Dulcele Sarut Al Singuratatii

Vladimir Pustan

Dulcele sărut al singurătăţii - eseuri -

Editura Fabrica de vise

CIP ISBN 973-86712-0-5

Cuprins 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31.

Lacrimile reginei Adidaşii lui Iosif Mediocritatea ca şi virtute spirituală Pesimismul cronicarului tragic Lacrima fiului încărunţit Moş Nicolae – sfântul buzelor umflate Tratat despre logica Diavolului „Vă urăsc pe toţi cu toată dragostea” Filozofând la umbra creştinismului nominal Bunătatea lui Hanibal Păcatele libertăţii – Cârtirea Păcatele libertăţii – Bârfa Păcatele libertăţii – Idolatria Păcatele libertăţii – Pompierii de serviciu Păcatele libertăţii – Nostalgia Egiptului Păcatele libertăţii – Acumularea Primăvara uitată Mama şi calculatorul Vremea lucrării Ultima staţie spre fericire Reflecţii despre doi veri Dragoste la prima vedere Jertfa care doare Cântarea săbiei Ultimele bătălii E atât de aproape fericirea Boii lui Elisei Decameronul O petrecere ce putea fi reuşită Samson sau mintea evreului de pe urmă Somnul general

32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58. 59. 60. 61. 62. 63. 64. 65.

Examenele iubirii Despre bucuria pierită Puţin despre viaţă Religii de doi bani Comoara din pieptul tău Înapoi la şcoală Râsu’ plânsu’ Închinarea lui Mical Întoarcerea bărbaţilor tineri Porcii Gadarei Patimile lui Hristos Sfârşitul inocenţei Lehamite în doi Fratele Lae şi extratereştrii Miros de dumnezei arşi Internetul între binecuvântare şi blestem Adio, Moş Crăciun Rânduri despre o copilărie trecută Frunze, sânge şi lacrimi Un an al iubirii Amărăciunea lui Metusalem Dulcele sărut al singurătăţii Marea înţepeneală Trăianu lui Paşcău şi problema filozofică a morţii Omul cu praştia Calea lui Cain şi calea lui Abel Păcate mici şi codul lui Hammurapi Toiagul lui Iacov Despre interiorul exteriorului Miron al Chitii – vecinul meu Răsplătirile lui Dumnezeu Prioritatea lui Isus Trezirea din somn Reflecţii despre ceasul cercetării

66. 67. 68. 69. 70. 71. 72. 73. 74.

Povestea unui fost Trupele de geniu ale lui Dumnezeu Pământul deocamdată Priveşte înapoi cu mânie Gânduri despre bunătatea lui Dumnezeu În faţa holocaustului Despre cer şi pământ Şmecheria de la urmă Sărutul lui Iuda

Vladimir Pustan

CUVÂNT ÎNAINTE E o datorie scrisul, nu un capriciu. E un blestem, nu un merit. O ardere a sufletului când dinţii îţi clănţănesc de frică pentru că el, cuvântul, se poate întoarce împotriva ta muşcându-te de degetele albastre de cerneală. Nu poţi închide viaţa în colivia aurită a metaforei şi să ai parte de a auzi ciripituri gingaşe. Viaţa pe care o descriu în această carte e formată din bucăţi de decepţii şi bucurii, falimente şi belşug, râs şi plâns, agonie şi extaz şi totul în culori alb-negru. Am fost obligat să scriu în fiecare săptămână editorialul siteului nostru (ceea ce m-a ţinut aproape de stilou, indiferent dacă am avut sau nu dispoziţia necesară. O parte din munca de acolo e aici în această carte. Citind rândurile care vor urma mă veţi cunoaşte mai bine. Sunt deschis riscului de a-mi expune public rufele sentimentelor, în soarele sec al cititorilor. Mă recunosc vulnerabil… Mulţumesc familiei mele pentru jertfa lor. E mult mai mare şi cred mai apreciată şi înaintea Domnului. O soţie devotată şi copii înţelepţi au făcut ca timpul meu departe de ei să nască dureros cuvintele. Sunt recunoscător Bisericii penticostale „Sfânta Treime” care a înţeles că nu sunt numai al lor. Se spune că o dovadă vizibilă a faptului că biserica este o instituţie divină este că de două mii de ani rezistă propriilor ei conducători. Voi de zece ani aţi dovedit că sunteţi din Dumnezeu. Nu pot să uit pe cei ce stau în spatele lucrărilor ce se întâmplă. Colectivului Organizaţiei Cireşarii ce mi-au tehnoredactat, corectat, aranjat cartea. Cei ce se bucură în spatele calculatoarelor de fiecare idee nouă, de fiecare gând bun. Nu în ultimul rând îţi mulţumesc frate Marius Pantiş pentru că ai crezut că lucrarea aceasta se poate dezvolta. Ţi se datorează multe. Mulţumesc. 8

Dulcele sărut al singurătăţii

Dacă personajele vor prinde în mintea dumneavoastră chipuri de nune cunoscute să nu vă faceţi griji. E doar o rătăcire de o clipă. Eu sunt un om paşnic, ce-mi privesc fraţii prin lumina difuză a iubirii şi aştept ziua în care voi fi privit dincolo de perdeaua de ceaţă a părerilor preconcepute.

9

Vladimir Pustan

Lacrimile reginei 1Regi 10:1-13

Eu cred că regina din Seba l-a iubit pe Solomon; pentru că i-a spus tot ce avea pe inimă (v.3). Cumplită greşeală. Aştepta puţină dragoste, o privire caldă. Îi era ciudă şi pe slujitorii împăratului pentru că erau tot timpul aproape. Dar Solomon n-avea ochi pentru dragostea ei. Privirea lui era lipită de talanţii de aur, de pietrele scumpe, de mirodenii, toate cadouri costisitoare aduse de regină doar pentru el. Nu-l iubea doar pentru că era rege, ci pentru înţelepciunea lui, pentru poezia lui, pentru că era un om al păcii. Dar el privea doar la cadouri… Alergăm toată ziua să ne astâmpărăm foamea sufletului mâncând din pâinea amară a lucrurilor ce ne înconjoară. Aducem iubitelor noastre cu bucurie cauciucuri pentru iarnă, sobe electrice, dăruim vile şi maşini, uitând că nu poţi umple golul inimii ce se vrea iubită cu râşniţe de cafea. Trebuie un zâmbet, o atingere de mână, o floare, un cuvânt şoptit, pentru că iubirea, iubire cere. Regina i-a dat cadouri şi a primit cadouri pentru că el, Solomon, nici nu mai avea altceva de oferit. „Apoi ea s-a întors şi s-a dus în ţara ei cu slujitorii ei” (v.13) Mai săracă şi mai tristă, chiar dacă a primit lucrurile pe care şi le-a dorit. „Solomoane, chiar nu înţelegi că te iubesc ?” Dar el nu înţelegea şi degeaba avea toată înţelepciunea de pe pământ dacă nu a putut să priceapă ce-i cu flacăra din ochii albaştrii şi plânşi ai reginei.

10

Dulcele sărut al singurătăţii

Adidaşii lui Iosif La şaptesprezece ani într-o groapă aude licitaţia al cărei subiect era. Şi apoi un contract de vânzare-cumpărare al ruşinii. Douăzeci de arginţi. O sumă măruntă, neverosimilă. Câteva luni mai târziu, într-o piaţă de sclavi în Egipt, era apăsat pe muşchi, căutat în gură la dinţi, privit în ochi la inteligenţă. Cumpărat de Potifar, aduce binecuvântarea peste casa acestuia. Frumos la statură, plăcut la chip el este o prezenţă luminoasă în casă. Diavolul este hotărât să distrugă o asemenea creatură şi instrumentul ispitirii este prima doamnă din casă, soţia lui Potifar. Nu ştim cum o chema, Biblia nu-i dă numele, pentru că ea este reprezentanta unei noi categorii de neveste, din ce în ce mai prezente în societate. Nevasta lui Potifar era o soţie nemulţumită. Nemulţumită de soţ, de realizări, de viaţă, dorindu-şi mereu altceva, ce vedea în filme, ce citea în cărţi, ce vizualiza cu gândul când ochii îi erau închişi şi buzele şi le muşca. Nemulţumirea se materializa în refulări. Ţipa la slugi, trântea lucrurile prin casă, orice haină nouă a vecinei o enerva, orice notă de zece a altui copil o făcea să înnebunească. Simţea că merită mai mult, deşi era soţie de ministru. Avea multe lucruri pe care poziţia i le aducea pe tavă, de aceea nu a înţeles ca Iosif să nu răspundă nemulţumiri ei, dorinţei de a avea totul şi rapid. Apoi soţia lui Potifar era neglijată. Soţul era mai mult plecat cu treburile împărăţiei şi când era acasă era obosit, citea prea puţine ştiri la TV, apoi o bere la frigider şi nişte icre. Potifar credea că dacă luni dimineaţa umple mâinile soţiei cu bani şi zice: „Ne vedem sâmbătă, dragă !”, e suficient. E mintea românului care crede că banii rezolvă totul. Neglijată sufleteşte, neglijată sexual, neglijată social (mergea singură la sindrofii) soţia lui Potifar ne apare aici ca o victimă, ne apare mai umană. Poate că nu a fost aşa, poate a ajuns aşa… 11

Vladimir Pustan

Soţia lui Potifar a fost şi nemiloasă. Şi asta ne-o îndepărtează de umanitate. N-a fost mişcată de strigătele lui Iosif în drum spre temniţă, nici de cei doisprezece ani petrecuţi de el acolo. L-a judecat cu sânge rece şi din Iosif a devenit – „evreul acesta” - spus cu dispreţ şi ură. Întotdeauna ispita e perseverentă. Ea nu se lasă cu una cu două. Chinuit în fiecare zi, având oportunitatea păcătuirii (departe de un Dumnezeu ce l-a trădat, departe de casă, biserică, tată, principii), Iosif alege singura cale recomandată de Scriptură pentru biruinţă asupra ispitei sexuale, fuga. O fugă sănătoasă, din toată inima şi din toţi adidaşii (2 Timotei 2:22). În rest, este recomandată vegherea, împotrivirea, trezirea, avutul de grijă. În faţa soţiei lui Potifar trebuie, obligatoriu, fuga. Orice alte argumente, metode, soluţii sunt cu desăvârşire de prisos. A fugit lăsându-şi haina, pentru că mai bine fără haină decât fără mântuire. Câtă vreme îţi rămân adidaşii în picioare,haina este o pierdere măruntă. Nu ştiu dacă a intrat în puşcărie cu ei şi dacă da, a putut mulţumi lui Dumnezeu pentru ei, că au fost rezistenţi. Deşi avea pocăinţă şi putere în el cât într-o jumătate de biserică, nu s-a bazat pe asta, ci pe fugă. Ruşinoasă dar sănătoasă. Iosif a înţeles că sunt momente şi locuri unde diavolul e atât de puternic, încât o acceptare a luptei înseamnă înfrângere. Privind la soţia lui Potifar, dincolo de sprâncenele smulse, dincolo de machiajul strident, Iosif a văzut pentru o clipă, în albastrul rece al ochilor ei, flăcările iadului.

12

Dulcele sărut al singurătăţii

Mediocritatea ca şi virtute spirituală „Oricine poate cădea din nebăgare de seamă în eroism, ca întro gură de canal” – Faulkner Mediocritatea nu-i prostie şi nici boală psihică. Cu atât mai puţin, mediocrii nu sunt clienţi ai şcolilor ajutătoare. Mediocrii sunt oameni de treabă, oameni de bine şi de obicei stau în faţă, acolo unde deştepţii nu vor să stea şi unde proştii nu ajung. Mediocrul nu-i Dinu Păturică, pentru că acesta voia să ajungă sus pentru foloase materiale. Mediocrul nostru e în stare să dea de la el pentru a ajunge unde doreşte. Câtă vreme nu sunt în fruntea bisericii, nu-i problemă. Predică soţiei în faţa oalei cu sarmale, pun întrebări capcană, dau mâna la uşă cu oamenii. Sunt tipi simpatici. Dar atunci când valul îi aruncă în frunte sunt greu de digerat. Sub conducerea lor Biserica nu descreşte dar nici nu creşte. Au o frică până la paranoia faţă de tot ce-i nou sau tot ce-i vechi şi nu înţeleg. De fapt consideră erezie tot ce nu înţeleg ei şi nu înţeleg destule. Ei sunt oameni serioşi şi seriozitatea este singurul refugiu a celui cu inteligenţă redusă. Tinerii sunt agreaţi numai dacă pot fi un capital de vot, în rest le tot retează din crengi până devin bonsai. Orice slujitor care începe să cânte mai bine, să predice mai bine, să se roage mai cu foc este privit ca un potenţial duşman. Viaţa lor e o luptă continuă şi un chin nesfârşit, deşi toate acestea se petrec în interior. Vor ieşi la pensie apreciaţi pentru că ei niciodată n-au spus nimic greşit, n-au luat în băşcălie viaţa parşivă, n-au primit lovituri de săgeţi şi împunsături de suliţă, de fapt ei nu au făcut nimic. Moartea îi sanctifică şi întotdeauna se vorbeşte despre ei cu respect, ca de nişte oameni care au reuşit să treacă prin viaţă fără să deranjeze pe nimeni. Nici măcar pe Satana. 13

Vladimir Pustan

Pesimismul cronicarului tragic Mi s-a reproşat că sunt pesimist. Nu-i adevărat, sunt tragic. Simt în mine tristeţea cavalerului medieval ce pleacă la luptă cu coiful plin de iasomie, desculţ şi fără lance, cu centura de castitate a inimii având încuietoarea ruptă. Am fost la o nuntă, mireasa mesteca gumă, privind indiferentă peste cele unsprezece capete gelate ale domnişorilor de onoare. Seara stau în balansoar cu soţia şi mâncăm seminţe de floarea soarelui şi stăm câte o oră fără să vorbim. Privim stelele ce ne fac cu ochiul şi aşteptăm să auzim bocitul toamnei prin frunzele viţei de vie. Miroase în sat a pâine nouă, un radio transmite o ştire cu sute de copii morţi la o şcoală din Rusia, parlamentarii şi-au mai cumpărat douăzeci de maşini tari mai zice prezentatoarea, apoi cineva închide radioul înjurând. Se lasă liniştea. Rândunelele şi-au părăsit cuibul, au plecat cu ochii în soare spre locul unde acesta n-are nevoie de cojoc. Odată cu ele s-au mai dus şi câteva sute de autocare cu români în Spania, români transformaţi în rândunele. Bunicul meu, înainte de a muri, avea o poă nebună de bomboane; de fiecare dată îmi cerea bani să-şi cumpere: „Hai, dă-mi că tu ai, doar eşti păstor !”. „Ai grijă să nu le spargi în dinţi”, îi spuneam râzând, că el nu mai avea nici unul. Îi plăceau cele mentolate, pentru că, zicea el, desfundă venele de la creier şi gândeşti mai bine. Şi el era tragic din naştere, se scărpina în urechi cu un creion şi povestindu-mi că amândouă au fost degerate. Ieri dimineaţă când m-am dus la Biserică am văzut uşa spartă şi geamul şi cu inima cât un purice am intrat înăuntru. Furaseră tot. Şi sistemul de amplificare şi microfoanele mele deştepte. De amărât, am plecat la frizerie să mă tund chilug, să port doliu după ele. Ştiam că nu o să le mai găsească poliţia niciodată, că nu-s ei Moş Crăciun şi, oricum, eu nu cred în Moş Crăciun. 14

Dulcele sărut al singurătăţii

Eu nu sunt pesimist, sunt tragic. Fiecare lucru capătă în mintea mea contururi apocaliptice. Privesc lumea prin ochii obosiţi de litere, strivind în palmă stiloul cu napalm, ce arde cuvântul înnobilându-l. Trec nepăsător pe lângă evenimente, fără să le influenţez traiectoria, ceea ce mă deznădăjduieşte şi mă face să mă simt ca un cronicar scăpătat, pus să lucreze forţat în mina de cărbuni a faptului divers, ce poartă impropriu numele de viaţă.

15

Vladimir Pustan

Lacrima fiului încărunţit Porcii rămăseseră în urmă cu râturile mirosind a verigi de aur fals…Luna râdea cu dinţii ştirbi de babă clevetitoare şi casa-i părea străină ca o mireasă căzută la împărţeală pe întuneric. Ştia că lipseşte bucuria dincolo de geamurile cu perdelele de ceaţă şi tristeţe lăsate. Venise la ceas de uitare, când nimeni nu mai aştepta nimic, când visurile aveau colţuri de coşmar şi amintirile prinseseră cocleala deznădejdii. Cărunt…Intrase zăpada în părul negru şi iarna nefirească se încăpăţânase să rămână cu mâna în beregata tinereţii, tăind pădurea de la rădăcină şi plantând mesteceni albi. Nu mai avea nimic…Agoniseala de iubire, fărâma de speranţă, căldura rece a argintului trecuse. Auzea porcii guiţând în fiecare celulă din trup, strigăt de foame şi de batjocură. Hainele rupte prinseseră parfum de iad şi apa nu mai avea puterea liniştitoare a curăţirii. Cu degetele terminate în unghii negre, îndoliate, bătu la poarta îndurării unui tată ce fugea înainte, în întâmpinare. Cărunt şi tatăl, îşi uni iarna cu a băiatului şi le topiră amândoi necruţător în lacrima regăsirii. Era primăvară peste tot, iar privighetorile îşi depuneau ouăle direct în cuibul soarelui, să zămislească mai repede bucuria. Slujitorii alergau năuci cu mâna pe cuţitul de oţel al junghierii, aburind vinul în palmele asudate. Haina cea nouă, inelul sclipind şi sandalele potrivite pe picioarele spălate de acum prevesteau continuarea domniei. Ceruse doar să fie slugă, simţind nevrednicia ca pe-un tovarăş câştigat în cocini şi primise printre sărutări iubirea şi iertarea Seara se frânse-n două, iar cucuveaua de pe horn hohoti răutăcioasă când sosi fratele cu palmele crăpate de coarnele plugului şi cu inima mohorâtă de absenţa iedului dăruit. Vorbele înspre tată miroseau a porci hrăniţi de la halda de gunoi şi aveau scrâşnet de sticlă pisată în mojarul urii. 16

Dulcele sărut al singurătăţii

În seara aceea tulbure fostul porcar învăţă, în pragul casei, că întoarcerea la tatăl are gust de singurătate ploioasă. Şi mai plânse odată …

17

Vladimir Pustan

Moş Nicolae – sfântul buzelor umflate N-am ştiut nimic despre el înainte de revoluţie. Probabil din cauză că avea acelaşi prenume cu „împuşcatul”, iar apelativul de „moş” nu convenea bâlbâitului din Scorniceşti. Nici tata nu s-a căznit să-mi facă lipeala cu el. Tata n-avea timp de fleacuri. De aceea n-am înţeles de ce într-o seară, venind de la o evanghelizare, m-am împiedicat în prag de bocancii copiilor şi nu mi-am pus nici o întrebare de ce i-au lăsat afară. Dimineaţa copiii s-au trezit înaintea mea. Nu şi-au mai găsit nici măcar pantofii, pentru că bernardul nostru, Barry, îi cărase în cuşcă. Au venit la mine cu buza umflată şi cu ochii-n soarele de iarnă. Am vrut să fiu fariseu şi să le explic faptul că noi suntem împotriva tradiţiilor, să fie atenţi că diavolul nu doarme şi el foloseşte ba o zi, ba alta, ba un sfânt, ba un Valentine’s Day. N-am avut cui ţine o predică motivatoare pentru că plecaseră să-şi recupereze bocancii. Adevărul e că Moş Nicolae ar trebui să fie sfântul naţional al românilor. El are de-a face cu noi mai mult decât Sfântul Andrei care ne-a adus credinţa, decât Sfântul Ştefan cel Mare, cel „ degrabu’ vărsătoriu de sânge nevinovat ” şi alţii. Sunt vreo douăzeci şi trei de milioane de români lăsaţi zilnic cu buza umflată. De parlamentari, poştaşi, patroni, copii, părinţi, soţ, soţie, profesori, medici… Viaţa acestor amărâţi risipiţi prin România, Spania, America, Aiurea şi Canada e un bocanc gol, lustruit, scos pe pragul destinului, aşteptând în noaptea lungă UMPLEREA. Moş Nicolae e tot ce nu e Dumnezeu şi-n care noi ne punem încrederea. E goana după vânt, e agăţarea disperată de orice ni se pare un reazem, o ancoră. E aşteptarea cu mâinile-n sân să ni se întâmple ceva ce să ne schimbe viaţa. 18

Dulcele sărut al singurătăţii

De fapt refuzul de a te încrede în Dumnezeu are ca alternativă buzele umflate.

19

Vladimir Pustan

Tratat despre logica Diavolului Un scorpion s-a apropiat într-o zi de o broască şi cu un glas dulce-scorpionesc a rugat-o: „N-ai vrea să mă treci apa aceasta dincolo, că trebuie să plec la un party-scorpionesc şi eu nu ştiu să înot”. „Mi-e frică de tine că o să mă înţepi” i-a răspuns broasca. „Eşti fraieră” i-a răspuns scorpionul „dacă te ucid pe tine o să mor şi eu înecat”. Convinsă cu acest argument beton, broasca l-a luat în spinare şi a început să traverseze râul. Pe la mijlocul apei, scorpionul a înţepat-o inoculându-i otrava mortală. „Care-i logica ?” a întrebat broasca dându-şi duhul. „Nici una”, i-a răspuns scorpionul, „asta-i firea mea, nu mă pot schimba şi nu este nici o logică” zise în timp ce mergea şi el la fund. Când ni se întâmplă ceva, când un atac al diavolului vine asupra noastră, când viaţa spirituală este lovită crud din locuri din care nu te-aştepţi cauţi o logică în toate, folositoare în a te putea apăra. Ai învăţat din Biblie că noi nu suntem în necunoştinţă de planurile diavolului şi cercetezi câmpul de bătaie cu un ochi întrebător, cu o minte ce vrea să priceapă. Am ajuns la concluzia că diavolul nu are logică în ceea ce face, pentru că el este lup şi el mănâncă o oaie cu logică, de foame şi mai ucide o sută fără logică din plăcerea sângelui împrăştiat. Când un tată moare lovit de unsprezece lovituri de cuţit date de fiul lui, nici o lovitură nu-i cu logică şi dacă ar fi prima, celelalte zece de ce le-a mai dat ? Vedeţi vreo logică în războaie, vreo logică la cei ce spulberă cu Jeep – ul trei copii pe-o trecere de pietoni, la cel ce necinsteşte o bătrână la optzeci de ani. Vedeţi vreo logică la cel ce-şi cheltuieşte toată averea pe câteva grame de praf alb, la cel ce-şi bate copilul până îl mutilează, vedeţi vreo logică la cel ce bea până urinează pe el ? Satan trăieşte cu un singur gând. El îşi cunoaşte sfârşitul, dar până atunci vrea să ucidă cât mai mulţi oameni, să le mutileze sufletele, să le distrugă trupurile. Fără alegere, discernământ sau 20

Dulcele sărut al singurătăţii

logică. Cu atât mai mult, satana trebuie urât şi învins. Eu nu cred că satan aruncă săgeţile cu ţintă precisă. Eu cred că le aruncă în aer, cu milioanele, şi unii cad în bătaia săgeţii fără să ştie, iar alţii îşi desfac pieptul ca să poată primi săgeata direct în inimă. Aceştia sunt cei ce păcătuiesc cu ochii larg deschişi, mult mai condamnabili decât ceilalţi. …O tânără pe care o cunosc de multă vreme m-a căutat sămi spună că are un prieten, dar care a mai fost căsătorit şi acum a plecat de la soţie, lăsând-o cu un copil. Ăla era un terchea-berchea şi i-am spus să-l lase urgent şi să se pocăiască de acest gând rău. Asta a fost acum un an. Săptămâna trecută a venit la mine şi mi-a zis că nu poate renunţa la el, indiferent de consecinţe. Am întrebat-o care-i logica. Mi-a spus că n-are nici o logică ce face ea, dar asta-i…

21

Vladimir Pustan

„Vă urăsc pe toţi, cu toată dragostea” Cuvinte scrise pe capacul unei valize de lemn de brad, lăcuit... A fost o valiză meşterită de un unchi tâmplar, pregătită de o mamă tristă, cu mâini crăpate de la câmp. A pus în ea trei perechi de şosete, două borcane de dulceaţă şi altele... Mai erau acolo şi câteva scrisori de la o fată, fostă colegă de liceu. Pe el îl iubeau toţi, dar el nu iubea pe nimeni. Şi-a ucis cei patru colegi de armată, metodic, ca la tragere. A golit încărcătorul şi ultimul cartuş la păstrat pentru sine. Ce nu ştia nimeni din jurul lui, era faptul că el frecventa o biserică satanică. Când avea bani, la internet-caffe accesa site-ul lor. Acolo a învăţat să urască. Pe toţi şi pe el. O ură profundă, un dispreţ apocaliptic şi un egoism primar. Erau priviţi ei, cei ce jertfeau câte o pisică prinsă de lângă tomberon, drept nişte copii zvăpăiaţi. Priviţi cu indulgenţă părintească de către profesorii ce le admirau pletele, priviţi de către fetele „de fete” drept nişte tipi interesanţi, priviţi cu respect aproape mistic de cei mai mici, ei erau apostolii urii. De aceea i-a ucis pe cei patru camarazi, pentru că-i ura cu toată dragostea. Pentru că şi ura, în fond şi la urma urmei, tot dragoste este. Numai că e cu minus în faţă. De la pisici şi şobolani au trecut la oameni, pentru că aceasta naşte depărtarea de Dumnezeu. Probabil că la recensământ s-a trecut, pavlovian, drept „creştin”, la rubrica religie. Bisericile goale, creştinismul fără conţinut, liturghia plictisitoare, sărăcia şi mizeria, nasc obligatoriu asasini în serie. Şi sunt periculoşi pentru că nu o fac pentru bani ci din convingere şi plăcere. „Vă urăsc pe toţi cu toată dragostea”. ...Un grup de tineri din biserica noastră au fost admonestaţi de către directorul liceului unde învăţau, pentru că în pauza mare se rugau împreună. Li s-a interzis să mai facă „prozelitism”. 22

Dulcele sărut al singurătăţii

Domnule director, ştiu că nu o să citiţi aceste rânduri, dar tot vă scriu: alternativa la rugăciunea din pauza mare este religia urii din toată inima.

