientării fluxurilor turistice. Totodată, ea trebuie să întrunescă şi câteva trăsături specifice. În primul rând, este necesar să fie prezentă în toate momentele–cheie ale consumului turistic: puncte de îmbarcare, mijloace de transport, locuri de distracţie şi sejur, de agrement. Numai astfel, serviciul de alimentaţie publică va răspunde sarcinii de a asigura ansamblul condiţiilor pentru ca turistul, aflat temporar în afara reşedinţei permanente, să-şi poată procura hrana necesară. Aceasta cu atât mai mult cu cât el reprezintă principala cale de

174

satisfacere a nevoii cotidiene de hrană pentru toate categoriile de turişti, indiferent de modul în care au angajat prestaţia turistică şi de particularităţile acesteia. O altă trăsătură (şi cerinţă în acelaşi timp) este dată de necesitatea prezenţei unei tipologii largi de unităţi de alimentaţie publică, capabile să satisfacă o paletă diversificată de trebuinţe. În afara unei adaptări a reţelei de unităţi la momentul şi locul desfăşurării programului turistic, structura tipologică a acesteia trebuie să răspundă deopotrivă nevoilor de hrană şi divertisment, să-l poată servi pe turist în orice împrejurare (se au în vedere, în mod deosebit, acţiunile cu caracter special). Cerinţe aparte stau în faţa serviciului de alimentaţie publică în cazul turismului balneo-medical. El este chemat să contribuie nemijlocit la reuşita tratamentului, reuşită adeseori dependentă de calităţile şi rigurozitatea regimului de hrană (de pildă, tratamente ale aparatului digestiv, cardiovascular etc). O altă caracteristică a serviciului de alimentaţie publică decurge din necesitatea de a răspunde în egală măsură, cerinţelor turiştilor autohtoni şi străini. Astfel, în structura produselor comercializate trebuie să fie prezente preparate din bucătăria naţională şi internaţională, din cea specifică anumitor ţări şi zone. Proporţia elementelor specifice, promovarea anumitor produse etc., se definesc în raport cu formele de turism, cu locul şi momentul de desfăşurare a activităţii. Legătura dintre serviciile de alimentaţie publică şi oferta turistică este profundă, de intercondiţionare reciprocă, de dezvoltare sincronă. Ea dovedeşte noi valenţe în condiţiile în care gastronomia devine element de selecţie a destinaţiilor turistice, când celelalte componente ale ofertei turistice sunt sensibil apropiate şi comparabile. De altfel, produsul turistic având drept principală motivaţie gastronomia este o realitate din ce în ce mai prezentă şi a generat o formă nouă de vacanţă, cunoscută sub denumirea de „vacanţă gastronomică” (pescărească, vânătorească etc.), cu atractivitate unanim recunoscută. Diversitatea şi originalitatea gastronomică se constituie, prin urmare, ca element de atracţie principală sau complementară, fapt ce explică şi justifică atenţia acordată acestui domeniu de servire turistică. Componentă de prim ordin în structura unei oferte turistice elevate, alimentaţia publică se recomandă, pe zi ce trece, ca un sector cu multiple şi noi posibilităţi în ce priveşte ridicarea calităţii servirii turistice în condiţii de înaltă eficienţă. Se tinde din ce în ce mai mult ca alimentaţia publică, pe lângă funcţia fiziologică propriu-zisă, să îndeplinească şi unele funcţii de agrement, odihnă, recreere – în general, de petrecere a timpului liber. Ţinând seama de faptul că turistul cheltuieşte o parte însemnată din bugetul său de timp (după unele calcule, 20-25%) în unităţile de alimentaţie publică, o atenţie sporită se acordă atracţiei pe care acestea o exercită, contactelor sociale ce se pot realiza în cadrul lor.

175

Cunoaşterea tuturor aspectelor ce evidenţiază relaţia alimentaţie publică - turism reprezintă o cerinţă importantă pentru orientarea eforturilor de perspectivă menite să direcţioneze dezvoltarea sectorului respectiv, cu atât mai mult cu cât este ştiut faptul că nivelul dezvoltării alimentaţiei publice se numără printre indicatorii de apreciere a măsurii în care pot fi satisfăcute cerinţele turiştilor. • Dezvoltarea şi perfecţionarea serviciilor de alimentaţie publică Analizat în globalitatea lui, respectiv având ca obiectiv satisfacerea deopotrivă a nevoilor populaţiei rezidente şi ale turiştilor, sectorul alimentaţie publică a înregistrat un curs ascendent. Această evoluţie, rezultat al acţiunii unui complex de factori, atestă rolul tot mai important pe care alimentaţia publică îl îndeplineşte în viaţa economică şi socială, multiplicarea funcţiilor sale. În acest context, dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii de alimentaţie publică reprezintă una dintre coordonatele definitorii ale prezentului şi viitorului, constituindu-se într-o preocupare permanentă a agenţilor economici în sfera comerţului şi turismului, a organelor ce gestionează acest sector de activitate. În privinţa evoluţiei cantitative se poate vorbi de o creştere semnificativă a volumului activităţii, pe seama sporirii cererii rezidenţilor - în acest sens se anticipează o apropiere faţă de nivelul solicitărilor din alte ţări – şi a intensificării circulaţiei turistice, dublată de repoziţionarea diferitelor grupe de mărfuri. Pe plan calitativ, modificările vizând adaptarea la exigenţele şi tendinţele cererii, se desfăşoară în direcţia modernizării şi perfecţionării producţiei, a îmbunătăţirii şi diversificării formelor de comercializare ş i servire. În domeniul producţiei se manifestă o accentuată preocupare pentru concentrarea şi industrializarea procesului de pregătire a preparatelor culinare. Satisfacerea cererii în continuă creştere, folosirea raţională a resurselor materiale şi umane, sporirea activităţii sunt, fără îndoială, condiţionate de modul de organizare a producţiei culinare, de nivelul industrializării acesteia. Preluarea de către unităţi specializate a producţiei de preparate culinare, tendinţă regăsită în aproape toate ţările dezvoltate, prezintă numeroase avantaje dar presupune şi rezolvarea unor probleme de natură tehnică şi organizatorică. Una din formele moderne de industrializare a producţiei culinare o reprezintă „sistemul catering”, extins pentru o gamă largă de sortimente şi în ţara noastră. Acest sistem propune separarea funcţiilor de aprovizionare şi prelucrare de cele legate de comercializarea şi servirea preparatelor. Se asigură astfel mecanizarea sau chiar automatizarea procesului de fabricaţie, utilizarea unor tehnologii elaborate pe baze ştiinţifice, controlul permanent al producţiei cu efecte benefice asupra proprietăţilor nutritive ale alimentelor. Dintre avantajele cateringului pot fi menţionate: lărgirea sortimentului şi relativa independenţă faţă de sezonalitatea materiilor prime; calitatea

176

constantă şi superioară a preparatelor sub aspect nutriţional, igienico-sanitar, organoleptic; folosirea raţională şi permanentă a forţei de muncă; reducerea pierderilor generate de fluctuaţia cererii; economisirea de spaţii de producţie la unităţile comerciale şi satisfacerea în condiţii mai bune a cererii în perioada de vârf. Perfecţionarea activităţii de alimentaţie publică vizează, de asemenea, componenta sa comercială. În această direcţie se înregistrează modernizarea reţelei comerciale din punct de vedere structural şi al distribuirii în teritoriu, precum şi diversificarea formelor de servire. Astfel, în ce priveşte structura reţelei, se remarcă tendinţa de realizare a unor unităţi cu funcţii complexe care să răspundă unor cerinţe variate (de exemplu, în staţiunile turistice să satisfacă nevoia de hrană şi agrement). De asemenea, apar noi tipuri de unităţ i – cafeteria, snack – barul, bistro-ul, drugstore, restoroute etc. – mai bine adaptate particularităţilor diferitelor segmente de clientelă. În cadrul sistemelor moderne de comercializare în alimentaţia publică se regăsesc unităţile de autoservire şi „fast food”, caracterizate prin posibilitatea servirii rapide. Sistemul „fast food”, foarte răspândit astăzi în lume (se practică în trei variante de organizare: drive-in, eat-in, take-home), reprezintă o formulă de adaptare la cerinţele automobiliştilor, unităţile oferind, de regulă, un sortiment limitat dar la preţuri accesibile, realizate prin viteza mare de rotaţie a clientelei şi confortul relativ redus. Paralel cu modernizarea formelor de comercializare şi servire are loc şi o diversificare a prestaţiilor cu caracter complementar oferite de unităţile de alimentaţie publică, servicii diferenţiate structural în funcţie de beneficiari (turişti sau populaţie rezidentă). Materializarea acestor obiective va asigura participarea sporită a alimentaţiei publice la satisfacerea nevoilor consumatorilor, creşterea rolului său economic şi social. M3.U4.5.3. Serviciile de agrement

Intensificarea preocupărilor pentru realizarea dezideratului de odihnă activăcaracteristică esenţială a vacanţelor în societatea contemporană – stimulează eforturile de dezvoltare a acelor activităţi (servicii) care să contribuie la satisfacerea nevoilor fizice şi psihice ale turistului, creând cadrul necesar petrecerii plăcute şi instructive a timpului liber. Aceste activităţi sunt cunoscute sub denumirea generică de agrement – domeniu ce poate fi definit prin ansamblul mijloacelor şi formelor capabile să asigure individului sau unei grupări sociale o stare de bună dispoziţie, de plăcere, să dea senzaţia unei satisfacţii, a unei împliniri, să lase o impresie şi o amintire plăcută. Această accepţiune, evidenţiază, pe de o parte, varietatea activităţilor de agrement şi multitudinea planurilor pe care acţionează, iar pe de altă parte, faptul că agrementul se constituie ca un element fundamental pentru satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă statutul de

177

componentă de bază a prestaţiei turistice. De astfel, acest punct de vedere este frecvent argumentat în literatura de specialitate şi întâlnit în limbajul organizatorilor de turism din ţările cu tradiţie în acest domeniu. Privit în calitate de componentă de bază a serviciului turistic alături de transport, cazare, alimentaţie, agrementul îndeplineşte o serie de funcţii particularizate în raport cu nevoile turistului sau ale organizatorilor. Astfel, în concordanţă cu cerinţele turistului, agrementul vizează destinderea şi reconfortarea fizică a acestuia, divertismentul şi dezvoltarea capacităţilor sale. În cazul acoperirii nevoilor fizice, activităţile sportive, cele care pun în mişcare organismul – de la simpla plimbare până la realizarea unor performanţe – deţin un loc important. În ceea ce priveşte latura psihică, activităţilor cultural-distractive şi celor instructiv-educative le revine un rol hotărâtor: ele au ca obiectiv crearea unei atmosfere de destindere, amuzament şi comunicare, contribuind la îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe ale turistului. Pe plan economic, dezvoltarea agrementului răspunde exigenţelor de creştere a atractivităţii staţiunilor turistice. Totodată, agrementul reprezintă mijlocul principal de individualizare a ofertei turistice, de diversificare a produselor. În consecinţă, el stimulează circulaţia turistică, fiind o sursă importantă de încasări, de creştere a eficienţei economice a activităţii. De asemenea, dezvoltarea agrementului reprezintă un mijloc de asigurare a competivităţii staţiunilor turistice. Creşterea rolului agrementului în caracterizarea localităţilor turistice, în satisfacerea nevoilor turiştilor a determinat transformarea sa în motivaţie turistică propriu-zisă, conducând la apariţia unor noi tipuri de vacanţe: vacanţă de schi, alpinism, yachting, tenis, hipism, vânătoare, turism cultural etc. Pe alt plan, agrementul reprezintă un element important de care trebuie să se ţină seama în amenajarea zonelor turistice. Tot mai frecvent se vorbeşte – în procesul de amenajare – de o strategie a agrementului, care să valorifice componenta economică a fiecărei zone, să realizeze o planificare de ansamblu şi pe termen lung a raporturilor omnatură, să asigure o dimensionare ponderat –raţională a dotărilor, o adaptare a acestora la configuraţia spaţiilor şi peisajelor. Recunoscute ca o componentă de bază a serviciilor turistice, activităţile de agrement se structurează în funcţie de locul unde se desfăşoară, de nivelul de organizare (unitate de cazare şi alimentaţie publică, staţiune, sau de către terţi pentru întreaga activitatea turistică), de forma de participare a turiştilor etc. Cel mai frecvent, organizarea agrementului se particularizează pe forme de turism: de litoral, montan de vară şi/sau de iarnă, balnear ş.a.m.d., iar mijloacele şi formele de agrementare se diferenţiază în interiorul acestora după numeroase caracteristici dependente de specificul zonei sau grupurilor de turişti. De exemplu, în cazul turismului de litoral – a cărui motivaţie o

178

reprezintă cura helio-marină şi/sau practicarea sporturilor nautice – organizarea agrementului înseamnă: amenajarea plajelor pentru o cură activă (topogane, jocuri, concursuri); existenţa unor centre de iniţiere în practicarea sporturilor nautice şi puncte de închiriere a materialului sportiv (bărci, hidrobiciclete, schiuri, role, surf-uri etc.); realizarea unor porturi de agrement, cluburi de vacanţă ş.a. Aceste componente se întâlnesc şi în dotarea litoralului românesc iar lor li se mai pot adăuga alte mijloace de agrement ca: parcuri de distracţii, săli de spectacol, terenuri de sport etc. O formă particulară de agrement şi corespunzător, de vacanţă, în care ţara noastră are vechi tradiţii şi care se bucură de aprecierea turiştilor o reprezintă călăria; existenţa unor herghelii renumite – cum sunt cele din Mangalia, Izvin, Lucina etc – favorizează dezvoltarea acestei forme de agrement, căreia i se asociază plimbările cu trăsura, sania ş i alte mijloace hipo. În general, strategia de dezvoltare a agrementului va ţine seama, pe de o parte, de motivaţiile, aspiraţiile şi aşteptările turiştilor iar, pe de altă parte, de profilul, structura şi specificul staţiunilor. Corespunzător, desfăşurarea activităţii de agrement presupune existenţa unor echipamente adecvate (porturi de agrement, puncte de închiriere, mijloace de transport pe cablu, piscine, centre de echitaţie, terenuri şi săli de sport etc.), personal cu pregătire de specialitate (animatori), programe (excursii, concursuri, expoziţii, festivaluri, activitate artizanală ş.a). Un alt aspect ce trebuie avut în vedere în elaborarea concepţiei de organizare a agrementului este asigurarea implicării efective a turistului în desfăşurarea programelor de divertisment. Are loc astfel o trecere a acestuia de la calitatea de „spectator” la cea de „participant activ”, acesta constituind o caracteristică a concepţiei moderne de agrementare a staţiunilor. În concluzie, se poate afirma că dezvoltarea activităţilor de agrement influenţează direct orientarea fluxurilor turistice şi implicit desfăşurarea unei activităţi eficiente. M3.U4.5.4. Serviciile turistice complementare

Alături de serviciile de bază, o contribuţie din ce în ce mai importantă la succesul acţiunilor turistice au serviciile complementare (suplimentare). Acestea cuprind, în principal, activităţile ce au ca obiect stimularea odihnei active, a distracţiei, a petrecerii plăcute a timpului liber – fără a se substitui serviciilor de agrement. Unele dintre aceste servicii sunt cunoscute cu anticipaţie de către turist, intrând în costul iniţial al programului; cu cele mai multe însă, turistul ia contact numai la destinaţie, consumul rămânând numai la latitudinea lui, plata efectuându-se separat, pe măsura solicitării şi obţinerii lor. Serviciile complementare reprezintă o sursă importantă de încasări (încasări suplimentare în valută, în cazul turismului internaţional), fapt pentru care organizatorii de turism trebuie să asigure o bună pregătire a lor în vederea stimulării cererilor.

179

Serviciile complementare se caracterizează prin varietate, ele asociindu-se unor servicii de bază sau având o existenţă independentă. Pentru aceste considerente, delimitarea între prestaţia propriu-zisă şi facilităţile suplimentare este greu de realizat. Astfel, aşa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, unităţile de cazare oferă servicii de întreţinere şi curăţire a unor obiecte de uz personal, de închiriere a unor materiale sportive sau agrement, servicii de informare ş.a.; de asemenea, unităţile de alimentaţie publică pot organiza, la cererea expresă a turiştilor, mese festive, seri distractive etc. Indiferent de modul cum sunt organizate, cele mai importante servicii suplimentare sunt: - servicii de informare a clientelei turistice; - servicii de intermediere (închirieri, rezervări etc); - servicii şi activităţi turistice cu caracter special (organizare de congrese, simpozioane, festivaluri, expoziţii etc) - servicii şi activităţi turistice cu caracter sportiv; - servicii de tratamente balneo-medicale; - servicii diverse. Serviciile de informare intervin în perioada de pregătire şi angajare a prestaţiei turistice, dar şi pe parcursul desfăşurării călătoriei. Pe lângă informarea propriu-zisă, care trebuie să fie rapidă şi de calitate, aceste servicii îndeplinesc şi funcţia de sfătuitor al turistului. Informarea trebuie să fie complexă, să privească atât programele manifestărilor turistice, cât şi elemente generale solicitate de turişti. Dintre serviciile de intermediere, cel mai frecvent se întâlnesc serviciile de rezervare de locuri pentru mijloacele de transport, la manifestări cultural-artistice, în alte spaţii de cazare etc., şi cele de închiriere a unor obiecte pentru practicarea diferitelor jocuri sau sporturi. În această categorie, un serviciu care se bucură de aprecierile unui mare număr de turişti este închirierea de autoturisme cu şi fără şofer. Sistemele de închiriere practicate sunt în general comune în toate ţările, condiţiile şi tarifele diferenţiindu-se în funcţie de capacitatea şi marca autoturismului, modul de utilizare etc. Serviciile cu caracter special sunt prilejuite de forme particulare ale turismului – de afaceri, de congrese etc. – şi se adresează unor segmente bine determinate: servicii de secretariat, traduceri, dactilografiere etc., pentru oameni de afaceri; programe de vânătoare şi pescuit sportiv – pentru persoanele autorizate; programe şi servicii speciale pentru copiii mici – supraveghere, unităţi de alimentaţie publică specifice, terenuri de joacă cu dotările adecvate, programe artistice; asistenţă medicală şi îngrijirea persoanelor cu dizabilităţi; asistenţă medico-veterinară pentru animalele turiştilor ş.a. În această categorie se cuprinde de asemenea, serviciul de ghid însoţitor, interpret, dispecer. Ghizii reprezintă factorul de legătură între serviciile propriu-zise şi turist; ei trebuie să se

180

dovedească cunoscători ai zonelor vizitate, ai obiectivelor turistice, ai obiceiurilor locale, să fie oameni de cultură, instruiţi, gazde amabile, buni organizatori. Dintre serviciile turistice cu caracter cultural- educativ şi recreativ se poate menţiona: participarea la spectacole şi manifestări folclorice, vizitarea de muzee, expoziţii, case memoriale, întâlniri cu personalităţi din domeniul culturii, artei, ştiinţei, organizarea unor concursuri pe diferite teme sau de îndemânare etc. Un rol cultural – educativ şi recreativ de mare importanţă au excursiile. Ele favorizează îmbogăţirea cunoştinţelor prin contactul cu locuri şi oameni, stimulează nevoia de informare şi indirect dezvoltarea circulaţiei turistice. Excursiile reprezintă servicii suplimentare numai în cazul turismului de sejur (odihnă tratament balne-medical), de aceea organizarea lor trebuie făcută cu grijă, fără să afecteze motivaţia de bază a vacanţei. Serviciile cu caracter sportiv vin, de regulă, în completarea formulelor obişnuite de agrement. Ele îmbracă forme mai speciale atunci când se adresează unor turişti experimentaţi. Organizarea acestor activităţi presupune existenţa unui personal de specialitate care să asigure iniţierea, îndrumarea şi supravegherea desfăşurării acţiunilor; de asemenea, sunt necesare dotări adecvate – săli de sport, terenuri, piscine, pârtii de schi, alte obiective cu destinaţie sportivă – şi a unor puncte de închiriere a materialelor sportive. Serviciile de cură şi de tratament balneo-medical pot fi considerate suplimentare în situaţiile în care turistul îşi completează sejurul într-o staţiune cu efectuarea unor tratamente (băi de nămol, cure de ape minerale, aerosoli) cu caracter preventiv. De asemenea, serviciile de asistenţă medicală prilejuite de astfel de situaţii fac parte tot din această categorie. În afara serviciilor enumerate, organizatorii mai pot oferi şi alte tipuri de prestaţii independente – schimb valutar, servicii bancare, CEC, servicii de asigurări etc. – sau facilităţi de plată ori de altă natură, menite să stimuleze activitatea turistică: reduceri de tarife, posibilitatea achitării costului sejurului în rate, vânzarea anticipată cu reducerea tarifelor unor servicii pe bază de abonament, simplificarea formalităţilor vamale etc. Un tip de prestaţie suplimentară, utilizată pe scară largă în turismul internaţional, este plata ulterioară a serviciilor şi mărfurilor cumpărate, prin sistemul cărţilor de credit. Lărgirea gamei serviciilor de bază şi complementare oferite turiştilor şi creşterea calităţii lor se reflectă pozitiv în dezvoltarea circulaţiei turistice, în mai buna folosire a bazei tehnico-materiale şi a forţei de muncă, în creşterea eficienţei întregii activităţ i turistice. Se impune sublinierea că serviciile complementare aduc o contribuţie deosebită în acest sens, prin prelungirea sejurului şi a sezonului, prin creşterea încasărilor medii pe zi-turist. În majoritatea ţărilor cu activitate turistică dezvoltată, ponderea încasărilor din servicii complementare se ridică la 40%; în ţara noastră, ponderea lor în totalul încasărilor

181

este numai de 20-25%, demonstrând existenţa unor mari rezerve de diversificare a lor şi implicit de sporire a aportului la dezvoltarea turistică. Realizaţi un referat de 5 pagini pe baza uneia dintre temele de mai jos: 1. Tendinţe în industria hotelieră - Industria hotelieră – componentă a ofertei turistice; - Diversificarea serviciilor hoteliere – strategie de bază în industria hotelieră; - Tendinţe şi mutaţii în organizarea, structurarea şi amplasarea ofertei hoteliere. 2.Posibilităţi de diversificare a agrementului în staţiunea… - Agrementul – componentă esenţială a ofertei turistice; - Noi servicii de agrement în oferta turistică internaţională; - Serviciile de agrement în staţiunea…; - Posibilităţi de dezvoltare a serviciilor de agrement în staţiunea… 3.Modificări structurale şi calitative în evoluţia serviciilor turistice de alimentaţie în România - Serviciile turistice de alimentaţie – caracteristici şi rol în ansamblul produsului turistic; - Evoluţia serviciilor de alimentaţie în România; mutaţii structurale şi calitative; - Necesitatea perfecţionării şi diversificării serviciilor de alimentaţie în ţara noastră. M3.U4.6. Rezumat Cea mai importantă clasificare a serviciilor turistice se realizează în raport cu importanţa în consum şi motivaţia cererii, identificându-se astfel două mari categorii: 1. 2.

servicii turistice de bază servicii suplimentare

1.

