Duhovnicul de Taina

DUHOVNICUL DE TAINĂ simple secvenţe de viaţă

1

Editura CRISTAL – CONCEPT Iaşi str. Oancea nr. 1, bloc D12, ap. 18 telefon / fax: 0232/ 270531; 0745/971192 E-mail: [email protected]

Consilier editorial: TRAIAN D. STĂNCIULESCU Tehnoredactare: LEONARD LUNGULEAC Coperta: ARITIA POENARU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STĂNCIULESCU, TRAIAN D. Duhovnicul de taină – simple secvenţe de viaţă / Traian D. Stănciulescu – Iaşi: Cristal-Concept, 2004 Bibl.; ISBN 973-85180-6-7 577.52

2

Traian D. Stănciulescu

DUHOVNICUL DE TAINĂ simple secvenţe de viaţă

Editura CRISTAL – CONCEPT Iaşi 2004

3

Părintelui GHELASIE GHEORGHE, Duhovnic de Taină Cerească, Prieten de Lumească Înţelegere. TRAIAN D. STĂNCIULESCU (n. 1951) este absolvent al Institutului de Arhitectură «Ion Mincu» (Bucureşti) şi al Facultăţii de FilosofieIstorie (Iaşi), doctor în filosofie (specializarea logică şi semiologie). În prezent este profesor titular la Catedra de Logică şi Filosofie Sistematică a Universităţii «Al. I. Cuza» Iaşi (promotor al cursurilor de semiotică, hermeneutica formelor simbolice, filosofia creaţiei ş.a.) şi cercetător ştiinţific principal (CP I) în cadrul Institutului Naţional de Inventică Iaşi. Coordonează lucrări de doctorat în domeniul semioticii şi al creatologiei. Este membru al AISS-AIS (Asociaţia Internaţională pentru Studii Semiotice), al IUAES (Uniunea Internaţională pentru Studii Antropologice şi Etnologice), al AOŞR (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România), vicepreşedinte al ANATECOR (Asociaţia Naţională pentru Terapii Complementare din România), membru al Academiei Regale pentru Terapii Complementare din Sri-Lanka şi Alma-Ata. A efectuat studii de specializare profesională în Grecia, Finlanda, Italia, Germania, a publicat peste 120 de studii în volume şi reviste de specialitate din ţară şi străinătate, a participat la peste 200 de manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, a coordonat şi colaborat la realizarea a opt contracte de cercetare ştiinţifică. A semnat 15 cărţi în calitate de autor sau coautor, printre care: O cale a raţiunii către Dumnezeu? (1990); Viaţă înaintea vieţii? (1991); Miturile creaţiei: lecturi semiotice (1995); Tratat de creatologie (1998, coordonator / coautor); Introducere în filosofia creaţiei umane (1999); Întrebările filosofiei (volumul 1-2 / 2001); Metamorfozele luminii (în colaborare): Biofotonica, ştiinţă a complexităţii (volum 1 / 2001); Introducere în teoria “laserilor biologici” (volum 2 / 2001); Fundamente biofotonice ale conştiinţei (volum 3 / 2003), Terapia prin lumină (2003); Signs of light (2003); Semiotics of light (2003); Forţa vitală (2004). Pentru activitatea ştiinţifică şi publicistică desfăşurată a fost distins cu: Medalia de Aur “Henri Coandă”, acordată de Societatea Inventatorilor din România (1996); Premiul “Constantin RădulescuMotru” al Academiei Române (1997).

4

PREAMBUL LA O CARTE A ÎNTÎLNIRILOR STELARE “Viaţa este «Auto-reproducere de Sine». Ce nu se «Auto-reproduce» nu are Viaţă. Mişcarea este un «mod de transpunere» a Auto-reproducerii. Auto-reproducerea este «MEMORIA directă a Vieţii» şi Mişcarea este «Transpunerea în mod propriu» a MEMORIEI de Re-producere. De aceea noi vedem orice «mişcare» în «Memorialul ei» şi orice Memorial îl vedem în Taina Auto-reproducerii, care este însăşi VIAŢA...” Ghelasie Gheorghe Soseşte un TIMP cînd nevoia spiritului uman de a-şi rememora istoria devine imperioasă. A înţelege semnificaţia ÎNTÎLNIRILOR STELARE care au influenţat această istorie, întîlniri care vin poate de dincolo de lumesc pentru a marca esenţial destinul omenesc şi pe care doar moartea le poate înstrăina, reprezintă SCOPUL implicit al scrierii de faţă: a înţelege că fiecare simplă secvenţă de viaţă “stă pentru” întregul vieţii umane, că existenţa individului care devine “stă pentru” devenirea însăşi a umanităţii. Peste tot, SEMNE pe care trebuie să le citim. 5

Să recuperăm, cu acest gînd, semnele unei “prietenii stelare” admirabil consemnate de Friedrich Nietszche în “Ştiinţa veselă”: "Am fost prieteni şi ne-am înstrăinat. Dar e bine şi aşa şi nu trebuie să ne ascundem faptul şi să-l acoperim, ca şi cum ne-am ruşina din pricina asta. Sîntem două corăbii şi fiecare îşi are ţelul său şi calea sa; ne putem, desigur, încrucişa şi celebra împreună o sărbătoare, cum am mai făcut – atunci bravele corăbii stăteau atît de liniştite în acelaşi port şi sub acelaşi soare, încît părea că ajunseseră la ţintă şi avuseseră acelaşi ţel. Dar apoi forţa atotputernică a misiunii noastre ne-a despărţit din nou, împingîndu-ne spre mări şi ţărmuri diferite, şi poate că nu ne vom mai vedea nicicînd – poate că ne vom vedea, dar nu ne vom mai recunoaşte, felurite mări, feluriţii sori ne-au schimbat! Că a trebuit să ne devenim străini este o lege deasupra noastră, tocmai de aceea trebuie să ne datorăm mai mult respect! Tocmai de aceea gîndul prieteniei noastre trecute trebuie să fie mai sfînt! Există probabil o uriaşă curbă şi cale stelară nevăzută, în care potecile şi ţelurile noastre atît de diferite sînt poate incluse ca mici bucăţi de drum – să ne ridicăm la înălţimea acestui gînd! Dar viaţa noastră este prea scurtă şi vederea noastră prea slabă, ca să putem fi mai mult decît prieteni în sensul acestei sublime posibilităţi. Şi atunci să credem în prietenia noastră stelară, chiar dacă ar trebui să ne fim duşmani pe pămînt". Friedrich Nietzsche [1990: 279] 6

Acesta a fost textul care – primit cîndva de la un tînăr şi drag “spirit de lumină” – mi-a stimulat nevoia de a-mi recupera şi onora eu însumi “întîlnirile stelare”. Este ceea ce fac acum – ca preambul al unei mai ample viitoare cărţi – pentru a (re)configura în termeni subiectivi personalitatea unui ÎNALT SPIRIT ROMÂNESC: Părintele GHELASIE GHEORGHE, de la Mînăstirea Frăsinei. * *

*

...Era TIMPUL cînd spiritul omenesc începea să reînveţe ZBORUL, să se bucure deplin de ceea ce prin Naşterea Primordială în totalitate i s-a îngăduit: libertatea de alegere. Era TIMPUL cînd intelectualul României postdecembriste se bucura copilăreşte, deplin, de întîlnirea palpabilă cu IDEEA. Era TIMPUL în care omul însetat de SACRU începea să pipăie cu privirea, cu vadă cu palmele, să înţeleagă cu toată fiinţa sa ceea ce şoaptele “Învăţătorului Lăuntric” de mult îi sugeraseră că trebuie să fie: EXISTENŢA LUI DUMNEZEU, “Cascadă” a CuvîntuluiLumină rostogolită peste lume, “Fluviu” al Spiritului Înalt curgînd în tăcere peste viaţă, şansă de înnobilată întoarcere a omului la ORIGINE, prin “Havuzul” Marii Iubiri. Pe toate acestea, le recuperam atunci, cu setea cu care o făcuse cîndva şi Lucian Blaga, “POET AL LUMINII” atît de drag mie... 7

Capitolul 1 DE DINCOLO DE VEDERE, CUVÎNTUL Într-o atare înălţată stare – ca să nu-i spun “euforică” – mă aflam atunci cînd mi-a căzut sub ochi Cea Dintîi Carte a Părintelui Ghelasie Gheorghe: “Memoriile unui isihast” [1991]. Se afla pe tejgheaua uneia dintre tonetele cu cărţi pe care zilnic le răsfoiam în drum spre Universitate, spre a descoperi noutăţile din sfera “literaturii esoterice” abia aduse de la Bucureşti. Ţin minte că broşura aceea simplă, cu copertă puţin atrăgătoare (pe vremea aceea, setea de conţinut nu îngăduia prea multă zăbavă asupra formei exterioare), mi-a generat de la bun început o senzaţie de stranie atracţie. Nu ştiam foarte bine de ce... Semnul dintîi al unei “astrale întîlniri”... * Isihasmul îmi era cunoscut din exegezele deja publice ale lui Vasile Andru. Se cultiva în aceste rafinate exegeze o viziune intelectualistă, o recuperare mai degrabă “ştiinţifică” sau “filosofică”, o înţelegere mai mult “analiticexperimentală” decît una “iniţiatic-experienţială”. Or, pentru întîia oară deschizînd o carte, am simţit în ea experienţa “lucrului viu”, puterea trăirii proiectată în Cuvîntul-Faptă: TRĂIREA MISTICĂ. Am răsfoit-o doar o clipă şi am pus-o cu grijă în geantă, avînd sentimentul clar că port cu mine însuşi MISTERUL. 8

“Cel mai tulburător adevăr al vieţii noastre”, cum îl considera Albert Einstein ca fiind, “hrana harică” pe care aveam s-o descopăr mai tîrziu în experienţa Părintelui Ghelasie, misterul îşi făcea explicit loc în viaţa mea spirituală. N-am putut să nu mă gîndesc atunci, încă o dată, la faptul că ANUL 1989 fusese previzionat de toţi clarvăzătorii, de mari iniţiaţi (români inclusiv) racordaţi prin subtile canale la viitor, ca fiind un “an al schimbării la faţă”, ca o cumpănă pentru metamorfozarea spirituală a lumii (prefacerile politico-ideologice nefiind decît un reflex firesc al acestei schimbări), pentru trecerea la NOUA ERĂ A VĂRSĂTORULUI. Mi-am amintit că, nu demult, răsfoind la bibliotecă prăfuite publicaţii interbelice, am găsit într-o revistă de “Metapsihică” apărută în 1937 (?), această uimitoare (privită acum, post festum) previziune astrologică: “Sfîrşitul anului 1989 va fi marcat în toată Europa de Răsărit de puternice frămîntări şi schimbări socialepolitice...”. DE UNDE, CUM...? Aveam sentimentul că purtam cu mine CARTEA în care aş putea afla răspunsuri pentru o parte dintre aceste întrebări. Şi, într-un fel, s-a dovedit că aşteptarea mea era întemeiată. * Ţin foarte clar minte că, puţin mai tîrziu, citind pe nerăsuflate primele pagini ale cărţii, m-am simţit introdus într-un spaţiu de misterioasă sacralitate, foarte asemănător cu acela al lui Umberto Eco, vibrînd “în numele 9

trandafirului”. După o vreme, m-am oprit pentru a respira şi a mă întreba totodată, contrariat: “Oare omul acesta – a «construit misterul» sau chiar l-a trăit alături de învăţătorul său spiritual: MOŞ AVVA? Oare TAINICUL MANUSCRIS din care întreaga putere spirituală a Cărţii părea să rodească era doar o banală «licenţă literară» – care să facă mai incitantă naraţiunea – sau o puternică «realitate vie»”? Toate aceste întrebări erau o dovadă clară a faptului că mentalul meu era încă neobişnuit cu gîndul că adevărurile pot fi spuse de acum făţiş, că nu mai este necesar să imaginăm doar misterul, ci să ne hrănim de-a binelea cu el, aşa cum cel de-al “treilea ochi” deschis al lui Nichita Stănescu, “ochiul poetic”, de mult ne-a avertizat: “Eu nu construiesc misterul, ci îl pun pe masă... şi de mîncare este”. Îmi mai amintesc că, încercînd să descoper un răspuns imediat frămîntărilor mele am răsfoit pe diagonală întreagă cartea… Abia atunci am avut posibilitatea să surprind holistic cele două particularităţi care m-au frapat şi pe mine, ca, de altfel, pe toţi cititorii Părintelui Ghelasie: ineditul analizei conceptuale şi originalitatea formei de exprimare. Cîteva cuvinte despre fiecare în parte, în cele ce urmează. 1.1. Emergenţa gîndului, lege a înălţării spirituale. Era pentru prima dată cred, cînd găseam în textul unui om al bisericii crescut pe pămînt românesc utilizarea dezinvoltă a unor concepte ştiinţifice moderne, precum: informaţie şi 10

energie, rezonanţă şi reflectare, semnificaţie şi sens etc. Oare contribuţiile “teologico-spirituale”  de un original pe care nu eram în măsură să îl evaluez atunci – erau cu adevărat inedite sau reprezentau o recuperare a te miri cărei “bibliografii spiritualiste”? Foarte repede, însă, am realizat era vorba de o interpretare cu adevărat novatoare, pe care – cu bucuria copilului care descoperă ceea ce poate face cu propriile gînduri – Părintele Ghelasie o deschidea lumii teologice şi laice deopotrivă, imediat după aşa-considerata dedogmatizare a spiritului românesc. Cu conştiinţa sacrificiului de sine, ignora el însuşi, la vremea aceea, că orice deschidere novatoare, emergentă – în orice domeniu al spiritului s-ar manifesta, dar, mai ales, în universul dogmaticii teologice – poate fi privită cu scepticism, în cel mai bun caz, dar, cel mai adesea, cu o nedisimulată virulenţă. Îmi repugnă polemica, pentru că sufletele se învrăjbesc cînd o poartă, dar – sine ira et studio – sînt dator să amintesc că ignorarea deliberată (sau chiar din necunoaştere) a unor cîştiguri deja comune ale ştiinţei actuale denotă o incapacitate de a înţelege mersul înainte al lumii pentru care nimeni nu mai poate fi, astăzi, scuzat. În loc de altă atitudine publică, voi aminti aici gluma – ce minunat să ne păstrăm mereu zîmbetul pe buze – despre acela care, oprindu-se lîngă o girafă şi neînţelegînd sub nici un chip cum poate să aibă gîtul atît de lung, îşi scuipă în sîn şi trece mai departe, zicînd: “Aşa ceva nu există !”. 11

Evident că nu există “profeţi” în propria ta ţară, decît aceia recunoscuţi post festum (după dispariţie) de toată lumea. Cazul răstignirii lui Iisus Hristos este arhetipal. De atîtea ori a fost reluat în istorie, într-un context sau altul. Mutatis mutandis, prin chiar pledoaria de faţă – punctul de vedere îmi aparţine, fiind subiectiv deci – o încercare de a preîntîmpina “răstignirea” unor idei novatoare, de către păstrătorii unei cunoaşteri pe care nu o văd deloc în evoluţie, se impune cu necesitate realizată. Concret, mă gîndesc acum la modul în care unii – nu vreau să consemnez aici nume şi date concrete, deşi acest lucru este posibil – l-au privit pe Părintele Ghelasie, pentru “păcatul” de a fi încercat să recupereze, justifice şi să interpreteze originalitatea ortodoxiei şi implicit a misticii româneşti, a “isihasmului carpatin”. Mărturisesc că, în faţa unor atare atitudini, m-am întrebat – ca un neofit ce sînt – dacă nu este oare “cineva” interesat de ignorarea acestei aparte demnităţi a spiritului românesc de a fi descoperit cu mult înainte, în secole de istorie ortodoxă, o cale specifică şi universală totodată de accedere la “Răspunsurile lui Dumnezeu”? Să se ştie undeva în lume, acolo unde marile realizări ale popoarelor istorice sînt contabilizate, că prin daturile sale de excepţie  credinţa în Dumnezeu, puritatea sufletului şi creativitatea  poporul român ar putea adăposti cîndva un “nou Canaan al lumii”, cum în urmă cu decenii a profeţit clarvăzătorul indian Sundar Singh? 12