23

Vladimir Pustan

Filozofând la umbra creştinismului nominal Nu ştiu dacă există plagă mai groaznică pentru biserica creştină. Să porţi un nume care să nu acompanieze viaţa. Să stai confortabil într-o zonă în care să miroase a cer, rai, binecuvântări ulterioare şi să ai surpriza de a te trezi gol, fără nimic şi trimis la ultima plimbare. Creştinismul nominal are de-a face cu reflexul condiţionat al câinilor lui Pavlov. Totul este un automatism sterp. Creştinii nominali merg la biserică duminică de duminică dar nu au o relaţie cu Hristos. Dacă e duminică e „Casa Domnului” şi e cântarea „Aceasta e, aceasta e ziua Domnului”. Te mai scoate din letargia şi plictiseala liturghiei câte-o chestie nostimă. Pastorul se aşază pe ochelari, corul se bâlbâie, un frate se împiedică la strofa 87 a poeziei diluviene, unul de la fanfară scapă instrumentul cu zgomot. Creştinismul nominal are de-a face cu blazonul. Ei nu se duc la biserică pentru că aşa au învăţat, ci pentru lărgirea orizontului cultural, din sentimentalism sau din motive de familie întregită. E frumos şi de bonton să ieşi din curtea bisericii cu familia de mână (o familie unită, sigură pe ea). Simţi o pace adâncă având Biblia la subsuoară şi urcându-te în maşină, ştiind că lumea te vede, te laudă, eşti un om moral, nu un amărât pe marginea şanţului. Creştinismul nominal are de-a face cu sărbătoarea. E înghesuială la Paşti, Crăciun, evanghelizări, agape, locuri cu mulţi oameni. Joia nu-i interesant, sunt puţini, câţiva bătrâni acolo, nici fete nu prea sunt, nu se merită. Creştinismul nominal e zestrea pe care o dăm copiilor noştri. I-am adus la binecuvântare, la botez, le-am fost solidari, suntem a 4-a generaţie de baptişti, penticostali, suntem ortodocşi de 2000 de ani. Le dăm creştinismul odată cu numele, odată cu maşina, casa şi alte cele cu sentimentul datoriei împlinite. Le dăm creştinismul ca SIDA, adică involuntar. 24

Dulcele sărut al singurătăţii

Oare ce-a produs acest flagel ? Sigur, cauzele pot fi mult mai multe decât cele detectate de mine. O primă cauză ar putea fi teologia liberală care a dus încet, dar sigur, la îndepărtarea de Scriptură. Sau şi mai rău, a lua din Scriptură doar ceea ce convine. Am găsit argumente pentru homosexualitate, pentru materialism şi pentru viaţa noastră păcătoasă. Petre Ţuţea spunea că teologia liberală a facut din biserica protestantă o grădiniţă de copii. Teologia liberală duce la îndepărtarea de Dumnezeu încet, încet şi totul se petrece sub anestezic. Spunea un profesor de la o facultate de teologie vestică “Nu ştiu să fi avut un moment în care să fi renunţat la credinţă. Dar s-a întâmplat ca şi cum aş fi pus-o într-un dulap şi când am căutat-o dulapul era gol”. Pierderea scopului a fost şi este o a doua cauză a creştinismului nominal. Scopul bisericii, înainte de clădiri, programe, proiecte sociale, este misiunea. Am fost chemaţi să fim martori. Am uitat, căutând să evanghelizăm pe alţii, că fiecare generaţie trebuie evanghelizată. Am căzut în capcana a ceea ce am urât mai mult. Dacă citiţi în Genesa 31:36-45 veţi vedea drama lui Iacov. Nepotul lui Avraam şi fiul lui Isaac nu mai are curajul să-l numească pe Dumnezeu «Dumnezeul meu», ci «Dumnezeul lui Avraam şi Acela de care se temea Isaac». Şi pentru tatăl lui Dumnezeu devenise secundar, inspirând doar respectul fricii. Dumnezeu îi răspunde la fel : “Te voi binecuvânta din pricina tatălui tău”. Generaţia primă a fost părtaşă trezirilor spirituale, generaţia a doua a stat în biserică din cauza părinţilor, a treia nu s-a mai sinchisit. De aceea trebuie evanghelizare pentru tinerii bisericilor noastre. Personal am simţit că Dumnezeu la asta mă cheamă. Structura ierarhică a generat şi ea clone nominale. Biserica primară a înţeles că fiecare mădular trebuie să lucreze; dacă nu, intervine paralizia. Biserica nominală a uitat asta. Ea are acum angajaţi, profesionişti, etc. Un grup care să lucreze “că de aia îi plătim” şi o masă amorfă care nu se simte obligată să facă ceva. Cântă corul şi fanfara, predică fratele şi gata, mergem acasă. S-a 25

Vladimir Pustan

spus că aşa am învăţat de la biserica istorică. Dar e o scuză ? Şi totul s-a transformat într-un “one man show” cu spectatori şi actori. Să nu cumva să credeţi că spectatorii toţi sunt nominali iar actorii sunt toţi adevăraţi. Spectatorii au devenit nominali din cauza statului pe bancă, actorii au devenit nominali din cauza prea multului efort. Formele inflexibile şi irelevante au avut şi ele un rol strategic în producerea pe bandă a creştinilor piperniciţi. Adică liturghii şablonate, muzici târâite, predici călâi. Este groaznic să ştii ce urmează şi cum urmează, ca şi un film văzut de zece ori. Ne cunoaştem foarte bine programul, intrarea, minutul corului, clipa fanfarei, agonia colectei, acelaşi tablou din spatele amvonului, aceeaşi zugrăveală, aceleaşi fraze. Schimbările făcute în urmă cu zece ani cu grup de laudă şi închinare, cu lumini, steaguri etc. iar au devenit şablon din care nu mai putem ieşi. O altă cauză a creştinismului plictisitor şi de registru este înstrăinarea tineretului. Nu cred că tinerii nu sunt în Biserică pentru că-s plecaţi la căpşuni în Spania. Cel puţin la sate fenomenul îmbătrânirii membrilor se simte şi nici o numărătoare optimistă nu poate rezolva problema. În ultimii ani, cei mai mulţi tineri i-am botezat din pepiniera proprie. Puţini tineri din lume au mai invadat bisericile noastre. Avem de-a face cu oameni aşezaţi, cu reumatism, diabet şi alte cele, care ne bucură că vin la Biserică dar nu rezolvă situaţia. Se spune că tinerii sunt viitorul Bisericii. Aici e o chestie populistă şi bună doar de vot. Tinerii nu sunt viitorul Bisericii, ci motorul Bisericii şi e diferenţă mare. De ce oare nu vin tinerii la Biserică ? Pentru că ei au nevoie de modele. Şi creştinii cu numele nu sunt potriviţi pentru treaba asta. Creştinul nominal aleargă după averi, minte, fură, vorbeşte porcos, doarme în biserică, nu se jertfeşte. Generaţiei tinere nu-i putem arăta pe Isus din Biblie. Ei ţin morţiş să-L vadă în viaţa noastră. Tinerii nu vin la Biserică pentru că ei au nevoie de răspunsuri şi aici nu le găsesc. Dincolo de predicile noastre, dincolo de cor, 26

Dulcele sărut al singurătăţii

fanfară ei au nevoie de răspunsuri la întrebările lor. Poate mărunte şi ridicole pentru noi, dar de viaţă şi moarte pentru ei. Biserica TREBUIE să ştie răspunsurile şi să le dea. Pentru că, dacă nu, le va da strada, toaleta liceului, filmul de la miezul nopţii, prietenii, fetele „de fete”. Apoi, tinerii nu vin la Biserică pentru că ei au nevoie de iubire şi noi le dăm degete ridicate, priviri mustrătoare, cuvinte tăioase ca o lamă de cuţit. Poate nu le înţelegem muzica şi hainele, poate nu le înţelegem gelul de pe cap, dar neiubirea nu e soluţia. Păcatul e păcat, Scriptura e Scriptură, dar iubiţi-i, pentru numele lui Dumnezeu ! La vârsta lor mulţi eraţi în lume şi nu aveaţi aceste probleme. Mulţi tineri nu vin la Biserică pentru că se uită la tinerii crescuţi în Biserică, după chipul şi asemănarea părinţilor „creştini nominali”. Ce-i scuzabil la bătrân, nu-i scuzabil la un tânăr. Când unul din lume vine la Biserică şi vede tinerii noştri, dormind plictisiţi, şomeri spirituali din fragedă pruncie, care nu ard pentru Hristos, nu va fi interesat să se alăture nouă şi vor pleca fie întristaţi, fie mângâiaţi de ce-au văzut. Am putea despica firul în patru, dar mi-e frică de faptul că, tot filozofând pe o temă dată, voi ajunge un creştin cu numele. Dacă nu cumva chiar sunt… Oare poţi fi fără să-ţi dai seama ?

27

Vladimir Pustan

Bunătatea lui Hanibal Nimeni nu ştie ce a fost în noaptea aceea. Hanibal ajunsese cu armata lui dornică de răzbunare la porţile Romei. Veniseră pe acolo pe unde nimeni nu se aştepta: prin Alpii plini de zăpadă, călare pe elefanţi. În acea seară ajunseseră în faţa cetăţii eterne, din care mai rămăsese doar spaima. O Romă molatică, înfricoşată, dornică să se predea. Aşezase cartaginezul trupele în linie de bătaie, dăduseră de mâncare animalelor, mâncaseră şi ostaşii nimeni nu dormea. Aşteptau semnalul. Doreau toţi să treacă Roma prin foc şi sabie, să nu rămână din ea nimic, nici măcar zidurile. Umilinţele îndurate, înfrângerile încă vii, cereau tribut. Roma nu mai putea să lupte. Opulenţa, desfrâul, laşitatea, îmbuibarea şi poate oboseala atâtor războaie îşi spuseseră cuvântul. Dincolo de ziduri, mai marii cetăţii programaseră pe cine să trimită în solie la Hanibal şi cum să negocieze. Generalul nu mâncase nimic şi nu băuse nici măcar o gură de vin. Ieşise în noaptea adâncă în faţa porţilor Romei fără să aibă gardă lângă el şi privea. Privea în gol sau poate în interior iar dimineaţa l-a găsit tot în picioare. A dat un ordin scurt pe care nimeni nu l-a înţeles, pe care nimeni nu-l aştepta, ilogic, neverosimil, nemaiauzit : „Înapoi spre Cartagina !”. Nu se ştie de ce s-a întors cu spatele la victorie în noaptea aceea. Eu cred că pentru istorie a făcut-o. Era un comandant care n-ar fi acceptat niciodată o victorie fără luptă, o victorie facilă, nevrednică. Ar fi rămas în istorie cu amintirea amară a victoriei prin descalificarea adversarului, prin neprezentarea adversarului, prin abandon. Cert este că Roma n-a putut îndura umilinţa aceasta. Ar fi preferat să fi fost trecută prin sabie, să-şi vadă copiii ucişi pe străzi şi focul să fi ars şi pietrele. 28

Dulcele sărut al singurătăţii

Roma îşi dăduse seama că era prea slabă pentru Hanibal. Era anul 203 înainte de Hristos şi 50 de ani mai târziu şi-a spălat ruşinea în sângele Cartaginei. N-a mai rămas piatră pe piatră din cetate. Au arat-o şi pământul l-au dat cu sare să nu mai crească nimic niciodată. De ce v-am spus povestea asta ? Au românii un proverb cinic şi care nu se poate aplica decât spiritual: „Pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. De atâţia ani ai avut ocazia să biruieşti ispita, să învingi poele care încă nu erau cronice, să ucizi vulpile mici ce-ţi stricau via în floare a pocăinţei tale. Aveai postul, rugăciunea, cântarea, râvna, părtăşia…Mai trebuia să proclami victoria şi să trăieşti în ea. Să zdrobeşti capul şarpelui. Şi ai fost dintr-o dată bun, îngăduitor şi pacifist. Te-ai uitat în stânga, te-ai uitat în dreapta şi n-ai văzut decât mese de tratative. Viaţa spirituală e luptă. Ea n-are clipe de răgaz, n-are remize, n-are time-out-uri. Când l-ai prins pe Diavol la strâmtoare nu-l ierta ! Trece împărăţia lui prin sabia Cuvântului, prin focul Duhului şi nu te lăsa până nai victorie ! Păcatul trebuie ucis, nu gâdilat să râdă. „Chestia asta cu Hanibal e istorie”, o să-mi spuneţi. Nu, e o problemă contemporană. Când mor douăzeci de izraelieni întrun atentat cu bombă, mă gândesc că dinamita aceea mergătoare, n-avea ce căuta acolo. Trebuia să fie mort de vreo 3500 de ani, nu să se plimbe prin autobuz. Fiţi nemiloşi !

29

Vladimir Pustan

Păcatele libertăţii 1. Cârtirea Soren Kierkegaard - „Contrastul păcatului nu-i virtutea, ci libertatea”. Trecerea Mării Roşii lăsa în urmă o viaţă de care nimeni n-ar mai fi trebuit să-şi aducă aminte. Muncă înjositoare, avorturi programate, mâncare pentru animale, bici, piramide, cărămizi, cuvinte scuipate cu ură, colibe în pământ, ghetouri. Sosise ziua plecării. Aproape un milion de oameni ieşeau afară dintr-o robie de 430 de ani. Moise luase într-un sac oasele lui Iosif şi pusese sacul în spinare fără să aibă habar că nici unul din cei un milion de oameni maturi nu aveau chef să moară pentru libertate. În faţa Mării Roşii au răcnit la el privind cu groază armata care se apropia, aducându-i aminte că ei preferă să fie robi egiptenilor decât morţi în pustie. I-a fost ruşine lui Moise de oasele lui Iosif pe care le avea în cârcă şi a mulţumit lui Dumnezeu că nu aveau urechi să audă. Nu apucase bine Moise să termine cântarea de laudă, după ce trecuseră dincolo, că poporul începuse să cârtească. De fapt verbul acesta e cel mai des întâlnit în câteva capitole din Exod. Eu cred că verbul „a cârti” vine de la cârtiţă, care are o viaţă de întuneric şi nimicnicie, consumându-se degeaba. Cârtitorii sunt tipi acri, de parcă au fost botezaţi în oţet, mereu nemulţumiţi de starea lucrurilor. Dar nu ţin în ei nemulţumirea, ci o bombăne cu efect de picătură chinezească. Orice jertfă cerută, orice lucrare făcută, orice situaţie creată naşte bombăneala şi explozia. Prea lung programul, de prea de multe ori a cântat corul, e prea frig în biserică, e prea cald, nu funcţionează acustica bine, păstorul are un salariu prea mare, unde-s banii bisericii, de ce copilul nu a luat 10 la religie, de ce a fost trecut cu vederea la împărţirea cadourilor şi multe altele. Şi toate astea pe voci, într-un cor grotesc în care dirijor e Satan, eternul nemulţumit. 30

Dulcele sărut al singurătăţii

Prea multe încercări, prea puţină pâine, am făcut câţi copii ne-a dat Domnul dar bombănim că-s prea mulţi, că parcă Dumnezeu nu-i drept, că lui Avraam nu i-a dat decât unul deşi era bogat, că „Uite tată ce rochie a cumpărat fratele Vasile pentru fiica sa şi tu nu poţi!”. „Ce tot are pastorul cu mine de-mi spune să mă tund?”. „De ce nu vede şi pe a lui Ion din comitet?” şi tot aşa. Am descoperit după 1989 că putem să ne manifestăm nemulţumirile şi refulările după ce aproape 50 de ani am fost pe mucles. Am tăcut şi am adunat în noi şi acum dăm cu voioşie totul afară. În Numeri 11:33 Scriptura ne arată tratamentul lui Dumnezeu pentru cârtitori: „pe când carnea era încă în dinţii lor fără să fie mestecată Domnul s-a aprins de mânie împotriva poporului şi Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare…” Pentru cârtire Dumnezeu are un singur remediu. Un dop în gură, un dop format din toate binecuvântările nevăzute de cârtitor.

31

Vladimir Pustan

2. Bârfa Nu e bârfa doar o căpuşă a libertăţii. Se bârfeşte din toţi rărunchii şi în puşcărie şi în dictatură şi la spitalul de nebuni. Bârfa e ziarul care nu te costă, pentru că nu-l cumperi şi-ţi vine şi regulat. Bârfa e răutatea din noi, dorinţa de a umili, plăcerea de a da cu noroi, de a sfărâma relaţii, de a arunca umbre de îndoială. A vorbi despre o persoană ce nu-i de faţă şi nu se poate apăra îţi oferă liniştea leului ce sfâşie prada într-un loc dosnic. Nu ştiu câte dintre distinsele doamne cu care am de-a face sau câţi din stimabilii domni îmbrăcaţi în Armani ar avea bucuria şi plăcerea de a scormoni în tomberoanele de gunoi ale oraşului într-o zi de târg. De fapt ei asta fac şi indiferent cât Chanel aruncă pe ei, tot a tomberon miros. Poate bârfa e înţelegerea greşită a versetului în care ni se cere să ne mărturisim păcatele unii altora. Biblia se referă la păcatele tale , iar bârfa este să mărturiseşti păcatele altora şi asta e diferit. Mai spune Scriptura că bârfitorul e nebun de legat, dar nu avem voie să spunem nimănui nebun aşa că o să-i spunem tot bârfitor. Cea mai jegoasă manifestare a bârfei este îmbrăcarea ei în haine spirituale, privită ca o lucrare în slujba Domnului, adică bârfa ca slujire: „Hai să-ţi spun ceva pentru care să te rogi”. Ai auzit o aşa grozăvie ? Relele făcute de bârfă sunt incalculabile. Războaie, relaţii rupte, oameni distruşi, familii dezbinate, biserici bolnave, energii consumate. Gustave le Bon în „Psihologia mulţimilor” scrie că prestigiul unui om se poate pierde prin nerealizări dar că există o cale mai sigură şi asta e punerea acelui prestigiu la îndoială prin bârfe şi calomnii până când imaginea se erodează suficient. Soluţia lui e să te depărtezi de mase şi să te ţii la distanţă. Dar asta duce la o paranoia socială ce te face să devii schivnic. Cea mai cumplită pedeapsă pentru bârfă e zugrăvită în cartea Numerilor în capitolul 12. Acolo vedem pe Maria şi pe Aron într-o 32

Dulcele sărut al singurătăţii

zi fără treabă intrând amândoi în cort şi uitându-se prin găurile acestuia să vadă dacă e cineva pe aproape. Mulţumiţi de rezultat se apucă să-l toace pe Moise ca pe ceapă ba că-i bâlbâit,ba că şi Aron avea ceva mesianic în el, ba că soţia etiopiană a lui Moise e prea neagră şi urâtă. Numai că Dumnezeu era acolo, s-a mâniat şi l-a chemat şi pe Moise, care avea o grămadă de treabă, şi le-a spus să-şi vadă de ale lor, să-şi bage minţile în cap şi a umplut-o pe Maria de lepră, iar versetul 9 spune că apoi a plecat. A părăsit Dumnezeu o tabără cu două milioane de oameni pentru bârfa a doi. Adică e suficient un om la un milion, un om care să bârfească şi să-L alunge pe Dumnezeu. Şi ne tot întrebăm de ce nu lucrează Dumnezeu în biserici, de ce e stagnare şi hăbăuceală. Pe prima monedă bătută în America în 1787 scria „Vezi-ţi de treaba ta !”. Am propus o dată să avem o zi naţională a bârfei. De dimineaţa până seara să ne bârfim tot poporul şi după aceea 364 de zile să ne vedem de ale noastre. Asta pentru cei ce nu-l au pe Dumnezeu. Cei mântuiţi nu bârfesc.

33

Vladimir Pustan

3. Idolatria Am corectat odată nişte lucrări ale unor copii de la Şcoala Duminicală. La definiţia idolatriei unul mi-a scris că idolatria este atunci cănd latri la idoli. Nu, idolatria nu-i a lătra la idoli, ci a te gudura pe lângă ei, muşcând mâna lui Dumnezeu. Primise Israelul cele zece porunci şi prima spunea că există un singur Iehova iar a doua că acesta nu poate fi prins în dălţi şi marmură neagră. Moise era cu Dumnezeu pe munte, zăboveau şi poporul i-a cerut lui Aron să facă repede alt Dumnezeu să meargă cu ei. Aron s-a simţit important şi popular şi a cerut verigi şi cercei şi inele şi le-a făcut iute un viţel, apoi au băut şi au jucat înaintea idolului. S-a mâniat Dumnezeu, Moise, au murit trei mii de oameni şi ceilalţi au băut cocktail de apă şi cenuşă de pe viţel, privind la tablele sfărâmate. Cu idolii au cochetat israeliţii mii de ani până la ultima captivitate şi atât le-a fost de frică de doi dumnezei încât nici pe Isus nu l-au primit. Nu e necesar să te închini la o statuie urâtă şi să-i aduci jertfe. E suficient să-l pui pe Dumnezeu pe locul doi şi pe locul întâi să aşezi eul, maşina, computerul, copiii, nevasta, banii, casa, plăcerile, odihna. Tot ce te face să nu-L poţi sluji pe Dumnezeu e idol hidos şi însuşi Dumnezeu te blestemă până la al patrulea neam. Pascal spunea că şi adevărul - fără dragoste nu e Dumnezeu ci e chipul Lui şi-i idol pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti, nici să i te închini. Ne-am făcut idoli din doctrine şi obiceiuri, din predicatori şi prooroci, din biserici şi sigle. Trăim plenar din înlocuitor de Dumnezeu, un fel de nechezol amărât la care ne închinăm şi apoi dormim duminica în biserică de obosiţi. Avem cântăreţii noştri şi serialele noastre şi le e plină camera copiilor de ei. Ne mulţumim cu copia, pentru că a căuta Originalul, de cele mai multe ori, e o treabă grea. El are legi şi pretenţii, El e drept, 34

Dulcele sărut al singurătăţii

se implică în viaţa noastră şi asta nu ne place. Ne-ar conveni un Dumnezeu ascuns, un Dumnezeu retras din creaţie care să ne lase în pace. M-a durut enorm să văd în campaniile electorale fraţi dăruindu-se cu atâta pasiune pentru a aşeza pe piedestal un om, o doctrină, un partid. Nicicând nu ne-au fost bisericile mai aprinse în dispute decât cu această ocazie. Aş fi vrut să văd ardoarea asta în slujba Lui, în evanghelizare, pe străzi,între aurolaci. Stadioanele oferă mai mult entuziasm decât întâlnirile de la biserici şi, dincolo de zid, Satan zâmbeşte ştirb şi ştie el de ce. …După ce s-au trezit din beţie realizaseră că Dumnezeu nu mai mergea El însuşi înaintea lor, ci trimisese un înger. Adică un înlocuitor (Exod 33:3).

35

Vladimir Pustan

4. Pompierii de serviciu În cartea Numeri la capitolul 13 Moise, la porunca lui Dumnezeu, trimite doisprezece spioni în ţara Canaanului . Aceştia erau căpetenii, oameni văzuţi bine în cele doisprezece seminţii de unde proveneau. Timp de patruzeci de zile au iscodit ţara în lung şi în lat, apoi au venit la Moise cu un raport devastator. Canaanul era un ţinut al canibalilor, copiii lui Anac erau mari orice israelit era un vierme pe lângă aceştia. Adică în rezumat „nu se poate”, „e imposibil”, „să ne întoarcem înapoi”, „nu vom izbuti” şi alte verbe negative. Poporul s-a înmuiat, a plâns, l-a umplut groaza şi a cârtit: „Mai bine muream în Egipt!” Trebuie să intervină Dumnezeu şi socoteşte un an pentru o zi de iscodire, deci patruzeci de ani se vor plimba prin deşert şi acolo vor muri fără să vadă Canaanul. Pe cele zece iscoade le separă de Iosua şi Caleb şi le ucide imediat să nu cumva să-l înduplece Moise. De ce a fost Dumnezeu atât de categoric ? Pentru că El nu poate suferi pompierii voluntari, aceia care nu fac decât să arunce apă pe orice jeratic de entuziasm, pe orice scânteie de bucurie, pe orice flacără de viziune. S-a săturat Dumnezeu de cuvinte ca : „nu se poate”, „nu va merge”, „am mai încercat”, „nici alţii înaintea noastră n-au reuşit”, „sunt tineri neexperimentaţi” şi altele de soiul acesta. Fostul meu şef îmi spunea că cine vrea să facă ceva, caută soluţii, cine nu vrea să facă, întotdeauna caută scuze, dar aici e altceva. Aici e vorba de acela căruia nu-i trece prin cap să facă ceva pentru că nu poate, întrucât ţine găleata cu apă în mână, gata să o arunce imediat unde crede că-i nevoie. Cele mai multe planuri pe care le-am avut de când îl slujesc pe Domnul în Biserică nu a trebuit să le feresc de Diavol, ci de purtătorii de găleţi care credeau şi ei, ca şi mine, din toată inima, că-l slujesc pe Domnul. 36

Dulcele sărut al singurătăţii

Ne e frică de greşeală, dar nu-i mai judecaţi pe cei ce greşesc pentru că şi Columb a descoperit America din greşeală şi, vorba lui Petre Ţuţea, ar trebui să avem toţi în biserici câte o icoană cu Columb, pentru că, dacă nu descoperea el America, învăţam azi toţi nemţeşte cu cărţile pe genunchi. Lăsaţi-i să cânte, să bată din palme, să aibă tot felul de idei. Oferiţi-le sprijinul de care au nevoie, mângâiaţi-i când greşesc. Isus este împotriva pompierilor spirituali, El mucul care mai fumegă nu-l va stinge, de aceea fiţi optimişti. Lucrurile care ne scapă de sub control nu sunt rele neapărat şi nu poţi controla totul; înseamnă că nu le înţelegi şi cele mai multe nu le înţelegem. Am încercat să scriu aceste rânduri cât mai distant cu putinţă. Dacă sunt cărunt la 37 de ani, bolnav şi irascibil, o mare parte din vină o poartă pompierii care m-au însoţit cu credincioşie în aceşti zece ani de pastoraţie. Mi-au lipsit multe, am fost părăsit de multe ori de oameni dragi, dar pompierii de lângă mine m-au ajutat ca orice lucru să-l fac cu maximum de efort, pierdere de timp şi resurse. Le doresc să li se termine apa şi să se înfrăţească cu cei care aruncă benzină pe foc şi de mână să se arunce în mare ca porcii din Gadara. Cu dragoste pentru voi, piromanul de serviciu.

37

Vladimir Pustan

5. Nostalgia Egiptului De când eram un copil mi-am imaginat evreii un popor cu capul sucit, aşezat pe gât invers, tot citind despre cât de frumos era în Egipt. Biblia ne vorbeşte despre lucrurile pe care le părăsiseră în captivitate şi pe toate le repetau şi le regretau. Aveau de-a face aceste lucruri numai cu stomacul. Îşi doreau castraveţii, usturoiul, ceapa, prazul şi le visau în fiecare noapte, fără să fie interesaţi de mana căzută şi de prepeliţele ce-i loveau în cap. De fapt Egiptul nu are decât castraveţi şi usturoi, dar noi în Canaan nu avem voie să mâncăm hrană de care să ne miroase gura. Ne prinde dorul după ce am lăsat şi ne macină. Căutăm substitute: berea fără alcool, şampania de fructe, muzica aceea pe versuri creştine, filmul educativ, revista de modă („doar nu o să arătăm ca de la morgă!”), ne aşezăm lângă unul care fumează şi inspirăm fumul, închidem ochii noaptea şi ne aducem aminte de atunci, ne-am confecţionat înjurături duhovniceşti, ne aducem aminte cum dormeam duminica până la zece şi oăm: „Frate e greu!”. Solomon vorbea despre deşertăciune şi goană după vânt, Pavel le numea gunoaie, dar cine nu şi-ar fi dorit măcar o clipă senzaţia de nedescris a privirii nevestei lui Lot. Nevasta lui Lot nu a aruncat înapoi o privire fugară, ci una plină de dorinţă, nostalgică, cu alean. Acolo era viaţa ei, iubirile, trăirile. Stâlpul de sare era întors cu toată faţa spre Sodoma. Unul dintre copiii celei ce a fost Lady D. privea cu duioşie dincolo de poarta palatului spre nişte băieţi care jucau fotbal cu o cutie de conservă prin bălţile proaspete. Nemairezistând ispitei, s-a adresat guvernantei: „Nu mă lăsaţi şi pe mine să trec poarta să mă arunc într-o baltă ? La noi în palat nu sunt bălţi”. „Nu”, i-a răspuns guvernanta, „pentru că voi sunteţi copii de rege, chiar dacă vă vine să săriţi în baltă”. Usturoiul e usturoi, legile sunt legi, castraveţii sunt apă, Egiptul e Egipt. 38

Dulcele sărut al singurătăţii

Ştefan, înainte de a fi ucis, sintetizează problema celor mulţi ce nu au mai ajuns în Canaan. Nu neapărat că erau tot timpul cârtitori, ci pentru că „în inimile lor s-au întors în Egipt”. Adică trupul era într-un loc şi inima în altul. Ei nu puteau stăpâni Canaanul cu mintea robului mediocru. Nu poţi fi folositor în slujba Domnului câtă vreme eşti cu ochii gândului la amintirea celor lăsate. Egiptul cu lumea lui trebuie împuşcat, apoi îngropat şi să nu-l mai găsească nimeni ca pe Moise, ascuns de Dumnezeu, făcându-ţi orice gând rob ascultării de Hristos.

39

Vladimir Pustan

6. Acumularea Când Iacov a ajuns în Egipt erau săraci lipiţi pământului. Câtă vreme Iosif a fost prim ministru au dus-o bine, apoi lucrurile s-au schimbat. A venit naţionalizarea, li s-a confiscat tot şi au ajuns robi. Sute de ani nu au avut decât bice pe spinare. Au ieşit din Egipt punând mâna pe tot ce au prins. Au luat mult mai mult decât li se confiscase, profitând de buimăceala, frica şi înmormântările întâilor născuţi. Nu putem spune că au fost zgârciţi la început. Când au venit cu ideea viţelului de aur s-au jertfit exemplar rămânând fără cercei, belciuge şi brăţări. Când au trebuit să facă un Cort în care Dumnezeu să-şi arate slava, au dat atât de mult, încât au trebuit opriţi de Moise. Şi totuşi atunci când a venit mana din cer, deşi era interzis, au strâns mană pentru două zile. Care-i explicaţia ? În deşert nu poţi mânca aur. Nu erau nici magazine pe acolo. Tot timpul le-a fost frică de a nu muri de sete şi de foame. Instinctul de supravieţuire era mai puternic decât porunca. Au început să strângă mană şi să împrăştie aurul. Ce bogaţi au fost pe vremea lui Solomon şi toate scuturile de la templu erau din aur şi au ajuns atunci când le-au fost confiscate să pună altele, în schimb, din aramă. Templul a ajuns în paragină nu pentru că oamenii nu aveau, ci pentru că strângeau pentru ei, să-şi facă multe case căptuşite cu tavan şi termopane. Evreii au pierdut mereu aurul, ultima dată l-au scos nemţii de la ei, cu dinţi cu tot, la Dachau Treblinka, Auschwitz. Acum au aur iar. Ce putem învăţa de aici ? Frica de ziua de mâine care ne duce la tot felul de investiţii, acumulări şi depozite e o ofensă la adresa lui Dumnezeu care ne-a spus că ne poartă de grijă în fiecare zi. Nemulţumirea este păcatul din spatele acumulării. A avea ce mânca şi bea este suficient în gândirea lui Dumnezeu. Bogatul 40

Dulcele sărut al singurătăţii

nebun era mulţumit că-şi strânsese pentru mulţi ani, dar lui nu-i mai rămăseseră mulţi. Sunt prea deşi Hagi Tudose prin biserici, care dorm pe grămada de aur şi pun două mii în colectă. E bine să ai aur mult. Dacă trimite Dumnezeu o foamete, cu aur poţi cumpăra găinaţ de porumbel pe care să-l mănânci, ca evreii bogaţi în Ierusalimul asediat. Bogăţiile, spunea un predicator bătrân, sunt ca bălegarul: adunat grămadă miroase, împrăştiat pe câmp face bine. Dacă ar putea râde, vrăbiile şi crinii ar râde de noi. Probabil că un vrăbioi mai hâtru ne-ar linişti, spunând că azilurile primesc şi oameni bogaţi.