Serviciile turistice de bază În cadrul serviciilor turistice de bază sunt incluse serviciile de care turistul are strictă nevoie şi nu poate renunţa la ele. Ne referim aici la serviciile de cazare, alimentaţie, agrement, transport, tratament. 1.1 Serviciile de transport Acestea cuprind:  Serviciile de transport propriu-zis;  Prestaţiile oferite în timpul călătoriei (transportul bagajelor, servirea mesei, rezervări etc.);  Eventuale aranjamente rezultate din exploatarea mai multor mijloace de transport. 1.2 Serviciile de cazare

182

În cadrul serviciilor de cazare, se va pune accentul pe:  Obiectul de activitate al hotelului (staţiunii);  Categoria de confort a hotelului;  Amenajarea şi dotarea camerelor (categorie de confort, suprafaţă, grad de dotare - cu grupuri igienice, spaţii de petrecere a timpului liber);  Numărul locurilor în camere;  Structurarea camerelor pe etaje (în ceea ce priveşte numărul de camere pe etaj şi numărul de paturi pe cameră);  Măsura în care sunt respectate normele cu privire la protecţia şi stingerea incendiilor (dotarea fiecărui etaj al hotelului cu hidrant, respectiv stingător pentru incendii);  Echipamente destinate petrecerii timpului liber; 1.3 Serviciile de alimentaţie În cadrul acestor tipuri de servicii ne interesează:  Categoria restaurantului (unităţii de alimentaţie);  Capacitatea (numărul de locuri) de care dispune restaurantul;  Grad de dotare cu bucătării, spaţii de depozitare şi suprafeţele acestora;  Existenţa barului de zi, barului de noapte, posibilităţi de agrement (dotare cu televizor, servirea de băuturi alcoolice şi răcoritoare etc.);  Program de funcţionare a restaurantului; etc. 1.4 Serviciile de tratament Serviciile de tratament cuprind:  Baza de tratament (bazine de băi sulfuroase, cabinete de electrofizioterapie, săli de cultură fizică medicală etc.);  Dotări pentru tratarea diferitelor tipuri de afecţiuni;  Regimul pacientului. Acesta se referă la: momentul începerii tratamentului, respectarea procedurii de desfăşurare normală a curei de către medic, momentele din zi în care se vor desfăşura procedurile. 1.5 Serviciile de agrement Agrementul are în vedere, în primul rând, satisfacerea nevoilor fizice ale turistului: de odihnă, destindere, miş care. Agrementul se poate concretiza în:  Existenţa unor trasee pentru drumeţie sau alpinism, pârtii de schi;

183

Organizarea unor activităţi cultural – distractive ş i instructiv – educative: excursii, vizitarea diverselor obiective, participarea la spectacole;  Posibilitatea efectuării de cumpărături, atunci când în zona respectivă există o vastă reţea comercială;  Existenţa unor bazine de înot, săli de fitness etc., ca modalitate de întreţinere a sănătăţii. 

2.

Serviciile suplimentare Serviciile suplimentare se caracterizează prin varietate, ele asociindu-se unor servicii de bază sau având o existenţă independentă.

Serviciile suplimentare pot fi:  De informare a clientelei turistice asupra derulării unor programe, orarelor mijloacelor de transport, facilit ăţilor de preţ;  De intermediere (închirieri a unor obiecte de inventar, reparaţii, servicii de comision, rezervări);  Cu caracter special (târguri, expoziţii, festivaluri);  Financiare (sisteme de plată, schimb valutar, reduceri de tarife etc.)  Cultural – artistice (participarea la diverse spectacole, organizarea unor excursii etc.);  Sportive. M3.U4.7 Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Modernizarea serviciilor de alimentaţie, în turism, presupune: a. Creşterea numărului de salariaţi b. Ridicarea nivelului pregătirii profesionale c. Promovarea formelor rapide de servire d. Toate răspunsurile sunt corecte 2. Din punct de vedere al organizării, agrementul turistic poate fi: a. La nivelul unităţii sau staţiunii b. General şi specializat c. Activ şi pasiv d. De litoral, montan, balnear 3. Dezvoltarea şi calitatea serviciului de cazare sunt dependente de: a. Baza tehnico-materială adecvată b. Personalul de înaltă calificare c. Varietatea serviciilor complementare oferite d. Toate aceste aspecte 4. Din categoria serviciilor de cazare hotelieră fac parte: a. Transportul b. Organizarea de excursii c. Asistenţă medicală d. Nici unul dintre acestea

184

5. Agrementul turistic contribuie prin funcţiile sale la: a. sporirea încasărilor b. toate acestea c. destinderea turistului d. atenuarea sezonalităţii. 6. Din categoria serviciilor de cazare hotelieră fac parte: a. transportul b. închirierea de automobile c. serviciile de informare şi intermediere d. niciunul dintre acestea 7. Dintre caracteristicile industriei hoteliere fac parte: a. sezonalitatea b. dependenţa de prestator c. perisabilitatea d. toate acestea 8. Dintre faţetele calităţii serviciilor hoteliere fac parte: a. calitatea spatială b. calitatea relaţională c. calitatea temporală d. toate răspunsurile sunt corecte 9. Dintre funcţiile activităţii de alimentaţie nu face parte: a. funcţia nutriţională b. funcţia de loisir c. funcţia de convivialitate d. funcţia de control 10. Cateringul reprezintă: a. un aranjament turistic b. o tehnică de promovare a serviciilor turistice c. concentrarea şi industrializarea producţiei culinare d. toate răspunsurile sunt corecte 11. Serviciile de agrement se încadrează în categoria: a. serviciilor turistice nespecifice b. serviciilor turistice de bază c. ambele categorii d. niciunul dintre răspunsuri nu este corect Temă de control Analizaţi gama şi structura serviciilor turistice oferite de hotelul (staţiunea, complexul etc.) pe care îl cunoaşteţi. Lucrarea va avea următoarea structură: I. Conţinutul şi structura serviciilor oferite de hotelul (staţiunea)….. II. Analiza cheltuielilor şi veniturilor hotelului (staţiunii)… Observaţie: Analiza se va efectua atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, cuprinzând pe lângă enumerarea serviciilor oferite şi structurarea lor pe grupe omogene şi aprecierea ponderii deţinute de fiecare grupă principală de servicii în totalul încasărilor (CA).

185

Modulul 4. Organizarea şi eficienţa turismului Cuprins Introducere ......................................................................................................................... 186 Obiectivele modulului ........................................................................................................ 186 U1. Coordonate ale organizării turismului...............................................................................188 U2. Eficienţa economică şi socială a turismului......................................................................213 Introducere Atribut al managementului modern, organizarea este înţeleasă, la modul general, ca un ansamblu de măsuri, forme, metode şi tehnici, având caracter socialeconomic şi tehnico-organizatoric destinate realizării unui scop bine definit. Cel mai adesea, organizarea este privită ca o funcţie a conducerii ştiintifice a întreprinderii şi, respectiv, a proceselor sale componente – de producţie, de muncă etc.; cu toate acestea, ea are şi o accepţiune mai largă, cu referire la sfera macroeconomică, al cărei conţinut vizează crearea cadrului adecvat pentru defăşurarea diferitelor activităţi. Organizarea presupune, în acest context, un proces de ordonare a componentelor unui domeniu de activitate, precum şi stabilirea unor relaţii între aceste componente, astfel încât să se asigure funcţionarea optimă a întregului. Determinarea eficienţei serviciilor turistice este o problemă complexă şi destul de dificil de rezolvat ţinând cont de caracteristicile serviciilor: imaterialitate, nestocabilitate, intangibilitate. Lăsând la o parte această complexitate şi dificultate legată de evaluarea eficienţei în domeniul serviciilor turistice, toate deciziile care se iau (de la nivelul firmei până la nivelul economiei naţionale) trebuie fundamentate pe analiza diagnostic a rezultatelor obţinute, atât din punct de vedere economic cât şi social. Principalele criterii de evaluare a eficienţei în sectorul serviciilor turistice sunt:
Rentabilitatea;
Nivelul costurilor;
Eficienţa utilizării factorilor de producţie;
Eficienţa investiţiilor;
Eficienţa socială. Obiectivele modulului La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:  Cunoască principalele coordonate ale organizării turismului 186

 Să identifice formele de organizare a turismului la nivel internaţional, naţional, regional, local  Să stabilească şi să calculeze principalii indicatori de eficienţă economică a turismului  Să facă diferenţa dintre eficienţa socială a turismului şi turismul social  Să identifice efectul multiplicator al turismului

187

Unitatea de învăţare M4.U1. Coordonate ale organizării turismului Cuprins M1.U4.1. Introducere ......................................................................................................... 188 M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................... 188 M1.U4.3. Structuri organizatorice în turism........................................................................ 189 M1.U4.4. Forme de integrare a activităţii turistice .............................................................. 202 M1.U4.5. Rolul statului în turism ....................................................................................... 206 M1.U4.6. Rezumat ............................................................................................................. 211 M1.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................... 212 M4.U1.1. Introducere Abordată la nivel macroeconomic şi particularizată la sfera turismului, organizarea activităţii urmăreşte, în primul rând, sincronizarea şi corelarea acestui domeniu cu celelalte ramuri ale economiei, integrarea turismului în sistemul funcţional unitar al economiei, în strategia generală a dezvoltării. Mai mult, în condiţiile globalizării vieţii economico-sociale, se poate vorbi chiar de o corelare a turismului la scară mondială. În al doilea rând organizarea este sinonimă cu un ansamblu de măsuri (legislative, organizatorice, administrative etc.), capabil să construiască un cadru propice derulării călătoriilor. În sfârşit, structurile organizatorice, verigile sistemului, atribuţiile acestora, natura relaţiilor dintre ele – trebuie să oglindească specificitatea activităţii turistice, modalităţile concrete în care principiile şi criteriile generale ale managementului îşi găsesc reflectarea în acest sector.

M4.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:  Cunoască structurile organizatorice din turism  Să identifice formele de integrare a activităţii turistice  Cunoască rolul statului în turism Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

188

M4.U1.3. Structuri organizatorice în turism M4.U1.3.1. Structuri organizatorice în turism la nivel central Diversitatea activităţilor componente ale industriei turismului se reflectă în activitatea celor implicaţi în organizarea şi derularea propriu-zisă a călătoriilor. Aceştia pot fi din sectorul public sau privat, societăţi comerciale sau asociaţii profesionale, organisme cu arie de activitate locală (regională), naţională sau internaţională etc. În organizarea activităţii turistice pot fi identificate86: • Organizaţii sectoriale specializate pe verigi ale lanţului de distribuţie a produsului turistic (de exemplu: întreprinderi hoteliere, de alimentaţie, de transport, agenţii de turism, tour-operatori, dar şi centre de formare profesională, •

birouri de promovare). Organizaţii pe destinaţii respectiv, pe staţiuni turistice, pe zone geografice sau administrativ-teritoriale. Ele au ca obiective încurajarea cooperării între diferitele societăţi de turism şi coordonarea activităţii într-un anumit spaţiu precum şi acţiuni comune de promovare a turismului.

Organizaţii ale turismului privite ca un întreg, pe plan naţional sau la scară mondială având atribuţii în studierea şi previzionarea fenomenului turistic, în elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniu. Între aceste organisme se desfăşoară relaţii de cooperare, dar şi de subordonare. Se poate vorbi în aceste condiţii de existenţa unui sistem de organizare a activităţii turistice, structurat pe trei trepte: - Organismul central, coordonator; - Organismul local (regional); - Organizaţii sectoriale. În majoritatea ţărilor, activitatea turistică este coordonată pe plan naţional de un organism central, cu atribuţii mai largi sau mai restrânse, în funcţie de nivelul de dezvoltare a turismului şi importanţa acestuia în economie, de experienţa în domeniu, dar şi de modul de structurare a economiei (număr de ministere, sfera de cuprindere a acestora etc.) Aceste organisme centrale, administraţia centrală în opinia unor autori, îmbracă una dintre formele: • Minister de sine stătător sau departament public, direcţie sau directorat, secretariat în cadrul unor ministere cu structură mai complexă (al Industriei şi Comerţului, al Turismului şi Comerţului, al Afacerilor Economice, al Transporturilor şi Turismului etc.); •

86

Holloway, J. Ch.. The Business of Tourism, Ed. IV, Pitman Publishing, London, 1994, citat de Minciu, R., op. cit., pag. 101.

189

o astfel de situaţie se întâlneşte în cele mai multe ţări, între care Anglia, Portugalia, Spania, Franţa, Turcia, ţările est-europene; • •

Comisie sau comisariat în Belgia, Liban; Oficiu guvernamental în Grecia, Maroc;

• Organizaţie semiguvernamentală, cu atribuţii mai restrânse, în principal în statele federale dar şi în altele: Austria, Elveţia, Danemarca, Finlanda, Norvegia. Indiferent de forma administrativă, aceste organisme reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai mică, statul şi au rol de: - coordonare a activităţii turistice în plan naţional; - elaborarea de strategii de dezvoltare a turismului ; - îndrumare şi control al agenţilor economici specializaţi; - promovarea turismului pe plan intern şi internaţional; - formare profesională; - reprezentare în organisme internaţionale etc.87 ⌦ Organizarea turismului în Franţa Întreaga activitate turistică se află sub tutela unui secretar de stat din Ministerul Economiei, Industriei şi Muncii. Administraţia publică a turismului francez este constituită din88: a) Servicii centrale (Direcţia Industriei Turistice, Delegaţia Investiţiilor şi Produselor Turistice, Servicii de Inspecţie Generală a Turismului); b) Servicii exterioare (Delegaţiile regionale ale turismului); c) Structuri de consultanţă şi intervenţie administrativă (Consiliul Naţional al Turismului). Tot la acest nivel mai funcţionează şi organismul parapublic: Atout France – organism cu rol de promovare externă a turismului francez şi care are atribuţii legate de înregistrarea fluxurilor turistice. La nivelul colectivităţilor teritoriale există89: comitete regionale de turism; comitete departamentale; oficii locale de turism şi sindicate de iniţiativă; societăţi de amenajare regioanlă. De regulă, acestea sunt reunite în federaţii naţionale şi au atribuţii foarte diverse, de la încurajarea şi stimularea turismului, până la îndeplinirea unor funcţii economice (organizarea de călătorii, rezervări etc.) 87

Minciu, R., op.cit., p. 99 – 100. Idem, p. 102. 89 Ibidem, p. 103. 88

190

Pentru a-şi exercita atribuţiile, sub autoritatea ministrului Industriei, Economiei şi Muncii se află trei secretari de stat: primul este responsabil cu sectorul Muncii, al doilea cu Comerţul, Artizanatul, Întreprinderile Mici şi Mijlocii, cu Turismul, Serviciile şi Consumul, şi al treilea cu Comerţul Exterior. Consiliul Naţional al Turismului Consiliul Naţional al Turismului este un organism consultativ aflat în subordinea Ministerului Turismului şi are drept scop reuniunea sectorului economic cu cel social. Are un rol de reflexie, consiliere, schimb şi consultare. Misiunile Consiliului Naţional al Turismului90: -

asistă la definirea politicii statului în ceea ce priveşte turismul; ministrul turismului poate să-şi exprime opiniile în toate aspectele referitoare la

turism; poate fi consultat cu privire la proiectele textelor legislative sau de reglementare care au legătură cu turismul. Consiliul este format din 200 de membri, împărţiţi în 10 colegii, reprezentând diversitatea acestui sector de activitate: I. Reprezentanţi ai Parlamentului şi Consiliului economic şi social II. Reprezentanţi ai colectivităţilor teritoriale III. Organizaţii reprezentând angajaţii şi angajatorii IV. Reprezentanţi ai profesiilor turismului şi ai organizaţiilor de certificare V. Reprezentanţi ai organizaţiilor de lucru pentru accesul la vacanţe VI. Reprezentanţi ai agenţiilor de animaţie turistică şi de valorificare a teritoriilor VII. Reprezentanţi ai domeniilor de ocupare a forţei de muncă, de formare şi cercetare VIII. Reprezentanţii organizaţiilor şi activităţilor profesionale legate de turism IX. Reprezentanţi ai organizaţiilor de consumatori şi utilizatori X. Douăsprezece persoane calificate selectate de către ministrul turismului în funcţie de competenţa lor în domeniul turismului. Funcţionarea Consiliului: un comitet permanent format din 20 de membri se reunesc la cererea ministrului sau a secretarului general pentru a emite, în numele Consiliului, părerile cerute asupra textelor legislative sau de reglementare sau asupra altor cerinţe ale ministrului turismului; patru secţiuni tematice adună membrii consiliului pentru a pune în aplicare programele de lucru aprobate de ministrul turismului.