Că aparţinem prin naştere unui pămînt dăruit cu multe “porţi” deschise către spiritul Cerului şi al Pămîntului, că Tradiţia Zalmoxiană este una a lui DUMNEZEU UNUL, care a îngăduit atît de fireasca trecere a românilor la creştinism, că isihasmul românesc este o practică iniţiatică seculară pe care abia acum marile culturi o recuperează, nu am nici o îndoială. Relatez, în acest sens, o exemplară întîmplare. În urmă cu cîţiva ani mă aflam în Iaşi, într-unul din grupurile de “iniţiere spirituală” spontan născute după 1989, pretudindeni în ţară. Mă bucur să constat, ca unul care peregrinează mult prin lume, că aceste grupuri devin  atunci cînd sînt neviciate de o “ideologie” anume, materială cu precădere, respectiv cînd nu au nimic de a face cu sectarismul – tot mai active şi puternice în căutările lor, tot mai coerente şi armonioase. Aceasta pentru că, o spun acum cu deplină convingere şi în cunoştinţă de cauză că, într-o formă sau alta toate îl caută pe DUMNEZEU UNICUL. Desigur că nu o fac în maniera ritualurilor bisericeşti propriu-zise. Ceea ce nu înseamnă însă, cum ar înclina unii să afirme, că ar fi grupări “eretice”. Căci, atîta vreme cît, printr-o formă oarecare de rugăciune sau de meditaţie ridicată către cer, Dumnezeu însuşi este invocat, atîta vreme cît ridicarea spirituală printr-o conduită morală şi demnă reprezintă un scop major al întîlnirilor umane, cît armonia trupului cu sufletul şi spiritul reprezintă o aspiraţie constantă a practicilor de grup, nici un gen de reproş nu mai poate fi 13

justificat, de oriunde şi de la oricine ar veni el. Cu atît mai mult cu cît, după o atare laică armonizare, rugăciunea sacral înălţată în biserică se face cu un firesc absolut. Aşadar, aflîndu-mă într-un astfel de grup de armonizare spirituală, unul dintre oaspeţii zilei  abia venit din străinătate  a propus celor de faţă familiarizarea cu un set de exerciţii ritualice, în vogă în China şi avînd deja peste 100 de milioane în toată lumea: FALUNG-GONG. Am asistat, astfel, la prezentarea unui complex de opt exerciţii ritualice, derulat pe fondul unei melodiase muzici chinezeşti, menit să activeze Energia Cosmică (Chi), să o armonizeze cu aceea a organismului uman etc. Profund uimit de cele înţelese, la încheierea demonstraţiei m-am ridicat în picioare şi am spus: “Tocmai am proaspătă în minte lectura uneia dintre cărţile Părintelui Ghelasie Gheorghe, vizînd semnificaţia limbajului iconic în practica isihastă carpatină. Vă pot spune că toate gesturile pe care am văzut că le propune Falung Gong-ul, ridicarea şi deschiderea invocatorie a palmelor, coborîrea şi împreunarea lor în cupă deschisă către cer etc. sînt aidoma cu cele pe care de secole le practică şi isihastul român. În consecinţă, mă întreb acum alături de dumneavoastră, de ce am avea nevoie – noi, românii 14

 de modele ritualice străine (muzicale inclusiv) pentru a ne racorda la “energia harică”, cînd practica în grup a gestualităţii isihaste, derulată pe fondul doinei româneşti, de exemplu, ar reprezinta un admirabil cadru pentru optimizarea umană? De ce să împrumutăm, aşadar, tradiţii de la alţii, cînd propria noastră tradiţie răspunde optim aceloraşi nevoi de armonizare umană?”. 1.2. Iconicitatea, măsură a limbajului sacru. Unul dintre cele mai frapante aspecte ale scriiturii Părintelui Ghelasie îl constituie forma de exprimare grafică a ideilor. În termeni semiotici, aş spune că această este “motivată”, întrucît încearcă să sugereze prin mijlaoce “tipografice” conţinuturile de gînd printr-o aparent nejustificată utilizare a majusculelor, prin sublinierea, “boldirea” sau marcarea în “italice” a sintagmelor etc. Mult mai tîrziu, abia după o repetată lectură a textelor semnate “GHELASIE GHEORGHE” am înţeles – la rîndul meu – “misterul” stilului său, aşa cum singur îl desluşeşte autorul în Postfaţa celei mai frumoase sinteze pe care ne-a lăsat-o: “MOŞUL din Carpaţi (NEOFIT Pustnicul)” [1998: 256]. Reproduc textul, respectînd aidoma forma textului original: «Relatarea noastră pe mulţi îi va surprinde, prin Limbajul şi maniera de “Scriere”. Cine a parcurs cu interes şi sinceritate tot textul, va înţelege 15

că şi Limbajul şi Scrierea sunt în aceeaşi “modalitate de ICONIC”. Un Limbaj Gestic şi RITUALIC, este o căutare a “Limbajului Primordial”, cel dinnaintea Turnului lui Babel, cînd s-a făcut “Căderea” în “limbajurile profane şi desacralizate”». Faptul că de cîtăva vreme – din 1990 începînd – eram deja păşit pe calea experienţei universitare, tot mai ancorat (profesional şi nu numai) în cercetarea limbajului simbolic cu instrumentele hermeneuticii şi ale semioticii, mi-a îngăduit să înţeleg şi mai apoi să explic altfel cîteva idei fundamentale şi anume [Stănciulescu, 2003b]: ● Limbajul lui Dumnezeu este acela al CuvîntuluiLumină... Iată o aserţiune construită în virtutea unui elementar silogism desprins din Evanghelia lui Ioan: dacă Dumnezeu este Lumină (Necreată), dacă în acelasi timp Dumnezeu este Cuvînt, înseamnă că între LUMINĂ şi CUVÎNT se instituie o identitate fiinţială. Acesta fost limbajul în care Dumnezeu “a vorbit” pentru a crea LUMEA, limbaj pe care mai tîrziu l-a dăruit îngerilor şi mai apoi oamenilor: limbajul iconic al luminii, apt să redea prin formele sale (luminoase / sonore) trăsături ale realităţii create sau/şi numite. Admirabilă, în acest sens, pledoaria hermeneutică a lui Rudolf Steiner [1995: 23-33] cu privire la cele dîntîi Cuvinte ale Cărţii Facerii: Beresit bara Elohim et ha-şamayim v’et ha-areţ (“La început Dumnezeii au creat 16

cerul şi pămîntul”). O tulburătoare analiză fonologică a acestui text denotă că articulaţiile sale sonore evocă iconic  prin încărcătura “fizic-informaţională” a sunetelor utilizate – stările înseşi ale creaţiei cosmice: lumina (ordinea cosmosului) şi întunericul (dezordinea haosului), dilatarea / exterioritatea (cerului) şi interioritatea / comprimarea (pămîntului) etc. Se poate spune, astfel, că limba originară a omului (un “limbaj pre-BABEL” iconic-unificator) – pentru care ebraica era arhetip de referinţă – purta încărcătura simbolică a unor acte creatoare pe care omul modern nu poate să le mai distingă. Cîteva suplimentare consideraţii cu privire la aceasta în cele ce urmează. ● Limbajul pre-BABEL, dăruit ab-initio îngerilor / duhurilor şi mai apoi celor dintîi oameni întrupaţi, este ceea ce s-a considerat a fi “limbajul luminii”: un originar “limbaj al rezonanţei”, susţinut prin undele-vibraţii ale radiaţiei luminoase şi ale culorilor ei, prin armoniile sonore / muzicale implicit asociate (de unde şi sintagma “limbaj al păsărilor”, folosită de Réné Guenon). Acest “limbaj al creaturii” este o măsură a “limbajului Creatorului” însuşi, al cărui ecou oamenii l-au moştenit încă din prima clipă a Creaţiei. Căci, aşa cum Părintele Ghelasie Gheorghe scrie în Ecce Homo [1999: 39]:

17

“Era Prima Zi a Creaţiei, Ziua LUMINII. Ziua şi LUMINA erau totuna. CARTEA VIEŢII Strălucea aşa de intens, de Cerul care era însăşi LUMINA Sa. Îngerii se Pătrundeau de LUMINĂ şi mai mult. Fiecare lua diferite nuanţe de Culori. Cine poate descrie multicolorul Cerului? ... Fiecare Culoare era şi o Cântare, în care se deosebea Caracterul Fiecărui Înger în parte. Afirmaţii mai explicite nici că se puteau formula. După cum, independent de faptul că acceptăm sau nu aceste intuiţii, nimic mai adevărat nu se poate (meta)fizic gîndi. Căci, prin cercetări de mare actualitate – pe care de peste zece ani le susţin personal dintr-o inedită perspectivă (mă refer la o nouă disciplină, biofotonica (biologie + teoria / tehnologia laserilor) – este posibilă explicarea “genezei prin lumină” a cuvîntului. Această explicaţie se bazează pe: — efectele holografice generate de undele bioelectromagnetice coerente prezente la nivelul creierului şi al întregului organism; — existenţa efluviilor bioplasmatice, de frecvenţe diferite, susţinînd energetic INFORMAŢIILE transmise de la o entitate vibratilă la alta (cum ar putea fi definiţi “îngerii”), de la creier la creier, în cazul omului; — traducerea acestor informaţii electromagnetice în sunete coerente etc. 18

Limbajul intrinsec al timpurilor iniţiatice, prin care însăşi REVELAŢIA OMENEASCĂ a fost posibilă (comunicarea / rezonanţa pe verticală a omului cu “instanţe spirituale ierarhizate”, trans- / supraumane), devine posibil de înţeles în termenii discursului raţional. Este un “păcat” să încerci şi, mai ales, să explici toate acestea? Există undeva consemnată interdicţia pătrunderii demersului ştiinţific / explicativ în religie, mai ales atunci cînd sensul lui este acela de a argumenta cu alte mijloace puterea creaţiei divine? Să îşi piardă Dumnezeu din inefabil atunci cînd ŞI raţiunea îşi face loc în înţelegerea existenţei Sale? Totul îmi spune că NU. Şi totuşi, din perspectiva “teologiei academice” o asemenea intenţie pare a fi potrivnică unor interese partinice, deci ideologice, în a căror desluşire nu sînt în măsură să mă hazardez acum şi aici. Nu pot să nu îmi amintesc, însă, că în urmă cu cîţiva ani unul din textele pe care le-am trimis spre participare la un congres internaţional în Germania, organizat şi susţinut financiar de Universitatea Catolică din Duisburg, mi s-a sugerat (reproşat, de fapt) într-o manieră elegant-academică faptul că am încercat să justific cu argumente (meta)fizice teze şi principii ale dogmaticii, ceea ce ar fi – teologic vorbind – superfluu. * Cîteva consideraţii cu privire la o atare atitudine îmi îngădui să le reformulez şi în acest context, aşa cum altădată am făcut deja [Stănciulescu, 2003a: 61]. Dincolo de 19

slăbiciunile propriu-zise ale unei interpretări ştiinţifice care abia acum se află pe calea de constituire, consider că puterea credinţei nu se pierde dacă realitatea lui Dumnezeu poate fi argumentată şi termenii unei raţionalităţi analitice, nu numai de tip “logic”, cum au procedat Sfinţii Părinţi, ci şi de tip “fizic”, cum încearcă să procedeze – adesea contestaţi – unii dintre savanţii timpurilor moderne. Un atare lucru nu este deloc nefiresc, cîtă vreme “semnele existenţei lui Dumnezeu” – iubirea, coerenţa / rezonanţa, armonia cosmică – se manifestă explicit în universul creaţiei fizice, naturale sau umane. O atare asumare nu înseamnă cîtuşi de puţin că “fizica” va putea acoperi vreodată spaţiul “metafizicii”, că raţiunea va putea anihila vreodată pulsaţiile inimii, că finitul va putea vreodată cuprinde infinitul. În consecinţă, temerea de pericolul imixtiunii raţiunii în universul considerat a fi al supraraţiunii nu mai este astfel în mod real justificată. Aceasta, cu atît mai mult cu cît istoria spiritului omenesc denotă că fenomene care pînă ieri păreau iraţionale, astăzi apar ca fiind cît se poate de raţionale. În afară de consecinţa benefică de a întări cu mijloace fizice principiile metafizice ale "creaţiei divine", o altă urmare pe care prezenţa raţiunii în spaţiul dogmaticii o poate avea este aceea de a anula tensiunile ideologice dintre partizanii unui ritual religios sau al altuia, dintre cutumele unei biserici sau ale alteia. O atare “anulare” nu înseamnă, desigur, renunţarea la formele specifice ale culturii religioase, aparţinînd unui anume loc şi timp istoric. Căci, 20

tocmai această multitudine de drumuri care conduc către Dumnezeu denotă necuprinderea şi infinirea, dar totodată unicitatea şi indivizibilitatea lui Dumnezeu. Pierzîndu-şi relevanţa ca urmare a unei atare generoase înţelegeri, s-ar disipa toate tensiunile derivate din intenţia de a impune semenului propria opinie religioasă, din oferta unei cutume religioase mai mult sau mai puţin integratoare sau universate. Într-o atare situaţie, ar rămînînd drept adevăr unic şi esenţial în semnificaţia lui, faptul că DUMNEZEU EXISTĂ. Or, în orizontul comunicării cu Dumnezeu, în afară de această profundă credinţă a inimii şi a minţii – pentru care IUBIREA şi ÎNŢELEGEREA stau ca temei – nimic nu mai este cu adevărat important. În pofida unui atare adevăr, sînt nevoit iarăşi să repet că, pe de o parte, pentru unii pătimaşi apărători ai tradiţiei bisericeşti, oricare ar fi ea, penetraţia unei perspective nedogmatice oarecare – ştiinţifică, filosofică etc. – ar putea fi considerată ab initio drept nepotrivită (nu vreau să spun “eretică”). Pe de altă parte, aspiraţii de apropiere întru credinţa în Dumnezeu, fără a pierde specificul etnic, cultural, istoric al practicilor de cult aferente, pot fi cu siguranţă etichetate drept “eretic-ecumeniste”. A respinge ideea că unul şi acelaşi ADEVĂR, una şi aceeaşi REALITATE A SACRULUI poate şi trebuie a fi privită din mai multe puncte de vedere, din perspectivă interdisciplinară şi apoi transdiscplinară – nu înseamnă însă a gîndi limitativdogmatic, în sensul negativ al termenului? 21

Tocmai împotriva unui atare limitativ mod de gîndire se ridică şi Părintele Ghelasie, cînd îndeamnă cu temei: “Nu dogmatizaţi «anumitele» Practici, nu le faceţi «reguli obligatorii», folosiţi-le personal şîn în sensul propriului folos, cu idealul UNIRII cu UNICUL Religios, ce este Legătura cu DUMNEZEU «peste» toate celelate legături. Sunt Sfinţi mari care au dat Ucenicilor “Reguli” Duhovniceşti, dar care au fost rodnice” din plin, doar la momentul şi în condiţiile respective, care au fost “re-adaptate” celorlalte condiţii. «Tradiţiile Sfinte» să fie semnul “Păstrării Religiozităţii», dar să nu contrarieze şi sa înlocuiască Religiosul propriu-zis. Nu faceţi din «Tradiţii» o «a doua religie», dar «Păstraţi» tradiţiile ca pe o «Podoabă de Religiozitate». «Tradiţiile» să nu contrazică, să dea o Veşmântăţie proprie Religiei în Sine”. Sau, regîndind în alţi termeni punctul de vedere al Părintelui Ghelasie, ar trebui să formulăm imperativul: “Îngăduiţi credinţei timpului şi locului să se manifeste liber, în ritualurile sale specifice – precum sînt cele ale ISIHASMULUI CARPATIN – fără a uita însă că ea dobîndeşte UNIVERSALITATE doar atunci cînd este reflexul MARII RELIGII INTEGRATOARE, care are ca finalitate (re)găsirea lui DUMNEZEU UNICUL”. 22

