Drumul spre Vozia

DESPRE CARTE "Drumul spre Vozia" a avut asupra mea un efect de narcotic. Am fost pur şi simplu vrăjit, desprins de realitatea imediată: de foame, de nesomn, de oboseala dată de faptul că am citit până la 5 dimineaţa cartea în faţa calculatorului. Nici n-am sesizat când a trecut timpul. Cele peste 200 de pagini cât am văzut că are cartea în format tipărit în mod normal nu le citeam continuu, n-aveam atâta răbdare. Acum nu m-am putut dezlipi.... Mi-a parut rău că s-a terminat . Mi-a parut rău că s-a terminat aşa cum s-a terminat asta ca un reproş autorului!!! Cum? Am stat până la 5 dimineaţa să aflu că de-abia începe aventura celor trei? Mai frumos din partea autorului ar fi fost să scrie amandouă volumele şi să le publice deodată. Aşa ceva nu se face!!!) Lăsând gluma la parte, cred că ar fi groaznic ca această carte sa aiba un final. Este un soi de "poveste fără sfârşit" - aşa ar fi normal să fie, în fond "rostul lor, al celor trei - după cum spunea un dac muribund - nu se va sfârşi niciodată." Povestea actuală tinde însă către un deznodământ... deşi... nu se ştie de unde poate răsări o nouă intrigă. Am avut un presentiment cam pe la capitolul 10 că va fi nevoie de un al doilea volum însă am tot sperat să apară răspunsuri la diversele întrebări. Acum am un presentiment că va fi nevoie de un al treilea volum... pe puţin. Senzaţia generală ce m-a încercat citind cartea a fost că autorul, Mihai-Andrei Aldea, nu mai e Părintele Aldea, preot al lui Hristos ci posesorul unor secrete, al unor misterii inaccesibile tuturor. O întrebare care le adumbrea pe toate celelalte izvorata din emotie, din admiratie a fost: "De unde ştie dom'le toate astea?", uitând de fapt lucrul principal - cartea este rodul imaginaţiei şi culturii autorului. Da, trebuie să recunosc, am citit cartea ca un copil, bucuros să descopere o lume nouă, fascinantă, plină de inedit. Până la urmă sentimentul ce se naşte în inimă, citind această carte este bucuria... Baboi Alexe Costinel --Autorul vorbeste despre propria carte, pe site-ul http://universul-cartilor.com: "E greu să vorbeşti în câteva de cuvinte despre cartea ce îţi însemnează debutul beletristic. Încerc… Orice întâmplare se desfăşoară într-un plan sau domeniu al existenţei, mai mult sau mai puţin fantastic. “Drumul spre Vozia” are propriul său plan al existenţei, unul ce ţine de vechea cultură românească, cea pe care Ernest Bernea o vedea încă în anii 50 ca dispărută. Şi totuşi, în sufletele noastre, un fir de aur mai tare ca oţelul ne leagă de această veche cultură, într-un chip ce este de neînţeles pentru străini. Pe acest fir pornind, am găsit lumea în care se întâmplă “Drumul spre Vozia”. Este o lume în duh - nu pot spune fantastică, deşi fantasticul nu lipseşte - ca o proiecţie duhovnicească şi totodată concretă a sufletului românesc. Se cuvine, poate, să completez doar cu observaţia că romanul a fost alcătuit în 2000-2002, într-o vreme în care nu citisem “Stăpânul inelelor”. Aveam să-l citesc abia în 2007, când am avut o adevărată uimire în faţa întâlnirii pline de atâta asemănare şi atâta deosebire între două culturi vechi, amândouă dispărute astăzi." Mihai-Andrei Aldea --Pe blogul sibco.wordpress.com gasim urmatoarea impresie: "Despre aceasta carte pot sa va spun ca am citit-o in prima noapte dupa conferinta de lansare si am trait-o in adevaratul sens al cuvantului. Am fost acolo langa personajele principale am “tresarit” si am avut emotii in momentele grele. Autorul iti impune cursul evenimentelor dar te lasa sa iti imaginezi acea

lume extraordinara care se regasea foarte usor in Romania de altadata, o tara acoperita de paduri. Te simti atras de tabloul plin de culoare impletit cu atata maiestrie de autor si lasi sa curga imaginatia facandu-te stapan pe ambele maluri ale firului narativ. Suflul romanesc al cartii te face sa simti mult mai usor povestirea si poti identifica foarte usor chiar clisee din zilele noastre daca ai trait putin la tara, daca ai fost putin plecat prin munti. Nu va dezvalui prea multe din carte si va las sa patrundeti singuri in aceasta lume fantastica a marii paduri si va garantez ca nu o sa vreti sa mai iesiti de acolo."

PRECUVÂNTARE În care ne cerem iertare şi lămurim câteva lucruri. Ne-a rugat un bun prieten să-i dăm o hartă a ţinuturilor străbătute de Cei Trei. Dar Pădurea cea Mare nu prea îngăduie hartă şi, din vechime, puţine s-au păstrat. Iar îngăduinţă să luăm vreuna n-am putut căpăta, ca să nu se strice sau să se piardă, cine ştie cum. Desigur, am fi putut încerca să o copiem de mână. Dar nu ne pricepem la aceasta şi, mai mult, suntem şi sub îndoiala unui gând. Un Părinte bătrân ne-a spus că un alt Părinte bătrân, pe care îl cunoscuse în tinereţile sale, trăise în Pădurea cea Mare în tinereţe. Şi de la el aflase că Drumul Trecătorii, şi chiar Pădurea cea Mare, se tot schimbau, aşa încât hărţile nu prea foloseau acolo la nimic. De aceea, cel puţin acum, am renunţat la a mai scoate la iveală o hartă a acelor vremi, fapt pentru care îi cerem iertare prietenului nostru. De asemenea, vrem să lămurim dintru început că nu dorim să înfăţişăm toată Pădurea cea Mare. Istoria noastră este despre Cei Trei şi călătoriile lor eroice. E destul, credem noi, ca să nu lungim peste măsură cuvântul. Desigur, s-ar putea să vină vremea în care legendele şi basmele Pădurii celei Mari să fie date la iveală. Până atunci vom urmări ţelul nostru pe care deja l-am înfăţişat. În sfârşit, avem o mică rugăminte către cititor: aveţi înţelegere faţă de eroii noştri! Desigur, după ce s-au întâmplat lucrurile, poţi să te gândeşti „era mai bine aşa” sau „era mai bine altfel”. Totuşi, Cei Trei au fost la început doar nişte tineri, aproape nişte copii, aşa încât micile lor greşeli sunt, credem noi, de înţeles.

CAPITOLUL I

În care se vede că Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci şi cunoaşte unele lucruri, pe care nici omul nu le ştie despre sine. Şi aceasta poate fi foarte rău. Sau bine? Dan trase hăţurile cu o mişcare uşoară, pe care calul său mărunt o ştia bine. Oprit la intrarea în Pădurea cea Mare, tânărul mai privi o dată către câmpia ce se zărea în spate, între dealurile de după cetate. Departe, la marginea zării, ca o mică umbră, era satul în care se născuse şi crescuse el. Dincolo de sat, ca o ceaţă uşoară, se vedea năluca dealurilor pe care păscuse de atâtea ori vacile satului, pe care vânase şi se jucase, pe care… – Hai! strigă Surdul. Nu avem vreme de stat. Vrei să ne prindă noaptea pe drum? Desigur, Dan nu voia asta. De fapt, cine ar fi vrut să fie prins de noapte în Pădurea cea Mare? Şi aşa, cu adăposturile şi forturile de pe Drumul Trecătorii, puţini ajungeau cu bine dincolo. Iar şoaptele despre tainele Pădurii erau nesfârşite. Şi cine putea şti ce era adevărat, şi ce nu? „Fireşte, se gândi Dan, dacă nu s-ar spune atâtea lucruri urâte despre ea, ar fi o adevărată bucurie să intri în Pădurea cea Mare”. Şi nu degeaba gândea el asta. Limpezimea văzduhului, care făcea să se vadă chiar şi fumurile atât de îndepărtate ale satului său, lăsa însă liberă cale şi soarelui. Iar razele lui străpungeau, din câmpie şi până aici, la poala codrului, toată făptura, de ai fi zis că şi pământul însuşi luminează şi încălzeşte. În marginea Pădurii celei Mari însă, amestecul de fagi, tei, stejari, cătină şi tot felul de alţi copaci, arbuşti şi tufani făcea ca lumina să se cearnă blândă şi verzuie. Iar sub bolta crengilor, în căldura umedă a verdeţii, colindau hai-hui adieri de vânt răcoritor. Drumul Trecătorii, care străbătea Pădurea cea Mare, se arăta a fi destul de lat. Şi totuşi, ramurile fagilor şi ale teilor se întindeau deasupra, apărând călătorii de arşiţă. – E frumos aici, măi Surdule! – zise Dan cu plăcere. Acesta nu răspunse, dar nici nu-şi luă mâna de pe baltag, unde o ţinea mereu când credea că e vreo primejdie. Sări însă Mitu, ca de obicei: – Frumos?! Ha! Stai să vezi când s-or arăta Nălucile, ori când o să dăm de altă grozăvie! Atunci să… – Taci cobe! – scrâşni brusc, aproape cu ură, Surdul.

Mitu se opri uimit. Chiar şi Dan era mirat: nu-l auzise pe Surdul niciodată aşa de supărat. Şi, nu ştiu cum, şi Dan şi Mitu priviră atunci înapoi. Dealurile, valea dintre ele, câmpia îndepărtată, pieriseră toate. Era doar Drumul Trecătorii, cu Pădurea cea Mare, în spate ca şi în faţă. „Parcă am fi pornit de secole”, cugetă Dan, nedumerit încă de purtarea Surdului, dar şi înţelegând-o oarecum. Simţea, cumva, că intraseră în altă lume, şi înţelegea astfel, într-un fel, ceva din spaima celuilalt. Dar… numai într-un fel, după cum avea să afle mai târziu. Curând uitară de toate. Pădurea cea Mare, orice ar fi zis Mitu, era cu adevărat frumoasă. Flori străvezii albastre, galbene şi roşii, ca un fel de clopoţei mici şi mari se iveau printre frunze de brusturi şi ferigi. Alunişurile îşi clătinau fructele încă verzi. Curpeni, viţe şi iederă se agăţau de copacii bătrâni, brodând perdele şi dantele minunate. Peste tot răsuna ciripitul vesel al păsărelelor, iar veveriţele şi pârşii alergau în sus şi-n jos pe căile lor ameţitoare. – Dacă ni se termină merindea, zise Dan, sigur avem ce vâna pe-aici. Deşi îl privi mustrător, Surdul nu mai spuse nimic. Mitu, care nu putea să tacă niciodată, dădu din cap a încuviinţare apoi, surprinzător, mormăi mustrător: – Te crezi în Pădurea Cernei, poate… Dan tăcu. Pădurea Cernei, pădurea copilăriei lor, era acum departe, mai departe decât drumul făcut din sat şi până aici. Dar… avea şi Mitu dreptatea lui. Deşi ar fi trebuit să se teamă, se simţea ca în vremea copilăriei, când învăţa a citi cartea firii în Pădurea Cernei, în Crângul Ivatului, pe Măgura Verde şi în celelalte cuprinsuri ale satului natal. Acolo învăţase a cunoaşte şi a iubi natura, cu toate cele bune şi rele ale sale. Şi erau atât de multe! Şi bune, şi rele. De fapt, dacă ştiai cum să le iei, mai mult bune. Au mers prin Pădurea cea Mare toată ziua, mâncând în şa cele pregătite de cu seară. Li se spusese limpede că orice întârziere poate însemna să rămână în afara fortului. Cei dinăuntru nu mai deschideau după lăsarea nopţii. Iar noaptea în Pădurea cea Mare însemna, aproape totdeauna, moarte. De frica Pădurii celei Mari şi a vieţuitoarelor ei, satele din apropiere aveau în jur palisade înalte din lemn şi chiar ziduri, ca nişte adevărate cetăţi. Şi multe şoapte de spaimă vorbeau despre frumuseţile dar şi despre primejdiile nenumărate ale Pădurii Mari. Îşi aminteau de toate aceste şoapte cei trei prieteni, în prima lor zi pe Drumul Trecătorii. Ca orice început, şi acesta era greu de temeri. Apoi, cei trei călători văzură schimbarea luminii. Din caldă şi verzuie devenise parcă cenuşie şi, sigur, răcoroasă. Deşi mai era destul până la ora apusului pentru câmpie, aici înserarea deja se simţea. O simţeau şi fiarele, care începuseră a se mişca, şi freamătul lor izgonea vietăţile mici. Deodată, o ciurdă se auzi într-o parte, şi mistreţii trecură în goană drumul, cu trupurile lor mari şi înguste ca nişte uriaşe paloşe maronii. Fără o vorbă, Surdul îşi grăbi calul său mare într-un trap săltat, nu prea departe de galop. Ceilalţi doi îl urmară. Bănuiau şi ei că mistreţii nu fugeau degeaba la acest ceas – în chip firesc tihnit – şi nu erau deloc dornici să afle de cine – sau de ce – se temeau aceştia. Din fericire, Drumul Trecătorii curând se lărgi. Un fort din piatră grea, cenuşie, stătea în marginea pădurii, înspre podul clădit peste uriaşa prăpastie numită – nepotrivit – Valea Strigii. Poarta era deschisă încă, deşi înserarea cernea deja neguri peste toate. Soldaţi cu lăncii lungi în mâini se vedeau în faţa ei. Se opriră, vrând să descalece, ca să-şi arate semnul, dar un glas puternic tună: – Intraţi! Intraţi acum! Abia dădură pinteni cailor ca să intre, şi uriaşa poartă începu a se închide. Ostaşii se aflau deja înăuntru, printr-o mişcare uimitor de iute. Rămas mai în urmă, şi izbutind să intre în ultima clipă, Dan apucă să vadă înspre pădure, chiar pe Drumul Trecătorii, ţâşnind către fort, ca nişte năluci înspăimântătoare, bourii. Curând poarta începu a se zgâlţâi sub loviturile lor grozave.

Urcaţi deja pe ziduri, alături de ostaşi, cei trei priviră trupurile negre ale bourilor, cu trunchiuri de muşchi unduindu-se pe sub pielea cea groasă şi tare. Erau mulţi, şi pentru cei trei era limpede că, dacă şi-ar fi pus în minte, ar fi putut distruge poarta, cât era ea de groasă. Dan, cu arcul în mâini, pregătit să tragă, şovăia, căci niciunul dintre soldaţi nu ataca fiarele. Surdul îşi puse mâna pe braţul lui, făcându-i semn să lase arcul. Fiarele însă, deşi se izbeau în treacăt de poartă, nu atacau. Viermuiau în jurul ei şi a zidurilor într-o mişcare fără înţeles şi dunga cenuşie de pe spatele lor, abia văzută în noapte, sclipea uneori ca un fuior de ceaţă. Când bourii întoarseră spatele fortului şi se topiră în pădure, iar tropotul lor pieri în depărtare, toţi părură uşuraţi. – Doamne, slavă Ţie că nu au atacat cu adevărat – şopti un negustor, coborând iute de pe ziduri. Cu doar câteva semne ale mâinii, un oştean cu privire foarte aspră şi aer de căpitan rândui pe cei ce trebuiau să rămână de pază, şi trimise pe ceilalţi la treburile lor. Noaptea se lăsase deja, deşi o slabă geană de lumină licărea pe alocuri, între crestele munţilor, spre răsărit. Spre mirarea celor trei, nicio torţă, niciun felinar nu fură aprinse pe metereze, deşi în câteva vase de lut licărea slab, prin răsuflători, lucirea stinsă a jarului. Doar mai târziu îşi aduseră aminte că era o veche lege a luptătorilor ca în timpul nopţii să se ferească de toate luminile puternice. Acestea, deşi luminează în jur, totodată şi împiedică ochii a vedea mai departe, în întuneric. Astfel, cel care se bizuie noaptea pe făclii sau felinare poate fi uşor luat prin surprindere de către cei ascunşi în umbră. Coborâţi de pe ziduri, cei trei văzură la lumina lunii, aşezaţi într-un ţarc mic, catârii unei caravane. După sacii plini de lângă aceştia îşi dădură seama că negustorul venea de dincolo, din podişurile Deralei. Calea era foarte lungă şi primejdioasă, iar cei care se încumetau pe ea erau puţini, şi foarte pricepuţi şi curajoşi. Desigur, mai erau şi unii obraznici, oameni fără minte, care se avântau pe Drumul Trecătorii şi pe alte asemenea căi primejdioase doar pentru a se grozăvi. Puţini scăpau cu viaţă în primele zile ale drumului, iar cei care scăpau se întorceau îndată acasă, cuminţiţi pentru totdeauna. Sau, mai rar, deveneau oameni adevăraţi. Ştiind curajul negustorilor ce străbăteau cu multă greutate Pădurea cea Mare, Dan se miră că nu-i văzuse pe ziduri, fără să ştie că fuseseră, dar coborâseră înainte. Intrând în han cel din urmă, văzu însă ceva uimitor. Negustorul, însoţitorii lui şi chiar ostaşii din han îi priveau, pe el şi prietenii lui, cu neplăcere, bănuială şi chiar duşmănie. În clipa aceea intră şi căpitanul, care îi cercetă şi el cu o privire aspră. – De unde veniţi? – întrebă răstit. – Din Şindriliţa, răspunse Dan liniştit, deşi nu se simţea deloc aşa. – Şindriliţa, cea de lângă Pădurea Tronului? – întrebă iar căpitanul. Dan ridică sprâncenele uimit. – Pădurea Tronului? Nu ştiu pădurea asta. Pe la noi e Pădurea Cernei, Crângul Ivatului, dar de Pădurea Tronului n-am auzit. – Aveţi semn? – nu-l slăbi căpitanul. – Desigur – răspunse Surdul, şi scoase din traista lui păpuşica de lut dată ca semn de judele din Cetatea Câmpeni. Ostaşul o luă, o cumpăni în mâini, o întoarse pe toate părţile… – Mda… , făcu el şovăitor. E bună… Le-o dădu înapoi. Nimeni nu mai spunea nimic. După câteva clipe, Mitu sparse tăcerea. – Dar ce se întâmplă, oameni buni? Căpitanul îl privi adânc, apoi întrebă: – Care din voi a mai fost în Pădure? După cum rostise cuvântul pădure, toţi înţeleseseră că era vorba de Pădurea cea Mare. – Eu, zise Dan, niciodată. – Nici eu, se miră Mitu de întrebare. – Nici eu, spuse Surdu cu neplăcere. Căpitanul se încruntă.

– Cred că unul dintre voi minte. Pădurea vă cunoaşte. – Cum?!? – Sigur! Niciodată bourii nu atacă la ora asta. Doar noaptea, târziu. Mai mult, până acum, de douăzeci de ani de când păzesc Podul Văii Strigii, bourii nu ne-au atacat decât de trei ori. Şi de fiecare dată era o socoteală între Pădure şi cineva adăpostit la noi. Şi niciodată n-au plecat aşa, fără luptă. De fiecare dată a trebuit să folosim ploaia de foc, şi am avut şi noi morţii noştri. E ceva ciudat cu voi. Surdul întrebă cu şovăială: – Oare Pădurea are socoteli şi cu fiii trecătorilor? – Cum?! – fu rândul căpitanului să se mire. – Tatăl meu a trecut prin Pădurea cea Mare, până dincolo, în Derala, şi mai departe, în Ţara Vişei şi Ocland. A doua oară când a încercat să facă acelaşi drum, acum optsprezece ani, a fost ucis lângă Turnul Morţii de urşii negri, împreună cu însoţitorii. Durerea din glasul lui era tulburătoare, şi prietenii înţeleseră acum teama pe care Surdul o arătase la începutul călătoriei. Căpitanul îl privi cu ochi mari: – Stai aşa, chiar semeni cu el. Avea o barbă mare şi blondă, şi ochi verzi, întunecaţi! Doar că, râse uşor căpitanul, tu n-ai încă barbă. Zâmbiră şi câţiva dintre negustori, privind tuleiele ce mijeau pe faţa băiatului. – L-ai cunoscut!? – sări Surdul. – Fireşte că l-am cunoscut. Abia venisem aici, la fort, când a sosit el prima oară din Derala. Era un adevărat erou, puternic şi înţelept… – făcu o pauză, apoi continuă. Dar nu, nu am auzit vreodată ca Pădurea să aibă socoteli cu copiii vreunui trecător. Doar dacă tatăl tău o fi luat ceva ce-i aparţine, şi Pădurea crede că e la tine – spuse, parcă luminat de o idee nouă. Surdul clătină din cap. – Nici vorbă. Tata nu era nebun. Chiar el mi-a spus, când îmi istorisea călătoria lui, să nu iau nimic din cele ce sunt ale Pădurii celei Mari. Sigur nu a luat nimic. – Atunci e o taină, zise căpitanul, aproape prietenos. Şi cei din jur se liniştiseră. Era limpede că cei trei nu erau Năluci, nici spioni ai Pădurii. Dan îndrăzni. – Dar, mă iertaţi, Surdul nu mi-a povestit niciodată şi nici eu n-am auzit. Ştiu că Pădurea cea Mare are tot felul de vietăţi şi primejdii. Dar că are anumite lucruri vrednice de luat… Căpitanul râse. – De unde l-ai luat pe copilaşul acesta, Surdule? – zise el, făcând să izbucnească în râs pe toţi cei din han. Tot ce au Nălucile, piticii, oamenii-urs, licantropii şi toate celelalte făpturi ale Pădurii, se cheamă că sunt ale ei. Şi cei care au încercat să le ia prin înşelătorie, furt sau forţă, au plătit scump îndrăzneala lor. – Aaa! – făcu Dan dumirit şi, totodată, umilit. Ştia şi el de aceste întâmplări, dar, tocmai el, nu înţelesese că atunci când oamenii spuneau Pădurea cea Mare cuprindeau aşa, ca într-un întreg, şi locuitorii mai… deosebiţi ai acesteia. El îi văzuse mereu ca pe ceva despărţit într-un fel de Pădure, chiar dacă trăiau acolo. Acum îşi dădea seama că de fapt nu era aşa, şi un gând ciudat îi trecu prin minte, nelămurit, pentru a dispărea apoi. Oamenii deveniseră prietenoşi. Căpitanul şi Surdul se puseră pe vorbă, iar apoi li se alătură şi negustorul. Se istoriseau întâmplările înspăimântătoare ale Pădurii, cu lupte, eroi, trădări, cu prieteni neaşteptaţi, cu duşmani neaşteptaţi, cu bogăţii imense câştigate sau pierdute, daruri şi jafuri ale fiinţelor Pădurii şi nenumărate alte lucruri. Eroi de demult înviau iar în povestiri tulburătoare, împreună cu iubirile lor, cu bătăliile lor, cu victoriile şi înfrângerile lor. Se istorisea despre frumuseţile şi durerile Deralei, despre Ţara Vişei, Gutin, Ocland şi alte ţinuturi îndepărtate, de legendă. Dar Dan se retrase curând. Cunoştea istorisiri ca acelea, multe, prea multe, chiar din satul său. Şi în Şindriliţa se vedea, când aerul era limpede, licărind spre nord, ca un smarald pe vârful munţilor, Pădurea cea Mare. Şi mulţi din sat merseseră măcar până la Cetatea Câmpeni sau până la satele de la poala Pădurii, pentru a spune măcar că au văzut-o de aproape. Şi se aşezau la şezători pe înşiruit poveşti, fie aduse de cei

câţiva care, ca tatăl Surdului, chiar străbătuseră Pădurea, fie culese cine ştie de unde. Le ştia. Dar ce rost avea să le asculte iar, când el chiar era în Pădurea cea Mare? Nu era mai bine să se bucure de ea? Dan ieşi afară şi stătu lângă uşa hanului, aşteptând să se obişnuiască iar cu ciudata penumbră a lunii. Meterezele păreau goale. Urcă uşor pe scară şi văzu ostaşii, câte doi, ascunşi în spatele dinţilor de piatră, cu privirile aţintite asupra Pădurii. Deşi se simţea oarecum în plus, se aşeză şi el pe zid. Privea ba în cuprinsul fortului, ba în afară, ba cerul brăzdat de nori subţiri şi lungi. Aerul era rece, de munte, şi plin de arome. Pământ umed, muşchi şi licheni, apă, frunze, ba chiar şi animalele pădurii şi toate câte erau în fort dădeau mirosul lor vântului ce se răsucea peste toate. Era un fel de linişte, în care se ghicea un freamăt ascuns al vietăţilor Pădurii celei Mari. „Chiar de n-ar fi fost cine ştie ce arătări pe aici, îşi zise Dan, tot s-ar fi născut poveşti din frumuseţea şi mărimea acestei păduri”. Şi ridică ochii spre cer, spre a-l mai admira o dată. Dar… un fel de umbre noi se adăugaseră norilor! Întinse mâna spre ostaşii din apropiere şi aceştia îşi întoarseră privirile spre el. Făcu un semn, arătându-le umbrele. – Strigile! – strigară soldaţii. Îndată sună o toacă şi din cămăruţe ostaşii ţâşniră, deja îmbrăcaţi şi înarmaţi. Pe ziduri, arcurile se încordară, pregătind prima salvă. Dar strigile erau sus, prea sus pentru a fi atinse de săgeţi, şi uimitor de tăcute. Ţipetele ce le aduseseră numele nu se auzeau. Se roteau în linişte deasupra fortului. După o vreme se auzi un singur urlet, ciudat, ascuţit, ca un ţipăt neobişnuit de femeie sau pasăre. Şi, cu o viteză uluitoare, strigile se întoarseră către prăpastie şi se prăvăliră în adâncurile ei. – Iarăşi? – se auzi căpitanul chiar lângă Dan, făcându-l să tresară. Iar aşa ceva? Şi mâna lui se lăsă grea pe umărul lui Dan. – Vino încoace. Adus în han, căpitanul îl măsură cu o privire grea. – Măi omule, spuse în cele din urmă căpitanul, măi omule, tu cine eşti? Vocea lui avea ceva ce tulbura adânc. Dan aproape se bâlbâi: – Sunt Dan, din Şindriliţa, fiul lui Ioan şi al Mariei. Tata este ţăran şi mama la fel. N-am mai fost niciodată în Pădurea cea Mare. Cine, Doamne iartă-mă, să fiu? Privirea căpitanului nu se schimbă deloc. – Măi omule, mai bine te întorci acasă şi încerci să afli ce e cu tine. Că e ceva ciudat cu tine! Pentru tine au venit strigile. Şi cred că şi bourii. Dan se tulbură şi mai tare: – Cum adică pentru mine? – Crede-mă, niciodată strigile nu fac aşa cum au făcut acum, nici bourii. Parcă au vrut, şi unii şi celelalte, să fie siguri că tu eşti cel pe care îl aşteaptă. Crede-mă, Pădurea te cunoaşte, te aşteaptă. Poate nu ştii cine eşti, te cred. Dar Pădurea ştie ceva despre tine. De bine, de rău, nu-mi dau seama… În locul tău însă, m-aş întoarce înapoi. În tăcerea neliniştită a nopţii, în lumina palidă a opaiţului de pe masă, cu vântul ce bătea tot mai îngheţat în ferestrele din lemn, nu era de mirare că Dan simţea fiori reci. Dar îi veni o idee: – O clipă, căpitane! Acesta, deja plecat către uşa hanului, se întoarse, o umbră în umbra nopţii. – Ce este? – Şi dacă nu mă căutau pe mine? Au stat până aţi ieşit toţi din han. Poate, de fapt, au ceva cu negustorul. Sau cu tine chiar. Căpitanul stătu pe gânduri câteva clipe. Şi chiar dacă în întuneric nu se văzu că dădea din umeri, se putu ghici aceasta din glasul său: – Cine ştie! Poate ai dreptate. Pădurea e totdeauna greu de înţeles. Şi plecă.

În urmă, după câteva clipe de tăcere, poveştile reîncepură. Dan îşi dădu seama că ar fi fost foarte nepotrivit să plece. Aşa că rămase şi ascultă. Şi curând se simţi ca în vremea dulce a copilăriei. Ca atunci când o asculta pe mama sa, spunându-i aceeaşi străveche istorie a Pădurii celei Mari, pe care şi ea o ştia de la mama ei, sau de la mama mamei ei, sau şi de mai departe. Şi în ea se povestea despre Căluţul din stele, poate cea mai iubită făptură a Pădurii celei Mari. * Se spune că demult, pe când Pădurea cea Mare despărţea lumea în două părţi, în vreme ce alte păduri, munţi şi râuri şi mări făceau alte asemenea împărţiri, mai mici… Se spune că, pe când oamenii erau încă puţini şi de aceea şi mai slabi, cu toate că erau mult mai puternici decât nevolnicii oameni din zilele noastre… Se spune că în acele timpuri străvechi fusese o mamă al cărei copil a fost răpit de un zmeu ce-şi avea sălaşul în smârcurile Tisei, dincolo de Derala. De la Câmpineni la Derala nu ajunsese niciodată om, din vremurile de după Marele Potop. Şi nimeni nu putea cuteza să spere a străbate Pădurea cea Mare. Dar acea mamă nu se putea împăca în niciun fel cu pierderea băieţelului ei. E drept că era un băiat bun şi curajos, care încă de mic fusese privit ca un viitor bărbat de nădejde. Dar ar fi putut să fie şi un neputincios – nu conta! Mama lui îl iubea mai presus de asemenea lucruri mărunte. Şi această mamă iubitoare a cutezat să încerce a face un lucru pe care nici eroii nu-l îndrăzniseră: a cutezat să încerce a străbate Pădurea cea Mare. Pornise cu mulţi câini, care s-o păzească, şi cu mulţi catâri cu provizii şi arme, şi bărbaţi plătiţi să lupte. Dar numai după câteva zile câinii zăceau rupţi de fiare, împrăştiaţi prin codru. Catârii mai erau doar doi, iar dintre bărbaţi doar unul mai trăia. Femeia se întorsese şi încercase a porni iar, singură de această dată, căci nimeni nu mai voia a o însoţi. Revenise după câteva zile, plină de răni şi aproape fără cunoştinţă. Zăcuse multă vreme. În vorbele ei se amestecau fără înţeles Năluci, urşi negri, fiare fără nume, şerpi şi tot felul de alte făpturi ale Pădurii celei Mari. Şi încă o dată spaima Pădurii se abătu asupra oamenilor, făcându-i să se ferească de ea. Dar venindu-şi în fire, îndurerata mamă nu dădu niciun semn de renunţare. Dimpotrivă, încercă îndată să găsească vreun mijloc de a străbate Pădurea cea Mare, pentru a-şi găsi băiatul. Se spune că mulţi ani a căutat de-a lungul Marii Păduri vreo trecătoare ori pe cineva – om sau nu – care s-o ajute a face marea trecere. Dar nu a găsit pe nimeni. Până când, într-o zi, a poposit la un mic schit, aflat chiar la marginea Pădurii celei Mari. Aici trăiau doar câţiva călugări, bătrâni şi uitaţi de lume, la care şi fiarele Pădurii se uitau cu milă. Unul dintre ei, milostivindu-se de durerea nestinsă a mamei şi de curajul ei fără margini, a învăţat-o o tainică rugăciune, pentru a primi sprijinul pe care doar Cerul putea să i-l dea. Şi, într-o seară, pe când biata femeie se ruga iar şi iar pentru dorul ei, s-a auzit dinspre înălţimi un clinchet argintiu şi slab de clopoţei. Când şi-a înălţat privirea, femeia a văzut cu uimire un căluţ înstelat, verde ca iarba abia crescută şi luminos. Coama lungă îi flutura în vântul serii, şi coada la fel, iar de sub copite, la fiecare pas, ieşea un fel de pulbere de stele şi se auzea acel sunet minunat. Căluţul fusese făcut şi trimis de Dumnezeu special pentru a o ajuta pe sărmana mamă. Şi a ajutat-o. A luat-o în spinare – deşi de obicei era mic numai de-o palmă – şi a purtat-o pe deasupra Pădurii celei Mari. Strigile şi vulturii roşii, vulturii negri şi vulturii de foc, balaurii cei de multe feluri şi alte făpturi zburătoare au încercat să-i lovească. Ba, chiar şi unii zmei, care aflaseră de trecătorii neobişnuiţi, au încercat şi ei să-i doboare din cer cu buzduganele lor teribile, pe care le azvârleau în nori, sau cu săgeţi otrăvitoare.

Căluţul din stele a trecut luminos şi plin de voioşie printre toate primejdiile, râzând de multe ori de frumuseţile Pădurii celei Mari şi chiar de răutatea celor ce voiau a-l ucide. Trecea ca un fulger luminos printre duşmani, săgeţi, bulgări de foc, buzdugane şi pietre, printre nori şi vânturi cumplite, lăsând în urmă doar o subţire pulbere de stele şi clinchetul argintiu al copitelor. Dincolo, în Derala, mama şi-a găsit copilul, după alte şi alte multe căutări, în care mai fusese ajutată o vreme şi de Căluţul din stele. Curajos şi înţelept, băiatul izbutise curând după răpire să fugă de la zmeul care îl prinsese. Dar cale către Câmpineni nu putuse găsi. După ce trecuse şi el prin multe aventuri şi primejdii, devenise un adevărat erou. Se căsătorise în Derala, în Cetatea Albei, şi era iubit şi respectat aici, ca cel care pe bună dreptate avea să primească tronul la moartea sau călugărirea Voievodului Alb. De aceea nici nu putea fi vorba a se întoarce în Câmpineni. Dar, pentru că nu doar mama sa avusese de suferit din pricina zmeilor, după ce s-au revăzut, a pornit un crâncen război împotriva lor, până când fură stârpiţi din Derala. Fostul copil avea să rămână în istorie ca Marele Litovoi, unul dintre cei mai mari voievozi ai Deralei. Căluţul din stele îl ajutase o vreme, aşa cum ajutase mai apoi şi pe alţii, atunci când Cineva hotărâse aceasta. Aşa cum îi ajutase şi pe Viteazul din Gutin, care începuse Drumul Trecătorii dinspre Derala – sub conducerea Marelui Litovoi – şi pe Gelu Arcaşul, care începuse Drumul Trecătorii dinspre Câmpineni (se pare, chiar la îndemnul tainic al acelui minunat căluţ – altfel nu avea cum să fi ştiut unde şi când să înceapă Drumul, ca să se potrivească bine cu ce se începuse în Derala). După ce Drumul Trecătorii fusese terminat, nimeni nu mai putea spune cu siguranţă că îl văzuse. Dar Căluţul din stele rămăsese în amintirea tuturor, şi trecuse în poveşti, care de care mai frumoase. Şi se spunea că toţi călătorii prin Pădurea cea Mare se gândeau la el şi sperau că, la nevoie, va fi trimis să-i ajute. Poate, după cum spunea câteodată Hans, fierarul, Căluţul din stele era doar o pildă a ajutorului minunat de care omul are adesea atâta nevoie. Sau poate exista cu adevărat. Cine putea şti? * Intins pe culcuşul său, târziu după terminarea poveştilor istorisite în han, deşi obosit, Dan încă nu putea să adoarmă. Acea regăsire a copilăriei se îndepărtase de la el. În schimb reapăruseră grijile şi primejdiile vieţii de acum. Cuvintele pe care le spusese căpitanului, atunci când se simţise în primejdie din cauza lui, şi care îi făcuseră pe cei din jur să îşi schimbe felul ciudat în care îl priveau, nu îl linişteau. Aruncase bănuiala asupra celorlalţi şi ştia că acum fiecare bănuieşte pe fiecare. Nu era bine acest lucru. Chiar dacă se gândea doar la el şi la prietenii lui, tot era nevoie de unire pentru a străbate Pădurea cea Mare. Întotdeauna fusese nevoie de unire între oameni pentru a rezista puterilor Pădurii. Dar, mai presus de acest lucru, era tulburat la gândul că era, într-adevăr, cu putinţă ca el să fie cel ştiut de Pădure. De mic fusese cu gândul la ea. De când păştea bobocii de gâscă pe izlaz, nu departe de vitele satului, îşi aţintea privirea către zare, încercând să o vadă. Poveştile şi istorisirile despre ea – care în mintea lui erau totdeauna deosebite unele de altele – le ţinea minte pe de rost de cum le auzea. Erau destui povestitori în Şindriliţa şi în satele celelalte care ştiau multe istorisiri şi poveşti, şi le învăţau repede. Dar nimeni nu l-ar fi putut întrece în poveştile despre Pădurea cea Mare, deşi era doar un copil. Însă, dintr-o pricină pe care n-ar fi putut-o spune, se ferise a arăta vreodată ce ştie. Tăcea mult. Părea ca orice fiu de ţăran din satul său, poate ceva mai liniştit, mai matur, mai harnic. Nu se ferea de muncă. Nu avea o foarte mare putere, aşa cum aveau alţii. Surdul, de pildă, era renumit pentru puterea sa. Mitu, deşi renumit ca guraliv, era, de asemenea, temut pentru iuţeala cu care sărea la harţă; şi să te ferească Dumnezeu de loviturile lui! Dan era departe de ei. Şi totuşi, pe ascuns, şi Mitu, şi Surdul se temeau de el. În luptele pe care doar între ei le dădeau, agerimea şi înţelepciunea lui Dan biruiau totdeauna. E drept, nu deseori avea Dan vreme de hârjoană. Muncea mult, de plăcere. Când îi lăsau răgaz câmpul şi vitele şi cele de prin curte, pleca la Hans, fierarul cel iscusit al satului, ori la Orban, pielarul ai cărui strămoşi veniseră tocmai din Asa, ori la Dragomir, cel mai vestit olar din zece sate. Se mai ducea şi peste

deal, la Părintele Ioan, de la care prinsese mai mult decât o spoială de carte: ştia chiar şi vorbă latinească, elină şi slavonă. Desigur, nu ca părintele şi nu îndeajuns pentru a fi socotit învăţat. Dar destul pentru a putea vorbi cu preotul despre unele taine ale firii şi Dumnezeirii despre care nu ştiau chiar aşa de mulţi. Părintele chiar voise a-l îndemna spre preoţie, căci hărnicia şi cumpătarea băiatului păreau o chezăşie pentru aşa chemare înaltă. Însă Dan trăgea în altă parte, deşi n-ar fi putut spune unde sau de ce. Şi prietenii îl chemau de multe ori zadarnic, mai ales la joacă, deşi n-ar fi putut zice că vreodată nu i-a ajutat la greu. Iar acum, lăsând în urmă vremea copilăriei, în umbra tainelor Pădurii celei Mari, se întreba din nou asupra menirii sale. Oare Pădurea o ştia? Oare se temea Pădurea de el ori de menirea lui? Sau el s-ar cuveni a se teme? Sau, poate, ar trebui să se teamă de menirea lui Mitu ori a Surdului? (Cei cu care împărtăşea atâta frumuseţe a copilăriei.) Sau poate tuturor li se pregătea ceva, ceva care-i va duce şi pe ei în adâncimea de poveste a puterii Pădurii celei Mari? Oare intraseră deja pe poarta legendelor? Şi, în adâncimea întrebărilor şi a amintirii, adormi.