90

http://www.tourisme.gouv.fr/fr/z1/ministere_delegue/conseil_national_tourisme/missions.jsp

191

Cele patru secţiuni tematice sunt: economie turistică, solidaritate şi politici sociale, politici teritoriale şi dezvoltare durabilă, întrebări europene şi internaţionale. Serviciul de Inspecţie Generală a Turismului Aflat sub autoritatea directă a ministrului turismului, Serviciul de Inspecţie Generală a Turismului contribuie la proiectarea şi evaluarea politicilor publice atribuite, inclusiv prin producerea de studii, avize şi propuneri. Acesta oferă o misiune permanentă de inspecţie, de audit, de control, consultanţă şi evaluare a serviciilor, unităţilor de cazare publice şi organizaţiilor. Direcţia Generală a Competitivităţii, Industriei şi Serviciilor (DGCIS) La 4 aprilie 2008, Comitetul modernizării politicilor publice a decis să creeze o direcţie generală unică care să regrupeze Direcţia Generală a Intreprinderilor, Direcţia Turismului şi Direcţia Comerţului, Artizanatului, a Serviciilor şi Profesiunilor Liberale. Plasată sub autoritatea Ministerului Economiei, Industriei şi a Muncii, Direcţia Generală a Competitivităţii, Industriei şi Serviciilor (Direction générale de la compétitivité, de l'industrie et des services - DGCIS) are ca obiectiv să susţină creşterea sectorului comerţului, să contribuie la dezvoltarea noilor sectoare, să susţină şi să difuzeze inovaţia şi să anticipeze mutaţiile economice91. Misiunea DGCIS DGCIS doreşte să consolideze atractivitatea destinaţiei turistice Franţa şi să adapteze oferta la cererea vizitatorilor printr-o abordare calitativă proactivă. Această dimensiune economică, legată de bogăţia patrimoniului turistic, susţine acţiunile de favorizare a accesului tuturor la vacanţe. Organisme asociate Organismele asociate oferă sprijinul lor Direcţiei Generale a Competitivităţii, Industriei şi Serviciilor pentru punerea în aplicare a acţiunilor referitoare la politica din domeniul turismului92. Atout France Hervé Novelli, secretar de stat pentru Comerţ, Artizanat, Intreprinderi Mici şi Mijlocii, Turism şi Servicii a condus în 19 mai 2009, Adunarea Generală extraordinară a Maison de la France, care a aprobat crearea noului grup de interes economic Atout France, agenţia pentru dezvoltarea turismului din Franţa. Atout France a luat naştere din •

91 92

http://www.tourisme.gouv.fr/fr/z1/ministere_delegue/administration/direction/missions.jsp http://www.tourisme.gouv.fr/fr/z1/ministere_delegue/organismes_associes_tourisme/

192

fuziunea Maison de la France cu ODIT France (Observation, Développement et Ingénierie Touristiques France)93. Atout France este singurul operator de stat din sectorul turismului şi are o ambiţie vastă: o politică publică mai coordonată şi eficientă, pentru a răspunde provocărilor din turismul francez contemporan. Agenţia va continua să-şi asume funcţiile de inginerie turistică, de observare şi funcţia economică de promovare exercitate de către Maison de la France şi ODIT France. În plus, aceasta va dezvolta activităţile sale în străinătate, precum şi în domeniul formării profesionale. Misiunile Atout France94: marketingul şi promovarea turismului din Franţa. 2 000 de operaţiuni de marketing şi promovare se pun în practică în fiecare an, pentru publicul larg, presă, profesionişti din domeniu, prin: campanii de comunicare, excursii de presă în regiunile franceze, participări la târguri şi expoziţii din alte ţări, organizarea de evenimente punctuale diverse. Atout France doreşte în mod egal, îmbunătăţirea competitivităţii ofertei turistice franceze şi adaptarea acesteia la exigenţele turismului internaţional. Agenţia se ridică la cotele profesioniştilor francezi şi străini din domeniu în analizarea politicii turistice, strategiilor teritoriale, proiectelor de investiţii. Ea contribuie la stimularea inovaţiei şi creşterii calităţii produselor în condiţii de concurenţă, realizează şi analizează studii de piaţă în funcţie de destinaţiile de vacanţă sau tipurile de turişti. Agenţia este responsabilă cu elaborarea unor criterii de referinţă în clasificarea unităţilor de cazare turistică. De la începutul anului 2010, ea asigură, prin comisii de înmatriculare, menţinerea registrului naţional al operatorilor de călătorii şi a operatorilor privaţi de transport. Agenţia Atout France este responsabilă şi de formarea profesională din domeniul turismului, pentru o mai bună adaptare a cursurilor teoretice şi practice la nevoile firmelor din domeniu. Agenţia Naţională pentru Tichete de Vacanţă (ANCV) Agenţia Naţională pentru Tichete de Vacanţă este o instituţie publică cu caracter industrial şi comercial, înfiinţată în 1982. Misiunile Agenţiei Naţionale pentru Tichete de Vacanţă95: - emiterea şi comercializarea tichetelor de vacanţă, precum şi rambursarea lor profesioniştilor care le acceptă ca plată; •

93

http://www.tourisme.gouv.fr/fr/z1/ministere_delegue/organismes_associes_tourisme/Atout_France/Atout_ France.jsp 94 http://www.odit-france.fr/missions 95 http://www.tourisme.gouv.fr/fr/z1/ministere_delegue/organismes_associes_tourisme/ANCV/missions.jsp

193

- atribuirea de burse sociale numite “ajutoare de vacanţă”, pentru ajutarea persoanelor care au dificultăţi în a pleca în vacanţă pentru prima dată. Aceste ajutoare sunt constituite din contravaloarea tichetelor de vacanţă, care nu se rambursează. Organizare Consiliul de administraţie al ANCV este alcătuit din 23 de membri numiţi pe o perioadă de 3 ani: 7 reprezentanţi ai beneficiarilor tichetelor de vacanţe desemnaţi de organizaţiile sindicale; 3 reprezentanţi ai angajatorilor, 6 specialişti numiţi la propunerea ministrului Turismului, 4 reprezentanţi ai statului, 1 reprezentant al autorităţilor locale şi 2 reprezentanţi aleşi de angajaţii ANCV. •

Consiliul Naţional al Satelor şi Oraşelor Înflorite (CNVVF) Creat în 1959, Comitetul Naţional pentru Dezvolatrea Franţei, numit astăzi

Consiliul Naţional al Satelor şi Oraşelor Înflorite (Conseil National des Villes et Villages Fleuris) stimulează îmbunătăţirea calităţii vieţii locuitorilor satelor şi oraşelor şi favorizează primirea şi găzduirea turiştilor96. Bugetul consiliului este asigurat de ministerul turismului, ministerul agriculturii, de intermediarul FRANCE AGRIMER, inter-profesiunea horticolă VAL'HOR, anumiţi parteneri şi aderenţi ai asociaţiei. Organizare Condus de ministerul turismului, acest consiliu regrupează reprezentanţi ai statului şi specialişti în turism, horticultură şi amenajare a teritoriului. O echipă de patru persoane asigură funcţionarea consiliului. Funcţii CNVVF întreprinde şi generează toate acţiunile necesare asigurării dezvoltării spaţiilor verzi şi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a mediului. Acţiuni CNVVF organizează şi promovează concursul naţional al satelor şi oraşelor înflorite în colaborare cu departamentele regionale din Franţa. Concursul a fost iniţial creat pentru a recompensa eforturile comunităţilor locale de a înfrumuseţa satele şi oraşele prin plantarea de flori. Acum, concursul promovează şi încurajează toate acţiunile întreprinse pentru dezvoltarea spaţilor verzi şi îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a mediului. Concursul constă în atribuirea unei serii de flori (de la 1 la 4) şi a marelui premiu. Aceste flori sunt apoi afişate pe un panou la intrarea în localitate. Naţional, gratuit şi deschis tuturor localităţilor, concursul se derulează pe parcursul a 3 etape97:

96

http://www.tourisme.gouv.fr/fr/z1/ministere_delegue/organismes_associes_tourisme/CNVVF/missions.js

p

97

http://www.villes-et-villages-fleuris.com/

194

-

Departamentul colectează candidaturile localităţilor. Un juriu departamental

selectează acele localităţi care pot deveni premiate la nivel regional. Pentru fiecare localitate, juriul ţine cont de dimensiunea teritoriului, populaţie şi specific şi, de asemenea, de condiţiile climatice; Un juriu regional atribuie printre localităţile rămase, prima, a doua şi a treia floare şi le selectează pe acelea care pot concura pentru a patra floare; -

Un juriu naţional atribuie cea de-a patra floare, şi de asemenea marele premiu. Eticheta “Ville Fleurie” sau “Village Fleuri” se atribuie în funcţie de trei criterii: patrimoniul peisagistic şi vegetal, reprezentat prin arbori, arbuşti şi flori: 50% dezvoltarea durabilă şi atitudinea populaţiei faţă de mediu, înfrumuseţarea mediului:

30% acţiunile de animaţie şi valorificare turistică reprezintă 20% din notare. Comunicare, informare şi sensibilizare Comunicare pentru localităţi • Le Palmarès National (Palmaresul Naţional), o ediţie anuală care adună la un loc toate localităţile etichetate “Ville Fleurie” sau “Village Fleuri”. • Les Assises Nationales des Villes et Villages Fleuris (Fundaţiile Naţionale) reunesc toţi reprezentanţii sectorului public şi privat interesaţi de evoluţia şi promovarea acţiunii de înflorire a localităţilor. Comunicare pentru public • Balades dans les Villes et Villages Fleuris, document de promovare turistică, editat în 120.000 de exemplare. El prezintă localităţile etichetate cu 4 flori şi câştigătoare ale marelui premiu. Documentul este disponibil în aceste localităţi şi se distribuie cu numărul de iulie al revistei Mon Jardin & Ma Maison (Casa şi grădina mea). • Un site de internet unde se găsesc ediţiile publicate de CNVVF, de asemenea o agendă şi rubrici practice: www.villes-et-villages-fleuris.com. Impactul acţiunii de înflorire a localităţilor98: Contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii şi mediului, prin dezvoltarea spaţiilor verzi private şi publice. Această acţiune se înscrie într-o politică globală de mediu. Participă la imaginea localităţii; Reprezintă un mod util, eficient de promovare turistică, şi totodată un element de calitate a primirii şi găzduirii turiştilor; Rol economic, prin crearea locurilor de muncă în sectorul horticulturii, peisagisticii şi turismului; Rol social prin aspectul său unificator, factor veritabil al coeziuniii sociale;

98

http://www.villes-et-villages-fleuris.com/presse/presentationFR.pdf

195

-

Rol educativ, în cele din urmă, prin sensibilizarea tinerilor asupra respectului faţă

de mediu. •

Federaţia Naţională a Oficiilor de Turism şi a Sindicatelor de Iniţiativă (FNOTSI) Federaţia Naţională a Oficiilor de Turism şi a Sindicatelor de Iniţiativă

coordonează acţiunea şi defineşte misiunile a 3 600 de oficii de turism şi sindicate de iniţiativă din Franţa. Federaţia este responsabilă de reprezentarea oficiilor de turism şi sindicatelor de iniţiativă în guvern şi în faţa partenerilor instituţionali şi privaţi. Site-ul de internet www.tourisme.fr regrupează ansamblul destinaţiilor turistice din Franţa şi expune o agendă a manifestărilor culturale şi festive din Franţa, o revistă ilustrată de descoperire a destinaţiei turistice Franţa, planuri de vacanţă şi călătorii în Franţa, precum şi anuarul oficial al oficiilor de turism şi al sindicatelor de iniţiativă99. Federaţia atribuie Marca de Calitate în Turism oficiilor de turism şi participă la dezvoltarea Planului Calităţii în Turism la nivel naţional100. ⌦ Organizarea turismului în Spania La nivel naţional, activitatea se desfăşoară sub coordonarea unui Secretariat General al Turismului, care face parte din structura Ministerului Industriei, Comerţului şi Turismului. Administraţia centrală a turismului spaniol este reprezentată de Direcţia Generală a Politicii Turistice, subdivizată în două compartimente: unul pentru coordonarea activităţii turistice şi relaţii internaţionale şi altul pentru strategie şi prospectare turistică. Un rol deosebit în dezvoltarea şi promovarea turismului spaniol şi, indirect, în organizarea lui, revine Institutului de Promovare a Turismului, cunoscut sub denumirea Turespana, organism cu o structură complexă (4 direcţii şi peste 30 de oficii de turism în străinătate), cu o activitate bogată şi un buget pe măsură. ⌦ Organizarea turismului în Italia Turismul, ca domeniu de activitate, se află sub autoritatea unui ministru delegat şi este poziţionat în structura Ministerului Turismului, Sportului şi Spectacolelor. Administraţia centrală este reprezentată de un Secretariat de Stat al Turismului. Şi în cazul Italiei, activităţii de promovare turistică i se acordă o atenţie deosebită. În acest sens, la nivel naţional, funcţionează Oficiul Naţional de Turism, cu 26 de birouri în străinătate.

99

http://fr.wikipedia.org/wiki/F%C3%A9d%C3%A9ration_nationale_des_offices_de_tourisme_et_syndicat s_d%27initiative#Notes_et_r.C3.A9f.C3.A9rences 100 http://www.tourisme.fr/footer/Qui-sommes-nous?

196

⌦ Organizarea turismului în SUA Structura administrativă şi statul federal îşi pun, şi în cazul SUA, amprenta asupra organizării turismului. Organismul oficial multisectorial însărcinat cu activitatea turistică la scară federală este USTTA (United States Travel and Tourism Administration). Acesta este prezidat de un Comitet Interministerial – sugerând interconexiunile turismului în economie – şi se ocupă, la nivel naţional, de coordonarea politicilor turistice, de analiza evoluţiei turismului, a tendinţelor şi fenomenelor internaţionale ce pot influenţa dinamica acestuia. În plan internaţional, USTTA are atribuţii în domeniul promovării SUA ca destinaţie de vacanţă, dispunând de birouri specializate în multe ţări europene dar şi din Asia şi America Latină. ⌦ Organizarea turismului în Marea Britanie Administraţia centrală a turismului în Marea Britanie este reprezentată de Ministerul Turismului. În fapt, la nivelul fiecărei naţiuni şi respectiv zone (Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord) există câte un Minister Naţional al Turismului cu atribuţii în domeniul coordonării activităţii, elaborării strategiilor de dezvoltare, acordării de asistenţă de specialitate şi chiar financiară agenţilor economici etc. Cu toate acestea, organismul naţional reprezentativ pentru turismul englez este BTA (British Tourism Autority). El are atribuţii, în principal, în domeniul promovării în străinătate a tuturor destinaţiilor (zonelor) din Marea Britanie. În acest scop, el dispune de 29 de birouri şi 7 reprezentanţe în toată lumea. Pe plan intern, promovarea turismului intră în competenţele ministerelor deja menţionate sau a unor organisme specializate (de ex., pentru Anglia – ETB, English Tourist Board). ⌦ Organizarea turismului în Germania Pe plan central, coordonarea activităţii turistice este asigurată de un Secretariat de Stat (Parlamentarischer Staatsekretar), aflat în structura Ministerului Afacerilor Economice. Între atribuţiile sale se numără: crearea condiţiilor pentru dezvoltarea turismului, elaborarea strategiilor în domeniu, încurajarea cooperării internaţionale specifice, promovarea turismului german pe pieţele externe etc. Pentru activitatea de promovare există, în structura Secretariatului de stat pentru turism şi respectiv a Ministerului Afacerilor Economice, un organism specializat – Comisia Germană pentru Turism (Deutsche Zentrale für Turismus –DZT), dispunând de 15 birouri în străinătate şi 11 delegaţii în reprezentanţele externe ale companiei aeriene Lufthansa. ⌦ Organizarea turismului în Grecia Administraţia centrală este asigurată de un Minister al Turismului, recent înfiinţat şi ataşat Ministerului Economiei. El are un rol limitat, datorită paralelismelor din activitate

197

cu organismul tradiţional (creat în 1950), cel mai cunoscut – Oficiul Elen în Turism (EOT). Acesta este un organism public, cu atribuţii în gestionarea unei baze materiale proprii (de stat) foarte diverse – hoteluri, centre balneare, cazinouri, plaje – şi cu rol esenţial în promovarea turistică. Activitatea promoţională se desfăşoară prin intermediul a 21 de birouri instalate în 15 ţări, în principal, europene, dar şi în SUA, Canada, Australia şi Japonia. 101 În concluzie, se remarcă asemănarea structurii organizatorice a turismului din diferite ţări şi, mai ales, în conţinutul foarte apropiat al atribuţiilor, axate, în principal, pe coordonare, consultanţă şi control. Se evidenţiază, totodată, şi multe modele proprii, ceea ce sugerează necesitatea creării unui sistem care să reflecte condiţiile specifice şi obiectivele turismului din fiecare ţară şi fiecare etapă. De asemenea, se impune observaţia că, în majoritatea ţărilor, există un organism distinct, concentrat pe activitatea de promovare a turismului în străinătate, ceea ce subliniază importanţa deosebită acordată acesteia în strategia dezvoltării turistice. 102 Pentru îndeplinirea în condiţii bune a misiunii şi obiectivelor, administraţiile naţionale în turism trebuie să dispună de competenţă şi puteri proprii, conferite prin sistemul legislativ, de resursele necesare, financiare şi umane. Cum însă resursele sunt limitate, faţă de nevoile nelimitate, nivelul alocărilor şi condiţiile asigurate acestui sector reflectă opinia autorităţii publice privind oportunitatea dezvoltării turismului sau chiar lipsa capacităţii de organizare, adaptare, decizie şi funcţionare a respectivei autorităţi. De reţinut este şi faptul că, în multe ţări, în cadrul administraţiilor publice, ca manifestare a fenomenului descentralizării, o răspundere deosebită revine autorităţii locale (comună, departament, regiune). Aceasta, sub aspectul turistic, deţine servicii proprii, o organizare distinctă şi îndeplineşte, în această calitate, un rol prioritar în promovarea şi desfăşurarea activităţii turistice. M4.U1.3.2. Organizarea turismului la nivel local • Importanţa organizării la nivel local Formele de organizare de la nivel local se găsesc în toate sistemele politice. Este foarte bine ca deciziile ce afectează populaţia locală să fie luate la nivel local. Democraţia înseamnă că politicienii sunt aleşi ca să se îngrijească de localnici, ei sunt responsabili de bunăstarea lor şi sunt acolo pentru a le reprezenta interesele înaintea tuturor. Conducătorii sectorului public sunt preocupaţi de două aspecte ale turismului la nivel local. Primul reiese din responsabilitatea pe care o au de a proteja populaţia locală şi este legat de impactul turismului asupra comunităţii. Administratorii destinaţiilor trebuie să încerce să organizeze turismul astfel încât să aibă un impact benefic asupra comunităţii 101 102

Minciu, R., op. cit., p. 100-103. Minciu, R., op. cit, p. 100-107.

198

locale. Al doilea aspect surprinde responsabilitatea pe care o au administraţiile locale pentru dezvoltarea economică şi socială a zonei. În ultimii ani, din ce în ce mai multe administraţii locale au încurajat dezvoltarea turismului ca urmare a propulsării economiei locale şi creşterii veniturilor. Această dezvoltare, totuşi, poate avea efecte diverse asupra localnicilor, şi pentru a avea succes şi a fi benefică trebuie să fie sensibilă la dorinţele oamenilor şi la mediul înconjurător. Este relativ uşor pentru guvernele locale şi centrale să formuleze politici, dar implementarea lor nu este atât de uşoară fără sprijinul populaţiei locale. În practică, administratorii locali trebuie să fie apropiaţi de populaţie pentru a le înţelege nevoile şi trebuie să fie capabili să comunice aceste nevoi şi informaţiile locale în mod eficient managerilor de la nivel naţional. Forţele economice sunt foarte puternice şi managerii de la nivel local trebuie să se asigure că dezvoltarea turismului este spre binele populaţiei locale atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Managerii de la nivel local au de asemenea responsabilitatea de a-i educa şi de a le explica politicienilor locali şi populaţiei planurile şi dorinţele guvernelor naţionale şi interesele în ceea ce priveşte turismul, aceasta incluzând prezentarea avantajelor, dar şi a dezavantajelor dezvoltării turismului. Administraţiile locale sunt la fel de importante ca şi guvernele naţionale, pentru că reprezintă oamenii. Ele sunt de asemenea importante pentru că deciziile şi planurile formulate de oficialii de la centru sunt nefolositoare dacă nu sunt implementate eficient de către managerii de la nivel local. La nivel local există multe exemple de eşecuri ale implementării politicilor datorită neacordării suportului din partea populaţiei locale. Responsabilităţile guvernelor locale trec de partea legală şi economică şi includ bunăstarea celor săraci şi neajutoraţi, moralitatea locuitorilor, relaţiile bune între vizitatori, problemele culturale şi conservarea mediului natural şi construit. Ideologia politică poate determina cât de mult pot guvernele locale să intervină în turism, şi ce fel de organizaţii private sau activităţi turistice vor fi susţinute. Guvernele locale pot controla strict dezvoltarea sau pot da libertate sectorului privat. Ei pot impune taxe şi impozite, dar pot oferi şi beneficii, pământ sau permisiunea de a se dezvolta. Guvernele locale, totuşi, pot acţiona în limita legilor şi politicilor stabilite de guvernele centrale, şi această libertate depinde de sistemul politic al fiecărei ţări103. • Structuri organizatorice în turism la nivel local ⌦ Organizarea turismului la nivel local în Franţa Datorită statului, colectivităţile locale posedă instituţii care se ocupă de dezvoltarea turistică. Acestea sunt: 103

Elliot, J., Tourism - politics and public sector management, Editura Routledge, London &New York, 1997, 136-140.