Ca intelectual, ca fiinţă spirituală care CREDE ÎN DUMNEZEU, care deopotrivă ŞTIE CĂ DUMNEZEU EXISTĂ, că DUMNEZEU VIUL TRĂIEŞTE în chiar fiinţa umană, nu pot să nu susţin în totalitate o atare atitudine, care încercă să ne extragă din principiile limitative ale gîndirii medievale. Înţeleg, desigur, că şi în planul gîndirii se manifestă o lege a contrariilor care face ca – în clipa cînd o anume deschidere se realizează cu putere – o alta, opusă, încearcă a-i frîna expansiunea. Dar, de aici, şi pînă la a respinge integral efectele bioenergiei sau radiesteziei, resursele unor practici optimizatoare istoric verificate cum ar fi yoga, reiki sau qi-gong, utilizarea efectelor energetice ale apei, pămîntului, luminii şi aerului, efectele curative ale plantelor sau al unor ingrediente animale etc., este o distanţă mare. Căci, într-un cuvînt, ce ar fi toate aceste strategii optimizatoare decît încercări actuale de a recupera practici pe care Noul Testament le numeşte, de două milenii, “miracole” pe care Dmnezeu însuşi le-a îngăduit: miracolul punerii mîinilor (energia biocîmpului), taina apei de botez (structurate), misterul naşterii şi morţii în / prin “lumină vie” (bioluminiscenţă, aură) etc. ? Aşa cum Iisus Hristos însuşi a spus că firesc se va petrece peste o vreme, timpul ca fiecare dintre oameni să cunoască şi să înfăptuiască asemenea miracole pare-se că a venit. Într-o atare împrejurare, în nici un caz ele nu vor mai putea fi considerate “eretice”, ca să nu le numesc – precum unii – “diavoleşti”. 23

Ca unul care, la rîndul său caută o armonioasă cale de apropiere a religiei de filosofie şi ştiinţă, amintesc o concluzie a înţelepţilor – teologi, oameni de ştiinţă şi filosofi occidentali şi orientali – care s-au întîlnit în urmă cu aproape 20 de ani la Tsukuba, în Japonia, pentru a delibera asupra viitoarelor căi ale cunoaşterii umane. Concluzia unică a întîlnirii a fost următoarea: omul vizual (raţional) al prezentului va trebui să se deschidă deopotrivă vizionar (intuitiv ) către viitor. O atare concluzie justifică integral celebra aserţiune a lui André Malraux: Secolul XXI va fi religios (spiritualizat, n.n. TDS) sau nu va fi deloc! Revăzînd consideraţiile de pînă acum, voi conchide cu convingere că demersul iniţiatic – cu adevărat teologic (teoretic) şi mistic (trăitor al credinţei străbune) – al Părintelui Ghelasie Gheorghe vizează deopotrivă o înţelegere de conţinut şi de formă a faptului că: OMUL CARE VINE, aparţinînd unui resacralizat viitor, va trebui să îşi reamintească şi să retrăiască – teologic şi deopotrivă (meta)fizic (filosofic şi ştiintific) – PUTEREA LIMBAJULUI DIVIN. Limbajul, o cale a raţiunii către Dumnezeu... Acesta este fondul de înţelegere care m-a stimulat să mă adîncesc treptat în taina unei LECTURI pe care nici astăzi nu contenesc să o reiau, iar şi iar: OPERA PĂRINTELUI GHELASIE GHEORGHE.

24

Capitolul 2 DARUL DE SPOVEDANIE: DESPRE BUCURIA REGĂSIRII DE SINE Au trecut ani destui de la acea primă întîlnire spirituală cu ideile Părintelui Ghelasie Gheorghe. Între timp au apărut şi alte cărţi, sub numele său, dintre care pe unele – tot prin voia întîmplării – am avut posibilitatea să le procur (“Medicina Isihastă”, “Pîinea harică” etc.), să le citez în propriile mele cărţi, să le discut cu studenţii la cursul meu de “Filosofia Creaţiei” etc. Era timpul ca ceva să se întîmple în plus faţă de toate acestea. Şi, acest CEVA, aşteptat fiind, n-a întîrziat să se întîmple, în (primă)vara anului 1999. * * * Mă aflam de câteva zile la Săcărâmb, în locul meu de taină de la poalele Munţilor Apuseni. Acest loc, în care simbolic vorbind m-am întors şi aşezat deja pentru veşnicie, pentru că parcă din veşnicie îl ştiu, înseamnă acum pentru mine ceea ce Frăsinei a însemnat pentru Părintele Ghelasie: loc de MÂNĂSTIRE, loc de CASĂ. Doar puterea simbolică a limbajului poetic poate, cred, să îi sugereze pe deplin semnificaţia. Folosind acum acest limbaj, mă apropii încă o dată de esenţa spirituală a Părintelui Ghelasie, care, la rîndul său dubla înclinaţia către exprimarea clară, raţională, precisă, prin puterea sugestivă a metaforei poetice. 25

SĂCĂRÂMB, RAIUL DE DUPĂ RAI Cînd doar Pămîntul şi Cerul erau, prin orbită de munte izbucni Creatorul Vîrtejuri de Aur. În clipă, şuvoiul de lumină loc pentru odihna soarelui se făcu. Nu era ochi să îl vadă, nu era talpă să îl calce. Tîrziu doar, cînd din inima celui căzut izvorî cerc de iluminare, altar de iubire şi cetate de putere se ridicară peste coroana Muntelui de Aur. Şezînd în tăcere, pe pragul dintre înălţime şi adînc, visînd la renaşterea Păsării de Foc, Înţelepţii Părinţi au desprins pe rînd sensul de taină al aducerii aminte, al vieţii de după viaţă, al raiului de după rai, al darului din dar peste timp lăsat nouă moştenire. Sufletului meu Pereche, în zi de CEREASCĂ CERERE. Săcărîmb, 28 August 2002 26

Aşadar, mă aflam şi eu sub semnul acestei moşteniri, în grădina bisericii ortodoxe din Săcărâmb, Grădina Icoanei – cum de la început am botezat-o – unde de peste 80 de ani înfruntă timpul o CASĂ PAROHIALĂ – intrată din 1990 în proprietarea mea. Mă aflam aşadar acolo, însoţit de un grup de prieteni, pentru a depăna gînduri pe marginea unui curs pe care abia îl susţinusem, în cadrul ANATECOR (Asociaţia Naţională pentru Terapii Complementare din România), sub numele de: “Terapia prin lumină”. Cursul viza strategii posibile de optimizare a sănătăţii umane, prin armonizarea trupului cu sufletul şi spiritul. Îmi împlineam astfel – desfăşurînd un symposion în chiar curtea casei mele o promisiune făcută în biserică obştii satului, cu aproape zece ani în urmă: aceea de a transforma această casă într-una de “întîlnire spirituală”. După o admirabilă seară, petrecută la foc de lemn, în cîntec de inimă, în poezie şi respect faţă de “ierarhiile divine”, am rămas să depăn amintiri cu un prieten al locului, un dac-ardelean după “ţinută şi port”, un adevărat păstrător al tradiţiei creştine. Între altele, mi-a povestit că merge adesea la Mînăstirea Frăsinei, spre a se spovedi Părintelui Ghelasie Gheorghe, care-i este duhovnic. Mi-a povestit o mulţime de detalii pe care le ignoram atunci, despre minunaţia Locului de Mînăstire şi despre sfinţenia oamenilor care o îngrijesc, dar mai ales despre personalitatea Părintelui, despre admirabila sa devoţiune şi smerenie. Pentru întîia oară primeam informaţii vii, trăite, despre OMUL GHELASIE GHEORGHE. 27

La sfîrşitul acestei “spovedanii”, fără nici o ezitare am simţit şi hotărît că trebuie să îl întîlnesc şi eu pe Părintele Ghelasie. “Va fi şi duhovnicul meu”, mi-am spus atunci, lăsînd curgerea lucrurilor în grija lui Dumnezeu.

2.1. ÎNTÎLNIRILE DE LA FRĂSINEI: AVATARURI ALE UNEI PRESCRISE ISTORII Cererea este o energie, ca şi darul. Ţi se întoarce negreşit, pe măsura locului de dar pe care l-ai pregătit. Bate la uşa potrivită şi aceasta ţi se va deschide. Aveam să verific curînd această relaţie de determinism abscons, din nou prin “forţa întîmplării”. La foarte puţină vreme, o săptămînă cred, aflîndu-mă la Bucureşti într-un grup de prieteni, doi dintre noii veniţi – pe care pentru întîia oară îi întîlneam atunci, regizorul X şi actorul Y – îşi mărturisiră intenţia de a pleca în aceeaşi după-amiază la Frăsinei, pentru a-l întîlni pe Părintele Ghelasie. Nu pot reda starea de tulburare care m-a cuprins. Desigur, că nici un moment nu am stat să gîndesc înainte de a spune: “Vin şi eu.”, suspendînd fără să clipesc toate celelalte probleme pe care trebuia încă să le rezolv. Aşa au fost (pre)scrise să se petreacă ÎNTÎLNIRILE mele cu Părintele Ghelasie Gheorghe. Patru fulgurante interferenţe, tot atîtea daruri simbolice, a căror importanţă aveam să o înţeleg cu adevărat doar peste o vreme. 28

2.1.1. Darul de (re)cunoaştere. Am ajuns la Frăsinei către ora şase după amiază. Admirabilă privelişte: soarele încă înalt răsfrînt peste colinele proaspete de verde, razele strecurate printre turlele Mânăstirii, înviind zidurile de un imaculat alb ale bisericii, ale casei de oaspeţi şi ale complexului administrativ. Desăvîrşită ordine, desăvîrşită linişte... Şi, din această linişte, din acest alb s-a desprins deodată conturul Părintelui, eteric parcă, plutind către noi. O siluetă extrem de delicată, ca aceea a unui copil. Trupul în deplină armonie cu gîndul, mi-am spus, fără să vreau. Ne-a adresat tuturor un generic cuvînt de bun venit. După care, ma privit direct în ochi şi m-a întrebat, de parcă m-ar fi cunoscut din altă lume, de cînd lumea: — “Aţi venit? — “Am venit”, am răspuns cu acelaşi sentiment de firească apropiere. — “Vorbim mai tîrziu”..., a mai spus, adresîndu-se din nou tuturor, după care a intrat în biserică. Aşa a fost întîia noastră întîlnire: o trăire aperceptivă, un dar parcă venit de dincolo de spaţiu şi de timp, de dincolo de istoria noastră lumească. Sufletele care se revedeau în rezonanţă şi recunoaştere se conturau din CÎMPUL DE LUMINĂ. 2.2.2. Darul de înţelegere. Ne-am instalat într-una din camerele de oaspeţi ai mînăstirii, strălucind dinăuntru de acelaşi var alb, obsedant parcă îmbiindu-te la regăsire de sine. Noii mei prieteni erau consideraţi – din cîte repede am 29

înţeles – ca fiind “de-ai casei”, trataţi cu o anume deferenţă. Ne-am odihnit puţin, după care am fost invitaţi la cină, într-o sală care mi s-a părut uriaşă, cu cele două rînduri de mese de lemn ale sale, înşiruite sever de-a lungul pereţilor. Admirabil prilej de a trăi solemnitatea rugăciunii colective, miraculos rostogolită peste simplitatea bucatelor mănăstireşti. O stare de bine absolut, în care privilegiile hranei spirituale păreacu cu adevărat că ţîşnesc din hrana trupească. Atîta tihnă, atîta taină se desprindea din acea mănăstirească cină... Părintele Ghelasie nu era de faţă. Am înţeles că deja respecta cu stricteţe regimul “hranei harice”, de atîtea ori descris şi recomandat în multe dintre cărţile sale celor deschişi către păstrarea sau recuperarea pe căi naturale a sănătăţii. Se pare că semnele unei slăbiciuni trupeşti pe care cine ştie de cîtă vreme încerca să o stăpînească, erau deja instalate. Omeneşte, “căderea în trup” – dublată, între altele, şi de “căderea în bucate” – trebuia preîntîmpinată, în terminologie isihastă spus, printr-o recuperare a “Memorialului Comun Sufletului şi materiei”, prin oprirea “lipirii păcătoase” a “materiei de materie”, respectiv prin post sau dietoterapie. După masa de seară, ne-am îndreptat toţi trei către chilia Părintelui Ghelasie, spre a ne spune fiecare – aşa cum era convenit – păsurile. Trona o atmosferă aproape ireală: soarele, spre apunere, se strecura încă delicat printre tufele înalte de flori ale grădinei în care intrasem. Albine, multe, încărcau florile pline de calda lumină. Nu mică mi-a fost 30

mirarea să descopăr că, de fapt, “chilia” despre care noii mei prieteni vorbeau, amplasată chiar în mijlocul pîlcului de stupi de care am înţeles că Părintele avea grijă, nu era altceva decît un butoi uriaş, cu un diametru de 2-2,5 metri, cu o uşă practicată într-unul din capacele laterale şi o fereastră la celălalt capăt. Gîndul m-a îndreptat firesc către Diogene-Înţeleptul şi la dialogul său cu Marele Alexandru. Nici măcar acestuia nu ia fost îngăduit să umbrească “orificiul” prin care lumina pătrundea în interiorul butoiului în care, la rîndu-i, înţeleptul vieţuia. Or, nouă acest lucru ne părea a fi simbolic îngăduit acum de Părintele Ghelasie, care, pe rînd ne-a, invitat înăuntru. Am intrat cel din urmă. Interiorul, nebănuit de cuprinzător, era mobilat cu un pat îngust de lemn, cu cîteva rafturi pline cu cărţi, cu un scăunel şi o măsuţă pe care se afla un computer. M-am aşezat, m-am prezentat explicit, am respirat adînc şi am început să-mi spun – fără nici o reţinere – nevoia sufletească: aceea de găsi un DUHOVNIC care sămi descărce prin DARUL SPOVEDANIEI povara unei sarcini acumate timp de peste trei decenii. Privindu-l în timp ce vorbeam, nu aveam nici o îndoială că Părintele Ghelasie era ACELA căruia mărturisirea mea trebuia dăruită. În încheierea monologului, pe care Părintele nu l-a întrerupt deloc, am mai adăugat scurt că m-aş bucura mult să putem discuta şi despre cîteva preocupări spirituale pe care le ştiam comune, întemeiate toate pe PUTEREA CREATOARE A LIMBAJULUI. 31

M-a ascultat în tăcere după care mi-a spus simplu: “În noaptea aceasta slujesc în biserică. Vă aştept după încheierea slujbei, la ora două şi jumătate, pentru a vă puta mărturisi. Despre toate celelalte vom vorbi mîine”. Cu aceste cuvinte, cea de-a doua întîlnire a noastră îşi împlinise menirea: conturarea Cuvîntului-Lumină, a Proiectului-Gînd, a Ordinii Înfăşurate care urma să se deruleze prin ÎNŢELEGERE. Se născuse INFORMAŢIA. 2.2.3. Darul de mărturisire. Nu ştiu dacă am visat sau nu în cele cîteva ore în care am dormit adînc, peste măsură de adînc. Mărturisesc însă că, înainte de a adomi, aşteptam să se întîmple CEVA ca în anticele “misterii” ale templului lui Asclepios de la Epidaur, cînd – înainte de a se înfăţişa preotului-terapeut – cei ce doreau să se purifice erau puşi mai întîi să doarmă şi să viseze, în chilii special amenajate, după care urma o interpretare simbolică a viselor considerate revelatorii. Mi-am spus de multe ori că psihanaliza modernă îşi are rădăcinile în această milenară practică. Catharsis, anamnesis, purificare, spovedanie, mărturisire, sublimare, sacroterapien, psihanaliză... Tot atîtea nume pentru împlinirea uneia şi aceleiaşi stări de graţie: eliberarea simbolică a sufletului de încărcăturile sale, printro altă cale decît cea a înălţării prin moarte. Obişnuiţi cu programul nocturn al slujbelor specifice ritului atonit, aspru, al mănăstirii, prietenii mei – care asistaseră la slujbă – m-au trezit pentru a-mi spune că slujba 32

s-a terminat şi că Părintele Ghelasie mă aşteaptă în biserică. Plutea peste noapte, către ora două şi jumătate, o lumină lunară care tulburător amintea de aceea a zilei. SOARELE ÎNCERCUIT DE LUNĂ, numele unei cărţi pe care nu demul un admirabil prieten mi l-a sugerat, îşi prefigura de atunci poate scenariul: IEŞIREA DIN TRAGIC, prin dreptul divin al întoarcerii la puritatea începutului. Părintele se afla singur în biserică. Aproape fără de cuvinte, m-a condus într-o încăpere din dreapta altarului, mi-a făcut semn să îngenunchiez, mi-a aşezat patrafirul peste creştet şi mi-a spus simplu: “Vă ascult”. Pe fondul unei asumate stări de conştiinţă – “Sînt om şi nimic din ce este omenesc nu mi-a fost străin” – am început să deapăn OMULUI-DUHOVNIC înălţat deasupra mea – tot ceea ce se desprinsese cu vinovăţie din inocenţa copilului care multă vreme am fost sau din orgoliul înalt crescut al maturului de mai apoi. M-a ascultat, m-a ascultat într-o tăcere pe care nu o simţeam aspră, ci încărcată doar de IUBIREA CELUI CARE ŞTIE... Ignor cît timp s-a scurs în această stare de lăuntrică eliberare, cred că mai mult de o oră. Nici unul dintre noi nu părea obosit, deşi încărcătura clipei era maximă. Spovedindu-mă, trăiam, cu ochii întorşi către trecut, tot zbuciumul sufletesc al celui care timp de decenii acumulase ignorate frustări, îngropate în subconştient prin (ne)liniştitoarea sentinţă: “Aşa trebuie să fie !”.