CAPITOLUL II

În care Dan primeşte o scrisoare pentru Voievodul Crişan, o sabie pentru Mitu şi două fluiere. În care strigile nu sunt ce par şi o amânare poate fi un lucru bun. In zori, cei trei fură treziţi fără prea multe vorbe. De altfel, aveau să vadă şi în celelalte forturi că soldaţii încercau să nu se apropie prea mult de trecătorii ce poposeau la ei. Prea mulţi dintre călători mureau şi era prea greu să suferi pentru fiecare. Mulţi, chiar trăind, nu mai reveneau vreodată. Iar unii puteau fi chiar Năluci sau alte creaturi primejdioase. Doar căpitanul cel aspru le dădu mai multă atenţie. Verifică legăturile cailor şi schimbă câteva curele prea vechi cu cele din magazia fortului. Apoi întinse Surdului o sabie minunată, ce se vedea limpede a fi fost făurită în atelierele din Dochia. Surdul, altfel nu prea ruşinos, şovăi: – Nu se poate, căpitane! Sabia asta e o avere! Căpitanul zâmbi atât de aspru, că ai fi putut spune mai curând că rânjeşte. – E a ta, băiete! Sau, mai curând, a tatălui tău. El mi-a dat-o, atunci, demult, când ne-am văzut prima oară. Şi mi-a folosit mult, e drept. Dar de atunci eu am primit şi altele. Tu, ce ai? Un fier de coasă prefăcut în sabie? Mitu roşi la aceste cuvinte. Armele lor erau toate făcute în sat la ei. Surdul însă luă sabia cu un aer plin de bucurie. Era de la tatăl său! Şi suna atât de frumos când o rotea prin aer! Mitu îl privea cu ochi mari. Şi-ar fi dorit şi el o asemenea minunăţie de armă. Şi la drept vorbind, chiar le-ar fi fost de mare folos tuturor asemenea săbii. În vreme ce căpitanul se ocupa de caii lor şi de Surdul, Dan era tras deoparte de negustor. Înalt, cu haine ciudate, izbitoare, roşii, negustorul fusese foarte tăcut în seara dinainte şi nici nu-i băgase în seamă. Chiar şi acum îl cerceta pe Dan amănunţit şi rece cu ochii săi negri, ca şi când altcineva ar fi vorbit cu acele cuvinte prietenoase, şi nu el. – Ascultă, iubite războinic! Văd limpede că vrei să treci în Derala şi că vei reuşi. Se vede limpede pe tine că eşti un adevărat erou şi vei izbândi în tot ce vei dori. Am şi eu o rugăminte pe care sper să nu mi-o

înlături. Nu departe de Pădurea cea Mare, dincolo, se află Castelul Negurilor, unde stăpâneşte Voievodul Crişan. Am cu el anumite afaceri şi am primit ceva ştiri de la căpitan, pe care aş dori să i le trimit. Binevoieşti a mă ajuta cu această lucrare? Dan se miră tăcut. – Adică, reluă negustorul, să-i duci o scrisoare din partea mea. Te va primi bine… pe tine şi însoţitorii tăi. Deşi nu putea spune de ce, Dan simţea că în spatele vorbelor şi privirii se ascunde ceva. Prea părea prefăcut totul. Desigur, aşa erau de obicei negustorii. Pentru a câştiga mult şi a se descurca, aveau nevoie să fie linguşitori şi, nu de puţine ori, chiar să înşele. Dar poate era ceva mai mult decât atât în purtarea celui din faţa sa. Şi, nu ştia nici el de ce, se trezi târguindu-se: – Castelul Negurilor? Mi se pare că nu are un nume chiar aşa de bun. De fapt nici nu auzise de el. Negustorul se miră sincer: – Cum, bârfele ajung atât de departe? N-aş fi crezut să auziţi de el în Şindriliţa. Dar să spui că nu are nume bun… Nici vorbă! Crede-mă, Voievodul Crişan, chiar dacă este mai aspru şi mai rece la fire, este un om demn şi cinstit. Şi apoi, nu ai a te teme, este în interesul său să primească veştile, şi poate chiar să trimită vorbă înapoi. Pe mine mă vei găsi la Târgul Morii, pe dealurile de dincolo de Şindriliţa – şi zâmbi cu înţeles. Dan ştia Târgul Morii, că doar era cel mai mare pe care îl văzuse vreodată. Îşi aminti chiar că îl mai zărise odată pe negustor acolo, deşi nu putea să înţeleagă bine când. Oricum, negustorii din Târgul Morii erau vestiţi în tot Ţinutul Câmpinenilor şi nimeni nu le-ar fi pus la îndoială bogăţia. Şi, în felul lor, erau destul de cinstiţi. În felul lor, desigur. Neguţătorul înţelese însă altfel tăcerea sa plină de amintiri. Crezu că e vorba de un fel de a se tocmi al lui Dan. – Desigur, doresc a-ţi mulţumi pentru munca ta. Iată, văd că prietenul tău tocmai primeşte o sabie de Dochia. Nu ţi-ai dori şi tu una la fel? Dan zâmbi, neaşteptat de calm în faţa unei asemenea momeli. – Nu. Sprâncenele negustorului se înălţară cu uimire la refuzul atât de liniştit şi sigur. – Hm! – făcu el. Se vede că eşti cu adevărat un om mare. Chiar dacă ai avea o astfel de sabie sau alta mai bună, măcar pentru preţul ei mare m-aş fi aşteptat s-o doreşti. Dar nu-ţi doreşti una pentru prietenul tău cel iscusit la vorbă, ăăă… Mitu parcă-i zice? Dan îl privi rece, fără nici un răspuns. Nu-i plăcea felul în care vorbea neguţătorul. Sub cuvintele aparent obişnuite ale unei târguieli se ascundea o iscodire dibace care îl privea pe el şi care încerca să-i dibuiască toate ascunzişurile. Felul în care negustorul sucea cuvintele îndemna la vorbă. Şi cine vorbeşte mult, de obicei şi spune multe, chiar din ceea ce n-ar dori de fapt să spună. Lui Dan aşa ceva nu-i plăcea. Cel din faţa lui fu silit să îşi plece ochii înaintea privirii sale. – Mda! – mormăi negustorul cu neplăcere. Uite, primeşte, te rog, o sabie de Dochia pentru prietenul tău, şi… aceste două fluiere pentru tine. În palma întinsă către Dan stăteau două fluiere ciudate, scurte, unul din argint iar celălalt din bronz. Amândouă erau vechi, şi se vedea bine asta, şi amândouă aveau modele ciudate pe ele, cu fulgere, picături de ploaie, insecte felurite, broaşte şi multe altele. Modelele erau foarte mărunte şi foarte frumos făcute. Dar se şi vedea bine că sunt străine şi făcute în alt colţ al lumii. – Cel de argint foloseşte pentru a chema fiarele, iar cel de bronz pentru a le izgoni. Ele sunt unul din mijloacele prin care am rămas în viaţă în călătoriile mele. Şi văzând că Dan încă nu spune nimic, insistă rugător: – Hai, te rog, le primeşti, duci scrisoarea? Dan le luă, şi luă şi sabia, şi scrisoarea. Dădu să iasă pe uşă fără un cuvânt, dar se răzgândi şi îşi întoarse capul spre omul ce se aşezase pe un scaun, parcă istovit: – Ştiu că mă trimiţi în primejdii mari.

Negustorul tresări şi îl privi cu ochii larg deschişi. Dan ieşi. * Incălecară tăcuţi. Îşi luară un scurt rămas bun de la soldaţi şi porniră iute, în răceala dimineţii, către Podul Văii Strigii. Acesta era un arc de piatră cenuşie, asemenea zidurilor fortului, aruncat din vechimi neştiute peste prăpastia zadarnic numită „vale”. Nu se ştie cum reuşiseră cei de demult să-l ridice. Se spunea chiar că e mai vechi decât Drumul Trecătorii şi că fusese făcut chiar de unele din făpturile Pădurii celei Mari, pentru trebuinţele lor. Dar nimeni nu ştia care era adevărul. Pereţii de piatră ai prăpăstiei erau de un maroniu prăfos, făcând ca podul să se vadă încă de departe. Pe ici pe colo se iveau smocuri de verdeaţă agăţate de stâncă. Depărtarea făcea să nu se poată vedea de sunt jnepeni, brazi ori doar ierburi. O strigă se desprinse de undeva dintr-o grotă ascunsă şi se roti peste adâncuri, trecând pe sub pod şi topindu-se într-un ungher neştiut. De partea cealaltă a Podului Văii Strigii se vedea Drumul Trecătorii, intrând în desişul de brazi şi fagi. – Se schimbă Pădurea, rosti Mitu, nu se ştie de ce – în şoaptă. Ceilalţi doi se mulţumiră a da din cap. Cu adevărat, pădurea părea aici mai aspră, mai… de înălţimi. Striga se întoarse, trecând pe deasupra lor. Era uriaşă, cu aripile cât Surdul de mari, sau poate chiar mai mari. Se rotea deasupra podului, supraveghindu-i din înălţime. Deşi era destul de sus, i se vedeau limpede şi ochii imenşi, şi ciocul mare şi puternic, şi ghearele de care până şi urşii se temeau. – Ce-o vrea de la noi? – mormăi Mitu. Desigur, nu-i răspunse nimeni, dar toţi răsuflară uşuraţi când ajunseră la marginea pădurii, care părea a fi totuşi un cât de mic adăpost. Se înşelaseră însă. Abia intraseră în umbra copacilor, şi striga scoase un alt ţipăt, iar dinspre Valea Strigii se auzi un urlet cutremurător. În doar câteva clipe, începu a se ridica din adâncul prăpăstiei un val nesfârşit de strigi, înălţându-se deasupra pădurii, înspre cei trei, ca şi cum ar fi voit a-i învălui. Într-o clipită numai, cei trei dădură pinteni cailor şi porniră într-un galop disperat. Ştiau că undeva în faţă, spre Creasta Crivei, era un adăpost pentru trecători. Dar ştiau şi că nu era cu putinţă ca galopul cailor să întreacă zborul strigilor. Cum puteau scăpa dintr-o asemenea primejdie cumplită? Nimeni nu mai auzise ca strigile să atace ziua! Doar se ştia că sunt făpturi ale nopţii, ca mai toate făpturile Pădurii celei Mari. Dan îşi aminti de fluiere. Le-ar fi putut folosi ca să gonească strigile… Dar oare putea avea încredere în negustor? Privirea lui nu-i plăcuse. Dacă-l minţise? Auzise el de fluierul pe care îl foloseau unii călători prin Pădurea cea Mare, dar acela era chiar de lemn, nu de argint ori bronz. Şi era doar unul. Şi nu aşa ciudat ca acestea. Era ca cele pe care le foloseau şi ciobanii lor ca să-şi cheme sau să gonească în taină câinii ori lupii. Mai bine să nu le folosească, decât dacă nu mai este cu adevărat nicio altă cale de scăpare. Deodată, din faţă se auzi un şuier tulburător şi din umbra pădurii se desprinse un pâlc de Năluci. Ziua! Negre şi cenuşii de sus până jos, cu văluri ciudate şi parcă având multe braţe, cu multe săbii şi suliţe de oţel, se năpusteau asupra celor trei. Prietenii traseră de hăţuri cu putere, scoţându-şi – mai mult ca sigur degeaba – săbiile. Ce să faci în faţa unor asemenea puteri, unite pentru a-i distruge? Pentru o clipă, amintindu-şi de spusele căpitanului, Dan se gândi că, într-adevăr, Pădurea părea a-i cunoaşte, şi voia să-i nimicească. La fel gândea şi Surdul, care se umplea de mânie gândindu-se că va sfârşi ca şi tatăl său. Doar Mitu nu se gândea la astea ci, ca totdeauna când era vorba de o luptă, se simţea prins de un fel de furie îngrozitoare şi rece.

În cele câteva clipe de răgaz, vălul strigilor ajunsese deja deasupra lor şi coborî într-o viteză năucitoare, dar nu asupra lor, ci asupra Nălucilor!! Ciocnirea dintre cele două armate fu îngrozitoare. Pădurea cea Mare se zguduia de ţipetele strigilor şi urletele şuierate şi înfricoşătoare ale Nălucilor. Pene şi petice de pânză şi stropi de sânge săreau în toate părţile. Din partea Nălucilor vârtejuri de fier se roteau în întâmpinarea strigilor. Din partea acestora gheare teribile şi ciocuri imense, loviturile unor aripi uriaşe, viteză şi dibăcie. Umbra Pădurii părea şi mai întunecată de norul de strigi de deasupra. Părea aproape de necrezut cât de bine luptau strigile împotriva unor duşmani atât de temuţi ca Nălucile. Şi numărul lor, numărul lor părea nesfârşit. Deşi celor trei li se păruseră veacuri, dură doar câteva minute până când Nălucile, multe rănite foarte rău, înţeleseră că nu puteau câştiga. Şi, în câteva clipe, dispărură în adâncul Pădurii, unde nu puteau fi urmărite de strigi. Acestea se înălţară din nou deasupra Drumului Trecătorii şi a celor trei, rotindu-se în cercuri largi. Dan le făcu celorlalţi un semn şi reluă galopul – dar ceva mai liniştit – către adăpostul de la Creasta Crivei. Strigile îi însoţiră, deşi o parte din ele – abia văzută printre crengile dese – stăruia asupra unei anume părţi a pădurii. Deşi nu le spuse nimic celorlalţi, Dan era sigur că acolo stăteau Nălucile, aşteptând, poate, un prilej potrivit spre a ataca din nou. Ziua! Urcuşul devenea mai greu, şi curând galopul deveni trap săltat, acesta trap aşezat, iar apoi fură nevoiţi să meargă la pas. Făgetul dispăruse, înlocuit pretutindeni de brazi şi pini. Ierburile erau mai rare, doar pâlcuri de ferigi şi alte câteva plante necunoscute câmpiei îndrăznind să înfrunte cetina uscată de la poalele coniferelor. Deşi soarele era puternic, aerul se păstra răcoros chiar şi acolo unde lipsea acoperişul crengilor. Iar drumul devenea tot mai pietros, colţi de stâncă ivindu-se pe alocuri pe margine. Cei trei mergeau grăbit, încă necrezând că au scăpat, încă neîndrăznind să creadă că strigile, în loc de duşmani, le sunt prieteni şi ocrotitori. – Iată adăpostul! – strigă Mitu bucuros. În faţa lor se deschisese iar Drumul Trecătorii. Adăpostul era chiar pe marginea Văii Crivei. Deşi abruptă şi ea, Valea Crivei era departe de a fi o prăpastie, ca „Valea Strigii”. Intrară în adăpost şi închiseră uşa mare din bronz, cu un zăvor uriaş, care scrâşni puternic. Totul era mare aici, parcă pentru altfel de oameni. Ferestrele erau tot din bronz, arătând ca un fel de scuturi găurite. – Găurile, făcu Mitu, sunt pentru a putea trage cu arcul şi a vedea afară. Dacă n-ar fi fost într-o clipă atât de grea, Dan şi Surdul ar fi râs de el o grămadă. Cine nu ştia de ce sunt găurite ferestrele din bronz! – De ce ne-or fi atacat Nălucile? – bolborosi iarăşi Mitu. Şi ziua! Cine a mai pomenit să atace ziua? – adăugă el, de această dată cu dreptate. – Parcă strigile luptă ziua – mormăi tulburat Surdul, punând mâna pe o ciutură căzută într-un colţ şi luând apă din izvoraşul ce susura într-un colţ, spre a adăpa caii. Şi el avea dreptate: strigile nici nu se arătau vreodată ziua, dar să mai şi lupte! * Intr-o latură a adăpostului văzură un fel de sobă şi alături vreascuri. Cât ai clipi, focul începu să ardă în sobă. Aveau acum nu doar cu ce se încălzi, ci mai ales cu ce se apăra. Abia când se liniştiră o clipă auziră zgrepţănatul ce venea de la uşă de mai multă vreme. Urcat pe o scară, Dan privi într-o parte. O strigă uriaşă, poate chiar cea care îi însoţise prima, stătea în faţa uşii, zgâriind-o cu gheara, ca şi cum ar fi voit într-un fel să ciocăne. Câţiva stropi de sânge, mărturie a luptei ce o purtase, încă îi pătau penele, deşi se vedea limpede că încercase a le curăţi.

Dan se îndreptă spre uşă. Mitu sări la el: – Ai înnebunit?! Nu deschide! Vrei să murim?! Dan se încruntă la el şi apoi îl dădu la o parte fără nici un cuvânt. Surdul, deşi cam temător şi el, puse mâna pe umărul lui Mitu, făcându-l să se potolească. Odată cu deschiderea uşii, adăpostul se lumină. Striga se clătină o clipă pe picioarele ei puternice, şi apoi, dintr-o fâlfâire de aripi, sări drept pe şaua căluţului lui Dan, Steluţă. Gheara ei începu să râcâie când un desag, când celălalt. Mitu nu se putu abţine: – Ce-o vrea de la tine, Dane? Ai vreun şobolan pe-acolo? Nimeni nu băgă în seamă gluma nelalocul ei. Dan îşi dădu jos desagii de pe Steluţă şi îi vărsă pe jos. Striga sări iar şi arătă cu o gheară un pacheţel mic, alunecat mai într-o parte. Dan parcă presimţise că e vorba de asta. Cu o singură mişcare desfăcu pacheţelul, şi cele două fluiere ieşiră la lumină. Pentru o clipă cei trei prieteni şi striga se holbară împreună la fluierele ciudate. Surdul se făcu galben la faţă: – Nebunule! De unde ai luat alea! Dan se întoarse uimit spre el: – Negustorul de la fort mi le-a dat. – Şi le-ai primit? Ştii ce sunt alea? Sunt fluierele celor nouă blesteme. Abia atunci Dan îşi aduse aminte şi nu-i veni să creadă cât fusese de prost. Cum putuse uita aşa ceva?! Fluierele celor nouă blesteme! Nu era de mirare că Nălucile încercaseră să-i ucidă, chiar şi pe timpul zilei. Poveştile despre aceste fluiere erau înspăimântătoare. Şi doar le ştia, le ştia atât de bine! Se vede că e mare deosebire între a şti ceva şi a trăi asemenea lucruri. Privi cum striga îşi mişca gheara deasupra lor, ca şi când ar fi vrut să le ia ori să le distrugă, dar nu îndrăznea. Ca de obicei, Mitu se trezi vorbind: – Fluierele celor nouă blesteme? Parcă am auzit de ele… dar nu mai ştiu ce. Dan şopti ca pentru sine: – Nu se ştie când şi de cine au fost făcute. Cel care le foloseşte trebuie să sune în amândouă odată. Şi prin sunetul lor tainic, după nota pe care o scot, cheamă asupra ţinutului în care au fost folosite cele nouă plăgi ale Egiptului. – Parcă erau zece plăgi, sări Mitu, ca să arate că şi el ştie ceva. – Da, dar fluierele astea le aduc doar pe primele nouă. A zecea, nu se ştie sigur de ce, nu. Se pare că aceea doar Dumnezeu Însuşi o poate aduce… Multă vreme au fost în stăpânirea Nălucilor aceste fluiere, şi multă nenorocire au adus cu ele. Se spune că şi Asa – ştii, ţara din care a venit Orban, pielarul – a fost nimicită de Năluci tot cu ajutorul fluierelor. – Şi negustorul ţi le-a dat ţie?! Dan dădu din cap. – Bănuiam eu că e ceva ciudat la mijloc. Am crezut însă că e vreo capcană cu scrisoarea, ori că e vreo primejdie acolo, în Derala, la Castelul Negurilor… – Castelul Negurilor, făcu Mitu? N-am auzit de el. – Nici eu, se încruntă Surdul. Dan scoase din traistă scrisoarea. Era doar legată, dar nu pecetluită, ceea ce era iarăşi de mirare. Citi tare: „Mărite Voievod Crişan, stăpân al Ţării Negurilor şi al Marelui Castel, îţi scriu eu, Berger, neguţătorul din Târgul Morii. Dacă această scrisoare ajunge la tine înseamnă că într-adevăr aducătorul ei este cel care poate să aducă Ciocanul Zimbrului şi să distrugă fluierele celor nouă blesteme. Şi fluierele sunt la el. Pădurea l-a recunoscut, deşi el încă nu ştie asta. Ajută-l, şi te va ajuta. În rest, cele ştiute încă rămân aşa, iar tristeţea umbreşte încă Asa şi Vozia. Dar dacă ne va ajuta Dumnezeu, poate vor fi toate ceva mai bune. Să ne vedem cu bine.

Acelaşi, pentru totdeauna, Neagu Berger”. Când se termină scrisoarea, rămaseră toţi tăcuţi, multă vreme. Apoi, Dan grăi îngândurat: – Se pare, dragi prieteni, că, vreau sau nu vreau, am primit ceva de făcut. Noi am plecat spre Derala, Surdule, că aşa ai vrut tu, să ajungem… ştii tu unde. Acum însă avem alte drumuri. Eu voi merge, înainte de orice alt drum, către Castelul Negurilor, care se pare că există cu adevărat. Voi, către târgurile şi ţara pe care de mult doreaţi să le vedeţi. Glasul lui Dan, deşi întristat, era măsurat, hotărât şi plin de putere. Mitu, de obicei vorbăreţ, icni scurt. Surdul fu cel care izbuti să deschidă gura: – Vrei să ne părăseşti? Sau crezi că suntem nişte laşi ori nişte netrebnici? Venim cu tine! Dan clătină din cap. – Sunt multe primejdii pe drumul pe care trebuie să merg eu. Nici eu nu le ştiu, şi nu ştiu dacă voi trăi să îmi îndeplinesc menirea. Dar orice-ar fi, trebuie să îmi duc lupta până la capăt. Deşi înghiţea în sec, Mitu izbuti să-şi dezlege gura: – Şi eu… şi eu voi lupta până la capăt! Cu tine, vreau să zic! Merg cu tine! – Şi eu, sări Surdul. Să nu crezi că scapi de noi cu una cu două. Dan îi privi cu lacrimi în ochi, lacrimi care şi în ochii lor luceau: – Dragii mei prieteni, dar nu vreau să scap de voi! Tocmai de asta mă tem, să nu rămân fără voi. Surdul i-o reteză: – Am hotărât, aşa că gata vorba! Mai bine spune ce facem mai departe. Dan rămase pe gânduri. – Dacă vreţi neapărat să mă însoţiţi, fie! Dar ce facem mai departe vom hotărî mai încolo, după ce ne refacem, zise el. Oricum, vom îndeplini misiunea de a duce scrisoarea şi fluierele. Dacă vom putea. Şi dacă nu este şi aici altceva la mijloc. Şi după o clipă de gândire, spuse: – Vedeţi, nu înţeleg totuşi de ce negustorul m-a minţit despre fluiere. Aş fi putut să le folosesc doar din greşeală. – Ce ţi-a zis de ele? – întrebă Mitu. – Că cel de argint cheamă fiarele, iar cel de bronz le izgoneşte. – Cum?! – făcu Mitu, de-a dreptul îngrozit. Şi când strigile veneau după noi te-ai gândit să… Nici nu izbuti să termine cuvântul de groază. Dan dădu din cap a încuviinţare. – Da, m-am gândit. Dar nu mi-a plăcut ceva la felul în care vorbea şi mă privea negustorul. De fapt nici acum nu sunt sigur că este cinstit, cu toată scrisoarea asta. Uitaţi-vă şi voi: nu are nici măcar pecete pe plic. Parcă cere să fie citită. S-ar putea să fie o păcăleală. – Poate, grăi Surdul, dar chiar cu minciuna pe care ţi-a spus-o despre fluiere, tot nu aveai cum să suni în amândouă odată. Or numai dacă sufli în amândouă odată cheamă cele nouă blesteme. Dan îl privi surprins. – Aşa e! Nu m-am gândit… Dar, făcu el după câteva clipe, aş fi putut să încerc să le folosesc şi să pier aşteptând să îşi facă lucrarea… Hm! Bănuiesc însă că asta ar fi însemnat să fiu prea prost… Oricum, e ciudat totul. Şi felul în care mi le-a dat şi ce mi-a spus, e ceva ciudat la mijloc. Nu ştiu, dar voi vedea, oricum, trebuie să fim cu mare grijă. Privi spre pasărea uriaşă ce părea să îi asculte nerăbdătoare. – Şi vreau să-ţi mulţumesc, ţie şi neamului tău, pentru ajutorul pe care ni l-aţi dat astăzi. Dacă voi putea să te ajut vreodată, ori să vă ajut, fără a face, desigur, ceva rău, poţi să ai încredere că vă voi ajuta. În clipa aceea, striga se întoarse şi, din câteva bătăi de aripi, fu departe. Părea că şi-a îndeplinit menirea. Dan ieşi după ea, şi văzu, din Culmea Crivei pe care stătea adăpostul, că stolul mare al strigilor pierea în depărtare, către prăpastia în care îşi aveau de obicei sălaşul. Un grup ceva mai mic plutea încă deasupra pădurii, tot mai departe, urmărind poate Nălucile care plecau. În marginea zării, ca o umbră pe umbra pădurii, se vedea, mic şi îndepărtat, Fortul Podului.

– Cred, zise Dan către prietenii săi, că Nălucile au fost rănite destul de rău şi nu se vor întoarce prea curând. Mai bine ne-am face datoria de a strânge vreascuri, ca să nu-i lăsăm lipsiţi pe cei care vor veni după noi. Şi ar fi bine să pregătim ceva de mâncare. Cei trei se puseră pe treabă. Înainte ca soarele să înceapă a se ascunde după Culmea lui Coroi, dincolo de Valea Crivei, aduseseră şi vreascuri îndestul, ba chiar apucaseră a-şi face un ceai din mugurii de pin şi brad culeşi pe loc. Din fericire, Mitu, ca totdeauna, avea ceva miere la el, şi ceaiul deveni o adevărată plăcere. Câteva ciuperci, găsite din întâmplare, scutiră merindea din desagi de a fi mâncată acum. Poate ciudat, sau poate nu, deşi erau plini de gânduri şi întrebări (şi îngrijorări, fireşte), nu scoaseră niciun cuvânt. Ziua fusese grea şi ce-i aştepta putea fi şi mai rău. Uşa fu zăvorâtă cu grijă, şi la fel ferestrele. În adăpost se lăsă deodată întunericul. Ascultară o vreme în tăcere freamătul Pădurii. Iată, li se împlinise dorinţa. De mici visaseră, toţi trei, să cunoască mai îndeaproape Pădurea cea Mare şi toate minunile ei. Şi dorinţa li se împlinea, mai presus de aşteptări. În doar două zile viaţa li se schimbase atât de mult, pentru totdeauna. Desigur, ar fi putut să se întoarcă înapoi. Dar cu ce preţ? Ce puteau face cu fluierele? Cine le-ar fi primit în locul lor? Şi ei, cui le-ar fi putut da cu inimă curată? Sau dacă le-ar fi aruncat într-o prăpastie, ce s-ar fi ales de ele? Nu le-ar fi luat oare Nălucile, care se vede că le doreau atât de mult, încât ieşiseră chiar ziua spre a le lua? Şi cui să le dea, de vreme ce nici strigile nu îndrăzniseră a le lua? Era limpede că trebuia să meargă mai departe şi să lupte până la capăt. Sau să moară luptând. Gândul nu era prea liniştitor. Este uşor să simţi că eşti erou acasă; să îţi închipui fapte de vitejie, curaj, înţelepciune şi altele la fel. Dar în faţa primejdiei… e cu totul altceva! Făcând cu schimbul de veghe, se cufundară în noapte.

CAPITOLUL III

În care se iveşte un schit, multe întrebări se lămuresc, dar altele răsar în loc. Hai! – strigă Surdul. E vremea de sculare! Soarele încă nu se ivise şi în adăpost era întuneric beznă. Dar Surdul ştia ce spune. Înspre răsărit se ivise o geană de roşeaţă. Ziua era aproape. Masa de dimineaţă fu şi mai scurtă decât cea de seară. Încălecară iute şi, chiar înainte de revărsatul zorilor, porniră. Dan îi întinse, de pe cal, lui Mitu sabia de Dochia: – Pentru tine! Acesta o primi cu uimire şi bucurie. – Pentru mine? O sabie de Dochia? Doamne, Dane, de unde o ai? Acesta râse. – De la negustor, desigur, preţ pentru ducerea scrisorii. – Dar tu ai? Nu-ţi trebuie ţie mai mult? – Fii liniştit. Am încredere în sabia mea. Nu uita că eu mi-am făcut-o şi ştiu ce poate. Şi Dan râse din nou. În trapul cailor Mitu îşi scoase sabia din teacă şi o roti de câteva ori înainte de a o pune iar la locul ei. – E minunată, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru ea. E puternică şi ageră! Doamne, cât am visat la o asemenea sabie. Îmi amintesc bine că de când eram de-o şchioapă doream să am aşa ceva. Am auzit atunci prima oară, la Moş Hans, la o şezătoare, cum povestea despre meşterii din Dochia, care fac săbii cum nu mai sunt altele în lume. Zicea că au învăţat taina lor de la nişte meşteri din munte, probabil nişte pitici binevoitori. Şi… Dan îi tăie vorba. – Mitule, ştii cum ai putea să-mi mulţumeşti? – Cum? Spune cum şi îndată… – Mai taci! Şi izbucni în râs, odată cu Surdul. După o clipă de surprindere Mitu râse şi el. Ştia că este vorbăreţ, dar ce să facă, dacă aşa îi era firea? Chiar şi acum, spusese lucruri pe care orice copil le ştie. Cine nu a auzit de minunaţii meşteri fierari din Dochia? *

Se înseninaseră toţi, odată ce râsul spărsese apăsarea. Glumeau şi râdeau în mersul cailor, deşi erau atenţi în continuare la cele din jurul lor. Drumul Trecătorii cobora oblu în Valea Crivei. Era mult mai îngust ca înainte şi, pe alocuri, trebuia să meargă unul după altul. Fără să se fi vorbit, Dan se aşeza atunci în faţă şi Surdul în spate. Deşi Mitu se credea grozav, ştiau amândoi că e cel mai slab în luptă, şi voiau să-l poată apăra dacă era nevoie. Dar orele curgeau fără întâmplări neplăcute. Ajunseră la fundul văii, şi se opriră uimiţi: Drumul Trecătorii se desfăcea în două! – Aşa ceva n-am mai auzit! – exclamă Mitu. Nimeni n-a pomenit vreodată că există şi alte drumuri în Pădurea cea Mare afară de Drumul Trecătorii. Fiind chiar pe malul râului din fundul Văii Crivei, drumul se arăta de ambele părţi subţirel. Le fu cu neputinţă să îşi dea seama dacă trebuia să coboare sau, dimpotrivă, să urce pe el. – Mai bine, sări Mitu, să coborâm, că e mai uşor să cobori. Dan şovăi. – Auzi, spuse Surdul, dacă ţin bine minte, Turnul Morţii se găseşte sus, pe Culmea lui Coroi. Deci mai înţelept ar fi să urcăm. – Auzi! – zise Mitu. Şi de unde ştii că mai pe urmă nu urcă şi drumul ăstălalt? – Tocmai, nu ştiu! Dane, tu ce zici? Acesta privi din nou în jur, apoi înfipse sabia sa în pământ, de mai multe ori, de-o parte şi de cealaltă a răscrucii. Prietenii îl priveau uimiţi. – Hm! – făcu el. Pământul pare ceva mai tare înspre vale. Ar însemna că pe acolo a trecut mai multă lume, că acela este drumul bun. Dar dacă e o amăgire? – Cum să fie? – sări iar Mitu. Hai s-o luăm la vale! Dan îşi mână însă calul la deal. – Hai s-o luăm spre culme, zise el şăgalnic. – De ce? – făcu Mitu bosumflat, însă urmându-l. – Pentru că la vale mergi mai repede. Dacă e nevoie să ne întoarcem, dacă trebuie să fugim de vreo primejdie, o putem face mai iute. Deşi se miraseră de vorbele lui, îl ascultaseră totuşi. De fapt, de la întâmplarea cu strigile şi fluierele, devenise în chip firesc cel dintâi între ei, şi îl ascultau aproape fără să-şi dea seama. El însă văzuse aceasta, şi se simţea încărcat de un fel de povară – răspunderea pentru ei. Avea oare să se arate vrednic de încrederea lor? * Urcuşul era mai lin decât drumul pe care coborâseră de pe Culmea Crivei, dar şi mult mai şerpuit, urmând firul întortocheat al apei. Pe partea pe care mergeau ei pădurea aproape lipsea, deşi într-un fel nu era departe. Pământul era foarte pietros, acoperit cu rugi de mur şi zmeur, pâlcuri de jnepeni şi afin şi iarbă de munte. Vegetaţia chiar scundă era totuşi deasă şi făcea legătura cu copacii de pe culme. Vremea era foarte plăcută şi, dacă ar fi fost alt anotimp, cu siguranţă ar fi poposit câteva clipe spre a culege fructele de pădure. Dar încă nu era vremea lor. După o cotitură a văii, se iviră iar brazii şi pinii şi de partea lor. La început erau rari, dar mai apoi se îndesiră tot mai mult, devenind pădure. Doar atunci văzură că umbrele se lungiseră şi seara, era limpede, se apropia tot mai mult. Din fericire, după încă o cotitură, zăriră, chiar pe culme, pitită între brazi, o construcţie. Dar o clădire din… lemn! În Pădurea cea Mare o construcţie din lemn făcută de oameni?! Cum să fie aşa ceva? Pentru câteva clipe crezură că este o capcană şi se opriră. Dar văzură trecând un om printre brazi şi, deşi abia îl desluşiră, văzură limpede haina călugărească pe care o purta: ajunseseră la un schit!

Doar atunci înţeleseră de ce era clădit din lemn. Nimeni, în Pădurea cea Mare, nu avea voie a lovi locurile sfinte sau a lovi pe cineva în ele. Dreptul de refugiu al acestora era respectat din cele mai vechi timpuri, şi nu doar aici, ci şi în vale şi câmpie şi în alte locuri. Chiar şi în Şindriliţa, îşi aminteau ei bine, fusese odată o asemenea întâmplare, când un hoţ fugărit de potera din Târgul Morii se ascunsese în biserică. Preotul interzisese poterii să intre în curte, amintindu-le de străvechea datină. Degeaba încercaseră poteraşii a-i schimba hotărârea, arătându-i până şi că acel hoţ furase cele ale unei biserici. Preotul îi respinsese, deşi izbutise a-l convinge pe hoţ să înapoieze cele furate. Poteraşii rămăseseră în sat, şi multă vreme hoţul a locuit în curtea bisericii. Apoi, într-o noapte dispăruse. Nu-l găsise potera, nu-l mai aflase nimeni. Doar o vorbă ieşise mai apoi, că înduplecat de conştiinţa sa, dar şi de bunătatea preotului şi frumuseţea slujbelor, se călugărise undeva în munţi, departe de ispitele lumii. Se spunea în unele povestiri că ar exista călugări şi în Pădurea cea Mare. Dar alţi povestitori negau cu îndârjire această părere, aşa că nici ei nu ştiuseră până acum care este adevărul. – Hei! E cineva aici? – răcni deodată Mitu, făcându-i să tresară pe prietenii săi şi totodată şi caii. – Te-ai scrântit la cap! – observă acru Surdul. Mitu se mulţumi să râdă. Parcă era prima oară! Mereu făcea asemenea lucruri şi mereu Surdul se oţăra la el. Dinspre brazi le ieşi în cale un monah tânăr, cu o barbă neagră şi deasă. – Dumnezeu să fie cu voi, fiilor! – îi binecuvântă el. Dar cu ce treburi pe aici? – Vrem să trecem în Derala, zise Dan. Nu-i acesta Drumul Trecătorii? Călugărul îl privi cu mirare, înclinând uşor capul într-o parte. – Nu, fiilor. Aici este Schitul Sfântul Ioan Botezătorul. Drumul ce îl căutaţi este mai la vale. Mitu rânji bucuros: – Ei, v-am spus eu? Încă o zi prăpădită! Surdul mârâi ceva printre dinţi. Călugărul nu-i lăsă însă a se lua la harţă. – Dar veniţi, că în curând e gata masa, şi veţi fi flămânzi. Adevărul e că de flămânzi, erau flămânzi. * Masa era aşternută într-o căsuţă scundă, cufundată între brazi, cu spatele proptit de o stâncă înaltă. Deşi se vedea că schitul e sărac, bucatele erau tare bune. Era întâi un borş călugăresc, plin de tot felul de legume, nespus de gustos. Pentru cei ce aveau poftă, erau la îndemână şi nişte ardei foarte iuţi. Bineînţeles, Surdul fu primul care se înfipse în ei, dar cu prea multă poftă pentru iuţimea lor. Curând era roşu la faţă şi îi curgea sudoarea pe frunte şi obraji, iar ochii prinseseră a lăcrima. Din fericire borş era destul, şi cu el îşi stinse Surdul usturimea, dar numai pentru a şi-o înnoi la următoarea îmbucătură. După borş veni o mâncare de vinete şi ciuperci, cu usturoi, de asemenea foarte bună. Nici nu mâncaseră vreodată asemenea mâncare, şi nu se aşteptaseră ca o mâncare fără carne să fie atât de bună şi atât de săţioasă. E drept că era dreasă şi cu ceva smântână… o minunăţie, nu alta! Între timp, special pentru ei, după cum le spusese bătrânul preot care era şi stareţul schitului, bucătarul prăjise un fel deosebit de ciuperci, numite creasta cocoşului. Crescând numai şi numai în munte, acestea nici nu arătau a ciuperci, semănând mai mult cu un fel de rădăcini cu vârfuri multe şi mărunţele crescute în sus. Dar în ciuda înfăţişării lor ciudate, se dovediră a fi delicioase, şi cei trei nu se putură stăpâni – deşi erau deja sătui – să mai ceară un rând. Fură serviţi cu un zâmbet plin de bunătate cu ciupercile cerute, iar apoi cu o dulceaţă de fructe de pădure într-adevăr minunată. În toată vremea cinei, în afară de rugăciunile călugărilor, nu se rostise nici un cuvânt. Şi totuşi Dan îşi stăpânea cu greu curiozitatea, mai ales pe măsură ce i se astâmpăra foamea. Când veni vremea să se ridice de la masă, nu se mai putu stăpâni:

– Părinte, am putea vorbi oleacă? Acesta zâmbi cu bunătate: – Fireşte, fiule. Putem. Şi se aşeză din nou la masa de pe care fratele de rând strângea urmele cinei. – Părinte, nu am auzit până acum de schitul vostru. – Nici nu vei auzi din afară, căci este legământ a nu se vorbi de noi. Şi sper că şi voi veţi păzi acest cuvânt şi nu veţi spune în afara Pădurii celei Mari nici măcar un cuvânt despre acest schit. – De ce, părinte? – Pentru că aceasta este dorinţa noastră, spuse cu aceeaşi bunătate bătrânul, ca să rămânem neştiuţi şi nesupăraţi de nimeni. De se întâmplă să ajungă cineva la noi, rătăcindu-se în Pădurea cea Mare, îl primim cu pace şi îl lăsăm să plece cu pace. Dar altă treabă cu oamenii noi nu avem. – Dar drumul? – Care drum? – Cel care vă leagă de Drumul Trecătorii! – se uimi Dan de întrebare. – Fiule, crede-mă, nu există asemenea drum. Dan sări uimit din scaun, holbându-se la călugăr (deşi nu vedea, la fel făcuseră şi prietenii săi). Fugi la uşă: drumul pe care veniseră nu se mai vedea. „Să fie din pricina înserării?” se întrebă el. Porni iute la vale. Îşi amintea bine locul de unde zăriseră schitul. Dar drumul nu se vedea nicăieri. Văzu în schimb urmele cailor lor în iarbă. Nu-i venea să creadă! Mitu şi Surdul, lângă el, se minunau şi ei de asemenea lucru nemaivăzut. Iarbă, ferigi, brusturi călcaţi în picioare de caii lor, deşi fusese drum bătut, cu doar un ceas mai devreme. * Intors la schit, Dan intră în căsuţa în care stareţul schitului îl aştepta la masă neclintit. Îl privi nedumerit şi se aşeză pe scaunul pe care i-l arătă călugărul. Liniştea acestuia în faţa unui astfel de fapt i se părea ciudată. – Ce ziceţi, părinte, de acest lucru? Am urmat până aici un drum la fel de lat ca şi Drumul Trecătorii, iar acum a dispărut. Călugărul zâmbi liniştit: – Nu ştii că eşti în Pădurea cea Mare? Aici se întâmplă multe lucruri neaşteptate. Nu sunteţi primii care păţesc astfel. Din fericire, drumul care a dispărut v-a adus încoace. Alţii au fost purtaţi pe cine ştie ce căi neştiute, pierzându-se pentru totdeauna. – Şi cum apar aceste drumuri mincinoase? – întrebă curios Dan. – Cum să apară? Unele sunt de la Dumnezeu, pentru călăuzirea sau salvarea ori chiar pedepsirea unora. Altele, ţin de puterile întunecate ale Pădurii. Depinde. – Şi nu te poţi feri de ele, nu le poţi deosebi de Drumul Trecătorii? Părintele clătină din cap, nehotărât. – Dacă ştii calea, nu te înşală. Ele îi păcălesc doar pe cei care nu o cunosc. Dar, vezi tu, fiule, mai e ceva… – Ce? – se băgă în vorbă Mitu. Părintele tăcu o vreme, ca şi când ori n-ar fi auzit întrebarea lui Mitu, ori n-ar fi vrut să-i răspundă. – Vezi tu – reluă într-un târziu – a cunoaşte Drumul Trecătorii este altceva decât s-ar crede. La prima vedere ai putea să zici: fac o hartă şi gata. Dar nu-i aşa. Chiar s-a făcut odată, demult, o hartă a Drumului Trecătorii, dar nu foloseşte mai deloc. Drumul se schimbă. Nu doar din pricina ploilor, sau a umflării apelor, ori din alte pricini obişnuite în lumea din afară. Că şi Turnul Morţii, de pildă, de trei ori s-a surpat şi a fost rezidit. Se pare că Drumul se schimbă singur, ca un râu care-şi mută albia. – Cum şi de ce? – zise de această dată Dan, dar cu o voce mai liniştită. Bătrânul ridică uşor din umeri. – Nu se ştie. Oricum, schimbările se petrec doar între forturi şi adăposturi. Acestea nu se mută şi ele. De aceea unii spun că Drumul Trecătorii ar fi viu… Dar eu nu cred asta. Cred că există alte pricini, tainice. Şi nu toate tainele pot fi aflate.

