Dumitru Almas-comoara Brancovenilor

DUMITRU ALMAŞ

COMOARA BRÂNCOVENILOR -ROMAN ISTORIC-

EDITURA MILITARĂ - 1977

Într-un raport către regele său Ludovic al XIV-lea, marchizul D’Usson de Bonac îl portretiza pe sultanul Akmed al III-lea aşa: „< este atât de zgârcit şi de crud încât a adunat în haznaua sa aproape toţi banii imperiului, folosind în acest scop tot ce pot născoci mai fioros lăcomia şi barbaria.” (Documente Hurmuzaki 1/1 p. 434)

Acesta-i ceasul cel mare al fericirii şi al jurămintelor „< au intrat cu fericire în scaunul Bucureştilor” (Cronicarul RADU GRECEANU)

E

ra aceea o minunată zi de primăvară, ziua de marţi 4 aprilie 1714. Reavăn amirosea pământul tot. Sprinten cântau privighetorile în sălciile şi arinii de pe malul Dâmboviţei. Radu, coconul domnesc, beizadea Răducanu, cum îi ziceau prietenii, sta în cerdacul curţii domneşti şi căta la cerul înalt, împodobit cu smocuri de nouri albi şi înalţi, pe sub care, tocmai atunci, treceau trei cârduri de cocoare, aducând primăvara pe aripi şi în glasuri. Privea, asculta, sorbea cu lăcomie din tot ce-l înconjura şi era fericit. Aşezat între coloanele de marmură, mângâia înfloriturile măiestrit cioplite: ici o frunză de acant, colo o floare de ochiul boului, dincolo un strugure. Frumuseţea lor îi amintea de meşterul Andrei, iscusit cioplitor în piatră, dibaci povestitor, cântăreţ şi urzitor de şotii. Uşor şi înfiorat, le netezea cu stânga, pe care străluceau două inele: unul cu

piatră scumpă, altul cu pecete gravată de jupân Irimia, pecetar din Braşov, cu doi lei ridicaţi pe picioarele din spate, ca să ţină între labele din faţă o cruce mare, cu braţul orizontal deasupra capetelor, ca un coperiş, totul înconjurat de floricele încrustate cu mare gingăşie. Se minuna Radu beizadea de iscusinţa ciopliturii în piatră, dar îşi amintea de ciondănelile dintre meşterul Andrei şi Radu Dudescu, căruia el îi zicea „Dudu nebunu”, iar lumea „beleaua beizadelei”, prieten de călărie şi de vânătoare, de pescuit şi de joacă flăcăiască, şoltică şi hazlie, cu unele fete de boieri ori neguţători, dornice foarte de hârjoană cu un cocon domnesc isteţ, bărbătos şi frumos nevoie mare, aşa cum arăta beizadea Răducanu, feciorul doamnei Maria şi al lui Constantin vodă Basarab Brâncoveanu. Gândea la meşterul Andrei pe care, ceasuri întregi, îl urmărea cum, cu tăiş şi vârf de daltă, cu migală și răbdare multă, lovind uşurel cu ciocanul, scotea, din trupul cel tare şi inform al pietrei, vrej sau frunză şi bob de poamă mustind parcă de suc dulce; gândea la Dudu şi la năzdrăvăniile lui, adesea boacăne ori prosteşti, dar totdeauna izvoditoare de haz pentru o beizadea răsfăţată, cum era el, beizadea Radu. Mângâia stâlpii netezi, încet, uşor, înfiorat, şi se lăsa ademenit de-un alt gând, numai al lui. Gând c-o fată bălaie. Îi măsura în taină cozile lungi şi groase, de culoarea paiului copt, anume împletite întru împodobirea chipului alb-roz ca marmura de Corint. Îl mângâiau ochii albaştri luminoşi, îl înveselea năsucul cârn şi „oleacă obrăznicuţ”, cum ziceau prietenele ei

moldovence. Se mira şi se mânia cum a putut jupâneasa Păuna, soaţa vărului de-al doilea, Ştefan Cantacuzino, să-i spună „hâda” şi să stăruie: „Dintr-un părinte gras, burduhos, cu nasul borcănos, cu gura mare, cu ochii boldiţi, fălcos şi pedagros, nu putea ieşi o giuvaerica de frumuseţe.” Mirarea a fost întâi a doamnei Maria, care adăugă însă: „Cantemireştii sunt, totuşi, oameni cu multe însuşiri bune şi chiar frumoşi. Mai ales Dimitrie, surghiunitul la Mosc. Cât priveşte pe socrul tău Antioh, domn fiind, iar noi neprimindu-l ginere, c-o ceruse pe sora ta Maria, el şi-a ales cea mai frumoasă fată din Moldova, pe Catrina, odrasla logofătului Dumitraşcu Ceaurul”< „Dar de ce nu i-aţi dat-o pe Maria?” „Măria sa a făcut, totdeauna, căsătorii politiceşti. După războiul de la Zărneşti a împrumutat politica împăraţilor din casa Habsburg: «Războaie poarte alţii; tu, Brâncovene, căsătoreşte, ca să-ţi sporeşti puterea şi să-ţi îmbogăţeşti, să-ţi întregeşti ţara»