33

Cîte i-am spus atunci, sub taina nopţii, a proscomidiei şi a spovedaniei duhovnicului pentru eternitate, nu mai ştiu. Îmi amintesc însă că, între multe altele am insistat asupra “păcatului lepădării”, asupra faptului că, adesea – în cunoştinţă de cauză – şi în viaţa mea “strigătul cocoşului” mi-a amintit datoria de a fi onest în raport cu credinţa în Dumnezeu. De fapt, nu mai contează acum ce i-am spus atunci: toate detaliile de viaţă care m-au împovărat cîndva au intrat deja într-o istorie care nu se uită, dar care a putut fi sublimată. Contează, însă, deosebit de mult, cum i-am spus atunci toate acestea, CUM ERAM încă şi CUM ASPIRAM să fiu de fapt. Starea de spirit surescitată şi senină totodată a acelor trăiri nu am putut să o actualizez şi înţeleg cu adevărat decît peste o vreme, pentru a o descrie, o dată mai mult, în termenii sugestivi ai limbajului poetic.

DAR DE SPOVEDANIE... Nu te-aş fi regăsit, dacă nu te-aş fi ştiut. Te regăsesc, nelinişte a vieţii, la fel de statornică, de sobră ca întotdeauna, vag izvorînd din inima minţii mele, scormonind taine pe care nicicînd nu am ştiut să le dăruiesc n tăcere. 34

Te simt din nou, ca altădată, pipăindu-mi fără grai memoria, vibraţie prefăcută în ucigătoare dojană: “Nici acum, după atîta vreme, nu ai îneles că EU SÎNT Umbra Umbrei tale, că lăuntricul tău cîntec nu vibrează decît prin moliciunea Corzilor Mele, că înţelegerile minţii tale se preling doar prin ochiurile Voalului Meu, ca o clipă de senin desprinsă din Taina cea Mare a înnorării...?" Cu greutatea mişcării de vis mă smulg din lăuntrica legănare fără de care viata mi s-a părut lipsită de sens, privesc chipul încruntat de dincolo de oglinda în care de-atîţia ani îmi număr razele ce ochii le răsar, şi, răzvrătit, strig cum încă n-am strigat: NU EŞTI TU ACELA... NU EŞTI TU... NU EŞTI... NU...

35

Sub rezonanţă, sunete de cristal se sparg de trupul meu în neştiute cioburi, disipînd imaginea întregului în stropi de lumină. Cu perversă răbdare, alipesc fărîmă lîngă fărîmă, murmur lîngă murmur, sclipire lîngă sclipire, prefăcînd în viaţă harul de a fi creator. Dincolo de aducere aminte, fără umbră de îndoială, din armonicele rătăcite prin întreaga mea existenţă se desprinde ACUM un alt chip al lumii, fremătînd în ritual de întemeiere: TU EŞTI ACELA... TU EŞTI... TU... ... În Iaşi, la 1 Septembrie 1999, prima zi după un timp de odihnă ale cărei aduceri aminte au început deja să se disipe.

36

Totul s-a încheiat în clipa în care, simţind că ceea ce trebuia să fie a fost deja, cînd cercul poveştii de viaţă a început să închidă, devenind redundant: poveşti ale trecutului care se închideau în prezent. Atunci Părintele mi-a spus: “Cred că este de ajuns, pentru acum. Vom mai vedea...”. Ce trebuia să mai vedem, nu am înţeles atunci. Îmi erau străine normele bisericeşti. Ştiu doar că nici canoane nu am primit atunci, nici dar de împărtăşanie. Această taină s-a împlinit abia mai târziu, în altarul bisericii de la Săcărâmb, din locul de unde călătoria mea iniţiatică într-un fel pornise. Cercul avea să se închidă peste vreme, la fel de tainic cum se deschisese. * Ceea ce s-a întîmplat atunci, în adînc de noapte străpuns de lumînările Bisericii de la Frăsinei nu a mai avut egal în viaţa mea. Atunci a început, simbolic vorbind, adevărata mea reconstrucţie spirituală. Pe toate acestea i le datorez, de atunci, Părintelui Ghelasie Gheorghe, care a fost şi va rămîne pentru totdeauna DUHOVNICUL DE TAINĂ. Se împlinea şi cea de a treia întîlnire: eliberarea, punerea în mişcare, dynamisul, ENERGIA. 2.2.4. Darul de limbaj. Cea din urmă întîlnire s-a derulat sub semnul unei împliniri la care de multă vreme rîvneam: aceea de a-l avea alături pe Părintele Ghelasie Gheorghenu doar nu ca duhovnic, ci şi ca partener de dialog 37

intelectual. Cunoscîndu-i deja, aşa cum am spus, o parte dintre texte, eram nespus de dornic să aflu direct de la AUTOR ceea ce mi se păruse – în momentul lecturii – straniu sau greu de înţeles. Ca şi cum totul fusese gîndit să se petreacă sub SEMNUL LUMINII, dimineaţa era strălucitoare. Părintele Ghelasie era singur. Citea, la lumina naturală care nu părea să lipsească din interiorul boltitei sale “chilii”. Cu o anume tulburare, în picioare încă, i-am pus în palme două dintre

“Miturile creaţiei: lecturi semiotice” şi “Tratatul de Creatologie” abia apărut, cărţi pe care mai mult sau mai cărţile mele, între care, dacă nu mă înşel,

puţin întîmplător le aveam cu mine. Părintele Ghelasie le-a primit cu o înclinare a capului în care se citea bucuria de neconfundat a celui care iubeşte CARTEA. Păstrîndu-le o vreme în mînă, pentru a le surprinde parcă “iconic” conţinutul, m-a poftit să mă aşez şi să îi vorbesc despre preocupările mele intelectuale. Cu nedisimulată pasiune i-am descris atunci încercarea mea – deja conturată – de a unifica / armoniza diferitele tipuri de discurs pe care istoria spiritului omenesc s-a întemeiat, de a apropia neconflictual Religia de Filosofie şi Ştiinţă, încercare avînd ca arhetip integrator LUMINA, în multitudinea chipurilor sale. Creaţie, cuvînt-lumină, formă de creaţie, model sau pattern, “unitate esenţială” şi “devenire creatoare” au fost doar cîteva dintre conceptele pe care le38

am utilizat atunci, încercînd să-mi argumentez punctul de vedere. După ce m-a ascultat o vreme fără să mă întrerupă deloc, Părintele Ghelasie m-a întrebat dintr-odată, direct: “Ce înţelegeţi prin «formă de creaţie», de exemplu?” Puţin surprins, i-am descris perspectiva ontologică, fizicalistă mai degrabă, în care “forma” (etimologic corelată cu a “in-forma” = a pune în formă) putea fi asumată ca un pattern energoinformaţional prefigurator, ca un “invizibil model” prefigurator al tuturor structurilor substanţial întrupate ale lumii. S-a ridicat în tăcere, a luat de pe unul din rafturi un teanc de cărţi mai groase şi mai subţiri şi întinzîndu-mi-le, mi-a spus: “Sînt cărţi pe care le-am publicat recent. Vă rog să le luaţi. TREBUIE SĂ NE CUNOAŞTEM LIMBAJUL, mai întîi, pentru a putea sta cu adevărat de vorbă”. După care, cu o modestie al cărui firesc mi-e greu să îl descriu, a scris pe contrapagina unuia dintre volumele abia dăruite (Ecce Homo, 1999) următoarea dedicaţie, pe care textual o reproduc mai jos: Domnului Profesor Traian-Dinorel Stănciulescu, în nădejdea unei Comuniuni în Cel al Cărui Chip îl purtăm. Cel mai umil Ierom. Ghelasie Gh. Sfânta M-re Frăsinei, 1999, VII, 2. 39

Sf. Ştefan cel Mare şi Acoperămîntul Maicii Domnului A fost de ajuns să citesc atunci aceste rînduri pentru a înţelege că, în pofida oricărei aparenţe, comuniunea noastră spirituală deja se petrecuse, ca o virtualitate cu încă nebănuite efecte. Era un credit pe care îl primeam atunci, pentru un “mai tîrziu” care nu ştiam cînd avea să vină. A patra şi ultima întîlnire se întrupase deja, prinzînd formă şi chip întrupat în SUBSTANŢĂ.

* *

*

Patru fulgurante întîlniri, corespunzînd tot atîtor principii generatoare ale oricărei (RE)FACERI CREATOARE, s-au corelat pentru a defini cele patru instanţe simbolice – apa, aerul, focul, pămîntul – din a căror sinteză lumea însăşi a fost creată : ● CÎMPUL, starea de nediferenţiată INTEGRARE A TOTULUI, specifică pre-creaţiei, în care fiecare scînteie a lumii se simte una cu oricare alta desprinsă din Spiritul Tatălui; ● INFORMAŢIA, principiu genitor de forme-chip, CUVÎNT-LUMINĂ derulat creator peste lume, în care afinităţile şi diferenţierile dintre formele lumii încep deja să se manifeste;

40

● ENERGIA, arhetip al smulgerii din capcană, MĂSURĂ A MIŞCĂRII LIBERE, prin care spiritul omensc îşi poate împlini nestingherit creşterea; ● SUBSTANŢA, principiu al FORMEI ÎNTRUPATĂ ÎN MATERIE, semn al gîndului concretizat în faptă, care le îngăduie spiritelor să comunice prin reprezentări mediate, chiar şi atunci cînd unul dintre ele lipseşte. Lecturînd ezoteric semnificaţiile acestei întîlniri – care, îmi este încă o dată foarte clar ACUM, nu a fost deloc întîmplătoare, altfel nu s-ar fi petrecut sub nici un chip atît de straniu – realizez că ea “stă” arhetipal pentru procesualitatea oricărui act de creaţie: — creaţia de la invizibil la vizibil, pe linia generatoare: Cîmp → Informaţie → Energie → Substanţă; o atare procesualitate a fost în totalitate împlinită ATUNCI, la Frăsinei, prin daturile simbolice ale secvenţelor sale complementare; — (re)cunoaşterea acestui traseu, urmînd calea inversă celei de mai sus consemnate: Substanţă → Energie → Informaţie → Cîmp; înţelegerea acestei procesualităţi mi-a fost îngăduită DE ATUNCI ÎNCOACE, printr-o serie de evenimente care s-au succedat în timp, cu evidente conotaţii simbolice.

41

Despre aceste din urmă consideraţii, nunaţatoare cuvinte îmi îngădui în cele ce urmează.

42

cîteva

2.2. ÎNŢELESURI ULTERIOARE: SPRE O HERMENEUTICĂ A STĂRII DE TĂCERE Că o intrinsecă COMUNIUNE SPIRITUALĂ s-a împlinit în fapt, între mine şi Părintele Ghelasie Gheorghe, încă din momentul întîlnirii noastre, sau, de fapt, încă dinainte de acesta, nu am acum nici o îndoială. Secvenţele care urmează, de asemenea patru la număr, reiterează post festum etapele simbolice ale acestei ÎNTÎLNIRI CREATOARE. Recuperîndu-le hermeneutic, sub semnul unei uimiri pe care “coincidenţa identicelor” nu conteneşte să o genereze, ar trebui să gîndesc ACUM că această întîlnire este cu adevărat una STELARĂ, fiind prefigurată de CÎNDVA, poate încă din acel orizont de existenţă eterică în care “duhurile” îşi prefigurează întruparea pămînteană şi implicit intersecţiile decisive care le vor guverna EVOLUŢIA PĂMÎNTEANĂ. Cele ce urmează sînt suficiente – mie, cel puţin– pentru a credita simbolic o atare convingere. 2.2.1. Chemările materiei sau despre nevoia cuvîntului întrupat. O dorinţă aproape fizică de a continua un dialog pe care îl simţeam încă neterminat cu Părintele Ghelasie m-a făcut ca, odată întors acasă, să gîndesc la o cale de împlinire a acestui dialog. Cîtăva vreme am încercat variate tipuri de scrisoare, dar nici una dintre ele nu mi se părea elocventă pentru starea pe care o trăiam, pentru plinătatea “substanţială” a trăirilor mele, pentru cîte aş fi avut să-i spun. 43

Trăirea nu mi s-a luminat decît în clipa cînd, fără să vreau, unul dintre mesaje s-a transformat firesc în poem. Iată-l, aşa cum în clipa aceea, parcă dintr-o dată a curs de undeva, despovărîndu-mă de stare, relevîndu-mi poate pentru întîia oară explicit sensurile adînci ale căutării, găsirii şi rezonanţei întru TĂCERE. NU TE-AŞ FI CĂUTAT DACĂ NU TE-AŞ FI GĂSIT Te caut, DOAMNE, în lumea din afara mea, Te caut în văzduhul din care înaltul rodeşte şi în puterea ce rostogoleşte pămîntul, Te caut în rotunjimile cochiliei şi în săgeata zborului de cocori, Te caut în nestatornicia timpului şi în tainele de neschimbat ale mînăstirii, Te caut în şoaptele iubiţilor şi în sămînţa care se preface-n viaţă, Te caut în tot ceea ce încă nu a fost făcut... Te caut, DOAMNE, în penumbra dintre înăuntrul şi înafara mea, Te caut în aburul ochilor şi în razele din palmă, în armonia suflării, în împăcarea buzelor şi în tăcerea auzului, dar, mai ales,

44

Te caut, DOAMNE, în bogata povară a înţelegerii, orb înţelept ce-a rătăcit uşurinţa duhului. Te caut, DOAMNE, atît de departe, totuşi, de mine, uitînd că toate cele ce sînt izvorăsc din adîncuri pe care simţirea nu le cunoate, pe care semnele minţii le ignor, uitînd că toate chipurile lumii sînt ascunse în inima mea, ca rod al luminii izbucnite din nefăcut, al iubirii aşezate peste grădina raiului, al păcatului menit spre iertare, ca rod de taină al creaţiei pentru care inima îmi este clopot, zvonind din ţărînă nevăzuta-nălţime a cerului. Te caut, DOAMNE, Şi te găsesc în ceea ce, atît de aproape, încă nu ştiu...