199

 comitetele regionale de turism  comitetele departamentale de turism  oficiile de turism şi sindicatele de iniţiativă. Comitetele regionale de turism au apărut primele. Ele datează din 1942 dar au fost restructurate prin legea din 3.01.1987. Astăzi, atribuţiile lor sunt stabilite de către Consiliul regional. În mod normal există câte un comitet în fiecare regiune care se ocupă de punerea în practică a politicii turistice în zonă. Rolul lor este de a colecta şi a analiza datele statistice din turism. Comitetele regionale de turism organizează acţiuni de promovare în Franţa şi în străinătate în colaborare cu Maison de la France. Comitetele regionale de turism trebuie să realizeze planul general de dezvoltare în turism prin corelarea obiectivelor pe termen mediu cu planul de acţiune existent. Comitetele departamentale din turism (CDT) sunt create la iniţiativa consiliilor generale. Oficiile de turism şi sindicatele de iniţiativă se ocupă de serviciile de informare şi promovare turistică. Dacă consiliile municipale acceptă, oficiile de turism pregătesc şi pun în aplicare politica de turism în zonă: cursuri de specializare, animaţie, exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor. Conform legii din 1992, oficiile de turism pot comercializa produse turistice şi pot practica activităţi de primire. Ele sunt finanţate de alţi comercianţi, de organismele profesionale din turism şi prin subvenţii de la consiliul municipal. Oficiile municipale de turism, atunci când există, sunt create de consiliile municipale în staţiunile clasificate şi în zonele litorale. Ele se ocupă în principal de promovarea staţiunii şi de animaţie. Câteodată organismele locale se implică financiar în dezvoltarea turismului creând societăţi mixte.104 Delegaţiile regionale Delegaţiile regionale ale Administraţiei Turismului monitorizează toate acţiunile relevante pentru punerea în aplicare a politicii de stat pentru sectorul turistic. Atribuţiile delegaţiilor regionale105: 1. Asigură punerea în aplicare a politicilor de stat cu privire la sectorul turismului. Sub supravegherea prefectului regiunii, delegatul regional pentru Turism contribuie la punerea în aplicare a acţiunilor stabilite de către ministrul turismului, culege toate informaţiile cu privire la problemele de turism şi le transmite ministrului turismului. El funcţionează, de asemenea, în colaborare cu autorităţile locale, profesionişti şi organizaţii de turism. 104 105

De la Rochefoucauld, B., Economie du Tourisme, Editura Breal, Rosny, 2002, p. 141-142. http://www.tourisme.gouv.fr/fr/z1/ministere_delegue/drt/

200

2. Asistă la punerea în aplicare a reglementărilor statului. Acesta participă la procedurile şi deciziile referitoare la punerea în aplicare a reglementărilor turistice. 3. Asigură o misiune de consultanţă, expertiză şi evaluare. Asistă la expertiza proiectelor turistice referitoare la reţelele interregionale şi la cele dincolo de graniţa ţării cu grupul de interes public ODIT France. El este responsabil pentru monitorizarea şi evaluarea activităţilor desfăşurate la nivel teritorial în domeniul turismului. 4. Administrează bugetulul programului pentru turismul local. Reprezentantul regional este responsabil de bugetul de funcţionare a programului la nivel regional, în cadrul programului de turism stabilit în conformitate cu legea organică privind legile de finanţare. ⌦ Organizarea turismului la nivel local în Spania La nivel regional funcţionează, în cadrul Consiliului Comunităţii (organul de guvernământ) – ca organism specializat în dezvoltarea şi promovarea turismului şi ca reprezentant al administraţiei centrale - câte o Direcţie (generală sau regională) de Turism. De asemenea, în fiecare provincie există câte un Patronat de Turism, iar la nivelul localităţilor îşi desfăşoară activitatea Oficiile de turism (locale, municipale) şi/ sau Sindicatele (centrale) de Iniţiativă. ⌦ Organizarea turismului la nivel local în Italia Având în vedere structura administrativă a Italiei - regiuni (20 la număr) şi provincii (97) - la nivel teritorial, organizarea turismului este realizată prin:  Delegaţia Regională de Turism- pentru fiecare din cele 20 de regiuni;  Oficiul Provincial de Turism – la nivelul provinciilor, în viitor preconizându-se transformarea acestora în Agenţii de Promovare Turistică;  Oficii de Turism Locale sau, în marile oraşe, Agenţii Autonome de Sejur şi Turism şi Sindicate de Iniţiativă. Acestea sunt reunite în Uniunea Naţionalã a Oficiilor de Turism. ⌦ Organizarea turismului la nivel local în SUA United States Travel and Tourism Administration este reprezentată la nivelul fiecăruia dintre cele 50 de state, serviciile sale poziţionându-se în structura Ministerului sau Departamentului (local) al Comerţului.

201

⌦ Organizarea turismului la nivel local în Marea Britanie La nivel regional, fiecare zonă beneficiază de o organizare cu un minister şi oficii (consilii) regionale de turism. De asemenea, mai există oficii locale, departamente şi birouri pentru staţiuni sau oraşe turistice.106 Într-un comunicat al Departamentului Muncii din Marea Britanie din 1992 se spune că: “Autorităţile locale din Marea Britanie au un rol vital în promovarea şi dezvoltarea turismului din zonele lor. În afara activităţilor de marketing şi informare, ele oferă multe facilităţi vizitatorilor şi rezidenţilor. Rolul lor în procesul planificării folosirii spaţiului este foarte important în dezvoltarea turismului. Ele sunt un factor de sprijin în activitatea oficiilor locale de turism.” 107 ⌦ Organizarea turismului la nivel local în Germania Fiecare land desfăşoară propria politică turistică. Aceasta este coordonată de un Comitet, compus din reprezentanţii tuturor ministerelor economice regionale. De asemenea, la nivelul landurilor mai funcţionează Uniuni turistice, cu filiale în diverse localităţi. În plan local se mai întâlnesc oficii de turism şi birouri de informare turistică, toate având rol de încurajare şi promovare turistică. ⌦ Organizarea turismului la nivel local în Grecia În structura Oficiului Elen de Turism funcţionează 7 Direcţii regionale, corespunzător împărţirii administrative (Pireu, Corfu, Creta, Patras, Rodos, Salonic, Volos), însărcinate cu gestiunea bazei turistice proprii, coordonarea şi controlul activităţii zonale. În plan local există, de asemenea, oficii regionale şi departamentale - pentru fiecare din cele 52 de departamente - precum şi centre municipale de turism şi/sau birouri de informare turistică.108 Daţi exemple de organizare a turismului din România, atât la nivel central (în dinamică), cât şi la nivel local.

M4.U1.4. Forme de integrare a activităţii turistice Specificul activităţii turistice, exprimat de prezenţa în proporţie mare a muncii vii, de necesitatea adaptării vacanţelor la gusturile şi preferinţelor individuale etc., imprimă acesteia un caracter artizanal. Ca urmare, piaţa producătorilor de vacanţe este dominată de întreprinderi mici şi mijlocii şi fărâmiţată între diferiţi prestatori de servicii. 106

Minciu, R., op. cit, p. 101-102. Elliot, J., op. cit., p. 137. 108 Minciu, R., op. cit, p. 103. 107

202

Dar, şi în turism, ca în oricare alt domeniu, competiţia este foarte strânsă, iar întreprinderile de mici dimensiuni sunt cele mai vulnerabile În practica turistică internaţională se întâlneşte o gamă variată de forme de integrare, pe care le vom analiza, succint, în cele ce urmează. • Grupurile cu obiect limitat de activitate Sunt asocieri voluntare de societăţi comerciale sau organizaţii cu scop nelucrativ, având ca principal obiectiv promovarea propriilor interese pe o piaţă, în relaţiile cu guvernul sau cu alţi parteneri. Specific acestor forme de asociere este faptul că participanţii îşi păstrează independenţa juridică şi financiară şi că, în anumite condiţii, pot părăsi înţelegerea respectivă. Acest gen de asociere, deşi are aplicabilitate la toate componentele activităţii turistice, se utilizează, cu predilecţie, în domeniul industriei hoteliere. Formulele cele mai frecvent întâlnite sunt: lanţul voluntar, franşiza şi asociaţiile profesionale. 109 Lanţul voluntar este definit ca o uniune/asociere având caracter voluntar între hotelieri independenţi, în scopul oferirii unui produs/serviciu cvasiomogen, informării clientelei şi comercializării în comun a produselor. Producătorii sau ofertanţii se unesc, de regulă, sub aceeaşi „marcă", obligaţiile părţilor vizând, cu prioritate, respectarea standardelor de calitate a produselor/serviciilor oferite şi a coordonatelor unei politici comerciale unitare - campanii publicitare, prezenţa la manifestări specifice (saloane, târguri), centre de rezervare etc. Această formulă este relativ răspândită în organizarea unităţilor hoteliere din multe ţări; ea deţine, de exemplu, în totalul capacităţii de cazare, circa 25% în Franţa şi Elveţia, 16% în Irlanda, 11% în Germania, 8% în Belgia, 7% în Anglia, 6% în Spania şi Italia. Franşiza este un contract de concesiune, prin care o întreprindere producătoare sau prestatoare de servicii turistice, numită franşizor, cedează - în schimbul unor taxe (de afiliere şi exploatare) - unei alte întreprinderi numită franşizat (beneficiar), dreptul de a utiliza/exploata marca sa, numele (notorietatea) şi tehnicile de comercializare. Formula a înregistrat o răspândire deosebită în ultima vreme, fiind utilizată, pe scară largă, şi în ţara noastră. Asociaţiile profesionale sunt grupări cu scop nelucrativ, realizate pe diverse domenii componente ale activităţii turistice, urmărind cu precădere promovarea intereselor specifice grupului. Sfera de referinţă a asociaţiilor profesionale este extrem de largă, ele întâlnindu-se în transport (diferenţiat pe forme), hotelărie, alimentaţie, agrement, comercializarea vacanţelor (agenţii şi touroperatori) etc.; totodată, aceste asociaţii pot fi patronale sau de natura creaţiilor sindicale. Asociaţiile profesionale sunt organizate, pe diferite nivele de reprezentare -local, 109

Minciu, R., op. cit, p. 145.

203

naţional, internaţional. De regulă, asociaţiile naţionale au reprezentanţe/filiale în plan regional şi se afiliază în asociaţii internaţionale. Dintre cele mai reprezentative asociaţii profesionale, care fiinţează în ţara noastră şi au corespondenţă la nivel internaţional, pot fi menţionate: • Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism (ANAT), membru al Federaţiei Universale a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj/Turism (FUAAV/UFTAA); • Federaţia Industriei Hoteliere din România (FIHR/AHR), membru al Asociaţiei Internaţionale a Hotelurilor (AIH/IHA); • Asociaţia Naţională a Bucătarilor şi Cofetarilor din Turism (ABC), membru al Federaţiei Mondiale a Bucătarilor şi Cofetarilor; • Asociaţia Naţională de Turism Rural Ecologic şi Cultural (ANTREC), membru al Federaţiei Europene de Turism Rural - EUROGÎTES etc. Concentrarea activităţii turistice Concentrările sunt, cel mai adesea, asocieri fortuite, rezultate fie din preluarea de către societăţile comerciale puternice a celor mai mici şi/sau aflate în dificultate, fie prin extinderea primelor în domenii mai mult sau mai puţin apropiate de activitatea lor de bază (iniţială); totodată, având în vedere modul de constituire a concentrărilor, membrii acestora nu dispun de independenţă juridică şi financiară. De asemenea, obiectivul principal al regrupării este, şi în cazul concentrărilor, promovarea unei strategii comerciale comune şi obţinerea unor rezultate economicofinanciare mai bune110. Concentrarea sau integrarea propriu-zisă se realizează în trei modalităţi: pe orizontală (concretizată în formarea lanţurilor integrate), pe verticală şi sub forma conglomeratelor. Concentrarea orizontală are loc între întreprinderi care acţionează în acelaşi stadiu al procesului de producţie sau pe aceeaşi treaptă a lanţului de distribuţie: comercializare (agenţie de voiaj sau touroperator), transport, hotelărie etc. Întreprinderile grupate în această formulă se constituie într-un lanţ integrat, controlat printr-un centru unic de decizie; ele oferă un produs omogen, comercializat sub aceeaşi marcă, utilizând tehnici de lucru apropiate; de asemenea, ele au o strategie de dezvoltare comună. Ca şi alte forme de integrare, concentrarea orizontală este cel mai bine reprezentată în domeniul hotelier, unde lanţurile integrate deţin peste 25% din totalul capacităţilor de cazare (în Franţa, de exemplu, ponderea ajunge la 50%). Dată fiind amploarea pe care o cunoaşte, concentrarea orizontală în hotelărie s-a dezvoltat în trepte, în sensul constituirii de: grupuri hoteliere care reunesc mai multe lanţuri (ex., •

110

Minciu, R., op. cit., p. 149-150.

204

grupul francez ACCOR, grupul american CHOISE) şi lanţuri independente, unice. Concentrarea verticală reuneşte, în sânul aceluiaşi grup, întreprinderi care acţionează în diverse stadii ale producţiei turistice sau pe diferite trepte ale lanţului de distribuţie şi care, în mod obişnuit, se află într-o relaţie de complementaritate; concentrarea pe verticală se poate realiza în amonte, când un lanţ hotelier îşi creează propria reţea de agenţii de voiaj sau propria companie de transport, în aval, când o companie de transport îşi asigură serviciile de cazare prin achiziţionarea unui lanţ hotelier şi în ambele sensuri; de asemenea, ea poate încorpora două verigi (se numeşte parţială) sau toate verigile (globală). Conglomeratul reprezintă o formă de concentrare particularizată prin tendinţa de diversificare a activităţii unei firme, prin pătrunderea într-un domeniu mai eficient, de viitor. Conglomeratul se realizează prin fuziunea (uneori prin cumpărarea) unor întreprinderi a căror activitate nu este complementară sau înrudită; prezenţa acestei formule în domeniul turismului este argumentată de dinamica şi perspectivele evoluţiei acestuia.111 Tendinţa de regrupare a organizatorilor/producătorilor de vacanţe se manifestă tot mai accentuat, devenind o trăsătură dominantă a industriei turismului. Totodată, ritmurile deosebit de dinamice ale acestui fenomen se asociază apariţiei unor noi modalităţi de integrare - proprii sau adaptate din alte domenii. Exemple Topul celor mai mari 25 de lanţuri hoteliere din lume. Clasament după număr de camere disponibile în anul 2007 Rang

Lanţ hotelier

1

InterContinental Hotels Group Wyndham Hotel Group Marriott International Hilton Hotels Corporation Accor Choice Hotels International Best Western International Starwood Hotels & Resorts Worldwide Carlson Hospitality Worldwide Global Hyatt Corporation Westmont Hospitality Group Golden Tulip

2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 111

Hoteluri

Camere

UK

3949

585.094

USA USA USA FRANŢA USA USA USA

6544 2999 3000 3871 5570 4035 897

550.576 537.249 502.116 461.698 452.027 308.636 274.535

USA

969

146.600

USA USA

721 703

135.001 108.503

OLANDA

944

86.585

Ţară

Minciu, R., op. cit., p. 156.

205

Hospitality/THL 13 TUI AG/TUI Hotels & GERMANIA 288 83.192 Resorts 14 Extended Stay Hotels USA 686 76.384 15 Sol Melia SA SPANIA 301 75.022 16 LQ Management LLC USA 633 69.089 17 Jin Jiang International CHINA 380 68.797 Hotels 18 Rezidor Hotel Group BELGIA 329 67.000 19 Groupe du Louvre FRANŢA 848 60.807 20 Vantage Hospitality Group USA 798 55.167 21 NH Hotels SA SPANIA 341 49.677 22 MGM Mirage USA 17 42.802 23 Interstate Hotels & Resorts USA 191 42.620 24 Barcelo Hotels & Resorts SPANIA 162 42.173 25 Harrah’s Entertainment USA 34 38.130 Sursa: « Hotels’ 325, Corporate 300 Ranking », HOTELS magazine Exemplificaţi prezenţa pe piaţa din România a formelor de integrare în domeniul turismului.

M4.U1.5 Rolul statului în turism Turismul reprezintă o componentă importantă a economiei naţionale. Evoluţia sa este determinată, în bună măsură, de nivelul de dezvoltare a acesteia. La rândul său, turismul stimulează creşterea economico-socială. În aceste condiţii statul este direct interesat în dezvoltarea turismului. De asemenea, ca parte integrantă a ansamblului economic unitar, dezvoltarea turismului trebuie pusă în corelaţie cu evoluţia celorlalte ramuri componente. Or, o asemenea corelare, la nivel macroeconomic, presupune intervenţia statului în calitate de coordonator al întregii activităţi. Acesta stabileşte priorităţile strategiei economico-sociale şi modul de alocare a resurselor, precizând, indirect, locul şi aportul fiecărei ramuri, dar intervine şi în armonizarea intereselor acestora. Pe de altă parte statul este proprietar şi coproprietar al resurselor turistice (echipamente naturale sau de patrimoniu, infrastructura generală, unele echipamente specifice). În această situaţie el participă la producţia turistică. Toate aceste caracteristici argumentează necesitatea intervenţiei statului în domeniul turismului, definind amploarea rolului lui şi direcţiile de acţiune. Astfel, având în vedere complexitatea activităţii turistice şi multitudinea interdependenţelor sale în plan economic şi social, rolul statului se concretizează în:  Stimularea dezvoltării turismului;  Coordonarea, controlul şi supravegherea activităţii firmelor specializate în turism;  Producerea de servicii şi vacanţe turistice;

206

 Promovarea turistică. 1. Stimularea dezvoltării turismului Această funcţie este exprimată prin faptul că statul susţine şi încurajează turismul prin politica sa generală, prin crearea unui climat favorabil investiţiilor, prin facilitarea consumurilor specifice112. Guvernele naţionale se străduiesc să propulseze turismul internaţional pentru a sprijini economia naţională şi pentru a-şi îmbunătăţi poziţia în schimburile internaţionale. Activitatea economică a turismului este văzută ca având efect multiplicator ajutând alte sectoare ale economiei. Multe ţări au un schimb internaţional deficitar şi cheltuielile în turismul intern ajută la refacerea acestui deficit. Japonia, pe de altă parte, se află într-o poziţie neobişnuită aceea de a fi criticată pentru surplusurile de schimburi internaţionale şi de aceea este încurajat turismul extern pentru a micşora surplusul. Sunt ţări care au deficit al balanţei turismului deoarece locuitorii lor cheltuiesc mai mult peste graniţe decât cheltuiesc turiştii străini în ţara lor. Pentru unele ţări, turismul este cel mai important “deţinător” de monedă străină. Acesta a fost şi cazul Thailandei, când în 1983 turismul a înlocuit exporturile de orez. Turismul a fost industria care a ajutat Spania să-şi rezolve problemele după Al doilea Război Mondial. În Australia, turismul reprezintă aproximativ 12,6% din veniturile obţinute din export, depăşind alte industrii cu excepţia industriei minereurilor metalice şi mineralelor. În Marea Britanie, de exemplu, în 1992 s-a înregistrat un număr record de turişti. În ciuda recesiunii şi a devalorizării lirei, 18,5 milioane de vizitatori au cheltuit 7,9 bilioane de lire (12,18 bilioane de dolari) în comparaţie cu 17,1 milioane de vizitatori care au cheltuit 7,4 bilioane de lire (11,41 bilioane de dolari) în 1991. În Marea Britanie, veniturile din turism reprezintă aproape o treime din exportul de servicii şi este o industrie considerabil mai mare decât sectoarele industriale, cum ar fi hrana, autovehiculele sau aeronavele. Turismul în SUA a generat în 1992 mai mult de 51 bilioane de dolari din taxe federale, statale şi locale. Între 1994-1995, totuşi, SUA a fost una dintre puţinele ţări care au înregistrat o scădere a veniturilor din turism cu 3,4%. Spre deosebire de alte industrii, turismul este o industrie a creşterii care îl face atractiv pentru guverne. Industriile tradiţionale în ţările dezvoltate, cum ar fi fier şi oţel, cărbune, textile, autovehicule, au intrat în declin, şi în alte ţări veniturile obţinute din producţia de mărfuri sau agricultură au scăzut. Turismul, totuşi, creşte în continuare şi îşi lărgeşte aria de întindere în economiile aflate în avânt economic din sud-estul Asiei. Guvernele din Orientul Îndepãrtat şi din insulele Pacificului sunt nerăbdătoare şi disponible să atragă un număr cât mai mare de turişti europeni. Creşterea competiţiei cu 112

Minciu, R., op. cit., p.108-109.