41

Vladimir Pustan

Primăvara uitată Tu, alb şi roşu tandru mărţişor… M-am săturat de iarnă şi de vânturi ! Eşti prag de primăvară, iar eu pridvor De nostalgii ascunse şi de gânduri Se-ntorc cocorii obosiţi şi singuri, Când martie îmi plânge-n geam cu lacrimi seci. Un soare blând apune peste crânguri, Iar eu în ochii tăi îmi caut loc de veci. Ascultă, cum sar în aer mugurii din pomi, Cum se desface floarea tăcută şi suavă ! În martie, iubito, e interzis să dormi. Sărută-mă cu primul colţ de iarbă …Aveam 19 ani când scriam lucrurile acestea. Priveam primăvara cu ochi de copil, cu bucuria învierii în suflet. Strângeam florile în mână, uliţa noastră era acoperită de un covor alb de salcâm şi nopţile ascultam greierii cum îşi făceau declaraţii de dragoste. Cine să mai aibă ochi să vadă primăvara ? Poate că trăim plenar şi sinucigaş existenţa unui singur anotimp. Iarna. O iarnă aspră şi rea. Încă 30 de morţi în Irak. În Madrid în gară 200 de trupuri sfârtecate. Minciuni politice, ură, Big Brother, Sir Elton John e homosexual, o biserică din Germania face rugăciuni pentru câini, anul trecut s-au mai sinucis 3000 de oameni în România, sacul cu ciment e cel mai scump din Europa, ne pregătim de bac, încă o fată violată în boscheţi. Avem şi bucurii. O ţigancă vinde ghiocei, 10 000 lei legătura, sunt îngheţaţi, Valentine’s day, a fost şi 1 martie şi 8 martie (e sărbătoare comunistă ?). Am dat cu 42

Dulcele sărut al singurătăţii

maşina într-o groapă, mi s-a dus o bucşe de la trapez, nu-i nimic apostolii au mers pe jos. Un prieten îmi spune să intru în politică, să mă înscriu în P.R.M: „Acum suntem cu jidanii”, îmi spune el cu năduf. Bunicul meu e bolnav: „N-o să mai apuc o altă primăvară”, iar eu mă gândesc răutăcios că nici pe asta n-a apucat-o, că e o înşelătorie chestia cu primăvara. Nu mai avem timp de nimic, ochii noştri s-au obişnuit cu gunoiul, mărţişoarele au gust de trădare, albul e sufletul îngheţat şi roşu e sângele celor din gara din Madrid. Când săptămâna trecută am decolat cu „Malev-ul” de pe Charles de Gaulle – Paris, am închis ochii şi-am aşteptat cuminte explozia ultimă. Primăvara sosise în sfârşit…

43

Vladimir Pustan

Mama şi calculatorul În 1996 ne-am cumpărat un calculator în rate. Era un model vechi 286, cu un monitor mic, alb-negru şi o imprimantă Epson cu ace care, odată pornită, speria tot satul. Soţia mea era contabilă şi avea nevoie de el. Şi eu aveam nevoie de el să-l am pe birou, să mă dau rotund când veneau prietenii la mine. Atunci când l-am adus acasă prietenul meu care mi la cumpărat a zis că o să vină să-l deviruseze că are viruşi. Mama s-a uitat speriată la calculator, la mine, i-a privit pe cei doi nepoţi pe care-i avea atunci şi mi-a zis răspicat: „Tu să iei calculatorul acesta de aici şi să nu-mi îmbolnăveşti nepoţii ! De viruşi avem noi nevoie acuma ?”. I-am spus că nu stau aşa lucrurile, dar nu am convins-o, deşi i-am promis că în noaptea în care se va arăta virusul Michelangelo, am să stau treaz, ucigându-l cu capul de colţul monitorului. Mama e creştină din tinereţe şi ea are o concepţie clară despre păcat. „Feriţi-vă de tot ce vi se pare rău”, spune Scriptura, nu numai de ce e rău. Ea face parte din categoria acelor oameni sfinţi care nu permit compromisuri şi care a mutat graniţa păcatului până acolo unde nouă ni se pare ridicol. E un fel de paranoia pozitivă, o frică de posibilitatea greşelii. Mama e soră cu Vitoria Lipan din „Baltagul” lui Sadoveanu care, mărturisindu-şi păcatele, zice: „Săvârşii şi asemenea păcat vorbind pe sârmă la Dorna”. Pentru Vitoria era păcat şi vorbitul la telefon. Mama e soră şi cu Viorica lui Gavrilă dintr-o comună vecină care, pentru a nu fi necinstită într-o seară de nişte beţivani, s-a aruncat de pe pod în apă, găsindu-şi acolo sfârşitul. Mama e o specie pe cale de dispariţie. Oameni ce-au luat urmarea lui Hristos la modul serios. După opt ani de stat printre calculatoare, mama tot nu-i convinsă că nu-i ceva putred acolo în cutia de sub masă. Şi cred că ea ştie ceva… 44

Dulcele sărut al singurătăţii

Vremea lucrării Biblia este plină de cazuri de slujitori trimişi în lucrare totalmente „nepregătiţi”. Oamenii ce au considerat că încă nu a sosit timpul toiagului, al călătoriei, al punerii de o parte pentru Împărăţie dar pentru care Dumnezeu a hotărât grăbirea consacrării. Toţi sunt oameni ce au ştiut ce presupune urmarea lui Dumnezeu, ce fel de trudă cere, cât de fără cusur trebuie să fie jertfa. De aceea poate au mai aşteptat, au tras din timp. Moise şi Ghedeon, Isaia şi Ieremia, David şi atâţia alţii de care avea nevoie cerul au fost trimişi înainte de a termina şcoala, înainte de a primi recunoaşterea oamenilor. Atâţia oameni nu fac nimic pentru că aşteaptă un semn, o trimitere specială, maturizare suficientă. O lumânare arde în clipa în care e aprinsă. Dacă Duhul lui Dumnezeu este peste tine trebuie să arzi din clipa aceea. Timpul lucrării este azi, pentru că mâine poate fi ziua neputinţei sufletului şi trupului, mâine poate fi obişnuinţa cu nelucrarea, mâine poate fi lipsa obiectului slujirii. Mulţi ne ascundem lenea şi lâncezeala spirituală după versete biblice „Şi Moise a spus că el nu pleacă în lucrare dacă nu vine Domnul cu el”. Şi tot aşteptăm ziua în care să ne bată Dumnezeu pe umăr şi să zică „No hai!”. Sunt nopţi în care nu pot dormi, gândindu-mă la acei oameni pe care mi-am propus să-i vizitez mâine la spital şi când m-am dus, mi-a spus asistenta că omul căutat nu mai e acolo, pentru că aseară a murit şi am rămas cu portocala în geantă; dar el nu avea nevoie de portocala mea, ci de mine, înţelegi asta ? Mâine mi-am propus să vestesc Evanghelia unui om, dar nu l-am mai găsit pentru că se mutase. Sunt prea tânăr pentru cor, pentru predicare, pentru misiune, pentru facerea binelui. Aşteaptă să termini facultatea, să te căsătoreşti şi să ai vreo cinci copii şi soacră-ta să fie cu tine în casă şi maşina să te lase de două 45

Vladimir Pustan

ori pe săptămână şi şeful să te ţină la ore suplimentare. Vei fi un bun slujitor atunci. Dacă acum când ai aşa puţine responsabilităţi sociale nu poţi, cum vei putea atunci ? Stai şi meditează la cuvintele acestea: „Ca să ajungi în vârful unui stejar ai două metode la îndemână. Să te caţeri julindu-ţi mâinile şi picioarele sau să te aşezi pe o ghindă şi să aştepţi”. Nu spune că eşti prea neînsemnat pentru Împărăţie. O lumânare poate face când vrea ea ceea ce soarele nu poate face niciodată. Să lumineze noaptea. Are nevoie Dumnezeu de lumina ta, oricât de pâlpâitoare ar fi. Vremea lucrării e acum…

46

Dulcele sărut al singurătăţii

Ultima staţie spre fericire Ce trăim acum nu e viaţă. Isus când l-a înviat pe Lazăr a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa”. Adică viaţa urmează după înviere. Ce trăim noi acum e o luptă oarbă şi cruntă pentru existenţă. Serviciu, şcoală, pâine, medicamente, copii, maşină defectă, un casetofon, o cafea. Şi iarăşi : luni, marţi, miercuri, sâmbătă, duminică la Biserică. Visăm la concediu, la vacanţă, dar avem tot mai puţin timp. Suntem mai reci, mai indiferenţi, mai egoişti. Fiecare în cochilia lui, cu visuri mărunte, cu refulări zilnice. Iubim narcisist şi în fugă. Ne este frică de propriile sentimente. Cerul are gust de pământ, spitalele sunt pline de bolnavi de cancer, suferinţă, lipsă, sărăcie a minţii, a sufletului şi buzunarului. Ne-am risipit prin toată lumea, am vrut să ne fie mai bine şi la mulţi ne este. Dar sufletele au rămas tot pustii; am luat cu noi şi nepăsarea, egoismul, tristeţea, gelozia, neiubirea. Trenul vieţii ne poartă cu viteză spre ultima staţie. Suntem atât de aproape de sfârşitul tuturor lucrurilor cum n-am fost niciodată. De aceea, acum, a te preocupa de mărunţişuri este o nebunie, iar a căuta fericirea pe pământ este moarte sigură. Fericirea nu atârnă de împrejurări. Fericirea are de-a face cu Dumnezeu care e invariabil aşezat la capătul de linie al vieţii noastre. Va trece şi iarna. De fapt, vor trece toate. Cine iubeşte viaţa aceasta o va pierde pe cealaltă. Priviţi spre oameni şi veţi vedea necazuri mai mari ca ale voastre. Priviţi spre pământ şi veţi vedea că nimic bun nu poate să vă ofere. Priviţi spre cer şi veţi vedea că dincolo de stele e ceva ce-aţi visat şi mult mai mult. Pământul e ultima staţie spre fericire.

47

Vladimir Pustan

Reflecţii despre doi veri Ioan a venit în lume cu şase luni înaintea lui Isus şi a fost atât de sfânt, încât mama lui a fost umplută cu Duhul Sfânt pentru simplul motiv că îl purta în pântece. A fost atât de sfânt, că taicăsău, Zaharia, a stat mut, să îi fie pedepsită necredinţa. Nu ştim dacă s-au întâlnit în copilărie sau în tinereţe. Cert este că au fost diferiţi. Au avut un mod de viaţă diferit. Ioan s-a născut în casa lui. Isus, într-un grajd, după care a trebuit să fugă cu părinţii, să îşi scape viaţa. Crescând mare, Ioan a ales calea ascezei, stând în pustie, îmbrăcat sărăcăcios, mâncând miere şi lăcuste, postind adesea, singuratic şi neprietenos. Isus a ales mulţimea, intrând în casele oamenilor, stând la masă cu vameşii şi păcătoşii şi femeile uşoare. Mâncând şi bând vin, era prietenos cu toţi, fără dogme, tradiţii, neprins în şabloane, punând mâna pe lepros, făcând bine în Sabat, atacând Corbane şi restricţii mereu ,între oameni, apropiat de toţi fără să îi fie frică de contaminarea negativă. Când cei doi şi-au început lucrarea, Ioan îl vede pe Isus şi Îl simte mai sfânt. De aceea ezită să Îl boteze. La exterior, Ioan arăta mai pocăit decât Isus, de aceea mulţimile n-au fost mirate de cine pe cine botează. Lucrarea lor a fost diferită. Amândoi făceau evanghelizare şi au construit două sisteme de evanghelizare care sunt vizibile şi azi. Ioan chema mulţimea în pustie şi acolo rostea mesajul celor ce avuseseră bunăvoinţa să vină. Sistemul acesta de evanghelizare este cel mai răspândit astăzi prin biserici. Chemăm oamenii la programele noastre, să asculte predicatorul şi corul. Cei mai mulţi nu reuşesc să treacă frontiera culturii bisericeşti şi refuză politicos invitaţia. Isus mergea din loc în loc, pe la porţile oamenilor, la gândurile lor, îi chema pe nume de prin bărci, de la locurile de 48

Dulcele sărut al singurătăţii

muncă. El servea evanghelia la domiciliu, le cunoştea problemele, se identifica cu ele. Predicile lor erau diferite. Ale lui Ioan dure ca o lamă de cuţit, cu cuvinte grele şi bolovănoase, condamnând păcatul cu păcătos cu tot. Nimeni nu îi scăpa. Orice categorie socială era prinsă caustic în predica lui Ioan. Isus predica altfel, începând mesajul de nivelul ascultătorilor. Ştia că nu contează ce zice El, ci ce înţeleg ei. Agricultorilor le vorbea despre sămânţă, pământ, arat şi semănat, pescarilor despre năvod şi peşti, cămătarilor despre comori în ţarină, părinţilor despre fii plecaţi. Vorbea despre crini şi vrăbii, personaje reale, bogaţi şi săraci. Mesajele erau clare, liniştite. Aveau şi motive diferite pentru care slujeau. Ioan era patriot. Aştepta mântuirea lui Israel. Voia să îi vadă pe romani afară din ţara lui, ştia că Mesia este doar pentru Israel şi El nu poate veni decât într-o ţară curată spiritual şi social. Isus vedea dincolo. Aştepta mântuirea întregii lumi, cu romani cu tot, ceea ce Ioan nu ar fi conceput în tăiatul capului. Erau atât de diferiţi, de parcă nu erau rude. De fapt erau diferiţi pentru că Isus venea de sus, de dincolo de grilajul stelelor, iar Ioan venea de jos, unde-i corupţie, păcat, gunoi. Aveau şi multe asemănări, lucruri care îi apropiau, lucruri care îi făceau să fie o echipă chiar dacă Ioan nu ştia asta. Aduceau lumii acelaşi mesaj. Un mesaj simplu, realist, singurul care putea schimba pământul: pocăinţa. Pocăinţa de faptele moarte, întoarcerea cu spatele spre lume şi cu faţa spre Dumnezeu. Nu schimbarea religiei, ci schimbarea vieţii, nu printr-o cârpire a vieţii anterioare, ci o nouă naştere. Fără pocăinţă nu rămâne decât securea înfiptă la rădăcina pomilor şi focul judecăţii. Au trecut prin aceleaşi crize. În temniţa lui Irod şi în Grădina Ghetsimani s-au întrebat amândoi dacă este o altă ieşire. Paharul era greu de băut, fiind plin cu durere. Părăsit de cei dragi, Ioan se îndoia în temniţă şi de el şi de Isus. A trimis ucenicii lui să întrebe dacă Isus este Mesia sau nu. Orbii 49

Vladimir Pustan

văd, şchiopii umblă, săracii ascultă Evanghelia, a fost răspunsul. „Şi pentru mine nici un mesaj de izbăvire ?”. „ Nu, nici unul”. Descurajat în Ghetsimani, Isus plânge cu lacrimi de sânge. A trebuit să vină îngerul din cer să îl ajute. Sunt momente în slujire când parcă totul se prăbuşeşte şi nu vezi nici o ieşire. Când te îndoieşti de tine şi de ceilalţi şi te uiţi la cer şi îl vezi închis şi plumburiu. Au avut amândoi aceeaşi ardere. Până la sfârşit. La ei nu a fost niciodată drumul numai până la jumătate. Ioan nu şi-a diluat mesajul în faţa lui Irod. Păcatul era păcat şi Ioan a fost preţuit pe un dans de femeie. Atât a fost preţul unui sfânt. Capul pe tavă în faţa lui Irod avea o aureolă de vitraliu. Isus a pornit câteva luni mai târziu, pe deal, cu crucea în spate, ştiind că dincolo de vineri este duminica Învierii şi biserica născută. Doi veri…unul de sus, unul de jos, dovedind că lucrarea se poate face cu orice om ce vrea să ardă până la capăt, mistuind în ardere şi doruri şi vise şi amărăciuni şi descurajări, dovedind că dumnezeirea e interesată să îl bată pe Satan împreună cu omul imperfect, lucrător împreună cu cerul… Doi veri…nu e nevoie de mai mulţi pentru a schimba lumea. Ei au reuşit.

50

Dulcele sărut al singurătăţii

Dragoste la prima vedere Nu e o temă veche. Până în urmă cu o sută de ani era treaba părinţilor, deci nu se punea problema. În urmă cu cincizeci de ani era timp berechet pentru curte, logodnă , căsătorie. Acum viaţa nu-i decât un vârtej ucigaş în care totul se consumă în grabă. Viaţa e un fast-food în care mâncăm şi apoi plecăm tot nesătui şi la fel de singuri. Dragostea la prima vedere a apărut exact în epoca aceasta, în care îţi propui să iubeşti între două întâlniri de afaceri, într-un week-end primăvăratic, într-o pauză de cafea. Într-o lume a retuşului e o nebunie să te îndrăgosteşti la prima vedere. Ce poţi vedea ? Rujul de pe buze, rujul de pe suflet, ochii zâmbitori, zâmbetul ochios. Să nu înţelegem că ar trebui să ne vaccinăm cu un fel de paranoia, privind cu o vădită neîncredere pe celălalt „Lasă că ştiu eu ce se ascunde sub fard !” pentru că asta iar e o chestie aiurea, ci să înţelegem că frumuseţea are în primul rând de-a face cu sufletul şi abia apoi cu ce se vede la prima vedere. Suntem trecători…Şi ne uităm la pozele din album şi ne mirăm de chipul de atunci şi chipul de acum şi nimic nu se leagă. Dragostea la prima vedere poate exista şi ăia care se îndrăgostesc aşa nu-s de condamnat, dar acest tip de dragoste rar are ca finalitate căsătoria. Dragostea asta duce de obicei la decepţii amare, lacrimi ca cireşele, neîncredere şi frică, însingurare. Nu-l poţi condamna pe individul care atunci când vede o persoană de sex opus i se tulbură ochii, inima îi bate şi-n spate, tremură ca prins de friguri. Îl poţi asemăna cu Tom din Tom şi Jerry când vede o pisică „adevărată”. El nu e modelul, el este excepţia. Suntem fiinţe cu simţuri, nu conduse de ele. Ochiul este nespus de rău, inima este înşelătoare. Diferenţa dintre aceste lucruri le-a făcut un arab care a spus că europenii au o dragoste asemănătoare unei farfurii cu supă fierbinte care se răceşte pe parcurs, pe când modelul oriental este o supă rece la început, pusă să se încălzească cu timpul. Isaac s-a îndrăgostit de Rebeca 51

Vladimir Pustan

după ce-a luat-o de nevastă. Ca să nu-şi piardă minţile, mi-a spus cineva. O să ne certăm mereu pe chestia asta şi tot o să ne îndrăgostim la prima vedere pentru că fiecare din noi trăieşte mioritic fatalismul suferinţei. „Da de ce să nu mă doară ?”, vorba lui Eminescu: „Suferinţă tu, dureros de dulce”. Toată problema e o loterie. Dar cine n-a fost ispitit măcar o dată să încerce „5 din 47” şi să ia potul cel mare sau în cazul nostru tortul cel mare, tortul miresei ?. Ce-ar fi viaţa fără risc? Vă iubesc pe toţi fără să vă fi văzut !

52

Dulcele sărut al singurătăţii

Jertfa care doare Şaptezeci de mii de oameni muriseră loviţi de mâna Domnului, pentru că lui David nu-i ieşea bine recensământul. Era speriat, Ierusalimul scăpase ca prin urechile acului şi Dumnezeu îi spune să se ducă la Aravna iebusitul şi pe bucata lui de pământ să înalţe un altar Domnului. Se duce David şi când Aravna vede pe împăratul şi aude ce probleme are îşi dă tot pământul, pune carele pe foc şi îşi sacrifică boii şi nici nu vrea să audă, să primească bani, dar David nici nu vrea să audă, să aducă jertfe care să nu-l coste. Doi oameni jertfitori s-au întâlnit faţă în faţă şi şi-au conciliat poziţiile plătind amândoi. David i-a dat cincizeci de sicli de argint, când aria valora peste o sută. Astfel au jertfit amândoi. David era învăţat cu jertfa. A dăruit lucrurile din casa lui, a vrut să construiască templul, l-a învăţat pe Solomon să fie darnic. Totul pentru Domnul trebuie să coste. De aceea a zidit-o Manole pe Ana în zidul mănăstirii, pentru că focul perenităţii se întreţine cu lacrimi. Lucrarea lumii ne-a costat. Ţigările, băutura, mourile şi alte peşcheşuri şi mezelicuri costă. Cum ne-am pocăit, cum vrem să fie totul gratis. Dacă vrei să-i înjumătăţeşti pe cei de la cateheză aminteşte-le că trebuie să se pună în slujba Domnului cu maşină, bani, talente, resurse, cu tot. Mulţi au primit Biblie la botez, dar de atunci n-au reuşit măcar să şi-o plătească. Am rămas de atâtea ori fără maşină şi am bătut pe la porţile penticostalului Aravna, să cer una să mă pot duce la vreo evanghelizare şi nu poate hârtia cuprinde câte motive beton s-au băgat la înaintare, să pot rămâne cu ochii în soare şi cu buza umflată. Îmi spunea un coleg că n-am „stil” de cerut. Că el când prinde câte unul îl lasă şi fără ceas pe mână. Normal că l-am rugat să-mi spună secretul: „Trebuie să-l lauzi !”. M-am uitat în Scriptură şi n-am găsit versetul. 53

Vladimir Pustan

Când totul se năruie, ca bârnele lui Zorba, la vale, e nevoie de jertfă şi nu una ieină. Cei două mii de lei puşi în colectă sunt tot atâtea palme pe obrazul divinităţii. Când unei frizeriţe tinere îi laşi rest zece mii de lei, totul e blasfemie. Văduva săracă a fost lăudată după cât i-a mai rămas în buzunar. Jertfa în sine nu a fost mare pentru că bănuţul tot bănuţ rămâne. Isus i-a făcut bine la unul pentru că zidise o sinagogă. Dumnezeu nu are nevoie de mărunţişurile vieţii noastre. Mielul trebuia să fie fără cusur, că altfel mulţi se scăpau de schilozi, ca noi de bancnotele rupte în colectă. Trebuie să părăsim instinctul de proprietate al ţăranului român. Noi suntem administratori, nu proprietari. El are totul şi vrea totul câteodată. De multe ori doar ne pune la încercare. Oameni ca Aravna şi ca David sunt rari, dar ei sunt combustibilul lucrării lui Dumnezeu. Aveţi grijă de astfel de specimene ! Între Hagi Tudose şi Dinu Păturică, ei sunt pe cale de dispariţie.

54

Dulcele sărut al singurătăţii

Cântarea săbiei Lameh intră în paginile Scripturii şi devine vedetă prin faptul că e primul consemnat cu două neveste. Ada şi Ţila, probabil, două amărâte care pe parcurs şi-au meritat soarta, răbdând un soţ special. Lameh este stră-strănepotul lui Cain iar copiii pe care-i aduce pe lume sunt şi ei nişte pionieri. Iabal a învăţat meseria de pastor nomad (şi nici n-avea cum să-şi aleagă altceva cu un asemenea tată) iar un alt fiu, Iubal, este părintele cântăreţilor. Cel de-al treilea inventează metalurgia. Aceasta este familia lui Lameh şi n-am fi zăbovit asupra lui dacă nu am fi găsit în Scriptură că a cântat o cântare numită „Cântarea Sabiei” cu versuri proprii. Iată un poligam, compozitor, textier şi interpret în acelaşi timp. Evreii spun că acest Lameh compune cântarea cu prilejul uciderii străbunicului Cain care ar fi trăit, pentru că semnul care i l-a lăsat Dumnezeu ca să fie recunoscut era să rămână tânăr. Asta nu ştiu cât de adevărată este. Faptele consemnate în Biblie sunt acestea : în faţa soţiilor el recunoaşte că-i criminal, că a ucis un tânăr pentru pumnul pe care l-a primit în ochi şi pentru că el este un om aparte, care trebuie să se răzbune totdeauna pe toţi care-l şicanează şi se uită urât la el. Lameh este tipul acela obtuz, sălbatic şi needucat care înjură pe stradă, scuipă în vânt, vorbeşte murdar şi umileşte pe cine poate. Îţi face semn cu farurile, cu degetul, cu pumnul. Sistemele politice trec pe lângă el, nu se supune nici democraţiei, nici dictaturii, el are propriul său sistem şi care nu-i din lumea aceasta. Dacă se implică în politică, o face pentru că are nevoie de girofar la maşină, în rest toate celelalte avantaje îi sunt necunoscute. Întemeindu-şi o familie, ţine discursuri pe care obligă familia să le asculte, povestind cu cine a mai avut conflict şi cum l-a 55

Vladimir Pustan

rezolvat. Bârfeşte pe unul, pe altul, umilindu-i în faţa copiilor, transformându-i şi pe aceştia în Lamehi îngâmfaţi şi nesimţiţi. Se poate întâmpla să fie şi bisericos pentru că Lameh se teme de trăsnet. Atunci predică în reluare la soţie (era să scriu soţii), spunând câte greşeli a găsit acolo şi că el ar fi predicat mai bine. L-a enervat că a ţinut până la doisprezece şi jumătate, că nu ştiu ce-a avut acela de la studiu cu el, că tot împotriva lui a vorbit şi alte sumedenii de cuvinte date afară printre sarmalele înghiţite. El trăieşte zoologic şi moare zoologic, un accident genetic ce tinde să devină rasă, Lameh e omul fără Dumnezeu. Dumnezeu a venit să transforme bruta în sfânt, dar cel ce nu se lasă rămâne aşa ca un măgar sălbatic. Nu ştiu dacă Lameh a murit în apele potopului. Poate a murit înainte cu o săptămână de a începe să plouă, dar rezultatul a fost acelaşi. Fără Dumnezeu omul e un bădăran cu sau fără educaţie.

56

Dulcele sărut al singurătăţii

Ultimele bătălii Erau pentru David ultimele bătălii. Era în cel de al patruzecilea an de domnie şi cel învăţat încă din copilărie cu lupta trăia acum oboseala. Nu ştiu dacă există un capitol mai trist şi mai înălţător decât 2Samuel 21. David lăsase ani de zile oasele lui Saul şi Ionatan spânzurate în Iabes ca să le vadă toţi şi să ştie cine e împărat în Israel acum. Mândria tinereţii trecuse şi David hotărăşte să pună pace în sufletul zbuciumat. Dă poruncă şi-i îngroapă pe cei doi ca pe un trecut nefolositor şi-l potoleşte pe Dumnezeu, apoi se duce iarăşi la luptă. Erau ultimele bătălii şi el era obosit şi parcă niciodată duşmanii nu fuseseră mai înfricoşători. Omul care niciodată ca rege, n-a ştiut ce înseamnă să stea ascuns după trupe, trăieşte drama de a fi obligat să meargă în spate. Vitejii lui l-au luat pe sus şi l-au pus în spatele scuturilor „ca să nu se stingă lumina lui Israel”. A mai mai fost o bătălie la Gob, apoi încă una tot la Gob apoi încă una la Gat şi acolo parcă se strânseseră toţi uriaşii din Rafa, toţi cu şase degete la mâini şi la picioare. Protejat de vitejii lui, David a scris o cântare de laudă, egalată poate numai de a lui Moise după trecerea Mării Roşii. Putem învăţa de aici că niciodată Rafa nu-şi ia concediu. Până în ultima clipă de viaţă, bătăliile trebuie purtate cu bărbăţie şi să nu uităm că Satan îşi lasă trupele speciale să acţioneze atunci când eşti mai obosit, când forţele încep să te părăsească. Oboseala poate fi un handicap, dar ai marea şansă de a fi dependent de Dumnezeu întru totul. Spunea Robertson că „cele mai frumoase scrisori sunt scrise de răniţii aflaţi pe patul de moarte”. Bethoven a compus cea mai reuşită muzică după ce a surzit. Arturo Toscanini a ajuns un dirijor celebru pentru că era miop şi, când s-a îmbolnăvit dirijorul orchestrei unde cânta, el era 57

Vladimir Pustan

singurul ce ştia partitura pe dinafară. Handicapul poate fi folosit pentru gloria lui Dumnezeu, dar asta e o chestie pe care trebuie să o înţelegi. Dacă secretul primelor bătălii în care David a fost implicat a fost tinereţea, elanul, puterea şi tenacitatea lui, secretul ultimelor bătălii a fost mâna puternică şi devotamentul slujitorilor. Pe primul Goliat l-a ucis David, pe ultimul Goliat l-a ucis Elhanan. Nu ştiu dacă am realizat faptul că ei, conducătorii noştri spirituali pot obosi. Poate că nu au vrut să se arate până acum, nu au vrut să se lase dezgoliţi sufleteşte, dar de obosit, obosesc. Spurgeon avea la fiecare program, când predica în biserica lui, aproape şapte sute de oameni care se rugau în subsolul bisericii pentru biruinţă. De aceea viaţa lui de predicare a avut atâta impact. E nevoie de Hur ca să ridice mâinile, de Benaia să aducă apă proaspătă, de Elhanan să ucidă Goliaţii atunci când robul Domnului oboseşte. Noi încă nu am învăţat lecţia că dacă cel ce ne conduce spiritual cade în luptă, se stinge lumina. Trăim vremea ultimelor bătălii…

58

Dulcele sărut al singurătăţii

E atât de aproape fericirea Pentru mine fericirea nu e o stare, nici o vacanţă, nici un bilet câştigător la loto. Pentru mine fericirea e să pot privi cu ochi obosiţi apusul de soare, care în fiecare seară se tolăneşte obosit peste via lui bace Pantiş sub deal. Să simt mirosul transpirat şi dulceag emanat de creştetul celor patru copii ai mei care-şi descarcă acasă arsenalul militar după lupta cu curcanii sorei Catalina. Fericirea e pentru mine dimineaţa când, tulbure încă de somnul nesomn, îmi beau prima cafea cu soţia vorbind de una altă. Cealaltă cafea o beau împreună cu fraţi pe care-i ascult cu aceleaşi probleme existenţiale şi apoi le uit, pentru că le uită şi ei. Fericirea e să n-am nimic şi să stăpânesc toate lucrurile Când n-am maşină, mi-o dau prietenii pe-a lor, când n-am avut lemne de foc, mi-au adus ei, când a trebuit să mă mut la oraş, mi-au amenajat ei un popas. Sunt cel mai bogat om de pe faţa pământului. Mă simt înconjurat de dragostea oamenilor cu sentimentul cald al cojocului iarna, încercând să întorc câtă iubire pot. Pe cei ce m-au vândut îi iubesc cu dragostea mirării, pentru că cei treizeci de arginţi sunt prea puţini şi nu-i ajută la mare lucru. Cu fiecare primăvară mă trec puţin şi intru în vară mai înţelept, ca toamna să mor cu frunzele şi iarna să trăiesc alergând pe drumurile îngheţate ale ţării, vestind Cuvântul Cuvântătorului la bisericile pline de fraţi şi de iubire. Acum, când scriu aceste rânduri, stau pe un pietroi cu picioarele în valea Sohodolului, privind apusul de soare, în timp ce dincolo de susurul apei se aud strigătele cireşarilor care se pregătesc de focul de tabără. E atât de aproape fericirea…

59

Vladimir Pustan

Boii lui Elisei În ziua aceea cele douăsprezece perechi de boi ale lui Elisei abia mergeau. Doi câte doi, prinşi la plug de dimineaţă şi acum era după amiază. Se puneau în genunchi când nu mai puteau, dar Elisei nu striga niciodată la ei. Erau boi buni, îi avea de mult şi ţinea la toţi. Ochii lor blânzi şi lăptoşi parcă îi întorceau iubirea înapoi. Aşteptau seara izbăvitoare când acasă se puteau pune jos cu boturile umede de apa rece. S-au oprit din mersul lor de armată tăcută când Elisei, stăpânul lor, şi-a pus mâna streaşină la ochi. În zare, dinspre pustie venea un om grăbit. Mantia o ţinea în mână şi a aruncat-o peste Elisei. Asta era totul şi asta însemna că Ilie îşi desemnase înlocuitorul, cel care avea să conducă şcoala de prooroci, cel ce avea să fie proorocul numărul unu din Israel. Ilie a plecat şi Elisei s-a întors spre boi. Perechea cu care mergea el de obicei, cei mai dragi lui, îl privea tot cu ochii aceia blânzi şi obosiţi. S-a apropiat, i-a sărutat şi, în loc să-i ducă la apa rece, a împlântat cuţitul în gâtul fiecăruia. Cu gesturi repezi şi lacrimi în ochi a făcut altare din juguri şi pluguri şi car şi i-a adus ca jertfă. Apoi s-a dus în lucrare. Trebuia să-l vadă neapărat pe Ilie cum se urcă la cer, ca să primească dublă putere din puterea lui. În acea zi perechea de boi a fost pe rând şi slujire şi jertfă. Aceasta vrea Hristos de la noi: să fim gata pentru amândouă. Isus ne oferă, obligatoriu, pentru cunună şi jugul şi crucea. Şi jugul înseamnă truda de fiecare zi pentru Domnul în soarele sfârşitului de lume, trăgând brazde adânci în ogorul lumii, desţelenind pământul blestemat, aducând binecuvântarea. Jugul este să aparţii cu tot ce ai, adică timp, talente, resurse materiale, dar absolut totul Împărăţiei lui Dumnezeu, gata oricând să porţi povara creştinului singur, neînţeles, gata oricând să porţi ocara. Îţi trebuie disponibilitatea de a purta şi crucea atunci când se va cere. Am auzit în bisericile noastre atâtea explicaţii hazlii 60

Dulcele sărut al singurătăţii

despre ce ar fi crucea : o soacră limbută, o boală incurabilă, un soţ beţiv, un copil cu cercel în ureche, un şef care urlă…Nimic din toate acestea. Probabil că atunci când Isus cerea purtarea crucii pentru El, erau pe marginea unui şanţ, unde de dimineaţă se împlântaseră două trei cruci cu evrei răstigniţi. Poate încă se mai auzeau strigătele agoniei. Nici un ucenic nu s-a gândit la soacră, ci numai la a fi gata oricând să moară pentru Isus. Boii lui Elisei au ajuns acasă doar unsprezece perechi. O pereche deveniseră jertfă, pentru că nu poţi fi proorocul lui Dumnezeu, dacă nu ai învăţat că umblarea cu El presupune şi jugul, şi arderea, că dincolo de demagogia versetelor spuse la un pahar de suc cu fraţii, dincolo sau poate deasupra tronează umbra jugului şi a crucii. Eşti gata pentru amândouă ?.