Iaşi, sîmbătă, 31 iulie 1999, în ZI DE CREAŢIE, la o oră cînd nimic altceva nu a fost posibil de făcut. 45

Poemul de mai sus a fost trimis prin poştă Părintelui Ghelasie Gheorghe, în data de 1 august 1999, exact la o lună după întîlnirea noastră, însoţit de următorul succint mesaj: IUBITE PRIETEN (simt că nimic nu mă împiedică să folosesc acest apelativ), Cu sentimentul că starea de poezie define te un pas pe calea găsirii noastre, găsire a cărei menire urmează a fi cîndva împlinită, o las să vorbească în numele meu, acum. Cele două relativ distincte încercări ale Cuvîntului marchează capetele de pod ale stărilor mele de pînă acum: starea de neînţelegere a unor experienţe de viaţă, care, cu ani în urmă, m-a îndreptat către calea analitică a filosofiei, respectiv starea de intuire a adevărului ascuns, care acum mă îndeamnă către calea trăirii sale prin căutarea i găsirea lui Dumnezeu, viul. Cu toată afecţiunea, Traian D. Stănciulescu POST FESTUM Ignor şi acum dacă această fizică apelare – adresată pur şi simplu pe adresa: Părintelui Ghelasie Gheorghe, Mănăstirea Frăsinei, Rm. Vîlcea – a ajuns sau nu la destinaţie. Dacă da, ea ar trebui să se afle undeva, în arhiva 46

pe care Părintele cu siguranţă că a lăsat-o în ordine înainte de PLECAREA CEA MARE. Personal, nu am primit nici un răspuns. Pentru că, de fapt, fiind în întregime retorică, nici un răspuns nu era potrivit sau / şi necesar misivei mele. Exceptîndu-l, desigur, pe acela cu care deja Duhovnicul meu de Suflet mă obişnuise: RĂSPUNSUL (DE)PLIN AL TĂCERII. 2.2.2. Forţa creatoare sau despre trezirea de dincolo de vis. Un an de zile s-a scurs de la acest eveniment, an încărcat cu diverse preocupări care nu mi-au îngăduit să împlinesc “Apropierea Limbajului” sugerată de Părintele Ghelasie. Ştiam de mult că toate se întîmplă doar atunci cînd le soseşte timpul. Simţind că acest timp a sosit, am decis ca o parte din vara anului 2000 să o petrec la Săcărâmb, pentru a studia în linişte cărţile primite cu un an înainte. Am început să citesc la rînd, carte după carte, ordonate după succesiunea logică pe care timpul apariţiei lor o sugera. CUVÎNTUL CA UN FLUVIU... Mă odihneam, citeam, iar mă odihneam, iar citeam. Mă opream apoi pentru a scrie: POEZIE. Cuvînt peste stare. Şi apoi, de la capăt... Săcărâmbul este singurul loc pe care l-am cunoscut ca fiind dăruit cu o uriaşă energie, care – izvorînd parcă din pămînt şi unindu-se cu cerul – îngăduie o astfel de activitatefluviu, atît intelectuală cît şi fizică. Ţin minte că într-o atare stare de surescitare mă aflam cînd, tensionat de faptul că nu-mi era deloc clară legătura mea 47

iconică cu originile, m-am oprit şi dintr-o dată am scris poemul care urmează. NOROIUL STELELOR Dacă, ACUM, CÎND A SOSIT TIMPUL, toate fibrele mele s-au împletit în cunună lăuntrică, şoptind fără măsură către Înaltul Clipei: "TU EŞTI ACELA, TU EŞTI, TU..." spre a reface CUVÎNTUL ce dintotdeauna este, SEMNUL izbucnit din nunta Cerului cu Pămîntul, ORIZONTUL născut dincolo de cuprinderea palmelor, Atunci, din Inima Clipei pe care neuitatele treceri au învăţat să o numească VIAŢĂ, Strig cum niciodată încă n-am strigat: NU SÎNT ACEL CE TREBUIE SĂ FIU, NU SÎNT ACEL CE TREBUIE, NU SÎNT ACEL, NU SÎNT, NU... De dincolo de ecouri, povara unei lumeşti aduceri aminte se preface în clopot de taină, 48

risipind înţelesuri peste chipul de om ce cîndva a pierdut lumina Necreatului Chip. Aproape de vibraţia începutului, privesc cum sîmburele germinat din adîncul căderii rodeşte nefiresc peste puterile stelei mele cereşti, împovărîndu-le cu greutatea tinei pe care abia mărturisite păcate încă o mai poartă. Acum, cînd a sosit timpul, lipsit de cristalul luminii cereşti, cu trupul chircit sub apăsarea din slăbiciunea oaselor, din rămăşitele fructului peste măsură, din bătăile forţate ale inimii, din risipa sămînţei în cele patru vînturi, din uitarea respiraţiei sub soare, din lacrimile ochiului neînchis, din durerea frunţii ridate de neodihnă... Te rog, din nou, NECUPRINSULE: Peste toate pulberile de greu, limpezeşte din nou un strop din Lumina Luminii Tale, înalţă-mi din nou vibraţia razei de naştere, pentru ca din adîncul inimii mele să pot striga împăcat, mai presus de toate răsfrîngerile lumii: SÎNT ACEL CE TREBUIE SĂ FIU, SÎNT ACEL CE TREBUIE, SÎNT ACEL, SÎNT...

Ţin foarte bine minte că era în seara zilei de SÎMBĂTĂ 5 AUGUST 2000 cînd aceste versuri au fost încheiate, dintr-o suflare parcă. Detensionat prin “sublimare 49

creatoare”, am adormit cu una dintre cărţile Părintelui Ghelasie în mînă, cu ochiul abisal ancorat în Versurile sale de Taină pe care apucasem să le mai citesc [1998: 17]: “O, Taină în care Mintea se Renaşte, Şi ca un “Copil” CHIP de FIU Se “vede pe sine” Prin CHIPUL Lui DUMNEZEU...” Pe fondul acestui gînd, căruia îi venise poate timpul să se întruchipeze în imagine, am visat, dilatat peste întreaga noapte, unul şi acelaşi vis. Se făcea că sub ochii mei se configurează un “ovoid de lumină”, ca o matrice lăptoasă, caldă, maternală, dincolo de care ochiul meu fizic nu distingea nimic vizibil. Dar, ochiul meu lăuntric, “ochiul inimii”, îmi spunea cu o tulburătoare acuitate: TU EŞTI ACELA, TU EŞTI ACOLO, TU EŞTI ... Mă simţeam, în vis, cît se poate de straniu: mă priveam dinafară şi trebuia să mă identific cu un “semn de lumină” pe care mintea nu părea să îl recunoască, dar cu care TOTUL îmi dădea ghes să mă identific. În această tensiune generată de nevoia identificării cu mine m-am trezit, peste măsură de tulburat. Îndemnat de o nedesluşită pornire lăuntrică, pe care clopotele bisericii de pe deal au întărit-o deplin, am înţeles cu maximă acuitate că trebuie să ajung la slujba duminicală. 50

Ceea ce am şi făcut, fără întîrziere. Am intrat în biserică chiar în momentul în care părintele îşi începea predica. Ştiam că, de obicei, acestea sînt corelate cu cea mai semnificativă şi apropiată sărbătoare a calendarului ortodox. Ascultînd cuvintele preotului m-am luminat deplin, reamintindu-mi că ZIUA DE 6 AUGUST era una de mare referinţă religioasă, marcînd un eveniment esenţial al Noului Testament: SCHIMBAREA LA FAŢĂ, momentul în care IISUS HRISTOS s-a arătat ucenicilor într-o strălucitoare “haină de lumină”, într-o aură de un imaculat pe care numai FIUL LUI DUMNEZEU putea să o aibe. Prin faptul de a fi la rîndul nostru “Fii de Dumnezeu”, o atare aură o purtăm şi noi, muritorii, cu grija de a-i păstra puritatea prin înălţare spirituală. Totul ţine de conştiinţa acestei nevoi de înălţare, nevoie – care într-o formă sau alta – se trezeşte la un moment dat. Mie mi se revelase în vis, cu o acuitate pe care simpla putere a raţiunii – m-am gîndit că de aproape zece cercetam, din perspectiva biofotonicii, fenomenele de bioluminiscenţă umană – nu o îngăduise pînă atunci trăirii mistice: propria schimbare la faţă. * * * Am înţeles atunci, din această admirabilă trezire a Puterii Divine din noi, că – independent de (con)ştiinţa clipei – un principiu al “aducerii aminte” funcţionează implacabil, atunci cînd i se împlineşte sorocul să fie. Ca 51

atare, sintetizînd prin vers Legătura cu Divinul a sufletului care îşi aduce aminte, odată întors acasă nu am întîrziat să scriu, ca în transă: DIN NOU, ACUM, PENTRU ÎNTOTDEAUNA... Ca Dar de Purificare, după Mărturisirea Lăuntrică din Ziua Schimbării la Faţă. Pe Drumul de Vis al neumblatului, cu necuprinderea Privirii Tale m-ai învăluit, din nou dăruindu-mi Cuvîntul Începutului. Sub Semnul Necreatei Iubiri, Trupul înveşmîntat în ţesătura Strălucirii, Mintea îmbogăţită cu Cristalul Iluminării, Sufletul schimbat la chip prin Graţia Iertării, mi se cufundă în Adevărul Darului Tău, Din Nou botezîndu-mă în Taina Legămîntului de Lumină. În Clipa cea Mare, puterea Primei Icoane răsfirată peste Gestul Făptuitor de Lume, izbucneşte din nou în Miezul Inimii Mele, prefăcîndu-mă în Pulbere Stelară dăruită cu Libertatea Zborului, în Picătură de Cer sădită în Pămîntul Împărăţiei Tale, nemurindu-mă din nou, ACUM, PENTRU ÎNTOTDEAUNA... 52

Prin Legămînt de Lumină, Împlinit în Zi de 6 August, 2000, la Săcărîmb.

Purificat încă o dată prin catharsis-ul actului poetic, am citit mai departe în cartea Părintelui Ghelasie, acolo unde ea rămăsese deschisă [1998: 5]: “Nu-ţi (POŢI, n.n. TDS) uita niciodată

Chipul de Fiu, Şi acesta este În Chipul de ÎNCHINARE, Chip de ICOANĂ, DUMNEZEU şi Creaţie, CHIP şi Asemănare”. 2.2.3. Cuvîntul de după cuvînt sau despre darul “armonizării întru limbaj”. Ce a urmat după toate aceste revelatorii înţelesuri a fost peste măsură de tulburător. În miezul unei lucitoare zi de vară, m-am aşezat în iarba Platoului Solar din grădina mea şi am început să citesc ca în transă textele Părintelui Ghelasie. Citeam, înţelegeam, explicam. Citeam, înţelegeam, explicam... Cît a durat această stare de curgere, nu mai ştiu. Poate cîteva zeci de minute, poate cîteva ore. Cert este că la capătul unei “lecturi-cascadă”, numai aşa aş putea-o numi, toate sensurile care mi se păreau ezoterice pînă atunci în scrierile Părintelui Ghelasie 53

deveneau atît de clare, atît de uşor de tradus în limbajul unei “ştiinţe a luminii vii”, al unei “metafizici a luminii”, al unei “teo-logici” în care intuiţia era dublată de raţiune. Am înţeles atunci cum s-ar putea explica geneza lumii prin cuvînt, cum ne putem reaminti limbajul iconic în care Dumnezeu a creat lumea şi în care încă vorbeşte oamenilor, cum să interpretăm diferitele chipuri ale căderii şi ale ridicării din păcat, cum putem raţional descrie armonia trupului cu sufletul şi spiritul, ca măsură iconică a Chipului, şi cîte încă altele ... Îmi era dintr-odată cît se poate de clar ceea ce, cu prilejul întîlnirii nostre, Părintele Ghelasie îmi sugerase de fapt să fac: să realizez nu atît cunoaşterea reciprocă a “limbajului omenesc”, orizontal, în care cărţile noastre erau scrise era pusă în joc, cît mai ales recunoaşterea “limbajului sacru” (iconic) în care Dumnezeu ni se adresează şi nouă, oamenilor, pe verticala creaţiei sale. Or, acum trebuia să recunosc că, de la un capăt la altul, de la formă la conţinut, textele Părintelui Ghelasie erau încărcate de greutatea unui atare limbaj. După o vreme, oprindu-mă brusc din lectură, am simţit că o responsabilitatea uriaşă îmi apasă “umerii conştiinţei”: datoria de a face cunoscut semenilor tot ceea ce, sub miracol parcă, înţelesesem. Am strigat atunci în singurătate, am strigat tare, cu glas fizic, ca în atîtea alte împrejurări de viaţă: “De ce eu, Doamne? Cum, Doamne?”. O dată mai mult, ecoul TĂCERII a fost fără echivoc. Acesta mi-a reamintit că marile răspunsuri trebuie 54

descoperite doar de noi înşine, prin experienţa propriei noastre trăiri. Ceea ce, de atunci, am încercat fără osteneală să fac. Şi răspunsul nu a întîrziat să apară... Căci, de atunci, pe linia orizontului de putere pe care Părintele Ghelasie Gheorghenu a făcut decât să mi-o arate, am început să gîndesc în TAINĂ la (de)săvîrşirea unui MANUAL AL OMULUI, în care sensurile cele mai dificile ale cunoaşterii să poată fi exprimate în termenii cei mai simpli cu putinţă: termenii aceluiăsi “limbaj iconic” pe care Creatorul ni i-a dăruit spre înţelegere şi folosinţă. O CARTE A TIMPULUI CARE VINE – sugerată de tainicul şi iniţiatul meu Suflet Pereche – pe care împreună va trebui poate să o (re)scriem, desprinzînd-o din Înalta Învăţătură pe care la naştere cu toţii o uităm: O CARTE PENTRU ŞI DESPRE COPIII DIN NOI. Nimic nou sub Soare, deci... 2.2.4. Puterea visului sau despre o întîrziere care nu mai contează. La sfîrşitul plecării mele din Săcărâmb, în aceeaşi biserică în care miracolul “schimbării la faţă” mi se desluşise, am împlinit şi actul de taină pe care, după spovedanie, Părintele Ghelasie mi-l lăsase îngăduit: CUMINECAREA, actul identificării cu Trupul Dumnezeesc prin Taina Împărtăşirii. Am făcut acest lucru numai atunci cînd celălalt capăt de pod al întîlnirii mele spirituale cu Părintele Ghelasie s-a întemeiat: armonizarea virtuală a limbajelor. * 55

Încă speram că o atare virtualitate se va petrece şi în fapt, printr-un dialog viu – faţă în faţă – cu Părintele Ghelasie Gheorghe. Acest lucru nu a mai fost însă să fie, poate pentru că nu mai era necesar. Ce nu a îngăduit, concret, ca această întîlnire să întîmple a fost o succesiune de fapte de viaţă care – avînd ele însele o încărcătură “iniţiatică”, mistică într-un anume fel – mi-a clarificat definitiv DESTINUL, printr-o conştientă asumare a lui. Evenimentele pe care spre întregirea TOTULUI îmi îngădui succint să le amintesc aici, au avut ca punct de începere – ţin foarte bine minte – Ziua de 1 DECEMBRIE 2001, Zi de Românească Sărbătoare. Din această dată începînd– urmînd sfatul Părintelui Vasile de la Biserica Rusă din Bucureşti – am început să mă rog cu fervoare lui Dumnezeu pentru a-mi dărui puterea iubirii nediferenţiate de semeni, puterea de a le transfera prin cuvînt nu numai semnele minţii mele, ci şi pe acelea ale inimii mele. Darurile de răspuns ale acestei cereri – singura căreia, am aflat mai tîrziu, Dumnezeu nu întîrzie să îi răspundă vreodată – mi-au apărut încă o dată pe calea simbolismului oniric. Astfel, la puţină vreme după ce rugăciunile mele au început să se vibreze în orizontul unde ele se judecă sine ira et studio, un complex de vise – pe care fără nici o reţinere lam corelat cu visul cîndva avut la Săcărâmb – s-a derulat timp de trei nopţi la rînd. ● Într-o primă noapte, aveam clara senzaţie că CINEVA – a cărui prezenţă doar implicit o bănuiam – îmi 56

aşeza în palme un “glob de lumină”, de un alb strălucitor, glob pe care îl simţeam ca fiind încărcat cu o putere pe care nu o puteam înţelege şi controla în totalitate. ● Într-o a doua noapte, vedeam CUM din neştiut o “perdea de energie” se ridică în faţa mea ca un voal de lumină perlată, netransparentă, voal prin care pătrundeam pentru a deveni invizibil şi a a simţi încărcătura unei forţe a cărei semnificaţie nu mi-o puteam explica. ● Într-o a treia noapte, o combinaţie între “forma” şi “conţinutul de energie” luminoasă al primelor două nopţi, un CEVA de tipul “ovoidului de lumină” pe care mi-l aminteam încă din duminica “schimbării la faţă”, îmi devenise adăpost virtual pentru trup. Stranietatea cu totul aparte a celor trei vise a rezultat conştiinţa clară, în chiar timpul, a faptului că: — ele s-au succedat obsedant timp de trei nopţi la rînd, nimic altceva în afară imaginile-stări descrise nemaiapărînd în scenariul abisal al visului; — pe întreg parcursul derulării celor trei vise, în timpul-fluviu al celor trei nopţi, aveam în minte senzaţia clară că, de fapt, trăiesc unul şi acelaşi vis derulat fără întrerupere în trei nopţi diferite, vis reluat în forme diferite. Nu am înţeles imediat semnificaţia acesteicelor petrecute. Doar după o vreme, am îndrăznit să-mi spun că cele trei INSTANŢE ALE ÎNALTEI TREIMI mi se 57

dezvăluiseră, pe rînd, în complementare ale VISULUI.