– Înţeleg! Dar dacă Drumul se schimbă, cum îl poţi cunoaşte? – Se schimbă el, dar munţii sunt aceeaşi, ca şi forturile şi adăposturile. Dacă Drumul s-a schimbat, şi ajungi la o răscruce – ceea ce, desigur, n-ar trebui să se întâmple – te uiţi în jur şi vezi în ce parte este fortul spre care mergi, îţi aminteşti cum era Drumul Trecătorii data trecută şi astfel îţi dai seama care e drumul cel bun. Nu e uşor, dar asta este calea. Mitu oftă. I se părea prea greu şi prea complicat. Şi, la drept vorbind, cam era. – Părinte, zise din nou Dan, am avut parte de unele lucruri… neaşteptate. Şi îi povesti despre negustor, despre fluierele celor nouă blesteme şi despre scrisoare. Bătrânul rămase pe gânduri. Afară se lăsase noaptea şi stele sclipeau pe cer mai apropiate ca niciodată. Se făcuse frig. Un călugăr intră şi aprinse focul în sobă, dar lăsă mai departe fereastra deschisă, parcă nu ar fi simţit frigul ce intra pe acolo. Undeva în munte, departe, se auzi urletul unui lup şi apoi răspunsul altuia. În apropiere de schit brazii foşniră şi, cu tot întunericul pădurii, pentru o clipă se văzu spinarea maronie a unui urs. – Fiule, greu drum vei avea. Ori laşi fluierele aici, ori te pregăteşti de lupte mari. E drept, dacă le laşi aici, mai devreme sau mai târziu le va fura cineva… Cel mai bine ar fi să le poţi distruge, dar este foarte greu. Părintele se opri, şi oftă adânc. – Vezi tu, dacă ai putea să laşi un fluier şi pe celălalt să-l iei şi să-l distrugi, ar fi cel mai bine. Dar nu pot fi distruse unul fără altul. Aşa că trebuie să le duci pe amândouă. Surdul interveni. – Dar de ce trebuie să avem lupte mari? Călugărul îşi plecă într-o parte capul, ca şi cum s-ar fi gândit dacă să-i răspundă sau nu. – Şi tu vrei să mergi cu el? – întrebă. – Desigur! – răspunseră într-un glas Mitu şi Surdul, aproape cu mirare. Părintele zâmbi cu duioşie: – Off, dragii mei! Nici nu ştiţi în ce primejdii vă băgaţi… Şi după ce-i mai cântări o dată din priviri zise: – Bine! Hai să vă spun tot ce ştiu despre asta. Fluierele celor nouă blesteme sunt foarte vechi. Se zice că au fost făcute de nişte vrăjitori din Egipt, după ce Moise i-a eliberat de acolo pe evrei. Prin urmare, au fost făcute după modelul plăgilor pe care Dumnezeu le-a aruncat asupra Egiptului, dar întru slujirea Răului. Făurirea lor a fost făcută cu sânge şi cenuşă de copil, chiar cu sângele şi cenuşa copilului faraonului şi a copiilor magicienilor care le-au făcut. De aceea blestemul care apasă asupra acestor fluiere este aşa de mare. Se spune că nu pot fi distruse decât cu un singur ciocan, aşa numitul Ciocan al Zimbrului. Este un ciocan foarte mare şi foarte greu, care abia poate fi ridicat de doi oameni. Pentru cei care l-au făcut însă, era uşor, mic şi ager. Şi părintele făcu o scurtă pauză, ca şi cum ar fi aşteptat ca ei să ghicească ceva. – Uriaşii! – şopti Dan. – Desigur. Ei sunt cei care l-au făcut. Se spune că în el au pus mult metal sfinţit, fiind făcut special pentru a putea distruge obiectele blestemate. Pentru că, sunt sigur că ştiţi, fluierele nu sunt singurele de acest fel. – Ştim, spuseră toţi trei. – Ei bine, prin ţinutul uriaşilor, acum nu veţi trece. Ei v-ar ajuta, cred. Însă Ciocanul Zimbrilor nu mai este de multă vreme la ei. Spre mirarea lor, bătrânul se oprise iar din povestit. – Dar unde este? întrebă un pic enervat Dan. – Hm! Chiar unde ai fost tu trimis. La Castelul Negurilor, în mâinile Voievodului Crişan. – Cum? – făcu Surdul. Atunci de ce spune în scrisoare că Dan poate să-l aducă? – Nu ştiu. Poate că negustorul nu ştia aceasta. Sau poate ştia, şi atunci e altceva la mijloc. Oricum, şovăi iarăşi călugărul, cu Voievodul Crişan este ceva ciudat. Nu îmi place să vorbesc de rău pe nimeni. Cândva era considerat un om bun. Acum însă umblă vorba că s-a înhăitat cu puterile negre. – De aceea se numeşte castelul său Castelul Negurilor? – întrebă Mitu. – Nu, nici vorbă. Numele i se trage de la aburii care ies din pământ în Ţara Negurilor pe care Voievodul Crişan o conduce. Aceşti aburi vin de la numeroasele izvoare cu apă caldă ale ţinutului. Se pare însă că ei fac să se ivească foarte des ceaţă şi nori peste acele locuri. De aici vine numele.

Bătrânul părea că a încheiat vorba şi se ridică de la masă. Dan însă mai voia să afle ceva: – Şi de unde a luat Voievodul Crişan Ciocanul Zimbrului? – Şi de ce îi zice aşa? – sări şi Mitu. – Îi spune aşa pentru că are mânerul din os de zimbru, iar pe laturile sale sunt sculptaţi de asemenea zimbrii. De altfel animalele preferate ale uriaşilor sunt zimbrii şi bourii. Băieţii tresăriră, amintindu-şi de bourii din prima lor seară în Pădurea cea Mare. Parcă trecuseră ani de atunci! Şi erau, de fapt, doar două zile! – Ciocanul a fost luat din Ţara Litua, sau a licantropilor. De atunci este mare duşmănie între cele două ţări, care se războiesc mai mereu. – Au aceeaşi graniţă, nu? – întrebă Surdul. Părintele încuviinţă fără o vorbă şi apoi se retrase. * Intr-un colţ al camerei le fură aşternute paturile. Întins pe spate, Dan fura cu coada ochilor frumuseţea stelelor, şi nu se putea stăpâni de la întrebările nenumărate care îl frământau. Deodată, îşi dădu seama că uitase să pună poate cea mai însemnată întrebare: cum aveau ei să ajungă înapoi la Drumul Trecătorii, şi la vreme pentru a ajunge la un adăpost sau fort? Şi îşi mai aduse aminte de o întrebare importantă, care-i fulgerase o clipă în minte şi apoi o uitase: dacă fluierele erau atât de spurcate – făcute cu sânge de copii morţi – ce s-ar fi întâmplat cu cel care ar fi sunat în ele… sau măcar în unul din ele? În vălmăşagul gândurilor şi temerilor sale nici nu îşi dădu seama când alunecă în somn.

CAPITOLUL IV

În care se schimbă multe şi se trece de Turnul Morţii. Pentru a le lăsa vreme de odihnă, călugării îi mai ţinuseră încă o zi la schit. Fusese o zi frumoasă, deşi aici pe culme era destul de frig. Doar la amiază soarele biruia, revărsând căldură multă asupra păşunilor şi pădurii. Mâncaseră bine, se odihniseră, mai fuseseră şi la slujbele din biserica micuţă… Mai că şi-ar fi dorit să nu mai plece. Dar trebuia! În zorii zilei următoare porniră iar la drum. Călugării îi învăţaseră să meargă pe creastă până la Turnul Morţii, fortul la care şi ei voiseră să ajungă. Deşi nu se vedea nici o potecă, nu aveau cum să se rătăcească. Era destul de îngustă creasta, iar celelalte culmi care se desprindeau de ea, coborând într-o parte sau alta, nu-i puteau înşela. Pădurea cea Mare se vedea, de-o parte şi de cealaltă, peste văi şi culmi, străpunsă ici şi acolo de culmi înierbate ori pietroase, ori de câteva stânci semeţe. Dar cu toată frumuseţea locului şi a Pădurii, şi cu toată uşurinţa drumului, cei trei se simţeau apăsaţi de un fel de umbră. Soarele strălucea vesel, dar între el şi ei era ca un fel de văl, nevăzut dar greu. – Opriţi-vă! – spuse Dan. Ridicat în şa, privea în urmă. Priviră şi ceilalţi doi: nimic deosebit. – Unde-i schitul? Mitu şi Surdul se priviră cu uimire, dar şi cu spaimă: schitul nu se vedea, deşi abia plecaseră din el. Fără să vrea, clătinară îngânduraţi din cap, toţi trei odată. Şi, stârniţi de hazul gestului, începură să râdă. Nu mult, căci umbra stăruia asupra lor, dar destul ca ceva să se schimbe în ei. Să-i facă să iasă din apăsarea care îi înăbuşise până atunci. – Ştiţi ce, sări Mitu? Asupra noastă este primejdie. A fost şi este, şi cred că va mai tot fi. Dar, ascultaţi-mă pe mine, vom birui! Vom birui, orice ar fi! Îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret: – Vom birui!

Se simţeau dintr-o dată învioraţi, puternici şi pregătiţi pentru orice ar veni asupra lor. Gata de luptă. Şi Pădurea simţi schimbarea. Vălul de ameninţare nu dispăru, dar păru a se subţia oarecum. Şi ei simţiră aceasta. Pentru o vreme drumul fu cel obişnuit. Călăreau adică fără oprire, şi mâncau în şa, grăbindu-se a ajunge la adăpost înainte de căderea serii. O dată, Surdul îi oprise pentru o clipă, arătându-le păsările ce izbucneau din copaci, pe o linie paralelă cu a lor. – Suntem urmăriţi, încuviinţă Mitu. Şi, nu ştiu de ce, priviră întrebători amândoi spre Dan. – Nălucile, spuse acesta. Ceilalţi doi încuviinţară tăcuţi. Bănuiseră şi ei că sunt Nălucile, iar cuvântul lui Dan îl primiseră fără îndoială. Dar, ciudat, nu se mai temeau. Sau, oricum, nu mai era acea teamă puternică, ce te încremeneşte. Dimpotrivă, era un sentiment care îi îndemna la luptă. Aşa cum am spus, ceva se schimbase în ei. Era poate acea schimbare ce apare în oamenii adevăraţi, atunci când înţeleg pentru prima oară că lupta este luptă şi trebuie dusă, atunci când înţeleg pentru prima oară cu adevărat că fuga de realitate nu te scapă de nimic, ci te distruge. Iar realitatea era limpede: erau în Pădurea cea Mare, şi nu doar ca trecători, ci ca purtători ai unor obiecte de valoare, râvnite şi temute totodată. Şi aveau o misiune, care trebuia îndeplinită cu orice preţ. Călătoriseră mai departe liniştiţi, cu aceeaşi hărnicie ca şi până atunci. Seara, care se lăsa mai târziu aici pe culme, se vedea deja strecurându-şi întunericul în văile din jur. Calea Nălucilor, dezvăluită de păsările tulburate la trecerea acestora, se apropia cu încetul de culme, urcând odată cu umbra. Deşi soarele se mai vedea încă într-o parte, câteva stele mai îndrăzneţe deja ieşiseră la vedere. Ascuns la început de steiuri mari de stâncă, Turnul Morţii se ivi deodată în depărtare. – Să ne grăbim, spuse Mitu. Şi aplecându-se pe coamele cailor, porniră în galop. Niciun sunet nu se auzi dinspre pădure, în afară de zborul şi ţipătul păsărilor. Dar Nălucile ţâşniră din întunericul copacilor, zvâcnind spre culme şi aşezându-se în urmărirea celor trei. Erau multe, şi tot mai multe. Albastrul întunecat al serii se întindea tot mai puternic pe cer. Turnul Morţii era tot mai aproape. Cei trei goneau fără oprire. Caii aveau gurile pline de spume, dar nu scoteau niciun sunet în afară de gâfâitul obişnuit. Simţeau şi ei greutatea clipei. O împiedicare ar fi fost moartea imediată şi a animalului, şi a omului. Curând Turnul Morţii se înălţă deasupra, iar pe creneluri se văzură ca nişte umbre în noapte soldaţii. – S-a lăsat seara! – scrâşni Mitu înciudat. Ştiau cu toţii că nimănui nu i se mai deschide în Pădurea cea Mare după căderea întunericului. Cu atât mai mult lor, care în loc să vină pe Drumul Trecătorii, soseau pe această ciudată cale. La poalele Turnului Morţii se opriră iute, aproape căzând de pe cai şi, scoţându-şi săbiile, se întoarseră spre Nălucile care se aruncau asupra lor. Un val de săgeţi izbucni din Turn, ca un văl negru, chiar peste Nălucile din faţă. Timp de câteva clipe, cât cădeau săgeţile, Nălucile părură a se lovi de un fel de zid care le dobora cu repeziciune. Apoi căderea săgeţilor se opri, şi cei trei se treziră faţă în faţă cu Nălucile. Acestea erau un fel de umbre negre, înşelătoare, cu sute de văluri, dintre care ieşeau tot felul de vârfuri şi lame de oţel, până atunci ascunse. Păreau a avea nenumărate braţe ce se învârteau în vârtejuri ucigaşe. Unul lângă altul, Dan, Surdul şi Mitu luptau cu cea mai desăvârşită nebunie. Nici nu mai gândeau la luptă sau la viaţă sau la moarte. Se transformaseră în săbiile pe care le roteau cu o viteză de necrezut, sfâşiind văluri şi carne, îndepărtând şi de multe ori chiar rupând lamele de oţel, făcând să ţâşnească valuri de sânge şi uneori şi ţipete. Din vreme în vreme, din Turnul Morţii se revărsa iar peste Năluci potop de săgeţi. Dar numărul Nălucilor părea nesfârşit. Iar şi iar se aruncau la atac, ivindu-se neîncetat din

întunericul adânc al Pădurii. Curând, cei trei trecură de pe cai direct pe mormanele de cadavre înălţate înaintea lor. Şi luptară mai departe, cu aceeaşi nebunie, în faţa unui duşman fără margini. Deodată se auzi undeva într-o parte strigătul ascuţit al unei strigi, apoi altul. – Vin strigile! – strigă Mitu bucuros, aproape fără să-şi dea seama. Nălucile se retraseră dintr-o dată în umbra pădurii, lăsând în urmă dâre de sânge. Cei trei stăteau spate în spate, pe mormanele de cadavre, încercând să fie pregătiţi pentru orice atac. Cu tot întunericul, desluşiră umbra măreaţă a unei strigi care se roti asupra lor, şi apoi asupra pădurii în care se retrăseseră Nălucile. Cei trei, aflaţi sus, la poalele steiurilor, vedeau în jos umbra pădurii, iar sus cerul înstelat, întins nesfârşit în toate părţile. Şi doar o strigă, una singură se vedea, rotindu-se asupra ascunzişului duşmanilor lor. Ştiură atunci că nu vor avea alt ajutor de la ea în afară de clipa de răgaz pe care o primiseră deja. Însă nu se clintiră nici măcar o clipă. O singură şoaptă, aceeaşi, ieşi de pe buzele lor, unindu-i încă o dată: – Vom birui! Şi când în cele din urmă Nălucile îşi recâştigară îndrăzneala şi se repeziră asupra lor, fură întâmpinate de strigătul lor de luptă şi de acelaşi vârtej înspăimântător de săbii. Şi de valurile de săgeţi ce cădeau din Turnul Morţii. Bătălia urmă mai departe, la fel de îngrozitoare. Prinşi de luptă, cei trei nu simţiră nici o clipă schimbarea, dar Nălucile da. Cerul începuse a se înălbi spre răsărit. Iar numărul Nălucilor nu mai părea nesfârşit. Deşi săgeţile cădeau mai rar, ajutoare noi nu mai soseau din pădure. Şi la primele raze ale soarelui, Nălucile se topiră iar în pădure. Striga dispăruse de mult. Nu era încă lumină, doar penumbra zorilor. Cei trei, cu săbiile acoperite de sânge, cu hainele şi mâinile şi chipurile de asemenea roşii de sânge – al cui? al lor? al Nălucilor? – se roteau cu paşi măsuraţi pe muntele de leşuri, pândind încă duşmanul. Şi, deodată, înţeleseră că s-a sfârşit. Biruiseră! Erau atât de sus pe mormanul de cadavre, încât ajunseseră la mijlocul înălţimii Turnului Morţii. De aceea nici nu mai putuseră trage săgeţi mulţi din ostaşii de aici. Poarta se deschidea, şi soldaţii ieşiră, privindu-i pe ei şi urmele bătăliei cu uimire şi spaimă. Caii, aproape striviţi de Turn, nechezau cu şovăială. Cei trei se coborâră şi izbutiră să-i smulgă dintre leşuri, trăgându-i spre poartă unde… se prăbuşiră. Soldaţii le luară săbiile şi le puseră deoparte, temându-se de ei. Apoi îi ridicară şi pe ei şi îi duseră înăuntru. Spălaţi, arătau a oameni, dar încă nu puteau fi treziţi, nici măcar de cârpele ude care îi curăţau de sângele – şi al lor şi al duşmanilor – care îi acoperea. * Era deja a patra zi de când fuseseră aduşi în Turnul Morţii. Dormiseră aproape douăzeci de ore, apoi mâncaseră ceva, şi iar dormiseră, şi tot aşa. Între timp mai venise o caravană dinspre Derala, şi plecase, desigur. Şi din soldaţi plecaseră mulţi. De fapt era o întreagă ceată de arcaşi, trimisă spre a schimba militarii vechi din forturile de pe Drumul Trecătorii ce voiau a se retrage. Sosise, această ceată, chiar în seara în care ajunseseră şi cei trei. De aici ajutorul atât de tare pe care îl primiseră în lupta lor. Cineva, undeva, avea, se pare, grijă de ei. Între timp aflaseră şi cei din Turnul Morţii că cei trei luptători nu erau făpturi ale Pădurii celei Mari, ci oameni… poate nu chiar ca toţi oamenii, dar oameni. Sau, mai bine spus, eroi. Şi vestea despre Marea

bătălie cu Nălucile sau Marea bătălie de la Turnul Morţii se răspândise deja, odată cu arcaşii, dar şi pe alte căi, de-a lungul Drumului Trecătorii şi chiar dincolo de Pădurea cea Mare. Desigur, cei trei nu ştiau aceasta. Aflaseră de caravană şi arcaşi, mâncaseră şi dormiseră. Schimbaseră câteva cuvinte cu soldaţii cu înfăţişare dură şi vorbă prietenoasă. Li se spusese că nu trebuie a se grăbi: aveau dezlegare să stea nu doar două zile (după legea Drumului Trecătorii), ci cât aveau trebuinţă. De aceea, în a patra zi, simţindu-se mai în putere, după masă îşi luaseră săbiile, spre a le verifica. Erau deja curăţate de sânge, şi fierarul Turnului Morţii încercase oarecum să le ascută (oarecum, căci să ascuţi săbii de Dochia numai uşor nu este). Dar urmele bătăliei se vedeau încă pe ele. Tăişurile aveau mulţime de ştirbituri şi nenumărate zgârieturi se încrucişau pe latul lamelor. Doar sabia lui Dan, cea făcută de el, era mai bine, arătându-se astfel cunoscătorilor ca mai bună decât vestitele arme de Dochia. Se aşezaseră toţi trei în uşa camerei ce li se dăduse, bucurându-se de soare şi ascuţindu-şi şi lustruindu-şi de zor armele. Căpitanul veni lângă ei şi intră în vorbă cu o şovăială pe care ei n-o înţelegeau, fiind încă neobişnuiţi cu respectul acela deosebit arătat de ostaşi eroilor. – Bună ziua, vitejilor! – Să trăieşti, căpitane – răspunseră ei într-un glas, bucurându-se a-l vedea din nou. – Ştiţi, făcu militarul, am aflat despre voi de la Fortul Podului. Ştiu că veniţi din Şindriliţa şi mergeţi spre Derala, dar… nu înţeleg cum de aţi venit pe Culmea Nălucilor. – Ce culme? – făcu Mitu uimit. Căpitanul şovăi o clipă – Culmea Nălucilor. Nu ştiţi că aţi venit pe Culmea Nălucilor? – Nu! – zise Mitu. Nu ştiam cum îi zice. Am rătăcit drumul, de la Adăpostul Crivei încoace. – Cum să-l rătăciţi? – făcu surprins căpitanul. – Simplu, râse Mitu. Am dat de o răscruce. Un drum urca, altul cobora. Am urcat şi am dat de un schit. Acolo am dormit. Şi călugării ne-au arătat calea, spre a ajunge la Turnul Morţii, pe culmea aceasta. Căpitanul îl asculta cu ochii mari. – Dar voi ştiţi că nu există nici o răscruce? – Ei, am aflat noi că de fapt nu e răscruce, şi că drumul pe care l-am văzut era un fel de amăgire. – Dar ştiţi că din cei plecaţi spre schit nu s-a mai întors nimeni? Doar dintre călugării schitului mai apare câte unul, rar de tot, la vreun fort, cu cine ştie ce treabă tainică. Dar din cei plecaţi spre schit, nimeni n-a mai venit înapoi. – Păi vezi, râse Mitu, noi n-am plecat spre schit, am plecat spre voi. O fi fost o greşeală la mijloc. Deşi îi respecta vitejia, căpitanul nu putu să nu clatine din cap mustrător: – Greşeală? Pădurea nu face astfel de greşeli. De bună seamă, spuse el gânditor, trebuia să ajungeţi şi pe-acolo. Cine ştie de ce… – spuse, şi-i privi pe sub sprâncene. Se vedea limpede că ar fi vrut să-i întrebe mai multe, dar nu cuteza. – Păi, sări iar Mitu, se poate ca… – Mai taci! – zise Surdul scurt. Vorbeşti mereu, şi aiurea pe deasupra. Se făcu linişte. Roşu la faţă, Mitu se aplecase deasupra sabiei, lustruind-o de zor. – Căpitane, întrebă Dan, după ce ieşim din Pădurea Mare, cum ajungem la Ţara Negurilor? Căpitanul făcu ochii mari: – La Ţara Negurilor? Păi de ce să ajungeţi acolo? – Da’ de ce nu? – sări iar Mitu, uitându-şi ruşinea. De data asta însă nimeni nu-i zise nimic. – De ce? Pentru că este urâtă. Este o ţară doar de munţi aproape sterpi, cu pietre multe şi ierburi ţepoase şi mlaştini multe şi urâte, ca mai toate mlaştinile de munte. Iar negurile care o înfăşoară mai tot timpul sunt şi urâte şi, de multe ori, otrăvitoare. Iar conducătorul ei… – Voievodul Crişan – sări iar Mitu. – Voievodul Crişan? A, nu! – spuse căpitanul. El conduce doar cu numele. Adevăratul conducător este necunoscut. Voievodul Crişan era un om bun, un adevărat prinţ de Heg, atunci când a primit a sta pe tronul Marelui Castel din Ţara Negurilor. Însă curând, ca toţi dinaintea lui, s-a schimbat şi a devenit… rău. Foarte rău. Şi asta pentru că este altcineva, care conduce această ţară.

– Cine? – îşi arătă curiozitatea Mitu. Căpitanul dădu însă din umeri. – Se spun multe vorbe, dar de fapt nu ştie nimeni adevărul. – Dar ce vorbe se spun? – nu se lăsă Mitu. – Că ar fi vorba de Zâna Negurilor, că ar fi vorba de Vrăjitorul Verde, că ar fi vorba de Prinţesa Enga… multe! – Cum Prinţesa Enga? – sări Mitu iar. Ştiam că Prinţesa Enga era din Ocland şi a fost ucisă de muuultă vreme, într-o călătorie făcută în… – şi Mitu şovăi pentru prima oară. – Într-o ţară îndepărtată, râse căpitanul. Da, de obicei nu se spune care ţară, dar e chiar Ţara Negurilor. Unii spun că nu a fost ucisă, ci s-a unit cu forţele întunericului, şi le slujeşte în ascuns. Alţii spun că s-a unit cu aceste forţe după moarte, întorcându-se oarecum din moarte, dar nu cu totul, şi de aceea nu se arată. Adevărul nu-l ştie aproape nimeni. – Cum aproape nimeni? sări încă o dată Mitu. – Mă, tu nu ai minte deloc? – îl opri iar Surdul. Nu înţelegi că adevărul e cunoscut de cel care conduce din umbră şi de cei de lângă el? Căpitanul dădu din cap a încuviinţare. Însă Dan nu se mulţumi cu asta: – Şi oare nu este nimeni altul care să cunoască adevărul? Căpitanul dădu din umeri. Oricum, părea să spună, am vorbit prea mult pentru un ostaş. Se ridică şi plecă. – Ştiţi ce, zise Mitu, cred că ne-ar prinde bine şi nouă să ne obişnuim mai mult cu arcul. Cei doi îl priviră cu mirare: – Hop şi tu, ca nuca-n perete! Ce-ţi veni? – Aşa, mă gândeam. Poate să ne fie de folos. Noi ne repezim aşa, una-două, la sabie. Dar uneori arcul e mai de folos ca sabia. Adevărul e că niciunul nu avea arc. Un arc bun se face greu, şi ei şi le stricaseră de mult pe ale lor, iar cheltuielile de plecare nu lăsaseră loc şi pentru arcuri. – E bun, întări Dan. La o vânătoare, sau chiar şi ca să trecem peste o apă, şi pentru altele. Dar ai bani de unul? – Nu. Dar oare Nălucile alea nu aveau nimic de preţ? Şi oare nu ni se cuvenea şi nouă ceva din ale lor? Surdul şi Dan îl priviră cu uimire. E adevărat, din vremea veche exista legea prăzii de război. Dar, neobişnuiţi cu aşa ceva, uitaseră cu totul de ea. – Bine, măi Mitule, zise Surdul, dar tu ai vrea să te apuci să buzunăreşti cadavre? Mitu strâmbă din nas. – Nu, dar pun pariu că deja au făcut-o alţii. – Şi vrei să ne cerem partea? Las-o baltă! Nu-i felul nostru acesta. Mitu clătină din cap nemulţumit. Dan se ridică în picioare: – Ştiţi, Mitu mi-a adus aminte că am uitat ceva. – Ce? – Să ne uităm la Năluci. Tresăriră. Era adevărat, merita să te uiţi la ele, să vezi cum sunt de fapt. Porniră spre poartă. În faţă se vedea, mare, Valea Urşilor Negri. În stânga, Culmea Nălucilor, pe care veniseră ei. În dreapta venea dinspre Valea Crivei Drumul Trecătorii, pentru a coborî apoi înspre Valea Urşilor Negri pe un şirag parcă nesfârşit de trepte largi. – Greu cu caii pe aici, făcu Mitu, privind îngândurat spre nenumăratele stânci care se ridicau deasupra copacilor în Valea Urşilor Negri. Şi la coborâre greu, şi printre urşi greu, dacă ne pun gând rău. Se ştie doar că uşor se sperie calul de urs. Ne putem aştepta la cine ştie ce sărituri sau… Văzu că vorbea singur. Nu era, de altfel, pentru prima oară. Prietenii săi deja se aflau la locul Marii Bătălii cu Nălucile. Locul era deja curăţat. Nici n-ai fi zis că doar cu câteva zile în urmă acolo fusese un cumplit măcel. Doar pământul mult mai întunecat acolo decât în restul locului mărturisea multul sânge înghiţit. – V-am spus eu, făcu Mitu, că s-au ocupat alţii de ele? Ar trebui să ne cerem partea!

– Cui, făcu Dan, corbilor sau urşilor sau altor fiare? Şi-i arătă cu mâna în vale. Dâre de sânge arătau calea pe care stârvurile rămase pe culme fuseseră prăvălite în prăpastie. Unele chiar atârnau de colţuri de stâncă sau de crengi ale copacilor mai mari. Stoluri de corbi se roteau şi se coborau între ramuri. Mişcările pomilor arătau că fiare uriaşe le cutremurau trunchiurile. – Doamne fereşte! – făcu Mitu cutremurat pentru o clipă la gândul că ar fi putut fi el acolo. Ceilalţi doi deja se întorceau spre Turnul Morţii. Îi urmă. * Aflară în acea seară, de la câţiva soldaţi mai guralivi, în vreme ce lucrau la facerea de săgeţi, că Nălucile erau un fel de oameni ciudaţi, crescând în vizuini ascunse în pământul anumitor platouri din Pădurea cea Mare. Nimeni nu lua din lucrurile lor niciodată. Din pricini necunoscute, ei ştiau unde se află oricare din lucrurile lor, şi îl urmăreau pe cel care-l luase cu îndârjire. Chiar şi dincolo de hotarele Pădurii! E drept, nu totdeauna, dar se întâmplase. Şi chiar când nu trecuseră, trimiseseră blesteme grele asupra celor scăpaţi. Mai bine era să nu ai de-a face cu nimic dintr-ale lor. De aceea nu se atingea nimeni nici de hainele lor înşelătoare, cu sute de văluri, nici de armele lor ciudate. Şi nici nu ştia nimeni cum de nu vorbesc dar se înţeleg între ei, nici cum de se mişcă fără sunet, ca nişte adevărate năluci. – Aaa! – zise unul către Mitu. Arcuri vreţi? Păi de ce nu spuneţi? Mai este unul de la Tiberiu, bătrânul ostaş care a plecat acum câteva zile către casă. Mai erau câteva, dar le-au luat arcaşii care au trecut pe aici. – Şi pe acesta de ce nu l-au luat? – Păi… e prea tare, şi nu l-a putut întinde nimeni dintre ei. – Dar sigur voi o să-l puteţi folosi – hotărî cu încredere altul dintre ostaşi. Cei trei începuseră a se obişnui cu admiraţia pe care le-o arătau militarii, dar se simţiră încurcaţi în faţa acestei încrederi. – Uite-l, făcu un soldat care ieşise pe uşă aproape neobservat. Era un arc minunat. Era vechi, se vedea limpede, iar lemnul din care era făcut era necunoscut. Şi era dublu. Era făcut parcă din două arcuri de luptă împletite între ele şi având o singură coardă, dar una foarte puternică. – Măiculiţă! – strigă Mitu. Doar tu, Surdule, ai putea să-l întinzi. Fără să vrea, atras de frumuseţea arcului şi mişcat de cuvintele lui Mitu, Surdul se apropie de arc. Îi mângâie liniile răsucite, şi îi cercetă balansul. – Perfect echilibrat! – exclamă admirativ Mitu, în locul său. Surdul luă o săgeată din grămada aflată la picioarele sale şi ieşi pe marginea zidului. Se întoarse către Culmea Nălucilor, puse săgeata în arc, îl încordă şi trase. Săgeata zbură nesfârşit de lung, înfigându-se în pământ departe, departe de tot. Cei trei fluierară a uimire, împreună cu unii dintre soldaţi. Alţii, după o clipă de încremenire, începură să strige şi să aplaude. Era mai mult decât de două ori distanţa unui arc obişnuit. – E ceva deosebit cu arcul ăsta, zise Surdul către prietenii săi, aproape în şoaptă. Nici nu e aşa de greu de încordat precum au zis ei. Şi uite ce departe a tras! Cei doi râseră. Ştiau bine cât de puternic este Surdul, şi ce deosebire este între ce i se pare acestuia a fi greu şi ce înseamnă greu pentru ceilalţi oameni. – Auziţi, zise Mitu spre ostaşi, făcându-le cu ochiul, nici nu e aşa de greu de încordat. De ce aţi vrut să ne speriaţi? Râseră toţi. Şi arcul, fără alte vorbe, îi rămase lui Surdul, cu tot cu tolba cu săgeţi. – Dar de ce ai tras către Culmea Nălucilor? – îl întrebă pe Surdul un soldat mai tânăr. – Simplu, zâmbi acesta. Pe Drumul Trecătorii se putea afla cineva, şi la fel în pădure. – Păi cine să mai fie la ora asta pe drum? – întrebă nevinovat ostaşul, uitând că şi cei trei tot la o asemenea oră se iviseră. Toţi începură să râdă. – Păi fie oameni întârziaţi, aşa, ca noi, fie unele din animalele Pădurii. Şi multe ne sunt prietene. De ce să le fi rănit, fie şi din greşeală?

Toţi îi priviră cu mirare. – Cum să vă fie fiarele Pădurii prieteni?!? Şi cei trei fură nevoiţi să povestească despre cele cu strigile, şi despre lupta pe care acestea o dăduseră cu Nălucile pe drumul către Valea Crivei, şi despre ajutorul pe care acea strigă, singură, îl dăduse după puterile ei în noaptea Marii Bătălii de la Turnul Morţii. Deşi mâinile învăţate ale ostaşilor încercau să lucreze mai departe la săgeţi – spre a le înlocui pe cele pierdute în bătălie – povestea nouă le făcea să se oprească mereu. Părea de necrezut ca strigile cele aspre şi războinice să fi sărit în ajutorul oamenilor. Urmară câteva istorisiri despre uriaşele păsări, unele necunoscute celor trei, altele auzite de mai multe ori. Noaptea, târziu, când Mitu şi Surdul erau deja în pat, Dan se strecură afară şi intră în vorbă iar cu căpitanul. Luna lumina împrejurimile, mult crescută faţă de noaptea în care cei trei luptaseră cu Nălucile. – Ai cunoştinţe în Derala, căpitane? – Am, recunoscu acesta. Am chiar şi rude. – Departe tare? – Ei, nu chiar. La câteva ore de marginea Marii Păduri, în Ţinutul Băiesei, chiar pe Drumul Trecătorii. La Târgul Vicinului. Dan zâmbi auzind atâtea amănunte de la un om altfel destul de zgârcit în cuvinte. Era limpede că atinsese sufletul căpitanului într-un loc sensibil. – Şi cum ţii legătura cu ele? – Prin cei care merg dintr-o parte în alta, voinice, parcă nu ştii cum se face! Căpitanul privi iute în jur, apoi scoase o pungă mică pe care o vârî cu o mişcare foarte iute în brâul lui Dan. Punga se simţea grea şi tare, şi Dan recunoscu doar după atingere că era vorba de aur. – Ia, să nu te vadă cineva! E solda mea pe un an! Să o duci, te rog mult, surorii mele care trăieşte acolo. E singura rudă apropiată a mea. Pentru ea muncesc până acum. O cheamă Enga… la fel ca pe prinţesa din Ocland; aşa a vrut mama să-i zică. O ştie toată lumea, că e sora mea. Stă nu departe de Hanul Urşilor – şi căpitanul râse scurt, parcă înveselit de întâmplarea care unea pe sora sa de locul aspru în care el însuşi trăia3. Deşi vorbea, ochii căpitanului scrutau zarea şi pădurea, străpungând întunericul în căutarea posibilelor primejdii. – Bine, zise Dan. Fii sigur că, dacă trăiesc, i-o voi da. Dădu să plece, dar căpitanul îl opri. – Cum să te răsplătesc? Dan îl privi aspru: – Crezi că fac asta pentru bani? – Nu, dar osteneala ta… – Termină, căpitane! Aici nu-i vorba doar de osteneală. Oricum trebuie să ies din Pădurea cea Mare. Şi asta este o pricină de viaţă şi moarte. Aşa ceva nu se plăteşte. Dacă aş fi negustor, aş înţelege, poate. Deşi chiar şi atunci, pentru prieteni… – Ei, îl întrerupse căpitanul. Se vede că nu ştii vorba „frate, frate, da brânza-i pe bani”! – O ştiu, dar unde-i brânza? Căpitanul fu zăpăcit de întrebarea fără înţeles. – Vezi? Nu-i vorba de nici o brânză aici. Aici e vorba de viaţă şi moarte, de prietenie, de ajutor, de alte lucruri. Şi Dan intră la adăpost, să se culce. – Măi Dane, şopti Mitu în întuneric, măcar un arc pentru mine puteai şi tu să-i ceri. Dan râse încet: – Măi Mitule, nu te poţi stăpâni să tragi cu urechea nici când pici de somn? Râse uşor şi Mitu. – Gândeşte-te, zise Dan iar, că ne-a ţinut de două ori mai mult decât primeşte legea. Să-i mai cer ceva?