207

pieţele îndepărtate este o provocare pentru guvernele naţionale şi locale în a îmbunătăţi produsele turistice interne. Turismul internaţional este o parte interesantă a economiei, dar de fapt turismul intern furnizează cea mai mare parte a venitului. În SUA, de exemplu, turismul intern reprezintă 90% şi este cel mai bine dezvoltat în Hawaii, Florida şi Nevada. Turismul este a treia industrie cu amănuntul ca mărime în SUA şi una dintre primele trei surse de venit în 46 dintre state. Veniturile directe din turism sunt importante pentru economiile statelor americane. Acestea sunt: taxe pe veniturile individuale şi ale firmelor, taxe pe alcool şi divertisment, tarife pentru campare, parcare, autostrăzi şi pentru alte servicii. În Marea Britanie, în 1990, din cele 25 bilioane de lire cheltuite în turism, 10,5 bilioane de lire au fost din turismul intern şi 5,2 bilioane din călătoriile de o zi. Extinderea turismului ar putea propulsa economiile locale şi în timp ce oraşele au atras 53% din turiştii interni, ele au adus doar 45% din veniturile turismului intern. De aici se înţelege competiţia dintre guvernele locale pentru a atrage turiştii în zona lor. Turismul intern este de asemenea important în Australia: în 1991-‘92 a adunat 18,14 bilioane A$ din totalul de 26,6 bilioane A$. Guvernele şi conducerile sectorului public văd în turism un principal furnizor de locuri de muncă mai ales în timpul recesiunilor când alte industrii sunt în declin. Turismul este o industrie intensivă în muncă şi este important pentru că solicită locuri de muncă înalt calificate, dar şi foarte multe mai puţin calificate. Pentru regiunile sărace ale ţării, locurile de muncă din turism pot fi foarte importante. Rata şomajului este o coordonată politică importantă şi poate afecta popularitatea şi şansele electorale ale unor guverne. Acest lucru a fost recunoscut de guvernul Thatcher din Marea Britanie, care a reorganizat conducerea sectorului public al turismului mutând unul dintre cei mai importanţi miniştrii din Departamentul de comerţ şi industrie în Departamentul de ocupare a forţei de muncă. Aproape 1,5 milioane de oameni lucrau în industrii direct legate de turism în 1990, adică 7% din populaţia ocupată. Între 1980 şi 1990 numărul lor a crescut cu 23%. În Australia în 1996, turismul oferea între 500 000 şi 600 000 de locuri de muncă. Se aşteaptă ca în SUA turismul să devină cel mai mare angajator, depăşind domeniul îngrijirii sănătăţii. În toate ţările, guvernele au văzut în turism nu numai un mod de creştere a numărului locurilor de muncă, ci şi un mod de relansare a economiei unor zone mai sărace. Alt motiv pentru care guvernele susţin turismul este acela că atrage investiţii, atât interne cât şi străine, care stimulează economia. Investiţiile străine sunt importante în dezvoltarea ţărilor, mai ales în ţările unde investitorii naţionali şovăiesc în a investi în turism. Investiţiile străine pot grăbi dezvoltarea, creşterea standardelor, aducerea unor noi

208

idei, tehnologii, relaţii. Spre deosebire de alte investiţii, hotelurile nu pot fi mutate ca alte produse. Există şi critici aduse investiţiilor străine în turism datorate lipsei controlului administrativ al guvernelor şi al unor politici clare. Este sugerat faptul că beneficiile economice din investiţiile străine sunt numai pentru câţiva, chiar dacă cei care plătesc taxele (populaţia locală) ajută turismul prin infrastructură cum ar fi şosele, canalizări, furnizarea apei şi aeroporturi. Costurile pământului, muncii şi facilităţilor pot fi împinse spre localnici în timp ce profiturile părăsesc zona şi ţara. Străinii pot fi văzuţi ca dominând şi controlând resursele locale şi industria, vânzând celor din ţara lor şi importând forţă de muncă şi bunuri. Este posibil ca investitorii străini să aibă acces la capital ieftin şi astfel să întreacă pe investitorii naţionali. Acesta este motivul pentru care guvernele analizează costurile şi beneficiile turismului foarte atent şi de asemenea controlează şi monitorizează investiţiile străine prin organisme specializate.113 2. Coordonarea, controlul şi supravegherea Controlul este necesar pentru a încuraja sau a forţa aplicarea unor principii. Unele lucruri sunt prea importante pentru a nu fi tratate corespunzător, aceasta incluzând dezvoltarea turismului în areale de o frumuseţe nemaivăzută. Controlul se realizează în mod formal prin instrumente cum ar fi: legi, reglementări, planuri, strategii, politici şi finanţe, cum ar fi taxe sau alocaţii. Este şi o formă informală a controlului cum ar fi nevoia de a menţine încrederea, şi aceasta condiţionează comportamentul. Rolul de coordonator al turismului este cel mai evident atunci când se vorbeşte despre protejarea mediului înconjurător. Din păcate, în prezent, dezvoltarea durabilă a turismului nu ocupă un loc foarte important, statele fiind mai preocupate de numărul de turişti sau de încasări. Statul trebuie să fie conştient de efectele pozitive pe care le are mediul înconjurător în dezvoltarea turismului, dar şi de faptul că prin turism se poate îmbunătăţi calitatea mediului. Este vorba despre folosirea turismului pentru protejarea mediului. Dacă turismul are un rol important în economia unei zone atunci se va încerca păstrarea calităţii bune a mediului. Totuşi noţiunea de un “mediu natural de bună calitate” poate fi dezbătută. Cu siguranţă un lucru este cert: succesul pe termen lung al turismului depinde de menţinerea unui nivel al calităţii mediului natural, care să satisfacă cerinţele turiştilor. Relaţia dintre succesul economic al turismului, mediul înconjurător şi turişti este reprezentată în figura M4.1.114

113

Elliot, J., Tourism - politics and public sector management, Editura Routledge, London &New York, 1997, p. 29-35. 114 Holden, A., Environment and tourism, Editura Routledge, London & New York, 2000, p. 97.

209

Depinde de Succesul economic

Depinde de

Satisfacerea

Este cheia

Calitatea mediului

Figura M4.1. Relaţia dintre mediul înconjurător, economia locală şi turism Sursa: Holden, A., Environment and Tourism, Editura Routledge, London &New York, 2000, p. 97. De asemenea, nu trebuie omis rolul statului în culegerea, prelucrarea şi difuzarea informaţiilor de factură turistică sau generală, referitoare la evoluţiile interne şi la evenimentele de pe plan mondial, acestea având, pentru agenţii economici, o importanţă covârşitoare în elaborarea unor politici turistice viabile. 3. Producerea de servicii şi vacanţe turistice Statul se implică în dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii, fără de care nu se poate vorbi de existenţa şi promovarea turismului. De asemenea, prin sistemul instituţiilor sale, statul poartă răspunderea organizării şi funcţionării unor servicii publice, de interes general, ca sănătatea, cultura, învăţământul, cu impact direct asupra turismului, ori a unor acţiuni specifice, cum ar fi realizarea de rezervaţii şi parcuri naţionale, amenajarea de porturi de agrement, crearea unor staţiuni termale etc. Totodată, în calitate de coproprietar al unor echipamente turistice (hoteluri, instalaţii de agrement), statul participă nemijlocit la crearea de produse turistice, la difersificarea ofertei turistice.115 În Franţa, statul controlează aproximativ 2500 de întreprinderi, ceea ce înseamnă că deţine cel puţin 50% din capitalul acestor întreprinderi. Populaţia activă totală angajată în sectorul public în 1999 era 5% din total, o valoare în scădere faţă de 1990 când era de 7%. Producţia comercială este diferenţiată de cea necomercială. În acest sector, statul ia locul întreprinderilor private, producând bunuri şi servicii comerciale pentru a satisface nevoile colective de transport (Air France, SNCF, France 2, France 3), pentru a satisface nevoile individuale nesatisfăcute de sectorul privat sau pentru a pune în aplicare politica industrială stabilită de guvern. 115

Minciu, R., op. cit., p. 110.

210

Prin privatizare statul cedează o parte din activele sale sau chiar toate activele societăţilor private. Spre exemplu, în 1998, s-a decis privatizarea parţială a companiei Air France. Totuşi, el deţine şi în prezent acţiuni la societăţi de turism cum ar fi: Club Mediterranee, Accor, Havas, unele parcuri de distracţii. Statul este şi un constructor. Între anii 1960-1980, spre exemplu, statul francez a întreprins mari lucrări de amenajare a teritoriului: şase staţiuni turistice între care Grande Motte, Port - Barcares, Cap-d’Agle şi zonele litorale. Tot în acea perioadă s-au lansat staţiuni de iarnă din Alpi116. 4. Promovarea turistică Această funcţie este încredinţată, de regulă, unor organisme guvernamentale specializate şi constă în antrenarea statului – financiar sau administrativ – în acţiuni având caracter promoţional. Implicarea statului în astfel de acţiuni este impusă de necesitatea promovării unitare a turismului în ansamblul său, de coordonare a eforturilor individuale ale agenţilor economici (mai ales pe piaţa internaţională, unde imaginea unei ţări, ca destinaţie de vacanţă, este elementul esenţial), de costurile ridicate ale campaniilor de anvergură, imposibil de suportat de societăţile comerciale de dimensiuni mici, de oferirea unor garanţii suplimentare prin angajarea statului alături de producătorii de vacanţe etc. 117

Câteva dintre obiectivele unei politici de promovare întreprinsă de stat pot fi:  Reprezentarea pe plan internaţional a intereselor turistice ale ţării;  Promovarea turismului în străinătate (crearea unor birouri de informare şi promovare, broşuri, prospecte, ghiduri şi documente de informaţie turistică);  Promovarea turismului în interiorul ţării (campanii publicitare în presă, radio sau televiziune);  Ajutor şi informaţii turistice (în unele ţări, există o “poliţie” turistică care ajută vizitatorii naţionali şi străini);  Conservarea, protecţia şi utilizarea în mod corespunzător a resurselor turistice culturale şi artizanale (campanii în favoarea conservării unor monumente, locuri istorice, culturale şi artistice);  Protecţia mediului (campanii în favoarea protecţiei naturii, creării de parcuri naţionale, protecţiei rezervaţiilor naţionale)118. M4.U1.6. Rezumat
Coordonate ale organizării turismului - Structuri organizatorice în turism (organisme centrale, 116

De la Rochefoucauld, B., Economie du Tourisme, Editura Breal, Rosny, 2002, p. 124 -145. Minciu, R., op. cit, p. 110. 118 Vellas, F., Economie et politique du tourisme international, Editura Economica, Paris, 2002, p.171. 117

211




organismele locale şi organizaţiile teritoriale); - Modalităţi de organizare a turismului în diferite ţări ale lumii; - Forme de integrare a activităţii turistice (grupurile cu obiect limitat de activitate, concentrarea propriu-zisă). Rolul statului în turism - Stimularea dezvoltării turismului; - Coordonarea, controlul şi supravegherea activităţii firmelor specializate în turism; - Producerea de servicii şi vacanţe turistice; - Promovarea turistică.

M4.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. În organizarea activităţii turistice pot fi identificate: a. organizaţii sectoriale b. organizaţii pe destinaţii c. organizaţii ale turismului privit ca întreg d. toate acestea 2. Rolul statului în turism se concretizează în îndeplinirea unei funcţii de: a. Stimulare a dezvoltării turismului b. Coordonare, control şi supraveghere a activităţii firmelor specializate în turism c. Promovare turistică d. Toate acestea 3. Organizaţiile profesionale fac parte din formulele de integrare la nivelul: a. individului b. întreprinderilor c. guvernului d. niciun răspuns nu este corect 4. Între atribuţiile organismului central care coordonează activitatea turistică la nivelul unei ţări se înscriu: a. elaborarea de strategii de dezvoltare a turismului; b. îndrumare şi control al agenţilor economici specializaţi; c. promovare a turismului pe plan intern şi internaţional; d. toate acestea. Temă de control Realizaţi o lucrare de maxim 5 pagini în care să evidenţiaţi rolul statului în dezvoltarea şi promovarea turismului din România.

212

Unitatea de învăţare M4.U2. Eficienţa economică şi socială a turismului Cuprins M4.U2.1. Introducere ......................................................................................................... 213 M4.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................... 215 M4.U2.3. Criterii de apreciere şi indicatori de măsurare a eficienţei economice în turism...................................................................................................................................215 M4.U2.4. Eficienţa socială a turismului şi turismul social................................................... 226 M4.U2.5. Eficienţa ecologică..................................................................................................228 M4.U2.6. Efectul multiplicator al turismului....................................................................... 236 M4.U2.7. Rezumat ............................................................................................................. 240 M4.U2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor .......................................................................... 241 M4.U2.1. Introducere Utilizarea raţională a resurselor şi, corespunzător, desfăşurarea eficientă a producţiei reprezintă obiective centrale pentru orice agent economic sau sector de activitate şi, totodată, premise ale dezvoltării. De asemenea, creşterea eficienţei constituie un principiu de bază al organizării şi conducerii proceselor în economie, una din cerinţele fundamentale ale progresului şi bunăstării. În corelaţie cu aceste exigenţe, turismul, privit ca domeniu distinct şi ca parte integrantă a economiei, înscrie între priorităţile sale gestionarea judicioasă a resurselor şi obţinerea unor rezultate economice pozitive, concomitent cu satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor turiştilor. Ca orice componentă a sistemului socio-economic global, turismul, pentru a funcţiona şi a-şi îndeplini misiunea, este consumator de resurse şi producator de efecte, de rezultate, deci presupune, după cum este cunoscut, un consum de muncă vie şi materializată, un consum de factori, în urma căruia în mod obiectiv se pune problema determinării raportului efort-efect, al rezultatelor obţinute. Prin urmare, eficienţa activităţii de turism trebuie apreciată atât prin reflectarea şi comensurarea efectelor economice, cât şi a celor sociale. Numai în acest fel se poate asigura o evaluare corespunzătoare a contribuţiei turismului la dezvoltarea economico-socială a ţării. În esenţă, eficienţa socială a turismului este reprezentată de contribuţia adusă de acest domeniu de activitate la: petrecerea utilă a timpului liber, reconfortarea şi recreerea oamenilor, refacerea capacităţii de muncă; ridicarea 213

nivelului general de cunoaştere şi pregătire; satisfacerea unor motivaţii spirituale, psihice; crearea unui climat de pace şi întelegere între naţiuni. Conceptul de eficienţă în turism trebuie abordat din mai multe ipostaze119: I. Din punct de vedere al furnizorului de servicii turistice, pe de o parte, şi al consumatorului, pe de altă parte. Din punct de vedere al furnizorului de servicii, eficienţa poate fi prioritar de natură economică, având în vedere o gamă largă de cheltuieli, de activităţi desfăşurate pentru turişti, urmărind prioritar acoperirea cheltuielilor, obţinerea de profit fără a neglija în mod obiectiv şi alte consecinţe. Obţinerea de profit este o condiţie obligatorie având în vedere şi faptul că el reprezintă o sursă de acumulari pentru noi investiţii vizând modernizarea şi dezvoltarea întregii game de activităţi turistice. Dacă prioritar furnizorul de servicii turistice vizează economia, el trebuie să se integreze în acelaşi timp într-o serie de cerinţe ale politicii acestui domeniu de activitate, ale politicii generale, inclusiv a unor cerinţe care decurg din tendinţele fie pe plan zonal, fie pe plan general. Din punct de vedere al consumatorului de turism, eficienţa îmbracă alte aspecte. Ele pornesc în primul rând de la dimensiunea veniturilor ce pot fi afectate pentru turism, indiferent de natura acestora. În funcţie de nevoile de turism consumatorul alocă o parte mai mare sau mai mică dacă este vorba de turism de sănătate, educaţional sau recreativ. Eficienţa pentru consumator înseamnă, prioritar, obţinerea de cât mai multe servicii, satisfacţii cu un volum cât mai mic de cheltuială şi în paralel cu obţinerea unor rezultate dorite cât mai bune, fie că ele sunt obiective, fie că sunt simple plăceri. II. Abordând problema eficienţei în turism, ea nu mai poate fi privită în accepţiunea clasică, respectiv eficienţă strict economică, ea trebuie pusă şi în termeni sociali. Eficienţa socială a turismului, la rândul ei trebuie privită prioritar prin dimensiunea celei economice. Eficienţa socială însă vizează laturi unele cuantificabile, altele nu. Cuantificabil poate fi creşterea numărului de participanţi la activităţi turistice indiferent de natura lor, necuantificabile ar fi de amintit satisfacerea unor dorinţe preconizate iniţial, rezultatele unor întâlniri, îmbunătăţiri în starea de sănătate, pe plan educaţional şi altele. III. În determinarea eficienţei oricărei activităţi, deci şi a turismului, realitatea actuală impune luarea în consideraţie şi a mediului înconjurător. Acest lucru, într-o dublă ipostază: 119

Albu, N., Turism şi eficienţă –Principii generale, Ed. Lux Libris, Braşov, 2001, p.101-107.

214

a) cea a rezultatelor pe seama alocării unei importante resurse pentru investiţii care modifică mai mult sau mai puţin condiţiile de mediu; b) deteriorarea mediului în anii precedenţi, ceea ce a generat daune inclusiv pentru existenţa umană. În genere, atât cheltuielile pentru refacerea mediului cât şi cele pentru dezvoltări şi modernizări ulterioare nu pot fi concepute în afara unor rezultate economice şi sociale pozitive. M4.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:  Cunoască specificul şi ipostazele eficienţei în turism 

Cunoască criteriile de apreciere şi indicatorii de măsurare a eficienţei economice în turism

  

Facă diferenţa între eficienţa socială a turismului şi turismul social Caracterizeze aspectele care definesc eficienţa ecologică a turismului Măsoare efectul multiplicator al turismului

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

M4.U2.3. Criterii de apreciere şi indicatori de măsurare a eficienţei economice în turism Eficienţa este o categorie complexă, deoarece exprimă rezultatul unui ansamblu de activităţi specifice: turismul intern, turismul internaţional, alimentaţie publică şi prestaţiile de servicii. În acelaşi timp, sistemul de indicatori şi formulele de bază ale calculului indicatorilor de eficienţă economică sunt diferenţiate în funcţie de felul activităţii turistice120. Important pentru activitatea economică şi comercială a firmelor de turism este recuperarea cheltuielilor şi realizarea unui profit. În aprecierea şi comensurarea eficienţei economice în turism, ca în orice alt sector de activitate, se utilizează o gamă largă de criterii şi indicatori, rezultat al complexităţii conţinutului proceselor, al diversităţii resurselor consumate şi varietăţii formelor de concretizare a efectelor. Se întâlnesc, astfel, criterii şi indicatori cu valabilitate generală, comuni tuturor ramurilor economiei şi opţiuni specifice, decurgând din particularităţile activităţii în domeniu121. 120 121

Albu, N., op. cit., p.116. Minciu, R., Economia Turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005, p. 292.

215

Eficienţa turismului este, în aceste condiţii, exprimată prin sporul de venit net, realizat prin economiile de muncă vie şi materializată obţinute în desfăşurarea activităţii, prin modul de realizare a fiecăruia dintre factorii de producţie consumaţi (munca, natura şi capitalul); corespunzător, se pot constitui drept criterii de evaluare a eficienţei:  mărimea venitului net şi, asociat acestuia, rentabilitatea;  nivelul costurilor;  gradul de utilizare a forţei de muncă şi a capitalului tehnic şi financiar. Acestora mai poate fi adăugată eficienţa investiţiilor, ca expresie a randamentului efortului de dezvoltare. Calitatea indicatorilor de eficienţă a activităţii turistice este influenţată de metodologia de calcul a componentelor efectului (rezultatelor) şi efortului (cheltuielile ocazionate de desfăşurarea activităţii). Pornind de la necesitatea perfecţionării metodologiei de determinare a eficienţei economice în turism, apare cerinţa evaluării eforturilor depuse şi efectelor realizate în activitatea turistică. Dificultăţile au apărut în preocuparea de a identifica efectele economice multiple care formează conţinutul eficienţei ca şi categorie economică complexă, iar apoi de a gasi exprimarea corespunzătoare variatelor forme de manifestare a acestora. De aici derivă şi dificultatea determinării unui singur indicator sintetic care să ilustreze nivelul eficienţei economice a turismului şi să polarizeze majoritatea factorilor care o influenţează. Din acest motiv este acceptată ideea determinării eficienţei economice a turismului sub forma unui sistem de indicatori, care să exprime elementele sale multiple. Sistemul integrat de indicatori ai eficienţei economice a activităţilor turistice trebuie să răspundă necesităţii de a ţine seama de particularităţile fiecărei activităţi în parte. Exprimând întregul efort sub formă bănească, şi, totodată, datorită complexităţii şi sferei largi de cuprindere a turismului, se trece la determinarea unui sistem integrat de indicatori ai eficienţei economice a activităţii turistice prin raportarea efectului economic la totalul cheltuielilor efectuate pentru derularea activităţilor turistice. Sistemul de indicatori trebuie să aibă o structură corespunzătoare, care să-i asigure capacitatea de a reflecta în mod cuprinzător activitatea unităţii de turism122. Indicatorii eficienţei economice O activitate este eficientă din punct de vedere economic în măsura în care se concretizează în bunuri materiale şi servicii care corespund nevoii sociale, iar cheltuielile ocazionate sunt mai mici decât veniturile realizate, asigurând obţinerea unui profit. Pentru evidenţierea eficienţei activităţilor turistice este necesară construirea unui sistem de indicatori fundamentat pe metodologia de calcul a eficienţei economice, în 122

Minciu, R., op. cit., p. 293.

216

general, dar având în vedere structura resurselor utilizate, cu punerea în evidenţă a efectelor generate de eforturile unităţilor de turism. Activităţile de turism sunt consumatoare de resurse şi producătoare de efecte. În vederea fundamentării calculului, eficienţa economică impune clasificarea resurselor123:  După posibilitatea reglementară, resursele pot fi regenerabile (apa, flora, fauna) sau neregenerabile (zăcămintele metalifere, cărbunii, petrolul);  După destinaţia lor, avem resurse de mijloace de producţie şi de mijloace de subzistenţă;  În funcţie de poziţia faţă de circuitul economic: resurse intrate în circuitul economic (resurse alocate şi consumate) şi resurse potenţiale (neintrate în circuitul economic). Indicatorii privind resursele intrate în circuitul economic:  Indicatori ai resurselor ocupate: indicatori ai forţei de muncă, indicatori ai fondurilor fixe, indicatori ai fondurilor circulante;  Indicatori ai resurselor consumate: indicatori ai forţei de muncă, indicatori ai fondurilor fixe, indicatori ai fondurilor circulante. Calculul eficienţei economice presupune raportarea efectului la efortul unităţii de turism. Indicatorii construiţi astfel arată gradul de folosire al fondurilor avansate de către firmă. Indicatorii de eficienţă realizaţi prin raportare la fondurile consumate permit aprecierea eficienţei în funcţie de eforturile depuse de unitate. Indicatorii de exprimare a eforturilor cuprind:  Indicatori ai forţei de muncă: numărul mediu de personal, numărul mediu al personalului operativ, fond total de timp de muncă;  Indicatori ai fondurilor fixe: valoarea medie a fondurilor fixe; valoarea medie a fondurilor fixe active;  Indicatori ai mijloacelor circulante: valoarea medie a fondurilor circulante;  Indicatori ai costurilor activităţii turistice: cheltuielile materiale, cheltuieli totale aferente prestaţiilor turistice;  Indicatori globali ai fondurilor înteprinderii: valoarea medie anuală a mijloacelor circulante. Calculul indicatorilor de eficienţă economică presupune şi stabilirea efectelor produse de eforturile unităţii de turism. În acelaşi timp, la o analiză mai complexă, este necesar a se avea în vedere şi efectele de antrenare în alte ramuri economice (transporturi, servicii, comerţ, etc). Efectele economico-sociale ale activităţii de turism se pot grupa în124:  Efecte economice în sfera unităţilor prestatoare de servicii turistice: TVA, profitul, producţia industrială, încasări din turismul internaţional, încasări din turismul intern; 123 124

Albu, N., op. cit., p.127-128. Albu, N., op. cit., p. 128-129.