nivelurile

de

realitate

Acesta a fost doar un început. Au urmat cîteva “întîlniri stelare” – de o excepţională semnificaţie – care miau marcat fundamental convingerile cu privire la “ierarhiile lumii”, întîlniri pe care sper să le pot povesti, cu credibilitate, cîndva. Ceea ce trebuie să spun acum este doar că, la început de martie 2002, o superacută pancreatită – aparent spontan declanşată – m-a proiectat pentru o vreme într-o situaţie de viaţă şi de moarte. Se pare că trebuia să trec printr-o experienţă-limită pentru a primi acest dar, de care astăzi sînt peste măsură de fericit să mă bucur: hrana trupului mi s-a uşurat, sufletul mi s-a încărcat cu nediferenţiată iubire, spiritul mi s-a luminat în înţelegere. Aşadar, aflîndu-mă de mai multe zile în spital, într-o stare de slăbiciune pe care nu o pot descrie, un alt “vis simbolic” n-a întîrziat să-mi completeze o zestre deja dobîndită de înţelesuri. ... Se făcea că, după o noapte lungă în care îmi arătase toate minunile universului – geneza lumii însăşi, naşterea buclelor spaţio-temporale, apariţia şi dispariţia universurilor paralele, puterea perdelelor de informaţie şi energie cosmică, şi cine mai ştie cîte încă – pentru a le îngloba în hologramele din aura mea, un nevăzut “ghid de dincolo de omenesc” a venit din nou să mă îndrume prin “ierarhiile luminii”. Într-un fulgurant dialog mental, în care mi se părea, paradoxal, că eu 58

pun întrebări şi tot eu îmi răspund, îmi amintesc cu claritate că am rostit în gînd: — “Stai, cine eşti?” — “Pavel”, mi s-a răspuns mental, într-o clipă. — “De ce eu?”, am mai întrebat. — “Pentru că tu înţelegi ceea ce vezi.”, nu a întîrziat să vină, limpede, răspunsul. După care, un alt periplu “metafizic” a început să-şi deruleze sensurile... Am priceput atunci, retrăind cu mare intensitate acest straniu “vis” (!?) – pe care fără să vreau lam asociat cu cea dintîi întîlnire cu Părintele Ghelasie – că datoria mea lumească este aceea de a fi pentru oameni un traducător menit să transpună în termeni accesibili mesaje care vin, adesea, de dincolo de timp şi spaţiu, un hermeneut capabil să traducă în limbajul omului modern sensuri care altădată se exprimau doar prin “limbajul îngerilor”, de la minte la minte, de la inimă la inimă, un interpret dator să folosească cunoaşterea ştiinţifică pentru a (re)armoniza simbolic Cerul şi Pămîntul, mintea şi credinţa, spiritul şi materia, trecutul şi prezentul, un mediator apt să reapropie – prin puterea înţelegerii raţionale – trupul de suflet şi de spirit, pentru a afla astfel cum este cu putinţă redobîndirea armoniei iniţiale a omenescului “chip iconic”. Abia atunci am înţeles pe deplin semnificaţia “armonizării limbajelor” pe care Părintele Ghelasie Gheorghe îmi ceruse să o împlinesc: limbajul visului (al 59

revelaţiei) şi al realităţii mundane trebuiau identificate şi în planul înţelesurilor mele. Am ieşit “miraculos” din starea de boală, după un post absolut de 21 de zile, pe care apoi l-am aflat de la iniţiaţi ca fiind sine-qua-non pentru “schimbarea la faţă” a trupului. Medicul meu curant, dr. Cristian Lupaşcu – căruia, amintindu-i explicit numele, îi recunosc acum intuiţia înaltă şi îi exprim încă o dată deplina recunoştintă – mi-a spus cît se poate de limpede, la ieşirea din spital: “Aţi fost un caz disperat, acum sînteţi unul fericit. Eu nu am putut face prea multe pentru aceasta. Mulţumiţi-i doar lui Dumnezeu”. Ceea ce, de atunci, nu contenesc să fac... * Evenimentele s-au derulat, apoi, firesc. Total refăcut, nu peste multă vreme, o parte dintre cele petrecute, inclusiv întîlnirea mea cu Părintele Ghelasie, le-am povestit simbolic în prefaţa unei cărţi care de la prima ei apariţie mi-a fost tare dragă:

“Terapia

biofotonice

prin lumină. Fundamente ale medicinei complementare”

[2003a]. Pe de altă parte, o plecare în străinatate nu mi-a îngăduit să fiu prezent, alături de un grup de prieteni care, în primăvara anului 2003, au avut şansa de a-l vizita pe Părintele Ghelasie Gheorghe, la Frăsinei. Cîteva luni mai tîrziu, însă, m-am bucurat că am prilejul de a-i trimite Părintelui – prin intermediul unui fost student – un exemplar din Terapia prin lumină. Nu a trecut mult pînă să aflu că 60

Părintele Ghelasie Gheorghetrecuse deja în LUMINA CEA MARE, pe care întreaga sa viaţă o slujise. Săvîrşind acum textul de faţă, căutînd semnele rămase ale întîlnirii noastre – mă gîndesc la dedicaţia dăruită în zi de 2 iulie 1999 – m-a frapat faptul că din ziua întîlnirii cu Părintele Ghelasie, la Frăsinei, pînă în ziua înălţării sale – în 2 Iulie 2003 – s-au scurs exact patru ani. Cîte unul pentru fiecare din stelarele noastre intersectări... * Am învăţat să creditez adevărul că, în realitate, nimic nu este întîmplător în viaţa noastră: întîlnirile şi despărţirile sînt guvernate de Legea Cosmică a Evoluţiei. Este a nu ştiu cîta oară cînd – pregătit fiind să reîntîlnesc, pentru împlinirea lumească a unei aşteptate armonizări, pe unul sau pe altul dintre cei cărora evoluţia mea le datora nespus de mult – aflu că acesta tocmai a trecut DINCOLO. Îi numesc aici pe toţi cu iubire, în ordinea TRECERII lor în TĂCEREA ABSOLUTĂ, spre a le putea aprinde – ca veşnică pomenire – lumînarea sufletului meu: ● DORU, tatăl destinului meu omenesc; ● GEORGETA-LUCIA, soţia mea de clipă lumească; ● CONSTANTIN NOICA, învăţătorul de suflet; ● PAUL CONSTANTINESCU, genitor de lumină vie; ● VICTOR ISAC, prieten de spirituală înălţare; ● GHELASIE GHEORGHE, duhovnicul de taină. Întîrzierea de clipă, care în eternitate îşi pierde sensul, îmi impune să le transmit acum tuturor – pe calea “limbajului îngerilor” – iconica plecăciune a frunţii mele: 61

VĂ MULŢUMESC ATÎT DE MULT, ÎNĂLŢATE SPIRITE ÎNTRU LUMINĂ.

Capitolul 3 SEMNIFICAŢII ALE CHIPULUI OMENESC: O LECTURĂ INIŢIATICĂ Ca fiu al acestui Pămînt, al Neamului Românesc, constat cu neţărmuită bucurie că, într-adevăr: “Nasc şi la noi oameni”. Pe lîngă truismul unei atare sentinţe, ceva anume îmi impune să o repet, acum, într-o altă formă: “Cu adevărat, Românii îşi au profeţii lor”. Căci, dintre toate textele de spiritualitate românească, texte religioase, şi implicit filosofice sau/şi ştiinţifice pe care le-am citit, nu îmi amintesc să fi descoperit unul care să aibă densitatea şi greutatea ideatică – în sens de profunzime şi dificultate – a textelor Părintelui Ghelasie Gheorghe. Aş spune, în termenii unui prieten care citind abia apărutele

“Memorii ale unui

isihast” mi-a mărturist explicit, rezonînd în totalitate cu propriul meu gînd: “Am sentimentul că aceasta este CARTEA…”. Cuprinzînd, printr-un unic termen, întreaga LUCRARE a Părintelui Ghelasie Gheorghe, este firesc să mă întreb acum: ce sensuri esoterice cuprind gîndurile sale, ce valoare iniţiatică are ea pentru destinul omului modern, în general, pentru spiritualitatea românească, în special? Desigur că cea mai semnificativă parte din răspunsuri o 62

aflăm în chiar cărţile autorului, “sculptate” conceptual cu minuţioasa trudă a dăltuitorilor de altădată. Cu o condiţie, însă: să ne înarmăm cu răbdarea şi cu liniştea spirituală necesară pentru a înfrunta şi înţelege neobişnuitul. Restul aparţine doar Învăţătorului Nostru Lăuntric, singurul în măsură să ne călăuzează paşii minţii spre înţelegerea, asumarea şi trăirea marilor adevăruri ale vieţii.

3.1. DESPRE ÎNŢELEGEREA UNEI PROFETICE MOŞTENIRI Cu adevărat, prin însăşi forma sa – era să spun “Chipul său Iconic” – scrierea Părintelui Ghelasie Gheorghe impune o maximă atenţie şi concentrare, putere de înţelegere, erudiţie şi deschidere creatoare şi, deasupra tuturor, capacitatea de a trăi, de a fi viu în raport cu actul spiritual însuşi: acela al scrierii şi al lecturii. Mintea şi inima se armonizează astfel, în pofida distanţei care de milenii le separă (“Eu nu-mi am inima în cap, nici creier n-am în inimă”, clamează Poetul Luminii) într-o nouă “religie”: aceea a isihasmului care “coboară” înţelegerea în simţire. Mărturie stă, pentru aceasta, taina rugăciunii isihaste, a unei invocaţii deopotrivă creştineşti şi româneşti: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Căci, aşa cum toate inimile deschise aşteaptă să se întîmple, o nouă venire a lui Iisus – ca Avatar al Celui mai Înalt 63

Spirit Creator, ca Tatăl Întrupat în Fiul, ar însemna implicit şi o (re)naştere religiei, a învăţăturii despre marea Creaţie, în termenii unei îmbogăţite dualităţi: IUBIREA PENETRATĂ DE CUNOAŞTERE. S-ar împlini, astfel, în taina văzului public o profeţie pe care Apostolul Pavel – cît de dragă îmi este acum amintirea lui – a rostit-o în numele Mîntuitorului: “În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintîi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decît cu lapte, nu este obişnuit cu cuvîntul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceea a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul. De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvîrşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mîinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică. Şi vom face lucrul acesta dacă va voi Dumnezeu” [Evrei, 5: 12-14,6: 1-3]. Cu certitudine că vremea în care voia lui Dumnezeu trebuie să se împlinească şi pe această cale a sosit. Sîntem deja maturi, în măsură să înţelegem moştenirea iniţiatică pe care, de peste milenii, o ducem în sufletele noastre. Părintele 64

Ghelasie Gheorghe este unul dintre “cititori”, înţelegători ai Tainelor despre care Iisus vorbeşte. Ce fericit sînt că, în sfîrşit, am putinţa să redăruiesc, în contextul potrivit, acest admirabil frament de iniţiere biblică pe care, prin gîndul lui Iisus, Pavel ni l-a transmis nouă. Cîtă bogăţie de aşteptare, de speranţă şi de convingere în doar cîteva rînduri… Ele îşi spun adevărul pentru toţi, chiar dacă doar o parte dintre cei care le vor auzi le vor şi pricepe, adică “cei care au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfînt, şi au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor…” [Evrei, 6: 4,5]. Desigur că, în această luminoasă înţelegere nu trebuie ignorat pericolul căderii în greşeală, sub multiplele sale chipuri. Căci, cu cît eşti mai înalt cu atît căderea este mai grea, întrucît – după o iniţială înălţare cei “care totuşi au căzut este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-l dau să fie batjocorit” [Evrei, 6: 6]. A fost o vreme cînd adevărul iniţiatic părea a fi interzis vulgului, “copiilor de lapte” care nu puteau să îl folosească, prin însuşi blocajul puterii lor de pricepere. Să ne amintim, în acest context, replica pe care Aristotel i-a dat-o Marelui Alexandru, cînd acesta i-a reproşat publicarea “textelor acroamatice”, a învăţăturii prin care Filosoful îl iniţiase pe Cuceritor: “Fii fără grijă, a spus Stagiritul. Cei care înţeleg aceste texte, înseamnă că deja le cunosc, deci nu mai au

65

nevoie de ele. Cei care nu le înţeleg, nu o vor putea face singuri, aşa încît de asemenea nu au nevoie de ele”. A sosit desigur timpul ca, aspiranţi la cunoaştere fiind, să primim de acum textele esoterice ale semenilor noştri – între care pe cele ale Părintele Ghelasie – însoţiţi de explicaţia celor care au avut putinţa să le asume. Considerîndu-mă cu modestie – alături de profesorul universitar Gheorghe Mustaţă, ale cărui scrieri dedicate “antropologiei teologice” le preţuiesc cu deosebire [2004] – unul dintre exegeţii OPEREI Părintelui Ghelasie Gheorghe, voi încerca în puţine rînduri să împlinesc două imperative simbolice şi anume: ● acela de a ne cunoaşte şi armoniza explicit – de data aceasta – limbajul, atît în planul sensului (al conţinutului, al identităţii conceptuale), cît şi în planul formei (al reprezentării iconice a ideilor); ● acela de a realiza “comuniunea în Cel al Cărui Chip îl Purtăm”. Între restrînsele posibilităţi de exprimare pe care le oferă un studiu obişnuit (iar nu o carte, cum s-ar cuveni), pe de o parte, şi nevoia extensivă de a dovedi că am înţeles şi împlinit imperativele Părintelui Ghelasie, pe de altă parte, o cale de mijloc trebuia găsită. Luminat de o înţelegere care pare a pogorî adesea de nicăieri şi de pretutindeni, am gîndit următoarea variantă de recuperare: din mulţimea cărţilor pe care Părintele Ghelasie Gheorghe le-a semnat, şi în bună 66

parte prin darul său le am la îndemînă, voi alege doar una:

“Răspuns de apărare” [2002]. Am ales această carte din varii motive şi anume: ● gradul ei de maximă concentrare: fiecare fragment (un citat dintr-o mai veche lucrare sau o justificare inedită a unei idei anume) are caracter aforistic, putînd sta drept chip / icoană / hologramă pentru întreaga scriitură a Părintelui Ghelasie; de fapt, acest stil al condensării holografice a informaţiei este specific întregii sale opere; căci, într-un fel, este suficient să citeşti un fragment pentru a recupera esenţa întregului; ● reprezentînd o aşa zisă “tentativă de apărare”, ea se referă la ideile cele mai delicate susţinute de autor şi care reprezintă, în consecintă, esenţa învăţăturii sale novatoare; între acestea, cele dedicate problemei antropologice – “naşterea” (creaţia) şi “căderea” fiinţei umane, au fost anume dezvoltate în paginile cărţii amintite. Este admirabil punctul de vedere al Părintelui Ghelasie cu privire la evaluarea propriei sale creaţii, despre care, cu creştinească modestie, notează [2002: 6]: “Scrierile mele sunt nişte însemnări proprii, în care am adunat «căutările mele de o Viaţă», cu nedumeririle şi neînţelegerile mele personale şi de aceea par uneori cu «amestecuri» de acest fel... Este foarte greu să te «aperi» şi să «susţii» propriile tale «adevăruri», încât vor fi întotdeauna şi «învinuitori 67

neîmpăcaţi». Nu aceşti «învinuitori» mă supără, cît mă înfricoşează «greşelile» ce pot fi într-adevăr şi pe care eu însumi nu le bag în seamă”. Desigur că greşelile noastre nesesizate pot să ne sperie, după cum afirmă Părintele Ghelasie. Dar cred că mai firesc este să greşim pe ici-colo, încercînd să fim creatori şi să facem astfel un pas înainte pe calea cunoaşterii, decît să nu spunem altceva decît ceea ce au spus şi alţii, rămînînd astfel în nemişcare spirituală.