61

Vladimir Pustan

Decameronul Ne-am strâns, în urmă cu vreo cinci săptămâni, câţiva colegi şi-am vorbit despre una alta. Ne-am dat cu părerea şi despre implicarea Bisericii în politică. Părerile au fost împărţite, desigur, şi-am ajuns în trei minute să răcnim unul la altul „Care politică ?”, a strigat unul, „că pe malul Dâmboviţei nu se face politică”, ăsta-i Fanarul din tălpi în creştet cu şalvari, peşcheş, bacşiş, jungher la spate. „Suntem o forţă importantă”, a zis un altul, „ne curtează toate partidele”, „Da”, i-am răspuns, „parcă am fi fetele din parcare aşteptând să vină T.I.R - ul”. Am vorbit despre modelul suedez, atât de drag domnului Iliescu. „Ăia au penticostali în guvern”, mi-a şoptit un frate mai în vârstă. După ce am ajuns la concluzia că-i vom ajunge într-o sută de ani, am abandonat pista suedeză. „Nouă ne este uşor să ne implicăm în politică” a râs un alt coleg „pentru că suntem antrenaţi: din patru în patru ani, încă de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, tot facem campanii pentru comitete alese. Ăla e bun, ăla nu-i bun, sus pastorul, jos pastorul”. La noi în sat, casa mea este lângă şcoală. De două ori pe săptămână, seara vine câte-un partid să-şi lanseze candidatul. Niciodată nu vin cu mâna goală, ci invariabil aduc câţiva litri de ţuică. De aceea vine tot satul. Oamenii se îmbată, plâng şi promit că o să-i voteze. Eu cred că o să-i voteze pe toţi şi o să pună vreo cinci, şase ştampile pe buletin, într-o dulce înfrăţire electorală. Promisiunile curg şuvoi, într-un dezmăţ balcanic şi nefiresc. Atacuri sub centură, dosare, divorţuri peste noapte şi căsătorii politice aranjate. Traseism politic, Dinu Păturică, oameni unsuroşi ce dau mâna cu tine cu scârbă, jurându-şi în inima lor că, dacă o să fie aleşi, nu o să-ţi mai strângă mâna decât după patru ani. Ciolanul pute încă de pe-acum. Acum sunt penticostal, după o săptămână sunt un nenorocit de sectar. Mi-a scris un frate că, în Biserica lor, un diacon şi-a lipit chipul pe pereţi în ziua de Rusalii. 62

Dulcele sărut al singurătăţii

Să nu fie amărât pentru atâta lucru, pentru că, oricum, în ziua de Rusalii trebuia să facem ceva. Din cer au coborât cu un sunet puternic de microfoane promisiuni electorale ufologice. Am visat în anii aceştia o Biserică implicată. Cu creştini, cetăţeni buni şi responsabili. Cu rugăciune pentru guvern, ţară, cu marşuri de protest. O biserică activă. Am strania senzaţie că nu este timpul încă. Nu cred că suntem suficient de pregătiţi pentru întâlnirea cu mizeria, corupţia, demagogia, servilismul. Nu sunt pesimist, dar cred că trăim blestemul unei aşezări geografice neprielnice. Lângă ruşi şi bulgari şi mult prea aproape de turci „În Balcani, iar Balcanii”, zicea Petre Ţuţea, „sunt curul Europei”. Am hotărât să tac. Sâmbătă, 29 mai am împlinit 37 de ani. Am mâncat nişte sticks-uri stropite cu lacrimi spre seară. Soţia mi-a spus că e timpul să mă maturizez. Duminică am întrebat Biserica dacă nu li se pare că sunt mai înţelept. Nu li s-a părut. Am mai tras o tură de plâns între programe. Ce părere am despre alegerile din 6 iunie ? Împreună cu oamenii din satul meu, o să mergem la vot şi o să punem o sumedenie de ştampile. Decameron.

63

Vladimir Pustan

O petrecere ce putea fi reuşită Şi-a dorit mult Simon fariseul să ajungă Isus oaspete în casa lui. Auzise multe despre învăţătorul-dulgher şi dorea să-i pună câteva întrebări, dacă s-ar fi putut chiar încuietoare. Prietenii pe care i-a mai invitat ştiau toţi că trebuie să aibă loc o dezbatere aprinsă pe marginea teologiei, dezbatere din care să iasă un singur învingător. Simon. Totul era pregătit. Bucate pe masă, atmosferă elevată şi spirituală, toate decurgeau normal, până în clipa în care uşa dată la perete cu zgomot a lăsat să intre gunoiul, ratata, nenorocita şi stricata de Maria. Toţi auziseră de ea şi nu o striga nimeni pe nume, ci numai o fluierau. Tot felul de poveşti care de care mai picante se spuneau despre ea. Privită cu oroare, cu dispreţ, cu dorinţă, cu ură, Maria năştea sentimente contradictorii. Oricum, când a intrat în casa lui, acesta a simţit că-i cade tavanul în cap. Totul se năruise. Muzica tăcea, învăţătorii erau cu mâna la ochi trăgându-se de bărbi, se auzeau şoapte şi râsete înfundate. Aplecată peste picioarele lui Isus, plângea şi-I săruta picioarele despletindu-se (alt gest oribil) şi ştergându-l în modul acesta nemaivăzut şi El stătea liniştit. Isus anunţă sfârşitul petrecerii, explicându-i lui Simon că a fost o gazdă mediocră şi superficială. Lucrurile cu adevărat trebuincioase pentru a-ţi putea permite să ai oaspeţi în casă,Simon nu le avea. În casa lui Simon, Isus nu a văzut sinceritate. La exterior, Simon era lapte şi miere, numindu-l pe Isus, Rabi. Dar, când l-a văzut pe dulgher cu câtă nesimţire stă să i se spele picioarele cu lacrimi de către o stricată, a explodat în interior, gândind că Isus nu-i proroc, pentru că un prooroc trebuie să ştie cine e Maria. Ce avea Simon în gând nu era tot una cu ce avea pe buze şi lucrul acesta e condamnabil înaintea lui Dumnezeu. Dacă viaţa trebuie să acompanieze numele, atunci şi vorba trebuie să fie identică cu gândul. 64

Dulcele sărut al singurătăţii

În casa lui Simon, Isus nu a văzut sacrificiu. Cu toată bogăţia lui, Simon n-a vrut să cheltuiască nici un lighean de apă pentru picioarele prăfuite ale Domnului. Maria i-a uns picioarele cu un parfum ce valora plata pe un an de muncă al unui muncitor. Simon voia ca Isus să-i vorbească despre cer când picioarele lui erau împlântate atât de tare în pământul egoismului şi materialismului. În casa lui Simon Isus n-a văzut dragoste. Despre Maria, Isus spune că „a iubit mult”, ceea ce la Simon nu era cazul. Simon a privit-o oripilat pe Maria, a catalogat-o rapid şi a numit-o „asta”, pentru că nu putea fluiera de faţă cu Domnul. El nu se iubea decât pe el şi viaţa lui, toţi ceilalţi erau doar nişte consumatori de aer cu care Simon era obligat să convieţuiască pe pământ. În casa lui Simon, Isus nu a văzut pace, de aceea a trimis-o pe Maria să se ducă în pace, că acolo nu era decât ispită, judecată, tulburare. Păcatul Mariei, acela care o făcea să aibă coşmaruri, nu îl puteau rezolva psihiatrii. Ei pot alunga pentru un timp sentimentul de nevinovăţie, dar pacea nu o pot da. Nici la Simon în casă nu o putea găsi Maria, cu toată învăţătura lui. Cheful s-a spart pentru că Simon nu avea nimic să te facă să mai stai şi să te simţi bine. Lui Isus nu-i place să găzduiască în case lipsite de sinceritate, sacrificiu, dragoste şi pace. În casa ta sau în una pe care o numeşti biserică, Isus se va simţi la fel de străin ca în casa lui Simon, dacă nu-L aştepţi aşa cum se cuvine.

65

Vladimir Pustan

Samson sau mintea evreului de pe urmă Se spune că, în medie, un om are patruzeci de kilograme de muşchi, treizeci de kilograme de oase şi un kilogram şi jumătate creier. Samson a avut dintr-un om normal doar greutatea creierului. În rest, totul a fost dublu sau chiar triplu. Nu ştim de unde a început declinul spiritual. S-a născut având toate condiţiile să ajungă un erou al credinţei. Şi a ajuns dar fără ochi. Poate că la el s-a referit Isus când a zis că mai bine orb şi în cer, dar asta e o speculaţie personală. Departe de el de a sta ca David pe acoperiş. A fost tot timpul în mijlocul evenimentelor, în luptă, transpirat şi nefăţarnic. Lenea nu a fost cauza căderii lui. Îl vedem într-o săptămână tranşând cu mâinile goale un leu de viu, în timp ce privirea îi era aţintită dincolo de frontieră, în lumea fetelor boite. A ucis oameni pentru haine, a aprins holde declarând războaie, a mâncat mierea cu mâna din leu, a mai ucis o mie de filisteni cu o falcă de măgar, a strigat la Dumnezeu pentru apă şi timp de douăzeci de ani a fost judecător în Israel. A sfârşit-o în braţe la Dalila, femeie tenace şi un patriot model. Ultimele zile din viaţă şi le-a petrecut ca şi clown, dansând orb şi înveselind asistenţa filisteană. Nopţile şi le petrecea râşnind grăunţe pentru pâinea duşmanilor şi putem spune că asigura un serviciu complet: pâine şi circ pentru popor. Ce putem învăţa de la aceste întâmplări atât de vii ? O primă lecţie ar fi: părul mare nu aduce puterea, cum s-ar înţelege din Biblie. Samson era puternic pentru că făcea parte din poporul lui Dumnezeu, iar faptul că avea părul mare trebuie să îl privim ca pe o slăbiciune. Dorea să ascundă mintea puţină. În altă ordine de idei: indiferent dacă părinţii tăi ştiau sau nu mânui un calculator sau vorbi engleza trebuie ascultaţi, ceea ce la Samson nu a fost cazul. Părinţii lui i-au fost doar un rău necesar, un fel de accident biologic. 66

Dulcele sărut al singurătăţii

Nu trebuie să uităm nici faptul că Dumnezeu ne face puternici pentru a-i fi folositori împărăţiei Sale. Nu l-a condamnat posteritatea că a omorât o mie de filisteni, ci pentru că a luat poarta unei cetăţi în greutate de patru sute de kilograme şi a dus-o în spate douăzeci de kilometri să o pună în vârful muntelui, ca să aibă şi vulturii poarta lor. Slăbiciunea lui pentru femei străine a fost un lucru vizibil şi pentru alţii şi pentru el, cât a mai avut ochi. S-a căsătorit cu interdicţia şi totul s-a transformat în coşmar. Nu s-a rugat decât de două ori, şi atunci când era încolţit. A fost şi mânios. Apartenenţa la poporul lui Dumnezeu nu-i o pernă pe care să dormi liniştit. Tinerii cred că e suficientă inteligenţa pentru a scăpa de necazuri, iar bătrânii ne obligă să credem că experienţa de viaţă e totul. De aici porneşte şi conflictul artificial între generaţii. E nevoie de mai mult. De har, din partea lui Dumnezeu şi de veghere, din partea ta. Samson a ajuns erou pentru că a murit în credinţă. Adică s-a redresat în ultimele cinci minute. Adică a avut mintea evreului de pe urmă.

67

Vladimir Pustan

Somnul general În Templu se dormea sănătos. Proorocul care venise la Eli să-i tulbure liniştea, readucându-i aminte de haosul familial, plecase acasă. Îşi certase cu blândeţe copii, mâncase bine marele preot şi acum dormea dus. Cuvântul era rar, nu mai auziseră oamenii o predică bună de ani de zile, vedeniile şi proorociile erau sporadice, candela lui Dumnezeu pâlpâia, Eli avea ochii tulburi, nu era împărat în Israel şi fiecare făcea ce-l tăia capul. Chivotul se pregătea de captivitate, poporul de înfrângere, dar toate astea a doua zi. Acum se dormea. Şi, dacă marele preot îşi permite un somn sforăitor, de ce tânărul Samuel ar veghea ? Dormea şi el dus visând frumos la o copilărie pe care nu o avusese, pentru că el îşi petrecuse copilăria în Templu. Nu trăsese cu sete un şut la o minge, nu ştia ce-i acela film, computer, maşină, stradă. Uliţa copilăriei lui fusese drumul de la jertfă la altar. Nu ştia ce înseamnă nici să fie mai bine. Auzise nişte poveşti cu un popor rob, cu o Mare Roşie, cu un pustiu şi biruinţe Dar toate astea erau poveşti. Acum era somn. Dormea raţiunea, sufletul şi duhul, dormea trupul şi întregul Templu nu era decât un hotel cu oameni osteniţi. Atunci a auzit vocea…N-a recunoscut-o, pentru că atunci când se doarme, sforăitul spiritual e mai zgomotos ca Vocea. Confuziile se nasc din somnul raţiunii şi apoi devin monştri ce tulbură cerul şi pământul. Întrebat de copil, brusc, Eli s-a trezit din somn, realizând că fusese inspecţie şi santinelele au fost prinse rău. Trăim drama somnului pe îndelete, aşezat, obosit, ca al copiilor lui Moromete. Ne spunem unul altuia că noi suntem aşezaţi în trenul Evangheliei, dar cinicii ne-ar putea răspunde caustic că ne-am aşezat la vagonul de dormit. În somnul general nu mai e viziune, ci coşmaruri, nimeni nu mai merge cu Evanghelia, programele sunt reci, metodele 68

Dulcele sărut al singurătăţii

stereotipe, ochii sunt tulburi, muzica e călâie, bolnavii se duc tot aşa acasă, singuraticii sunt şi mai singuri, gâştele Capitoliului sunt mute. Cine strigă deşteptarea e vreun fariseu în campanie electorală, nu o crede şi nici nu o vrea, pentru că şi ochii lui sunt îngreuiaţi de somn. Tinerii o strigă, dar mulţi nu vor să plătească preţul de a sta în trezie. Eram în zăpada Moldovei şi-mi inspectam santinelele ascunse în nămeţii reci ca o sărutare de morgă. Somnul era fatal. Stăteau drepţi şi-şi puseseră baioneta la armă şi aceasta sub bărbie. Când capul cădea obosit înţepătura fierului năştea deşteptare. Baioneta de azi e spitalul, o fată fugită de acasă, un sicriu în curte, un ajutor de şomaj, un scaun cu rotile. Oare numai aşa putem auzi VOCEA?

69

Vladimir Pustan

Examenele iubirii M-a întrebat o tânără săptămâna trecută care sunt testele pe care iubirea trebuie să le treacă pentru a şti că e iubire adevărată sau surogat. Care e diferenţa, cine face diferenţa şi cum putem avea certitudini într-o lume plină de incertitudini ? Jertfirea ar fi unul dintre lucrurile indispensabile. O iubire care nu aşteaptă, care vrea totul fără să dea nimic, o iubire egocentrică e semn rău ca şi o cucuvea pe casă. Apoi vine maleabilitatea. Dragostea acoperă zice Biblia, nu schimbă. Acoperă în dragoste greşelile, scăpările; a şti să laşi de la tine, să treci cu vederea lucruri neesenţiale. Pocăinţa nu-i unul dintre acestea. Cum te comporţi în despărţire temporară, când el trebuie să plece trei luni în Spania ? Minulescu spunea în poezia „Corigent la limba română” că dragostea se măsoară după durata absenţei şi lungimea despărţirii. Ştii să aştepţi ? Ce valori sanctifică iubirea voastră ? Cele trecătoare sau cele perene ? Dumnezeu e pe primul loc ? Dacă nu este El, nu-ţi fă iluzii, că nici tu nu eşti. Este el. Un om ce nu pune pe Dumnezeu pe primul loc se pune pe sine, nu pe altul. Dragostea nu stă în vorbe, auzim mereu. Nu crede asta. Are nevoie de cuvinte frumoase, de gesturi tandre (nu pipăieli), are nevoie să surprindă. Dragostea stă în fapte, în a te lăsa pe tine dând, cu bucurie celuilalt. Aveam la facultate un student îndrăgostit lulea de o studentă. Frumoşi şi deştepţi. La un examen lui i-am dat nota 7, iar ei nota 8. A venit el la mine şi mi-a zis: „Prietena mea are numai note de 10, nu-i strica, te rog, media !”. L-am întrebat dacă o iubeşte. „Grozav !” mi-a zis, „Iau de la tine două puncte şi-ţi dau 5, le pun la ea şi-i dau 10”. „Nu este altă cale ?” „Nu”. A murit şi a înviat de câteva ori în noaptea aceea. Dimineaţa cu ochii nedormiţi mi-a zis stins „Accept”. Apoi s-au căsătorit. 70

Dulcele sărut al singurătăţii

Despre bucuria pierită Ioel 1:16 „N-a pierit bucuria şi veselia din casa Dumnezeului nostru ?” Un păstor şi scriitor american, Noel Freeman, retrăia clipele petrecute într-o mică aşezare minerească unde a fost trimis să slujească. Vorbea cu atâta drag de clipele de joia seara când mergeau la biserică şi stăteau o oră !. Douăzeci de minute cântau de răsuna clădirea, douăzeci de minute se rugau continuu cu putere şi douăzeci de minute el predica. Apoi plecau plini spre casă. Mai aveau o oră şi jumătate program asemănător şi Duminica. Eu l-am suspectat de nepocăinţă şi pe el şi pe biserica lui. Noi avem program joia două ore, Duminica cinci ore dintre care trei dimineaţa, deci, matematic, trebuie să fim mai spirituali decât ei. Am început să-mi pun nişte semne de întrebare tot privind chipurile oamenilor din biserică. Priviri toropite de somn, altele apatice, pierdute. Dinţi încleştaţi, trupuri ţepene ca mumiile egiptene, oameni crispaţi ca şi pe coridorul doctorului stomatolog. Să fie prea lung programul şi prea obositor ? Ca să-l umpli îţi trebuie oricum două predici stufoase, câteva anunţuri, alte îndemnuri la rugăciune. Poate asta oboseşte. Dacă nu, programul e de vină, poate filmul de sâmbătă seara care se termină prea târziu, poate sâmbătă seara terminăm prea târziu cu spălatul, călcatul sau mâncarea pentru duminica. Eu totuşi cred că starea asta e dată de lipsa bucuriei din sufletele şi inimile noastre. Cântăm ce nu trăim („Voi intra cu bucurie înaintea Domnului”) şi dacă aţi vedea priveliştea de mutre posace şi stafidite care ni se arată nouă de la amvon, v-ar apuca râsul. Lipsa bucuriei şi veseliei din casa Domnului e dată de câţiva factori. Păcatul nu poate naşte oameni bucuroşi şi veseli. Câtă vreme povara acestuia apasă pe umerii tăi, în amintiri, în viaţă n-ai cum 71

Vladimir Pustan

să fii bucuros. David ştia asta când a strigat: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale!”. El nu mai avea bucurie din ziua când o privise pe Batşeba de pe acoperiş. Păcatul neacoperit de sângele lui Isus, păcatul nemărturisit duce la posomorală şi crispare. Venitul la casa Domnului e doar act de prezenţă împovărătoare. O a doua cauză este lipsa învăţăturii cu privire la bucuria pe care o cere Dumnezeu în închinare. Aşa au fost învăţaţi că orice manifestare a bucuriei e roadă a firii pământeşti. Biserica e asociată cu locul morcovelii veşnice şi orice om care-şi exprimă bucuria într-o cântare, în rugăciune, într-o explozie de strigăt este privit ca un infractor periculos. Sfinţii sunt oameni sobri şi nu au râs niciodată, nici când au văzut un câine alergând în jurul cozii, idee pusă în câine de către Dumnezeu. O altă cauză a lipsei bucuriei este felul greşit în care cei din fruntea bisericii înţeleg lucrarea de slujire. Chipul pastorului mereu ţeapăn, care şi noaptea doarme în costum, care cântă cu jumătate de gură ca să nu fie ridicol, care a fi apropiat de om înseamnă a se trage de şireturi cu acesta este râvnit de mulţi slujitori şi luat ca model. S-a calculat ştiinţific că un pastor distant, rece, grav şi înţepat iese la pensie fără conflicte majore şi, dacă nu iubit, măcar respectat şi temut. Bisericile seamănă cu cei ce le conduc până la contopire. Le copiază felul de a fi, vorbirea, hainele, stilul de închinare. Cauze mai pot fi multe dar rezultatul e acelaşi: oameni care vin la închinare ca la prăşit porumbul vara, în arşiţă, cântări târâite, predici reci, rugăciuni scurte şi zumzăite (să nu deranjăm pe alţii). Oamenii sunt nişte cavaleri ai tristei figuri pe care nu-i mai mişcă nimic. Poţi să le cânţi de jale, că nu plâng, de bucurie că nu joacă. Lipsa bucuriei de pe feţele noastre, din suflete se întinde ca o metastază asupra societăţii, pentru că Biserica dă tonul. Lipsa de entuziasm ne va duce copiii spre stadioane, discoteci, manifestaţii, meciuri de box, pentru că acolo este entuziasm din belşug. 72

Dulcele sărut al singurătăţii

În temniţa din Roma, fără să fi avut un motiv vizibil (pentru noi !) de bucurie, Pavel, înaintea execuţiei, ne îndeamnă să ne bucurăm şi iarăşi să ne bucurăm. Doi copii tot vedeau că în fiecare duminică câteva sute de oameni intrau într-o clădire mare şi şedeau vreo două ore. Nu ştiau ce fac acolo şi curiozitatea lor atât a fost de mare, că au hotărât să dezlege misterul. După ce au intrat oamenii în clădire, unul l-a luat pe celălalt în cârcă să se poată uita pe geam şi să vadă ce se petrece înăuntru. Cel ce vedea prin geam a fost întrebat de cel ce-l ţinea pe umeri, foarte curios „Ce vezi, ce este acolo”. „Nişte oameni care stau pe bănci, dar cred că nu le prea place ce fac pentru că sunt foarte trişti şi îngânduraţi”. Nici unul dintre cei doi băieţi nu a ştiut că priveau la desfăşurarea unui program, într-o biserică.