217



Efecte economice sociale “educative”, în zona activităţii umane a

beneficiarilor

prestaţiilor

turistice:

creşterea

productivităţii

muncii,

creşterea

randamentului intelectual, economiile la cheltuielile sociale de sănătate, ridicarea nivelului cultural. În metodologia de calcul a eficienţei economice se construiesc rapoarte de genul: efect-efort, efort-efect, efort-efort, efect-efect. Indicatorii efect-efort sau efort-efect sunt indicatori parţiali care reflectă eficienţa utilizării în diferite proporţii a efortului. Indicatorii tip efect-efect, ne dau informaţii asupra rentabilităţii prestaţiilor şi a prestatorilor formate între componente ale rezultatelor. Indicatorii tip efort-efort redau proporţiile dintre componentele efortului. În privinţa resurselor consumate, acestea se prezintă într-o structură diversă, iar exprimarea lor valorică se diferenţiază în funcţie de natura concretă a acestora125 (vezi fig M4.2). Tipul resursei

Naturale (potenţial natural şi antropic)

Umane (forţa de muncă)

Materiale şi financiare (capital fix şi circulant)

Formele de concretizare a

Expresia valorică a

resurselor implicate -Suprafeţe turistice amenajabile (plaje, lacuri, izvoare, domenii schiabile, trasee, pereţi stâncoşi etc.) -Monumente cultural-istorice (cetăţi, palate, biserici, case memoriale, muzee etc.)

resurselor consumate

-Numărul lucrătorilor (pe total şi pe diverse structuri) -Fondul total de timp de muncă

-Capacitatea de producţie (număr unităţi sau locuri în unităţi hoteliere, de alimentaţie, de agrement, mijloace de transport etc.) -Valoarea (totală, medie) a fondurilor fixe -Mărfuri, diverse materii prime, materiale -Combustibil şi energie -Obiecte de inventar -Capital bănesc

-Cheltuielile de amenajare -Cheltuieli de întreţinere şi protecţie -Fondul de salarii -Cheltuieli pentru asigurări sociale şi de sănătate -Cheltuieli de şcolarizare -Cheltuieli materiale cu personalul -Cheltuieli cu amortizarea -Chirii, impozite, taxe -Cheltuieli de transport -Cheltuieli de reparaţii şi întreţinere -Cheltuieli de aprovizionare şi stocare -Cheltuieli cu combustibilul şi energia -Uzura obiectelor de inventar -Dobânzi

Fig. M4.2. Principalele categorii de resurse consumate în turism şi indicatorii acestora

125

Minciu, R., Baron, P., Neacşu, N., Economia turismului, Ed. Universităţii “D. Cantemir”, Bucureşti, 1993, p. 128.

218

Efectele economice ale turismului îmbracă şi ele mai multe forme, după cum se localizează la nivel de ramură (macroeconomic) sau de unitate prestatoare de servicii, ori pe componente ale activităţii (hotelărie, transport, turism internaţional etc.) după cum se poate vedea în figura M4.3. -prestaţii hoteliere -vânzări cu amănuntul în alimentaţia publică Încasări din:

-alte prestaţii de bază sau suplimentare (transport, agrement, tratament etc.) -producţia industrială (carmangerii, laboratoare de cofetărie, gospodării anexă, ateliere de reparaţii etc.) -turism internaţional (în lei sau valută) -comisionul agenţiilor de voiaj

Venituri

-adaosul comercial şi de alimentaţie publică -aportul valutar -profitul Fig. M4.3. Tipologia efectelor economice din turism

Activitatea turistică este rezultatul mai multor activităţi specifice, astfel că sistemul de indicatori, metodologia de calcul şi analiză se face diferenţiat în funcţie de natura activităţii. Ţinând seama de criteriile de evaluare a eficienţei, principiile generale de determinare a acesteia, structura resurselor şi efectelor, se poate construi sistemul de indicatori. O categorie o constituie indicatorii care reflectă rezultatele întregii activităţi desfăşurate; dintre aceştia se remarcă, prin însemnătatea lor deosebită: profitul, rata profitului, rata rentabilităţii, volumul şi nivelul cheltuielilor. Profitul, principala formă de exprimare a profitabilităţii, reprezintă diferenţa dintre încasările şi cheltuielile totale ale unităţilor de turism. În unităţile de alimentaţie publică sursa profitului este adaosul commercial, iar în agenţiile de turism, comisionul. În determinarea profitului apar particularităţi în funcţie de forma pe care o iau rezultatele şi care depinde de profilul agentului economic; astfel, în cazul unei întreprinderi hoteliere sunt luate în calcul încasările (într-un sens larg, veniturile) din activitatea de cazare şi din prestaţiile suplimentare; pentru sectorul alimentaţiei publice, veniturile sunt alcătuite din adaosul comercial şi cel special (de alimentaţie publică); pentru o agenţie de voiaj sau touroperatori este vorba de comisionul aplicat la produsele comercializate.

219

În evaluarea eficienţei, mai expresivi sunt indicatorii relativi, respectiv rata profitului şi/sau rata rentabilităţii126. M4.U2.3.1. Eficienţa activităţii de cazare Cazarea ocupă în actuala structură a prestaţiei turistice cel mai important loc, cu o pondere de circa 40%. Alături de aceasta, cazarea are numeroase implicaţii asupra celorlalte elemente ale produsului turistic constituindu-se ca suport material al desfăşurării activităţii turistice. Ca atare, calitatea şi eficienţa acestui serviciu se doreşte hotărâtoare pentru determinarea rezultatelor întregii activităţi turistice. Eficienţa serviciului de cazare poate fi apreciată şi evaluată prin intermediul criteriilor şi indicatorilor generali, precum şi pe baza unor elemente ce ţin de specificul acestei activităţi. Astfel, se operează cu indicatori de efort ca: numărul mediu al personalului, valoarea medie a activelor fixe, cheltuielile activităţii de cazare, capacitatea disponibilă exprimată în locuri-zile etc., şi indicatori de efect: încasări din prestaţii hoteliere, încasări din prestaţii suplimentare (veniturile), profitul etc. Veniturile sunt date de mărimea încasărilor din prestaţiile hoteliere, aflându-se în corelaţie directă cu volumul activităţii exprimat prin numărul turiştilor, cu calitatea serviciilor (surprinsă prin categoria de confort a unităţii de cazare şi nivelul tarifelor), cu gama prestaţiilor suplimentare oferite (închirieri, curăţirea hainelor, servicii speciale etc). Cheltuielile reflectă, prin conţinutul şi structura lor, specificul activităţii: cheltuielile cu salariile reprezintă aproximativ 40% din totalul cheltuielilor, cheltuielile cu chiriile la mijloacele de cazare deţin 10-15%, cheltuielile generale aproximativ 10%, cheltuielile de întreţinere 5%, amortizările 5% etc., în timp ce cheltuielile cu transportul, depozitarea lipsesc sau sunt neînsemnate ca pondere. În activitatea hotelieră propriu-zisă (numai servicii de cazare) cheltuielile reprezintă 60-69% din volumul încasărilor, ceea ce se reflectă într-o rată a rentabilităţii (36-40%). Faţă de acest nivel mediu există abateri semnificative determinate de categoria de confort, ocuparea cu turişti români sau străini, amplasarea unităţii într-o zonă de mare circulaţie turistică sau dimpotrivă. În sistemul indicatorilor de eficienţă a activităţii de cazare, cei mai utilizaţi în practica economică sunt: 1). Productivitatea muncii (W), exprimată valoric (WV) prin raportarea volumului încasărilor (I) la numărul personalului (Np), sau fizic (Wf) prin raportarea numărului de înnoptări anual (N) la numărul personalului: I N WV = ;W f = Np Np 126

Minciu, R., op. cit., p. 293-294.

220

2). Încasarea medie pe unitatea de prestaţie (im) este un indicator specific acestei activităţi, rezultat prin raportarea încasărilor la capacitatea de cazare, exprimată în locuri sau locuri-zile: I I im = sauim = ; NLc Lc Z

3). Cheltuielile medii pe unitatea de prestaţie (cm), reprezintă un indicator specific ce reflectă consumul de resurse pe loc sau loc-zi. 3’). Nivelul relativ al costurilor (n) exprimă cheltuielile la 100 (1000) lei CA. ∑ ch ⋅ 100 n= CA ch ch cm = ..sau..c m = NLc Lc Z 4). Rata rentabilit ăţii (r) este unul dintre indicatorii sintetici de eficienţă. În funcţie de baza de raportare, rata rentabilităţii pate fi: - rata rentabilităţii comerciale: P ⋅ 100 , unde CA este cifra de afaceri Rc = CA - rata rentabilităţii economice: P Re = ⋅ 100 , unde At reprezintă activele totale At - rata rentabilităţii financiare: p r = ⋅ 100 , unde K (Kp) reprezintă capitalurile, respectiv capitalul K (K p ) propriu. 5). Coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare (Cuc) este un indicator important de apreciere a eficienţei cazării. El se calculează ca raport între capacitatea de cazare efectiv utilizată într-o perioadă dată (numărul de înnoptări sau numărul de zileturist) Nzt şi capacitatea maximă posibilă, teoretică Cm ( Număr locuri x 365 zile, 90 zile, 120 zile.... în funcţie de perioada de funcţionare a unităţii): Nzt Cuc = ⋅ 100 Cm M4.U2.3.2. Eficienţa activităţii de alimentaţie publică

Eficienţa activităţii de alimentaţie publică se poate aprecia atât cu ajutorul unui indicator sintetic (rata rentabilităţii), cât şi prin intermediul unor elemente ce ţin de specificul acestui serviciu. Ca indicatori ai eforturilor putem utiliza: volumul cheltuielilor totale, volumul cheltuielilor de circulaţie, numărul mediu al personalului operativ, fondul de salarii etc., iar ca indicatori ce reflectă efectele: volumul desfacerilor de mărfuri prin unităţile de alimentaţie publică, producţia culinară, profitul etc. 221

Cheltuielile în alimentaţia publică au un conţinut complex determinat de varietatea proceselor din acest domeniu. Între principalele elemente se remarcă: cheltuielile cu salariile (60%), cheltuielile cu reparaţiile şi întreţinerea unităţii (15%), cheltuielile cu transportul, depozitarea şi pregătirea desfacerii mărfurilor (15%), cheltuielile speciale de servire (scobitori, şerveţele etc.). Rata profitului în alimentaţia publică este în medie de 15%, mai mic decât în activitatea de cazare, dar mai mare de cât cel înregistrat în comerţul cu amănuntul. Cei mai semnificativi indicatori de eficienţă sunt: 1). Productivitatea muncii (W), exprimată valoric prin raportul volumului desfacerilor de mărfuri (D) la numărul personalului (Np): D W = ; Np 2). Valoarea desfacerilor pe loc la masă: D Vd = ; N loc 3). Încasarea medie pe consumator: D ic = ; N cons 4) Afluxul de consumatori la masă: N A = cons ; N loc 5) Numărul consumatorilor ce revin unui lucrător operativ: N C = cons ; N lucr 6). Profitul mediu pe lucrător: P p= ; Np 7). Rata rentabilităţii calculată în mai multe variante B r = ⋅ 100; D B r= ⋅ 100 Ch B r= ⋅ 100. Fd Trebuie menţionat că aceşti indicatori se calculează şi servesc determinării eficienţei activităţii de alimentaţie publică indiferent că este privită ca un serviciu de sinestătător, adresându-se consumatorilor rezidenţi sau în calitate de componentă a prestaţiei turistice.

222

M4.U2.3.3. Eficienţa activităţii de transport turistic

Componentă a prestaţiei turistice, transporturile influenţează prin calitatea lor, rezultatele întregii activităţi turistice. Mijloacele de transport utilizate în turism se află fie în administrarea Ministerului Turismului (este vorba de mijloacele rutiere – autocare, microbuze, autoturisme) sau a fiecărei unităţi prestatoare de servicii turistice (parcul propriu), fie în administrarea altor sisteme economice, în acest caz exploatarea realizându-se prin intermediul închirierilor. Sistemul de indicatori, evidenţa lor şi mai ales determinarea se diferenţiază pe forme de exploatare. - În cazul parcului propriu, se utilizează următorii indicatori: 1). Coeficientul de utilizare a parcului (Cup) determinat ca raport procentual între numărul zile-active-maşină (Za) şi numărul zile -calendaristice-maşină (Zc): Z C up = a ⋅ 100 Zc Precizăm că numărul de zile-calendaristice-maşină se stabileşte ca diferenţa între numărul de zile –calendaristice ale perioadei (lună, an) şi numărul de zile destinate reparaţiilor, reviziilor etc. 2). Coeficientul de utilizare a capacităţii de transport (Cup) se determină ca raport procentual între numărul de călători/km (Ckm) ce exprimă capacitatea efectiv folosită şi numărul de locuri-km (Lkm) ca expresie a capacităţii teoretice: C C uc = km ⋅ 100 Lkm 3). Parcursul mediu zilnic (Pmz) se calculează ca raport între parcursul total (Pt) efectuat într-o perioadă de toate mijloacele de transport ale parcului şi numărul maşinizile în activitate (Mza): P Pmz = t . M za În cazul mijloacelor destinate închirierii (autoturisme în sistemul „rent – a – car”) pe lângă indicatorii menţionaţi se mai urmăreşte şi: 1). Încasarea medie pe automobil, pe zi-maşină-inventar (în valută sau în lei); 2). Cursul de revenire, calculat ca raport între tariful intern, în lei (în care intră cheltuielile cu uzura maşinii, salariile personalului, combustibil, reparaţii, întreţinere) ş i încasarea valutară din închirieri sau din schimbul valutar necesar obţinerii sumei în lei pentru achitarea serviciului; 3) Pentru mijloacele de transport închiriate de la alte organisme sau societăţi comerciale, măsurarea eficienţei se asigură prin intermediul indicatorilor comuni:

223

coeficient de utilizare a capacităţii, număr turişti transportaţi, număr curse efectuate, plăţile şi încasările, cursul de revenire, în situaţia încheierii de la firme (companii) străine. Particularităţi apar în cazul exploatării vaselor sau garniturilor feroviare în sistem charter. În aceste condiţii, organizatorul de turism plăteşte tarif global de închiriere, indiferent de modul şi indicele de folosire. Ca urmare, realizarea unei eficienţe cât mai ridicate înseamnă utilizarea capacităţii cât mai aproape de nivelul ei maxim. Exemplu 1.Eficienţa economică este exprimată sintetic de rentabilitate care se măsoară cu ajutorul indicatorilor absoluţi şi relativi:

Nivelul absolut al profitului PT = VT − C T unde: PT = profit total; VT = venituri totale; CT = cheltuieli totale. Nivelul relativ al profitului: PT ⋅ 100 ; CA P rch = T ⋅ 100 ; C

rc =

re =

PT ⋅ 100 ; AT

rf =

PT ⋅ 100 ; K

unde: rc = rata comercială a rentabilităţii; re = rata economică a rentabilităţii; rf = rata financiară a rentabilităţii; rch = rata rentabilităţii în raport cu cheltuielile; CA = cifra de afaceri; AT = active totale; K = capitalul folosit; C = costuri. 2.Nivelul costurilor:  

Nivelul absolut al costurilor: suma totală a cheltuielilor; Nivelul relativ al costurilor:

n=

∑ ch ⋅ 100 (sau 1000) CA

3.Eficienţa utilizării factorilor de producţie: 

Productivitatea medie a factorilor de producţie ( W ); 224



Productivitatea marginală a factorilor de producţie (Wm) W=

Q X

unde: Q = producţia; X = consumul de factori de producţie; ∆Q ∆X unde: ∆Q = modificarea producţiei;

Wm =

∆X = modificarea consumului de factori de producţie

 

Respectarea raportului dintre creşterea productivităţii medii a muncii şi creşterea salariului mediu; Economii relative la fondul de salarii:

q ⋅ CA1 100 sau 1000 unde: q = cuantumul reducerii nivelului relativ al cheltuielilor cu salariile; E=

q = n s1 − n s 0

FS 0 FS1 ⋅ 100 (sau 1000) ⋅ 100 (sau 1000) < n s0 = CA1 CA 0 FS0 = fondul de salarii în perioada de bază; FS1 = fondul de salarii în perioada curentă; CA0 = cifra de afaceri în perioada de bază; CA1 = cifra de afaceri în perioada curentă; n s1 =nivelul cheltuielilor cu salariile la 100 sau 1000 de lei cifră de afaceri în perioada curentă; n s =nivelul cheltuielilor cu salariile la 100 sau 1000 de lei cifră de n s1 =

0

afaceri în perioada de bază. 1. Pentru construirea unei agenţii de turism a fost necesară o investiţie de 1 miliard lei. Pe perioada anului respectiv (notat cu t), agenţia realizează o cifră de afaceri de 900 de milioane lei, percepe un comision de 15% ş i plăteşte TVA de 19%. Cheltuielile de funcţionare sunt de 3% din vânzări. Să se determine: a) profitul agenţiei de turism; b) rata rentabilităţii în raport cu cifra de afaceri; c) rata rentabilităţii în raport cu veniturile; d) nivelul relativ al costurilor; e) rata (taxa) de rentabilitate a investiţiei; f) termenul de recuperare a investiţiei.

225

M4.U2.4. Eficienţa socială a turismului şi turismul social

Desfăşurarea activităţii turistice, cu utilizarea resurselor de care aceasta dispune, generează nu numai efecte economice, ci şi sociale, acestea din urmă reflectând măsura şi modul în care sunt satisfăcute nevoile materiale şi spirituale ale celor care călătoresc. În aceste condiţii, evaluarea şi comensurarea efectelor sociale întregesc aria mijloacelor de apreciere a eficienţei în domeniu. În corespondenţă cu funcţiile pe care acesta le îndeplineşte, efectele sociale ale turismului se referă la aspecte precum: petrecerea plăcută a timpului liber, recreerea şi reconfortarea, refacerea capacităţii fizice a organismului, lărgirea orizontului de cunoaştere şi chiar ridicarea nivelului de instruire, satisfacerea unor nevoi psihice de prietenie, asociere, demnitate, respectul din partea celorlalţi, promovarea unui climat de pace şi înţelegere. Deşi turismul, în ansamblul său, produce efecte sociale, unele dintre formele sale de manifestare – turismul de tratament şi cură balneo-medicală, turismul cultural, turismul rural, turismul de tineret – au o încărcătură socială mai mare. O menţiune distinctă se impune pentru turismul internaţional, recunoscut ca un “ambasador al păcii”, un mijloc de cunoaştere, apropiere şi înţelegere între popoare. Ca şi în cazul eficienţei economice, evaluarea efectelor sociale ale turismului presupune127:  definirea unor criterii de apreciere şi  stabilirea unui sistem de indicatori de măsurare. Dacă în privinţa criteriilor situaţia se prezintă mai simplu, în sensul posibilităţii convertirii funcţiilor sociale ale turismului în elemente de evaluare a eficienţei şi anume128:  gradul de satisfacţei/mulţumire a turistului;  îmbunătăţirea stării de sănătate şi refacerea forţei de muncă;  nivelul de instruire, de cultură;  protejarea mediului ş.a., elaborarea unui sistem de indicatori este dificil, dacă nu chiar imposibil de realizat, avându-se în vedere aspectele calitative la care face referire eficienţa socială. Cu toate acestea, în literatura de specialitate sunt menţionate modele, indicatori cantitativi ce cuantifică, adesea indirect şi parţial, efectele sociale; dintre aceştia, mai cunoscuţi sunt cei cu privire la nivelul servirii şi îmbunătăţirea stării de sănătate. Nivelul servirii este un parametru cu un conţinut complex, ce reflectă un ansamblu de condiţii care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor. Între acestea se

127 128

Minciu, R., Baron, P., Neacşu, N., Economia turismului, Ed. Universităţii “D. Cantemir”, Bucureşti, 1993. Minciu, R., op. cit., p. 301.

226

numără: varietatea ofertei, calitatea prestaţiei (serviciului), capacitatea unităţilor ş i confortul acestora, promptitudinea (timpul) servirii129. Caracterizarea nivelului servirii se poate realiza cu ajutorul unor indicatori ca:  numărul tipurilor de produse turistice (vacanţe) sau servicii specifice oferite în general, în limitele unei zone turistice sau de o unitate. Este uşor de sesizat că o gamă mai largă de produse se va apropia mai bine de cerinţele consumatorilor, asigurând astfel un nivel superior al satisfacţiei acestora;  structura pe categorii de confort a mijloacelor de cazare şi de alimentaţie; evident că o concentrare a dotărilor la categoriile superioare de confort se va reflecta într-o mai bună calitate a prestaţiilor şi, indirect, într-o mai mare mulţumire a turiştilor;  numărul unităţilor/locurilor de cazare (alimentaţie) la 1000 de locuitori;  numărul unităţilor/locurilor la unitatea teritorială de suprafaţă;  numărul de turişti ce revin unui lucrător;  timpul de aşteptare şi/sau timpul de servire etc. Fără îndoială că un număr mai mare de locuri, o mai bună distribuţie teritorială a unităţilor, un număr mai mic de turişti raportaţi la un lucrător, un timp mai redus de aşteptare vor asigura o calitate mai înaltă a prestaţiei turistice. De adăugat că, faţă de valoarea în sine a fiecărui indicator, pe baza unor observaţii repetate s-a ajuns la determinarea unor nivele standard care, prin comparaţie, permit o mai riguroasă evaluare a calităţii. Se poate calcula, în aceste condiţii, un coeficient al nivelului servirii ( ki ): NiI − NiMIN ki = NiMAX Unde: i=răspunde aspectului sau criteriului utilizat, NI=nivelul înregistrat în momentul determinării (observării), NiMIN=nivelul minim al parametrului/indicatorului, NiMAX=nivelul maxim. şi, de asemenea, un coeficient general al nivelului servirii, ca sumă ponderată a coeficienţilor parţiali K= ∑ qiki , unde: qi este ponderea (importanţa relativă) a fiecărui criteriu sau element constitutiv al nivelului servirii. În contextul analizării eficienţei sociale a turismului un loc aparte revine caracterizării turismului social. Deşi cele două concepte exprimă probleme radical 129

Idem.