– Nu, recunoscu Mitu, e chiar mai mult decât se poate cere. – Vezi! Şi se cufundară în somn. * A doua zi, chiar la revărsatul zorilor, cei trei ieşiră pe porţile Turnului Morţii, grăbind spre Fortul Urşilor. În urmă, ostaşii le dădură onorul. Nici unii, nici alţii n-ar fi putut spune că înţelegeau noua legendă care se năştea chiar în aceste zile, prin faptele celor trei şi ale celor din jurul lor. Purtau desagi noi, cu merinde pregătite de ostaşii Turnului. Şi mai era un pachet mare, bine legat, care îi fusese dat pe furiş lui Mitu de unul dintre ostaşi, cu priviri pline de înţeles (din care Mitu, cum era de aşteptat, nu înţelesese nimic). Deşi ostaşii încercaseră şi aici a se ţine oarecum reci faţă de ei, nu izbutiseră aceasta. Chiar deloc. Prea fuseseră aproape de ei în noaptea luptei cu Nălucile, când mulţi dintre ei, deşi aflaţi la adăpostul zidurilor, crezuseră că pentru a patra oară avea să fie distrus Turnul Morţii. Greutatea bătăliei legase între ei o frăţie de arme pe care n-o puteau înlătura, deşi era cu putinţă să nu se mai vadă niciodată. Priveau cu părere de rău plecarea celor trei, deşi înţelegeau oarecum că n-ar fi fost cu putinţă – şi nici bine – ca aceştia să se fi oprit din drumul lor. Pe cerul albastru fuioare albe alergau cu repeziciune. Se apropia furtuna.

CAPITOLUL V

În care primejdia pare a lipsi şi se leagă noi prietenii. Caii coborau cu greu pe treptele de piatră. Deşi largi pentru oameni, erau totuşi cam mici pentru animalele de povară. Doar Steluţă, mărunţelul căluţ ce-l purta pe Dan, mergea mai uşor. Drumul părea nesfârşit, ca şi cum ei ar fi plutit undeva între cer şi pădurea din Valea Urşilor Negri. Uşoare fuioare de ceaţă se agăţau în umezeala dimineţii de coroanele copacilor. Văzută de sus, pădurea părea un covor de nori verzi, străpuns de nenumărate vârfuri şi stânci. Frumuseţea peisajului era mult mai mare decât tot ce văzuseră până atunci. Sus de tot, Turnul Morţii şi stâncile, ascunse de buza prăpastiei, se făcuseră nevăzute, lăsând loc cerului albastru. Părea că de acolo coboară ei, într-o linişte tulburată doar de copitele cailor pe piatra tare a muntelui. Nici el neştiind de ce, Mitu se apucă să scotocească pachetul cel mare pe care-l primise. – Băii! – ţipă el de sperie caii. Băii, ăştia mi-au dat un arc! Într-adevăr, smuls din cârpele ce-l înfăşuraseră şi care mai adăposteau acum doar o tolbă cu săgeţi, un minunat arc de tisă lucea în soare. – Nu e o minunăţie? – întrebă Mitu, privindu-l încântat, în vreme ce-şi strunea calul care se clătina pe piatra lunecoasă. – Ba da, mormăi Surdul, potolindu-şi şi el calul. E o minunăţie că n-am ajuns deja în fundul prăpăstiei cu urletele tale. Dan râse. Deşi Steluţă tresărise la ţipătul lui Mitu, nu făcuse mişcările speriate ale celorlalţi. Încă o dată, fu mulţumit şi de cal, şi de felul în care îl pregătise. Până jos coborârea se făcu parcă în vis. Mitu îşi tot cerceta arcul – tolba o pusese deja la şa – mormăind întruna tot felul de lucruri. Surdul şi Dan mergeau în tăcere, nebăgându-l în seamă. Norii de frunze crescură tot mai mult. Se vedeau limpede şi crengile, şi multe, multe păsări se auzeau acum ciripind în frunziş. Rotindu-şi privirea peste întinderea pădurii,văzură cu mulţumire că nicăieri zburătoarele nu se înalţă speriate. Deci nici o fiară nu se preumbla în umbra deasă a copacilor. Drumul Trecătorii se ivi deodată limpede, la marginea ultimei trepte de piatră. Iarba care-l mărginea până

în umbra copacilor era de un verde minunat, de strălucirea smaraldului. Ferigile şi florile ce se iveau pe alocuri transformau pădurea într-un tablou de basm. – Câtă frumuseţe! – spuse pătruns Mitu, şi de această dată cei doi prieteni ai săi încuviinţară fără şovăire. Era, într-adevăr, foarte frumos. După câteva minute însă, Dan opri calul şi se întoarse spre ei. – Simţiţi că vine furtuna? Cei doi încuviinţară fără vorbe. Soarele ardea foarte tare, iar norii alergau fuioare, adunându-se din ce în ce mai mulţi într-o pătură tot mai deasă. – Să ne grăbim, spuse Dan. Şi – pentru a câta oară de la intrarea în Pădurea cea Mare? – porniră iar la galop. Ştiau că furtuna înseamnă mare primejdie, nu doar din pricina trăsnetelor – şi poate şi a grindinii – ci şi pentru că i-ar fi putut împiedica să ajungă la vreme la Fortul Urşilor. Din fericire mai era până la începerea ploii, iar drumul era larg şi îngăduia cu uşurinţă galopul. Aşa că fugiră, şi fugiră, şi fugiră… * Se întunecase deja. Nu a seară, ci a furtună. Dar mai era ceva vreme până la stârnirea vijeliei. Rafale de vânt şuierau însă câteodată pe deasupra, clătinând crengile copacilor, vestitori ai puterii ce stătea să se năpustească peste ei. Aflat în frunte, Surdul zări un fel de mică umbră ce se mişca pe Drumul Trecătorii, parcă spre aceeaşi ţintă ca şi ei, dar mult mai încet. – E ceva în faţă, rosti el din goana calului către prietenii săi. – Ce? – Nu văd bine… – şi Surdul şovăi. Parcă ar fi un… pitic! Uimirea lui o împărtăşiră îndată şi ceilalţi doi. Un pitic aici? Doar departe, către Marea Trecătoare, începeau ţinuturile în care se găseau piticii. Cândva, spuneau legendele, ei se găseau peste tot în Pădurea cea Mare, dar răutatea Nălucilor şi a altor asemenea făpturi îi siliseră a se retrage către Munţii cei Mari şi Culmile Îngheţate. Purtarea lor faţă de oameni era schimbătoare, după cum era şi firea lor. Ce-i drept, şi oamenii se purtau diferit faţă de pitici, după cum le era felul. Se spunea, de asemenea, că uneori mai călătoresc şi piticii pe Drumul Trecătorii, cu cine ştie ce treburi ascunse. Şi se vede că era adevărat. – Hei! – strigă Mitu. Mergi spre Fortul Ursului? Piticul, care se vedea tot mai limpede, întoarse în fugă capul spre ei şi se opri. – Da, zise el. Mă luaţi cu voi? – Vino, strigă iar Mitu. Aproape îl ajunseseră, şi Mitu se aplecă spre a-l ridica de jos. Dar piticul, cu toate că hainele verzi pe care le purta erau prea largi pentru el, sări cu un salt nemaipomenit drept pe şa, chiar în spatele lui Mitu. Săritura fu atât de precisă şi frumoasă, că nici Dan, nici Surdul nu-şi putură stăpâni un strigăt de laudă. După cum nu-şi putură stăpâni nici râsul la vederea feţei uimite a lui Mitu care, în plin galop, se tot întorcea să se convingă că piticul ajunsese totuşi chiar în spatele lui. Curând primele picături de ploaie începură să cadă peste frunzele copacilor, grele şi reci. Întunericul semăna deja cu cel al serii. Brusc, Drumul Trecătorii se opri, şi cei trei abia izbutiră a-şi înfrâna caii. Fortul Urşilor, din piatră vineţie, se înălţa măreţ înaintea lor. În jur un fel de luminiş mare, care nu îngăduia vreunui duşman a se apropia nevăzut.

Poarta grilaj era întredeschisă, şi trei arcaşi stăteau în spatele ei cu arcurile în mâini. – Putem intra? – întrebă Surdul. – Aveţi semn? – li se răspunse. Pentru a doua oară scoaseră păpuşica de lut dată de judele din Câmpeni. Fu cercetată scurt şi li se dădu drumul înăuntru. Fortul Urşilor se arătă a fi mai larg decât Fortul Podului Strigii. Era aproape o cetate, cu mai mulţi ostaşi şi cu multe turnuri. La început fură priviţi cu încruntare, mai ales din pricina piticului – făptură a Pădurii celei Mari, greu de primit cu uşurinţă într-un fort. Curând însă, câţiva dintre arcaşii noi îi recunoscură. Şi vestea că eroii Marii Bătălii cu Nălucile ajunseseră în Fortul Urşilor se răspândi îndată. Se ştia şi că Surdul era fiul altui erou, căzut în luptă cu veşnicii duşmani ai fortului, urşii negri, şi fu imediat înconjurat cu mai mult respect decât prietenii săi. Neobişnuit cu asemenea purtări, Surdul se tot încurca – spre hazul prietenilor – în faţa neobişnuitei primiri. Mitu şi Dan, împreună cu noul său însoţitor, se urcară pe scările unui turn până la camera ce le era rezervată. – Aici, le spuse ostaşul care-i adusese, veţi şi lupta dacă bate toaca, aruncând săgeţi asupra urşilor negri. A! – făcu el privindu-l pe Dan cu surprindere. Nu ai arc? Acesta dădu din umeri, arătând spre sabie. – Cu ea lupt de obicei. – Cred! – zise ostaşul. Dar vezi, aici nu ajunge sabia. Chiar şi o sabie de Dochia mânuită cu vitejie nu poate de obicei să taie braţul puternic al unui urs negru. Rămâne înfiptă acolo, şi te vei afla dezarmat în faţa lui. Săgeţile sunt mai bune, mai ales că până să ajungă la tine apuci să tragi mai multe. Lasă că-ţi aduc eu un arc din magazie, mai adăugă el, şi plecă. După ce îşi aranjară lucrurile şi priviră pe ambrazură la pădurea potopită de furtună şi noapte, Mitu şi Dan se întoarseră spre piticul care îşi pregătise şi el un culcuş într-un colţ. Hainele lui verzi păreau să nu fi fost udate mai deloc de ploaia ce începuse a cădea zdravăn. Doar nasul roşu strălucea de picături. – Hei, spuse Mitu, cum te cheamă? Piticul strâmbă din nas, ca şi când i s-ar fi propus să mănânce ceva foarte amar. Dan şi Mitu râseră. – Hai, că nu ţi-o fi ruşine cu numele tău! Piticul îi privi mânios: – Dar ce treabă aveţi voi cu numele meu? – Avem una foarte importantă: vrem să-l folosim, râse iar Mitu. Doar trebuie să-ţi spunem cumva. – Sau, zise Dan, te mulţumeşti cu o poreclă, ceva, cam ca Domnia Ta, Măria Ta, Strălucirea Ta sau ceva asemănător… Piticul îi privi cu dispreţ, fără a lua parte la voioşia lor: – Dacă vreţi neapărat să ştiţi cine sunt, o faceţi pe pielea voastră. Aflaţi că numele meu este bine să rămână o taină, pentru a nu aduce primejdii asupra voastră. – Şi asupra ta, bănuiesc, îl completă Mitu. Piticul îşi drese glasul. – Desigur, dar eu mă descurc. Nu ştiu însă dacă vă puteţi descurca voi. Şi se aşeză cu un gest regal pe o buturugă ce ţinea loc de scaun, pe care aşternuse o pătură verde ca şi hainele sale. Dan dădu din umeri: – Cum vrei, dar dacă se întâmplă să avem acelaşi drum… – Mă îndoiesc! – mormăi piticul. – … va fi neplăcut dacă nu ne cunoaştem numele. Dan se retrase în colţul său, şi se aşeză la o măsuţă şchioapă, punând pe dânsa opaiţul care lumina încăperea. Scoase din desagă una din cărţile sale şi începu a citi din ea. Pentru o clipă Mitu se uită peste umăr, ca să vadă ce citeşte, dar renunţă îndată: era în elină. Ca urmare, Mitu se puse pe lustruit sabia de Dochia şi verificat arcul primit de la ostaşii din Turnul Mor-

ţii. Dar trăgea cu coada ochiului la pitic şi până la urmă nu se putu stăpâni: – Bine, dacă ţi-e ruşine să ne spui cum te cheamă – de fapt Mitu nu credea asta, dar spunea aşa ca să-l stârnească – măcar spune cât de departe mergi. Piticul înclină capul într-o parte: – Mulţumesc de ajutor. Poate aş fi ajuns puţin mai târziu dacă nu erai tu cu calul tău. – Poate?! – se miră Mitu. Poate nici n-ai fi ajuns până la căderea serii. Şi rămâneai afară, la cheremul urşilor negri. Piticul râse cu dispreţ. – La cheremul lor? Poate ei la cheremul meu. Se văzu însă imediat că îi pare rău de ceea ce spusese. – Oricum însă, fii sigur că aş fi ajuns la timp. Mitu râse: – Poate că ai fi ajuns la timp, dar cum te-ai fi descurcat cu urşii negri? Dan îşi ridică ochii de pe carte: – Mitule, de ce superi omul? Dacă nu vrea să spună anumite lucruri, nu le spune şi gata! Încrederea se câştigă, nu se dă în dar. Mitu dădu ochii peste cap: – Offf! Trebuia să sari tu, apărătorul văduvelor şi ajutătorul orfanilor, sprijinul săracilor şi al celor fără apărare. Dar, chiar nu era nevoie! Pun pariu că ştie să se apere foarte bine şi fără tine. Nu a făcut-o însă pentru că mă place şi ar dori de fapt să vorbească acum cu mine. Numai nu te mai băga! Piticul începu să râdă în hohote: – Ce încrezut eşti, „Mitule”! I-auzi! Eram gata să mă spovedesc, şi prietenul tău m-a oprit. – E… nici chiar aşa, dar… Vorba i se opri însă, căci uşa se deschisese brusc. Intră ostaşul, ud bine şi stânjenit. – Îmi pare rău, zise el către Dan, dar e neaşteptat de multă lume la fort şi chiar nu mai am niciun arc. Am căutat în toate magaziile şi nu l-am găsit decât pe cel vechi, aşa-zisul Arc de piatră, dar care nu are coardă şi nici nu poate fi încordat, pentru că e de piatră. Îl scoase de după uşă, arătându-l. – Vedeţi? Într-adevăr, era un arc din piatră albă ca marmura, gros şi sculptat în chipul unor crengi împletite. De frumos era frumos, dar cum să îndoi un arc din piatră? Dan se ridică, apropiindu-se de ostaş. – Dar de unde a ajuns acesta în magazia voastră? – Îl cunoşti? – se miră ostaşul. – Desigur, zâmbi Dan. Mi-l dai? – Cu plăcere! – se bucură ostaşul. Oricum, altul nu am. Dar cum o să-l foloseşti? – Poate găsesc eu o cale, spuse Dan. Mulţumesc mult pentru el. Dar nu mi-ai spus, cum a ajuns aici? Soldatul dădu din umeri: – Nimeni nu ştie. De multă vreme ne încurcă pe aici. O să-l întreb pe comandant şi, dacă nu are nimic împotrivă, cred că îţi poate rămâne. Abia se închise uşa, şi piticul scrâşni batjocoritor din dinţi: – Proşti, proşti, proşti! Nici nu înţeleg de ce îi lasă în viaţă Pădurea cea Mare la cât sunt de proşti. De data asta Mitu se supără, auzind cum sunt jigniţi cei care-i primiseră atât de frumos: – Auzi, datorită proştilor ăştia ai şi tu un adăpost acum. De ce le vorbeşti urât? – Hm! – făcu piticul. O fi şi ăsta un motiv să îi lase Pădurea să trăiască. Să avem unde trage peste noapte. Sau, mai bine zis, să aveţi, că eu oricum aveam. Mitu simţi că se sufocă de indignare în faţa trufiei pe care piticul o arăta pe faţă. Dar chiar atunci uşa se deschise din nou şi intră chiar căpitanul: – Am înţeles, călătorule, că vrei Arcul de piatră. – Desigur, zise Dan, dacă primiţi aceasta. Căpitanul zâmbi: – Desigur, chiar sunt mulţumit să-l dau. Va fi mai bine pentru Fortul Urşilor şi va intra şi el pe mâini bune, după atâta vreme în care a stat degeaba. Chiar îţi mulţumesc!

– Mulţumirea este, desigur, de partea mea! Căpitanul se retrase fără alte vorbe. Doar ostaşul se mai arătă o clipă de pe scară, întinzându-i lui Dan cu bucurie şi mirare o tolbă cu săgeţi. Dan îi mulţumi şi lui, apoi închise liniştit uşa, privind amuzat spre pitic. – Se pare că nu toţi sunt aşa de proşti cum îi credeai. Acesta se foi, stânjenit pentru o clipă, apoi vorbi la fel de mândru: – Se poate să mai fie şi rarităţi. Oricum, ştii vorba aia: cu o floare nu se face primăvară. Mitu simţi că nu mai poate răbda: – Băi, Dane! Îmi spui şi mie ce se întâmplă? Ce-i toată păsăreasca asta? Dan zâmbi. – Mitule, ia uită-te bine la arc? Nu-ţi aduce aminte de nimic? Acesta rămase pe gânduri, amintindu-şi una după alta de nenumăratele poveşti ale Pădurii celei Mari. Apoi se schimbă la faţă: – Arcul de Fildeş? Este Arcul de Fildeş? – Sigur, râse piticul. Auzi la ăla, „arcul de piatră”. Şi mai zici că sunt rău cu ei. Ochii lui Mitu străluciră: – E nemaipomenit! Arcul de Fildeş! Dar, se încruntă din nou, dacă povestea este adevărată, nu poate fi înstrunat decât cu strune din coamă de inorog. – Aşa e, spuse iar piticul. Doar acelea pot vibra odată cu acest fildeş. Şi de aceea doar ele îl pot încorda. Mitu dădu din umeri. – Şi unde găseşti tu, Dane, coamă de inorog? Acesta se aşezase iar la masă, la citit, şi răspunse dintre foile cărţii: – Om vedea noi. Ai vreo grabă? – Sigur, zise Mitu, mai mult în glumă. Dacă ne atacă urşii negri noaptea asta, ce ne facem dacă nu ne ajuţi şi tu cu Arcul de Fildeş? Dan se mulţumi să zâmbească, văzându-şi de citit. Mitu, lăsat fără răspuns, continuă să vorbească multă vreme de unul singur. Aşa-l găsi Surdul când se întoarse într-un târziu, cam ameţit de vinul băut cu ostaşii (deşi de obicei nu prea era voie a se bea vin în aceste locuri). Se culcară apoi, Mitu supărat, Surdul vesel. Piticul, în colţul lui, privea pe sub sprâncene. Dan, la masă, citi până se termină seul din opaiţ. Când rămase în întuneric, închise cartea, o puse în desagă, şi rosti încet către pitic: – Poţi dormi liniştit, prinţe, nimeni nu te va tulbura. Noapte bună! Întunericul nu lăsă să se vadă faţa piticului, dar acesta îşi oprise pentru o clipă respiraţia din pricina surprinderii. * Dimineaţa îi întâmpină tot cu ploaie. Deşi furtuna se domolise, o perdea de picături continua să răpăie pe frunze şi pământ. Nu era, desigur, o zi de călătorie. Cu toate acestea, Dan poruncise îndată scularea şi pregătirea de drum. Deşi lucra la fel de liniştit ca totdeauna, prietenii simţiră că ceva îl frământa. – E vremea să plecăm – le răspundea el, în loc de orice altă lămurire. Îşi luară repede rămas bun de la ostaşi şi plecară. Piticul se pregătise şi el, foarte mulţumit de graba lui Dan, şi se suise iar pe calul lui Mitu, fără nicio invitaţie. Mitu nu ştia cum să se simtă: mândru că îl găzduieşte iar şi se bucură de încrederea lui sau supărat că nu-i spusese numele şi se suise pe cal fără a fi poftit? Pentru a se apăra de ploaia ce cădea neîncetat cei trei aveau pelerine de Târgul Morii, cu păr de cal, foarte bune. Piticul avea pelerina lui – tot verde, ca şi hainele – şi părea chiar mai bună decât pelerinele lor.

Picurii de apă alunecau pe ea ca şi cum ar fi fost unsă cu grăsime de gâscă. Totuşi nu era plăcut să mergi printr-o asemenea umezeală, iar caii se poticneau des pe pământul mocirlos şi pe alocuri pietros. Cu toate că era o vreme aşa de posomorâtă, Mitu nu se putea opri din vorbă. Trăncănea întruna, despre tot felul de năzbâtii care-i treceau prin cap. Se pare că nu-i păsa că nu-l ascultă nimeni, nici măcar însoţitorul său. Această purtare a lui îi făcuse pe destui în sat să-l creadă un papă-lapte vorbăreţ şi prost. Mai apoi înţeleseseră că, oricât de fără minte şi slab ar fi părut, Mitu ascundea în sine şi o altă faţă, de care era bine să te fereşti cu grijă. Pentru prietenii săi aceste lucruri erau bine cunoscute. Dar ceea ce era uimitor era faptul că piticul, altfel cam arţăgos, îl răbda cu atâta înţelegere. Poate şi din pricina tristeţii ploii, Dan se gândea la Nălucile ucise cu câteva zile înainte. Dacă în primele nopţi oboseala îl făcuse să doarmă neîntors, în ultimele două tot visase bătălia, cu valuri de sânge şi mormane de cadavre. Se simţea vinovat într-un fel de nenumăratele victime ale marii bătălii. Deodată tresări. Mitu vorbea tot despre asta! – Până la urmă, şi amărâtele alea de Năluci, aveau şi ele copilărie, culcuş, poate şi părinţi… Păcat de ele că s-au năpustit aşa asupra noastră. Parcă noi am fi vrut să le ucidem… Sau parcă am dorit noi să ne luptăm cu ele! De ce oare nu şi-or fi văzut de ale lor. – Ba chiar de ale lor şi-au văzut, numai că nu le-a mers treaba. Cel puţin de această dată… Spre surprinderea tuturor, grăise chiar piticul. – Cum aşa? – interveni Dan. – Hm! – făcu piticul plin de importanţă. Se vede că nu ştiţi de fapt nimic despre Năluci! Despre Năluci nu ştia niciun om nimic, în afara faptului că făceau răutăţi nenumărate şi teribile, dar ce rost ar fi avut să-i spui asta? – Nu ştim, recunoscu smerit Dan. – În vremuri vechi, atunci când Pădurea cea Mare, cu toată întinderea şi sălbăticia ei era foarte departe de ceea ce este astăzi, într-un ţinut îndepărtat din Derala, în apropiere de Ocland, exista o ţară. Hmmm! Nu mai ştiu prea bine cum se numea… Oricum, a dispărut de mult… Ceva din vocea piticului îi făcea să creadă că nu e chiar aşa. Poate că nu voia să le spună cum se numeşte ţara aceea, cine ştie… – Aşa! În acea ţară era la conducere de multă vreme o familie de nobili războinici de o mare răutate. Nu doar că erau mereu în război cu toate ţinuturile din jur, dar se războiau chiar şi cu oamenii lor. Ţăranii s-au răsculat de multe ori, dar erau înfrânţi şi ucişi în chinuri cumplite, chiar în faţa copiilor lor. De multe ori chiar şi femeile păţeau la fel, chiar dacă nu participaseră la răscoală. Iar chinurile, chinurile erau atât de urâte, cum nici nu se poate povesti. Piticul tăcu pentru o clipă, cu glasul tulburat, ca şi cum el însuşi ar fi fost martor la acele întâmplări cumplite. – Ei, după mai multă vreme, unii dintre cei care îşi văzuseră părinţii ucişi în chinuri, şi care îşi văzuseră şi fraţi sau prieteni de asemenea ucişi în chinuri înaintea copiilor lor, s-au hotărât să scape pentru totdeauna de această viaţă. Dar nu ştiau cum. Şi, după multă sfătuire, într-o noapte adâncă, furtunoasă ca cea de aseară, un omuleţ negru a poposit între ei. Nimeni nu ştia cum îi găsise, ori cum intrase în bordeiul bine ascuns în care se adunaseră ei. Vorbirea lui era furioasă şi plină de ură faţă de cei care conduceau acea ţară. De aceea, a fost lăsat în viaţă, ba chiar a fost ascultat. Poate că hainele sale negre, ochii roşii şi scânteietori ar fi speriat nişte oameni obişnuiţi. Dar oamenii aceştia văzuseră asemenea lucruri, încât nu mai aveau decât ura, o ură fără margini. Această ură nu aveau cum s-o descarce, decât în răscoale şi în lupte cu vecinii lor. Dar piticul negru le-a propus o altă cale. „Da, zise el, Pădurea cea Mare este plină de fiare şi de primejdii. Dar niciuna nu este atât de mare ca cele care vă pândesc aici. Mai bine să mergeţi acolo, şi crescându-vă copiii în libertate să pregătiţi totodată răzbunarea asupra veşnicilor voştri duşmani.” Piticul oftă adânc. – Vedeţi, pentru oamenii aceia plini de ură ideea a părut a fi minunată. S-au pregătit, şi-au luat tot ce puteau, şi au fugit către Pădurea cea Mare. Nu a fost uşor. Trebuia să îşi taie cale prin mijlocul ţărilor ce îi

despărţeau de Pădurea cea Mare, să îşi găsească hrană, şi în acelaşi timp să se mişte destul de repede pentru a scăpa de nobilii care veneau din urmă pentru a-i distruge. Vă daţi seama ce a însemnat asta pentru ceilalţi locuitori din Derala? O dâră de fum şi sânge însemna trecerea fugarilor, care jefuiau mai sălbatic decât lupii tot ce întâlneau: aşa fuseseră învăţaţi. În urmă, veneau cei care-i învăţaseră cu ura, la fel de groaznici. Şi unii, şi ceilalţi, se mişcau atât de repede, încât vecinii nu au izbutit a aduna vreo armată care să-i poată înfrunta. Dar vestea mergea mai repede decât ei, şi ţinuturile dinspre Pădurea cea Mare s-au pregătit din vreme. Piticul făcu o pauză, spre disperarea lui Mitu, care asculta cu sufletul la gură. Şi Surdul şi Dan simţeau nerăbdare, dar vedeau – ceea ce Mitu nu putea vedea – că pe faţa piticului curgeau, pe lângă picăturile de ploaie, parcă nişte lacrimi. Şi în ochi îi licăreau – se vedea limpede aceasta – amintiri dureroase. – Ţinuturile au adunat tot ce-au putut pentru a se apăra şi de disperaţii fugari, şi de întunecaţii cavaleri ce veneau din urmă. Chiar şi dintre ai noştri s-au alăturat spre apărarea acelor ţări. Şi astfel, atunci când într-o seară fugarii au urcat pe unul din dealurile Deralei, numit Muntele Sur, au văzut venind din urmă, departe, la marginea zării, umbra armatelor negrilor nobili, iar în faţă, rânduite după cum se cuvenea, taberele apărătorilor ţinuturilor dinspre Pădurea cea Mare. Adică, au văzut moartea, şi de-o parte, şi de cealaltă, şi pentru ei, şi pentru femeile lor, şi pentru copiii pe care-i aduseseră. Fără să vrea, Mitu oftă, şi piticul oftă şi el. Deşi mergeau în trapul săltat al cailor, cei trei se simţeau parcă în alte vremuri, mult mai îndepărtate. – Vedeţi, atunci a venit din nou piticul cel negru, pe care din acea noapte nu-l mai văzuseră. Era furios, şi rostea blesteme şi ocări nenumărate asupra duşmanilor fugarilor. Apoi le-a făcut o propunere cumplită: să se unească pentru totdeauna, ei, copiii lor, şi urmaşii lor în vecii vecilor, cu forţele cele întunecate. Şi astfel vor scăpa. Dacă ar mai fi avut un pic de raţiune, desigur nu ar fi primit. Oare nu chiar forţele întunericului îi chinuiau de atâtea generaţii? Dar oamenii aceştia înnebuniţi de ură şi neputinţă nu mai gândeau. Piticul tăcu iar. – Şi au primit! – spuse Mitu în şoaptă. Ploaia cădea răpăind pe frunze şi drum. – Au primit, mărturisi cu durere piticul. Au primit, şi s-au lepădat acolo de lumină, primind întunericul pentru ei, pentru copii lor, pentru urmaşii lor. Şi urmau a se feri de lumină toată viaţa, a trăi doar în umbră şi întuneric şi a aduce asupra tuturor durere şi întuneric. Piticul cel negru i-a învăţat atunci a se îmbrăca astfel încât să se piardă în noapte, acoperiţi de neguri şi cenuşă. A chemat asupra lor umbra, şi umbra i-a învăluit. Şi au trecut astfel printre taberele celor care îi aşteptau, şi apoi mai departe, până la Pădurea cea Mare. Ei sunt Nălucile, şi de atunci îşi tot cresc copiii în ură şi întuneric. Locuiesc în vizuini săpate în pământ, în văile umede dintre munţi. Trăiesc din vânătoare, pescuit şi jaf. Dacă puterile întunericului le cheamă, atacă fără nici o milă oriunde pot ajunge. Acolo unde îşi au ei sălaşul nu găseşti prea multe vieţuitoare: viespi şi tăuni, vipere, năpârci şi alţi şerpi veninoşi, nori de ţânţari şi altele asemenea. Sunt o adevărată plagă pentru Pădurea cea Mare. Golesc de viaţă pământuri întinse şi apoi se mută mai departe. Din fericire, mor multe Năluci în lupte, căci Pădurea e puternică. Mor şi dintre copiii lor mulţi, căci nu ştiu să le poarte de grijă. Ba, de multe ori, chiar copiii se ucid între ei, însetaţi de mici de sânge şi de ură. – Îngrozitor! – nu se putu stăpâni Mitu. Ştiam multe lucruri rele despre ele, dar acestea sunt şi mai şi. E îngrozitor. Piticul dădu din umeri şi se cufundă iar în tăcere. Lui Mitu îi păru rău că vorbise. Şi, cu toate că acum ştia mai multe despre răutatea Nălucilor, îi părea rău şi pentru ele, şi pentru viaţa blestemată pe care o duceau şi ele şi copiii lor. Deodată, în umbra pădurii, se văzu pentru o clipă o umbră neagră. – Un urs negru! – spuse Mitu. Într-o clipă şi el şi Surdul îşi smulseră arcurile şi le înstrunară4, apoi scoaseră şi săgeţile. Nici piticul şi nici Dan nu părură însă mişcaţi de ameninţarea din umbră. – Staţi liniştiţi, le spuse Dan, nu-i nicio primejdie. – Te-ai bolunzit la cap? – zise Mitu, pe jumătate în glumă, pe jumătate îngrijorat de prezenţa ursului negru. Tu ştii ce răi sunt?

– V-am spus să staţi liniştiţi, repetă Dan, ca unor copii. Lăsaţi arcurile la locul lor. Ursul acela nu e o ameninţare pentru noi. Poate pentru duşmanii noştri. – Cum aşa?! – făcură uimiţi şi Mitu şi Surdul. Dan dădu din umeri, fără a răspunde. Deodată Surdul îşi aţinti privirile în faţă, unde piticul se ţinea în şa, în spatele lui Mitu. – Măi, spuse el, piticul cu haine verzi… nu cumva… Nu se poate! – îşi zise tot el. Mitu îl privi peste umăr: – Ce tot te bâlbâi acolo? Surdul dădu şi el din umeri, ca şi Dan. Mitu încercă să privească în spate, la pitic, dar nu izbuti. – Băi… „prietenilor”! – strigă supărat. Ia spuneţi-mi şi mie care-i treaba, că mă apucă toate cele! Ce faceţi atâta pe deştepţii? Despre ce-i vorba? Nimeni nu-i răspunse nimic. Mitu dădu să pornească o revărsare nimicitoare de jigniri, dar se opri deodată, cu un icnet neaşteptat. Înţelesese! Şi începu să râdă – de sine însuşi, dar şi de hazul întâmplării – de răsuna pădurea. În marginea pădurii se văzură mai multe umbre ale urşilor negri. De această dată însă Mitu nu se mai îngrijoră deloc. Dimpotrivă, le făcu cu mâna, râzând vesel şi strigând: – Staţi liniştiţi, prinţul este bine! Dan şi Surdul râseră uşor de purtarea copilărească a lui Mitu. – Aha, zise piticul, în sfârşit ţi-ai dat şi tu seama cine sunt. – Păi da, zise Mitu. Cine putea să fie pitic îmbrăcat doar în verde, aşa iute în mişcări, arţăgos la purtare şi ascultat de urşii negri, decât Prinţul Roland! – Hmmm! – făcu încurcat piticul, neştiind cum să ia vorbele lui Mitu. Dar cam greu ţi-ai dat seama… Mitu râse liniştit. – Pun prinsoare că Dan a înţeles primul cine eşti, că doar tot timpul are în cap doar poveştile Pădurii. Eu, mai matur, nu stau cu mintea la asemenea lucruri! Pretenţia de maturitate a lui Mitu făcu să râdă pe toată lumea, chiar şi pe Prinţul Roland. Dan vorbi şi el: – De vreme ce acum ne cunoaştem, îndrăznesc a mă întreba dacă întâlnirea noastră a fost chiar întâmplătoare. Piticul şovăi o clipă, apoi recunoscu: – Nu chiar. Drept să vă spun, am fost rugat să vă ies în cale. – De cine?! – făcu uimit Mitu. – Hm! De stareţul schitului, desigur. Cine altul credeţi că vă mai poartă de grijă pe aici? – Şi de ce era îngrijorat părintele? – se băgă şi Surdul. – Păi, se temea de urşii mei. Că, drept să vă spun, v-ar cam fi ucis. – De ce să ne ucidă? – Cum de ce? Ca să vă ia fluierele celor nouă blesteme. Credeţi că este cineva în Pădurea cea Mare, în afară de oamenii care, ca de obicei, află ultimii toate, care să nu ştie că le aveţi? – Şi ce să facă urşii negri cu ele? – Cum ce să facă? Să le apere de Năluci şi de ceilalţi care voiesc a le lua. Mitu interveni cu mândrie, deşi puţin enervat că nu-l putea privi în faţă pe pitic. – Prinţe, dar credeţi oare că e aşa uşor să le ia cineva de la noi? Cred că am dovedit cu prisosinţă că… – Că ce? Ce crezi că ai dovedit? Ai dat o luptă cu Nălucile şi te crezi cineva? Chiar nu înţelegi nimic? Noi ne luptăm cu Nălucile mereu. Lupte ca cea pe care aţi dat-o voi şi care deja a intrat în legendele oamenilor sunt pentru noi ceva obişnuit. Şi chiar şi în această luptă, n-aţi fi biruit fără sprijinul schitului. – Cum aşa?! – făcură uimiţi toţi trei. – Păi cum! Voi credeţi că nu se ştia de ce aţi fost îndrumaţi către schit? Dacă Drumul Trecătorii v-ar fi dus drept la Turnul Morţii aţi fi fost deja nimiciţi şi voi, şi turnul, şi toţi ostaşii de acolo. Cât v-aţi odihnit la schit, şi cât aţi mers pe cale spre Turn, călugării s-au rugat pentru voi fără oprire. Fără puterea pe care aţi primit-o astfel, n-aţi fi răzbit voi Nălucile nici pe un sfert să fi fost numărul lor. Cei trei îl ascultau uimiţi, neştiind ce să creadă. – Sunt sigur că nu vă vine să credeţi, că aşa sunt oamenii, îngâmfaţi şi plini de ei. Dar să ştiţi, dacă pentru

oameni această luptă cu Nălucile v-a făcut eroi, pentru noi abia dacă începeţi să fiţi demni de atenţie. Păi la noi şi copiii iau parte la aceste lupte! – Şi eşti sigur, nu se putu stăpâni Mitu, că n-am fi făcut faţă urşilor negri? Dan se supără: – De ce vorbeşti astfel, Mitule? De asta e vorba? Sări şi Surdul: – Poate făceam faţă, poate nu. Dar nu-i mai bine să trecem cu pace? Mitu se apără cu îndârjire: – Auziţi, ce săriţi aşa pe mine? Eu nu spun că nu e bine cu pace. Dar nu înţeleg nici de ce credea că nu le facem faţă, nici de ce, până la urmă, să ne atace. Ce le trebuie lor fluierele? Piticul oftă prefăcut. – Of, băiete, multe mai ai de învăţat! Întâi, urşii negri se luptă de multă vreme cu Nălucile şi toate atacurile acestora asupra Văii Urşilor Negri s-au terminat cu victoria supuşilor mei. Deci, ştiind cum luptă şi unii şi alţii, şi văzându-vă şi pe voi luptând, ştiam cum s-ar termina o luptă între voi şi urşii negri. – Cum!?! – făcură cei trei. Ne-ai văzut luptând cu Nălucile?! Prinţul se făcu a nu-i auzi. – Iar cât priveşte fluierele, de bună seamă că urşii negri le-ar şti mai bine păzite la ei, decât în mâinile voastre de copii. Toţi trei ar fi avut câte ceva de spus, dar erau prea multe la care să te gândeşti. Desigur, părea urât că prinţul se uitase la lupta lor cu Nălucile fără să îi ajute, dar dacă te gândeşti că trebuia să-i vadă cât de în stare sunt să apere fluierele, era de înţeles. Şi iar părea de înţeles ca urşii negri să vrea a lua fluierele celor nouă blesteme sub ocrotirea lor, spre a le feri de Năluci şi de alte asemenea făpturi. Dar se simţeau oarecum umiliţi de cuvintele piticului. Deşi lupta cu Nălucile le mai aducea fiori, mai ales noaptea, biruinţa pe care o câştigaseră şi, de ce să nu spunem drept, de asemenea şi laudele ostaşilor, îi făcuseră să se simtă adevăraţi eroi. Acum însă Prinţul Roland îi asemuia cu copiii piticilor şi cu alte mărunte vietăţi ale Pădurii. Era tare neplăcut! Surdul fu primul care rupse tăcerea: – Prinţe Roland! De vreme ce am venit la adevăruri, aş dori să ştiu şi eu ceva! – Da, spuse piticul. Vrei să afli de ce tatăl tău a fost ucis de supuşii mei. Surdul se poticni o clipă, în faţa felului atât de brutal de a vorbi al prinţului. Sau era o formă de sinceritate? – Da, zise el. Asta vreau să aflu. – Şi dacă nu, ce? – zise prinţul cu aroganţă. Surdul simţi că se sufocă de furie în faţa acestui răspuns neruşinat. Din fericire, Dan îi sări într-ajutor. – Cred că e o neînţelegere. E vorba de prietenie aici şi de dorinţa unui prieten, nu de ameninţări sau alte asemenea lucruri! Piticul ridică din umeri: – Prietenie? Ce ţi-e şi cu oamenii ăştia! Mergi cu ei două zile şi gata: „prietenie”! Ce să spun! Şi după alte două zile, au uitat şi de tine şi de „prietenia” cu tine. Prietenia înseamnă altceva… Şi prinţul continuă să vorbească întruna, de parcă era Mitu însuşi. Dan îi făcu un semn de liniştire Surdului, care-şi opri vorbele usturătoare ce-i stăteau pe buze. O vreme merseră prin ploaia tot mai măruntă însoţiţi pe laturi de urşii negri, iar dinspre Prinţul Roland de un discurs ce nu se mai termina. Totuşi, chiar şi cele mai lungi cuvântări au un capăt. Până la urmă şi piticul fu nevoit să se oprească din vorbit. Atunci, dând pinteni lui Steluţă, Dan înaintă până lângă prinţ şi, privindu-l în ochi, îl întrebă: – Totuşi, de ce a fost ucis tatăl Surdului? Piticul plecă ochii în jos: – Într-un fel, a fost o greşeală. Şi din partea lui. A primit să păzească pe cineva care ne era duşman de moarte. El nu ştia, dar nici noi nu ştiam că nu ştie. Ne-am atacat duşmanul, el l-a apărat… Mai apoi am aflat că nu a vrut să fie de partea răului dar… Asta e! Dacă în viaţă nu deschizi bine ochii, te trezeşti că faci tot felul de fapte care îţi aduc necazuri, ori chiar sfârşitul. Îmi pare şi astăzi rău de el, căci am aflat mai apoi că era un om bun. Şi noi nu ucidem oameni buni niciodată. Dar, aşa cum am spus, dacă nu deschizi bine ochii… Surdul plângea, fără suspine, dar şi fără fereală. Lacrimile îi curgeau din ochi pur şi simplu. Piticul vorbea aproape în şoaptă:

– Vedeţi, aceasta este legea noastră, să luptăm cu răul. Şi nu ne putem opri uşor. De trei ori am distrus Turnul din pricina nemernicilor ascunşi în el. Nu aveam cum face altfel. Răbdasem deja mai multe zile, aşteptând ca cei ascunşi acolo să plece. Dar nu mai plecau! Şi n-am avut ce face, decât să atacăm. Atunci acela a plecat. Era chiar unul dintre cei care au încercat să ducă fluierele către Ţinutul Negurilor. Şi trebuia ca fluierele să nu ajungă acolo. Dacă tatăl lui era în garda acelui netrebnic vrăjitor… Dan şovăi o clipă, apoi grăi: – Dar şi noi le ducem… – şi se opri. Piticul dădu din cap: – Desigur, şi voi le duceţi acolo, dar ca să le distrugeţi. Şi nici nu aveţi cum altfel, căci şi Ciocanul Zimbrului a ajuns la Castelul Negurilor. – La Voievodul Crişan – completă Mitu, trăgând cu coada ochiului la Surdul. Acesta, surd la toată discuţia, călărea îngândurat, fără a vedea ceva în jur. – Hm! – făcu piticul. Nu se ştie dacă la voievod sau la cel din umbră. – Cine e acesta? – întrebă plin de speranţă Mitu. De această dată însă Prinţul Roland se întoarse iar la tăcerea lui încăpăţânată de mai înainte. – Nu crezi că s-ar cuveni să ştim? – spuse Dan. Prinţul nu-l băgă în seamă. În faţă se ivi o râpă neagră, largă, deschisă înspre dreapta. – Valea Nerei, spuse piticul, deşi n-ar fi avut cum s-o vadă din spatele lui Mitu. Dintr-un singur salt sări pe umerii unui uriaş urs negru din marginea drumului. – Aici ne despărţim. V-am dus cu bine până aici. Mergeţi la Fortul Nerei şi de acolo unde vă va lumina Dumnezeu. Eu însă v-aş sfătui ca înainte de a trece în Derala să poposiţi măcar o vreme în Pământul Dacilor. – Unde este acesta? – De la Fortul Nerei în adâncul munţilor, zise piticul cu un zâmbet batjocoritor în colţul gurii. Dan şi Mitu se priviră uimiţi, în vreme ce Surdul, oprit din mers, părea la fel de pierdut ca până atunci. – A! – mai zise piticul. Şi pentru urşii mei, care şi-au pierdut vremea pentru voi, trebuie ceva de mâncare. – Desigur, spuse Dan, ducând mâna către desagi. – Nu! – spuse piticul. Nu asemenea mâncare! Un cal! – Un cal?! – Da, calul lui Mitu! Mitu, care coborâse deja de pe cal pentru a scoate mâncare din saci, simţi că se sufocă de mânie. – Cum? – strigă el. Cum… Dar nu mai apucă să spună nimic. Înainte ca urşii negri să iasă din umbra pădurii, Dan sărise de pe cal şi îl lovise atât de tare pe Mitu, că îl culcase la pământ. Apoi, dintr-o singură mişcare a sabiei, reteză chingile şeii şi aceasta, cu tot cu desagii lui Mitu, se prăbuşi la pământ. Urşii ţâşneau deja către cal. Acesta sări în sus uimitor, parcă în zbor, dar şi urşii săreau deja. Două gheare puternice loviră calul în coapsă şi îl traseră la pământ. Într-o clipă, cu toată zbaterea lui puternică – uimitor de puternică – calul avu capul zdrobit. O umbră adâncă şi mare izbucni din leşul calului, stăruind o clipă asupra drumului şi pierind apoi în depărtare, cu o viteză de necrezut. – Ce-i asta? – făcu Mitu, frecându-şi capul. Urşii târau deja între copaci leşul calului, iar piticul pieri în umbră odată cu ei, făcându-le cu mâna, poate serios, poate în batjocură… Greu de ştiut cu el! – O altă primejdie de moarte, din care tot Prinţul Roland ne-a scăpat – spuse Surdul, cu un glas în care se amestecau tristeţea şi un fel de amărăciune. – Să mergem, zise Dan, încălecând. – Ţi-e uşor să zici, începu Mitu. Şi până la Fortul Nerei, care de altfel nu era departe, o ţinu doar într-o văicăreală. Pe care, desigur, n-o băgă nimeni în seamă.

CAPITOLUL VI

În care se porneşte pe un drum foarte greu, dar pe care trebuie mers. (drumul eroilor) Fortul Nerei, aproape la fel de înalt ca Fortul Urşilor dar mult mai puţin întins, stătea pe o măgură înaltă, de pământ negru ca cel al Văii Nerei. De aici avea o vedere limpede asupra unei mari părţi din drumul ce mergea spre Fortul Urşilor, cât şi asupra începutului Văii Nerei. Numele văii era acelaşi cu al râului care trecea prin ea, şi care râu se desfăcea de multe ori în braţe numeroase ce se uneau apoi şi iar se despărţeau. De-o parte şi de alta a văii pâraie, tot mai numeroase pe măsură ce munţii se înălţau, se adăugau şi ele râului. Valea Nerei era caldă, chiar uimitor de caldă pentru munţii între care se găsea, şi umezeala ridica deseori ceaţă peste cuprinsul ei. Frumuseţea ei era vestită, dar şi sălbăticia ei, de asemenea. Surdul fusese tare mirat că Nera curgea spre munte, în loc să izvorască de-acolo. Dar căpitanul l-a lămurit că vedea doar un cot al Nerei şi al văii făcute de ea. – De fapt, Nera vine dintr-acolo, spuse el, dinspre neumblatul Pământ al Dacilor, şi se răsuceşte în apropiere de Valea Urşilor ca şi când ar lua-o înapoi. Trece pe aici spre munte şi, după o vreme, iar se întoarce. Se zice că ajunge în Ţara Lacurilor Verzi, alături de multe alte ape. Dar cu siguranţă nu ştim, căci nimeni din cei care au plecat într-acolo n-a mai trăit ca se întoarcă şi să povestească ce-a văzut. – Dar în Pământul Dacilor, sări Mitu, a fost cineva? – Da, cum să nu! – spuse mucalit căpitanul. Au fost dacii! – şi râse. Lui Mitu nu-i prea pică bine gluma. Poate şi pentru faptul că-şi pierduse calul, poate şi pentru că se gândea că multă vreme călărise un cal posedat, poate din altă parte, părea să-şi fi pierdut cheful de glume. – Şi în afară de daci? – Ei, au mai fost, recunoscu căpitanul. Au mai fost câţiva. Din câte ştiu eu, deşi n-am decât zece ani în acest post, au fost vreo şase ori şapte care au cutezat a porni într-acolo în ultimul veac. – Şi? – întrebă Mitu, văzând că istorisirea se oprise pe neaşteptate, fără gând să continue. – Şi! – dădu din umeri căpitanul. Au trăit să se întoarcă doi, dintre care unul fusese de fapt trimis cu o solie de undeva din Derala, de la Vrăjitorul Verde, aşa că nu ne-am mirat prea tare că a venit înapoi. Era un bărbat înalt, blond, care semăna cu el – şi arătă spre Surdul. Acesta tresări:

– Acum câtă vreme a fost aceasta? – Păiii, să tot fie vreo cincisprezece sau douăzeci de ani, nu ştiu prea bine. – Dar de unde ştii cum arăta, dacă încă nu erai în post? – întrebă Dan. Mitu şi Surdul, care nu se gândiseră la asta, îl priviră pe Dan cu mirare şi respect. – Nu eram aici. Dar eram oştean la Fortul Urşilor. De aici a trecut pe acolo spre Turnul Morţii. Atunci a fost distrus Turnul a treia oară. A avut mare ghinion că a fost prins acolo de atacul urşilor negri, după ce scăpase cu viaţă din Pământul Dacilor şi celelalte primejdii îndurate din Derala şi până aici. Cei trei aveau altă părere despre ce se întâmplase, dar şi-o ţinură pentru ei. – Un cal unde aş putea să găsesc pe-aici? – întrebă Mitu, pentru a schimba vorba. – Un cal? În Pământul Dacilor sigur vei găsi cai, aşa, ca cel al prietenului tău – şi căpitanul arătă spre Dan – sau, dacă mergi mai departe, în Ţara Dacilor Pribegi, vei găsi chiar şi cai mari. Dar n-am auzit să se fi întors vreodată cineva de acolo. Adică – lămuri căpitanul – din Ţara Dacilor Pribegi. – Atunci de unde ştii ce cai au? După o clipă de şovăire căpitanul mărturisi: – Acum, nu ştiu dacă e bine să vă spun asta, dar cred că nu vă veţi grăbi să ne pârâţi în afară. Uneori mai avem unele… neguţătorii cu dacii. – Cum aşa?! – făcură plini de uimire cei trei. Căpitanul clătină din cap. – Ei, mai vor şi ei câte unele din mărfurile din Derala sau Câmpineni, sau din altele… Ca să fiu sincer, mai ales unele vinuri le plac, şi vasele frumoase de Hurez şi Sărună şi altele asemenea. În schimb ne dau cai, miere, unele leacuri foarte folositoare… Din păcate însă rar primeşte de la ei cineva învoire să vină la noi. Altfel am fi devenit cu timpul o adevărată cetate. – Era bine! – spuse Mitu. Atunci mi-aş fi găsit mai uşor şi eu calul dorit. Râseră toţi la gluma aceasta, şi Mitu păru a-şi fi regăsit oarecum voioşia pierdută. * Când se lăsă seara, cei trei erau deja adunaţi în cameră. Nu doar că oboseala îşi spunea cuvântul, dar aveau multe de pregătit, căci, deşi nu spuseseră nimic, toţi trei erau hotărâţi: aveau să plece în Pământul Dacilor. – Cel mai bine – spuse Mitu – este să cumpărăm cât mai mult vin care are căutare la ei, şi aşa să ne ducem. Dan clătină din cap nehotărât. – Eu ştiu? Dacă stai să te gândeşti, sigur au mai încercat şi alţii asta. Şi dacă era o idee bună, s-ar fi şi întors înapoi. Ai auzit însă cum a fost. Mitu nu se dădu aşa uşor bătut. – Lasă tu părerile. Eşti sigur că a mai încercat cineva? Poate avem noroc şi… – Şi ne mănâncă urşii – spuse întunecat Surdul. Mitu îşi stăpâni o ocară cu greu. – Auzi, acum cine cobeşte? Surdul îşi plecă într-o parte capul, privindu-l cu un ochi: – Nu cobesc. Dar cu norocul pregătit aşa de bine, la ce crezi că ne putem aştepta? – Ce tot bălmăjeşti acolo? – Nu bălmăjesc. De ce crezi că dacii nu lasă pe nimeni dintre ai lor să vină mai des după vin, dacă sunt aşa de înnebuniţi după el, cum crezi tu? Le-o fi frică de vitejia noastră! – Dar de ce? – Simplu: pentru că nu vor prea mult vin din ăsta la ei. Tocmai pentru că le place. Mitu se încruntă: – Mi se pare o idee cam sucită. – Poate pentru tine, care faci doar ce ai chef. Ia gândeşte-te! Să zicem că ai conduce o ţară de războinici teribili, dar înconjuraţi de mulţi duşmani. Ţi-ai dori să-i ştii ameţiţi de vin? – Bineînţeles că nu! – Vezi? De aceea, dacă îţi aminteşti de poveşti, dacii au smuls din rădăcini cele mai multe dintre viile pe

care le aveau din vechime. Poate chiar prea multe pentru anii în care rodul e mai slab. Căci sunt gata să pun prinsoare că doar în acei ani au venit după vin aici. – Şi atunci cum vrei să ne apropiem de ei? – Aşa cum suntem. Poate… poate este de folos a aminti şi de Prinţul Roland. Nişte cuvinte de laudă, spuse de un diplomat iscusit ca dragul nostru Dan – zise Surdul cu o umbră de zâmbet – şi… cam atât. Dan zâmbi şi el. – Cred că e cea mai bună idee. Aşa vom face. Dar… bănuiţi cumva de ce Prinţul Roland ne-a trimis la daci? Mitu râse: – Cum de ce? Pentru a învăţa să luptăm. – Oare doar atât? Nu ne-a spus cu cine vom avea de-a face în Ţinutul Negurilor. Nu ne-a spus cum am putea obţine Ciocanul Zimbrului şi nici cum să-l folosim pentru a distruge fluierele. Şi cine ştie câte alte lucruri nu ne-a spus. Poate vom afla unele dintre ele la daci. Cei doi prieteni ai săi dădură doar din umeri. Era bine că trăiau, după atâtea peripeţii, dar era şi cam mult pentru puterile lor. Noaptea încă nu se lăsase deplin, când ei deja dormeau. Dincolo de zidurile Fortului Nerei, în marginea pădurii, pe umerii unui urs negru, Prinţul Roland privea către ei, cu ochii verzi strălucind în întuneric. – Crezi că au să izbutească acolo unde atâţia eroi au dat greş? De atâtea generaţii încercăm să distrugem aceste fluiere blestemate şi nu am izbutit. Răspunsul veni din umbra pădurii: – Cred că da. Poate par nişte copilandri, dar au inimi curate şi foarte curajoase, şi nu-s nechibzuiţi ca alţii. Le este milă chiar şi de Năluci, şi asta nu-i puţin lucru. Dacă nu se lasă cuprinşi de ură, lene, frică sau prostie, vor izbuti. – Dacă, pufni piticul cu voce sumbră. Mie nu mi-au făcut cine ştie ce impresie. Nici ca luptători, nici ca iscusinţă a minţii, nici altfel. E drept, sunt uniţi, dar asta-i tot ce au. – Ei, poate e de-ajuns. Unirea e un lucru rar, foarte rar, prinţe, şi trebuie preţuită. Dacă sunt în stare să fie uniţi, cu toate deosebirile dintre ei, poate sunt mai înţelepţi decât par. Prinţul dădu din umeri. – Se poate. Drept să spun însă, nu prea vreau să-mi pun în ei nădejde. De prea multe ori, în lunga mea viaţă, m-am înşelat crezând în oameni. – Da. Însă ştii prea bine că doar oamenii pot distruge acest blestem. – Acest blestem pe care tot ei l-au adus în lume, şi de pe urma căruia au suferit nu doar ei, ci şi restul făpturilor. „Coroana Creaţiei”, omul! Ha! Ce glumă amară! O coroană sumbră şi dureroasă, ca o cunună de spini. – Prinţe! Nu crezi că eşti prea supărat pe oameni? Doar ai întâlnit şi oameni buni. – Da, am întâlnit oameni buni. Care mai apoi ori au trădat, ori au fost păcăliţi pentru a lupta de partea răului – ca tatăl Surdului –, ori au fost trădaţi şi distruşi chiar de ai lor. Câţi au izbutit să ţină calea până la capăt? Câţiva. – Da, câţiva. Dar care este valoarea acelora? Piticul tăcu. Tăcu atât de mult, încât părea că nici nu va mai răspunde. Într-un târziu însă, când stelele deja umpluseră cerul nopţii, ochii ca de bufniţă clipiră, şi cu vocea schimbată spuse: – Nemărginită! – Vezi, să sperăm că aşa vor fi şi cei trei. Şi se topiră în Pădurea cea Mare, Prinţul Roland, ursul negru şi bătrânul stareţ al schitului uitat. * Ziua următoare prietenii şi-o petrecură pregătindu-se de drum. Deşi nu spuseseră nimănui aceasta, nu se ştie cum se răspândise vestea că vor pleca la daci, şi fiecare le dădea tot felul de sfaturi. Cel mai des, sfatul era să nu facă acest lucru, ci să îşi vadă cuminţi de drum sau, şi mai bine, să se întoarcă la casele lor. Desigur, se găsi îndată un negustor care să-i îmbie cu o afacere cu vin, spre supărarea lui Mitu, care fu nevoit să recunoască dreptatea Surdului: nu era primul cu ideea de a-i ispiti pe daci cu băutura.

Şi Surdul şi Mitu îşi pregătiră câte două tolbe cu săgeţi, fiecare săgeată bine îngrijită. Coarda arcului lui Mitu era unsă şi gata să fie înstrunată într-o clipă. În chip ciudat, arcul dublu al Surdului nu putea fi destrunat. Corzile sale ciudate păreau a ieşi pur şi simplu din lemnul necunoscut al arcului. Şi mai neobişnuit era că un astfel de arc minunat nu era amintit de nicio legendă, că nimeni nu ştia nimic despre el. Săbiile fură şi ele din nou lustruite şi iar lustruite, ascuţite şi iar ascuţite. După victoria de la Turnul Morţii, cei trei se simţiseră foarte puternici. Poate chiar de neînvins. După călătoria cu Prinţul Roland însă, lucrurile se schimbaseră. Chiar dacă nu aveau teama oarecum copilărească de la început, ştiau că nu sunt atât de puternici cum se crezuseră în ultima vreme. Înţelegeau că Pădurea cea Mare ascunde mari puteri, mai mari decât Nălucile chiar, şi că primejdia plutea asupra lor. Dar mai ştiau şi că au aliaţi şi chiar prieteni, poate neştiuţi, dar destul de puternici pentru a însemna ceva. Şi, pentru a doua oară de la intrarea în Pădurea cea Mare – prima oară fusese la adăpostul de la Valea Crivei – şi pentru întâia oară într-un fort, hotărâră să facă de pază cu schimbul noaptea. Şi nu doar acum, ci în toate nopţile, până când vor ieşi din umbra primejdiei în care se aflau. După miezul nopţii, spre dimineaţă, când e somnul mai dulce, Dan îl înlocuise pe Surdul. Mitu fusese prima strajă. Aşezat în umbra peretelui ambrazurii, Dan privea îngândurat – şi somnoros – camera în care dormeau prietenii săi. Gândul răspunderii pe care o avea nu-i dădea pace. Chiar se gândea să plece pe ascuns, astfel încât să nu-i mai pună în primejdie şi pe ei. Dar se temea că l-ar fi urmărit şi s-ar fi pus astfel într-o primejdie şi mai mare. Pe când îşi făcea astfel socotelile cu tulburata sa conştiinţă, Dan simţi că, în loc de a se linişti, mai rău se tulbura. Un fel de frică, o apăsare grea creştea tot mai mult în el. Se desprinse de gânduri şi, fără a se mişca, îşi îndreptă atenţia în afara camerei. Oare se întâmpla ceva? Dar nu. Nici o mişcare, nici un foşnet sau alt sunet, nimic deosebit. Şi atunci, de ce… O umbră! O umbră urcă acoperind slaba lumină ce intra prin ambrazură. O umbră din afară aici? Nu era cu putinţă! Şi totuşi era. Ceva încerca să se uite, ori chiar să intre în cameră. Pur şi simplu din întâmplare, chiar din întâmplare, în timpul gândurilor dinainte Dan îşi scosese sabia din teacă, privind cu grijă lama, în căutarea urmelor – acum şterse de repetata ascuţire – a luptei cu Nălucile. Acum doar o apucă de mâner, ridicându-o fără nici un sunet. Da, fără sunet, dar o foarte, foarte slabă licărire, o oglindire aproape nevăzută a atât de slabei lumini care mai intra pe partea cea mai de sus a ambrazurii, încă neumbrită, lunecă pentru o clipă pe perete. Dan o văzu. Şi o văzu şi umbra, care se retrase fulgerător. Dimineaţa îl prinse pe Dan cu sabia în mână, pândind încă umbra ce apăruse şi dispăruse atât de tainic. Să le spună şi prietenilor săi? Să nu le spună? Când zorii se revărsaseră peste Pădurea cea Mare, Dan îndrăznise să se aplece peste zid, pentru a vedea de unde venise umbra. Zidul era drept, şi de la o ambrazură la alta niciun om n-ar fi putut sări. Şi, oricum, chiar de-ar fi putut sări, cu niciun chip nu s-ar fi putut mişca precum acea umbră. Era mai bine să le spună, hotărî el. Trebuiau să ştie, ca să fie pregătiţi. Şi le spuse. Cei doi îl ascultară, dar nu păreau prea siguri că le spune adevărul. Nu cumva îl furase somnul şi i se păruse doar că vede acea umbră? Nu spuseră aceasta, desigur, însă îndoiala se citea în ochii lor. Nici el nu le mai spuse nimic. Ce rost ar fi avut? Dar încercară din nou să afle drumul către daci. Desigur, nu ştia nimeni nimic. Erau… „undeva într-acolo”. Doar că acest „într-acolo” era în toate părţile. De aceea se hotărâră să îşi pună încrederea în cuvântul căpitanului, care spunea că râul Nera vine dinspre Pământul Dacilor. Şi porniră a urca pe Valea Nerei, înspre izvoare. *

Valea Nerei era umedă şi caldă. Şi foarte greu de străbătut. Un amestec de copaci şi mlădiţe tinere, ferigi înalte cât calul, curpeni şi viţe de tot fel, şi alte şi alte ierburi, şi tufe opreau trecătorii la fiecare pas. Chiar de la început, spre bucuria lui Mitu, care era tot pedestraş, Surdul şi Dan fură nevoiţi să coboare de pe cai. Mergeau unul după altul, schimbând locul din frunte între ei. Cel din faţă, cu sabia în mână, deschidea drum tăind lăstărişul şi curpenii fără încetare. Nu era aşa greu pentru ei. Obişnuiţi de mici cu prăşitul, cositul, seceratul şi aratul şi alte asemenea munci grele, treceau prin desiş ca prin unt. Dar aveau grijă să se schimbe între ei, atât pentru că aşa era drept, ca nu doar unul să muncească, dar şi pentru ca atenţia celui din faţă să nu slăbească. De multe ori le fugeau pe lângă picioare guşteri şi şopârle şi şerpi speriaţi de trecerea lor. Se opreau uneori, pentru a asculta pădurea, spre a nu fi luaţi pe neaşteptate de cine ştie cine sau cine ştie ce. Drumul era greu. De multe ori tăiau cale până în marginea unei râpe sau viroage de unde nu se mai putea înainta. Şi trebuiau să ocolească, urcând ori coborând, ba uneori luând-o chiar şi prin apa râului. Şi cailor le era destul de greu, şi uneori fornăiau supăraţi de plezniturile lăstarilor printre care se strecurau. Nera o cotea ba într-o parte, ba în cealaltă. De câteva ori, pe lângă micile reptile pe care le tot tulburau, văzură urme de mistreţi, şi chiar auziră tropăitul unei ciurde pe malul celălalt. Pe lângă aceştia, văzură că mai trăiau pe acolo veveriţe şi pârşi, căpriori şi cerbi şi alte animale. – Asta m-a mai liniştit – zise Surdul. Înseamnă că locul e mai sigur dinspre partea Nălucilor. – De ce? – întrebă Mitu. – Cum de ce? – se miră Surdul. Nu ne-a spus Prinţul Roland că acestea pustiesc tot locul în care trăiesc? – Şi ce? A zis cineva că Nălucile se găsesc doar acolo unde-şi au şi vizuinile? Surdul fu mirat de acest gând. Însă, trebuia să recunoască, Mitu avea dreptate. – Staţi aşa, spuse Mitu. Mi-am rupt opinca. Asta era într-adevăr o problemă. Fără încălţări bune, nu puteau merge mai departe. – Măi Mitule! Cum ai tu noroc doar de chestii d-astea? Ba rămâi fără cal, ba ţi se rupe opinca… Ia spune, ne mai pregăteşti multe bucurii? Mitu râse, deşi nu chiar cu toată gura: – Ce să zic? Dacă ştii dinainte, care mai e plăcerea? – Ce să spun, că mare plăcere este! – deveni Surdul din nou serios. Dan se pusese deja pe reparat opinca lui Mitu. Din fericire, nu opinca se rupsese, ci nojiţa din piele care o ţinea strânsă pe picior. Aşa că reparaţia se făcu îndată. Dar tot îndată pregăti şi Surdul ceva de-ale gurii şi se puseră pe mâncat, căci nu putea fi vorba să mănânce în timpul mersului, ca pe Drumul Trecătorii. – Măi fraţilor, zise Mitu. Mă uit în jur şi nu văd să fi trecut pe-aici picior de om de la facerea lumii. Nu cumva pierdem timpul degeaba? – Cum degeaba, Mitule? – sări Surdul. Nu vezi ce frumuseţi sunt în jur? În jur se vedea un zid pestriţ de lăstari, curpeni, viţe, copaci şi ferigi, pătat de licheni şi muşchi. Râseră. – Ce credeţi – întrebă Dan – om fi pregătiţi pentru luptele grele ce ne aşteaptă, şi mai ales pentru Ţara Negurilor? – Dacă ne luăm după Roland – zise Mitu cu gura plină – nici nu suntem şi nici nu vom fi vreodată pregătiţi. Surdul răspunse însă serios: – Dacă e să fim cinstiţi, nu prea cred că suntem pregătiţi. Mai avem foarte multe de învăţat, şi din ale luptei, şi din ale oamenilor, şi din ale neoamenilor. – Asta aşa e, recunoscu liniştit Mitu, şi-şi mai luă nişte mâncare. – Hai să pornim iar la drum. Şi ar trebui deja să căutăm un loc de popas. Mitu încremeni. – Ai înnebunit? Nu ne întoarcem ca să plecăm iar mâine? Cei doi prieteni îl priviră uimiţi: – Cum aşa? – Păi doar nu vă gândiţi să dormim în Pădurea cea Mare fără nici un adăpost, fără nici o apărare mai serioasă. Nu ştiţi că din cei care au făcut aşa ceva nici unul nu a scăpat cu viaţă? Cei doi dădură din umeri, strângând mai departe ce era de strâns. Mitu îi privea, la fel de mirat:

– Măi, fraţilor! Eu credeam că eu sunt nebun, dar voi mă întreceţi cu mult. Chiar vi s-a urât cu viaţa? Aruncând pe cal desagii, şi legându-i bine, Dan îi răspunse: – Cred că ştii că nu. Dar de ce faci pe copilul mirat? Chiar nu înţelegi că trebuie să lăsăm cele vechi şi să devenim alţi oameni? Se întoarse dintr-o dată, privindu-l pe Mitu cu o privire căruia acesta nu-i putea rezista. Părea alt Dan, mai bătrân şi mai puternic. – Mitule, ştii că te iubim! Întoarce-te la Fortul Urşilor şi aşteaptă-ne acolo. – Ce?! – E bine să faci asta. Dacă nu eşti pregătit, Pădurea sigur te va ucide. Nu veni cu noi acum. Atunci când ne întoarcem la Drumul Trecătorii… – Auzi! – se supără Mitu, dar nu prea convins. Te rog lasă-mă cu lucrurile astea. De venit, vin. Înţeleg şi eu că trebuie să învăţăm multe. Dar credeam c-o facem mai chibzuit. Mitu şi chibzuiala! Altădată ideea ar fi smuls hohote de râs. Acum însă, abia dacă aduse o umbră de zâmbet pe faţa lui Dan. – Trebuie să ne schimbăm, Mitule. Ori suntem în stare să facem faţă Pădurii, ori mai bine ne întoarcem şi lăsăm fluierele urşilor negri. Mitu plecă îngândurat capul. Avea şi Dan dreptate. Dar nu-i prea pica bine dreptatea lui Dan. Porniră iar la drum. La doar câţiva paşi de locul unde poposiseră Prinţul Roland stătea tolănit pe nişte tufe de ferigă, ascuns privirilor. În mână răsucea nişte fire argintii din păr de unicorn. – Se pare că stareţul a avut dreptate să aibă încredere în ei. N-or fi poate eroii aşteptaţi, dar cel puţin sunt cinstiţi. În clipa următoare dispăru cu o mişcare atât de iute, că puţini oameni ar fi văzut-o măcar. Făcuse de fapt doar un salt, dar un salt fulgerător, care îl purtă departe prin lăstăriş, chiar înaintea celor trei, deşi aceştia plecaseră de mai multă vreme. * De obicei seara le aducea liniştea. Acum însă lucrurile se schimbaseră. Doar când umbrele începuseră să se lungească se gândiseră că îşi făcuseră socoteala cam greşit: era mai bine să doarmă ziua şi să meargă noaptea, de vreme ce aşa făceau şi cele mai multe din făpturile Pădurii. De aceea se hotărâseră a face popas, şi a lăsa pe doi să doarmă. Cine să stea însă de strajă? Fireşte, Dan se oferi primul. Mitu însă îl respinse cu îndârjire: – Tu ai făcut ultima strajă noaptea asta, şi ca urmare nu se cuvine să faci şi acum. E rândul meu. – Îţi dai seama că asta înseamnă că până mâine n-o să mai apuci să dormi? – Desigur, stai liniştit. Hai, culcaţi-vă că pierdem timpul! Locul ales pentru dormit era mai sus de Valea Nerei, chiar pe dealul ce o mărginea pe partea pe care mergeau ei. Era aici o mică poiană între pădure şi lăstăriş. Cei trei se aşezară în poala pădurii, astfel încât să fie greu de văzut şi dinspre pădure, şi dinspre vale, dar ei să vadă bine în ambele părţi. Dan şi Surdul se culcară îndată. Mitu îşi pregăti sabia şi arcul, şi se aşeză în umbră la pândă. Deodată, un gând fugar îi tulbură liniştea. Îşi aminti de povestea pe care o spusese Dan despre acea… arătare pe care o văzuse. Nu faptul în sine îl tulbura, ci altceva, pe care nu-l putea înţelege acum. A! Da! Chiar şi când povestise Dan, se gândise la faptul că, într-adevăr, luciul săbiilor, ca şi al săgeţilor, îi poate da de gol noaptea. Dar ce se putea face? Hei, nu degeaba se jucase el atâta vreme pe coclaurii Şindriliţei! Ştia bine ierburile din care se scoteau culori, şi mai ales cele care murdăreau atât de tare, încât nici la spălat nu scăpai de pete cu uşurinţă. Curând avea în faţă un morman de asemenea buruieni şi începu să mâzgălească atât săbiile lor cât şi fierul cuţitelor, săgeţilor, ţintelor de la harnaşamentele cailor ş.a.m.d. Era o muncă grea mai ales prin atenţia pe care o cerea, şi pe care Mitu trebuia s-o împartă cu pânda cerută de postul său de străjer. Dar când noaptea se lăsase peste ei, putea fi mulţumit: nicio sclipire nu mai luneca pe părţile metalice ale armelor sau lucrurilor lor. Desigur, verdele întunecat în care le vopsise nu era prea arătos. Dar ce dacă? Însemnat era faptul că nu mai aveau să fie trădaţi de strălucirea metalului.

Îşi scutură uşor prietenii. În primele clipe aceştia nu înţelegeau unde sunt. Se credeau iarăşi în Şindriliţa, în vremurile în care hălăduiau noaptea pe dealuri la vânătoare. Fireşte însă, îşi amintiră repede că altele erau împrejurările de acum. Şi, cu toate că din pricina nopţii vorbeau puţin şi în şoapte, trebuiră să laude fapta lui Mitu, cu adevărat chibzuită şi de trebuinţă. După o vreme şi cei doi abia treziţi se obişnuiră cu întunericul şi hotărâră să urmeze cursul apei nu îndeaproape, ca până atunci, ci chiar din marginea pădurii, şi cu mare băgare de seamă. Ştiau de mult că seara multe fiare ies la adăpat, şi nu era bine să le iasă în cale. De asemenea, era primejdie să fie conduşi de firul altei ape, care ar fi curs în Nera şi cu care, din pricina întunericului, ar fi putut-o asemui. Şi cine ştie unde s-ar fi trezit! O mare problemă era şi calul Surdului. Pe Steluţă, Dan îl învăţase de multă vreme a umbla în tăcere ziua şi noaptea. Dar calul lui Surdul, Fulger, altfel un cal minunat şi învăţat, nu ştia să stea liniştit, fără să dea glas la apropierea unei fiare sau a unui om. Şi acest lucru putea fi foarte primejdios la vreme de necaz. Hotărâră prin urmare ca Dan să meargă primul, urmat de Steluţă, apoi Mitu şi apoi Surdul ţinând pe Fulger de dârlogi, pentru a-l putea opri de la nechezat. Drumul prin noapte nu era de fapt anevoios din pricina întunericului, căci luna era în creştere şi stelele mai multe ca la câmpie. Dar nenumărate sunete se auzeau în toate părţile, şi Surdul stăpânea cu greu pe Fulger, care tremura şi tresărea adeseori. Cei trei prieteni se înţelegeau prin semne. „Ca pe vremea când eram în Şindriliţa” gândi Surdul, puţin înduioşat, şi apoi tresări. Trecuseră doar trei săptămâni de când plecaseră din sat! Doar trei săptămâni, dar parcă erau veacuri. Se schimbaseră atât de mult în doar câteva zile! Un pâlc de Năluci se ivi deodată în faţă. Cei trei se opriră fără un cuvânt, şi săbiile apărură în mâinile lor fără sunet. Chiar şi Fulger stătu încremenit. Nălucile se rotiră câteva clipe. Părea limpede că i-au văzut. Dar, în chip ciudat, porniră către vale, fără a-i băga în seamă. Parcă lunecau pe faţa pământului, atât de lin se mişcau şi fără zgomot. Cei trei merseră şi ei mai departe, pândind în toate părţile. Văzură zimbri, bouri şi cerbi coborând la apă. Dintr-un desiş mai mare se auziră mişcări grele şi umbrele unor bivoli sălbatici se iviră, călcând greoi în mocirla de la marginea râului. Vietăţi mărunte, ca iepurii, pârşii, veveriţele şi altele asemenea, mişunau peste tot. Era greu să te opreşti de la a vâna aici, dar cei trei ştiau că dacă se lasă furaţi de privelişte pot să-şi piardă viaţa. De aceea nici nu se gândiră să vâneze, ci îşi văzură de drum. Alte câteva pâlcuri de Năluci le tăiară calea, ori apărură într-o parte sau alta a văii. Lumina lunii, cu care se obişnuiseră deplin, le dădea voie să vadă până mai departe decât ar fi crezut că se poate, şi de aceea începură a fi tot mai îngrijoraţi: era limpede că şi ei erau uşor de văzut (mai ales pentru făpturi al nopţii, ca duşmanii lor). Oare Nălucile încercau a-i înconjura? Oricum, trebuia să meargă mai departe. Pentru o clipă, luci sub razele lunii, în iarba înaltă, blana roşcată a unui râs. Mai mult decât atâta era şi greu să vadă, mai ales că de obicei râşii nu ies noaptea la vânătoare, ci seara sau dimineaţa. Oare de ce se mişca acesta? Văzură şi urşi, nu o dată, şi o mică ceată de măgari sălbatici, colunii, care trecu în fugă chiar pe lângă ei, ferindu-se de o fiară mare, pătată şi urâtă, care cobora şi ea spre apă. Pe deasupra treceau în zbor tot felul de lilieci, vânând fluturii de noapte şi ţânţarii ce roiau peste tot. Mai sus, însă câteodată şi la rasul ierbii, planau bufniţe şi huhurezi, la obişnuita lor vânătoare de noapte. Multe din acestea le mai văzuseră şi acasă. Dar aici domnea o linişte nefirească. Nici măcar bourii, cele mai puternice făpturi pe care le cunoşteau ei – de două ori mai mari decât cei mai mari zimbri! – nu făceau gălăgia mândră pe care o cunoşteau din Ţinutul Câmpinenilor. Nici chiar bivolii sălbatici, renumiţi pentru furia şi nepăsarea lor, ca şi pentru mugetele lor jalnice, nu scoteau vreun sunet. Părea totul adus la tăcere de cine ştie ce vrajă necunoscută, sau de cine ştie ce primejdie tainică.