73

Vladimir Pustan

Puţin despre viaţă Am citit deunăzi pe o pagină web că cele şapte vârste ale omului pot fi sintetizate astfel : scutece, examene, nebunii, note de plată, reţete medicale, internări şi testamente. Biblia ne vorbeşte despre suveică, abur, iarbă, pământ şi Iov îşi blestema ziua când a venit pe lume. Şi Solomon e decepţionat. Nu-mi place sentimentalismul iein, dar, când fiul meu cel mare mi-a cerut să-i cumpăr de ziua lui un spray m-a apucat plânsul. Fata a început să scrie jurnale şi încep să nu-mi găsesc locul. Caut în amintiri băiatul acela singur cu undiţa pe malul Crişului Negru, închid ochii şi-aud vuietul de la terenul unde jucam fotbal şi parcă simt dureros genunchii loviţi, prima zi de şcoală cu mama de mână şi ultima cu banchetul când ne-am despărţit pe peronul gării. Simt în podul palmei apăsarea mânerului de la valiza de lemn făcută de unchiul Ghiţă, valiză cu care m-am dus în armată. Şi toate parcă au fost ieri. Apoi căsătoria şi copiii şi fuga după pâine şi haine, „Hai cu cel mic la spital, că l-a muşcat un câine !”, „Vezi să nu uiţi să cumperi zahăr !”, „Du-te la şcoală că cel mare a spart un geam !”, „S-a stricat robinetul de la baie !”, „Dă-mi cincizeci de mii de lei să-mi cumpăr cartea…!”. Şi mie îmi trebuie un telescop la maşină, după masă trebuie să mă duc să le împac pe Evodia şi Sintichia, că iar s-au certat, „Ai şedinţă de comitet”, „Urăsc şedinţele de comitet !”, „Vezi că vine tata pe la noi, să vorbeşti frumos cu el !”, „Avem oaspeţi după masă !”, „Iar ?”. Apoi vine toamna şi privesc cum cad frunzele, dar nu-i nimic, să cadă, în cer nu va mai fi toamnă şi n-or să mai moară frunzele, o să treacă elegant dintr-o formă în alta şi nici anotimpuri nu o să mai fie. 74

Dulcele sărut al singurătăţii

Când l-a înviat Isus pe Lazăr a zis că El e învierea şi viaţa şi-am învăţat atunci că viaţa urmează după înviere, că ce trăim noi acum nu-i viaţă la modul absolut şi vă las pe voi să ghiciţi ce este. Pe mine mă îmbărbătează versurile lui Rilke şi mă fac să intru în toamnă optimist. „Toamna Cad frunzele, cad de departe parcă s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate cu gesturi de negare cad mereu Şi cade în nopţi adânci pământul greu de lângă stele în singurătate Noi toţi cădem. Mâna de acolo cade Şi stele şi toate rând pe rând Dar este Unul care ţine-n mână Căderea asta nesfârşit de blând”

75

Vladimir Pustan

Religii de doi bani Niciodată n-am fost convins că atacul asupra bisericii este cel din afară, acela care aduce pagube mai mari. Afară, dacă nu suntem respectaţi, măcar suntem lăsaţi în pace. Câte-o sâcâială cu privire la religia din şcoală, câte-un mo de la un preot de cătun, câte-un apelativ printre dinţi: „sectarule”. Atacul este dinăuntru şi este dat de trei religii, numite de mine aşa, pentru că au o doctrină, au un sistem de închinare şi au o trăire în care cei ce le urmează perseverează în fiecare zi. Religia merelor pădureţe nu este nouă, ci foarte veche şi începutul ei este dat în cartea Numerilor, unde se spune că „adunăturii de oameni din mijlocul copiilor lui Israel i s-a făcut poă…”. Nu avea ce să caute adunătura acolo. Pentru că adunătura, odată instalată, nu-şi părăseşte lucrurile vechi pretinzând că-s legitime, ca şi homosexualitatea în Sodoma. Pentru ei Dumnezeu este un fel de unchiaş bonom, iertător şi bun în toate zilele „Domnu-i bun orişicând…”. Biserica este un loc al etalării hainelor, podoabelor, talentelor de tot soiul. Fraţii sunt răul necesar, nu-i alegi tu, deşi ţi-ai dori. „Nu contează exteriorul”, zic ei, „dacă ai o inimă sinceră”. Ei au două vieţi, una de duminica şi alta de restul săptămânii. Nu ne este curăţită mintea, curaţi nu sunt nici ochii, nici picioarele puţin acoperite sub fusta scurtă. Viaţa lor este o dramă continuă, pentru că atunci când sunt afară nu pot fi total ai Dracului şi înăuntru nu pot fi cu totul ai lui Dumnezeu. Bărbaţii, din plictiseală, fac politică, urmăresc meciurile; femeile îşi pierd vremea prin saloane de înfrumuseţare şi plâng pe la câte o telenovelă. Ei nu pot evangheliza, pentru că mărturia le este distrusă de viaţa pe care o trăiesc. Respectând religia celuilalt şi nebăgându-se în viaţa lui, ei sunt lor înşişi suficienţi. 76

Dulcele sărut al singurătăţii

O a doua religie ieină este cea a râgâitului discret. Dumnezeul acestor oameni este stomacul. Cotropiţi drăgăstos de duhul materialist, mereu nemulţumiţi de cât au, în strânsă competiţie cu vecinul privatizat, Dumnezeu e invocat de ei doar pentru a binecuvânta agoniseala, buticurile şi Dumnezeu poate fi pentru ei o afacere profitabilă. Biserica este locul în care vin doar atunci când programul nu se suprapune cu vreo afacere. Acei fraţi sunt buni care-i pot ajuta cu ceva, care le pot facilita câte ceva. De obicei sunt egoişti, pentru că ban la ban trage Când se întâlnesc, vorbesc de maşini, case, pământuri, lipeli şi tunuri. Pentru a răzbi, uneori, mint, falsifică: „Nu poţi trăi în gunoi fără să miroşi”, zic ei şi au dreptate. Ultima religie prinsă în insectarul eseului de faţă este cea a „scaunelor ridicate”. Se mai poate numi „calea îngustă” „Biserica adevărată”, „fraţii sinceri”, „cărările vechi”. Eu i-am numit aşa, pentru că, de obicei, intoleranţa lor duce la scaunul plesnit de capul adversarului spiritual, ca într-o biserică vecină prin 1990. Este religia neprihănirii personale, a literei legii şi nu a spiritului ei. Privită din afară, „pare” o religie a restricţiilor de tot soiul, lipsindu-i însă ceva fundamental – dragostea. Pentru ei Dumnezeu e un boier ce stă pe scaun şi dă cu biciul, dă copii mulţi, dă încercări, dă sărăcie. Ceilalţi fraţi sunt priviţi ca nişte cretini spirituali, la care se uită cu un vag sentiment de milă şi superioritate, pentru că nu au ajuns la cunoştinţe adânci. Biserica este un loc al supravieţuirii în care îţi chinuieşti sufletul, ca Lot în Sodoma, până când nu mai poţi suporta şi ridici scaunul. Ei sunt degetul ridicat al lui Dumnezeu pe pământ. Ei ştiu de ce se întâmplă un accident, o boală, o încercare. Aleargă la locul faptei fără compot şi bani, ci numai cu degetul ridicat şi cu poveţe părinteşti. Ei nu se jertfesc numai dacă au un scop şi acela nu-i Împărăţia lui Dumnezeu. În rest, sunt egoişti şi cred că li se cuvine. Nu-şi fac 77

Vladimir Pustan

probleme că trăiesc din jertfa altuia. Moneda de cinci sute de lei o pun în colectă de nevoie. Ei vor să dea îndemnuri, sfaturi, să aibă o cântare. Bărbaţilor le este drag amvonul. Ei nu bârfesc, ci doar ridică motive de rugăciune. În ochii lor, păstorii sunt corupţi şi anticristici, tinerii sunt lumeşti, fraţii nu-s sinceri. Ei nu evanghelizează pe cei din lume. E prea greu şi riscant. Preferă pe cei din biserică întorşi de curând. …Otrava din stilou nu va fi suficientă să le ucidă. Trebuie doar demascate, catalogate şi lăsate să moară singure ca elefanţii. Le salutăm cu toată sila…

78

Dulcele sărut al singurătăţii

Comoara din pieptul tău Venim bogaţi pe lume. Comoara o purtăm în vase de lut. Cu prima palmă peste spate, doctorul ne învaţă să plângem. Ca să ne obişnuim cu el, cu plânsul. Doar de murit, murim săraci, oricât de multe lucruri agonisim. Ce face diferenţa ? Când venim pe lume, venim cu o comoară de neimaginat – sufletul. Despre partea imaterială din noi Isus a zis că este mai valoroasă decât toate bogăţiile lumii: „Şi ce-i foloseşte unui om să câştige toată lumea dacă-şi pierde sufletul ?” (Marcu 8:36). Oare de ce a dat Isus atâta valoare sufletului nostru, când noi purtăm de grijă mai mult câinelui din coteţ decât comorii din piept? Datorită creativităţii. Un lucru de valoare este dat de omul de valoare care l-a creat. O vioară este valoroasă cănd a lucrat-o Stardivarius, o motocicletă când e făcută de Harley şi Davidson, un tablou când e iscălit de Rembrandt. Sufletul nostru este opera Marelui Creator, este suflarea Lui, poartă iscălitura Lui, de aceea e valoros. Sufletul e făcut de Dumnezeu şi e mai valoros ca toţi Rembranzii, Stradivariuşii la un loc, pentru că ei sunt creaturi, dar El e veşnic. Sufletul nostru e valoros pentru că el nu are duplicate, copii, imitaţii. Cu cât un lucru e mai rar, mai puţin înseriat, cu atât este mai scump. Din şase miliarde de suflete, ca al tău nu-i nici unul. Eşti unic. Şi asta ar trebui să te umple de bucurie şi să-i mulţumeşti Creatorului pentru ingeniozitatea Sa. Trăirile tale sunt unice, bucurii şi întristări, spaime şi nelinişti, extaz şi agonie, toate acestea le trăieşti ca nimeni altul. Eşti irepetabil, eşti fără şablon, tipar şi serie. Eşti unic… Ceea ce mai dă valoare sufletului nostru este trăinicia. Toată lumea recunoaşte un produs bun după cât ţine, cât rezistă. Ca sufletul nu-i nimic. Va veni o vreme când lumea nu va mai fi, timpul nu va mai exista, dar sufletul tău va depăşi toate barierele şi va fi veşnic, 79

Vladimir Pustan

pentru că e condamnat să trăiască veşnic. Bucură-te ! Prin sufletul tău ai „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, pentru că sufletul tău nu are vârstă. Să-ţi apreciezi sufletul şi pentru potenţialul său !. Un lucru e scump nu numai pentru ceea ce este, ci şi pentru ceea ce va fi. Investiţia în el întotdeauna e profitabilă. Dar ceea ce dă cel mai mult valoare sufletului este preţul nespus de mare care s-a plătit pentru el. Un lucru este considerat valoros, dacă se plăteşte mult pentru el. Pentru sufletul tău şi-a dat Isus sângele, sânge mai scump decât toate bogăţiile universului. Te-a plătit cu greu şi preţul a fost nemaiauzit. Un prinţ de zece ani din India a dăruit reginei Victoria a II-a un diamant. El este printre primele cinci diamante din lume. După ce a terminat facultatea la Londra, acel prinţ s-a dus la regină şi i-a spus : „Vă rog să-mi permiteţi să mai văd şi să mai pun o dată mâna pe diamantul pe care vi l-am dăruit când eram copil”. „De ce ?” a întrebat regina. „Pentru că atunci nu ştiam ce valoare are”. Poate după ce vei citi aceste rânduri îţi vei privi altfel sufletul. Pentru el se dă bătălia între Dumnezeu şi Diavol, dar tu alegi cui să-i încredinţezi comoara din piept.

80

Dulcele sărut al singurătăţii

Înapoi la şcoală „Cei care vor să înveţe vor învăţa. Cei care nu vor să înveţe vor conduce intreprinderi” – Legile lui Murphy Cei care am terminat şcoala am primit cu multă bucurie răutăcioasă ziua de 15 septembrie, ziua în care voi, cu mutre de martiri, v-aţi înghesuit spre şcoală. Singurii fericiţi erau cei ce intraseră în clasa I , dar explicabil, ei nu ştiu ce-i aşteaptă . Şcoala e un rău necesar. E locul în care înveţi lucruri care acum crezi că nu te interesează, e locul în care trebuie să faci artificii şi să nu se prindă că eşti pocăit, ca apoi să râdă de tine. Şcoala este locul în care ai ocazia să te întâlneşti în fiecare pauză cu fata care-ţi place, dar care trece pe lângă tine nepăsătoare, ca acceleratul prin Văscăuţi. Şcoala e sandwich-ul fără nici un gust, apa călâie de la robinet, toaleta afumată şi mizerabilă, băncile scrise, teze şi extemporale, profi şi diriginţi, bac şi capacitate, materii grele şi sonerii necruţătoare. Şcoala e viaţă reală de fapt. ...Am văzut într-o pauză mare, undeva într-un liceu, in mijlocul curţii, un grup de tineri ce se prinseseră în cerc de mână şi se rugau fără să le pese că îi vede cineva . ...Am auzit că într-o biserică, tinerii se duc în fiecare zi de la 6.30, dimineaţa la locaşul de închinare, se roagă o oră şi apoi pleacă la şcoală. Pentru toţi aceştia şcoala e altceva....

81

Vladimir Pustan

Râsu’ - plânsu’ Am renunţat la televizor în urmă cu câţiva ani, nu pentru că e o treaptă a sfinţeniei renunţarea, ci pentru că nu mă mai puteam opri din râs. De fiecare dată când îl porneam mă apuca un râs cu lacrimi şi mă dureau fălcile. Eu râd din orice şi de oricine, dar cu superioritate, pentru că râd şi de mine însumi, ceea ce, cred eu, că schimbă situaţia. Îmi plăceau la televizor întrebările grele de tipul: „Un cuvânt din cinci silabe care începe cu A şi se termină cu N, definind un obiect care zboară”. Atâta ne storceam creierii şi râdeam !. Apoi ne uitam la „Iartă-mă” cu gura căscată, să vedem dacă se deschide uşa. Când nu se deschidea eram trişti. Deliciul era sâmbăta seara când ne uitam la Andreea Marin şi la ”Surprize” şi ce bucuroşi am fost când am văzut o soră cu batic şi cu bărbatul, că Andreea le-a rezolvat să vină copilul risipitor acasă şi ne-a părut rău că atunci când generaţia mea am plecat în lume, nu era încă Andreea să ne aducă acasă. Ne plăceau şi ştirile, că arătau morţi în toate felurile, crime, babe violate, şi ne uitam şi la talk-show-uri cum se certau şi se porcăiau în direct şi iar râdeam. Cel mai tare ne plăcea politica. Când vedeam şi auzeam promisiunile şi cum va curge lapte şi miere şi cum ne va fi mai bine şi erau unii dintre politicieni care şi credeau ce spuneau. Stăteau ţepeni şi serioşi şi ajungeau în Parlament şi citeau ziarul şi dormeau şi-i mai dădeau la tata o sută de mii de lei la pensie în plus. În campanie au venit şi au asfaltat până în faţa casei mele să-i votez, dar eu aveam buletin de oraş şi nu le-am spus. Am citit dintr-o carte că cel mai desăvârşit politician a fost Cristofor Columb. El n-avea habar unde merge, călătorea întotdeauna pe banii altora, iar când a realizat ceva, habar nu a avut despre ce e vorba. Mi-e dragă lumea noastră politică cu ilici şi şalvari, cu peşcheşuri, ciubucuri, matrapazlâcuri şi alte celea rămase de la Înalta Poartă. 82

Dulcele sărut al singurătăţii

Mi-e drag Mitică, Fănel, Gigel, Gică, Corleone, Mişu; Caragiale e vax pe lângă ce avem acum. Prostia cu girofar, cu ştaif, cu număr de BOS, DEP, SEN, SEF mă fascinează şi mi-aduc aminte că în 20 mai 1990 nu am vrut să mă duc la vot că era duminica orbului, dar a venit miliţia după noi; eram vreo zece tineri, toţi urcaţi într-un cireş. „Veniţi mă să votaţi !”, „Dar nu ştim pe cine tovarăşu’”, „Nu-i nimic, vă învăţăm noi”. Şi ne-au dus ca la canal. Ne-am dat seama toţi atunci că trăim într-o ţară liberă în vecii vecilor, amin. E bine să ne implicăm şi noi în politică zicea un frate mai mare. „Adică să luăm şi noi şalvari şi ilice. Da ce, asta-i politică ? Cuget deci exist. Mătreaţa nu trebuie tratată cu ghilotina. Tata când s-a căsătorit cu mama nu i-a spus că-i mai vârstnic ca ea cu nouăsprezece ani, ci numai cu zece. Când a aflat, era după căsătorie şi nu se mai putea face nimic. Există la televizor o emisiune „Ştii şi la ce te ajută că ştii” sau poate nu există.

83

Vladimir Pustan

Închinarea lui Mical Mical, fata împăratului Saul, l-a iubit pe David şi a considerat o mare binecuvântare faptul că sora ei mai mare a fost dată altuia. Ea era rezervă şi iată că cel pe care îl iubea era liber pentru căsătorie. Atât de mult l-a iubit pe David, încât l-a minţit pe tatăl ei, l-a coborât pe geam şi l-a scăpat de la moarte. Nu ştiu ce căuta terafimul în camera ei, dar minciuna are circumstanţele iubirii. Oricum, logodna l-a costat pe David o luptă unde a ucis două sute de filisteni, ca zestre cerută de Saul. A trebuit să fugă. Şi Saul i-a dat logodnica altuia. În pustie şi-a luat două soţii; după ce a ajuns împărat - încă vreo zece şi-a dat ordin să o aducă pe Mical de la soţul ei, ca să-i fie până la urmă soţie. Mical nu mai era cea de dinainte şi acesta este cadrul în care chivotul este adus la Ierusalim, după ce şezuse la filisteni multă vreme. David a considerat acest lucru cea mai însemnată realizare a slujirii lui. A fost o bucurie de nedescris. Împreună cu poporul, slujitorii, cântăreţii, David trăia cu exuberanţă clipa. Juca din răsputeri în faţa chivotului, însoţit de strigăte de bucurie. L-a binecuvântat pe Domnul şi i-a adus jertfe, a binecuvântat poporul şi le-a dăruit pâine, carne şi desert, apoi s-a dus să-şi binecuvânte familia. Mical n-avusese timp de bucurie pentru că ea se uita pe fereastră. Rănită şi acră, nu mai avea pentru soţul ei decât dispreţ. „Un om de nimic !” - şi-a catalogat soţul. Haidem să privim mai de aproape închinarea lui Mical, pentru că vom descoperi caracteristici familiare multor închinători din bisericile noastre. În primul rând, închinarea lui Mical are de-a face cu lipsa. Ea nu era în mijlocul poporului, acolo unde îi era locul, în dublă calitate de copil a lui Israel şi de soţie de împărat. Ea nu poate plânge cu cei ce plâng şi nu se bucură cu cei bucuroşi şi chiar dacă 84

Dulcele sărut al singurătăţii

trupul e prezent, sufletul e departe în închisoarea singurătăţii egoiste. Asta nu înseamnă că nu-i interes pentru închinarea altora. Mical pândea pe fereastră, privea de departe, ca să poată analiza, critica, răstălmăci. În al doilea rând, închinarea lui Mical are de-a face cu dispreţul. Un dispreţ pe faţă sau unul ascuns în inimă, dar un dispreţ total pe care-l poţi avea doar pentru cei mai josnici oameni. Dispreţul dat doar de ajungerea la un anumit stadiu spiritual, mulţumitor, în care-i priveşti pe ceilalţi ca pe nişte cretini, în dreptul cărora dispreţul trebuie neapărat diluat în milă. Închinarea lui Mical are de a face cu exterioritatea. Mical era frământată de cum a arătat David în faţa slujnicelor şi nu în faţa lui Dumnezeu. Trebuie o faţă serioasă, trebuie o închinare aşezată, rigidă şi constipată, pentru că şablonul nu greşeşte niciodată. Să dea bine la public, să fim cât mai uniformi cu putinţă, ca la „Cântarea României” şi să privim atent, amendând orice ieşire din decor. „De ce strigă acela în spate ?”, „De ce bate acela din palme?”, „De ce închide aia ochii ?”, „De ce s-a pus acela pe genunchi, când noi toţi ne rugăm în picioare?” şi alte întrebări la fel de răscolitoare şi capitale. Închinarea lui Mical are de a face apoi cu nesimţirea. David nu a întrebat-o de ce nu a venit la închinare, dar ea l-a atacat pentru că ia zărit cămaşa. Ea nu are scrupule, ea e obligată să zică, are mandat de sus să jignească şi să amendeze. Ea rupe relaţii şi oamenii ajung să nu-şi mai vorbească, criticându-şi închinarea. Consecinţe ? Lipsa binecuvântării. David a venit să-şi binecuvânte casa, dar n-a mai apucat. Atâtea biserici lipsite de binecuvântare, pentru că duhul lui Mical rânjeşte!. Consecinţe ? Sterilitatea. N-a mai avut copii niciodată. Închinarea lui Mical nu produce nimic. Ea nu are convertiţi , cateheză, bucurie, roadă, părtăşie. Ea are doar priviri rele de după ferestre şi moare de bătrâneţe, după ce a ajuns singură în azilul istoriei, pentru că nimeni, în fond, nu are nevoie de spectatori cârcotaşi. Nici Dumnezeu. 85

Vladimir Pustan

Întoarcerea bărbaţilor tineri Nu cred că, până la 25 de ani, Beniamin să, fi avut ceva mai arătos decât sicriul. Din lemn adevărat, cu mânere aurite, numai în filme am mai văzut aşa ceva. În jurul sicriului se strânseseră şapte fraţi şi surori, precum şi părinţii. Nu avea decât o lună şi jumătate de lucru în Italia, când o maşină condusă de un şofer dement a trecut peste el, în timp ce mergea liniştit pe bicicletă. Două săptămâni s-au trudit părinţii să-l aducă acasă, să-l îngroape la Brad, locul unde s-a născut. Tinerii din biserică plângeau privindu-i poza. Nu am putut predica decât 10 minute, atât mi-a fost de ciudă. A vrut să-şi cumpere o casă şi să aibă în curte o maşină. De aia îmi era ciudă. Pe sărăcia din tomberonul acesta de ţară, pe italieni şi puţinul pe care-l dorim şi pentru care murim neştiuţi şi singuri. De la Ţebea spre Brad erau numai frunze căzute pe drum şi-am plâns când m-am gândit că Beni e acum în ţara fără toamne, unde nimic nu se rupe şi nu moare. Pe un tânar baptist l-au ucis în urma cu trei luni în Spania, pe un penticostal de 19 ani l-au aruncat de pe navă Dubai în ocean la rechini. De fapt, nimeni nu ne vrea, numai Dumnezeu în ţara Lui. La revedere Beni ! Să ne aştepţi la poarta numărul 7 în Paradis. Acolo se vor aduna românii nedoriţi niciunde.

86

Dulcele sărut al singurătăţii

Porcii Gadarei N-a vrut Satan să ajungă Isus în Gadara. De aceea a stârnit furtuna şi au rămas ucenicii cu gura căscată văzându-L pe Isus cum se ceartă cu marea. Erau pescari buni, cu experienţă şi ţineau tare de cârmă, dar atunci au fost umiliţi. În Gadara au fost întâmpinaţi de unul în pielea goală, cu domiciliul în morminte, stăpânit de demoni. Nu ştim de ce Isus a stat de vorbă cu ei, de ce a ascultat rugămintea lor, ne scapă teologia asta. I-a întrebat câţi sunt. Erau vreo şase mii, mult prea mulţi şi au cerut lui Isus să-i trimită în porci. Porcii erau două mii, deci cam trei draci pe un porc şi porcii s-au aruncat în mare; dracii în porcari, pentru că l-au trimis pe Isus din satul lor să nu mai facă şi alte pagube. Porcii din Gadara au fost cei mai scumpi porci de pe faţa pământului. Pentru amărăştenii ăia porcii au fost mai importanţi decât ei înşişi. Când a venit Isus la ei n-au avut timp să asculte predica, n-au avut timp de predică, de suflet, de părtăşie cu ucenicii. Ei păşteau porci. Miroseau îngrozitor, erau evrei vopsiţi, aveau nevoie de altfel de viaţă, dar nu le păsa. De aceea nu ne pocăim, de aceea nu respirăm aerul curat al cerului, pentru că avem de păscut porcii pământului, căţelul pământului şi alte lighioane. Porcii au fost mai importanţi şi decât nenorocitul acela dezbrăcat. Subiect de râs sau milă, prostul satului, clown-ul era condamnat definitiv de comunitate. În loc să se bucure tot satul că omul a fost eliberat din robia Diavolului, s-au răsculat, s-au mâniat pentru risipă, pentru pierdere. Sufletul omului aceluia era mult mai iein şi decât sârma din râtul porcilor. De aceea e atât de slabă evanghelizarea şi mărturisirea lui Hristos, pentru că suntem ocupaţi cu porcii Gadarei, tabieturi, obiceiuri, lene, muncă, stres, alergare. Nu suntem gata să murim ca bob de grâu, nu suntem gata să dăruim resursele, să ne jertfim. 87

Vladimir Pustan

Porcii Gadarei au fost mai importanţi şi decât Isus. Era prima şi ultima zi în Gadara. O ocazie uriaşă pierdută. A fost invitat Isus să plece din satul lor şi Domnul a ascultat în ziua aceea şi de draci şi porcari. Oricum dracii le erau superiori. Ei cunoşteau şi Numele lui Dumnezeu, ştiau că Isus avea putere, ştiau că ei au un sfârşit şi se înfiorau. Mulţi azi nu au credinţă nici cât un drac. Isus pleacă de acolo şi nu-l ia cu El nici pe cel vindecat, ci-l trimite la familie şi la slujirea de a fi o mărturie în cetate. Gadara a fost un loc prea scump pentru Isus. A vrut să lase urme adânci acolo, dar ei şi-au dorit ca ţinutul lor să fie, locul unde nu se întâmplă nimic, niciodată.

88

Dulcele sărut al singurătăţii

Patimile lui Hristos A făcut multă vâlvă filmul lui Mel Gibson. Nu ştiu motivele pentru care s-a apucat de treaba asta. Răutăcios, mă gândesc că oricum, cel puţin financiar, a meritat efortul. Am văzut filmul „piratat”, înainte cu o săptămână de a apărea pe ecranele româneşti. N-a plăcut evreilor filmul, pentru că de două mii de ani tot ce-i cu privire la Isus nu le place. N-a plăcut catolicilor filmul, pentru că Maria L-a sărutat pe picioarele răstignite şi s-a umplut de sânge pe buze. Hristos avea voie să fie stâlcit în bătaie, dar imaculata fecioară n-avea voie să fie atât de umană. N-a plăcut ortodocşilor filmul, că n-a avut nici o liturghie în el şi a fost făcut de imperialiştii americani ahtiaţi după bani. N-a plăcut penticostalilor filmul, pentru că a fost film şi filmele nu-s bune să fie văzute. Se spune că a fost un film crud. Nu cred asta. Mel Gibson l-a citit pe Iosif Flavius care ne spune cum era crucificarea, l-a citit pe Eusebiu care ne spune cum era bătaia cu biciul. (Eusebiu spune că după 50 de lovituri li se vedeau rinichii şi alte organe interne). Filmul a fost ca viaţa. Fără fasoane, fără romantisme. Pe noi ne deranjează preţul plătit de Hristos pentru răscumpărarea omenirii. Noi n-am fi vrut să-i rămânem datori. Filmul făcut de Zefirelli este o telenovelă pe lângă cel al lui Mel Gibson. Am dori un Hristos care a suferit crucea cât o împunsătură de ac pentru determinarea grupei sanguine. „Chiar aşa a fost ?” m-a întrebat cineva. „Nu” i-am zis „a fost mult mai greu şi mult mai rău”. Pocăinţa înseamnă să înţelegi că eşti rău, că pentru tine a suferit nespus Dumnezeu. Hristos n-a plecat pe „Via Dolorosa” senin, zâmbind camerelor de luat vederi. Am vrea ca totul să fie gratuit, să nu ne coste nimic. De aceea judecata va fi atât de aspră, pentru că Dumnezeu s-a chinuit 89

Vladimir Pustan

cumplit. L-au bătut romanii, dar pe tot ce pune mâna omul se usucă. Am auzit că s-au pocăit o grămadă de oameni la filmul acesta. Mi-e milă de ei dacă au trebuit să vadă un film, ca să-l înţeleagă pe Dumnezeul Scripturilor. Un pastor american a leşinat. Oare ce-a predicat în anii de până acum ? Iniţial, Mel Gibson n-a vrut să titreze filmul. Să rămână în aramaică şi latină, iar imaginea să spună totul. Dar i-au zis că miliardele de „creştini” nu cunosc Biblia, de aceea e bine să-l titreze, să înţeleagă tot omul. Filmul ne-a umilit. Un film mediocru a pus pe picior greşit o creştinătate care uitase de Golgota, de Hristos, de mântuire, care trăia plenar filozofia „nu te băga în viaţa mea”. Hristos „s-a băgat” în viaţa noastră împroşcându-ne cu sângele iertării.

90

Dulcele sărut al singurătăţii

Sfârşitul inocenţei Am primit un e-mail de la o fată care mi-a pus următoarea întrebare : „Cum pot să mă păstrez pură într-o lume impură ?” Un subiect arzător şi existenţialist. De răspuns depinde cerul şi veşnicia noastră. Ieri, fata mea, Emma, de 10 ani, a fost într-o excursie cu clasa la Cluj, să vadă grădina botanică, adică frumosul. Am tras cu urechea aseară la ceea ce-i povestea mamei sale. Pentru că erau toţi până în 10 -11 ani le-au închiriat un autocar cu manele cu tot. Până la Cluj au cântat Vali Vijelie şi Adrian Copilu Minune cântări educative ca : „Am gagică şi am bani, nu mi-e frică de golani”. De geamul frontal al autocarului era lipit un poster ce făcea reclamă la drujba STIHL, drujbă ţinută graţios de o blondă cu sânii afară. A întrebat-o fata pe maică-sa: „Ce legătură este între ţâţele goale şi drujba uleioasă ?”. N-a ştiut maică-sa ce să-i răspundă. Pentru că un ţăran a stat în căruţă în faţa autocarului, a fost înjurat copios de copiii de 11 ani şi i-au arătat degetul. Excursia s-a terminat cu bine. A început să mi se facă frică. Cred cu tărie că Isus a ştiut ce zice când a zis : „Nu mă rog să-i iei din lume ci în lume să-i păzeşti”. Cred că lumea e un tomberon de gunoi şi că stelele nu pot fi căutate pe cer ci în tomberon. Acolo sunt sfinţii. Lupta noastră este ca gunoiul de afară să nu ajungă să fie în interiorul nostru. Retragerea monahală în munţi nu este soluţia. Soluţia este lupta. Urechea să-ţi rămână insensibilă la Copilu’ Minune dar pentru asta sufletul trebuie să cânte şi urechea ta să audă sunetele celeste. Privirea trebuie să-ţi fie selectivă. Ochii tăi să vadă drujba, nu sânii goi. Alimentează-i cu frumosul din jur. Stelele sunt în tomberon, acolo să le cauţi. Mâinile tale să se oprească pe creion, scriind versuri, pe fierul plugului, arând pământul, pe corzile chitării, cântând laude. Atunci nu-ţi va fi ruşine de ele privindu-le, aducându-ţi aminte că, cu ele ai furat, cu ele te-ai masturbat, cu ele ai pipăit, cu ele ai ameninţat, lovit. 91

Vladimir Pustan

Nu-i bai că lumea e tomberon. Ai grijă să nu devii tu unul. E plină lumea de epave, de oameni ce nu se mai pot controla, ce nu-şi mai pot controla simţurile. Raza de soare alunecă cu aceeaşi delicateţe şi peste un copac cu flori şi peste cadavrul unui câine ucis pe şosea. Raza de soare nu miroase a cadavru. Peştii stau în apă sărată, dar nu iau nimic din sarea oceanului. Cred că generaţia aceasta de copii vor îmbătrâni mai repede, pentru că niciodată gunoiul n-a fost mai urât mirositor. M-am uitat în ochii Emmei şi i-am văzut trişti şi gânditori. Am avut dureroasa senzaţie că ei şi-au pierdut pe undeva, la poarta şcolii, inocenţa.