227

diferite - eficienţa socială se referă la rezultatele turismului, iar turismul social este o formă de turism - între ele se poate face o conexiune, în sensul că, în cazul turismul social, efectele economice au mai puţină relevanţă sau nu sunt urmărite decât în măsura de a asigura accesul la vacanţe unui număr cât mai mare de oameni (maximizarea efectului) cu cheltuieli cât mai mici (minimizarea efortului)130. Turismul social este definit, potrivit statutului Biroului Internaţional de Turism Social ca „un ansamblu de raporturi şi fenomene ce rezultă din participarea la turism (călătorie) a unor categorii sociale cu venituri modeste, participare posibilă sau facilitată datorită unor măsuri având caracter social bine definit”131. Turismul social se particularizează prin: - categoria de consumatori căreia se adresează şi - modul de finanţare a vacanţelor. Destinatarii acestui gen de turism sunt categoriile de populaţie cu mijloace financiare reduse, reprezentate de cei cu venituri situate la nivelul minim pe economie sau cu statut social care atestă acest lucru: pensionari, şomeri, elevi şi studenţi, lucrători în agricultură etc. În privinţa posibilităţilor de călătorie, acestea sunt asigurate – parţial sau integral – prin subvenţii acordate de societate prin organismele de protecţie socială sau diverse alte organizaţii: case de asigurări sociale, case de ajutor reciproc ale pensionarilor, sindicate, organizaţii de tineret, fundaţii, precum şi prin facilităţi de plată oferite de agenţii economici din turism (reduceri de tarife, niveluri inferioare ale comisionului). Turismul social a condus la o creştere semnificativă a cererii de vacanţe, dar el nu trebuie confundat cu turismul de masă. Ca forme de manifestare, turismul social este constituit din turismul de tratament şi cură balneo-medicală, turismul de tineret, călătorii de studii, tabere şcolare, unele forme ale turismului de odihnă, turismul familial etc. M4.U2.5. Eficienţa ecologică Dimensiunea ecologică, (de mediu), a dezvoltării durabile practic a fost cea care din 1986, fiind pe o poziţie autonomă, s-a intensificat continuu şi a declanşat implicarea în sens interdisciplinar a celorlalte dimensiuni – economice şi sociale. Proiectul Strategiei Dezvoltării Durabile pentru România, în primul rând, ar trebui să definească termenul de eficienţă ecologică la interfaţa cu eficienţa economică şi socială. Este vorba de aşa numita eco-eficienţă care a câştigat drept de cetate în ştiinţele economice şi care se particularizează în toate celelalte sfere ale ştiinţei şi practicii sociale. 130

Minciu, R., op. cit., p. 301. ***Bureau International du Tourisme Social, Status de l’Association Internationale, art. 3, Bruxelles, 1976.

131

228

Ecologic, social şi economic privind lucrurile, este dăunător să sacrificăm natura, să o îmbolnăvim şi s-o epuizăm pe termen lung, de dragul profitului imediat, pe termen foarte scurt. O astfel de viziune îngustă nu se înscrie în rigorile a ceea ce numim management strategic şi cooperare între generaţii eficiente132. Datorită agravării lor, importanţa problemelor de mediu creşte cu fiecare zi, motiv pentru care mulţi specialişti o consideră prioritatea numărul unu, înaintea unor priorităţi de natură economică şi socială. Această ordine de prioritate este pe deplin justificată, ţinând seama de funcţiile vitale pe care le îndeplineşte mediul pentru activităţile economice şi sociale. Periclitarea echilibrelor ecologice dă peste cap toate scările de valori şi în cazuri limită, poate conduce la însăşi distrugerea sistemelor economice ş i sociale. Problematica vastă, cu caracter tot mai global pe care o ridică mediul, în prezent şi în perspectivă, ne obligă să construim strategii în corelare şi în concordanţă cu cele elaborate în alte ţări şi la nivel mondial. Participarea şi angajamentele României la convenţiile, acordurile şi înţelegerile internaţionale privind mediul, preocupările pe care le avem la nivel naţional în acest domeniu evidenţiază importanţa crescândă acordată dezvoltării durabile, din punct de vedere ecologic. Atunci când vorbim de eficienţă ecologică ne gândim în primul rând la aspecte legate de activităţi permise şi de valorile deosebite ce se constituie în obiective majore pentru conservare. Un prim aspect se referă la calitatea mediului înconjurător, iar pentru păstrarea şi chiar îmbunătăţirea acesteia este necesară cunoaşterea factorilor poluanţi ş i efectele lor asupra mediului. Degradarea mediului sau poluarea cuprinde alterarea calităţilor mediului înconjurător, până la starea de incompatibilitate cu desfăşurarea normală a procesului metabolic din organismele vii. Orice material sau substanţă introdusă artificial în biosferă sau care există în condiţii naturale şi provoacă modificări negative ale calit ăţii mediului, este un poluant. Dintre factorii poluanţi pot fi menţionaţi133:  substanţe radioactive, chimice (DDT, Pb, Cd, Hg), reziduri petroliere industriale şi de altă natură, care alterează calitatea apelor;  reziduurile canalelor de scurgere, diverse reziduri organice, detergenţi sintetici, provenite din activitatea casnică şi industrială;  utilizarea pesticidelor remanente, organoclorurate, “smogul”, folosirea iraţională a îngrăşămintelor chimice cu împrăştierea pe sol a reziduurilor menajere, de origine animală în cantităţi excesive;

132

Păuna, M., Eficienţa ecologică în turism, Revista Convorbiri economice, Ed. Asociaţia Clubul economiştilor braşoveni, An. 5, Nr. 60, Septembrie 2005, p. 35. 133 Păuna, M, op. cit., p. 35.

229



stropirea plantelor cu ape reziduale, impurificate, provenite de la diferite

industrii. Problema ocrotirii naturii preocupă toate statele lumii. Dintre obiectivele ocrotirii naturii fac parte134:  utilizarea raţională, conservarea şi refacerea resurselor naturale;  prevenirea poluării mediului;  conservarea speciilor rare, declarate ca monumente naturale;  ocrotirea ecosistemelor naturale, care sunt şi un mijloc de recreere ş i tonificare a energiei fizice şi spirituale a omului. Problemele de protecţie a mediului sunt deosebit de complexe şi vizează toate sectoarele de activitate: economice, sociale şi politice. Rezolvarea acestor probleme reclamă participarea tuturor celor implicaţi în poluarea factorilor de mediu:  agenţi economici, departamente, ministere, dar şi a celor care sunt interesaţi de ocrotirea mediului;  populaţia şi reprezentanţii ei aleşi în diverse organisme;  organizaţii neguvernamentale;  întreaga structură statală. O activitate poate să polueze mediul, dar poate să fie şi victima poluării. În ţara noastră resursele disponibile în următorii 10-20 de ani pentru îmbunătăţirea condiţiilor de mediu sunt foarte limitate, iar costul atingerii unor obiective legate de mediu este foarte ridicat. În ultimii ani au fost luate măsuri pe toate planurile, legislativ, organizatoric, material, s-a creat o reţea de staţii pentru urmărirea calităţii factorilor de mediu, s-au realizat investiţii care au contribuit la diminuare poluării. Aceste măsuri implică elaborarea de strategii de protecţie a mediului precum şi a unui program naţional de acţiune pentru mediu, la a cărui dezvoltare participă toate ministerele şi toţi agenţii economici, organizaţiile neguvernamentale pentru mediu şi populaţie. Eticheta ecologică a Comunităţii135 Eticheta ecologică a Comunităţii este o procedură comunitară care permite consumatorilor să identifice cu uşurinţă produsele verzi oficial aprobate în Uniunea Europeană, Norvegia, Liechtenstein şi Islanda. Eticheta ecologică le dă posibilitatea producătorilor să arate şi să spună clienţilor lor că produsele lor întrunesc condiţiile de protejare a mediului înconjurător. Criteriile de mediu sunt astfel elaborate încât ele se vor reflecta în produsele şi serviciile zilnice destinate consumatorilor (exceptând alimentele, băuturile şi medicamentele).

134 135

Idem Păuna, M., op. cit., p. 36.

230

Criteriile ecologice sunt rezultatul unor studii ştiinţifice şi ale unor consultări extinse în cadrul Comitetului Uniunii Europene pentru etichetarea ecologică. Acest Comitet este format din organisme competente din Statele Membre, reprezentanţii organizaţiilor neguvernamentale de mediu, ale asociaţiilor de consumatori, din industrie, reprezentanţii sindicatelor şi întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi din observatori din alte ţări. După ce Comitetul Uniunii Europene pentru etichetarea ecologică a propus criteriile pentru un grup de produse, ele trebuie aprobate de Statele Membre şi de Comisia Europeană înainte de a fi aplicate, la cererea producătorului, grupului de produse respectiv. Eticheta ecologică pentru serviciile de cazare din turism În Decizia Comisiei nr. 2003/287/CE, publicată în Jurnalul Oficial L 102, în aprilie 2003, sunt enunţate criteriile valabile pentru perioada 1 mai 2003 – 30 aprilie 2007 pentru obţinerea etichetei ecologice pentru serviciile turistice hoteliere. Comitetul Uniunii Europene pentru etichetarea ecologică a definit atât criteriile obligatorii, cât şi criteriile opţionale pe care trebuie să le îndeplinească produsele din grupa 25, “servicii turistice de cazare”. Contra unei sume de bani, această grupă de produse trebuie să ofere “un adăpost peste noapte în camere bine dotate, cu cel puţin un pat, ca serviciul principal oferit turiştilor, călătorilor şi chiriaşilor. Pot fi incluse şi servicii de masă, activităţi de fitness şi/sau zone verzi”. Tarifele anuale şi de cerere pentru obţinerea etichetei ecologice sunt stabilite prin Decizia nr. 2000/728/CE şi modificată prin decizia nr. 2003/393/CE, dar în cazul microîntreprinderilor şi cabanelor de munte, acestea se reduc cu până la 75%. Taxa minimă anuală este de 100 euro. Criteriile îşi propun să limiteze impactul asupra mediului înconjurător pe parcursul celor trei etape ale ciclului de viaţă al serviciului (cumpărare, asigurarea serviciului, deşeuri), adică136:  să reducă consumul de energie, apă;  să reducă cantitatea de deşeuri;  să utilizeze surse de energie neconvenţionale;  să folosească substanţe mai puţin dăunătoare mediului;  să promoveze comunicarea şi educaţia despre mediu. Criterii obligatorii 1. Energia. Sunt enumerate zece subcriterii sub următoarele titluri:  Electricitate din surse neconvenţionale (cel puţin 22%);  Cărbuni şi uleiuri grele;  Electricitate pentru încălzire; 136

Păuna, M., op. cit., p. 36.

231

 Eficienţa boilerelor;  Aerul condiţionat;  Izolaţia ferestrelor;  Sistemul de închidere al încălzirii;  Al aerului condiţionat şi al luminii;  Becuri de iluminat eficiente;  Dispozitive de temporizare la saună. Solicitanţii trebuie să respecte valorile date sau directivele menţionate. 2. Apa. Cele zece subcriterii se referă la:  Sursa de apă;  Debitul apei la robinete;  Economia apei la baie şi toaletă;  Coşurile de gunoi;  Scurgerile din conducte/ţevi,  Schimbarea prosoapelor;  Udatul plantelor şi spaţiilor verzi;  Tratarea apelor uzate. 3. Detergenţii şi dezinfectanţii. Solicitanţii vor da declaraţii pentru folosirea lor numai în conformitate cu cerinţele şi recomandările legale pentru menţinerea igienei, fără a utiliza cantităţi excesive. 4. Deşeurile. În cazul deşeurilor criteriile se referă la separarea deşeurilor de către oaspeţi, la deşeurile periculoase, separarea deşeurilor de către personal, transport, produse de unică folosinţă. 5. Alte servicii. Aici sunt incluse referiri la interzicerea fumatului în spaţiile comune, transportul public. 6. Managementul general. În cadrul acestui capitol, sunt luate în considerare echipamentul de întreţinere şi service, politica faţă de mediu, programul de acţiuni de protecţie a mediului, instruirea personalului, informaţiile către oaspeţi, date despre consumul de energie, apă etc. Forme şi modalităţi de acţiune ecomanagerială în industria ospitalităţii Grija faţă de mediul ambiant la nivel global este în continuă creştere, atât la nivelul organismelor guvernamentale naţionale, asociaţiilor neguvernamentale de protecţie a mediului, a organismelor internaţionale, cât şi în rândul operatorilor industriei turismului şi călătoriilor. Organismele internaţionale guvernamentale ce acţionează în sfera industriei turismului şi a călătoriilor, cât şi informaţiile oferite de coloşii industriei ospitalităţii la nivel global (lanţuri hoteliere, lanţuri de restaurante, companii de evaluare de profil) vin

•

232

în întâmpinarea operatorilor industriei cu studii, analize, standarde de operare ecologică şi de calitate, cât şi cu recomandări care să ofere, în baza datelor şi experienţelor culese la nivel global, regional sau naţional, soluţii de operare „prietenoasă” a unităţilor hoteliere, restaurantelor şi altor structuri de primire sau pregătire şi servire a maselor, în context ecologic şi profitabil. Lanţurile hoteliere şi de restaurante, deşi au propriile politici de operare şi de protecţie a mediului ambiant şi în ciuda concurenţei între ele din punct de vedere ecologic, toate îşi reunesc eforturile în ceea ce priveşte protecţia mediului. În rândurile lor se află în derulare programe de protecţie a mediului turistic-hotelier. Această stare de veghe din cadrul fiecărei unităţi turistice face parte din alertarea hotelierilor şi a restauratorilor faţă de cererea din ce în ce mai mare a consumatorilor de servicii turistice pentru oferte ecologice. Mediul reprezintă în prezent, din ce în ce mai mult, o condiţie a succesului în afaceri. Unităţile hoteliere trebuie să-şi creeze propriile politici de protecţie a mediului ambiant, indiferent dacă fac parte dintr-o companie puternică sau este o afacere de familie. Politicile corporative respectiv cele ale lanţurilor hoteliere, naţionale sau internaţionale, nu pot să nu ţină seama de zona de localizare a unităţii hoteliere, de climatul, condiţiile specifice de operare, constrângerile legale, din punct de vedere al politicilor de mediu din ţara respectivă. Dacă aceste politici oficiale lipsesc, operatorii acestor corporaţii au datoria morală de a le introduce. Fiecare unitate hotelieră are identitatea ei, particularităţile ei şi, de aceea, este necesar să se folosească creator şi să se aplice concret informaţiile despre mediul ambiant. Experienţele pozitive de succes, trebuie să ţină de legislaţia naţională şi de constrângerile la care sunt supuşi în momentul dat, pentru a funcţiona în parametrii de siguranţă, păstrând nealterat mediul ambiant şi calitatea serviciilor oferite. Politica de protecţie a mediului urmată de un hotel trebuie urmărită în permanenţă alături de realizarea indicatorilor de încasări sau gradul de ocupare. Rezultatele se pot observa numai dacă se menţin standardele de operare, cu reducerea consumurilor nejustificate: apă, energie sau combustibili, cu evacuarea resturilor menajere etc. Rezultatele se mai pot observa şi prin măsurare: raportarea consumurilor la alte perioade din trecut, dar şi la reacţia clienţilor faţă de atitudinea prietenoasă cu mediul. Politicile de protecţie ecologică trebuie să aducă hotelierilor avantaje multiple, pe de o parte, o creştere a volumului de afaceri, iar pe de altă parte reduceri însemnate în costurile de operare, adică cu un profit mai mare. Aceasta se traduce prin137: 1. Un consum mai mic şi, în consecinţă, costuri mai mici (multe măsuri de 137

Camarda, A., Eficienţa ecologică în turism, Revista Convorbiri economice, Ed. Asociaţia Clubul economiştilor braşoveni, An. 5, Nr. 60, Noiembrie, 2005, p. 27.

233

protecţie a mediului sunt menite să reducă consumul de energie, apă, materiale consumabile servind, de asemenea, la reducerea costurilor de operare); 2. Loialitatea clienţilor şi o mai bună imagine publică (oaspeţii hotelului sunt din ce în ce mai interesaţi de protecţia mediului înconjurător; dacă se poate dovedi preocuparea pentru protecţia mediului cât şi pentru confortul lor, se câştigă respectul şi loialitatea clienţilor; ei vor face publicitate hotelului); 3. Atragerea şi păstrarea unui personal devotat (dacă personalul observă preocuparea pentru protecţia mediului, va avea sentimentul că este angajat de o companie mai înţelegătoare; aceasta va duce la creşterea motivaţiei, a loialităţii şi eficienţei personalului, ceea ce determină o fluctuaţie mai mică a personalului); 4. Avantaje pe termen lung (lucrându-se cu alţi colegi din industrie şi demonstrându-se o practică bună se va contribui la asigurarea protecţiei mediului înconjurător). Realizările sunt obţinute printr-o planificare riguroasă, obiective clare şi o urmărire atentă a îndeplinirii acţiunilor, dar mai ales, datorită unei decizii de demarare a acţiunilor necesare protecţiei mediului. Multe din rezultatele pozitive sunt obţinute prin măsuri simple, fără a implica costuri deosebite. Altele sunt o combinaţie de măsuri simple şi costuri relativ reduse, dar şi măsuri de investiţii-cu costuri relativ mari, însă rambursate înainte de termenul prevăzut prin economiile realizate prin138:  consumuri reduse de energie, combustibili, apă şi taxe de gospodărie comunală reduse (pentru deversări de efluenţi/ape menajere tratate);  colectare deşeuri compactate şi reduse ca volum, vânzarea deşeurilor reciclabile (hârtie, cartoane, sticle, doze de aluminiu, lemn de la europaleţi şi ambalaje). Hotelurile şi restaurantele din toată lumea, indiferent de localizarea lor, gradul de confort, natura clienţilor sau specific, consumă cantităţi importante de resurse, pentru a satisface cererea consumatorilor. Acţiunile practice ce trebuie luate în considerare cuprind aspectele utilizării apei, al achiziţiilor, deşeurilor, calităţii aerului, poluării fonice, efluenţi şi emisii gaze, comunicării, energiei după cum urmează: 1. Apa. Apa este una dintre resursele cele mai utilizate de industria ospitalităţii pentru: camerele clienţilor – spălat, grupuri sanitare, curăţenie; în restaurante – gătit, spălat alimente, zarzavaturi, veselă; agent circulant de răcire în instalaţiile de condiţionare a aerului; piscine, udat spaţii verzi şi terenuri de sport etc. Pentru a fi de calitate, apa captată din diversele surse trebuie testată, controlată şi avizată pentru consum.

138

Camarda, A., op. cit., p. 27-28.

234

Consumurile de apă din hoteluri presupun utilizarea unor filtre precum şi utilizarea unor detergenţi biodegradabili folosiţi în spălătoriile de veselă sau de lenjerie astfel încât să se mărească durata de viaţă a instalaţiilor de circuit interior al apei, al echipamentelor şi instalaţiilor, iar apele deversate ca efluenţi vor fi mai curate şi mai puţin nocive. Economisirea şi păstrarea calităţii apei proaspete sunt elemente foarte importante în aceste unităţi. 2. Energia. Hotelurile utilizează cantităţi foarte mari de energie sub forma căldurii şi energiei electrice. Principalele utilizări ale energiei sunt: încălzire; ventilaţie şi condiţionarea aerului; spălătoria şi curăţătoria chimică; iluminat; producţia culinară şi refrigerarea; combustibil pentru vehicule. Această energie vine în primul rând de la combustibili fosili (cărbune, gaze şi petrol), fie prin ardere directă sau folosiţi pentru a genera electricitatea, care este primită prin sistemul naţional. Majoritatea hotelurilor folosesc energia în mod ineficient, dar ele pot obţine economii reale prin practici de administrare mai economicoase de utilizare a energiei şi prin investiţii în măsuri eficiente de reducere a costurilor energetice. 3. Deşeurile. Omenirea, datorită supradezvoltării (demografice, supraoferta societăţii de consum), este asaltată de deşeuri de tot felul: solide, lichide, gaze evacuate, dar şi cele radioactive rezultate din procesele nucleare civile şi militare. Miliarde de tone de deşeuri de tot felul sunt generate anual, iar problema depozitării, deversării, evacuării cu eficient mare de risc pentru populaţie şi mediu este deja o problemă de supravieţuire. Industria ospitalităţii generează cantităţi mari de deşeuri, atât prin utilizarea resurselor, cât şi prin cele rezultate din resturile aduse de clienţi şi personal şi aruncate apoi la lada de gunoi a unităţilor. Majoritatea deşeurilor generate sunt deşeuri solide, formate din deşeurile normale rezultate din operarea zilnică, deşeurile provenite din materiale de construcţii utilizate pentru modernizări, reparaţii, zugrăveli-vopsitorii, din despachetările de produse utilizate în procesele tehnologice din bucătării, baruri, spălătorii, sectorul tehnic şi de întreţinere şi din procesele zilnice de curăţenie a spaţiilor de producţie, a celor comune şi a camerelor clienţilor, cât şi din spaţiile unde activează personalul. Succesul reciclării deşeurilor care se pretează acestui proces depinde de felul cum sunt colectate aceste deşeuri de personalul de serviciu. Acesta însă trebuie instruit, urmărit şi motivat. Restul deşeurilor solide pot fi departajate în:  Deşeurile organice, cele rezultate din procesele tehnologice din bucătării ş i laboratoare, carmangerii şi cele din oficiile bucătăriilor, cu resturi alimentare;

235

 Deşeuri nereciclabile, adică mai bine spus, adevăratul gunoi.