Şi prima însemnare a acestei primejdii o cunoscură când ţâşniră din unghiul pădurii mai multe arătări mătăhăloase şi pătate, care atacară cu iuţeala fulgerului un zimbru din marginea lăstărişului. Acesta nu apucă a scoate decât un strigăt. Nu avu timp nici măcar să se apere. Se prăbuşi sfârtecat în mijlocul haitei de monştri, care îşi sărbătoriră victoria cu urlete lătrate. Era primul strigăt al nopţii, şi cei trei, încremeniţi deja, tresăriră. Surdul abia putu să oprească nechezatul lui Fulger. Calea le era acum tăiată. Fiecare dintre acele fiare era înaltă cât ei, şi mult mai lungă. Zimbrul părea să fie o gustare bună pentru ele, dar în nici un caz o masă adevărată. Ce puteau face? Cu arcul aveau puţine şanse de izbândă, cu sabia nici atât. Porniră uşor şi liniştit în sus, intrând în pădure, pentru a le putea ocoli. Dar în pădure se simţeau şi mai mult în primejdie. Umbrele copacilor se încrucişau peste tot, şi era greu să spui dacă sunt umbre sau vietăţi. Ochi mici şi mari luceau printre ramuri şi trunchiuri, uitându-se o clipă la ei şi dispărând îndată sau, dimpotrivă, fixându-i cu grijă. Se opriră o clipă, obosiţi nu de greutatea drumului, ci de încordarea în care mereu erau. Umbra unei făpturi hâde răsări dintre copaci: era chiar un monstru asemenea celor ce sfârtecaseră zimbrul! Înainte de a se gândi vreunul ce să facă, Surdul slobozi din arcul său dublu o săgeată, drept într-unul din ochii fiarei. Aceasta sări o clipă în sus şi apoi se prăbuşi. Moartă. Moartă dintr-o singură lovitură! Dan şi Mitu priviră fericiţi arcul şi arcaşul ce îşi arătaseră astfel puterea. Şi toţi trei prinseră curaj. Era limpede că, şi dacă arcul obişnuit al lui Mitu era prea slab, şi la fel sabia lui Dan, în schimb arcul Surdului era o armă primejdioasă, în stare să îi apere chiar şi de monştrii Pădurii celei Mari. Şi curând fu din nou nevoie de el, căci un fel de fiară imensă, un fel de râs uriaş cu colţi îngemănaţi şi lungi, sări înaintea lor în primul luminiş în care intrară. Surdul era însă pregătit, iar Mitu îi luase demult calul în grijă. Săgeata nimeri la fel de bine, drept în ochi, şi fiara se prăbuşi îndată. Dar nu plecară mai departe. Surdul voia trofeu, şi nimic nu l-ar fi putut smulge de lângă leşul monstrului ucis. Scoase colţii cei mari (câte doi, aşa cum erau), ba chiar şi ghearele imense ale fiarei şi le legă mănunchi cu o frânghiuţă, pentru a şi le face mai târziu colier. Mai practic, Dan începu să jupoaie blana foarte frumoasă a animalului, spre disperarea lui Mitu, care voia să plece cât mai repede. Şi, într-un fel, avea şi el dreptate. Atraşi de mirosul de sânge, mai mulţi lupi se iviră în marginea luminişului. Din fericire erau doar nişte lupi obişnuiţi, şi cei trei oameni de lângă leş erau destui pentru a-i face să şovăie. Dar erau – aceşti lupi – un semn al apropierii altor fiare. Şi Dan fu nevoit să se grăbească iar Surdul – care îşi terminase treaba sa – fu silit să-l ajute. Plecară la timp, căci abia se topiseră printre copaci şi în urma lor, punând pe goană lupii, sosiră monştrii care sfâşiaseră zimbrul, spre a-şi întregi gustarea. „Ce noapte teribilă!” gândi Surdul. „Oare toate vor fi aşa de acum încolo?” Îi era cu atât mai greu cu cât se bazau pe el. Iar el, trebui să recunoască, se cam obişnuise a se baza pe Dan. Se aşteptau la noi primejdii, mai ales după ce Dan îi făcuse să zăbovească lângă un pârâu pentru a spăla pielea fiarei cu multă grijă. Şi urlete îngrozitoare răsunară nu o dată în apropierea lor (ca şi în depărtare). În chip ciudat însă, nicio fiară nu se mai apropie de ei, ba chiar şi vietăţile mărunte, pe care înainte le întâlniseră peste tot, păreau a se topi din jurul lor. Când zorii se arătară iar peste Valea Nerei, şi fiarele se ascunseseră cine ştie pe unde, Dan rosti cu un zâmbet: – Se vede, Surdule, că fiara aceasta ucisă de tine e mult temută pe aici. Vezi, de când i-am luat blana, toate celelalte ne-au ocolit. Abia atunci înţeleseră şi cei doi pricina încăpăţânării lui Dan în jupuirea fiarei, ca şi pricina liniştii de care se bucuraseră apoi. – Hai – zise Surdul – e rândul meu! Culcaţi-vă oleacă, şi apoi să dorm şi eu. – Mă scoli pe mine, zise Dan. Mitu e vrednic de mai multă odihnă. Acesta nu spuse nimic: aruncându-şi pătura pe pământ, se înfăşură în ea şi adormi într-o clipă. * Petrecură astfel pe drum mai multe zile, sau mai bine zis mai multe nopţi. Căci deşi mergeau şi ziua, mai ales spre seară, drumul cel mai însemnat era cel de noapte. Merindea luată de la Fortul Nerei se terminase

de mult, înlocuită de ciuperci şi fructe de pădure, ba chiar şi de ceva peşte – scos cu mâna ori săgeata din Nera – sau chiar de carne. Cunoşteau acum tot mai bine vietăţile Pădurii celei Mari. Cele mai primejdioase păreau a fi râsul uriaş – ca cel vânat de Surdul în prima noapte –, apoi acele arătări hâde şi fără nume ce vânau în haită, un şarpe foarte mare, pe care-l văzuseră – din fericire de departe – doar o dată, dar ale cărui urme le întâlniseră des şi, desigur, şerpii veninoşi, de unii temându-se chiar şi marile fiare ale pădurii. Blana luată de Dan îi cam apărase de alte întâlniri. Uneori însă, fusese nevoie iar de arcul Surdului. Puterea lui nemaiîntâlnită, care făcea ca săgeţile să bată foarte departe, ori să străpungă şi cea mai groasă piele, le era acum de mare folos. Era cu adevărat o armă de legendă, şi iar şi iar se miraseră că nu se auzise până atunci nimic de ea. Pe măsură ce cunoşteau mai bine Pădurea cea Mare, îşi dădeau însă seama că o cunosc mai puţin decât credeau. Şi înţeleseseră deja că era şi o anume putere care îi ocrotea din umbră. Chiar dacă puteau ucide unele din cele mai mari fiare întâlnite, ştiau prea bine că o haită i-ar fi nimicit. De asemenea, erau siguri că nu întâlniseră cele mai mari primejdii ale Pădurii, şi aceasta nu pentru că nu erau văzuţi sau duşmăniţi. Mai avuseseră o luptă cu un pâlc de Năluci, pe care le nimiciseră fulgerător. Acum îşi dădeau seama că, deşi Nălucile erau înspăimântătoare, erau departe de a fi luptătorii perfecţi pe care le credeau îndeobşte oamenii. Şi înţelegeau într-un fel dispreţul Prinţului Roland faţă de ei. – Oare cum de mai rezistă forturile de pe Drumul Trecătorii? – se întrebă Mitu în tihna amiezii, într-una din zile. M-aş fi aşteptat să fi pierit de mult în faţa unor aşa puteri. – Ei – zise Surdul. Dar tu crezi că Pădurea stă doar cu ochii pe oameni, să-i distrugă? Nici gând. Făpturile Pădurii îşi văd de ale lor, şi cu oamenii au legături doar aşa, câteodată, după cum se întâmplă. Şi mai ales când oamenii îşi bagă nasul unde nu trebuie. Râseră uşor. – Dar noi – spuse şi Dan –, noi vom reuşi oare să ajungem să fim aşa cum trebuie? Dacă vă aduceţi aminte, la facerea lumii omul trebuia să fie stăpân peste toate. – Frumos! Aş vrea să văd şi eu cui se supun fiarele astea de aici. Omului… n-aş prea crede. – Depinde de om! – se auzi o voce din pădure. Cei trei săriră în picioare într-o clipă. Din umbra copacilor ieşise un bărbat voinic, dar cu privirea tristă. După arme şi haine îşi dădură într-o clipită seama că era dac. – De tine ascultă? – întrebă Mitu cu îndrăzneală. – De, ce să zic, unele da, altele ba. Râseră toţi patru. – Dar voi ce faceţi pe-aici? – Căutăm Pământul Dacilor – recunoscu pe loc Mitu. Necunoscutul începu să râdă. – Îşi căută unul umbra trei zile. Vreţi să-l ajungeţi pe acela? – Adică – se băgă Surdul – am şi intrat în Pământul Dacilor. – De bună seamă că aţi intrat pe pământul nostru. Dar nu prea ştiu cine va poftit pe-aici. Cei trei se priviră îngrijoraţi. – Ei – spuse străinul –, de fapt nici nu mă priveşte pe mine. Oleacă de vin aveţi? Prietenii dădură din umeri. – N-avem. – Păi de ce n-aveţi? Nu veniţi dinspre Drumul Trecătorii? – Ba cum să nu! – Păi acolo e vin cu grămada. De ce n-aţi adus cu voi? Sau voi nu beţi vin, ă? – Ba, câteodată, aşa, se mai întâmplă să bem şi noi. La sărbători. Dar de obicei nu bem şi nici nu luăm la noi. – Ciudaţi mai sunteţi! – făcu străinul, aşezându-se lângă ei. În umbra mantalei groase care-l acoperea se văzu umbra unui fluier scurt, din lemn. Dan recunoscu îndată fluierul fără sunet cu care se chemau sau goneau animalele de către unii ciobani, mai iscusiţi.

– Auziţi, poate puteţi să-mi daţi un sfat – zise necunoscutul. Sunt foarte întristat şi nu ştiu cum să-mi vindec inima. – Dar de ce eşti întristat? – întrebă Dan. Acela şovăi. – Dacă nu ştim pricina întristării, cum am putea să-i aflăm leacul? Surdul şi Mitu îl lăsară pe Dan să vorbească. Ei nu prea le aveau nici cu sfaturile, nici cu vindecările de inimă sau altele asemenea. – Cum să vă spun? Am avut şi eu o treabă în alte părţi ale Pădurii şi, când m-am întors, am aflat că vruta mea, crezând… – Cine? – îl întrerupse Dan. Omul îl privi cu mirare. – Vruta mea! A, mândruţa, măi, sau logodnica, după cum îi mai ziceţi voi. – Aha! – făcu dumirit Dan. – Aşa. Vruta mea a crezut că am murit. Nu ştiu cine i-o fi băgat asta în cap, dar s-a săturat repede de văduvie şi acum s-a măritat cu altul. Şi sunt aşa de amărât, că nu ştiu ce să fac. S-o pedepsesc, n-am de ce. Dacă a crezut aşa, nu-i vinovată. Să mă pedepsesc, iar n-am de ce. Dar nici să trăiesc nu-mi mai vine. Am plecat aşa pe coclauri ca să scap de durere, dar mă tot roade şi roade, şi nu ştiu cum să scap de ea. Dan dădu din cap cu înţelepciune. – Păi nu aşa se scapă de durerea din iubit. – Nu? – Nici vorbă! Dacă vrei să îţi linişteşti inima, ai doar două căi bărbăteşti. – I-auzi! – făcu mirat voinicul. Spune! – Una este să te laşi de toate ale lumii. Te întorci spre cele ale Cerului, şi te duci frumos la o mânăstire, un schit ceva. – Mda, bună idee, dar nu mi se potriveşte! Eu la mânăstire? Poate pe la două – trei sute de ani, cine ştie. – Atunci ai cealaltă cale. Uită de… vruta aceea sau cum îi zice, şi caută-ţi altă fată, care să te iubească şi pe care s-o iubeşti. Omul îl privi cu neîncredere. – Şi crezi că asta m-ar ajuta cu ceva? – Păi nu ştii vorba aia, „dragostea n-are leac decât ochii care-ţi plac”? Găseşte alţi ochi care să-ţi placă şi să vezi ce uiţi de ceilalţi. Că ştii şi vorba aceea „ochii care nu se văd se uită”. Şi dacă-i uiţi, nu-ţi mai plânge inima după ei. Voinicul se ridică şi, săltându-şi cuşma, se scărpină în cap. – O fi cum zici tu, că te văd om cu minte. Dar voi ce ziceţi? – se întoarse el către ceilalţi doi. Ei dădură din umeri: – La cele sufleteşti Dan se pricepe bine. Noi – şi râseră – mai mult la cele lumeşti. – Şi totuşi n-aţi luat vin la voi? – se miră iar dacul. – Păi la loc de primejdie numai vinul nu mai trebuia, recunoscu Mitu. Străinul încuviinţă din cap. – Asta aşa e. Păi, ce să vă spun? Mergeţi cu bine şi să ne vedem sănătoşi. Şi se topi printre copaci. – Asemenea! – strigară cei trei în urma lui. Apoi se priviră unul pe altul cu mirare: – Cam ce fu asta, fraţilor? – Poate aşa or fi dacii de fel. Vin, întreabă, pleacă… fără vin... – râse într-o doară Mitu. Dar şi el, şi Surdul, trăgeau cu coada ochiului la Dan. – Eu cred – răspunse acesta aşteptării lor – că e vremea să plecăm la drum. Am intrat, din câte se pare, în Pământul Dacilor. Dar ar trebui să întâlnim o cetate, un sat ceva, să ne înfăţişăm la vreun şef de-al lor, taraboste sau cum îi zice. Avea dreptate omul acesta că nu ne-a poftit nimeni pe-aici. Şi dacă nu facem iute rost de-o invitaţie, s-ar putea să ne trezim poftiţi fie afară din acest tărâm, fie afară din această lume. Deşi vorbea oarecum în glumă, simţiră că era de fapt foarte serios. De fapt, şi ei aveau cam aceeaşi părere. Dar ar fi vrut să ştie ce crede el şi despre omul care tocmai îi vizitase. Dar despre aceasta Dan părea a avea gura legată.

Plecară iar, tot de-a lungul Nerei, care părea a nu se fi micşorat deloc după atâtea zile de mers. Doar vremea era ceva mai răcoroasă şi, uneori, pe culmile mai înalte pe care ajungeau, vedeau în faţă vârfurile semeţe ale unor munţi necunoscuţi. Se lăsă iar – pentru a câta oară? – înserarea. Dar primul sunet al înserării fu uimitor. Un bucium! Dar şi ce bucium! Se vedea că sună de departe, dar clocoteau văile de cântul lui. – Chiar că am intrat în Pământul Dacilor, măi fraţilor! – spuse bucuros Mitu. Auziţi ce frumos sună buciumul. Un corn se auzi peste culme, cu o putere de necrezut. – I-auzi! – şopti el plin de admirare. Surdul clătină din cap. – Cred că acum suntem într-o primejdie mai mare decât am fost vreodată. Se întoarse spre Dan: – Cum facem să ne întâlnim cu ei fără să creadă că avem cine ştie ce gânduri necurate? – Dar ce gânduri ai, Surdule, de ai venit în Pământul Dacilor? – îl întrebă, cu totul neaşteptat, Dan. – Cum ce gând? Te-ai bolunzit la cap? Doar ştii şi tu că am venit aici la sfatul Prinţului Roland. – Bine, dar de ce? Surdul dădu din umeri. – Păi n-am vorbit asta o dată? Cum de ce? Poate ca să învăţăm şi noi să luptăm cum se cuvine. – Păi, vezi! – Ce să văd, Dane? Ce-i cu tine? Io te-ntreb cum să facem să ne întâlnim cu dacii fără să creadă că suntem duşmani sau cine ştie ce, şi tu mă iei cu d-astea? Dan râse. – Cu dacii ne-am întâlnit deja, dragule. Şi dac-or vrea, ne mai întâlnim. Dar depinde de ce vor ei. Surdul şi Mitu îl priviră uimiţi: – Vrei să zici că voinicul acela… Dan dădu din umeri. Apoi arătă cu bărbia înainte. Pe culme, pe cerul roşiatic al înserării, cinci călăreţi – toţi pe cai mici ca Steluţă – se vedeau ca nişte umbre întunecate. – Dacii! – murmură Mitu.

CAPITOLUL VII În care se arată că uneori primeşti ce îţi doreşti, dar nu- i mereu aşa de bine cum ai crede. La drept vorbind, acest capitol ar putea fi foarte scurt. Cei trei au fost primiţi de daci, deşi nu li s-a dat voie să intre în nici un sat ori cetate. Au fost duşi drept la una din aşa-numitele „mânăstiri ale lupilor” unde erau tabere pentru instruirea militară a tinerilor. Iar această instruire s-a arătat a fi în mare parte foarte deosebită de tot ce-şi închipuiseră cei trei prieteni. Şi foarte, foarte grea. Dar la sfârşit, şi ne grăbim să mărturisim că au ajuns la sfârşit cu bine, Dan, Surdul şi Mitu erau luptători adevăraţi sau, oricum, mult mai buni decât ar fi crezut ei înşişi că pot fi. Pe scurt, aceasta este şederea lor în Pământul Dacilor. Prea pe scurt? Atunci, să arătăm unele din întâmplări mai pe larg. A! Şi să amintim înainte de toate că, deşi n-au aflat aceasta decât mai târziu, cei trei fuseseră primiţi de către daci şi din pricina rugăminţilor personale ale Prinţului Roland (care nu prea suporta să facă aşa ceva de obicei, dar cedase şi el rugăminţilor stareţului!). * Fuseseră duşi prin păduri până la o mânăstire de luptători. Nu mai auziseră de aşa ceva, dar de fapt cine îi cunoştea pe daci cu adevărat? Mânăstirea era ceva neobişnuit. Călugării adevăraţi trăiau în stâncă, într-un fel de mici peşteri, de multe ori chiar de ei săpate. Mânăstirea era dedicată lupilor, şi fiarele se simţeau aici pe pământul lor. Veneau deseori, luând carnea pregătită de călugări, sau cercetând curioşi oamenii aflaţi în cuprinsul mânăstirii. Cei mai mulţi nu erau însă călugării. Cei mai mulţi erau tinerii daci. Aceştia erau la o vârstă numită de obicei chiar „vârsta lupilor”. Atunci când intrau în această vârstă tinerii nu mai suportau să asculte de legile satului sau cetăţii. Şi, după legea străbună, fugeau în păduri, singuri sau cu alţii asemenea lor. Nu aveau voie să atace aşezările, dar trecătorii puteau fi oricând jefuiţi – şi uneori chiar ucişi – de haitele tinerilor „lupi”. Trăiau din vânătoare, pescuit şi jaf. Dacă se îmbolnăveau ori erau răniţi rău, nu puteau intra în nicio aşezare omenească, decât dacă se legau să se supună pentru totdeauna legilor. De aceea singurul lor adăpost la nevoie erau sihaştrii şi mânăstirile, unde puteau primi tămăduirea de care aveau nevoie. Mai mult, unele mânăstiri erau dedicate artelor războinice. Călugării lor nu doreau a se supune

legilor căsniciei şi vieţii obişnuite, ci se dedicau luptei, pentru toată viaţa. Şi făceau aceasta, dar nu ca tinerii „lupi”, trăind de azi pe mâine, ci bine gândit şi organizat. De multe ori şi tinerii „lupi” stăteau o vreme pe lângă asemenea mânăstiri, nu doar pentru îngrijire, ci pentru a învăţa să fie luptători adevăraţi. Mai este, poate, de folos să spunem că erau două feluri de mânăstiri: cele numite „ale lupilor”, pentru dacii obişnuiţi, şi cele numite „ale urşilor”, pentru cei care aveau o foarte mare putere trupească. Desigur, nu se punea problema ca cei trei să fie duşi către o mânăstire „a urşilor”. Poate că Surdul ar fi fost primit într-o asemenea mânăstire – şi o dată chiar a dorit aceasta – dar ar fi însemnat să se despartă pentru multă vreme de prietenii săi. De aceea au fost, aşa cum am arătat, duşi la cea mai apropiată mânăstire „a lupilor”. Primul lucru pe care l-au văzut acolo a fost răceala cu care îi priveau tinerii. Erau pentru ei nişte străini – deşi până la urmă, dacă stai să te gândeşti, erau de acelaşi sânge – şi nu înţelegeau de ce fuseseră primiţi acolo unde niciodată străinii nu aveau voie să intre. Chiar din noaptea aceea, Dan, Surdul şi Mitu au primit o lecţie foarte aspră. Cel care îi întâmpinase pe cale, şi care era chiar tarabostele adică şeful regiunii în care se aflau, i-a pus să arate ce ştiu. Şi, spre ruşinea lor, i-a pus să lupte cu fiul său de… zece ani. Torţe de răşină aruncau o lumină destul de bună asupra luminişului, înlăturând ceva din bezna unei nopţi noroase. Dan a fost primul care a intrat în luptă. Se temea să nu-l rănească pe copil şi să capete astfel ura tarabostelui. Dar la prima încrucişare a săbiilor a fost cât pe-aci să rămână fără armă, atât de tare lovise copilul. Aşa că Dan a înţeles că trebuie să ia lupta în serios, dar degeaba: curând puştiul i-a smuls cu o lovitură dibace sabia şi cu un picior în burtă l-a trântit la pământ, punându-i sica încovoiată la gât. Mitul râdea, ca de obicei, fără a înţelege ce s-a întâmplat. De aceea, tarabostele l-a invitat pe el să continue. Mitu s-a repezit cu obişnuita lui furie, cu un vârtej de lovituri puternice şi iuţi. Aproape ca în lupta cu Nălucile, gândea Dan de pe margine, sperând ca prietenul să-i şteargă ruşinea. Dar vârtejul de lovituri s-a terminat dintr-o dată, când Mitu s-a prăbuşit la pământ cu un fir de sânge curgându-i din frunte, unde fusese lovit năpraznic de garda sicii copilului de zece ani. Surdul a clătinat din cap către Dan: – Măi Dane, chiar dacă ne facem de ruşine azi, ne-o spălăm mâine. Se vede că aici sunt adevăraţii luptători şi avem cu adevărat ce învăţa. Până la urmă, avea dreptate Prinţul Roland. Suntem abia nişte copii în cele ale luptei. Dar asta nu înseamnă să ne lăsăm. Şi a intrat şi el în luptă. În mod ciudat, a luptat fără teamă şi fără pripeală. Curând puştiul a văzut că, deşi avea o forţă foarte mare, Surdul era mult mai puternic. Şi, după ce văzuse cele întâmplate cu Dan şi Mitu, Surdul lupta din răsputeri, cu toată forţa, agerimea şi atenţia, încercând din răsputeri să câştige. Dar nu avea să izbutească nici el. Curând copilul a izbutit să-l facă să se împiedice, numai puţin, dar de ajuns pentru a-i pune şi lui arma la gât. Tinerii „lupi”, pe margine, râdeau plini de dispreţ. Şi Dan nu se putu opri să-şi spună că în râsul lor era ceva la fel de sălbatic precum în urletul lupilor. – Mergeţi şi vă odihniţi, zise tarabostele. Mâine vom avea de lucru. Dacă veţi trăi după ziua de mâine, veţi putea fi luptători. Dacă nu, aţi venit doar ca să muriţi.

Cu aceste vorbe de încurajare au fost trimişi către vizuina ce le fusese pregătită – ca bolnavilor şi răniţilor – de călugării luptători, între câţiva copaci puternici. Privind la vizuinile în care se retrăgeau ceilalţi, au văzut cât de lipsite de apărare păreau acelea, în vreme ce ei aveau o întăritură din bârne şi o poartă. Aveau să afle mai apoi că doar muribunzilor li se dădeau asemenea vizuini, căci niciun dac în putere nu s-ar fi gândit că nu poate goni un lup ori un urs de lângă culcuşul său. Iar alte fiare nu se apropiau de mânăstire, din pricini foarte serioase. Fuseseră cu adevărat obosiţi şi s-au sculat într-un potop de apă. Nu! Nu începuse ploaia! Tinerii luptători daci se distrau pe seama lor, trezindu-i cu o doniţă cu apă. – Aţi venit să dormiţi, copilaşi? – se auzi un glas. – Să vă dăm şi un pătuţ? – întrebă altcineva grijuliu. – Să vină mămica să vă legene? – îi îmbie un binevoitor. – Un lăptic călduţ cu miere nu vreţi? Hai, să vă faceţi mari! – îi îndemnă cineva. – Poate în vreo cinci sute de ani, râse altul. Mai bine să-i lăsăm, că acu încep să plângă. Nu-i vedeţi ce năuci sunt? Parcă-ar avea trei ani. Şi tinerii daci plecară cu acelaşi râs care le dădea fiori celor trei prieteni. Se sculară, bineînţeles. Nici nu apucară să mănânce, şi tarabostele veni să-i ia. Avea o faţă oarecum scârbită, ca şi cum ar fi trebuit să facă încă o încercare de a scăpa nişte căţei nevolnici de la înecul ce ar fi fost singurul lucru bun pentru ei. Se opri însă şi, schimbându-se oarecum la faţă mai spre bunăvoinţă, se întoarse spre ei: – Voi, nu sunteţi chiar luptători proşti. E drept că nu ştiţi să luptaţi cu adevărat, dar se vede şi că v-aţi pregătit, că destulă vreme aţi ţinut sabia în mână, că aţi învăţat multe mişcări… Dar tot drept este şi că nu ştiţi să luptaţi, şi că avem copii de şase ani care luptă la fel de bine ca voi, iar câţiva chiar mai bine. Şi, nu ştiu cum să vă spun, cel mai trist lucru este că slăbiciunea voastră mare e că... voi nu luptaţi. Cei trei îl priveau năuci, fără a înţelege mare lucru. – Luminăţia Ta, îl întrebă Dan după legea dacică, nu înţelegem. Cum adică „nu luptăm”? – Nu luptaţi! Voi nu luptaţi! Voi vă ciorovăiţi, vă jucaţi, vă hârjoniţi, orice, dar nu se poate spune că luptaţi. Şi le întoarse iar spatele, mergând mai departe. Fireşte, cei trei îl urmară, schimbând între ei priviri nedumerite. Un fel de urlete se auzeau în faţă, urlete sălbatice, îngrozitoare, care le ridicau părul pe ceafă. Urletele acestea erau mai cumplite prin nebunia lor decât înfăţişarea teribilă a fiarelor pe care le înfruntaseră în nopţile trecute. După o vreme, intrară într-o poiană largă. Un ţarc destul de strâmt stătea în mijloc, iar într-o parte a sa era un fel de strungă dublă, închisă deasupra tot cu lemne. La marginea poienii erau multe cuşti, în care un fel de câini uriaşi urlau nebuneşte, plini de bale şi cu ochii însângeraţi. – Câinii ăştia… – şovăi Surdul – câinii ăştia sunt turbaţi? Tarabostele râse cu acelaşi râs crud ca al tinerilor. – Da, sunt turbaţi. Pentru voi. – Cum, „pentru noi”? Bărbatul îşi drese glasul, privindu-i cu o asprime abia stăpânită. Ochii săi păreau de gheaţă şi săgetau. – Avem câteodată şi noi nevolnici ca voi, care nu sunt în stare să lupte, dar nici n-au bunul simţ să se retragă la o mânăstire. Atunci îi supunem acestei încercări. Unii fug, spre a scăpa de ea. Treaba lor. Cei care intră în această încercare ies ori luptători, ori morţi. Şi nu oricum, ci morţi în chinuri. Se opri o clipă, ca şi cum ar fi aşteptat ca cei trei să se sperie. Dar chiar răceala lui îi făcuse să se pună în gardă. Simţeau cum intră în aceeaşi stare ca la lupta cu Nălucile. O primejdie de moarte îi pândea. – Nu vreţi să plecaţi? – îi îmbie scurt şi chiar binevoitor tarabostele. Vă dau cuvântul meu că vă voi duce chiar eu până la Fortul Nerei.

Cei trei clătinară din cap, fără un cuvânt. – Bine, zise rece bărbatul. Aţi ales moartea. Cu o singură mişcare îl aruncă pe Dan peste marginea ţarcului. Acesta ar fi putut să se împotrivească, dar ştia că nu este bine. Avu însă grijă să nu se lovească nici de ţarc, nici de pământ. Când căzu, avea deja sabia în mână. Deja doi dintre călugării luptători începuseră să care cuştile către marginea ţarcului şi dădură drumul unui câine turbat, care se azvârli fulgerător asupra lui Dan. Acesta ştia că orice picătură din balele câinelui şi orice zgârietură puteau însemna moartea, o moarte cumplită, prin boala turbării. Se mişcă necruţător şi cu o singură lovitură despică ţeasta fiarei înnebunite. Urmă alt câine, şi apoi altul, iar apoi… alţii! Era ceva îngrozitor, şi la privire, şi la auz. Părea o nebunie desăvârşită. Alb la faţă dar rece ca gheaţa în priviri, în mijlocul ţarcului, Dan înfrunta fiară după fiară. După o vreme, nu mai sosi niciuna. – E gata, zise taraboste. Poţi sări înapoi. Dan se îndreptă spre gard, şi alt câine fu eliberat în ţarc, spre a se năpusti asupra lui. Însă Dan se întoarse fulgerător şi izbuti a ucide şi acest neaşteptat duşman. Sări gardul atent şi la ţarc şi la cei care erau dincolo, ca şi cum toţi ar fi putut fi duşmani. Pentru Surdul şi Mitu urmă aceeaşi tortură. Tarabostele îi privi la sfârşit cu acelaşi dispreţ şi aceeaşi răceală: – Pentru nevolnicia voastră a fost nevoie să moară atâtea făpturi! Să ţineţi minte jertfa lor. Sper să nu fi fost degeaba. Porniră spre locul lor de odihnă cu capetele plecate. Ceea ce se întâmplase fusese îngrozitor. Era ca în lupta cu Nălucile, dar într-un fel chiar mai rău. Nu doar că acum era ziuă, şi văzuseră limpede tot. Dar acum ştiuseră ce vor fi nevoiţi să facă şi totodată că nu au nicio scăpare decât lupta. Nu putuseră arăta îndurare animalelor acelea chinuite, deşi ar fi vrut aceasta. Dar înţeleseseră ceva. Înţeleseseră acum de ce spuneau dacii că ei nu luptau, ci se jucau: pentru daci în luptă sabia se scotea doar pentru a ucide. Şi chiar în antrenamentele lor, dacii luptau tot ca şi cum ar fi vrut să se ucidă între ei. Nu cunoşteau o cale de mijloc. Şi, la drept vorbind, nu aveau de ce. Pentru ei, pentru lumea în care trăiau ei, lupta nu era nici un lux, nici o formă de a face pe grozavii sau a-şi arăta bărbăţia. Lupta era pur şi simplu diferenţa dintre viaţă şi moarte. Cei care înţelegeau aceasta puteau deveni luptători. Cei care nu înţelegeau aceasta, în lumea dacilor, erau sortiţi morţii ori ruşinii alungării. Sau, dacă erau înţelepţi, se puteau retrage printre sihaştri, spre a deveni luptători ai spiritului. * Din ziua aceea cumplită, de care cei trei îşi aduceau aminte cu greu, lumea se schimbase pentru ei. Uneori plângeau pe ascuns, cu sau fără lacrimi, durerea vieţii noi şi aspre în care intraseră. Dar învăţaseră a arăta, în toată pregătirea căreia i se supuneau, aceeaşi răceală, aceeaşi furie de gheaţă ca şi dacii. Era ceva cumplit, ca şi cum ar fi fost într-un război aproape neîncetat, într-o luptă aproape fără sfârşit. Aveau, în sfârşit, pregătirea de luptători adevăraţi pe care o visaseră de mici. Dar se dovedea a fi altceva decât îşi închipuiseră, mult mai greu şi mult mai urât. Şi înţeleseră că uneori nu este chiar atât de bine când primeşti ceea ce ai vrut. Învăţau cele mai bune mişcări pentru a ucide. Învăţau cele mai bune lovituri pentru a ucide. Învăţau cum să îşi amăgească în luptă duşmanul mai puternic, mai mare, mai iscusit, pentru a-l ucide. Totul se învârtea în jurul morţii, aici la daci. Şi ei trebuiau să înveţe acest fel de viaţă. Şi nu înţelegeau cum poţi trăi astfel fără să intri în deznădejde, sau fără a deveni o bestie doar cu chip de om. Şi odată, după multe zile şi săptămâni de muncă, îndrăzniră a vorbi cu tarabostele despre aceasta. Bărbatul îi ascultă şi, spre mirarea lor, zâmbi: – Îmi aduceţi aminte de copilul meu când era mic. Şi el mă întreba cum să împăcăm trebuinţa de a ucide cu porunca dată nouă de a păzi viaţa Firii. Sau a naturii, cum îi ziceţi voi.

– Şi? – stărui Dan. – Uitaţi-vă la ceea ce este în jur. E nevoie, în toate, şi de moarte şi de viaţă. Dar foarte important este să ştii şi de ce trăieşti, şi de ce mori. Şi, de aici, iese şi a treia lege: ceea ce faci, tot ceea ce faci, este fie viaţă, fie moarte. Se opri, şi se uită o clipă la ei. Şi, de necrezut!, zâmbi, zâmbi cald! – Ştiu că pentru voi, veniţi dintr-o lume în care oamenii sunt obişnuiţi să piardă vremea cu tot felul de prostii, aşa ceva este foarte greu. Dar este singura cale. Cei trei îndrăzniră iar: – Şi cum faci să nu intri în deznădejde, în faţa unei asemenea asprimi neîncetate? Fu rândul tarabostelui să îi privească cu uimire, dar era o uimire prefăcută: – Deznădejde? Pentru ce? Pentru că faci ceea ce trebuie să faci? Doar un laş poate deznădăjdui pentru că îşi face datoria! După o pauză scurtă le vorbi însă cu altă voce: – Dar nimănui nu-i este dată numai asprimea. În vâltoarea vieţii avem cu toţii mai multe locuri de odihnă şi alinare. Avem şi pieptul femeii, şi căldura prieteniei, şi frumuseţea Cerului sfânt, şi frumuseţile Firii, şi plăcerea unei mese pe cinste şi altele asemenea. Sunt popasuri din acestea. Dar trebuie – şi vocea îi deveni iar asemenea cu şuieratul sabiei în luptă – trebuie să ai grijă! Să nu te robească, niciodată şi cu niciun chip, vreun asemenea popas. Căci asta înseamnă moarte. Făcu iar o pauză. Pentru cei trei, aceste opriri ale tarabostelui erau bine-venite, căci le îngăduiau a-şi rândui gândurile după străvechea înţelepciune dacă. – Şi dacă – începu iar dacul, cu ochii parcă înfipţi în slava cerului – dacă se întâmplă să nu ai tihnă sau popas multă vreme, ori poate niciodată, chiar şi aşa, nu ai de ce să deznădăjduieşti. Dincolo de moarte te aşteaptă odihna veşniciei, şi veşnica bucurie a eroilor, singurii vrednici de viaţă şi bucurie. După o clipă de tăcere, se ridică şi dispăru între copaci. Cei trei izbutiră a vorbi în aceeaşi zi şi cu unul dintre călugării luptători, pentru altă întrebare: – Dacă voi, dacii, iubiţi viaţa şi toată viaţa Firii sau a naturii, nu doar viaţa voastră, de ce vă ocupaţi atât de mult de moarte? Mereu vă gândiţi la ea, şi mereu vă pregătiţi să daţi morţii alte făpturi. – Da, încuviinţă călugărul. Dar şi să murim. Cei trei îl priviră nedumeriţi. – N-aţi înţeles până acum? Noi învăţăm aici nu doar să ucidem, ci şi să fim ucişi. Moartea este un adevăr. Dar este un adevăr de care alţi oameni se ascund. Noi nu ne ascundem de ea. Dimpotrivă, învăţăm tot ce se poate despre ea. Şi mai ales cum să o primim. Pentru noi, moartea este ceva drag, ceva bun. Dacă ştim că am trăit cum trebuie, şi că murim cum trebuie, înseamnă că a muri este bine. Dacă nu mori cum trebuie, dacă trăieşti greşit, desigur că moartea este ceva îngrozitor. Mă mir însă că mă întrebaţi aşa ceva, şi mai ales – zise către Dan – tu, care ai citit atâtea cărţi sfinte. Oare n-ai înţeles până acum că adevărata credinţă se trăieşte? – Ba da – se grăbi să încuviinţeze Dan. – Şi atunci ce nu înţelegi? Este vreme să trăieşti şi este vreme să mori. Şi trebuie să ştii cum le faci pe toate. Dar cea mai importantă este moartea, căci este singurul lucru sigur în viaţă. – Într-adevăr, recunoscu Dan, dacă putem fi siguri de ceva, acesta este faptul că vom muri. – Şi nu doar voi! Şi prietenii voştri, părinţii voştri, copiii voştri, dacă veţi avea. Noi, dacii, ştim aceasta, şi ne pregătim pururea pentru moarte. Aceasta este, pentru noi, eliberarea din lumea aceasta a suferinţei. Legea noastră este să ne încordăm toate puterile pentru a trăi şi a muri frumos, pentru ca dincolo, în viaţa nesfârşită a eroilor, să ne bucurăm de frumuseţea veşnică. Era greu pentru cei trei să înţeleagă toate aceste lucruri. Poate mai greu decât antrenamentele, care începeau să devină cu vremea tot mai… nu uşoare, dar, cumva, obişnuite. Nu mai era acel chin îngrozitor de la început. Învăţaseră într-un fel că lupta este luptă şi se dă pe viaţă şi pe moarte. Deveniseră tot mai buni, iar tinerii „lupi” râdeau mai puţin de ei, şi parcă mai prieteneşte. Chiar au fost primiţi la vânătoare, şi au avut astfel prilejul de a vedea curajul pur şi simplu nemărginit al dacilor. Aceştia se aruncau în luptă fără frică, oricât de puternici ar fi fost duşmanii. De aceea de multe ori şi cădeau în luptă dintre ei – oricât de iscusiţi sau chibzuiţi ar fi fost. Căci nici nu se putea altfel. Cum ar fi putut să nu moară dintre ei, atunci când îndrăzneau să atace doar cu suliţe scurte ori cu săbiile lor curbate grupuri de zimbrii şi chiar de

bouri? Şi n-o făceau doar pentru carne – deşi era nevoie şi de aceasta – căci ar fi putut folosi arcurile ori suliţele lungi. O făceau pentru că pentru ei viaţa era o luptă şi fără luptă nu puteau trăi. – Îi înţeleg bine, zicea Mitu. Dacă nu ar trebui să ne ducem treaba la capăt, aş rămâne aici pentru totdeauna. – Nu-ţi mai este dor de nimeni? – întrebă Surdul cu viclenie, căci ştia că Mitu lăsase în sat câteva fete suspinând. – Nu, dădu din umeri acesta. Pentru mine toate acelea din sat parcă sunt în altă viaţă. – Eu ştiu dacă te-ar primi? – se îndoi Dan. Şi aşa, cred că ne-au primit doar pentru că au stăruit stareţul şi prinţul, sau doar unul din ei. Nu îndrăzni a aminti de groaznica încercare prin care trecuseră a două zi, cea a câinilor turbaţi. Oricum însă, aflaseră că această încercare era foarte rară, căci de obicei la daci, laşii erau ucişi sau izgoniţi de îndată ce erau dovediţi ca atare. Şi încercarea în sine era urâtă de daci pentru că li se părea că nu merită a jertfi animale pentru un om nevrednic. – Cred că m-ar primi, spuse după o clipă de gândire Mitu. – Dar ce te faci cu credinţa? – întrebă Surdul. Se ştia că mulţi dintre daci, de fapt cei mai mulţi, erau încă păgâni, deşi nu se ştia bine de ce refuză creştinismul. La aceasta Mitu doar dădu din umeri. – Stai în pace – zise Dan către Surdul – nu l-ar primi nici pe bani. Sau l-ar primi doar ca să-i taie capul. Mitu mârâi, spre hazul celor doi. De fapt ştia şi el că dacii de multă vreme nu mai primeau pe nimeni din afară printre ei. I-ar fi plăcut însă să rămână în Pământul Dacilor. Se simţea un adevărat luptător şi credea că este potrivit pentru viaţa pe care o duceau dacii. Era o toamnă târzie şi, în lumina înserării, frunzele uscate ale copacilor se amestecau cu verdele brazilor şi pinilor, cu întunecatul verde al molizilor şi cu flăcările asfinţitului. Frumuseţea munţilor era nespusă. Cei trei nu se săturau niciodată de ea, poate şi pentru că nu văzuseră munţii decât de departe până când porniseră în călătoria lor. Un foşnet discret îi făcu să tresară, căci se auzise chiar de lângă ei. (Şi socoteau că se învăţaseră destul cu Pădurea cea Mare pentru ca nici fiarele nopţii să nu se poată apropia de ei fără de veste.) Întoarseră capetele – cu mâinile deja pe arme – şi uimirea li se zugrăvi pe feţe. Prinţul Roland! Verde şi mic, aşa cum îl ştiau, şi cu un deget scurt şi grăsuţ la buze. Le făcu un singur semn şi cei trei se ridicară uşor, strecurându-se după el. Când ajunseră destul de departe de tabără, piticul se întoarse spre ei şi le zise: – E vremea să plecaţi! Dacii vor să vă ucidă!