92

Dulcele sărut al singurătăţii

Lehamite în doi Îmi aduc aminte de ziua aceea de vară bucureşteană, când am absolvit facultatea. Venisem de la o masă de adio, cu mâncare cazonă şi cu apă de la chiuvetă. Singurul lux pe care ni l-am permis a fost să mergem toţi colegii la McDonald’s, să mâncăm o îngheţată ieină. Mergeam pe stradă buimăciţi de soare, cu o mână ne ţineam strânşi de soţii, cu una de diplomă. Seara am plecat fiecare pe la trenurile noastre. Doisprezece tineri păstori, plini de vise măreţe dormeau legănaţi de tren pe banchetele vagoanelor de clasa a doua. Au trecut 7 ani de atunci… M-am întâlnit cu unul din ei zilele acestea. Am băut câte o Cola Light. Privindu-l crunt l-am întrebat: - Ai diabet? - Da. - De când? - De anul trecut. Unul a stat în faţa bisericii şi le spunea oamenilor să nu intre acolo, altul a zis ceva de trecut, câţiva s-au hotărât să rupă biserica şi el nu a zis nimic. A încărunţit doar, s-a dus la doctor şi i-a spus că a făcut diabet. M-a întrebat şi el de ce beau „light”. I-am spus o poveste asemănătoare, privind cu invidie un boschetar ce pufăia într-o pungă cu aurolac. Doream să-i aduc aminte de ultima întâlnire cu rectorul nostru, când ne-a spus că aceste lucruri vor fi parte a vieţii pe care o vom avea. Că buzunarele ne vor fi controlate să nu ne îmbogăţim, că soţiile ne vor fi privite prin Roentgen, că predicile ne vor fi analizate pentru a găsi „greşeala”, că toţi mârlanii o să ne ameninţe că o să rupă biserica şi că mereu vom fi întrebaţi de ce cu cravată şi nu fără, de ce cu orgă şi nu cu acordeon, de ce cu candelabru şi nu cu lămpaş, de ce cu maşină şi nu cu pasul, 93

Vladimir Pustan

de ce râdem, de ce cu barbă şi mustaţă, de ce cu ochii verzi şi nu albaştri. Nu am mai zis nimic. Când l-am văzut că privea razele de soare tomnatic, cu indiferenţă, m-am ridicat şi am luat-o spre gară să apuc un tren şi să mă duc acum la vagonul de dormit, să stau cu privirea în tavan toată noaptea nemaivisând nimic, gândindu-mă la viaţă ca la o bucată de tort de pe care frişca a zburat şi restul nu ai voie să mănânci pentru că ai diabet.

94

Dulcele sărut al singurătăţii

Fratele Lae şi extratereştrii Îl cunosc pe fratele Lae de multă vreme ca pe un frate deosebit. Are 77 de ani, e botezat de la 19 ani, a rămas văduv şi copiii i-au plecat toţi de-acasă. El citeşte mult. Bibliotecă nu are, pentru că pensia e mică, aşa că împrumută cărţile şi are şi meritul că le dă înapoi. Are defectul că citeşte tot ce-i pică în mână şi mintea lui sfântă, de multe ori, e smintită de ceea ce citeşte. Cât pot face, încerc să mă feresc de el lunea, pentru că, citind duminica mai mult, are o groază de întrebări. Cum am venit din tabără, obosit, plouat şi nedormit, cu o mână ruptă a şi sărit pe mine. „Ce zici, există extratereştri ?” „E obligat Dumnezeu să facă numai lumea noastră ?” „Nu pot fi şi lumi paralele cu legi paralele?” „Cine sunt fiii lui Dumnezeu din Genesa 6?” „Ce a văzut Ezechiel, nu cumva e o navă extraterestră ?”, „Auzit-am eu de chestia cu chivotul că ar fi o sursă de energie?”, „Nu spune Scriptura că noi suntem din altă lume, cetăţeni ai cerului, deci un fel de extratereştri ?”. L-am privit crunt şi i-am spus că si eu am dubii, considerând că mulţi din cei cu care stau de vorbă sunt de pe altă lume. Sigur, i-am spus, tu eşti din lumea mea. Cugeţi, deci exişti. În timp ce stăteam pe marginea drumului, a venit unul cu un Audi, având vreo 150 km/oră şi ne-a stropit din cap până în picioare cu noroi. M-am bucurat că fratele Lae nu a văzut peştele de pe spatele maşinii pe care scria „Isus te iubeşte”. Lae s-a uitat la mine şi mi-a zis că şi tipul acela cu maşina poate e extraterestru.

95

Vladimir Pustan

Miros de dumnezei arşi Fernando Cortez a pătruns în apele lumii descoperite de Columb cu un singur gând: să adune aurul, multul aur din continent şi să-l ducă acasă. Câteva sute de soldaţi dornici de îmbogăţire îl urmau. Necunoscutul care trezea frică l-a făcut pe Cortez să îşi dea foc la corăbii cum au debarcat „Nimeni nu se mai întoarce acasă”. Orice cale de întoarcere era tăiată. Aşa au putut lua aurul lui Montezuma. Imediat după distrugerea cetăţii Sihem, lucru ruşinos făcut de Simon şi Levi (copii ai lui Iacov), mai ales pentru că a fost îmbrăcat în haina religioasă a circumciziei, Iacov este poit de Dumnezeu să se reîntoarcă la Betel, locul binecuvântării şi să se rededice Celui ce i-a purtat de grijă. Bucăţile de oameni care purtau numele de familie al lui Iacov se uitau la el miraţi. Soţiile neascultătoare, copii criminali, fata batjocorită aşteptau să vadă cum are să se sfârşească povestea. Dumnezeu voia sfinţenia totală a lui Iacov, or asta nu se mai potrivea cu dumnezeii-terafimi de care Rahela nu se despărţise din casa părintească şi cu dumnezeii găsiţi de Simon şi Levi la Sihem. Excesul de podoabe şi vopsele făcea din casa lui Iacov o prezentare de modă perpetuă. „Scoateţi tot !”, zice Iacov, „Şi dumnezeii şi cerceii şi inelele”. Le-au scos şi Iacov le-a îngropat în pământ sub stejari. Gestul lui pare lăudabil, dar nici de data asta nu a dus lucrurile până la capăt. Trebuiau arse acele lucruri. Moise aşa a făcut cu viţelul, şi-a făcut ceai de pe cenuşă şi l-a pus să-l bea tot poporul, ceai cu efect constipant, că prea le mersese după mulţi idoli. Există în fiecare, atunci când vrem o trezire pentru noi şi biserica noastră, dorinţa să înmormântăm lucrurile care ne ţin departe de credinţă, dar tot în noi există şi predispoziţia de a le dezgropa atunci când focul trezirii a trecut. De aceea trebuie arse. Dacă ai un lucru care te ţine departe de Dumnezeu, nu-i suficient să-l pui deoparte, ci trebuie să te scapi de el. 96

Dulcele sărut al singurătăţii

La nivelul spiritual, arderea se face prin focul Duhului Sfânt, folosind ca şi combustibil postul şi rugăciunea, Cuvântul şi părtăşia. E nevoie de reactivarea conştiinţei, a voinţei, e nevoie să mori ca să poţi trăi. Nu îngropa, ci arde. Taie orice negociere cu păcatul, rupe orice rădăcină de neascultare. Iosif în temniţă sunt sigur că a reflectat cât de puţin adânc a îngropat tatăl lui Dumnezeii străini. Se schimbase totul doar pentru trei zile şi apoi vechea viaţă a fost regăsită. Singurul lucru care ne este permis şi chiar obligatoriu să-l înmormântăm este trupul nostru, pentru ca ţărâna să se reîntoarcă în ţărână. Restul trebuie ars şi cenuşa trebuie împrăştiată în vântul răcoros al dimineţii mântuirii. Un prieten bun, întors la Domnul de un an de zile, a venit la mine necăjit spunându-mi că de când s-a pocăit nu mai are amintiri, tot se chinuie să-şi aducă aminte de una alta şi nu reuşeşte. I-am spus să nu se mai întristeze pentru atâta lucru. Înseamnă că au ars. Înainte cu o săptămână de a mă căsători, m-am dus cu Vali şi cu Dic, prietenii mei, pe malul Crişului, cu un sac de scrisori pe care le primisem de la fete. Le-am ars una câte una grav şi la flacăra albastră am conştientizat cu toţii că pentru mine începea o nouă viaţă.

97

Vladimir Pustan

Internetul între binecuvântare şi blestem Deşi calculatorul are mult siliciu în el, adică nisip, nu ştiu dacă i se potriveşte “temelia zidită pe nisip” din Scriptură. Sigur că o problemă apărută în sistemul informaţional poate afecta brutal viaţa noastră dependentă de maşinăria gânditoare. Binecuvântarea internetului constă în posibilitatea lărgirii orizontului cunoştinţelor noastre, dar asta nu înseamnă neapărat să fim şi fericiţi. De asemenea putem comunica transfrontalier acolo unde nu putem ajunge din cauza nevoii de viză. Nu în ultimul rând, internetul a început să deconcentreze birocraţia. Poţi completa un formular on-line, fără să mai fii obligat să suporţi mutra acră a uneia de la ghişeul unde aştepţi de două ore. Am putea enumera multe lucruri bune, dar ţin să mă opresc la subtilitatea blestemului ce se prelinge din cutia cu ventilatoare mici. Oare câştigăm timpul ? Spunem că accesăm rapid o bibliotecă virtuală, o enciclopedie, o pagină cu vând şi cumpăr şi stăm două trei ore pe zi orbecăind printre site-uri, foldere şi jocuri cu maşini. Ai mai mult timp liber ? Oare folosirea calculatorului este sinonimă cu inteligenţa? Un părinte care ar avea rezerve să-i îngăduie copilului să-şi piardă timpul cu TV-ul, nu mai obiectează când este vorba de P.C. Orice copil, tânăr, adult care ştie să clănţănească la o tastatură e deştept ? Mulţi îl au pe birou numai să-şi depăşească complexul de mediocritate (dacă există !) Oare comunicăm cu adevărat ? Putem comunica cu oameni din toata lumea. Stabilim relaţii, cunoştinţe, dar suntem nişte singuratici. Fiecare în cămăruţa de acasă sau bâjbâind în fumul café-internetului. Fiecare din cuşca lui trimite mesaje în altă cuşcă. Nu ştiu cum îl cheamă pe celălalt, are nick-name, are o 98

Dulcele sărut al singurătăţii

poveste pe care pot să o cred sau nu. Arunc mingea peste zid şi nu ştiu cine mi-o aruncă înapoi, scriu e-mailuri dar nu pot trimite parfumul florii, totul e foarte impersonal şi rece. Mirc-ul nu-i telenovelă, dar site-ul obscen este o dramă, pentru că de acolo se începe de multe ori prăbuşirea în hău. Puţine computere “curate” mai sunt. Calculatorul poate crea dependenţă şi atrofierea creierului, pentru că în viaţă tot ce nu se foloseşte se pierde. Automatismele ce se creează probabil că ne vor învinge în momentul în care vom gândi ca “maşina”, vom acţiona ca ea. Ce este de făcut ? Noi suntem chemaţi să folosim lucrurile, nu să fim folosiţi de ele, să găsim şi alte forme de comunicare, să citim cartea, nu să luăm comentariul gata făcut într-un fel de “fast-food intelectual”. Internetul nu-i ultima şansă a fetelor bătrâne. Într-o lume în care se minte fără să roşeşti, viaţa dublă e sinonimă cu supravieţuirea. Teoria e lungă…şi n-o să-i dau eu de cap.

99

Vladimir Pustan

Adio, Moş Crăciun Nu l-am iubit niciodată şi nici el nu s-a frământat foarte tare din cauza mea. Probabil pentru că a venit prea târziu… Eu nu am avut Moş Crăciun, ci numai Moş Gerilă. Aşa a fost atunci şi pentru atâta lucru nici nu merită să te plângi. Să ne fie de bine la toţi cei din generaţia ce am dat bacul în 1985. Cu Moş Gerilă acesta era o întreagă chestie. În primul rând, venea aiurea, tocmai pe 6 ianuarie. Apoi, nici nu venea acasă, ci numai la fabrică la tata. Era şi zgârcit. O portocală şi o căciulă. Odată mi-a trimis una roz. Nici nu ştia că-s băiat. Era adus de ruşi, aşa că l-am înţeles. Am învăţat de la el că în viaţă trebuie să te lupţi pentru a avea ceva şi nu merită să stai milog la cheremul moşului. Ne-am pus barbă de vată, ne-am făcut săbii din şipcile de la gard, căciula bunicului pe cap, unul era înger, altul era Irod şi crai erau şi aşa am plecat în lume. Anii au trecut… Privesc în urmă fără resentimente. Unii au rămas îngeri, alţii crai, alţii irozi şi o bună parte ciobani. Ne întâlnim pe stradă, în tren, în biserici. Dar ce treabă are Moş Crăciun cu toate astea ? Nici una. Acum, când scriu aceste rânduri, am gripă. Încrâncenat mi-aduc aminte că, în urmă cu ceva timp, într-o şedinţă de comitet, fraţii au zis să-l alungăm pe Moş Crăciun, dar să-i păstrăm cadourile pe care să le înmânăm noi copiilor din Biserică. M-am uitat pe geam şi la lumina neonului mi s-a părut că-l văd rânjind într-o salopetă pe Moş Gerilă.

100

Dulcele sărut al singurătăţii

Rânduri despre o copilărie trecută A fost frumoasă copilăria mea ! Primăvara, pe 9 martie, aprindeam focuri la marginea satului pentru cei patruzeci de sfinţi, mergeam cu fetele după brânduşe, cu băieţii după cuiburi de păsări. Vara furam cireşe din viile din satul vecin şi în fiecare zi mergeam la pescuit pe Crişul Negru. Apa ne intra în urechi şi săream într-un picior cu o piatră încinsă de soare în mână. Toamna începea şcoala, mama îmi cumpăra o uniformă, o pereche de tenişi şi un trening. Iarna…am citit „Colţ Alb” de Jack London şi ne-am înhămat şi noi câinii la sanie. Şi acum îşi mai aduc aminte cei din sat de lucrul acesta. Viori ne făceam din coceni de porumb, fluiere din sălcii, tobe din cratiţe. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreunul cu ochelari. Copiii mei nu mai au copilărie. Orarul e încărcat, ore suplimentare, calculator, engleză, pian, televizor. Toată vacanţa au trebuit să facă vreo două sute de exerciţii la mate şi nu ştiu câte zeci de lecturi; dacă-i trimit pe stradă vin după cinci minute şi zic că se plictisesc. Ne-am grăbit să îi îmbătrânim, le cumpărăm de la trei ani costum şi cravată, să arate ca Bill Gates şi-am sărit peste vârsta pantalonilor scurţi. S-au maturizat mult prea repede din cauza a ceea ce aud, ceea ce văd, ceea ce trăiesc. Nu pot să-i mai trimit nici să se scalde în Criş, pentru că-i atât de poluat, încât rămân fără piele. Nu mai recunosc nimic din locurile copilăriei. Au venit buldozerele, au nivelat, au făcut fabrici de alcool acolo, să se poată îmbăta poporul, miroase ca în iad, unde mergeam cu sania e halda de gunoi, oamenii s-au înstrăinat, porţile închise şi nimic nu se leagă. Am hotărât să mă mut din sat. Amintirile le pot duce cu mine, nu mi le poate lua nici comunismul nici capitalismul. Eu nu pot fi înfrânt. Există un loc unde mă simt superior lui Adam. Am ceva ce el nu a avut. Eu am amintiri din copilărie. 101

Vladimir Pustan

Frunze, sânge şi lacrimi Satan era fericit şi toţi întunecaţii iadului săreau în sus de bucurie. Adam şi Eva căzuseră în vicleşugul şarpelui bătrân, păcătuiseră şi rasa umană, prin ei, în acea clipă, era murdărită de gunoiul neascultării. Îmbrăcaţi până atunci în lumina lui Dumnezeu, au descoperit că sunt goi şi a început să le fie ruşine unul de altul. Atât le-a oferit pomul cunoştinţei. Să cunoască că-s goi şi că nimic nu e perfect. Lumina plecase şi trebuiau să facă ceva. Şorţuri. Le-au făcut din frunze, să se poată ascunde sub ele unul de altul, nu şi de Dumnezeu. Şorţul de frunze e încercarea omului de a-şi rezolva singur problema păcatului. Să te mântuieşti pe tine însuţi, ca şi cum ai putea să ieşi din mlaştină trăgându-te de şireturi. Nu pelerinajul la Ierusalim, nu daniile făcute, nu postul, rugăciunea, ţinerea sărbătorilor, tradiţiile, flagelarea îmi pot rezolva problema păcatului meu. Acestea sunt şorţuri de frunze. Şi Dumnezeu a arătat acolo, în grădina Edenului, ca ei să poată înţelege, că harul nu-i iein. În Eden sângele a curs cald, pentru prima dată. O pereche de animale au fost ucise de mâna bună a lui Dumnezeu, sângele lor stropind picioarele lui Adam ca să înţeleagă. Primul croitor din univers, Dumnezeu, metodic şi sigur a început să coase. Le-a potrivit în jurul trupurilor păcătoase şi ochii lui sfinţi au început să lăcrimeze. Dincolo de Eden, Dumnezeu vedea o vineri, o cruce şi un Fiu. Şi s-a uitat la sabia heruvimului. Înainte de a fi împlântată în inima Mariei, o simţea înfiptă în inima Lui mare şi iubitoare. Întâiul croitor plângea…

102

Dulcele sărut al singurătăţii

Un an al iubirii „Iubind - ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim, oricât de-adâncă noapte-ar fi, suntem în zi, suntem în Tine, Elohim” Lucian Blaga Cred că lipseşte dragostea; deşi prin ea dovedim că suntem ucenicii Lui. Suntem diferiţi şi gândim diferit. Noi ne împărţim după culte, Hristos ne împarte după roadă. Noi suntem turma Lui, a marelui Păstor. Pavel zice să nu ne muşcăm unii pe alţii. Cred că sunt groaznice oile care muşcă ! Suntem aspri cu păcatul altuia. Taxăm imediat, cu sentimentul datoriei profetice, un individ sau pe o generaţie. „Toţi bătrânii sunt nişte înapoiaţi”, „Toţi tinerii sunt lumeşti”. Ne place să ne jucăm cu vorbele, să le mestecăm puţin şi să le scuipăm cu furie. Mama cu doisprezece copii nu-i iepuroaică, dar nici cea cu doi nu-i călcătoare de poruncă divină. Fratele mototolit (batistă, cămaşă, haină) nu-i obligatoriu mai sfânt decât cel cu costum la patru ace şi cu cravată. Biserica ce are în faţă un grup de laudă şi închinare nu-i lumească, cum cea cu un frate ştirb cu acordeon nu-i musai spirituală. Modernismul nu-i întotdeauna anticristic, dar nici conservatorismul nu-i o ciumă. Iubiţi-vă unii pe alţii ! Avem câteva mii de biserici evanghelice în România, dar nu ştiu dacă Hristos are nevoie de toate. Multe s-au clădit pe ură, decepţii, ruperi dureroase. Am transformat biserica în loc de etalare a muşchilor spirituali şi mai avem pretenţia să spunem că Dumnezeu este cu noi. Ne-am bulucit pe la amvoane să ni se audă glasul, chiar dacă n-aveam nimic de spus. Trăim plenar „religia băgării în seamă”, 103

Vladimir Pustan

în care valorile sunt pervertite. Suntem singura armată care ne ucidem răniţii. Salvaţi ce puteţi cu iubire, smulgându-i din iad ! Fiţi oameni ai păcii în Biserici ! Veniţi cu iubire în anul ce ne stă în faţă ! Eu vă iubesc cu dragostea ce mi-a mai rămas.

104

Dulcele sărut al singurătăţii

Amărăciunea lui Metusalem Păcatul adamic a împărţit lumea în două. O seminţie de oameni ieşiţi din Cain, oameni pentru care Dumnezeu a pregătit potopul, şi o seminţie de oameni născuţi din Set, cu care Dumnezeu a hotărât să populeze cerul. După ce a pronunţat condamnarea lui Adam, presupunând că el a fost creat direct la vârsta de treizeci de ani, acesta a mai trăit încă nouă sute de ani, suficient să vadă urmările nenorocite ale păcatului. El a murit, dar înaintea lui în cer era neprihănitul Abel, întâiul om ucis. Al treilea om luat la cer a fost Enoh şi, cu cei trei, parcă îl vedem pe Dumnezeu grăbit să umple paradisul, mai înainte ca Satan să reuşească să colonizeze iadul. Fiul lui Enoh, Metusalem a avut un destin interesant. Când s-a născut, Dumnezeu era hotărât să-şi spulbere creaţia prin apă. Momentul distrugerii, ca o trâmbiţă de groază, trebuia să fie dat de moartea lui Metusalem. Omul acesta se pregătea de o viaţă normală şi nu se gândea că Dumnezeu îi hărăzise cea mai lungă umblare pe pământ a unui muritor. Pentru că Dumnezeu e bogat în îndurare şi doreşte ca nici unul să nu piară, în dreptatea Lui, i-a pus lui Metusalem numele („Când va muri va veni potopul”), iar în îndurarea Lui i-a lungit nefiresc viaţa, să poată cât mai mulţi să se pocăiască. Nu ştiu când şi-a dat seama Meusalem că Dumnezeu îl ţine artificial în viaţă, dar cred că din ziua aceea s-a dus constant în audienţă la Creator cerând să-l slobozească în pace. Parcă nu-l înţelegem când ne agăţăm de fiecare fărâmă de timp, de fiecare clipă de viaţă, de fiecare răsuflare, oricât de bolnăvicioasă ar fi. Risc să scriu că Metusalem considera că fiecare zi pe care o trăieşte este în plus, fără noimă şi nu-i decât o mare pierdere pentru el. 105

Vladimir Pustan

Ceea ce a înţeles el a înţeles şi apostolul Pavel când a zis că pentru el e mai bine să plece în veşnicie. Sătul de-a-l auzi pe Lameh lăudându-se cu crimele sale în faţa nevestelor, de a auzi toată ziua mugind turmele lui Iabal în drum spre abator, de fumul toxic al metalurgiei lui Tubal-Cain, sătul să audă în difuzoare manelele lui Iubal, Metusalem stătea în anticamera milei lui Dumnezeu cerând strămutarea. Metusalem ştia că cine moare mai târziu are parte de veşnicie mai puţină…

106

Dulcele sărut al singurătăţii

Dulcele sărut al singurătăţii Nu sunt singur. Mă veghează credincioasă umbra, în timp ce privesc în urmă fără resentimente. Sunt încă viu, pentru că nimeni nu dă cu piciorul într-un câine mort. Sunt bogat. Mă reazem de cei patru copii-stâlpi privind în ochii soţiei apusul de soare. Scăldat în Crişul Negru, înfăşat în Apuseni, am învăţat să umblu de-a buşilea prin lume, cu palmele julite de colţurile indiferenţei, cu genunchii trişti din cauza rugăciunilor neascultate. Inima zdrobită de prieteni-neprieteni, prinsă în teascul neînţelegerii, a dăruit pleoapelor lacrima. Îndrăgostit devreme mult prea devreme de poezie, am fost trădat şi părăsit de ea în autogara vieţii cotidiene. Am iertat-o. Am început să predic Cuvântul Marelui Cuvântător şi biserica păstorită de mine de zece ani a ştiut că întrebările îmi sunt o zestre mai mare decât răspunsurile, că primăvara provoacă în mine nebănuite crize florale, că vara sunt molcom, toamna trist, iar iarna rece. Sunt privilegiat că i-am avut aproape. Cântările şi mâna strânsă, rugăciunea şi postul, iubirea lor mi-a fost putere în neputere, picur de apă în pustie, adiere de vânt în zăduf. Sunt cel mai fericit om de sub soare ! Mă îndrept cu paşi hotărâţi spre Dincolo, peregrin împreună cu fraţii mei, râzând de unul singur, de tot ce-i şchiop, făcând din mârlănia, răutatea şi îngustimea pe care le primesc, ca amăruie porţie de viaţă zilnică, vâsle pentru mergerea înainte. Capul sus prieteni ! A mai rămas puţin şi ceasul uzat al timpului se va opri obosit iar clipa se va dilata şi se va numi veşnicie. Spaţiul se va decomprima şi piciorul de abur va păşi pe o stradă aurie fără capăt. Când veţi ajunge pe peron cu valiza sufletului bălăngănind în mână şi nu mă veţi vedea cu voi, căutaţi-mă în spatele gării, pe banca de lângă fântână. Probabil că acolo mă voi despărţi de singurătate cu un sărut fugar, nevinovat. 107

Vladimir Pustan

Marea înţepeneală Îmi spunea un coleg-păstor, în timp ce stăteam la masă şi mâncam peşte, că se întâmplă ceva, „s-au schimbat vremurile”, zice el, „Dacă predicai aceeaşi predică în urmă cu 8 ani cred că s-ar fi predat în seara aceasta vreo treizeci de oameni”. Am lăsat privirea în jos, în cana cu mujdei încercând să ghicesc acolo ce a vrut să zică. Venind spre casă în miez de noapte, hurducându-mă prin gropile ţării, cu usturoiul în gât, am ajuns la următoarele concluzii: Petru zice că noi nu suntem în necunoştinţă de planurile diavolului. Eu îl contrazic pe Petru. Eu cred că în loc să-i cunoaştem lui Satan planurile, ni le cunoaşte el pe ale noastre. Nu-l putem prinde în off-side. Ştie cum ne începem programul, cu cor sau fanfară, cu grup de laudă sau etc. Ştie că facem anunţuri şi colectă, că o dată pe an facem o săptămână de evanghelizare, în care aducem predicatori buni şi iar lâncezim 360 de zile. Nu-l putem şoca cu nimic. Zicem că lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze, dar, de fapt, nu-l lăsăm defel. Ne tulbură orice ieşire din decor, orice nu-i pe program. Nu avem soluţii. De nou ne este frică, de vechi ne-am săturat şi nu avem variante. Tot ce cere efort nu ne place. La o biserică mi s-a spus să termin predica cum sunt îndemnat de Duhul Sfânt. Aşa am făcut. Am ieşit în faţa amvonului şi am predicat de acolo ca să fiu mai aproape de oameni (oricum erau câţiva kilometri de la amvon la sală). Apoi am fost muştruluit că de ce am ieşit de la amvon, că de acolo se predică. Cu alt prieten am hotărât să începem vinerea un studiu biblic în biserica pe care o păstoreşte; „Nu se poate”, zice el, „ pentru că vinerea are fanfara repetiţie şi din totdeauna ei numai vinerea au avut repetiţie”. L-am înţeles. Te pui cu fanfara ? Mimăm interesul şi entuziasmul deşi tot ce trăim nu-i decât o reluare a unui meci aranjat, când amândouă echipele trag cu mingea în plopi, aşteptând obosite fluierul de final. 108

Dulcele sărut al singurătăţii

Am visat cu ochii deschişi (pentru că eram la volan) şi mi-am pus câteva întrebări. - Ce-ar fi dacă aş începe predica la 9 dimineaţa şi ora de rugăciune să fie de la 11 la 12 ? - Ce-ar fi să pun corul să cânte la ora de rugăciune ? Sau mai bine să-i trimit în parcul oraşului şi să cânte acolo ? - Ce-ar fi dacă, în loc de-o săptămână de evanghelizare am avea o săptămână de post şi în fiecare seară să ne rugăm o oră pe pentru mântuirea oamenilor ? - Ce-ar fi dacă aş trimite toţi tinerii din biserică să cânte la colţuri de stradă duminica, între programe ? - Ce-ar fi dacă aş lua comitetul sâmbăta viitoare, să ne ducem să spargem butucii de lemne de la sora Veta ? - Etc. Etc. Etc. Nu cred că ar fi ceva . Sau poate o trezire…

P.S. – Pentru prima oară vom organiza o evanghelizare sâmbăta seara. Deja fraţii au zis că nu o să iasă nimic pentru că sâmbăta oamenii se spală . „Pe mâini ca Pillat din Pont”, am zis cu răutate. Apoi n-am mai zis nimic şi-am privit în ochii fraţilor. Din ochii lor îmi zâmbea, şmechereşte, Andreea Marin de la „Surprize, surprize”.