3.2. DESPRE MEMORIA “CHIPULUI DE TAINĂ”: O ALTFEL DE RECUPERARE “Chipul Omului nu este al său, ci al Fiului Lui DUMNEZEU spre ÎNTRUPARE, ce-i dă Fiecărui Om MENIREA DIVINO-Creaţie". Ghelasie Gheorghe (Ecce Homo) Admirabilă, aşa cum am mai spus, densitatea textelor Părintelui Ghelasie Gheorghe. Fiecare frază conţine o ideeforţă. Tocmai la o atare ardere spirituală obosesc exegeţii şi, atunci, pentru este mai uşor să negi decît să te străduieşti a înţelege se preferă negarea. 68

Convins de acest adevăr, îmi rezerv pentru altă dată dreptul de a urmări extensiv – “din afară” şi de pe alte coordonate spirituale – contribuţia teoretică a Părintelui Ghelasie. Pentru contextul de faţă va fi suficient cred ca, într-o alternativă holografică, să aleg spre exemplificare şi interpretare ştiintifică cîteva idei de factură antropologică, pe care însuşi Părintele Ghelasie le-a desprins din întregul operei sale, spre a le nota pe coperta “Răspunsului de apărare” [2002]. ● DUMNEZEU A SUFLAT Chipul de Om, Asemănarea Creativă a TAINEI CHIPULUI DUMNEZEIESC şi prin aceasta Ţărâna-Pămîntul sa putut face Om. ● Omul este în primul rând Chip de OmFiinţialitate personală, indestructibilă, cu o structură ca Suflet şi Trup”. ● Omul nu poate fi “părţi”, ci un ÎNTREG Fiinţial de Făptură Om. ● Omul-Chip este Omul propriu-zis, sursa structurii sale ca Suflet şi trup. ● Omul nu este natură Îndumnezeită, ci Chip Supra natură, prin care apoi natura să se ridice la Cele DUMNEZEIEŞTI».

69

Cum am putea asuma aserţiunile de mai sus, printr-o “hermeneutică analitică” – cum cîndva am numit încercarea de a decodifica un text aparent simbolic şi iniţiatic prin intermediul unei lecturi raţional-ştiinţifice? Despre ce “chip”, formă spirituală creată / generată în mod ideal şi perfect, dintr-o dată, de o instanţă supremă (divină) vorbeşte creaţionismul? Cum s-ar putea putea “sufla” această formă peste un conţinut substanţial astfel încît cuplajul rezultat să se constituie ca o unitate indestructibilă? A formula succint un răspuns posibil la aceste întrebări reprezintă obiectul de interes al prezentului subcapitol. De la bun început va trebui să înţelegem că dificultatea înţelegerii ştiinţifice a unui text spiritualist (teologic, cu precădere) rezultă din faptul că în el se vorbeşte în termeni metafizici despre o creaţie / aparenţă fizică. Or, pentru evitarea paradoxului de a suprapune nefiresc nivelele de realitate şi pentru a putea asuma raţional problema antropogenezei, o teorie ştiinţifică integratoare, deopotrivă fizică şi metafizică, se impunea a fi elaborată. Tocmai o atare teorie (meta)fizică, o “Ştiinţă a Luminii Vii” – biofotonica / psihofotonica / noesifotonica – am dezvoltat-o complex pe parcursul a trei volume intitulate “Metamorfozele luminii” [Stănciulescu, Manu, 2001, 2002, 2003]. Cîteva inedite corelaţii ale acestei ample cercetări ştiinţifice cu problematica spiritualistă a creaţiei umane le consemnez în cele ce urmează.

70

* * *

71

Teza fundamentală a unei cercetări interdisciplinare pe care de peste zece ani o coordonez în cadrul Institutului Naţional de Inventică din Iaşi – avînd ca scop iniţial ideea “optimizării umane” – vizează faptul că orice structură biologică, începînd de la nivelul ADN-ului pînă la acela al organismului în integritatea sa, presupune o emisie bioluminiscentă (aură) coerentă, monocromatică, intensă şi direcţionată, similară cu aceea a laserului tehnic. Din persepctiva acestei teorii, pe care deloc întîmplator am numit-o teoria “laserilor biologici” (TLB), omul poate fi asumat nu numai metaforic ca fiind o “fiinţă de lumină”. În conformitate cu TLB, deşi emisia de bioluminiscenţă a structurolor vii este invizibilă (manifestîndu-se în spectrul ultraviolet şi nu numai), ea este posibil de vizualizat în condiţii de foarte puternică emisie stimulată. Astfel, posibilitatea de a asocia o astfel de emisie cu “hainele de lumină” în care a apărut Mântuitorul sau cu aura care înconjoară capul sfinţilor este cît se poate de plauzibilă. Evidenţierea obiectivă a unui “corp radiant” al fiinţei umane, caracterizat prin frecvenţe / culori diferite în raport cu starea de sănătate fizică (a “trupului”), cu starea emoţionalafectivă (a “sufletului”) şi cu situaţia de activitate mentalintelectuală (a “spiritului”), poate fi dovedită acum nu numai prin mărturiile clarvăzătorilor, ci şi prin strategii de tip Kirlian sau prin fotografii electronografice, prin proceduri de analiză computaţională de tip Aura Imaging System etc.

72

O dualitate fundamentală pe care fizica secolului XX a postulat-o şi validat-o experimental este aceea a dualităţii corpuscul-undă. De aici şi pînă la identificarea principială a acestei dualităţi cu aceea a dualităţii trup–suflet nu mai era decît un pas de făcut. Justificînd în mod obiectiv natura radiantă a fiinţei umane, bio(psiho/noesi)fotonica îngăduie acum realizarea acestui pas: orice corpuscul / corp (structură fizică / biologică) presupune o undă / un “suflet” (cîmp energo-informaţional) aferent şi invers. Altfel spus, teoria cîmpurilor energo-informaţionale (electro-magnetice) denotă că prezenţa unui cîmp impune cu necesitate generarea celuilalt. Iată de ce Părintele Ghelasie este întru totul îndreptăţit să vorbească despre indestructibilitatea relaţiei trup–suflet (spirit), care nu poate fi concepută din “părţi”, nici “prin naştere” şi nici prin “existenţa propriu-zisă”. Faptul că un cîmp anume este susceptibil de a păstra o anume informaţie (a “in-forma” = “a pune în formă”) poate fi dovedit actualmente în multiple moduri. Să ne gîndim, de exemplu, la cantitatea uriaşă de informaţii RTV, de unde electromagnetice care brăzdează “eterul”, purtînd aidoma la receptori forma sunetelor şi a imaginilor transmise etc. Sau, şi mai elementar, să ne gîndim la modul în care liniile de forţă ale cîmpului dintre polii unui magnet generează în mod constant aceleaşi forme ovoidale (elipsoidale), după care invariant se distribuie pilitura de fier aflată sub incidenţa cîmpului de forţă. Atare invizibile “patternuri”, cîmpuri de forţă purtătoare de informaţie 73

structurantă, organizatoare pentru zonele vizibile ale realităţii, sînt prezente şi se manifestă “creator” în cazul generării tuturor formelor lumii sensibile: fizice (lichide, solide, gazoase sau/şi plasmatice) sau biologice (vegetale, animale, sau umane). Alte cîteva principii creaţioniste îşi justifică raţional susţinerea şi anume: ● Lumea a fost creată de la invizibil către vizibil, prin acţiunea Forţei Inteligente asupra principiilor structurale din care lumea urma a fi creată: Aerul, Apa, Focul, Pămîntul. Sau, în terminologie ştiinţifică: Cîmpul, Informaţia, Energia, Substanţa. Etapele biblice ale scenariului creaţionist devin explicite în acest context: “Duhul lui Dumnezeu se plimba deasupra Apelor… Să fie Lumină! … Să se delimiteze Întunericul de Lumină. Să se separe apele de ape şi apele de pămînt…”. În esenţa sa, acest scenariu descrie perfect deja amintita succesiune: Cîmp → Informaţie → Energie → Substanţă. Căci, fără a intra în detalii pe care o lucrare de sine stătătoare se cuvine a le nuanţa, s-ar putea spune că realizarea acestor prime acte creatoare, cuplaje esenţiale în virtutea cărora s-au născut / creat pe rînd neîntrupatele “ierarhii divine”, spaţiul şi implicit timpul cosmic prefigurat de energia desfăşurată a unui copleşitor Big-Bang, generarea materiei cosmice (a substanţei galactice) şi organizarea ei distinctă – după patternul pe care cîmpurile de informaţieenergie le presupun – în sisteme solare şi planetare, în sisteme biologice, vegetale, animale şi umane. 74

● Lumea este cunoscută de la vizibil către invizibil, prin intermediul puterii de reflectare umană, intuitivă (experienţială / mistică) şi raţională (experimentală / ştiinţifică). Tocmai în acest din urmă gen de recuperare “fizică” se ascunde dificultatea perceperii “metafizicului”, a invizibilului pe care întreaga creaţie a lumii se întemeiază. Pentru o cunoaştere completă, însă, cele două orizonturi ale existenţei lumii – pentru care “chipul de om” este măsură – trebuie asumate în complementaritatea (meta)fizică deja amintită. Ce alte argumente raţionale am putea formula pentru susţinerea celor de mai sus? Pentru a înţelege şi explica raţional / ştiinţific ce “Arhechip Divin de Creaţie” poartă fiinţa umană, şi cum a fost posibil ca acesta să se întrupeze în “Chip Uman” propriu-zis, teoria cîmpurilor se intersectează cu o altă contribuţie excepţională a tehnologiei laserilor şi anume: tehnica holografiei. Aceasta presupune posibilitatea realizării unor reprezentări tridimensionale virtuale, proiectate în spaţiu, care cuprind toate detaliile unui obiect “descris” cu ajutorul unui sistem coerent de laseri. O astfel de reprezentare este fidelă obiectului, dar nu poate fi atinsă fizic, modificată sau degradată, întrucît ea este doar informaţie-cîmp, adică o virtuală “formă de lumină”. Particularităţile hologramei sînt excepţionale: orice parte a ei (un fragment oarecare din suportul transaperent pe care este înregistrată, de exemplu) reproduce mai mult sau mai puţin fidel întregul. Această proprietate a făcut posibilă 75

ideea că universul este construit pe principii holografice, partea – atomul, de exemplu – reproducînd omomorfic întregul (modelul sistemului solar, galactic etc.). Sau, la nivelul viului, în modelul (chipul) ADN-ului nuclear / mitocondrial se află cuprinsă holografic întreaga informaţie a viitorului organism uman, vegetal sau animal. Desigur că o astfel de hologramă este “perfectă”, fiind rezultatul unei predeterminări creatoare sau / şi al unei evoluţii naturale. Iată una din accepţiunile elementare (biologice) ale ideii de “chip biologic”: modelul / patternul virtual şi perfect generează forma reală, care nu reproduce întotdeauna aidoma, de la bun început, chipul modelului originar, dar tinde evolutiv către acesta. Întemeindu-se pe aceste consideraţii, etapele unui ipotetic scenariu explicativ pot fi formulate astfel: ● Acceptînd intuiţia că lumea este construită de la invizibil către vizibil (de la formele-cîmp către formelesubstanţializate, înseamnă că patternul tuturor formelor se manifestă ca un complex de “holograme”, de “forme-gînd” de la bun început “perfecte”, care – creaţii divine fiind, pe de o parte, virtuale fiind, pe de altă parte – nu mai suportă nici o modificare ulterioară. ● În condiţiile în care sînt activate printr-o Energie Creatoare anume (suflul divin / energia sau forţa vitală) ele încep să se materializeze în forme fizice, biologice etc. Această materializare presupune atracţia din mediul cosmic, amorf, a acelor elemente / substanţe (“lutul creaţiei”), în 76

conformitate cu imperativele patternului preexistent, exact cum pilitura de fier este atrasă de invizibilele linii de forţă ale cîmpului magnetic, conturîndu-le aidoma sau cum rostirea unor sunete peste pulberea fină de nisip le structurează în uimitoare forme. Faptul că disputele dintre creaţionism şi evoluţionism nu s-au încheiat încă rezultă dintr-o nefirească păstrare a logicii aristotelice de tip “sau / sau”, adică “sau una sau alta”. În realitate, privilegiile cunoaşterii contemporane au arătat posibilitatea unei ontologii dualiste, de tipul “şi / şi”. Două consideaţii se impun formulate în acest context: a) În cazul unor dualităţi specifice de tipul corpuscul şi undă, trup şi suflet, sînt necesare mijloace de cunoaştere diferite pentru a evalua prezenţa unuia sau alteia dintre cele două stări complementare, ceea ce nu înseamnă însă că ele nu pot să coexiste, în pofida aparentei lor relaţii de opoziţie fizică. În această situaţie, simultaneitatea este o stare de fapt ontologic, iar discontinuitatea este una de tip gnoseologic. b) În cazul unor dualităţi de tip haos-cosmos, întuneric-lumină, zi-noapte dualitatea este una de succesiune, raportată unuia şi aceluiaşi context. Spre exemplu, la ora amiezii, dacă în emisfera estică este zi / lumină, în emisfera vestică este cu necesitate noapte şi reciproc. Pe de altă parte, starea de zi dintr-o emisferă oarecare va fi înlocuită cu necesitate, peste o vreme, de starea de noapte.

77

Avînd în vedere aceste alternative ale “logicii dinamice a contradictoriului”, cum a numit Ştefan Lupaşcu interfaţa dintre “realităţile recesive”de tip yin-yang etc., devine posibil de acceptat faptul că: (1) Într-o viziune creaţionistă, generarea patternurilor / modelelor / CHIPURILOR DE CREAŢIE VIRTUALE ale lumii sensibile reprezintă un act de creaţie perfect şi dintr-o dată (spontan) realizat de Divinitate. În termenii creaţionismului teologic, generarea hologramei-pattern este rezultatul unui “salt calitativ”, produs “dintr-odată”, un rezultat deja maturizat printr-o tacită acumulare / deliberare creatoare anterioară. În ansamblul ei, însă, acţiunea de creaţie a lumii s-a petrecut evolutiv şi lent, din aproape în aproape, pe parcursul celor “Şase Zile”, tot atîtea Epoci, ale Facerii. (2) Într-o viziune evoluţionistă, transformarea acestor modele potenţiale în CHIPURI DE CREAŢIE REALE reprezintă un proces evolutiv, supus perfectării pe care Legea Liberului Arbitru – impusă de diferenţierile contextuale – a instaurat-o în lume. Să ne gîndim, de exemplu, la faptul că organizarea mai mult sau mai puţin coerentă a particulelor de fier după traiectoria “undelor de formă” depinde nu numai de perfecţiunea acestor unde, ci şi de natura piliturii de fier, de proprietăţile diamagnetice ale acesteia, de dimensiunea particulelor etc.

78

Ce consecinţe are un atare punct de vedere pentru problema antropogenezei pe care textele Părintelui Ghelasie cu predilecţie o iau în seamă ? ● Faptul că DUMNEZEU A SUFLAT Chip de Om peste Ţărîna-Pămînt şi aceasta s-a făcut OM prin Asemănare Creativă, denotă tocmai cuplajul energo-informaţional dintre holograma modelului uman (cîmp informaţional, matricea de taină, invizibilă a chipului uman) şi substanţele componente (“lutul” deja evoluat) perfect prestabilite în modelul “insuflat”. ● Proiecţia acestui “model / chip” peste materia deja pregătită să îl recepteze nu înseamnă absenţa evoluţiei ulterioare, ştiut fiind că omul a DEVENIT în timp deopotrivă în plan biologic şi spiritual, ci doar faptul că această evoluţie s-a manifestat doar ÎN INTERIORUL SPECIEI umane, iar nu şi ÎNTRE SPECII (nefiind sub nici un chip găsite dovezi grăitoare pentru prezumptivele treceri de la o specie la alta, de la maimuţă la om, în cazul de faţă). ● Faptul că “Omul nu este natură Îndumnezeită”, ci “Chip Supra-Natură”, prin care ulterior natura are posibilitatea “să se ridice la Cele DUMNEZEIEŞTI”, poate fi asumat din nou prin teoria cîmpurilor. “Ridicarea la cele divine” a “naturii / corpului” uman poate fi realizată în două etape complementare de către fiinţa umană şi anume: (a) Armonizarea trupului cu sufletul / spiritul poate fi realizată prin respectarea unor canoane de conduită pură, 79

începînd de la cele bio-fiziologice pînă la cele moralreligioase. Aşa cum perspectiva biofotonicii a îngăduit să validăm, respectarea acestor principii ridică frecvenţa de vibraţie a “chipului de lumină”, apropiind-o treptat de imaginea ideală a “arhechipului divin”. O atare “înălţare în frecvenţă” a fiinţei umane (manifestată printr-o tot mai puternică “luminare” / purificare a aurei) este în măsură să depăşească decalajul dintre “arhechipul divin de creaţie” şi “chipul-uman real”, decalaj pe care prin “cădere în frecvenţă” omul a generat-o. Căci, este un fapt obiectiv verificat, dacă înălţarea spirituală echivalează cu o “iluminare” a chipului de om, păcatul înseamnă o “orbire a chipului de om”, cum spune Părintele Ghelasie: “Răul şi păcatul apar ca «răni» pe trupul MEMORIALULUI DE NAŞTERE. Memorialele păcătoase sunt ca nişte «adaosuri» ce nu se pot amesteca şi asimila cu MEMORIALUL de Naştere” [2000: 16]. Aceste “răni ale trupului”, stări de “orbire” pot fi efectiv evidenţiate prin strategiile biofotonice deja amintite. Depăşirea “stării de orbire”, de “rănire aurică”, printro puternică ridicare “întru frecvenţă”, a generat “vederea harică”, şansa omului de a rezona cu ierarhiile, de a beneficia de privilegiul “revelaţiei” etc. În calitate de “fiinţă vibratilă”, omul rezonează cu ierarhiile luminii, cu memoria arhechipului, identificîndu-se cu aceasta, îndumnezeindu-se.