CAPITOLUL VIII În care au loc unele încercări şi unele lămuriri, iar Munţii Albi sunt tot mai aproape, şi o mare durere. Fugeau grăbiţi, cu pasul uşor al dacilor, de-a lungul Crestei Negre. Piatra întunecată, granitul cel tare, care dăduse numele crestei, ieşea din peticele de pământ ţinute de jnepeni în sute de colţuri, împiedicând mersul. Celor trei nu le venise să creadă când îl auziseră pe Prinţul Roland. Apoi îşi amintiseră de firea cruntă a dacilor şi îşi schimbaseră părerea: de la daci te puteai aştepta la orice. – Mergeţi pe Creasta Neagră, le spusese Roland. Grăbiţi-vă, căci vă pot prinde şi dacii, şi prima zăpadă. Nu aveţi vreme. Dan clătină din cap îndârjit: – Nu plec fără Steluţă! Piticul dădu din umeri: – Mori liniştit! Apoi se întoarse şi dintr-un salt nemaivăzut, aproape un zbor, dispăru fără sunet în pădure. Desigur, n-au avut altceva de făcut, decât să plece pe loc prin Râpa Robilor către Culmea Neagră. Bine că aveau armele la ei! În simţămintele amestecate de supărare, amărăciune şi furie, Dan fu cât pe-aci să azvârle Arcul de Fildeş, ca pe o povară fără rost, ca pe o piedică la mers. Se opri în ultima clipă şi îl folosi în chip de toiag. Era chiar bun la asta, căci avea o tărie neclintită. Dan chiar simţi o mare îndoială în suflet că ar putea fi folosit Arcul de Fildeş, fie şi cu corzi din păr de inorog. Dar nu era vreme de astfel de gânduri şi îngrijorări. Nu după multă vreme de la plecare, simţiră în mişcarea păsărilor şi a fiarelor că în spate, acolo de unde plecaseră ei, se aflau oameni, oameni mulţi. – Ne-au luat urma! – spuse Mitu fără rost. Surdul scrâşni o clipă din dinţi, mâniat nu se ştie pe cine: pe daci, pentru trădare, sau pe Mitu, că vorbea fără rost? Noaptea coborâse peste munţi, şi aceasta era bine pentru ei. Chiar şi dacii, cu toată iscusinţa lor, aveau să se mişte mai încet în pădure decât ei pe culme, crezuseră ei. Se dovedi apoi însă că drumul era mai greu decât se aşteptaseră. Culmea Neagră, la care ajunseseră destul de repede, era plină de steiuri de felurite mărimi, între care se întindeau jnepenişuri încurcate. O adevărată capcană, numai bună să-i ţină în loc

până la venirea dacilor! Scăparea le veni de la Surdul. Acesta, cu paşii lui uriaşi, nu se putea împăca în niciun fel cu piedicile puse de jepi şi stânci şi, într-o pornire de supărare, se sui pe o piatră mare şi de acolo sări pe alta, apoi pe alta… Din câteva salturi era mult înaintea prietenilor săi. – Bună idee, Surdule! – strigă Mitu încântat, şi se căţără şi el pe o stâncă, pornind apoi în goană peste steiuri. Fireşte, şi Dan făcu la fel, şi curând săltau cu mare iuţeală, din piatră-n piatră, de-a lungul Culmii Negre. – Adevărul e – murmură Dan pentru sine – că Steluţă nu ar fi avut cum să meargă pe aici. Au mers aşa toată noaptea. Simţeau că sunt urmăriţi, deşi nu vedeau semne. Când zorii au prins a se revărsa, s-au oprit o vreme, cercetând totul în jurul lor. Pădurea cea Mare se întindea parcă nesfârşită, dar în faţă, departe, se vedea un fel de nor albicios ieşind chiar din Pădure şi întins mult în sus şi în amândouă părţile. – Ce-o fi aia, fraţilor? – se nedumeri Surdul. Un glas mârâit, plin de scârbă, se auzi de pe o stâncă alăturată: – Munţii Albi, ce să fie! Prinţul Roland! Cei trei îl priviră încremeniţi de uimire. Cum de ajunsese înaintea lor? – Alergaţi ca nişte făpturi gingaşe – spuse piticul cu aceeaşi voce. Vai de viaţa voastră! Dacii deja v-au luat-o înainte şi, după obiceiul lupilor, v-au înconjurat. S-a zis cu voi. Dacă Surdul şi Mitu priviră în jur îndată, căutând semne care să arate pe daci, Dan în schimb privi drept în ochii piticului. – N-aveau cum să ne întreacă. Şi tu doar cu puţin ne-ai luat-o înainte, deşi eşti mai dibaci decât dacii, şi ai şi plecat înaintea noastră, nu după noi. Dacă sunt aici, înseamnă că ne aşteptau. Piticul dădu din umeri cu dispreţ. – Ei, şi? Poate vă aşteptau. N-aţi putut să treceţi de ei, sunteţi morţi. La revedere! Şi dispăru iar printre steiuri şi jnepeni, ca o nălucă. – Mă cam oftică piticul ăsta, nu se putu stăpâni Mitu. Surdul îl privi mustrător – doar Prinţul Roland îi ajutase nu o dată. Dan însă zâmbi amuzat: – Cred că-i face plăcere să te oftice! Mitu îl privi cu mirare. – Hai, să lăsăm vorba – spuse din nou Dan. Cred că ne aşteaptă o capcană. Şi cel mai sigur, acolo, unde Culmea Neagră se îngustează atât de mult, având prăpăstii pe ambele părţi. Priviră locul acela, unde pereţii de granit erau aproape lipsiţi de orice urmă de verdeaţă. Pădurea era jos, departe, mai departe decât la Turnul Morţii, îşi aminti Dan. – Dacă aş fi avut coardă pentru Arcul de fildeş, şopti Dan. – E, şi ce brânză făceai cu ea? – se auzi iar glasul răstit şi dispreţuitor al Prinţului Roland. Mitu şi Surdul priviră uimiţi, fără a putea să vadă de unde venea vocea. – Simplu – dădu din umeri cu linişte deplină Dan. Eu stăteam aici, ei treceau, apoi Surdul păzea cu arcul şi treceam şi eu. Piticul începu să râdă în hohote din ascunzişul său, apoi se opri brusc. – Măi, da ce încredere ai în priceperea voastră de arcaşi! Şi ce proşti îi crezi pe daci! Hai, du-te la moarte! – mai zise el, aruncându-i o frânghiuţă alb-argintie, strălucitoare, care se ivi zburând din mânuţa piticului apărută între jnepenii care erau chiar sub ei. – Păr de inorog! – strigară toţi trei într-un glas, mai uimiţi de frânghie decât de ascunzătoarea prinţului. Acesta dispăruse iar. – Băi, ce mă oftică prinţul ăsta! – strigă iar Mitu, spre hazul tuturor. Ba apare, ba dispare. Ce-i asta? Circ sau ce? Cât se supără Mitu, Dan pusese coarda în Arcul de fildeş. Ca prin farmec, atunci când trase de coardă, arcul se îndoi. Cu toate acestea, când apăsa pe el, chiar cu toată greutatea lui, rămânea nemişcat, ca de piatră. – Mare minunăţie şi asta – şopti ca pentru sine Dan. Surdul se ridică în vârful picioarelor pe piatra pe care stătea, încercând a dibui vreun dac pe undeva. Dan puse o săgeată în arc şi îl încordă cât putu de tare, apoi o trimise către curmătura de granit. Văzuseră cu toţii minunatul arc al Surdului, care bătea cel puţin de două ori mai departe decât orice arc. Dar Arcul

de fildeş întrecu orice închipuire. Săgeata zbură drept spre peretele de granit, şi se înfipse în el cu putere, lemnul rupându-se de puterea loviturii. Deşi era departe, se văzu câteva clipe ca un mic punct prăbuşindu-se către adâncimi nebănuite. – Nu se poate! – făcură toţi trei odată. Dan încordă iar arcul şi trase iar, de această dată ridicând arcul către cer. Săgeata zbură aşa de departe, încât aproape nu se mai vedea atunci când începu să coboare undeva dincolo de Creasta Neagră, la câteva bătăi de arc de curmătură. – Ce arc minunat! – strigă Mitu. Surdul nu spuse nimic, dar îl privi cu părere de rău. Era un bun arcaş, iar Arcul de fildeş i s-ar fi părut mai bine folosit în mâinile lui. – Surdule – zise Dan – ia dă-i arcul tău lui Mitu, să vedem dacă a mai căpătat ceva vlagă în el la daci. Ia vezi, Mitule – se întoarse către acesta –, crezi că eşti în stare să nimereşti de aici curmătura? Jignit de moarte de cuvintele prietenului său, Mitu luă arcul Surdului scrâşnind printre dinţi câteva vorbe… „dulci”. – Lasă-te de d-astea, Mitule, zise Dan. Nu cu vorbe se trage cu arcul. Mitu se făcu roşu la faţă de supărare. Încordă arcul fără o vorbă, îl ridică şi trase. – N-aş fi crezut că poţi să tragi cu el – se miră îndată Surdul. – Nu ţi-am spus că i-a priit şederea la daci? – întrebă hazliu Dan. Dar săgeata zbura într-adevăr bine, şi ajunse la marginea dinspre ei a curmăturii. – Mitule – zise Dan –, arcul ăla e al tău. Surdule, arcul ăsta e al tău. Surdul aproape încremeni! Luă Arcul de fildeş în mâinile tremurânde, cu ochii umeziţi de emoţie. – Cum să-ţi mulţumesc? – Te-ai prostit de tot? Pentru ce să-mi mulţumeşti? Amândoi sunteţi arcaşi mult mai buni ca mine. Asta nu era chiar aşa, dar amândoi îi fură recunoscători că o spusese. – Mitule, ia trage câteva săgeţi către stâncile din apropierea curmăturii. În doar câteva clipe Mitu izbuti să arunce zece săgeţi către locul arătat de Dan. Ca să-şi facă mâna cu noul său arc, Surdul trase şi el uşurel câteva săgeţi într-acolo, dar numai ultima nimeri, celelalte zburând totuşi prea departe. Dar nici nu era nevoie de mai mult. Supăraţi de săgeţi, dacii ţâşniră dintre jnepenii abia văzuţi şi, suiţi şi ei pe steiuri, traseră şi ei săgeţi către cei trei. Dar săgeţile lor căzură aproape de jumătatea drumului. Între timp Dan luase frânghiile pe care, mai mult din întâmplare, le aveau la ei – aşa cum poartă îndeobşte dacii pe munte – şi le lega între ele foarte liniştit. E adevărat că, deşi dacii erau buni arcaşi, erau încă departe şi, de fapt, săbiile lor erau mult mai de temut, dar parcă nu era clipa potrivită pentru aşa îndeletnicire… Dacii traseră a doua salvă de săgeţi. – Ce facem Dane? – îl întrebă Surdul. Acesta îl privi surprins. – Cum ce facem? E limpede şi uşor: fugim spre ei, iar când ajungem la jumătate facem leagănul. Ochii celor doi prieteni luciră bucuroşi: – Ca-n copilărie! – Sigur! Apoi Mitu se îngrijoră: – Dar crezi că ne ţine pe toţi trei? – Desigur. De aceea am zis să mergem la jumătate, ca să fiu sigur că Surdul va putea trage până acolo… cu sabia mea. – Cu sabia ta?!?! – Nu avem timp de vorbă! Hai! Şi Dan porni. Deşi prietenii ar fi vrut să spună şi ei ceva, nu avură timp. Dan legase deja frânghiile de mânerul sabiei lui, pe care o şi scosese din teacă. Dacii trăseseră al treilea rând de săgeţi. Alţi daci se iviseră din spate, şi

din laturi se auzea de asemenea ţipătul lor de luptă şi urletul înspăimântător al steagului-balaur pe care îl foloseau doar în război. – Măi, ai zice că vor să ne facă praf! – mormăi cu haz Mitu, sărind grăbit peste jnepeni şi steiuri. Deja se apropiaseră aproape de o aruncătură de săgeată de dacii din faţă. Şi, pentru că merseseră drept înainte în loc să o ia uşor spre stânga, se apropiaseră şi de marginea prăpastiei ce începea de aici a înlocui valea abruptă a Culmii Negre. – Acum! – zise Surdul. Dan îi aruncă sabia. Surdul o puse în Arcul de fildeş ca pe o săgeată şi după un ultim salt se opri. Încordă arcul şi trase. În acelaşi timp traseră şi dacii şi nori de săgeţi se îndreptară spre ei din mai multe părţi. Zbârnâitul lor se auzea pretutindeni prin aerul subţire de munte, ca bâzâitul unor roiuri de viespi. Era limpede că nu aveau scăpare! Sabia zbură şi se înfipse în granit la mijlocul curmăturii. Cei trei se prinseră de frânghie şi se aruncară nebuneşte în gol. Urmă o prăbuşire năucitoare către îndepărtatele vârfuri ale brazilor, apoi legănarea îi duse mai departe, până dincolo de marginea curmăturii. Era leagănul, o cale de salvare pe care o folosiseră de mai multe ori în copilărie spre a scăpa de roiurile mânioase de albine din Pădurea Cernei. Când ajunseseră pe culme din nou erau deja pregătiţi pentru dacii care ar fi fost aici, ca şi pentru cei care ar fi năvălit pe curmătură. Dar nu era nimeni, şi nici dacii de care trecuseră nu se mai vedeau. * Deşi cum ajunseseră dincolo de curmătură trăseseră cu toată puterea de frânghie, sabia nu mai putu fi smulsă din piatră. Doar frânghia se rupse pe la mijloc, lăsându-le capătul dinspre ei. O înfăşurară la repezeală, miraţi foarte tare de liniştea deplină din jur. Doar vântul şuiera pe Culmea Neagră, şi undeva jos se auzi o clipă ţipătul ascuţit al unui şoim. – Ce facem acum? – întrebă Mitu, cu arcul pregătit. Dan dădu din umeri. – Eu ştiu? S-ar putea să fie marginea Pământului Dacic. Dar s-ar putea şi să aştepte, pentru că ştiu că nu ne pot ataca pe curmătura asta. I-am săgeta pe rând pe toţi. Nici leagănul nu-l pot face. Avem arcuri mai bune şi i-am săgeta, chiar dacă ar avea cum să-l facă. – Şi dacă aşteaptă noaptea? – Îi vom vedea trecând oricum. Nu prea merge. – Da, dar câtă vreme putem aştepta? – Cât trebuie. Eu stau aici cu Arcul de fildeş, iar voi doi mergeţi să vânaţi ceva, ca să avem de mâncare. Nu cred, aşa cum îi ştiu pe daci de nerăbdători în ale luptei, că vor sta mai mult de câteva zile. Apoi pornim pe calea noastră. Mitu dădu din cap, desigur nemulţumit: – Da, că şi ştim care-i calea noastră. Ce crezi, în ce parte ieşim la Drumul Trecătorii? Sau ai uitat ce înseamnă Munţii Albi? Dan nu uitase. Munţii Albi, pe care cei ce mergeau pe Drumul Trecătorii nici nu-i vedeau, erau totuşi cunoscuţi în legende. Chiar şi Căluţul din stele, se spunea, cu greu îi trecuse. Vârfurile se înălţau foarte, foarte sus, iar vânturile născute de munţi se ridicau vijelios pentru a ajunge la Vântul Turbat. Gheaţa şi cristalul se îngemănau pe aceşti munţi, dându-le înfăţişarea unor nori împietriţi, dar şi un luciu de sticlă. Era, se spunea, cu neputinţă să-i urci, dar şi să-i treci în zbor. Şi, mai rău decât atât, în duşmănia acestor munţi îşi aflau de mii de ani sălaşul balauri înspăimântători şi temuţii călugări daci numiţi umblători printre nori.– Poate d-asta stau dacii liniştiţi, reluă Mitu. Ştiu că nu avem cum să trecem de Munţii Albi. Poate chiar ei sunt de fapt graniţa Pământului Dacilor, şi nu curmătura asta ori capătul Culmii Negre. Şi poate sunt daci şi dincoace, şi ne aşteaptă în pădure, pentru o vânătoare pe cinste. La asta v-aţi gândit? Cei doi începură să râdă. – Ce-aveţi? – se supără Mitu. Credeţi că spun prostii? – Nu, spuse Dan. Doar ne pare bine că eşti aici. – Culmea e, zise Surdul, că ai început să gândeşti mai mult decât noi!

Începu şi Mitu să râdă. – Acum – zise Dan – adevărul este că şi ce spune Mitu poate fi adevărat. Doar că-i puţin cam devreme să ne îngrijorăm. Până la urmă, Munţii Albi sunt încă foarte departe, chiar dacă se văd aşa de bine. Iar Drumul Trecătorii, dacă ţinem seama de unde am venit, ar trebui să fie în partea aceea – şi Dan arătă, cum stătea cu spatele la curmătură, spre dreapta. – Ce să zic, se auzi glasul arţăgos al lui Roland. Mare priceput eşti. „În partea aceea”. Da’ cât de departe este te-ai gândit? – De unde mai răsări şi ăsta, fraţilor, că mă apucă toate cele când îl văd cum face? – strigă, desigur, Mitu, cu glasul plin de enervare. Dan şi Surdul izbucniră în râs, fără să se poată stăpâni. Culmea era că şi piticul, cât era de orgolios şi aspru de obicei, începu de asemenea să râdă. Se pare că, pe cât se enerva Mitu de el, pe atât el îl plăcea mai mult pe Mitu. – Ce te miri – zise Surdul –, nu l-ai văzut între jnepeni? Roland râse şi mai tare. Nu era nici urmă de jnepeni în locul acela, doar piatră. Şi dintre pietre răsărise, nu se ştie cum, piticul. – Nu l-a văzut, frăţioare, că e verde şi l-a pierdut în frunziş. Râdeau toţi. Ei, ca unii care abia scăpaseră dintr-o primejdie de moarte. Prinţul… Chiar! Prinţul de ce râdea aşa? Că doar el nu trecuse prin încercări, ca ei! – Auzi, Măria Ta – făcu Mitu – de ce râzi în halul ăsta? – Mă bucur şi eu – răspunse Roland – că nu sunteţi chiar aşa de proşti cum păreţi. Fără să vrea – doar îi jignise, nu? – începură să râdă iar. – Nu cred că-i veţi mai vedea vreodată pe daci, spuse Roland, dintr-o dată serios. S-a terminat. Asta a fost ultima încercare. – Încercare!? – se minună Mitu. Prinţul verde dădu din umeri. – Desigur, dacă nu izbuteaţi, eraţi morţi. A! Că mi-am adus aminte! De ce – se întorsese către Dan – m-ai minţit acolo asupra planului tău? Dan dădu din umeri, ca de obicei. Fără să vrea, Mitu şi Surdul începură iar să râdă. – Oboseala! – se scuză Mitu, şi râseră iară. Roland zâmbea şi el. Doar Dan era serios şi liniştit. – Ce să fac? Mi-a fost teamă să nu mă audă dacii. Ar fi putut pregăti câţiva arcaşi să ne săgeteze în zbor, ori să săgeteze chiar şi frânghia noastră. – Şi dacă nu aveai coarda din păr de inorog, ce făceai? Dan dădu iar din umeri, şi Roland râse scurt, alături de prietenii lui. – Aş fi folosit arcul pe care îl avea Surdul, doar că ar fi fost mult mai primejdios, şi ar fi trebuit să repetăm leagănul de trei ori. – Eşti iscusit, îl lăudă prinţul. Acum curmătura asta a primit numele tău. – Cum?! – făcură miraţi cei trei. – Da, dacii au numit-o deja Tăişul Danului. Priviră spre curmătură. În lumina soarelui care se înălţa tot mai bine pe cer părea într-adevăr un tăiş. Şi chiar la mijloc, semn pentru veacuri, sabia lui Dan înfiptă în granit. – Bună sabie, făcu piticul. Dan dădu iar din umeri şi nu spuse nimic. Nu mai aveau cum să o scoată de acolo, chiar dacă se lăsau pe frânghie până la ea. Doar un uriaş ar fi avut atâta putere. Dar, desigur, pe el frânghia nu l-ar fi ţinut. – Ei, eu vă las acum, dar ne vedem ceva mai încolo – îi anunţă, lucru cu totul neobişnuit, Roland. Odihniţi-vă, că aveţi cale lungă. – Lungă, lungă – făcu Mitu – dar în care parte să o luăm? Vorbea însă de unul singur. Prinţul se strecurase printre stânci şi se făcuse iarăşi nevăzut. – Uită-te la el! – făcu Mitu înciudat. Iar dispare aşa! – Da, dar de data asta ne-a anunţat. Hai să mergem în pădure, să vedem de găsim ceva de-ale gurii. *

Pădurea de brazi era însă destul de departe. Pe culmea de piatră neagră, drumul nu mai era atât de greu, dar şuieratul vântului şi pustietatea năşteau simţăminte ciudate. – Parcă am fi la capătul lumii, dar totuşi nu acolo – se trezi Mitu vorbind. Într-un fel avea dreptate. Pădurea cea Mare se vedea de jur împrejur până în zare, iar undeva în faţă se înălţau Munţii Albi. Nu puteai spune că lumea e departe. Dar Culmea Neagră părea cumva desprinsă, ca şi cum cei trei ar fi umblat nu pe piatră, ci pe un fel de nori întunecaţi, prin mijlocul cerului. Coborâră în tăcere. Brazii erau tot mai înalţi şi tot mai aproape. Până când se făcură uriaşi, iar pădurea se ridică împrejurul lor. Era destul de frig, un frig totuşi plăcut, dătător de putere – ceea ce numeau ei în Şindriliţa „o vreme care-ţi pune sângele-n mişcare”. Când ajunseră la poala pădurii, pe calea ce cobora de pe Culmea Neagră, simţiră ceva. Se întoarseră dintr-o dată toţi trei, privind în urmă. Nu se vedea nimic. Nici curmătura Tăişul Danului nu se mai putea zări de aici. Şi totuşi simţeau ceva acolo, ca şi cum cineva i-ar pândi. – Nu pare să fie Roland – gândi Mitu cu voce tare. Mai curând aş crede că s-au răzgândit dacii. – Mai curând! – încuviinţă Surdul. – Haideţi – spuse Dan. Şi se întoarseră spre pădure, intrând între brazii nesfârşiţi. * Desigur, în pădure nu era nicio potecă. Pe pătura groasă de cetini, pe ici şi colo străpunsă de cioturi bătrâne sau pâlcuri de ciuperci, se vedeau doar urme de animale. Nici vorbă de pas omenesc. Deşi merseseră mult prin pădure în copilărie, cu siguranţă curând ar fi rătăcit în acest codru necunoscut, de n-ar fi fost cele învăţate de la daci. Se obişnuiseră a vedea mereu, chiar printre crengile copacilor, mişcarea pe cer a soarelui sau a lunii şi stelelor. Aşa ştiau mereu de unde vin şi unde se duc. Mai mult, se învăţaseră şi a vedea pădurea altfel, ţinând minte fiecare copac şi fiecare buturugă, fiecare piatră mai mare şi toate celelalte lucruri ale sale. În acest chip chiar şi pe vreme înnorată nu erau în primejdie a merge în cerc sau a se rătăci. Ca urmare, cei trei mergeau înainte fără şovăială. Sau, cel puţin, fără a le şovăi pasul. Căci vorbăria neîncetată a lui Mitu ar fi făcut pe oricine să dea înapoi. – Sigur, dacii ne-au lăsat să trecem… Ce să spun! Aşa de uşor? Hm! Nu cred, nu le stă în fire. La ei totul e luptă, foc şi sânge. Nu se trece la ei o încercare fără să fie cineva ucis, ori măcar rănit. Vă aduceţi aminte cum a fost chiar în prima zi la ei! Bătaie, nu glumă. Şi acum să scăpăm doar cu atât? Ha! Pe cine vor ei să păcălească? Se opri doar o clipă, cât să sară peste o groapă. – Sau se poate şi altfel. Poate Roland este în legătură cu ei, şi s-au înţeles să ne atragă în cine ştie ce capcană. Mmm… Mormăi o vreme. – Nu, nu merge! Dacii puteau să ne ia gâtul acolo, cu sau fără Roland. Dar ceva tot e ciudat. Că ne urmăresc, este limpede. Dar de ce? Oare nu s-a terminat „încercarea”? Privi către prietenii săi. Aceştia mergeau însă liniştiţi, fără să-l bage în seamă. – Da, lăsaţi-mă să vorbesc singur. Chiar nu vă daţi seama că e ceva ciudat la mijloc? Surdul se opri deodată, cu o faţă plină de uimire şi strigă: – Danee! E ceva ciudat la mijloc! Auzi! E ceva ciudat la mijloc! Apoi se întoarse către Mitu, înfuriat: – Bă… pliurdule! De când am intrat în Pădurea cea Mare, am avut vreo clipă în care să nu fie ceva ciudat „la mijloc”? Spune! Am avut? Mitu îl privi aiurit: – Ce-ai Surdule? Te pişcă strechea? Surdul urlă la el: – Tu răspunde-mi la întrebare! Am avut noi, de când am intrat în Pădurea cea Mare, vreo clipă de linişte

adevărată, vreo clipă fără ameninţări din umbră? Furia lui umplea pădurea. Mitu păru şi el gata să izbucnească. – Am avut – se auzi blând vocea lui Dan. Am avut, la schit. Surdul şi Mitu se întoarseră către el şi în clipa aceea furia lor se risipi. Dan stătea liniştit, cu colacul de frânghie şi traista pe umăr, cu fluierul în brâu. Nu mai avea nici sabie, nici arc, doar custura mică din brâu, care abia se vedea. Şi totuşi era atât de împăcat cu toate, că li se făcu ruşine. – Dane, mormăi Surdul, ar trebui să iei sabia mea. Eu am arcul, şi am şi sabia veche. Dan îi zâmbi cu dragoste. – Lasă, Surdule, că e sabia de la tatăl tău. Mitu spuse şi el: – Aşa e, Surdule, lasă. I-o dau eu pe-a mea şi gata! – Nu, Mitule – îl opri şi pe el Dan. Ştiu cât de mult ţi-ai dorit-o. Nu-mi trebuie. – Păi – zise nedumerit Mitu – cum o să te aperi la nevoie? – Nu vă am pe voi? – întrebă Dan liniştit şi porni mai departe. Cei doi se priviră uimiţi şi ruşinaţi şi îşi reluară şi ei drumul. Seara se lăsă destul de repede şi era tot mai frig. Nu aveau cu ce face focul, căci nu luaseră iască, amnar şi cremene. Şi chiar dacă ar fi luat, tot degeaba, căci focul i-ar fi pus pe daci pe urmele lor. Un pârâu se ivi în cale, şi Dan o porni prin apă la vale. Deşi apa era gheaţă şi le făcea picioarele sloi îl urmară fără o vorbă. Ştiau şi ei că e cea mai bună cale pentru a scăpa de urmăritori. Aceştia nu se vedeau, dar se simţeau undeva în spate. După o vreme, în care întâlniră câteva pârâiaşe ce sporiră apa prin care mergeau, un alt râuleţ se ivi în stânga. Dan porni pe el. După o vreme, porni iar către Munţii Albi. Apoi întâlniră alt râu, ce curgea şi el spre dreapta. O porniră iar prin apa rece ca gheaţa. * Era poate spre primele ore ale dimineţii. Mergeau de mult prin apa râului, iar picioarele le amorţiseră până mai sus de genunchi. Parcă auzind rugile doar gândite ale prietenilor săi, Dan o coti spre stânga, părăsind albia torentului de munte. Desigur, după culmea apropiată urmă altă vale, cu alt râu, dar Dan nu mai merse şi pe acesta. Acum o ţinea drept spre Munţii Albi, chiar dacă aceştia, ascunşi de pădurea deasă, nu se zăreau de fel. Ceea ce-i mira pe toţi era lipsa desăvârşită a vieţuitoarelor. Deşi îndeobşte Pădurea cea Mare mustea de viaţă, acum nu se vedea nimic. O umbră de moarte plutea printre asprele trunchiuri ale brazilor bătrâni. Şi nu era ceaţa, ceaţa care totdeauna se ridică în păduri spre dimineaţă. Era altceva, ceva destul de înspăimântător pentru a izgoni chiar şi cele mai fioroase fiare în cele mai neştiute ascunzişuri. Iar dacii, dacii se simţeau tot mai aproape, cu toate ostenelile lui Dan de a-i face să le piardă urma. Oare de la ei venea umbra morţii? Cum grăbeau către Munţii Albi, simţiră deodată cum umbra aceea fără nume creştea iute, gonind spre ei cu o iuţeală nemaivăzută. Nu era sunet, era ca un val de tăcere rostogolindu-se fulgerător peste pădure, încremenind totul, prăbuşindu-se peste ei. Dacii se iviră în spatele lor, pe culmea învecinată. Aveau feţele împietrite şi armele în mâini. Îi priveau cu o ură atât de limpede, încât nu mai era nevoie de cuvinte. Cei trei îi recunoscură îndată. Erau o parte dintre tinerii daci, luptători de frunte, pe care îi văzuseră la unele dintre concursurile şi antrenamentele cele mai grele. De ce această urmărire? De ce această ură? – Voi… – scrâşni unul dintre tinerii daci, cu un glas în care se amestecau nenumărate sentimente. Aveţi grijă să nu daţi greş, să nu ne batjocoriţi sângele. Dan căscă ochii uimit, şi Surdul şi Mitu la fel. – Fugiţi! – porunci cu putere tânărul dac.

Apoi şi el, şi ceilalţi, îşi încordară arcurile. Erau acum cu spatele spre cei trei, care dădeau înapoi încet, cu arcurile pregătite. Surdul văzu că dacii aveau un fel de arcuri din lemn ciudate, dar frumoase, din lemn puternic, dublu, ca şi când ar fi fost făcute din două arcuri de luptă împletite. Arcul lui! (Mai bine zis al lui Mitu, căci acum i-l dăduse acestuia.) Cerul senin, presărat cu stele, era locul spre care priveau tinerii daci. Şi umbra, care se apropia cu putere, împietrind totul în cale, se ivi acolo. Era o negură ciudată, o făptură nemaivăzută, un fel de nor de lână neagră, în care se răsuceau vârtejuri de întuneric deplin. Şi groază, multă groază se revărsa împrejur, îngheţând sângele în vine oricărei făpturi, oricât de curajoase. Dar nu şi dacilor. Gata de luptă, cu armele în mâini, stăteau în faţa creaturii întunericului la fel de neînfricaţi ca în faţa cerbilor sau a bivolilor. Şi săgeţile ţâşniră fulgerătoare din arcurile lor, înălţându-se nesfârşit către cer, urmate de alte şi alte săgeţi. Oare ce puteau face acele aşchii de lemn şi metal împotriva monstrului uriaş? Dar cei trei nu se întrebară aceasta. Surdul şi Mitu trăgeau şi ei săgeată după săgeată, către aceleaşi puncte cu dacii. Deşi ai fi zis că umbra cea neagră nici nu avea cum simţi săgeţile, de la prima care pătrunse în neguri izbucniră acolo zbateri şi zvârcoliri şi, după tăcerea de până atunci, îngrozitoare tunete. Era limpede că săgeţile rănesc făptura de întuneric. Şi trăsnete, trăsnete negre, începură să ţâşnească spre pădure. Dacii nici că se clinteau, deşi trăsnetele loveau tot mai aproape, iar apoi începură a-i izbi şi pe ei. Cădeau unul după altul, neclintiţi, zvârlind săgeată după săgeată către înalturi. Dar şi trăsnetele se schimbau, devenind tot mai luminoase; ba chiar şi în alcătuirea ciudată a creaturii de negură începură a se ivi fulgerele luminoase. Apoi începu să plouă. Dintr-o dată, făptura dispăruse! Doar o pătură subţire de nori, scuturând stropi de ploaie, se sfâşia în lungi caiere ca de lână, în lumina cu totul nouă a răsăritului de soare. Toţi dacii erau doborâţi. Dan alerga deja către ultimul căzut, cel care le strigase să fugă. Străbătu râpa dintre ei din câteva salturi lungi. – De ce?! – strigă el. De ce v-aţi jertfit pentru noi? Cei mai mulţi aveţi altă credinţă şi ne şi dispreţuiţi! De ce?! Deşi părea mort, cu ochii închişi, tânărul căzut şopti printre buzele arse parcă de o nesfârşită sete: – Poate aşa e. Dar sunteţi urmaşii noştri şi sunteţi şi nădejdea noastră. Rostul nostru este pe sfârşite. Al vostru nu se va sfârşi niciodată. Sigur, dacă… – şi pentru o clipă crezură că totul s-a sfârşit, că doar liniştea va mai răsuna, în locul acelui glas – …dacă vă veţi face datoria până la capăt. Dan se întoarse cu lacrimi în ochi către prietenii săi. Înţelegeau, abia acum, că ura din ochii dacilor nu era pentru ei, ci pentru ciudatul şi îngrozitorul duşman pe care, cu preţul vieţii lor, îl învinseseră. Şi durerea lor era sporită de judecata nedreaptă faţă de cei ce, dincolo de răceala lor firească, ştiuseră a fi mai mult decât prieteni pentru ei. Şi prietenii săi erau înlăcrimaţi, privind trupurile dacilor adormite pe cetina ruginie. Şi, dincolo de Surdul şi Mitu, strecurându-se printre brazii imenşi, Dan zări Drumul Trecătorii.