109

Vladimir Pustan

Trăianu lui Paşcău şi problema filosofică a morţii Trăianu lui Paşcău a fost şi el cantor la biserică. S-a pocăit de multă vreme, dar şi acum, la Bobotează, ne cântă „în Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat”. Poartă un brâu de piele că tot îl dor şalele. De fapt, e mai mult prin spitale. Cu Mărioara, locuiesc singuri la marginea satului. Au avut o singură fată, Iulia, care a făcut şcoli multe şi ştia şapte limbi străine şi a murit de cancer. Am crezut că-şi pierd minţile atunci, s-au îmbrăcat în negru şi au plâns până n-au mai putut plânge. Eram copil şi m-am dus la ei acasă. Trăianu era amărât. Avusese, noaptea, un vis că murea şi dimineaţa primul lucru pe care l-a făcut a fost un sicriu din scânduri de brad. Tot măsura pe el când am intrat eu în curtea lor. Se întindea în el şi mă punea să fac cu creionul semne pe scândură. N-a mai murit şi acum sicriul e în pod şi ţine fasole uscată în el. Iarna aceasta m-a chemat Marioara că moare Trăianu. M-am dus cu maşina la ei acasă şi-am stat până s-a îmbrăcat, şi-a luat brâul, cojocul, cuponul de pensie, o bucată de lemn în gură că tot se îneca, vreo şase sute de mii de lei câţi avea şi să mergem la spital. Ne-am rugat în casă şi apoi am dat să ieşim din curte. „Stai” zice „să mă duc să-mi iau rămas bun de la găini”. L-am lăsat. S-a dus în curtea găinilor, a zăbovit şi pe la coteţul porcilor că avea doi, apoi s-a dus la fierărie, că are nişte foale şi un cuptor. S-a mai plimbat prin curte şi ne-am dus la spital. Când ne-a văzut doctorul ne-a înjurat că a crezut că sunt copilul lui Trăianu. Atunci am aflat că el fugise din spital de vreo trei zile, să moară acasă. M-am întors spre el şi l-am întrebat: „Frate Trăian, dar de ce ai venit iar la spital ?”, se uită la mine şi zice liniştit : „Când te-ai rugat pentru mine, mi-am dat seama că nu mai mor şi am zis să mergem la spital să mă repar”. L-am lăsat acolo şi după o săptămână a venit acasă. Acum iar am auzit că-i bolnav… 110

Dulcele sărut al singurătăţii

Omul cu praştia Când a ajuns David la locul luptei totul era cum n-ar fi trebuit să fie. Un popor înspăimântat, urcat în pomi şi primul lucru pe care l-a simţit acolo era lipsa lui Dumnezeu. O lipsă rece, ca o atingere de sabie şi cel ce scria psalmi în Valea Terebinţilor nu putea concepe asta. Dumnezeu trebuia să se reîntoarcă în tabără. Ştia că Dumnezeu nu e un Dumnezeu al laşilor, al celor ce dau dosul, înspăimântaţi, înfricoşaţi de ziua de mâine, de oameni şi împrejurări. S-a hotărât să facă ceva, să-l aducă pe Dumnezeu, să salveze onoarea de popor sfânt. La şaptesprezece ani înţelegea un adevăr simplu: bătăliile sunt ale noastre, victoriile sunt ale lui Dumnezeu. El trebuia doar să meargă la luptă, de restul se va preocupa Cel Preaînalt. Piedicile erau multe. Una o găsea în el însuşi. Ştia că-i încă un copil, ştia că încă nu purtase nici o bătălie pe câmpul de luptă, n-avea arme adecvate, experienţă. Îşi cunoştea limitările, nereuşitele, dar toate acestea nu-l vor împiedica. O altă piedică erau cei din casa lui. Un amestec de grijă cu invidie şi neîncredere îl făcea pe Eliab să fie purtătorul de cuvinte tăioase, ce răneau. Nu ultimul născut trebuia să fie şi cel ce primea cununa, recunoaşterea. Poporul oferea şi el o stare vecină cu paralizia. Când le vedea ochii îngroziţi, feţele crispate, dorul de fapte vitejeşti te părăsea imediat. O altă limitare era armura nepotrivită. Saul i-o oferea cu bucurie, pentru că lui nu-i mai trebuia. El abandonase lupta, dar pentru David armura era grea şi nepotrivită. Goliat…Goliat era înspăimântător. Un munte mişcător îmbrăcat în fier. Demonic şi mare, blestema pe Dumnezeu. Involuntar te apuca tremuratul. Când vezi în tine neputinţă şi lipsă de experienţă, când nici cei din familia ta nu te înţeleg şi nu găseşti suport nici acolo, când 111

Vladimir Pustan

poporul este blazat, pierdut şi nu mai face nimic, abandonând lupta, fugind, când numai numele mai e de poporul sfânt, când conducătorii sunt fără viziune, laşi, neinteresaţi, când Goliaţii sunt Goliaţi, ce-ai mai putea face ? Nu a trebuit să folosească decât prima piatră, pentru că Dumnezeu nu dă rateuri niciodată. Celelalte patru le-a oferit cadou, ca amintire celor ce-i puseseră piedici. Înainte de a trimite piatra îl adusese pe Dumnezeu în tabără, numai că Goliat nu L-a văzut din cauza coifului. Un tânăr de şaptesprezece ani îl poate obliga pe Dumnezeu să se reîntoarcă. Am învăţat până acum că trebuie „doi sau trei în sfântu-Ţi Nume”. Nu ! E suficient unul singur să-l trimită pe Dumnezeu afară din tabără atunci când păcătuieşte, cleveteşte, fură, aduce ruşine şi e suficient unul singur să-L readucă pe Dumnezeu, cu o fărâmă de credinţă, cu o scăpărare de Duh Sfânt, cu dorinţa de a vedea cerul câştigând încă o bătălie. E vremea să înţelegi importanţa fiinţei tale. De tine depinde victoria dar şi înfrângerea. De tine depinde dacă Dumnezeu e prezent sau nu. De tine depinde dacă e binecuvântare sau blestem. Nici un sistem drăcesc, comunismul sau fascismul, n-a putut fi adus de un om singur, trebuind la fiecare dintre ele vreo zece motivaţi bine. Dar binecuvântarea o poate aduce un om singur, cu resurse puţine şi cu puţină înţelegere din partea celor din jur. Un om ca tine…

112

Dulcele sărut al singurătăţii

Calea lui Cain şi calea lui Abel Amândoi născuţi din părinţi excepţionali. Părinţi fără copilărie, în afara bolii şi morţii, creaţi la început. Eva a fost prima soţie, prima mamă, întemeietoare de rasă degenerată, prima mamă îmbrăcată în doliu, cu un fiu ucis. Eva a crezut sincer că el, Cain, e Hristosul mult aşteptat. Cărările celor doi fraţi s-au despărţit încă din tinereţe. Abel a ales să păstorească o turmă de oi, predispus spre visare, spre linişte, muzică, poezie. Cain a ales să lucreze pământul blestemat, din zori de zi lângă boi şi plug, îngenuncheat, smulgând spinii şi mărăcinii cu ură din humus, stropind pământul cu sudoarea lui. Cain nu era ateu ci religios pentru că el a adus jertfă primul. A făcut un altar de piatră, a pus deasupra spice şi struguri şi le-a dat foc. De cealaltă parte, Abel a luat mielul din turmă, l-a sărutat cu colţul unei lacrimi şi cu cuţitul i-a curmat viaţa. Poate Cain a privit cu dezgust la măcel. Ştiau amândoi că nu există iertare fără vărsare de sânge. Abel a crezut aceasta. Cain nu. În Iuda 11 găsim : „Calea lui Cain” adică o cale a mântuirii prin fapte. O jertfă fără nici o picătură de sânge. Diferenţa dintre jertfe era nesemnificativă. Isus a luat rodul grâului şi viei să arate că nu asta e problema. Problema era în inima lui Cain. Jertfa lui Cain nu era închinarea la un Dumnezeu fals, ci închinarea greşită la Dumnezeul adevărat. Religia lui Cain, prea rafinată şi elevată să omoare un miel, n-a ezitat să-l execute pe Abel, pentru că religia nu are scrupule, religia nu are milă, religia e intolerantă. Religia lui Cain spune că trebuie să postesc atât, să mă rog atât, să-mi acopăr capul intr-un anumit mod, să îngenunchez când e tradiţia, să mai cântăm un verset de cântare, să…şi atunci voi fi mântuit. Calea lui Abel spune că trebuie să cred în Marele Miel şi ca urmare a credinţei voi posti, mă voi ruga şi mă voi îmbrăca 113

Vladimir Pustan

decent şi-l voi aştepta pe Domnul în curăţie. E diferenţă? Comuniştii ziceau că religia este opiumul popoarelor şi aveau dreptate. Credinţa se transformă mult mai uşor în religie decât religia în credinţă. Un frate păstor îmi spunea la o evanghelizare, arătându-mi cu mâna în sală : „Uite, frate, câţi necredincioşi sunt în seara aceasta în sală !”. N-am zis nimic. M-am uitat la balcon. Erau câteva sute de tineri acolo. Fuseseră duşi la binecuvântare cei mai mulţi dintre ei. M-am întrebat, până am început să predic, dacă ăia aveau religie sau credinţă. După ce am terminat predica eram edificat.

114

Dulcele sărut al singurătăţii

Păcate mici şi codul lui Hammurapi De fiecare dată când „Al-Jazeera” mai prezintă câte o decapitare a unui amărât muncitor sau soldat din Irak, efectuată cu profesionalism de oameni mascaţi şi motivaţi, o văd pe Sara. După Eva, ea este pe locul doi al femeilor Bibliei care au provocat dezastre planetare prin felul firesc de a acţiona în anumite momente. Dacă ruşinea Evei de-a aduce păcatul în lume a fost anihilată de sfinţenia Mariei care a adus Mântuitorul, încă problemele făcute de Sara n-au fost rezolvate. Avioanele aterizează în blocuri, autobuzele sar în aer, oamenii merg la serviciu cu pistolul-mitralieră în mână. Orice maşină parcată poate fi plină de explozibil, orice scrisoare poate conţine antrax, orice mână poate ascunde un pumnal. Ne-am făcut scuturi antirachetă în cosmos, dar pericolul adevărat e în omul de lângă tine, ce stă în restaurantul în care îţi bei ceaiul cu o geantă la picioare, cu zece kilograme de trotil în ea. Bin-Laden are surâsul Sarei, dacă priveşti mai atent. Ochii trişti îi are de la Agar, iar de la Ismael moşteneşte ura copilului aruncat sub tufiş. De fapt ce a făcut Sara ? Deşi a auzit promisiunile lui Dumnezeu a venit la Avraam şi a zis că în ţara în care se găsesc acţionează un corp de legi numit „codul lui Hammurapi” care permite ca un copil făcut cu o roabă să devină copilul stăpânei. Să lase cuvântul lui Dumnezeu Avraam şi să se ghideze câteva zile după „codul lui Hammurapi”. Aşa s-a născut Ismael, după codul acela. Şi tatăl credinţei ne pare acum un pigmeu ascuns după fustele nevestei, ascultând grăbit de firea pământească. Şapte sute de milioane de arabi şi musulmani îşi cer dreptul prin „jihad” , războiul sfânt. Dreptul de întâi născut după codul 115

Vladimir Pustan

lui Hammurapi, nu după cel al Scripturii, dreptul la supremaţie, dorind să spele în sânge ruşinea izgonirii în pustie. Soluţiile firii pământeşti, neascultarea de Dumnezeu codurile şi legile lumii nasc Bin-Ladeni şi Gadaffi, Ismaeli şi Arafaţi cu rază lungă de acţiune. Păcatul meu, la prima vedere minuscul şi personal, poate avea consecinţe majore în timp şi spaţiu, afectând oameni şi relaţii. A aştepta vremea lui Dumnezeu nu-i slăbiciune, ci este putere şi Sara ar fi trebuit să aştepte pentru că Dumnezeu se ţine de promisiune. Istoria tristă a lumii are în spate greşeli care ne marchează existenţa. Aşa cum binecuvântarea peste familie şi naţiune poate fi adusă printr-un om, tot aşa lucrează şi blestemul. Noi avem, deasupra tuturor legilor, poruncilor şi codurilor omeneşti, Cuvântul lui Dumnezeu. Tot ce trece dincolo de El e rânjet de Ismael ascuns sub mască, cu sabia decapitării în mână.

116

Dulcele sărut al singurătăţii

Toiagul lui Iacov În noaptea aceea Iacov stătea în faţa râului rezemat în toiag. Se uită la toiag şi acesta lucea de vreme şi cele douăzeci de crestături de pe el se uitau la Iacov cu ochi de măr sălbatic. Douăzeci de ani de când plecase de acasă, având zestre a fugii doar toiagul. Acum doar pe acesta îl mai simţea aproape. Auzea râsetul soţiilor şi al copiilor, strigătul slugilor la foc, mugetul turmelor, dar toate îi erau străine. Un înşelător, asta era. Auzea copitele cailor lui Esau lovind piatra în noapte. Dimineaţa se vor întâlni… Îi era frică, ruşine, greaţă, râul îi scălda picioarele obosite de drum. Îşi aminti de Dina, de câtă lume e în ochii ei, apoi de Simeon şi Levi ce în fiecare seară îşi ascuţeau cuţitele pe stâncă cu plăcere. Rahela minţea şi Leea avea tot mai multe pretenţii. Simţea că-l cheamă cineva dincolo de râu. Parcă era o voce cunoscută. O mai auzise o dată, demult, şi-şi răscolea memoria ca să-şi aducă aminte. Intră în apă până la brâu rezemat în toiag. Apa era rece şi pietrele prinseseră pe ele o pojghiţă verde, alunecoasă. Trecu cu greu, lovindu-se de câteva ori de pietrele ascuţite. Era acolo o poiană, un loc închis de stânci şi vru să se aşeze pe o piatră, când primi o lovitură puternică, dureroasă până în lumina ochilor, care-l trânti la pământ. „Esau”, se gândi cu groază. Mai primi o lovitură ascuţită în şold. Vru să strige, dar n-avea glas. Nu era Esau şi nu era nici om, realiză căzut la pământ. Îşi aduse aminte de voce când o auzi punându-i o întrebare. Era vocea de la Betel. „Care-ţi este numele ?”. De douăzeci de ani nu o mai auzise. „Iacov”, răspunse cu greu. Înşelătorul, mincinosul, hoţul, materialistul. Îi era frică de o altă lovitură. Dar nu se mai întâmplă nimic. Ba da. O schimbare mare. „Tu lupţi cu Dumnezeu, mai ai o şansă, ia-o de la capăt. Mai e salvare pentru tine şi familia ta, ţi-ai recunoscut falimentul, te voi binecuvânta şi 117

Vladimir Pustan

vei rămâne şchiop tot restul vieţii, căci cine umblă cu Mine trebuie să aibă mersul schimbat”. Răsărea soarele când a trecut râul pe partea taberei. Nu mai simţea pietrele lovindu-i picioarele şi nici frica de Esau. Din tot, îi mai rămânea toiagul pe care se sprijini tot mai apăsat. Mai avea toiagul şi-l mai avea pe Dumnezeu. Nu, Dumnezeu şi toiagul. Şi se lumină…

118

Dulcele sărut al singurătăţii

Despre interiorul exteriorului Tatăl meu, după ce se îmbăta, devenea tandru şi sfătos. Când eram copil mi-l doream totdeauna beat, pentru că atunci îmi cumpăra lucrurile de care aveam nevoie. Îmi dădea tot felul de sfaturi şi învăţături imposibil de aplicat în practică. Când am crescut mai mare, sfaturile lui căpătau o conotaţie filosofică care mă depăşea. „Femeile sunt ca merele, unele bune, altele frumoase”, zicea el. „Bune şi frumoase nu există ?” l-am întrebat. „La mere e posibil”. Dilema interior-exterior e veche. Oamenii vor să arate afară ce au sau ce şi-ar dori să aibă înăuntru. Zorzoane multe în afară dovedesc o sărăcie condamnabilă în interior. Lupta nu e să depăşeşti limitele interioare, ci limitările exterioare. Un umorist spunea că ambiţia femeii e să fie cântărită şi să fie găsită uşoară, un fel de „mene mene tekel upfarsin” pe dos şi asta dacă nu se poartă rubensian. Suntem nemulţumiţi de nasul, sprâncenele, culoarea părului, culoarea ochilor, picioare, degete, unghii, de fapt am vrea să fim altcineva şi încercăm să ne corectăm imaginea. Medicii o duc bine pe seama noastră şi, cu cât timpul trece, panica se instaurează cu tot mai groteşti experimente. Liinguri, lipoabsorbţii şi alte procedee chirurgicale ne fac să fim tot mai ridicoli, pentru că nu poţi face liing la certificatul de naştere. Frumuseţea trebuie să fie cea a Bibliei, a omului ascuns al inimii, un suflet nobil, blând, altruist şi aici nu e loc de operaţii estetice, aici e nevoie de om nou, de o naştere completă. Femeile se masculinizează, bărbaţii se efeminează, pentru că aşa fiecare scapă cu laşitate de obligaţii şi îndatoriri. Pierderea identităţii naşte oameni fără ideal, fără putere, fără visuri. Lupta pentru a fi băgat în seamă, pentru a ieşi din anonimat duce la excese hilare. Am văzut în Germania, pe un post de televiziune, o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, ce ieşise din 119

Vladimir Pustan

mediocritate făcându-şi câteva sute de găuri, în care pusese câte o verigă sau un şurub. Cam treizeci avea împlântate în limbă. Era un fel de ladă, cu scule şi piese de rezervă, mobilă şi povestea cât de greu îi este să mănânce. Vă imaginaţi că am compătimit-o. Dacă aş vrea să fiu bogat, m-am gândit că ar fi simplu: confecţionând o oglindă care la întrebarea proprietarului „Oglindă, oglinjoară, care e cea mai frumoasă din ţară ?” să răspundă invariabil cu „Tu”. Succesul ar fi garantat şi nu ţin la patent. Cei care doriţi începeţi şi nu veţi regreta ! Această oglindă s-ar face că nu vede cutele şi ridurile („dacă le-aş îndrepta”, zicea o doamnă, „aş avea doi metri şi jumătate”), burta şi chelia. O grămadă de tineri cad azi pradă alegerii prin vedere şi după aceea regretă, pentru că uită că ce se vede cu ochiul de carne e trecător şi minte. Viaţa îşi are legile ei implacabile şi una dintre legi este că timpul lasă urme. Ninge-n păr, brăzdează obrajii, înţepeneşte trupul. Tânăra prietenă de azi este soţia de mâine şi mama cu patru copii de poimâine, de aceea alege înţelept, cu prioritatea spre omul care nu se trece. Dacă eşti un copil a lui Dumnezeu fii mulţumit, fii mulţumită de înfăţişarea ta exterioară, pentru că El nu face rebuturi. Caută să te înnoieşti în fiecare zi în omul dinlăuntru.

120

Dulcele sărut al singurătăţii

Miron al Chitii – vecinul meu Are optzeci şi patru de ani şi a fost cantor la Biserica Ortodoxă vreo douăzeci din ei. A fost la Cotul Donului, a văzut în retragere cum nemţii îi loveau peste degete pe românii care voiau să se urce în camioanele lor, lăsându-i pe mâna ruşilor. Patru ani a stat prizonier, apoi a venit din Rusia pe jos prin zăpadă doar cu ciorapii în picioare pentru că bocanci nu avea. S-a dus în pădure, şi-a a dus lemne şi şi-a făcut casă. Apoi s-a căsătorit. Pe unul din copii la îngropat de zece ani. Un om curat şi respectuos care-mi spune „dumitale”. Stătea pe bancă în uliţă şi ne întreba de una de alta. În urmă cu nouă ani a paralizat. Timp de şapte ani a stat la pat, a mişcat doar ochii şi a băut numai lapte în fiecare zi. O cană de lapte pe zi timp de şapte ani. În urmă cu doi ani, a trimis un nepot să mă cheme la el acasă. Mi-a vorbit cu glasul stins şi rar că noaptea a avut un vis cu Isus şi că trebuie neapărat să se boteze, că Isus i-a spus să o facă, pentru că l-a aşteptat optzeci şi doi de ani. N-am prea avut ce să-i spun, că ştia toată Scriptura. „Dumitale înţelegi”, mi-a spus. Am înţeles şi l-am botezat în numele Sfintei Treimi dintr-o cană cu apă. Cum am terminat rugăciunea cum s-a ridicat din pat după şapte ani de stat cu ochii în tavan şi-a cerut ceva de mâncare spunându-ne că s-a săturat de lapte. Duminica a venit pe picioarele lui la biserica din sat, s-a împărtăşit, apoi a ascultat cântările şi predica şi seara mi-a zis să-l duc la biserica din oraş. L-am dus şi mi-a zis că aici îi place, că e grup de laudă şi închinare şi că se cântă din toată inima şi lui, popa i-a zis când era cantor că în biserică trebuie să se cânte din toată inima. Săptămâna trecută am avut un accident şi mi-am fracturat mâna. Am stat în pat acasă, dar el a auzit că am murit. S-a îmbrăcat 121

Vladimir Pustan

în negru, s-a bărbierit şi a venit încet, încet rezemat în baston la priveghi, cu lacrimi în ochi. Când a auzit că trăiesc, n-a mai putut de bucurie şi plângând mi-a zis: „Dumitale văd că trăieşti”. Am vrut să-i dau un pahar de pepsi, dar mi-a spus că el nu bagă în gură prostii şi, pentru că el e evanghelistul satului, l-am trimis la treabă, să nu piardă vremea cu mine. A plecat şi, ieşind după el în stradă, l-am văzut oprindu-se lângă nişte copii, vorbindu-le apoi despre Isus, rezemat în bastonul din lemn de cireş.

122

Dulcele sărut al singurătăţii

Răsplătirile lui Dumnezeu Psalm 44:17-19 „Toate acestea ni se întâmplă fără ca noi să Te fi uitat, fără să fi călcat legământul Tău: da inima nu ni s-a abătut, paşii nu ni s-au depărtat de pe cărarea Ta, ca să ne zdrobeşti în locuinţa şacalilor şi să ne acoperi cu umbra morţii”. …Nu e greu să treci prin furcile caudine ale pedepsei divine, pentru a nu fi osândit odată cu lumea, când ştii de ce e îngăduită durerea, lipsa şi chiar moartea. Bătut de împăratul Poloniei, Petru Rareş primeşte solul acestuia care-i cere Pocuţia. „Spune la regele tău că nu-i dau nimic, pentru că nu m-a bătut el, ci m-a băut Dumnezeu pentru păcatele mele”, i-a răspuns Petru Rareş, cu conştienţa motivului catastrofei. Greu e atunci când, împotriva logicii omeneşti, Dumnezeu trimite pedeapsa. Nedumerirea fiilor lui Core, întrebările lui Iov, ca un boxer ridicându-se de jos după ce a primit o lovitură interzisă: „Niciodată n-am călcat poruncile”, zice Iov şi „de m-ar încerca aş ieşi curat ca aurul”. Cuvinte grele şi nu ştiu câţi din noi le-ar putea spune. Adică, să te lovească cel pe care-l iubeşti ? „Iubirea ştie, rănile-s mai mari, când dragostea le dă nu duşmănia” scria Shakespeare. Hai să ne uităm puţin la Iosia. La opt ani ajunge rege. Fără copilărie, într-o perioadă agitată, iubit de Dumnezeu, drege Casa Domnului, găseşte cartea Legii, dărâmă toate altarele idoleşti. Prăznuieşte paştele, n-a fost nici unul ca el, nici înainte nici după. Şi drept răsplătire, Dumnezeu îngăduie să i se curme viaţa la treizeci şi nouă de ani la Meghido ucis de faraon Neco (2 Regi 23:29). Samson a ştiut că trebuie să-l vadă pe Dumnezeu drept, chiar fără ochi, nici Iona n-a cârtit în burta balenei şi totuşi întrebarea pentru neliniştea noastră rămâne. De mii de ani se încearcă să se răspundă la ea. 123

Vladimir Pustan

Nu, Dumnezeu nu-i un Dumnezeu care nu ştie ce face, nu e un Dumnezeu crud şi fără inimă. Deosebirea nu e aici, ci e dincolo, dincolo de porţile de aur. Întrebarea rămâne şi nouă ne rămâne să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate răsplătirile Lui neînţelese.

124

Dulcele sărut al singurătăţii

Prioritatea lui Isus Matei 15:32 – „Nu vreau să le dau drumul flămânzi…” Era a doua înmulţire a pâinilor. Lângă Marea Galileii, pe munte, şchiopii, orbii, muţii, ciungii şi alţi bolnavi se înghesuiau să fie vindecaţi. De trei zile Isus predica şi vindeca şi nimeni nu simţea vreo nevoie. Toţi credeau că trecuseră doar câteva minute. Acum, aproape zece mii de oameni se pregăteau să-şi ia rămas bun de la Domnul, pentru că El trebuia să plece în alt loc. Isus presimţea pericolul şi ştia că, atunci când se va despărţi de gloate, peste oameni va veni prezentul cu foamea. Apelul Domnului la cele şapte pâini ale ucenicilor e magnific „Nu vreau să le dau drumul flămânzi…”. O, dacă ar fi cuvintele acestea idealul de viaţă pentru cei ce predică Scriptura de la amvon ! Dacă aşa ar gândi cei ce slobozesc turma în pace la ora doisprezece, duminica ! Dacă aceste cuvinte ar fi motto-ul vieţii celor ce bat la porţile şcolilor de teologie ! V-aţi pus întrebarea, stimaţi confraţi, slujitori de amvoane, cam ce părere au cei din sală despre predicile noastre ? Îmi spunea un frate, odată, că bunul simţ şi răbdarea oamenilor din bănci sunt câteodată singurele noastre secrete în predicare. Oare să aibă dreptate ? Nu e suficient ca oamenii care vin la biserică în beznă să plece în ceaţă. Nu e un progres. Ei trebuie să vadă lumina: „Domnule, noi vrem să-l vedem pe Isus !”. Ei vin nehrăniţi şi trebuie să plece sătui. Sătui nu de program, nu de vendetele noastre de la amvon, de bâlbâielile, suliţele şi reglările de conturi. Săturaţi de Pâinea Vieţii, pentru că singurul parfum plăcut Domnului este cel de transpiraţie de predicator. Mă enervează cumplit faptul că un vânzător de detergent pune mai mult suflet în promovarea produsului decât reuşim noi să punem în ducerea Cuvântului spre inima omului. Sunt mai entuziaşti cei de la Radio-jurnal decât cei ce duc Vestea Bună. 125

Vladimir Pustan

Nu lăsaţi ca să găsească turma hrana principală pe internet, casete, CD-uri. Sunt bune şi acestea, dar Biserica nu poate fi înlocuită cu nimic. „Puneţi foc în predici sau puneţi predicile pe foc !”, spunea cineva. Cred că a sosit vremea să ne legăm cu jurământ că nu vom lăsa poporul să plece flămând spre casă. Faceţi bucurie lui Isus hrănindu-I turma cu bucate alese, ca să aveţi parte de marea răsplată.

126

Dulcele sărut al singurătăţii

Trezirea din somn Era clar ca lumina ochilor Rahelei că Iacov o iubea. Când a văzut-o prima dată şi-a dat seama că ea era aceea pe care o visase la 16, la 18 şi la 20 de ani. O văzuse în reviste, pe stradă, la TV, pe internet. O văzuse cu ochii închişi şi se potrivea perfect. A muncit şapte ani chinuitori pentru ea şi era convins că merită. A aşteptat şi nunta cu nerăbdare. În noaptea aceea Rahela, după obicei, avea văl. Căsătoria s-a consumat şi Iacov era mulţumit. Totul era aşa cum îşi închipuise. Dimineaţa…… Dimineaţa a fost crudă cu el. Când s-a trezit cu ochii lăptoşi de somn s-a simţit privit. Cu ochii miopi, grasă şi ştirbă, Leea îi zâmbea drăgăstoasă. Iacov a fugit afară urlând. O văzuse pe Mama-Pădurii şi încă trăia. Ce putem învăţa de aici ? În primul rând, totul în viaţă se plăteşte. Nu poţi pune o piele de capră pe tine şi să-i spui tatălui tău că te cheamă Esau când pe buletin scrie Iacov. Acum Dumnezeu îi dădea strabism la kilogram. În al doilea rând, nu te poţi căsători cu o imagine când colega ta de bancă vine la şcoală transpirată, taică-său e un beţiv şi maică-sa înjură, profu’ o face „bleagă” şi ea îţi cere 10 000 să-şi cumpere un corn. Rahela nu există în realitate şi nici Leea. Există numai suflete urâte nu şi persoane urâte. Atâtea căsătorii ratate pentru că ei au visat la ceea ce nu există. Au visat Rahele şi după aceea, dimineaţa anilor ce vin le-a adus la marginea patului şi a vieţii, câte-o Leea grasă, mioapă şi neghioabă, de care au divorţat sau nu din cauza copiilor. În al treilea rând în fiecare dimineaţă trebuie să vezi prima dată faţa lui Dumnezeu apoi faţa celui de lângă tine. Atunci Leea va fi cea mai frumoasă dintre femei…

127

Vladimir Pustan

Reflecţii despre ceasul cercetării Se cultivă mult ideea unui Dumnezeu care stă de veghe toată viaţa noastră, ca până în ultima clipă să ne mântuiască. Se mai cultivă o idee liniştitoare, aceea că, oricând, în orice timp al vieţii, inima ta e în stare să răspundă chemării sfinte. După ce ţi-ai rezolvat celelalte lucruri, în ultimele zece minute de viaţă, cu sentimentul datoriei împlinite şi a lucrului bine făcut, te îndrepţi spre cele sfinte, fiind apoi adăugat în pace, strămoşilor. Apropos, Augustin spunea că întoarcerea la Dumnezeu, la bătrâneţe, înseamnă să-I dai Creatorului ce-a mai rămas de la Satana. Nu sună estetic, dar e adevărat. Biblia are o altă filozofie a mântuirii. În adevăr, Dumnezeu emite semnale în fiecare clipă, semnale de iubire şi iertare, dar omul nu are capacitatea de a răspunde la ele în orice timp al peregrinării sale pământene. Scriptura ne vorbeşte despre un ceas al cercetării, care trebuie cunoscut, despre oameni lăsaţi în voia minţii lor blestemate, despre „i-am dat o vreme să se pocăiască”, despre împietrirea inimii, adică un timp al nerăspunsului, al neputinţei, al sentinţei. Isus a fost prins în noaptea de joi spre vineri, cam pe la ora patru. În intervalul celor patru ore, până când a început să urce dealul cu crucea în spate, a avut de-a face cu două figuri proeminente ale vremii: Pilat şi Irod. Doi oameni care aveau putere, care puteau influenţa la rândul lor mult popor, doi oameni care aveau multe lucruri în comun şi care au fost trataţi de Isus în mod total diferit. Ioan ne spune că Isus a răspuns întrebărilor lui Pilat vorbindu-i despre Împărăţie, Adevăr şi despre mărturisire. Adică face evanghelizare cu Pilat. Un al doilea indiciu că Pilat trecea prin timpul cercetării este că soţia lui avusese un vis straniu, profetic şi el putea demonstra atunci că sunt momente în viaţă când e bine să asculţi de sfaturile soţiei. A auzit suficient despre mântuire 128

Dulcele sărut al singurătăţii

şi Mântuitor, dovadă fiind şi inscripţia de pe cruce, inscripţie comandată de guvernator. Luca ne vorbeşte despre tratamentul cu totul diferit la care a fost supus Irod. Acesta s-a „bucurat foarte mult” când l-a văzut pe Isus în curtea sa. Avea multe întrebări să-i pună, le-a pus, dar Isus nu i-a răspuns la nici una din ele. Isus s-a uitat la Irod ca la un cadavru umblător. Ce, ăsta n-avea nevoie de mântuire ? Oricum, Isus s-a întâlnit pentru prima şi ultima dată cu amândoi. De ce tratamente diferite ? Răspunsul trebuie căutat în trecut. Amândoi se întâlneau cu Isus pentru prima dată, dar unul din ei mai avusese de-a face cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu legile Lui, cu cercetarea Lui. Irod îl găzduise în puşcăria sa de sub casă pe Ioan Botezătorul, care în fiecare zi îi striga printre gratii să se pocăiască. Irod asculta cea mai tranşantă evanghelie de la cel mai puternic şi incisiv evanghelist de pe planetă. Şi nu se pocăise, mai mult decât atât, ucisese mesagerul cu mesaj cu tot. Vremea cercetării pentru el trecuse. Dumnezeu nu mai avea alte predici pentru Irod. Poate te-ai pus pe gânduri. Poate nu aşa ţi l-ai imaginat pe Dumnezeu. De fapt e numai una din feţele Lui. El nu se lasă batjocorit şi amânat la nesfârşit. Dumnezeu nu este un abeceu deschis non-stop, gata să împartă binecuvântări în orice clipă. Pocăinţa e ca şi surfing-ul. Trebuie să prinzi valul. Dincolo e numai judecata. Împăratul Iulian care a murit ucis în 363 după Hristos, pe când dorea să dea o lovitură de moarte creştinismului, a întrebat pe un soldat creştin pe care urma să-l decapiteze: „Ce face acum dulgherul din Nazaret ?”. Răspunsul a fost: „Îţi pregăteşte sicriul, împărate, pentru că e un dulgher bun”.