Acestea pot fi colectate şi utilizate ca hrană pentru animalele din gospodăria anexă, vândute unor crescătorii de animale sau păsări sau utilizate ca îngrăşământ natural. Gunoiul propriu-zis trebuie să fie colectat în pungi din plastic şi aruncat în containere speciale, de preferat europubele din plastic dur dar necasant, cu rotile şi cu capace care nu permit exalarea mirosurilor neplăcute. Deşeurile constituie o problemă ecologică la nivel mondial. Impactul deşeurilor asupra mediului înconjurător este puternic, în primul rând pentru că necesită energie ş i materiale pentru a produce ceea ce vor deveni deşeuri şi, în al doilea rând, deoarece creează probleme privind poluarea, atunci când sunt aruncate în gropile de gunoi, când sunt incinerate sau pur şi simplu sunt aruncate ilegal. Hotelurile trebuie să reducă la minimum materialele folosite, să recicleze şi să refolosească materialele uzate, acolo unde se poate şi să depoziteze deşeurile reziduale în siguranţă. 4. Efluenţi şi emisii de gaze se referă la degajarea (pe sol, în apă sau în aer) a lichidelor sau substanţelor gazoase care pot afecta sănătatea oamenilor sau mediul în general. Unităţile hoteliere elimină şi cantităţi mari de deşeuri lichide, provenite din procesele tehnologice din spaţiile de producţie culinară, din grupurile sanitare comune ş i de băile din camere, din spălătorii–curăţătorii. În multe părţi ale globului, eliminarea substanţelor poluante este controlată strict de lege. M4.U2.6. Efectul multiplicator al turismului Turismul, în desfăşurarea lui, pe lângă efectele directe pe care le generează în planul economic şi social – şi care au fost deja analizate şi cuantificate - , are şi o serie de influenţe favorabile asupra altor sectoare ale economiei. Efectele indirecte se referă la rezultatele tranzacţiilor succesive între firme, cauzate de cheltuielile turistice directe; mai precis, de cumpărările de bunuri şi servicii pe care agenţii economici din turism le fac de la furnizorii locali, iar aceştia, la rândul lor, de la producătorii de materii prime, materiale ş.a.m.d. Efectele induse sunt exprimate de influenţele creşterii cheltuielilor de consum asupra producţiei de bunuri şi servicii, creştere determinată de sporirea veniturilor individuale, la rândul ei, provocată de intensificarea circulaţiei turistice. În final, este vorba de o amplificare a activităţii, atât în ramurile care au legătură directă cu turismul, cât şi în celelalte, prin atragerea forţei de muncă şi stimularea producţiei de bunuri şi servicii. Impactul turismului, în ansamblul său, asupra economiei este de obicei cunoscut, în literatura de specialitate, sub denumirea de efect multiplicator. Multiplicatorul, potrivit accepţiunii generale „... reflectă şi exprimă legătura directă dintre intrările în

236

sistemul economic – concretizate în investiţii – şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor participanţilor la activităţile economice”139. Deşi se referă, în principal, la investiţii el poate fi extins şi la alte tipuri de intrări. În aceste condiţii, particularizat la turism şi abordat într-o viziune mai largă, multiplicatorul măsoară schimbările produse în nivelul veniturilor, rezultatelor ocupării forţei de muncă şi balanţei de plăţi – provocate de modificările cheltuielilor turistice. Altfel spus, multiplicatorul turistic redă faptul că o cheltuială iniţială făcută de turist, într-o zonă sau ţară, se transformă succesiv în venituri pentru alte domenii ale economiei, legate direct sau indirect de turism, până când mijloacele băneşti respective părăsesc ţara, zona de referinţă sau sfera economică, în general prin plata unor taxe, economii, importuri etc., numite scurgeri din sistem. Avându-se în vedere complexitatea activităţii turistice, multitudinea interdependenţelor sale cu celelalte ramuri ale economiei şi diversitatea planurilor de acţiune, pe de o parte, şi semnificaţia generală a indicatorului, pe de alta, se poate vorbi de un efect multiplicator al cheltuielilor făcute de turişti şi de un efect multiplicator al investiţiilor. Multiplicatorul turistic al cheltuielilor/veniturilor – considerat mai relevant şi, ca atare, mai studiat – prezintă, în opinia specialiştilor, mai multe tipuri140: - multiplicatorul rezultatelor, care cuantifică output-urile suplimentare obţinute pe seama unei unităţi suplimentare de cheltuieli turistice; - multiplicatorul vânzărilor sau tranzacţiilor, care măsoară cifra de afaceri suplimentară realizată de o unitate suplimentară de cheltuieli; indicatorul este similar cu cel al rezultatelor, dar elimină creşterea valorii de inventar apărută ca urmare a modificării cheltuielii iniţiale; - multiplicatorul veniturilor, care exprimă veniturile interne adiţionale, generate de o unitate suplimentară de cheltuieli turistice; - multiplicatorul ocupării forţei de muncă, ce evidenţiază creşterea numărului de locuri de muncă, în echivalent cu timp total, determinată de o unitate suplimentară de cheltuieli turistice; - multiplicatorul venitului guvernamental (bugetului central), care măsoară venitul (încasările) suplimentar net creat de o unitate suplimentară de cheltuieli turistice; sunt incluse toate formele veniturilor guvernamentale, mai puţin cheltuielile cu subvenţii ş i garanţii către alte sectoare ale economiei implicate direct şi indirect în aprovizionarea turismului (întreprinderile de profil); - multiplicatorul importului, care exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor importate, cauzate de o unitate suplimentară de cheltuieli turistice. Sumele cheltuite de 139 140

Minciu, R., Economia turismului, Ed. Uranus, 2005, p. 304-305. Minciu, R., Economia turismului, Ed. Uranus, 2005, p. 304-305.

237

turişti, în ţara sau zona vizitată, acoperă bunuri şi servicii din producţia internă şi din import; la rândul lor, producătorii interni procură unii factorii de producţie din economia internă şi importă alţii. În ce priveşte mecanismul de acţiune al multiplicatorului turistic al cheltuielilor/veniturilor, indiferent de tipul său, situaţia se prezintă astfel: aşa cum s-a arătat, sumele de bani destinate de turişti serviciilor de cazare, alimentaţie, transport etc. se constituie ca venituri ale turismului (întreprinderilor şi unităţilor specializate) şi sunt folosite pentru achitarea obligaţiilor faţă de furnizori – de produse alimentare, nealimentare, energie, diverse servicii - , pentru plata lucrătorilor şi acţionarilor, pentru stingerea datoriilor către stat (TVA, taxe, impozite), pentru noi investiţii. La rândul lor, furnizorii vor utiliza banii primiţi pentru desfăşurarea şi dezvoltarea propriei activităţii; respectiv, îşi vor onora obligaţiile financiare faţă de furnizori, salariaţi şi acţionari, stat şi, de asemenea, vor face noi investiţii. În acelaşi timp, lucrătorii îş i vor satisface trebuinţele, alocând banii cumpărărilor de bunuri şi servicii, achitându-şi obligaţiile faţă de societate (impozite şi taxe) şi/sau făcând economii. Mai departe, banii destinaţi cumpărărilor de bunuri şi servicii vor fi folosiţi de producători pentru dezvoltarea propriei activităţi (vezi fig. M4.4.). Cheltuiala iniţială făcută de turist

Producţia locală de bunuri şi servicii

VENITURI TVA, taxe, impozite

Importuri Economii tezaurizate

Cheltuieli

Fig. M4.4. Modul de acţiune al multiplicatorului turistic al cheltuielilor/veniturilor Sursa: Minciu, R., op. cit., p. 305 Rezultă că, mijloacele băneşti, cheltuite iniţial de către turist, participă la o suită de cicluri economice, având ca efect creşterea volumului producţiei şi, corespunzător, a venitului net. De adăugat că, la fiecare nou ciclu, suma intrată în circuit este mai mică devenind nesemnificativă la un moment dat din cauza pierderilor (scurgerilor) din sistem, prin cheltuieli în afara delimitării economice: taxe, economii, tezaurizare, importuri.

238

Avându-se în vedere acest mod de acţiune al multiplicatorului, se apreciază că, cu cât o ţară are un nivel de dezvoltare economică mai ridicat, cu atât cheltuiala iniţială făcută de turist pentru bunurile şi serviciile achiziţionate se regăseşte în mai multe cicluri economice, contribuind în mai mare măsură la creşterea producţiei şi a venitului net, la realizarea de noi investiţii, cu alte cuvinte, la progresul şi prosperitatea ţării respective. În ceea ce priveşte efectul multiplicator al investiţiilor, situaţia se prezintă asemănător, în sensul că eforturile investiţionale ale turismului reprezintă surse de venit pentru industria construcţiilor, pentru cea a materialelor de construcţie, pentru lucrătorii din aceste sectoare, iar mijloacele băneşti odată ajunse la aceştia sunt canalizate spre propria dezvoltare şi spre satisfacerea trebuinţelor lor ş.a.m.d. La fel, toate acestea se răsfrâng pozitiv în economie, conducând, în ultimă analiză, la o creştere a venitului net ş i a producţiei141. În literatura de specialitate există numeroase încercări de modelare, de exprimare matematică a efectului multiplicator al turismului, de determinare a mărimii lui. Cele mai multe se fundamentează pe calculul multiplicatorului investiţiilor, realizat de J.M. Keynes142; în aceste condiţii, multiplicatorul turismului (k) se determină prin formula: 1 k= ∆c 1− ∆v ∆c ∆v

este înclinaţia marginală spre consum, indicator complex ce exprimă

relaţia funcţională dintre un nivel dat al veniturilor şi cheltuielile pentru consum la acel nivel al veniturilor. Într-o abordare dinamică, înclinaţia marginală spre consum poate fi redată prin intermediul coeficientului de elasticitate a consumului în funcţie de venituri; în aceste condiţii, devine evidentă dependenţa mărimii efectului multiplicator de nivelul de dezvoltare al unei ţări sau zone, exprimat prin creşterea veniturilor şi proporţia cheltuielilor de consum. O altă metodă de determinare a multiplicatorului turismului ( µ ), adaptată în mai mare măsură specificităţii acestui domeniu, propune luarea în calcul a proporţiei pierderilor din sistem generate de taxe, economii, importuri etc.143; în acest caz: 1 µ= , unde ∑ pi p reprezintă proporţia fiecărei pierderi (scurgeri) în afara sistemului economic, iar i numărul tipurilor de pierderi.

141

Minciu, R., op. cit., p. 306-307. Idem 143 Minciu, R., op. cit., p. 308. 142

239

M4.U2.7. Rezumat Conţinutul şi particularităţile eficienţei în turism

Definiţie; Eficienţa totală (agregată); eficienţa utilizării factorilor de producţie; eficienţa de alocare; eficienţa de distribuţie; eficienţa economică; eficienţa socială; efectele directe şi indirecte ale turismului; Criterii de apreciere şi indicatori de măsurare a eficienţei economice în turism Criterii de evaluare a eficienţei: rentabilitatea, nivelul costurilor, gradul de utilizare a forţei de muncă şi a capitalului tehnic şi financiar; eficienţa investiţiilor; Categorii de resurse consumate în turism; formele de concretizare ş i expresia valorică a acestora; Tipologia efectelor economice din turism: distincţia între încasările şi veniturile din turism; Sistemul de indicatori de măsurare a eficienţei: indicatori sintetici; indicatori parţiali; Indicatori sintetici: profitul, rata profitului, rata rentabilităţii, volumul ş i nivelul cheltuielilor; Indicatori parţiali:  Care surprind randamentul utilizării factorilor de producţie: productivitatea muncii, randamentul capitalului;  Care se diferenţiază pe componente ale activităţii: Indicatorii de eficienţă a transportului turistic: coeficientul de utilizare a parcului, coeficientul de utilizare a capacităţii de transport, parcursul mediu zilnic; Indicatorii de eficienţă a cazării hoteliere: indicatorii sintetici, indicatorii parţiali, indicatorii specifici: gradul de ocupare sau coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare; Indicatorii de eficienţă a alimentaţiei în turism: indicatori sintetici, indicatori parţiali, indicatori specifici; Indicatorii de eficienţă a turismului internaţional: aportul net valutar, cursul de revenire. Eficienţa socială a turismului Definirea şi distincţia între eficienţa socială şi turismul social; Criterii de apreciere: gradul de satisfacţie a turistului, îmbunătăţirea stării de sănătate şi refacerea forţei de muncă, nivelul de instruire, protejarea mediului etc.;

240

Indicatori de măsurare: nivelul servirii, îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei. Efectul multiplicator al turismului Definire; Efectul multiplicator al cheltuielilor făcute de turişti (al încasărilor din turism), sub mai multe variante: multiplicatorul rezultatelor, multiplicatorul vânzărilor sau tranzacţiilor, multiplicatorul veniturilor, multiplicatorul ocupării forţei de muncă, multiplicatorul venitului guvernamental, multiplicatorul importului; Efectul multiplicator al investiţiilor. M4.U2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor 1. Elaborarea sistemului de indicatori ai eficienţei economice a turismului se fundamentează pe:

a. principiile generale ale calculului economic b. structura resurselor utilizate c. forma de concretizare a rezultatelor d. toate acestea. 2. Rata rentabilităţii comerciale este un indicator de eficienţă de tipul: a. efect/efort b. efect/efect c. efort/efect d. efort/efort 3. Latura socială a eficienţei se referă la: a. obţinerea unui profit maxim b. obţinerea unei satisfacţii maxime a consumatorului c. obţinerea unei cifre de afaceri maxime d. obţinerea unei productivităţi maxime 4. Efectul multiplicator al turismului poate fi determinat pentru: a. Investiţiile din turism b. Oferta turistică c.Cererea turistică d.Toţi aceşti indicatori 5. Coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare este un indicator de eficienţă: a.Sintetic b.Specific c.A investiţiilor

241

d.Socială 6. În privinţa determinării eficienţei turismului, complexitatea şi diversitatea activităţii se reflectă în: a.Dificultatea aprecierii eficienţei b.Numărul mare de criterii şi indicatori utilizaţi c.Existenţa unei eficienţe directe, indirecte şi induse d.Toate răspunsurile sunt corecte 7. Pentru o agenţie de voiaj, veniturile sunt reprezentate de: a.Încasări b.Comision c.Comision + TVA d.Comision + TVA + fond de promovare 8.Termenul de recuperare a investiţiei se calculează: a.Ca raport procentual între valoarea investiţiei şi profitul anual estimat a se realiza; b.Ca raport între cifra de afaceri anuală previzionată şi valoarea investiţiei; c.Ca raport între valoarea investiţiei şi profitul anual estimat a se realiza; d.Ca raport între valoarea investiţiei şi cota anuală de amortizare. Temă de control Pe baza datelor financiar-contabile ale unei unităţi de turism (hotel, restaurant, agenţie de turism, firmă de transport turistic etc.), calculaţ i indicatorii de eficienţă economică a activităţii desfăşurate. Realizaţi o analiză în timp (minim 3 ani) a acestor indicatori şi interpretaţi modul de evoluţie a acestora.

242

Bibliografie selectivă

1. Albu, N., Turism şi eficienţă –Principii generale, Ed. Lux Libris, Braşov, 2001. 2. Albu, R. G., Evaluarea potenţialului turistic în perspectiva dezvoltării turistice durabile, Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, 2007. 3. Bădulescu, A., Economia turismului, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2004. 4. Beech, J., Chadwick, S., The Business of Tourism Management, Pearson Education, 2006. 5. Bran, F., Marin, D., Simon, T., Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti, 1998. 6. Bran, F, Simon, T., Nistoreanu, P., Ecoturism, Ed. Economică, Bucureşti, 2000. 7. Camarda, A., Eficienţa ecologică în turism, Revista Convorbiri economice, Ed. Asociaţia Clubul economiştilor braşoveni, An. 5, Nr. 60, Noiembrie, 2005. 8. Cazes, G., Potier, Fr., Le tourisme urbain , Ed. PUF, Paris, 1996. 9. Cosmescu, I., Turismul - fenomen complex contemporan, Ed. Economică, Bucureşti, 1998. 10. Cristureanu, C., Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Ed All Beck, Bucureşti, 2006. 11. Elliot, J., Tourism - politics and public sector management, Editura Routledge, London &New York, 1997. 12. Gautier, G., Foires et salons, Les éditions d’assurance, Paris, 1987. 13. Gee, C. Y., Makens, J. C., Choy, D.J.L., The travel Industry, Third edition, International Thomson Publishing Inc., New York, 1997. 14. Gruescu, R. C., Turism internaţional. Aspecte economice şi sociale, Editura Sitech, Craiova, 2007. 15. Holden, A., Environment and tourism, Editura Routledge, London & New York, 2000. 16. Holloway, J. Ch.. The Business of Tourism, Ed. IV, Pitman Publishing, London, 1994. 17. Horner, S., Swarbrooke, J., International cases in tourism management, ButterworthHeinemann Ltd, 2009. 18. Howie, F., Managing the tourism destination, Cengage learning EMEA, 2003. 19. Ioncică, M., Minciu, R., Stănciulescu, G., Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti, 1998. 20. Ispas, A., Economia turismului (capitol în Manual de formare managerială în turism, Editura Psihomedia, Sibiu, 2002). 21. Ispas, A., Onuţ, E., Economia turismului. Fundamente teoretice şi aplicaţii practice, Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, 2004. 22. Kotler Ph., Bowen J., Makens J., Marketing for Hospitality and Tourism, Prentice Hall International Inc, 2006.

243

23. Minciu, R., Economia Turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005. 24. Minciu, R., Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2001. 25. Minciu, R., Baron, P., Neacşu, N., Economia turismului, Ed. Universităţii “D. Cantemir”, Bucureşti, 1993. 26. Mitrache, Şt., Manole, V., Bran, F., Stoian, M., Istrate, I., Agroturism şi turism rural, Ed. Fax-Press, Bucureşti, 1996. 27. Morrison, A., Hospitality and Travel Marketing, Fourth Edition, Delmar, Cengage Learning, International Edition, 2010. 28. Neacşu, N., Cernescu, A., Economia turismului. Studii de caz. Reglementări, Editura Uranus, Bucureşti, 2002. 29. Nedelea, Al., Piaţa turistică, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2003. 30. Neto, F., A New Approach to Sustainable Tourism Development: Moving Beyond Environmental Protection, Discussion Paper No. 29 of the United Nations Department of Economic and Social Affairs., Martie, 2003. 31. Păuna, M., Eficienţa ecologică în turism, Revista Convorbiri economice, Ed. Asociaţia Clubul economiştilor braşoveni, An.5, Nr.60, Septembrie 2005. 32. Postelnicu, Gh., Bazele economiei turismului intern şi internaţional, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004. 33. De la Rochefoucauld, B., Economie du Tourisme, Editura Breal, Rosny, 2002. 34. Snak, O., Baron, P., Neacşu, N., Economia Turismului, Ed. Expert, Bucureşti, 2001. 35. Stăncioiu, A.-F., Dicţionar de terminologie turistică, Ed. Economică, Bucureşti, 1999. 36. Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, Bucureşti, 2004. 37. Stănescu, D.M., Strategii de dezvoltare în turism, Ed. Premier, Ploieşti, 2006. 38. Vellas, F., Economie et politique du tourisme international, Editura Economica, Paris, 2002. 39. www.anat.ro, Conferinţa ANAT: Reacţia ANAT la impactul crizei financiare şi rapoarte la sfârşit de an, website-ul Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism din România (ANAT). 40. www.tourisme.gouv.fr 41. www.odit-france.fr 42. www.villes-et-villages-fleuris.com 43. www.wttc.org 44. *** United Nations World Tourism Organization, World Tourism Barometer, Vol. 7, nr. 1, Ianuarie, 2009. 45. *** European Travel Commission, Tourism Trends for Europe, september 2006.

244

RI-CIDIFR-11/12