80

(b) Ruptura dintre “chipul de lumină” (suflet / aură) şi “forma biologică” (trup) echivalează cu moartea structurii duale, a fiinţei umane. Din punctul de vedere al TLB, moartea înseamnă incapacitatea organismului biologic de a genera şi întreţine bioluminiscenţa, emisia de “lumină vie” (ca expresie a manifestării sufletului / spiritului). Or, aşa cum o serie de practici umane obiective – pe care unii le numesc paranormale / parapsihice, dar care doar prin frecvenţa statistic redusă a manifestării lor pot fi considerate astfel (“para” = “pe lîngă”) – cum ar fi telepatia, telekinezia, extracorporalitatea etc. denotă posibilitatea relativei autonomii a emisiilor aurice (corpului de lumină) pe care organismul uman le generează şi întreţine. Această înseamnă, între altele, că atare “cîmpuri de lumină” pot fi considerate ca fiind un suport al “chipului uman” care, după moarte, urmează a se încadra într-un orizont al “ierarhiilor de lumină”, în funcţie de frecvenţa “trupului de lumină” generat în timpul vieţii, prin complexul trăirilor sale fizice, sufleteşti şi spirituale. Înalta Judecată devine astfel o expresie a “Liberului Arbitru”. “Urcarea creaţiei în Divinitate”, cum spune Părintele Ghelasie: o autoevaluare... * *

*

81

O ultimă precizare sînt dator a o formula: prin toate consideraţiile de mai sus nu am încercat cîtuşi de puţin să îl transform pe Dumnezeu într-un “fenomen al naturii”, precum termenii spinozieni sugerează că ar putea fi: Deus sive Natura. Dar, cred că nevoia de recuperare şi armonizare “întru cunoaştere” a celor două chipuri ale fiinţei umane – chipul Divin, Celest, Perfect al Creatorului şi cel Întrupat, Pămîntesc, Perfectibil al Creaturii presupune armonizarea celor două atitudini fundamentale de cunoaştere, pe care Părintele Ghelasie Gheorghe le-a consemnat admirabil, mărturisindu-şi – în deschiderea volumului “Pe urme antropologice” [1999: 5] – înclinaţia firească doar pentru una dintre ele: «Eu, ca Religios, nu pun accent direct pe Om, ci pe CHIPUL DIVINULUI şi Relaţiei cu El. Anticii făceau mare paradă de: “Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte pe Dumnezeu”. Creştin, este invers: “Cunoaşte-L pe DUMNEZEU şi te vei cunoaşte pe tine însuţi”. Urmărind circuitul Chipului Divin în Lume – de la invizibil la vizibil, mai întîi, de la vizibil la invizibil, mai apoi – aş putea spune, în nume propriu, că numai armonizarea celor două căi de cunoaştere îi poate acorda OMULUI şansa de a fi un “vizual vizionar”, un “intuitiv 82

raţional”, un iubitor care înţelege Raţiunea de a-şi iubi semenul şi pe sine, de a-l iubi pe Dumnezeu. OMUL, ipostază a Tainicului Chip de Creaţie...

83

POST SCRIPTUM: DESPRE SEMNELE MARII TĂCERI Simbolic, aş spune că nu întîmplător cele trei capitole – tot atîtea “secvenţe de viaţă” – luate în seamă în povestea de faţă au drept corolar cele Trei Chipuri prin care Divinitatea însăşi se manifestă: ● SPIRITUL, chipul de luminoasă înţelegere a existenţei lui Dumnezeu; ● SUFLETUL, chipul în care emoţional omul oscilează între Cer şi Pămînt; ● TRUPUL, chipul Cerului întrupat în Ţărîna Pămîntului. Cel puţin două motive justifică opţiunea pentru această neîntîmplătoare corelaţie, avînd ca ultim scop a contribui într-un anume fel (prin puterea trăirii proprii sau a exemplului înţeles) la optimizarea fiinţei umane: — faptul că numai prin armonizarea celor trei instanţe fiinţa umană devine “chip deplin de dumnezeire”, sănătos, frumos, luminos; — în orizontul existenţei noastre lumeşti, numai sub haina unuia sau a tuturor celor trei chipuri destinele omeneşti se pot interfera benefic. Este foarte posibil ca aceste întîlniri să fi fost PRESTABILITE DE SUS, din acea stare a existenţei noastre spirituale, neîntrupate, pe care pămînteni fiind o ignorăm sau pe care o uităm, în virtutea unei divine legi a neintersectării. 84

Eternitatea nu se poate amesteca cu finitudinea decît într-o manieră filosofică. Mărturisesc că nu ştiu explicit dacă un altcineva – cîndva viu sau de mai multe ori viu – a renăscut acum prin mine, dar ştiu că sufletul care trăieşte acum în mine s-a născut pe lume cu o anume misiune, marcată de o “dominantă” şi de o mulţime de “armonice”. Or, între aceste armonice se înscrie şi imperativul de a veni, cîndva, cumva, în ajutorul semenilor mei: acele de a reînvăţa împreună LIMBAJUL ICONIC CREATORULUI. Tot ceea ce din scrierea de faţă a izbucnit, nu a fost gîndit pentru a ipostazia secvenţele de viaţă ale unuia sau altuia dintre “actorii umani” care direct sau indirect şi-au intersectat vieţile, ci pentru a sugera însăşi PUTEREA ÎNTREPĂTRUNDERII DE VIAŢĂ: puterea apropierii ÎNTRU ICONICITATE a omului de sine şi de semenul său, a apropierii de Dumnezeu, cum Părintele Ghelasie Gheorghe ne-a iniţiat în tăcere pe toţi să putem face, puterea de a ne (re)cunoaşte şi armoniza, ÎNTRU LUMINĂ, pre-Limbajul. Căci, aşa cum cei care i-au fost în preajmă recunosc într-un volum dedicat “Amintirii Părintelui Ghelasie” [2003: 14]: “AVA GHELASIE va rămîne (indiferent de neînţelegerile pe care le-a iertat), un principe al Iubirii Dumnezeeşti, DUHOVNICUL desprins din Pateric cu caracterul tradiţionalului specific Carpatin. Întreaga sa viaţa monarhială a demonstrat Adevărul Bisericii Rugăciunii Gestului Iconic, pe care l-a Revelat”. 85

În încheiere, chiar cu riscul unei obsesive repetiţii, voi spune că întîlnirea mea cu Părintele Ghelasie – avînd ca finalitate simbolică înţelegerea reciprocă a Limbajului Creaţiei (vreau să cred că Părintele a avut răgazul de a poposi şi recupera cîteva din sensurile încercărilor mele filosofico-ştiinţifice) – s-a derulat sub semnul unei IMPLICITE TĂCERI. El mă cunoştea, trecuse prin fazele de încercare şi creştere spirituală pe care eu încă le căutam atunci, pe care abia începeam să le împlinesc. Aşadar, eu trebuia să îl cunosc, şi nu invers. Am făcut-o ATUNCI, printr-o comuniune paradoxală: el tăcînd, eu vorbind. Iată de ce, abia acum realizez că nu îmi amintesc deloc vocea Părintelui Ghelasie, dar îi ţin bine minte lumina ochilor, îi simt încă lumina întregii fiinţe. Limbajul duhului, ale cărui semnificaţii abia acum – după atîta vreme – încep să le înţeleg cu adevărat: DIALOGUL CUVÎNTULUI CARE ÎNVAŢĂ DIN TĂCEREA CE ŞTIE DEJA. DIALOG care nu conteneşte să se întîmple, ŞI ÎN ACEASTĂ CLIPĂ, la fel... Cu fericirea de a putea dărui această carte, întru IUBIRE şi ÎNŢELEPCIUNE. Traian D. Stănciulescu De la Săcărâmb la Iaşi, între Zile de Sărbătoare: 1 Ianuare 2004 – Iaşi, 23 Aprilie 2004. 86

BIBLIOGRAFIE Ghelasie, Gheorghe, Memoriile unui Isihast, Editura Arhetip, Bucureşti, 1991. Ghelasie, Gheorghe, CARTEA DIVINĂ a Vieţii, în: “MoşPustnicul din Carpaţi. Foaie de PRACTIC Isihastă”, Nr. 4, Septembrie 1998. Ghelasie, Gheorghe, MOŞUL din Carpaţi (NEOFIT Pustnicul), Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 1998. Ghelasie Gheorghe, Ecce Homo, Colecţia Isihasm, Editura Tipo-Aktis, Rm. Vîlcea, 1999. Ghelasie, Gheorghe, Hristos, Trupul Lumii şi al Veşniciei (Despre întrupare şi reîncarnare), Colecţia Isihasm, 2000. Ghelasie, Gheorghe, Răspuns de apărare, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, 2002. Mustaţă, Gheorghe, Cu Părintele Ghelasie despre originea omului, Editura Venus, Iaşi, 2004. Nietzsche, Friedrich, Die fröhliche Wissenschaft, traducere de Adina Gavrilă, München, 1990. Stănciulescu, Traian D. Terapia prin lumină. Fundamente biofotonice ale medicinei complementare, Editura CristalConcept, Iaşi, 2003. Stănciulescu, Traian D., Semiotics of light. An integrative approach to human archetypal roots, Cristal-Concept & World Development Organization, Iaşi / Geneva, 2003b. Stănciulescu, Traian D., Manu, Daniela M., Metamorfozele luminii. Biofotonica, ştiinţă a complexităţii (vol. 1), 2001; Introducere în “teoria laserilor biologici” (vol. 2), 2002; Fundamente biofotonice ale conştiinţei (vol. 3), Editura Performantica, Iaşi, 2003. Steiner, Rudolf, Misterul Biblic al Genezei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995. *** În amintirea Părintelui Ghelasie, Editura Tipo-Aktis, Rm. Vîlcea, 2003. 87

CUPRINS PREAMBUL LA O CARTE A ÎNTÎLNIRILOR STELARE / 5 Capitolul 1 DINCOLO DE VEDERE, CUVÎNTUL / 8 1.1. Emergenţa gîndului, lege a înălţării spirituale / 10 1.2. Iconicitatea, măsură a limbajului sacru / 15 Capitolul 2 DARUL DE SPOVEDANIE: DESPRE BUCURIA REGĂSIRII DE SINE / 25 2.1. Întîlnirile de la Frăsinei: avataruri ale unei prescrise istorii / 28 2.1.1. Darul de (re)cunoaştere / 29 2.1.2. Darul de înţelegere / 29 2.1.3. Darul de mărturisire / 32 2.1.4. Darul de limbaj / 37 2.2. Înţelesuri ulterioare: spre o hermeneutică a stării de tăcere / 42 2.2.1. Chemările materiei sau despre nevoia cuvîntului întrupat / 42 2.2.2. Forţa creatoare sau despre trezirea de dincolo de vis / 46 2.2.3. Cuvîntul de după cuvînt sau despre darul “armonizării întru limbaj” / 52 2.2.4. Puterea visului sau despre o întîrziere care nu mai contează / 54 88

Capitolul 3 SEMNIFICAŢII ALE CHIPULUI OMENESC: O LECTURĂ INIŢIATICĂ / 61 3.1. Despre înţelegerea unei profetice moşteniri / 62 3.2. Despre memoria “chipului de taină”: o altfel de recuperare / 67 Post Scriptum: DESPRE SEMNELE MARII TĂCERI / 81 Bibliografie / 84 Cuprins / 85 “ACADEMIA LUMINII”, un vis de armonizare a valorilor româneşti / 87

89

“ACADEMIA LUMINII” un vis de armonizare a valorilor româneşti MĂRTURISIRILE pe care cărţile mele le cuprind nu ar fi dobîndit viaţă publică fără susţinerea unor admirabili prieteni, care şi-au apropiat puterile într-o aspiraţie unică: aceea ca VALORILE ROMÂNESCULUI să vibreze cu demnitate în lume, în armonie cu OAMENII, COSMOSUL şi DUMNEZEU. ● ŞERBAN ACHIM, director general al SC “CONSTRA” LTD, Oradea ● ANA ALEXA, director general al SC “MARCONF” SRL, Iaşi ● HORIA BĂRGĂU, director general al Companiei “RICKFOR”, Oradea ● OVIDIU BĂRGĂU, director general al SC “ORFOREST” SRL, Oradea ● CRISTINA FLORICA CHIRA, director general al SC “STEEL-PETROL” COMPANY SRL, Oradea ● NICOLAE CORICIUC, bioenergoterapeut, Brodina, Suceava ● LIVIU COMĂNECI, preşedinte al SC “EUROSAVAM” SA, Ploieşti ● VIKTOR, GALIA, KONSTANTIN MELNIK, bioenergoterapeuţi, Suceava ● ANGELA FOSTER, consul onorific al ROMÂNIEI în Monaco ● OCTAVIAN GHEORGHIU, director general al ADMINISTRAŢIEI FLUVIALE A Dunării de Jos, Galaţi ● ARTEMIZA IVANCIUC, director al REGISTRULUI CAMEREI DE COMERŢ, Suceava ● LIVIU LUCA, director general al companiei SC “EUROBETON” SA, Oradea ● JOHANN MÜLLER-DRAGOMAN, director al INSTITUTULUI PRIVAT DE BIOENERGETICĂ, Nürnberg (Germania) ● VIOREL NUŢU, director general al SC “GENERAL-CONSTRUCT” SA, Suceava ● MARCEL CLAUDIU OLTEANU, preşedinte al WORLD DEVELOPMENT ORGANIZATION, Geneva ● MARIA & MARIUS PETRARIU, manageri ai SC “PIM COMPANY” SRL, Iaşi ● LESLIE D. POPA, manager al SC “LIGNUM VITAE” SRL, Cluj-Napoca ● CHRISTIAN POPESCU, preşedinte al “GALAXY MEDIA GROUP” & “MONTE CRISTO MOBILI”, Chur (Elveţia) ● ELENA POPESCU, director al CABINETULUI DE AVOCATURĂ “EP”, Sibiu ● LIANA TĂNASE, director al Agenţiei de Turism “BUSINESS JET”, Arad ● REMUS TĂNASE, preşedinte al Asociaţiei Naţionale pentru Terapii Complementare din România (ANATECOR), Arad.

Simbolic, prin permanentul suport al tuturor prietenilor amintiţi sau nu în această carte, toate VALORILE UMANE – Iubirea, Pacea, Adevărul, Dreptatea, Acţiunea, Prosperitatea, Frumuseţea, Puterea, Creativitatea, Înţelepciunea, Credinţa , Sănătatea – au fost corelate sub aspiraţia unei unificatoare ACADEMII A LUMINII.

90

Bun de tipar: 23 Aprilie 2004 Editura CRISTAL – CONCEPT Iaşi ============================== Tipărit la S.C. PIM S.R.L. TIPARUL DIGITAL Şoseaua Ştefan cel Mare, 11, Iaşi Tel / Fax: 0231-212740 91