129

Vladimir Pustan

Povestea unui fost Era obosit şi era la sfârşit de drum. Fusese un alergător de cursă scurtă. De ce „fusese” ? Acum stătea sub ienupăr, la umbră şi-şi lingea rănile, lamentându-se în faţa corbilor pustiei, de acum şomeri în cantina lui Dumnezeu. Totul începuse cu Ahab, pentru care era piaza rea de serviciu. Închisese cerul trei ani şi jumătate, băuse apă din pârâu, obosise corbii, înmulţise făina, înviase un copil şi toate acestea în vremea când Obadia deschisese şi el, rivalizând cu corbii, o cantină neautorizată într-o peşteră şi ţinea o sută de prooroci înspăimântaţi cu pâine şi cu apă. Era de fapt singurul prooroc ce nu era în subteran. Umbla liber şi singur din loc în loc. Momentul de glorie îl avusese pe Carmel când biruise ispita de a-şi face poză lângă jertfa aprinsă de Dumnezeu. Tăiase gâtul la opt sute cincizeci de preoţi ai Izabelei, îl durea mâna şi, după biruinţă, nu a mai avut timp de autografe sau să întrebe dacă a predicat bine sau dacă a fost înălţător, că a trebuit să fugă din toate puterile înaintea carului lui Ahab, să aducă ploaia. Îi prinsese bine fuga, adică antrenamentul, pentru că Izabela când s-a văzut fără opt sute cincizeci de mâncăi, a văzut negru în faţa ochilor vopsiţi şi a pus premiu pe capul lui. A fugit şi când n-a mai putut, s-a trântit sub ienupăr şi atât el cât şi Dumnezeu presimţeau sfârşitul. A mai tras Dumnezeu de timp patruzeci de zile dându-i să mănânce şi l-a trimis mai departe. Poate că a intrat în peştera lui Obadia sau poate că Obadia se privatizase şi avea mai multe peşteri. Oricum, Dumnezeu l-a găsit acolo şi l-a întrebat la prezent, iar Ilie i-a răspuns la trecut: „Am fost”. În clipa aceea Dumnezeu se pregăteşte să-l scoată din sistem şi-l pune să mai facă trei lucruri: să ungă pe Hazael împărat în Siria, pe Iehu împărat în Israel şi pe Elisei în locul lui. Apoi, Dumnezeu a pregătit un car şi l-a ridicat la cer, pentru că Dumnezeu nu are nevoie de foşti! 130

Dulcele sărut al singurătăţii

Dumnezeu n-are nevoie de lamentările noastre, de timpul nostru trecut. Pe trecut nu suntem stăpâni, viitorul e în mâna Lui, Dumnezeul slujitorilor se conjugă la prezent. Medaliile se dau în cer, iar lui Avraam, Dumnezeu îi spune la nouăzeci şi nouă de ani să fie sfânt şi să-şi vadă de treabă. Istoria îi e plăcută lui Dumnezeu doar dacă prinde în mintea noastră contururi pedagogice. Aud în fiecare zi despre minunile, vindecările, bucuriile, părtăşiile trecute. Conjug pe Dumnezeu doar la trecut ca pe Ilie şi cu cât aud mai des cântarea „Mai adă Doamne acele vremuri din trecut” mă simt tot mai apăsat păstorul unei generaţii de rataţi al căror singur merit este de a fi nepoţii foştilor. Deznădejdea care i-a cuprins pe cei cu gel pe cap, vecină cu nelucrarea şi cu tot soiul de complexe, mă face să-mi doresc mai repede un car care să-mi lase ienupărul şi peştera la vale. Dumnezeu mă vrea prezent şi singurul zgomot care-I place este cel al tropăitului alergătorului de cursă lungă.

131

Vladimir Pustan

Trupele de geniu ale lui Dumnezeu Barca era să se scufunde de atâta greutate de peşte. Petru s-a îngrozit când l-a auzit pe Ioan strigând că este Domnul şi a sărit în apă. Când am citit copiilor mei întâmplarea, întrebarea firească a fost „Barca cine a adus-o la mal ?”. Le-am spus că ceilalţi aduc bărcile la mal. Biserica are nevoie de carismaticul Petru, de vizionarul Ioan, dar fără vâslaşi lucrarea lor e scurtă. Oamenii din rândul doi, vioara a doua, neştiuţii şi ştiuţii, postul, rugăciunea, dărnicia, vizita la spital, strângerea de mână, zâmbetul, floarea, ascultarea fac frumuseţea Bisericii lui Hristos. E atât de maiestuoasă înaintarea cavaleriei, e atât de spectaculoasă, dar fără trupele de geniu războiul nu poate fi câştigat. Ei vin mai târziu cu pontoane, poduri, ciment, bucătării, scări, ateliere de depanat şi nimic nu-i romantic acolo. Ei deschid drumuri, aduc resurse, combustibil, înlesnesc înaintarea. Când am fost în armată, nu ştiu să se fi cerut cineva voluntar la trupele de geniu. Să te ceri voluntar la terasamente şi betoniere, la încărcat trenuri de marfă cu echipament, eventual doar sinucigaşii sau masochiştii puteau cere asta. Eu cred că e cea mai plătită muncă de către Dumnezeu. Atâţia şomeri spirituali se plâng că n-au de lucru, când de fapt nu vor la geniu sau nu li se spune de importanţa şi frumuseţea muncii din spate. Un sentiment atât de liniştitor îl am atunci când găsesc biserica lucind de curăţenie, florile pe masa Cinei, uşierii la locurile lor, corul cu cântarea învăţată, învăţătorii la copii, grupele de susţinere în rugăciune, personalul administrativ, cei de la înregistrări şi sunet şi toţi trag barca la ţărm pentru că barca e Biserica. Am întâlnit atâţia oameni minunaţi care, înţelegându-şi menirea, îmi spuneau „Nu vă îngrijoraţi de maşină, vin eu cu dumneavoastră”, „Suntem o grupă care postim în fiecare 132

Dulcele sărut al singurătăţii

luni pentru Biserică”, „Fac eu mâncarea pentru evanghelizare”, „Lemnele pentru iarnă le pun eu la dispoziţie”, „Dacă e nevoie de casa mea pentru rugăciune, contaţi pe ea” şi în fiecare zi văd înălţându-se monumente de dragoste demonstrată. Cei cu barca au venit mai încet şi au ajuns mai târziu la mal. Nu pentru că nu-L iubeau la fel de mult ca Petru, ci pentru că ei s-au simţit responsabili să tragă barca la ţărm. Peştii i-au adus ei. De fapt, trupele de geniu, prin felul lor de viaţă, atrag alţi oameni la Hristos. Lumea s-a săturat de vedete şi omul din lume pricepe că Biserica lui Hristos nu are scaune de senatori, ci cruce şi jug. Viaţa trupelor de geniu se împleteşte cu jertfa, pentru că ce jertfă îţi trebuie mai mare decât aceea de a lucra neştiut pentru lărgirea Împărăţiei. Tuturor geniştilor, cu dragoste, un vers al lui Tagore : „Să-i mulţumeşti făcliei pentru lumina sa, dar nici pe cel din umbră ce-o ţine nu-l uita”.

133

Vladimir Pustan

Pământul deocamdată Genesa 10:25 – „Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg, numit aşa pentru că pe vremea lui s-a împărţit pământul” Peleg a intrat în istoria biblică fără vreun alt merit decât acela că a trăit pe vremea când pământul suferea o transformare majoră. Era parcelat, ţăruşat, prins în coli funciare, testamente, acte de proprietate, era tras cu plugul în răzoare şi păzit straşnic cu puşca. Apărea un nou tip de om, un fel de Ion al Glanetaşului biblic, dar pericolul nu-l reprezenta el. Pe acesta îl întâlnim în tribunale, judecându-se cu fratele lui pentru o brazdă de pământ, îl întâlnim în puşcărie după ce l-a lovit pe vecin în cap pentru un pârleaz, îl vedem prin spitale, sătul de viaţă, după ce a încercat să smulgă recolta dintre mărăcini şi n-a reuşit. El nu e periculos, pentru că moare în istorie fără să o influenţeze. Filosofia sentimentului de proprietate absolută a dus, după împărţirea pământului, la turnul Babel, pentru că omul ştia în subconştientul lui că oricât de multe acte de proprietate ar avea, nu el e proprietarul şi astfel prin turn a vrut să se scape de statutul de arendaş, dând la o parte Proprietarul. Creştinismul a încercat să adune iarăşi pământul la un loc pentru a face bine şi Biserica Primară a început să-şi vândă pământul pentru lărgirea Împărăţiei. Experienţa n-a reuşit, pentru că Anania şi Safira puteau fi clonaţi în fiecare zi şi înmormântările puteau fi mai dese decât convertirile. Comunismul s-a născut din încercarea lui satan de a imita creştinismul, spune Tozer, dar diavolul nu e suficient de înţelept, dacă nu ţine cont de greşelile istoriei. Asta nu o scriu pentru că sunt convins că el, comunismul a murit. Îl văd în fiecare zi regretat de fraţii mei, îl văd în Biserică, unde marea masă de enoriaşi trăieşte pe spinarea a vreo zece la sută ce dăruiesc cele materiale, îl văd în înapoiere şi în zâmbetul preşedintelui de la Cotroceni. 134

Dulcele sărut al singurătăţii

Atunci care e problema ? Problema este confuzia valorilor. Din cauza lui Peleg mulţi confundă pământul cu cerul, timpul cu eternitatea, sexul cu iubirea, banii cu puterea, biblioteca cu înţelepciunea, cuptorul cu microunde cu civilizaţia, manelele cu muzica. Investim timp, nervi, viaţă în lucruri, ne certăm pentru pământ şi habar n-avem cât de puţin ne trebuie. În evanghelia după Luca, în capitolul doisprezece, vine unul la Isus şi-L întrerupe din predica despre Duhul Sfânt şi despre suflet şi îi cere să meargă la el acasă să-i măsoare pământul, pentru a face dezmembrarea între el şi fratele lui. Vădit incomodat şi mânios, Isus îi spune că el n-a venit să ne împartă pământul, El a venit să ne împartă cerul. Parafrazând versetul de început, putem concluziona: „Dumnezeu a avut un fiu numit Isus, pentru că pe vremea Lui s-a împărţit cerul”.

135

Vladimir Pustan

Priveşte înapoi cu mânie N-am reuşit să-i văd ochii pentru că prima dată mi-a scris. O poveste simplă liniară, nespectaculoasă. La 26 de ani s-a grăbit şi s-a îndrăgostit. El era deştept şi frumos, părea om de treabă şi de viitor. Au hotărât să se căsătorească şi n-au mai aşteptat până după nuntă. După seara aceea el n-a mai iubit-o la fel… Ea a simţit că ochii lui nu mai sunt calzi şi adânci, ci aveau reflexe de oţel suedez. I-a spus că e vinovată şi el se simţea acum vinovat . A ocolit-o cât a putut. Ea a cântat în continuare în Biserică, ca să nu se observe. Lacrimile curgeau pe obraz, pe buze sărate şi crăpate. Timidă, s-a apropiat într-o vineri de el şi i-a şoptit că e însărcinată. El s-a enervat cumplit, a răcnit la ea, a făcut-o „proastă” şi i-a spus că dacă află părinţii e prăpăd, dacă se află în biserică, e calamitate şi-i periclitează viitorul spiritual. Să facă ea ce va şti. „Dacă mă iubeşti rezolvi problema”. Şi ea l-a iubit… Când a ieşit din cabinetul doctorului, după ce i-a plătit 250 000 lei, a plâns pe o bancă în parc până n-a mai putut. Nu-i mai rămăsese nimic, decât dragostea lui. Dar el i-a zis la telefon să plece, să nu o mai vadă. A hotărât să plece într-o ţară îndepărtată, rece şi întunecată. A stat pe pod şi-a aşteptat să vină trenul şi să sară în faţa locomotivei. Mi-a dat telefon şi-a plâns şi mi-a spus că sare în faţa trenului de două. Am rugat-o să aştepte până la trenul de patru ca să câştig timp. Apoi, până la trenul de şase. Şi mi-a închis telefonul după ora cinci. Şi n-am mai ştiut nimic. …Când scriu aceste rânduri e vineri seara şi beau Pepsi şi rod cu dinţii capătul pixului. Dacă nu ar fi fost păcatul de dinainte, dacă nu ar fi fost mâna brutală a doctorului, dacă nu ar fi fost trenul, totul ar fi fost o telenovelă ieină. Aşa, e dramă cu gust de toamnă, când la 26 de ani priveşti totul înapoi cu mânie. 136

Dulcele sărut al singurătăţii

Mânia chipului care se iveşte în oglinda băii. Mânia amară a falimentului şi a obsesiei că puteai fi totul şi eşti nimic, că puteai avea totul şi n-ai nimic, că singurul orizont este al trenului ce urmează să sosească … Şi care nu-i trenul vieţii…. Nu-i prea mare preţul ?

137

Vladimir Pustan

Gânduri despre bunătatea lui Dumnezeu Îl tratează pe Nicodim, ce vine la El noaptea, plin de frica ruşinii, ca şi pe Zacheu ce se face de râsul târgului, urcându-se ziua în amiaza mare într-un copac. Vorbeşte femeii prinse în preacurvie la fel de cald şi iubitor ca mamei Sale, Maria, numindu-le pe amândouă „Femeie”. Are aceleaşi cuvinte bune pentru samariteanca cea cu mulţi bărbaţi şi neînţelegătoare, ca pentru Maria din Betania care stătea la picioarele Lui şi-i sorbea cuvintele. Spală cu acelaşi drag picioarele hotărâte ale lui Ioan, picioare hotărâte să rămână lângă crucea Lui, ca şi picioarele trădătoare ale lui Iuda, picioare pline de silnicia argintului. Soldaţii Îl batjocoresc, Îl lovesc şi-L duc în bice până în vârful dealului, îi bat cu brutalitate cuie în mâini şi în picioare şi El se roagă pentru ei: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”. Tâlharul îl înjură, motivat şi de tovarăşul lui şi Isus îl duce în rai. Omul ăsta, faliment total, nedus la biserică, fără botez şi cateheză, este simbolul excepţiei. Şi Domnul o face cu bucurie pentru el. Ucenicii îl părăsesc, deşi fiecare s-a jurat că va rămâne aproape. Fug toţi, laşi şi neajutoraţi şi după înviere, în loc să-i mustre şi să-i beştelească, le zice, bun: „Ne întâlnim în Galileea”, adică „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Iudeii, cei din neamul Lui, îi cer sângele şi-L ucid, dar El zice că singur îşi dă viaţa, nimeni nu i-o ia. Petru se leapădă, dar Domnul îi dă încă o şansă şi face din el predicatorul plin de forţă al Cincizecimii. Putea să vindece leproşii de la distanţă, ca pe fiul nobilului, dar n-a făcut-o aşa, ci altfel, punându-şi mâinile peste ei, identificându-se cu fiecare, nefiindu-i frică de contaminare. Când mă gândesc ce Dumnezeu bun avem şi când mă gândesc că trebuie să seamăn cu El, m-apucă disperarea. De aceea 138

Dulcele sărut al singurătăţii

probabil sunt puţini aceia care înţeleg de ce cerul va fi aşa de puţin populat. Speranţa mea este că ce-i cu neputinţă la mine la El este posibil…

139

Vladimir Pustan

În faţa holocaustului Trei oraşe… Sodoma, un conglomerat de oameni ce trăiau în cinci cetăţi. Păcatul era strigător la cer pentru că era protejat de constituţie. Lot era acolo cu sufletul căzut de întristare şi de neputinţa de a ieşi din cetate. Probabil că era magistrat, pentru că şedea la porţile oraşului făcând politică. Homosexualitatea era orientarea sexuală predominantă. Ninive, cetatea asiriană puternică şi sfidătoare, putând adăposti aproape două sute de mii de oameni, trăia păcatul mândriei şi aroganţei. Erau invincibili şi cruzi, prizonierii erau măcelăriţi sălbatic, inspirau o groază paralizantă. Ierusalim, cetatea lui David, împlinea atunci o mie de ani de existenţă. Cucerit de romani, Ierusalimul se mândrea printre lacrimi cu o religie bazată pe jertfa necurmată şi pe o teologie pusă la punct. Făţărnicia religiei exterioare cucerise pe învăţători în aşteptarea unui Mesia militar. Acum era tulburat de predicile fiului dulgherului din Nazaret. Trei oameni… Avraam, un om fără complexe în faţa lui Dumnezeu, cu care avea o relaţie tovărăşească şi de nezdruncinat, ieşit din Ur şi apropiindu-se de sfârşitul aşteptării promisiunii. Iona, prooroc cu paşaport de serviciu, naţionalist înfocat, om dintr-o bucată, gata să moară pentru libertatea ţării sale, mânios şi voluntar… Isus, venit de undeva din cer, în pântece de fecioară, născut în grajd, crescut cu pâine şi cu apă obişnuită, predicator de la doisprezece ani, prieten cu Templul. Ce aveau cele trei oraşe în comun ? Păcatul… În unul predomina păcatul sexual, scârbos şi nenorocit, în altul păcatul încrederii în forţă, mândria sabiei şi-a zidului înalt, în celălalt, păcatul făţărniciei şi al religiei fără conţinut. 140

Dulcele sărut al singurătăţii

Mai aveau cele trei oraşe , pronunţată o sentinţă clară asupra lor: holocaust. Ardere completă a judecăţii divine. Trebuiau să piară prin foc şi pară, pentru că Dumnezeu este drept. Ce aveau cei trei oameni în comun ? Toţi umblau cu Dumnezeu şi toţi cunoşteau planurile de viitor ale Celui din cer. Ştiau de judecată, ştiau de ultimatum. Cum au reacţionat ? Avraam s-a pus cruce, semănând cu Hristos: „Nu Doamne, să nu faci asta. Nu se poate ca toţi să fie păcătoşi, trebuie să fie şi ceva sfinţi pe-acolo”. A negociat cu Dumnezeu până când şi-a dat seama cu durere că nu-s nici zece pe cinci cetăţi, adică doi pe cetate, limita dumnezeiască a mijlocirii. În faţa holocaustului, Iona s-a bucurat şi şi-a luat bilet spre Tars. A considerat că Dumnezeu trebuie să facă dreptate fără pic de milă. Sosise clipa răzbunării. Era mulţumit, voios şi sărea în sus de bucurie la gândul oraşului ars. Isus a plâns pentru Ierusalim. Plânsul Celui ce-l vedea pe Titus Vespasian dărâmând cetatea, ce vedea milioanele de evrei împrăştiaţi prin lume, arzând în crematoriile lagărelor de concentrare, orbi în faţa lui Mesia. Plânsul Celui neînţeles, a Celui respins. Unul a mijlocit, altul s-a bucurat, ultimul a plâns. Cu urechea ciulită la clopote, în oraşul nostru se spune uşurat: „Bine că bate la reformaţi”, „S-a mai dus un romano-catolic în purgatoriu”, „N-a bătut clopotul, deci e sectant penticostal”. Atunci parcă-l văd pe Iona. Trăiesc cu senzaţia ciudată că Iona s-a clonat cel mai mult în semenii mei. O atitudine dezinteresată în evanghelizare, un sentiment de automulţumire că ai ajuns la cunoştinţele suficiente, că ceilalţi îşi merită soarta. Puţini Avraami mai sunt şi din ce în ce mai puţini cei ce plâng ca Isus. Trei cetăţi, trei oameni, trei atitudini…

141

Vladimir Pustan

Despre cer şi pământ Ne este tot mai dragă viaţa. Încercăm s-o prelungim nefiresc, căutând cu disperare leacuri miraculoase, elixirul de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Privim cu groază orice înmormântare, ascultăm cu inimile obosite predici tot mai puţin convingătoare despre viaţa de dincolo. Ne numărăm cu îngrijorare zilele şi orice aniversare ne umple de melancolie. Trăim un creştinism care se agaţă cu disperarea lianei bolnave de ziua de azi, creştinism ce trăieşte totul pentru prezent, un creştinism decadent şi molatic. Nu putem înţelege cum un arab sau o cecenă au ca singur gând să se nască, să aibă repede o copilărie plină de privaţiuni şi atunci când tinereţea e în floare să-şi pună o centură cu dinamită în jurul mijlocului şi să se arunce în aer cu vreo douăzeci de duşmani, cu sentimentul mulţumitor al datoriei împlinite. Am fost în Maramureş la o biserică baptistă; erau optsprezece fraţi de toţi şi când am ieşit de la program am văzut aproape o mie de oameni coborând de pe un deal: „Ce-i cu ăştia ?”, am întrebat. „Nimic, vin de la slujbă. Sunt martori ai lui Iehova”, mi-a zis unul din fraţi. I-am înţeles. Când ai casă cu trei etaje, maşină de maşină, piscină şi cont gras ca un porc de Crăciun, nu-ţi mai vine să le laşi baltă şi să pleci spre veşnicie, indiferent unde ar fi aceea. Adică nu ai da siguranţa unei vieţi amărâte pe nesiguranţa unei veşnicii tulburătoare. Adică nu ai da cioara din mână pentru pasărea de pe gard. Am ţinut câteva predici cu frumuseţea raiului şi-am vorbit despre porţi de piatră preţioasă, străzi de aur... N-au avut efect. Atunci am încercat câteva despre chinurile iadului, smoală, draci cu frigări, folosind şi poze. Nici acestea nu au reuşit să îngrozească. Mi-am dat seama că trebuie să încep un ciclu de predici cu titlul: „Zece reţete pentru succes” sau „Cinci paşi spre bunăstare” 142

Dulcele sărut al singurătăţii

sau „Cum să te îmbogăţeşti în trei sute şaizeci şi cinci de zile” şi cred că biserica ar fi plină. Sunt câteva lucruri care trebuie preţuite pe pământul acesta. Toamna bunăoară. În cer nu va mai fi toamnă să moară frunzele. Apusul de soare, alt lucru. În cer soarele nu va mai apune niciodată. În rest, să nu vă pară rău de nimic din ce veţi lăsa. Pământul acesta va arde, Dumnezeu îl va preface în torţă ca să aibă cu ce aprinde marea, şi veşnica flacără olimpică, unde se vor desfăşura întrecerile iadului.

143

Vladimir Pustan

Şmecheria de la urmă Un prieten al Cireşarilor mi-a scris ca să vadă punctul meu de vedere cu privire la semnul fiarei şi la vremurile apocaliptice. Eu am crescut în biserică şi copilăria mi-a fost marcată de predici, cântări şi poezii care puneau accent pe vremurile viitoare. Poziţia bisericii în care am crescut era posttribulaţionistă, adică Biserica va trece prin necazul cel mare, fiind răpită după. Atât de grozav erau zugrăvite chinurile la care va fi supusă Biserica, încât stăteam înspăimântaţi, iar nopţile ne erau tulburate de coşmaruri. Mă vedeam în faţa semnului cu mama de mână. A trecut ceva timp până să mă dumiresc. Ceva lipsea din predici. Lipsea cerul şi bucuriile viitoare. Cei ce predicau necazul, fără cer, erau sadomasochişti. Era un fel de Ev Mediu întors pe dos. Fiara era cu multe capete, iar semnul era desenat pe metal înroşit în foc ce era pus pe frunte. Iar a trecut timpul… Biserica pe care o cunosc acum e pretribulaţionistă sau nu mai ştie nici ea cum e. Unii cred că Hristos va veni înaintea necazului cel mare, alţii după. Cert este că nu se mai predică despre necaz. Dar nici despre cer. Oamenii nu se mai înfricoşează de fiară şi nu se mai extaziază cu gândul la paradis. O masă amorfă şi plictisită cu solutii materialiste. Fraţii din America s-au speriat în urmă cu 10 ani de nişte predici apocaliptice. Ştiţi ce au făcut ? Şi-au adunat conserve şi mâncare împachetată în vid, îngrămădind totul în magazii, să le ajungă pe 7 ani de necaz. Şmecheria diavolului constă în regie. Adică, oameni buni, priviţi la cipurile din urechile vacilor, la numerele de cod de pe produse, la cele de pe carduri şi cărţi de identitate şi înfricoşaţi-vă ! Îngroziţi-vă, dar mai ales filosofaţi pe tema aceasta. Pierdeţi vremea în discuţii sterile, în certuri aprige de la amvon. Deslegaţi 144

Dulcele sărut al singurătăţii

taina trâmbiţei, a lui 666, a Armaghedonului, adunaţi conserve, numai să nu vă pocăiţi. Sau dacă o faceţi, să o faceţi de frică şi nu din dragoste de Dumnezeu. Normal că nu-mi place să ştiu că celularul meu e ascultat, că sunt înregistrat într-un număr, că totul e pe computer, că viaţa mea e verificată, scanată, amprentată. Dar nu eu fac jocurile… Eu cred cu tărie că Hristos va veni înaintea necazului cel mare, că-i va lăsa jos pe toţi penticostalii şi baptiştii nepocăiţi, să-şi mănânce conservele cu mâini pline de cipuri, stând la taclale cu fraţii adventişti care le vor explica încă o dată despre Papă, Duminică şi altele. Oricum, lumea aceasta e un grajd şi oamenii deja sunt vite cu cipuri. Priviţi la cer ! Acolo e casa noastră. Maranatha !

145

Vladimir Pustan

Sărutul lui Iuda Bălos sau uscat ca vântul de septembrie, strivind buzele trădate sub antarctica ipocriziei, sărutul lui Iuda capătă valenţe filosofice. Oameni cu două feţe şi nici una adevărată ascunse sub zâmbetul machiavelic, se târăsc şerpeşte spre sufletele noastre furându-ne încrederea. Agăţându-se ca o iederă otrăvită de inima fratelui, aşteaptă momentul uciderii cu premeditare prin glonţul pervers al împuşcăturii pe la spate. Arginţii din buzunar primesc reflexe de mare înfuriată vestind scufundarea. De fapt arginţii nu miros decât a despărţire. Prieteni pierduţi, iubiri neînţelese, trădări sub clar de lună gârbovă. O fostă studentă îmi povestea, cu buze arse de fortral, aşteptând ca metastaza să-şi desăvârşească purgatoriul, cum în vremea şcolii şi-a vândut prietenii creştini, securităţii. Un tată cu fiul fugit de-acasă prinsese culoare de albastru de Voroneţ încercând să înţeleagă sărutul din ultima seară. Soţul tânăr, cu ochii holbaţi în năuceală, căuta greşeli ascunse prin buzunarele monotoniei familiale pentru a explica trădarea soţiei. Privind în toamnă moartea fără noimă a frunzelor, mă zbat să scap de saliva trădării din vară, când prietenii se despart în orizontul fetei morgana. …Încep să-l înţeleg pe Iuda. Oameni ca el se nasc zilnic. Nevoia de trădare, resimţită de sufletul sălbatic ca un drog puternic, îşi cere dreptul. Şi Iuda s-a grăbit să-l vândă pe Isus, pentru că atâţia alţii stăteau la rând, nerăbdători să-şi umple buzunarele cu arginţii sângelui supt. Iuda a fost mai rapid decât ceilalţi, a ajuns primul, a sărutat, a aruncat banii, a avut mustrări şi a ajuns la sfârşitul maratonului îndoliat, având drept premiu în vecii-vecilor amin, spânzurătoarea… 146

Dulcele sărut al singurătăţii

147

Vladimir Pustan

ORGANIZAŢIA “CIREŞARII” str. Ep.Mihail Pavel, nr.7, ap.1 Beiuş, jud. Bihor, România O.P. Beiuş C.P.7 tel: 0259/438007 sau 0726/628821 e-mail: [email protected] http://www.ciresarii.ro

148

Dulcele sărut al singurătăţii

149

Vladimir Pustan

150

Dulcele sărut al singurătăţii

151

Vladimir Pustan

152