CAPITOLUL IX În care se merge mai departe şi apar şi câteva lămuriri, dar şi o poveste care-i tulbură adânc. De ce oare nu se mai miraseră? Pe Drumul Trecătorii stătea Prinţul Roland, ţinând caii lor. Îi privea liniştit, fără obişnuitul său dispreţ. – Hai, le spuse, avem treabă. Într-adevăr, aveau de îngropat dacii căzuţi în luptă. Desigur, ar fi fost multe întrebări de pus, dar nu aveau niciun chef acum. Lucrau în tăcere, săpând cu săbiile şi topoarele pământul cam pietros. Într-un târziu terminară treaba şi se urcară pe cai. Roland stătea pe calul lui Mitu, un cal alb, minunat de frumos, numit Nor. Şi acesta era de la daci. Îl văzuseră o dată, călărit de tarabostele care îi primise. Cădea o ploaie măruntă şi rece. Drumul Trecătorii mergea printre brazii uriaşi pe o cale şerpuită între stâncile şi culmile munţilor. Stâncile erau acoperite de muşchi gros, iar munţii aproape nu se zăreau din pricina brazilor. Când apărea câte-un loc mai golaş, se vedea că munţii sunt înveliţi în vălătuci de ceaţă. Cei trei îşi dădură seama că merg mult spre dreapta faţă de Munţii Albi. – Nu atingem Munţii Albi? – rupse deodată tăcerea Mitu. Vocea lui suna uscată ca iasca. – Nici vorbă, se auzi din spatele lui răspunsul prinţului pitic. După Munţii Albi vin spre dreapta Munţii Zagrei, apoi Munţii Modrului. Printre aceştia şerpuieşte mai departe spre Derala Drumul Trecătorii. Mitu, lucru neaşteptat la el, nu mai spuse nimic. În schimb vorbi Dan: – Oare nu vom avea necazuri la fortul spre care mergem? – Adică Fortul Brazilor – spuse piticul. De ce să avem necazuri? Dan dădu din umeri: – Doar am dispărut de atâta vreme în Pământul Dacilor. Şi am şi sărit câteva forturi din cele de pe Drumul Trecătorii. Roland păstră câteva clipe de tăcere, apoi răspunse încetişor: – Poate că nu vă daţi seama, dar aţi intrat de mult în legendă. Pentru cei din forturi sunteţi nişte eroi de

seamă, cu atât mai mari cu cât sunteţi nu din vremurile de demult, ci chiar de acum. Cei trei tăcură şi ei o vreme. Apoi Mitu întrebă ironic: – Noi suntem eroi? Vai de viaţa noastră! Şi tăcură iar. – Nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi – spuse piticul. Oricum, tinerii care s-au jertfit pentru voi de fapt plecaseră din Pământul Dacilor ca să vă ucidă. – De ce? – făcu mirat Mitu. Şi de ce, dacă au venit după noi ca să ne omoare, şi-au dat viaţa pentru noi? Roland oftă. – Voiau să vă omoare ca să vă ia fluierele. Li se părea că sunt mai vrednici decât voi să le păzească şi să îndeplinească misiunea voastră. – Şi de ce nu le-au cerut, în loc să vrea să ne omoare? – fu curios Mitu. Fu rândul piticului să dea din umeri: – Ce dac ar crede că un bărbat adevărat şi-ar lăsa aşa datoria, doar că i-a cerut cineva? Înţelegeau. Dacii nu-şi puteau imagina că i-ar fi făcut să renunţe la fluiere altfel decât învingându-i într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacă le-ar fi dat la cerere, le-ar fi putut de fapt ceda oricui. Era limpede, prin urmare, că dacii, chiar considerându-i mai slabi ca ei, nu i-ar fi putut crede atât de laşi încât să-şi abandoneze misiunea. Aşa că se hotărâseră să dea această luptă şi de aceea îi urmăriseră dincolo de hotarele ţinutului lor. – De fapt – spuse prinţul – nu suntem încă dincolo de hotarele lor. Tăişul Danului nu este marginea pământului lor. Poalele Munţilor Albi şi ale Zagrei sunt hotarul. Cei trei se mirară iar. – Dacii ni s-au părut destul de puţini. N-am fi crezut să aibă o ţară atât de întinsă. Roland zâmbi. Desigur, nu se vedea aceasta, cum stătea pitulat în spatele lui Mitu, dar se simţi în glas. – Între ce pare şi ce este poate fi mare deosebire. Desigur, dacii sunt tot mai puţini, şi poate nu peste multă vreme se vor stinge cu desăvârşire. Poate – şi zâmbetul din voce fu înlocuit de tristeţe –, poate chiar eu voi vedea acest sfârşit, înainte de sfârşitul meu. Dar câţi sunt, sunt mai mulţi decât aţi văzut voi, mult mai mulţi. Iar de vrednici, sunt vrednici destul pentru ţărişoara lor. Oricum, e atât de puţin faţă de ce-au fost… Cei trei nu mai spuseră nimic. Ştiau şi ei că în vremurile străvechi dacii stăpâniseră şi Derala şi Câmpinenii şi alte ţinuturi, până către marginile pământului. Pe atunci Pădurea cea Mare nu era aşa de netrecut ca astăzi, şi aceasta chiar din pricina vitejiei dacilor. Roland continuă: – Cât despre schimbarea hotărârii lor, doar Norul Morţii este pricină. – Norul Morţii, adică acea făptură ciudată pe care au învins-o dacii? – Da. Este una dintre cele mai temute făpturi. Chiar şi noi, cei din Pădurea cea Mare, ne temem de ea. Puţini sunt în stare să o înfrunte. Şi totdeauna înfruntarea cere jertfă. Dacii o ştiu prea bine. Şi ştiu că este o creatură a Răului, una dintre cele mai puternice, care foarte rar iese la iveală. Deci, au înţeles ei, dacă această făptură a fost trimisă după voi, înseamnă că sunteţi de fapt vrednici de misiunea voastră. Altfel erau trimişi ostaşi mai mărunţi ai Răului. – Ca Nălucile, murmură Surdul. – Ca Nălucile, încuviinţă prinţul. Sau ca acel diavol ce intrase în calul lui Mitu. Dan tresări. – Auziţi – spuse el, şi povesti cele întâmplate noaptea în Fortul Nerei. Credeţi că umbra aceea era diavolul izgonit din cal? – Nu, nici vorbă! – îl contrazise piticul. Aceea era altă făptură, deşi nu îmi dau seama care. – De ce era alta? – întrebă Mitu, cam supărat că nu-l putea vedea la faţă pe prinţ. – Simplu: dracii nu lasă umbre! Deci… – Roland îi lăsă pe ei să termine ideea. – Dacă lăsa umbră nu era diavol. Dar ce era? Piticul ridică încă o dată din umeri. – Nu ştiu. Poate o Nălucă, intrată cine ştie cum în fort, poate altceva. Dar ştiu că mult vă urmăreşte ura Răului, şi va fi tare greu să scăpaţi cu bine, cu toate rugăciunile părintelui. Se lăsă iar tăcerea. Ploaia cădea mai departe, măruntă şi rece. Norii cenuşii se lăsau tot mai jos şi cerneau înserare peste vârfurile brazilor. Totul era măreţ şi frumos, ca într-o poveste de demult.

După un cot al drumului se ivi undeva în faţă o pată albicioasă, abia zărită printre trunchiurile copacilor: Fortul Brazilor. * Fortul Brazilor avea zidurile – în chip neaşteptat – văruite. Peste pietrele mari şi grele – bolovani de munte aduşi cu multă trudă – se vedeau straturi de văruială acoperind şi piatra, şi pete ciudate, nedesluşite. – Din pricina întunericului – le spusese Roland – fortul trebuie văruit deseori. Mitu dădu să ceară lămuriri, apoi înţelese: nu era vorba de întunericul nopţii, când oricum nu e nimeni primit în fort; era vorba de întunericul brazilor şi al cerului deseori înnorat, care aducea noaptea chiar şi în zi. Albul fortului se arăta atunci călătorilor ca un far salvator. Iarna se curăţa de var pentru ca negreaţa pietrei să fie uşor de văzut de călători. Era o muncă destul de grea, dar soldaţii o făceau fără preget, ştiind că viaţa unor oameni poate atârna de aceasta. Cei patru au fost bine primiţi. Vestea despre ei se dusese demult, ca de nişte mari biruitori şi chiar „măcelari” ai Nălucilor. Se ştia şi că plecaseră la daci, cu cine ştie ce misiune de taină. Iar ivirea lor chiar aici era un prilej de mândrie pentru ostaşi. În Fortul Brazilor lumea se pregătea de iernat. Grămezi de lemn uscat erau pregătite pentru tăiere. Alte grămezi, mult mai mari, de lemn deja pregătit pentru ardere, se adunaseră în magaziile uriaşe. Dar nu le umpluseră nici pe jumătate. Ostaşii se oboseau mult la tăiatul lemnelor, iar trecătorii ajutau şi ei, după puteri. Hainele pe care le purtau toţi erau şi ele deja de iarnă. – De ce vă pregătiţi aşa devreme de iernat? – întrebă Mitu pe căpitanul fortului. Acesta îl privi oarecum nedumerit. Se vede că se aştepta ca „marele erou Mitu” – cum îl privea el – să ştie totul. – De fapt, nu e devreme, ci chiar prea târziu. Dincolo de Munţii Zagrei, nevăzuţi de ochi omeneşti, sunt Munţii Albi. De acolo vine iarna în aceşti Munţi ai Modrului în care aţi intrat. Iar vestitorul fără greş al iernii este un vânt rece, care aduce anume ploaie. – Adică aceasta. – Da. Anul ăsta a venit mai devreme ca de obicei, aşa că lemnul nu e nici la jumătate. – Şi cât ţine aici iarna? – întrebă, pe bună dreptate, Mitu. – Depinde tot de Munţii Albi – dădu din umeri căpitanul. Când este scurtă cinci luni, alteori şi şapte sau opt, depinde… uneori a ţinut şi optsprezece luni. E drept, foarte rar, dar s-a întâmplat. Vestea nu îi bucură pe cei trei. Să stea atâtea luni în Fortul Brazilor? – De ce să staţi? – se miră viclean Roland. Ce, pe timp de iarnă nu puteţi merge? Fu rândul celor trei să-l privească mirat. Apoi înţeleseră. – A – zise Mitu –, crezi că nu ştim chiar nimic? Nu prin Munţii Modrului se află Trecătoarea? Trecătoarea era numele dat Cheilor Drumului, un fel de pereţi înalţi şi drepţi de stâncă, singura trecere către cealaltă parte a Pădurii celei Mari. De la ea venea şi numele drumului – „Drumul Trecătorii”. Iarna zăpezile astupau Trecătoarea, făcând cu neputinţă călătoria. – Ba da, zise Roland. A spus însă cineva ceva de a merge pe Drumul Trecătorii? Cei trei se priviră cu ochii mari. – Măi, fraţilor – zise Mitu – ştiţi că are dreptate? Noi nu mai suntem legaţi de Drumul Trecătorii, ca ceilalţi. Chiar dacă nu suntem ai Pădurii celei Mari, nici departe de asta nu suntem. Roland râse. – E, nici chiar aşa! Eşti cam încrezut, Mitule! Acesta se supără: – Iar tu eşti încrezut de-a binelea. De când te cunosc şi până acum, tot cu nasul pe sus la fiecare întâlnire şi la fiecare vorbă. Prinţul se veselea ascultându-l pe Mitu: – Poate am şi de ce, Mitule. Eu sunt un prinţ al Pădurii celei Mari. Tu cine eşti? – Eu? Mitu din Şindriliţa! – spuse acesta cu mândrie.

– Da, făcu Roland. Copil de pripas, găsit la marginea drumului, lângă poarta bisericii, marele Mitu din Şindriliţa… Asta te face egalul meu? Mitu sări furios cu sabia în mână: – Asta mă face egalul tău! Şi sări asupra prinţului, ca să-l ucidă. Acesta sărea însă cu mare iuţeală, parcă zburând pe pereţii camerei în care se aflau. – Mitule – strigă Surdul – potoleşte-te! Nu avem voie să luptăm între noi în fort! Deşi cu flăcări în ochi, Mitu se opri. Se opri şi prinţul Roland, pe sobă, rânjind. – Nu este bine, prinţe, să vorbeşti aşa cu prietenul nostru! – îl mustră Dan pe pitic. Vrei să te urască? – Parcă-mi pasă mie de ura lui! – spuse piticul cu vechea lui aroganţă. Îmi pasă că e un prost care nu ştie să se stăpânească. Dacă la unul care i-a salvat viaţa de mai multe ori sare aşa pentru un cuvânt, ce va face când îl va ispiti un duşman? Deşi plin de furie, Mitu simţi că prinţul are dreptate. Vru să spună ceva, dar bubuiturile ce se auziră în uşă îl opriră: – Deschideţi acum, sau spargem uşa! Deschiseră. Un pâlc de soldaţi se îngrămădea la uşa lor. – Ce s-a întâmplat? Am auzit strigăte de luptă! Prinţul Roland sări de pe sobă pe uşa deschisă. – Ce să se întâmple, voinicilor? – glasul era plin de batjocură. Mai nimic. Povesteam din aventurile noastre şi ne-a luat un picuţ valul. Soldaţii priviră la prinţul pe care îl cunoşteau mai mult din legende, la cei trei care de asemenea intraseră în poveşti deja… Ce puteau spune? Puteau cere socoteală unor eroi pentru câteva cuvinte mai tari? Plecară rugându-i să fie ceva mai liniştiţi. Ba chiar unii întrebară dacă n-ar putea asculta şi ei din poveştile lor. – Mai târziu, mai târziu – spuse Surdul, închizând uşa în urma lor. Mitu părea că se liniştise, dar privirea lui era ciudată. Printre genele întredeschise părea a se strecura către Roland nu o privire, ci o pereche de săbii tăioase. Mintea lui ascuţită, pe care firea pătimaşă de multe ori o covârşea, începuse a lucra cu putere. – Prinţe – rosti el cu un glas parcă nu al lui – prinţe, totdeauna ai avut pricini pentru a vorbi. Ce ştii de mine? Sau, mai bine zis, ce ştii despre naşterea mea? Roland se strâmbă, surprins de întrebare. – Păi… – şi tăcu. – Hai, se băgă şi Surdul, acum ai vorbit, vorbeşte până la capăt. Fu nevoie de multă stăruinţă, dar până la urmă Roland îşi plecă fruntea, apoi începu cu una dintre ascunsele poveşti ale Pădurii celei Mari. * Se spune că în adâncul Pădurii celei Mari se află nişte munţi nemaivăzuţi: Munţii Albi. Aceşti munţi erau cândva inima vechii Dacii, iar între ei strălucea Muntele Cogaion, care era inima Munţilor Albi. Se mai spune, de asemenea, că aceşti munţi vor dispărea odată cu dacii. Căci aceşti munţi sunt făcuţi mai ales din cristal şi gheaţă, ca şi inima tăioasă a dacilor. Odată cu scăderea dacilor se topeşte şi gheaţa, până când Munţii Albi vor deveni nişte munţi aproape obişnuiţi, chiar dacă ceva mai înalţi decât cei din jurul lor. Dar Munţii Albi încă există, şi gheaţa şi cristalele lor sunt stavilă de netrecut pentru toţi străinii. Mai mult, atunci când ajungi la mijlocul lor, apar valuri de nori şi vânturi tot mai puternice, care spre înălţimi devin vârtejuri şi trâmbe înspăimântătoare, ce se înalţă până sus, sus de tot, acolo unde vârfurile Munţilor Albi întâlnesc Vântul Turbat. În aceste locuri înfricoşătoare trăiesc doar marii preoţi ai dacilor, cei care umblă printre nori, după cum li se spune, un fel de vrăjitori foarte primejdioşi. Ei au îmblânzit unele făpturi ale văzduhului, printre care şi balaurii de gheaţă şi balaurii de cristal. Aceste făpturi străvezii, care strălucesc în lumina soarelui precum

mii de curcubeie, au o mare putere, dar şi câteva slăbiciuni. Astfel, balaurii de gheaţă nu pot trăi în locurile calde, căci căldura îi distruge. La rândul lor, balaurii de cristal sunt creaturi de o putere înspăimântătoare, dar care au câteva puncte în care, dacă sunt loviţi, se sparg în ţăndări. Ocrotiţi de puterea acestor fiare, ca şi de asprimea neînchipuită a Munţilor Albi, cei care umblă printre nori au fost totdeauna la adăpost de oameni. Nici dacii obişnuiţi nu pot intra în aceşti munţi. Ei doar aduc la anume locuri de la poale laptele, brânza, untul şi mierea din care se hrănesc tainicii locuitori ai Munţilor Albi. Şi, la mare nevoie, primesc ajutorul acestora. În Munţii Zagrei locuieşte un trib dacic ascuns, de războinici înfricoşători, care se supune întru totul vrăjitorilor din Munţii Albi. Aceşti daci sunt prima apărare înspre în afară a Munţilor Albi. În acest ţinut înfricoşător a vrut să intre, primul între oamenii obişnuiţi, un tânăr din Derala. Ajuns la Fortul Brazilor, el nu şi-a continuat calea către Câmpineni, ci a intrat în adâncul Munţilor Modrului, obişnuindu-se cu Pădurea cea Mare şi căutând apoi calea către Munţii Zagrei şi apoi către Munţii Albi. Desigur, ştia şi el de primejdiile Pădurii celei Mari. Dar era un adevărat erou, un om puternic şi curajos. Aşa că a fost gata să le înfrunte. Chiar în prima noapte petrecută în Pădurea cea Mare a fost atacat de fiare înspăimântătoare. A luptat cu multă vitejie. A fost rănit, dar a câştigat, şi în zori şi-a continuat drumul. I-a întâlnit însă pe daci, care îl pândiseră toată noaptea. A luptat şi cu ei, cu cea mai mare vitejie. Până la urmă însă a fost copleşit. Plin de răni s-a prăbuşit în sânge. Dar nu murise! Uimiţi de vitejia lui, dacii nu l-au ucis, ci l-au luat într-un sat de-al lor. Şi, după ce s-a făcut bine, a devenit unul dintre ei. Numele său era…” – Novac! – sări Mitu, cu graba lui obişnuită. Prietenii săi îl priviră mustrător, căci întrerupsese firul poveştii. – Da, spuse Roland. Numele său era Novac. Deşi primit între daci Novac nu-şi uitase gândul cel dintâi. S-a prefăcut, deci, a deveni ca unul dintre ei. Ba, după o vreme, s-a şi căsătorit cu una din fiicele lor, o fecioară numită Orolea. Aceasta era foarte curajoasă, ca toate fetele dacilor. Dar şi foarte îndrăgostită de Novac. De aceea l-a sprijinit în planul său ascuns. Căci Novac voia cu tot dinadinsul să ajungă în Munţii Albi. Cei care duceau mâncare la poalele Munţilor Albi erau oameni de mare încredere, care îşi dovediseră credinţa şi vitejia în multe lupte. Novac a luptat şi el. Şi împotriva Nălucilor, şi în luptele cu uriaşii, şi în cele cu urşii negri, cu strigile, cu vârcolacii, cu Fiii Tăcerii, cu Ielele, cu piticii negri, cu Poporul Alb… Chiar şi cu Norul Morţii a luptat. Şi a trăit. Căci, chiar şi acolo unde toţi ceilalţi mureau, Novac trăia. Aşa a câştigat tot mai mult respect. Şi el, şi Orolea, care l-a însoţit în multe lupte şi l-a ajutat totdeauna. Şi el o iubea şi o apăra mereu.” Roland tăcu pentru o vreme. Era deja noapte, o noapte foarte întunecată, din pricina norilor. Focul ardea în sobă, nu atât pentru frig – încă nu destul de mare pentru pitic şi cei trei – cât pentru lumina sa plăcută. După o vreme, dacii au căpătat încredere în Novac. E drept, s-ar fi cuvenit să se mire de faptul că el scăpa mereu cu viaţă, chiar şi unde fraţii lor mureau. Dar se mai întâmplase aşa la ei cu mulţi viteji. Desigur, dintre ai lor, nu din cei primiţi. Dar se vede treaba că dacii nici nu-şi mai dădeau seama că Novac nu era prin naştere şi creştere de-al lor.” Roland se opri iar, dând din cap. – Cred că ştiţi povestea asta, nu? – Da, am mai auzit-o – încuviinţă Mitu. Surdul sări: – Auzi, lasă-l să povestească mai departe! Prinţul zâmbi: – Dacă vreţi… Dar, de vreme ce aţi mai auzit povestea, nu o să mai istorisesc toate luptele şi încercările prin care a trecut Novac.

Dan şi Surdul îl priviră pe Mitu cu supărare: cine ştie ce lucruri noi ar fi putut afla despre Novac de la pitic! Vântul şuiera la fereastră tot mai aspru, aducând miros de iarnă. „După mai mulţi ani, pentru daci Novac devenise unul dintre vitejii lor, ba chiar unul dintre eroii lor. De aceea, a primit şi el cinstea de a duce mâncare la poalele Munţilor Albi. Această cinste el o lăudase totdeauna la alţii, dar nu o ceruse niciodată pentru sine. De aceea şi dacii se gândiseră că se va bucura foarte tare primind însărcinarea, şi o va îndeplini pe de-a-ntregul. Novac, însă, nu s-a bucurat chiar aşa de tare.” – Asta, zise Roland, cred că nu ştiaţi. „Novac nu s-a bucurat chiar aşa de tare, căci se întâmplase ceva negândit de el: soţia rămăsese grea. Un copil urma a se naşte, copilul lui Novac şi al Orolei.” Mitu tresări fără să vrea, dar nu spuse nimic. „Totuşi Novac îşi urmărea de prea multă vreme ţelul pentru a putea renunţa la el. Înainte de a pleca, a făgăduit Orolei că, de va trăi, se va întoarce la ea spre a fugi împreună departe de puterea dacilor, undeva în Derala sau Ocland, ori chiar în îndepărtatul ţinut al Voziei. Orolea se temea însă foarte tare de puterea celor ce umblă prin nori. „Ne vor putea găsi oriunde” – i-a spus ea. Dar n-a avut putere să i se împotrivească mai mult. Îl iubea şi îl admira prea tare. Novac a plecat să ducă mâncarea. Trebuia să meargă pe jos, fără altă armă decât o bâtă, fără alte haine decât un singur rând, fără mâncare la el sau alte lucruri. Doar sacii cu brânză şi cu burdufuri cu lapte şi miere, care erau o povară grea. Noapte de noapte a trebuit să lupte cu fiarele Pădurii celei Mari. Ba a avut de înfruntat şi unele făpturi ale Răului, care totdeauna apăreau în apropiere de Munţii Albi. A trecut peste toate, mergând tot mai departe. La început ca un nor încremenit, apoi ca un amestec de lână albă şi scânteieri de curcubeu, Munţii Albi se vedeau tot mai mari, tot mai aproape. Şi Novac se umplea de putere şi bucurie, căci se apropia de ţelul său. Totuşi, de ce voia Novac atât de mult să meargă în aceşti munţi înspăimântători? Ei bine, pentru o… copilărie. Se pare că în pruncie fugise o dată de acasă. Şi s-a lipit într-ascuns de o caravană de negustori, pitindu-se într-un sac în care ar fi trebuit să fie bulgări de sare. A ajuns astfel la Cetatea Arnota, chiar la capătul dinspre Derala al Drumului Trecătorii. Aici a auzit, ascuns fiind în sac, cuvinte de taină, schimbate nu se ştie de cine, în care se vorbea despre diamantele ce încununează Cogaionul. De atunci voia cu tot dinadinsul să vadă acele diamante minunate, mai mari decât un om. Sigur, nu avea cum să le ia cu el. Erau prea mari şi prea grele, chiar dacă n-ar fi fost primejdiile Munţilor Albi. Dar voia să le vadă şi gata. De multe ori oamenii cad în asemenea patimi, distrugându-şi viaţa pentru cine ştie ce curiozitate sau poftă măruntă. De aceea se şi zice în popor atât de des „curioşii mor repede” sau „ai grijă ce pofteşti că s-ar putea să primeşti”. Ei bine, cu toată vitejia şi înţelepciunea lui, Novac era stăpânit de-o asemenea poftă sau curiozitate. Aceasta îl mâna către Munţii Albi. Şi pe măsură ce simţea tot mai bine răceala şi puterea lor, pofta sa creştea şi ea, mistuindu-l tot mai tare. Eee, ce s-a întâmplat mai departe ştiţi şi voi, că doar aţi mai auzit povestea. Novac a lăsat mâncarea, dar în loc să plece s-a ascuns, destul de departe pentru a nu fi simţit, dar destul de sus pentru a putea vedea. Şi a văzut pe unul din marii preoţi ai dacilor venind pe un balaur de cristal şi luând ca pe nimic sacii aduşi de el, alături de care erau şi alţi saci, aduşi de alţi daci în alte locuri. A văzut şi cum s-a înălţat balaurul de

cristal pierind în depărtări. Era un balaur mic, având doar două capete, dar pentru el era uriaş. Şi scânteierile lui minunate îl vrăjiseră. A urcat pe munte. Era un munte golaş, numai stâncă. Şi o stâncă fărâmicioasă, foarte greu de urcat. Dar, ca totdeauna, a izbândit. Apoi a coborât dincolo şi a ajuns cu adevărat la poalele Munţilor Albi. Se înălţau nesfârşiţi, tot mai sus, până în ceruri. Dar între el şi primele povârnişuri de gheaţă, zăpadă şi cristal stătea un mare torent. Vedeţi voi, dacii trimit mâncarea primăvara, când se topeşte zăpada. La acea vreme, din Munţii Albi curg şuvoaie ce se unesc în ape atât de mari, încât uneori umplu cu totul văile munţilor din jur şi doboară în calea lor păduri întregi. Un astfel de râu uriaş, cât un fluviu, tăia acum calea lui Novac. Şi nu avea cu ce să-l treacă. Atunci el a făcut încă un lucru nebunesc, aşa ca în multele sale bătălii. A mers în susul apei cât de mult a putut, până când un perete de piatră i-a tăiat calea. Cu multă greutate, s-a căţărat pe el până sus şi a văzut că din Munţii Albi ţâşnea o apă uriaşă. Aceasta se izbea de zidul de stâncă şi se despărţea în două laturi, curgând mai departe de-a lungul poalelor munţilor. Deci nu se putea trece nici pe-o parte, nici pe cealaltă. Şi atunci Novac a făcut acea nebunie de care am spus. Adică? S-a aruncat în apă şi a început să înoate spre celălalt mal. Valuri nenumărate îl acopereau, vârtejurile îl trăgeau în adânc, stâncile îl loveau neîncetat, dar el înota mereu, cu putere, tot înainte. Nu foarte departe de unde întâlnise el prima dată torentul era o cădere mare de apă. Acolo n-ar fi avut nicio scăpare. Deşi zgomotul torentului era foarte mare, urletul căderii începuse a-l acoperi. Novac a ştiut că i se apropie sfârşitul şi a început să lupte poate ca niciodată până atunci. La câţiva paşi de cădere a izbutit să prindă un colţ de stâncă pe care s-a suit. De pe el a sărit pe altul. A alunecat, dar s-a prins de piatră, s-a suit iarăşi şi a sărit din nou. Şi a ajuns pe celălalt mal. Aici era atât de frig, încât îi ieşeau din gură fuioare de aburi.” Şi lui Roland îi ieşeau din gură fuioare de aburi. Parcă urmând povestirea, ploaia se schimbase într-o lapoviţă ce amesteca picături mărunte şi reci, bobiţe de gheaţă şi fulgi mici. „Novac a început îndată să urce Munţii Albi. Altul, în faţa măreţiei munţilor ar fi rămas încremenit. Ori s-ar fi descurajat cu totul. El însă nici nu a stat să privească munţii, ci a început pe dată să se caţere. A fost nespus de greu! Erau locuri în care trebuia să urce pe gheaţă, locuri în care mii de cuţite de cristal împiedicau trecerea. Erau prăpăstii adânci, peste care punţi de gheaţă formau poduri de multe ori amăgitoare, gata să se prăbuşească. Erau vânturi tot mai reci şi tot mai puternice. Şi, mai ales, era tot mai frig. Încă înainte de a ajunge măcar la un sfert din urcuş se făcuse noapte. Nu s-a oprit. A mers mai departe, cu un singur gând: să ajungă în vârf, pe Cogaion. Noaptea a adus cu sine un frig şi mai aprig. Aburul care ieşea din gură şi nări se transforma îndată în fulgi mărunţi de nea, iar spre dimineaţă se aşeza pe barbă şi mustaţă sub formă de chiciură, iar mai apoi ca ţurţuri de gheaţă. Chiar şi sângele din răni îngheţa îndată ce ieşea la aer. Iar muntele… Muntele devenea tot mai drept, tot mai neted, tot mai greu de urcat. Şi vânturile erau tot mai puternice.” Prinţul verde oftă adânc. Apoi tăcu o vreme, ca şi cum s-ar fi uitat la urcuşul acela eroic şi îngrozitor totodată. „Oricine altcineva ar fi fost mort de mult. Tăiat de cristale şi colţuri de gheaţă, prăbuşit de pe amăgitoarele poduri de zăpadă, alunecat în prăpăstii, smuls de vânturi şi zdrobit în adâncuri… Atâtea şi atâtea chipuri de a muri, atâtea şi atâtea capcane. Dar nu şi Novac. El a mers mai departe, folosind cu iscusinţă vânturile astfel încât acestea, bătându-i din spate, să-l lipească de munte în loc să-l smulgă. Nici ceaţa cea mai deasă, adusă de trecerea norilor peste ei, nu-l făcea să şovăie. Părea să nu simtă gerul sau umezeala, oboseala, foamea ori setea. Se făcuse ziuă şi urca tot mai mult, fără oprire. Iar s-a făcut noapte şi iar zi. Urcuşul părea că nu se mai termină. Dar Novac nu se uita spre vârf, nici în vale. Se uita doar unde va pune din nou mâna sau piciorul. E drept, nici mâna lui nu mai arăta ca o mână omenească, ci ca un fel de cârlig înnegrit şi îngheţat. Nici piciorul, de pe care încălţările fuseseră de mult sfârtecate de colţi ascuţiţi, nu mai arăta ca un picior omenesc, ci ca o gheară ciudată, încremenită şi întunecată. Poate nici chipul său nu mai era omenesc. Gura era aproape cu totul acoperită de gheaţă, la fel sprâncenele, iar pielea era şi ea înnegrită de ger.

Dar spre sfârşitul celei de-a doua zile, trecând de Vântul Turbat şi de toate piedicile muntelui, spre sfârşitul celei de-a doua zile, Novac şi-a împlinit visul: a ajuns pe Cogaion. Deasupra norilor şi vânturilor, într-un aer atât de rar şi curat încât abia putea respira, pe un platou drept ca o oglindă, nouă diamante mai mari decât un om înconjurau un cerc de piatră cenuşie, Cercul Sacru al dacilor. Ceva mai departe se vedeau adânciturile ce duceau către sălaşurile din adâncul muntelui unde se adăposteau călugării umblători printre nori. Dar Novac avea ochi doar pentru diamante. Şi acestea, în razele apusului, străluceau cu o strălucire nemaivăzută, în mii de mii de mii de culori, într-o frumuseţe de nedescris.” Roland se opri iar. Afară începuse să ningă cu fulgi mari şi mulţi, mulţi de tot. Focul care ardea în sobă arunca umbre ciudate pe pereţi. Trecu multă vreme, în tăcere, până când Mitu, cu glasul sugrumat, rupse tăcerea: – Şi? Mai departe? Roland nu răspunse imediat. Parcă i-ar fi părut rău să vorbească.– Mai departe? Nu-ţi dai seama? Când, oprit din urcuşul său atât de greu, dar care-l şi apărase de ger, Novac a stat să privească marile diamante de pe Cogaion, frigul l-a transformat îndată în sloi de gheaţă. Preoţii dacilor au dat îndată veste despre trădarea lui. Asemenea trădare se pedepseşte mai aspru decât gândiţi: întreaga familie a trădătorului este ucisă. Dar Orolea nu era o fiştecine. Aşa cum luptase pentru bărbatul ei a ştiut să lupte şi pentru copilul ei. De îndată ce Novac plecase în drumul către Munţii Albi ea s-a retras în casa ei, ieşind tot mai rar. Sătenii nici nu şi-au dat seama când a plecat din sat către un loc pe care îl aveau ca adăpost ea şi Novac. De acolo putea vedea până departe. Şi a văzut, într-adevăr, când s-a pus foc locuinţei pe care Novac şi ea şi-o ridicaseră. A înţeles îndată ce se întâmplă. Ştia că va fi căutată. Şi a fugit. A fost o luptă foarte, foarte grea. A avut de străbătut adâncuri ale Pădurii celei Mari care sunt primejdioase chiar şi pentru un dac, dar pentru o femeie însărcinată! Şi totuşi a răzbit! Prin câte lupte a trecut, urmărită şi de daci şi de nenumăratele umbre ale Pădurii, nici măcar Pădurea nu poate spune. Dar a ajuns la marginea Pădurii celei Mari, unde a născut un copil. Înfăşurat în ultimele zdrenţe pe care le avea l-a dus, aproape oarbă şi sfârşită de puteri, până în primul sat în care a izbutit a ajunge. Iar acolo, în pragul bisericii, s-a prăbuşit, fără a lovi însă copilul pe care şi în moarte a reuşit să-l apere. Iar se lăsă liniştea. De câteva ori Mitu deschise gura, dar nu izbuti să scoată niciun sunet. În ochi îi licăreau lacrimi, care începură deodată să curgă pe obraji parcă prin propria lor putere. În cele din urmă, cu un glas aproape stins şi plin de nesfârşite regrete, Dan întrebă: – Este mama lui Mitu? Roland încuviinţă din cap. Surdul îl luă de umeri pe Mitu, cu un gest atât de firesc încât acesta primi îmbrăţişarea. Ca de la un frate mai mare. În noaptea aceea niciunul n-a dormit.

CAPITOLUL X În care nu se întâmplă nimic. Sau… In dimineaţa de după povestirea piticului cei trei au fost atât de încruntaţi, că nimeni din fort n-a îndrăznit să-i întrebe ceva. Şi nu că n-ar fi dorit! Mulţi ar fi vrut să asculte povestiri noi, cu isprăvile săvârşite de cei trei împotriva Nălucilor, ori la daci, ori poate în altă parte. Şi cine ştie câte alte lucruri ştiau aceşti eroi. Dar, cum se întâmplă cu eroii câteodată, erau în această zi aşa de înneguraţi că, după cum am zis deja, nimeni nu a cutezat să-i tulbure. Cu toate acestea, cugeta Roland, ar fi trebuit să fie bucuroşi: pe de-o parte, Mitu îşi aflase obârşia, iar acum putea fi mândru că este fiul unor eroi; pe de altă parte, aveau o pricină de mulţumire în plus pentru că scăpaseră cu bine de daci. Dacă ar fi ştiut aceştia cine e Mitu, n-ar fi ieşit viu din hotarele lor. Cei trei prieteni păreau însă mai curând supăraţi decât mulţumiţi. Poate şi povestitorul povestise prea bine. Sau poate dragostea lor de părinţi era atât de mare încât nu ţinea seamă de trecerea timpului… Prinţul nu putea să-şi dea seama care era adevărul, deşi de obicei era foarte priceput în înţelegerea oamenilor (sau cel puţin aşa credea el). Dar dacă piticul verde era nedumerit de purtarea lor, pe seară se îngrozi de-a binelea: cei trei vorbeau despre un urcuş pe Cogaion, pentru a aduce înapoi trupul lui Novac. – Sunteţi cu totul nebuni! – strigă supărat prinţul. Nu vă e de-ajuns că abia aţi scăpat cu viaţă din Ţinutul Dacilor, acum vreţi s-o căutaţi cu lumânarea? Nu vă daţi seama că nu aveţi cum reuşi? Dan îl privi cu o răceală asemănătoare celei din privirile dacilor: – Poate ai dreptate în toate, dar trebuie să facem aceasta. – Şi cum vă gândiţi, isteţilor, să urcaţi pe Cogaion fără să îngheţaţi, ba să şi veniţi înapoi cu trupul lui Novac? – Cu arcul – răspunse Surdul. Cum altfel? Piticul înţelese. Aşa cum făcuseră leagănul la Tăişul Danului, la fel puteau urca pe Cogaion. E drept, aveau nevoie de multă frânghie, multe săgeţi, mult curaj şi, se-nţelege, mult noroc. Dan şi Surdul puneau la cale toate amănuntele, chiar şi cele privind o posibilă întâlnire – şi, prin urmare, luptă – cu cei ce umblă prin nori şi balaurii lor.

În chip surprinzător, Mitu, cel mai vorbăreţ, era foarte tăcut. În loc să ia parte la discuţie, stătea alături îngândurat, ascuţindu-şi sabia. – Mitule, făcu prinţul, nu-ţi dai seama că nu e bine? – Nu-nţelegi, sări Surdul iar, că nu-i vorba de bine sau ne-bine? Trebuie s-o facem şi gata. – Asta este, prinţe! Dacă vrei, poţi să spui că nu ne cunoşti – făcu Dan cu o voce uscată. Piticul ridică mâinile în sus, luându-se de cap cu un gest foarte caraghios. Dar nimeni nu zâmbi. Privind la munca lui Dan şi Surdul, Mitu clătina din cap îngândurat. – Ce e, Mitule, am uitat ceva? – făcu Surdul mirat. Acesta dădu din cap a încuviinţare. – Ce? – se uimi şi Dan. – Să gândiţi, fraţilor, să gândiţi. Prinţului îi veni să-l îmbrăţişeze, dar se stăpâni. Dan şi Surdul îl priveau pe Mitu cu gura căscată. – Cum, fraţilor, să faceţi voi una ca asta? Înţeleg s-o fi făcut eu, aşa zănatic cum sunt. Dar voi? Credeam că aveţi mai multă minte. – Ce vrei să zici, Mitule!? – făcu Surdul aproape supărat. – Avem noi vreme de prostii d-astea? – Acum chiar că nu te mai înţeleg deloc! – spuse Surdul chiar supărat. Cum, să îl luăm pe tatăl tău, ca să-l îngropăm creştineşte, e prostie? – Dar ce e? Întâi, că se pare că nici nu era creştin. Aşa că nici n-aveţi cum să-l îngropaţi creştineşte. Apoi, el şi-a dorit să ajungă pe Cogaion, şi acolo şi este. Ce treabă aveţi voi să-l aduceţi aici? Şi, mai mult decât toate, asta trebuie să facem noi acum? Să umblăm după morţi? Aţi uitat care este chemarea noastră? Aţi uitat câţi au murit deja, fie ca să ne oprească, fie ca să ne ajute? Avem timp de plimbări în Munţii Albi? Roland se umfla mai ceva ca o broască, şi cum se opri Mitu izbucni: – Aşa! Bine! Aşa! Uite cum gândeşte un bărbat, măi gândacilor! Aşa, Mitule, aşa! Dan şi Surdul, după ce-l priviseră pe Mitu uimiţi şi chiar supăraţi, se ruşinaseră de cuvintele lui; dar nu putură rămâne serioşi. Piticul verde era prea hazliu. Şi începură să râdă toţi. Sunt întâmplări nenumărate la care iau parte mulţi oameni, şi care nu îi apropie cu adevărat niciodată. Dar sunt şi altele, mai rare, care apropie şi unesc. Până acum prinţul fusese un străin pentru ei. De acum înainte aveau să rămână prieteni pentru totdeauna. Iar legătura şi dragostea dintre cei trei crescuse acum şi mai mult. Şi crescuse mult şi respectul lui Dan şi Surdul pentru Mitu care, într-o clipă aşa de grea pentru unul care fusese o viaţă întreagă orfan, se arătase atât de tare şi matur. * Deşi n-aveau să uite niciodată de Munţii Albi şi de Novac, cei trei ştiau acum că trebuie să se pregătească pentru a merge mai departe pe drumul lor. – Puteţi să staţi aici până la primăvară – le spusese Roland. Iarna, în Munţii Modrului, nu-i prea sănătos să umbli. Într-adevăr, în doar două zile, iarna pusese stăpânire pe Munţii Modrului. Deşi nu părea cu putinţă, piticul îi asigurase că dincolo de zare, înspre Valea Nerei, era tot toamnă, iar zăpada nici nu era încă aşteptată. Aici însă neaua acoperise totul, iar nămeţii de pe Drumul Trecătorii erau mai înalţi ca un om călare. – În ce fel se poate totuşi trece dincolo? – întrebă Mitu. – E foarte greu, recunoscu prinţul pitic dând din umeri. Nici noi nu o facem decât la mare nevoie. Poate este mai bine să zăboviţi aici o vreme. Până la urmă, chiar aveţi trebuinţă de odihnă. Doar v-aţi ostenit atâta, de la Fortul Nerei şi până acum… Cei trei erau îngânduraţi. Deşi piticul era atât de dispreţuitor faţă de ceilalţi oameni, de la povestea despre Novac se purta altfel cu ei. Aşa că, de această dată, nu se mai îndoiau de cuvintele lui, ca în trecut. Şi chiar înclinau spre a rămâne la Fortul Brazilor peste iarnă. Dar Dan mai avea o nedumerire: – Totuşi, ce a fost cu umbra de la Fortul Nerei? Piticul verde se văzu nevoit să recunoască sincer că într-adevăr nu ştia despre ce era vorba. – Mă tem, zise Dan.

Şi tăcu. Toţi îl priviră cu atenţie. – Mă tem să stăm aici. În Pădurea cea Mare sunt multe puteri primejdioase. Noi n-o cunoaştem bine. Ne-am descurcat, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu cele întâlnite până acum. Aşa cum se întâmplă de multe ori în viaţă, nici nu a fost meritul nostru că am scăpat cu bine din unele primejdii. Ne-au apărat strigile, ne-a ajutat părintele, ne-a ajutat prinţul Roland, ne-au ajutat dacii, ne-au apărat forturile, ne-au apărat cu viaţa lor tinerii daci… Am avut mult ajutor. Să nu uităm asta şi să nu uităm că misiunea noastră e foarte grea. Ar fi mai bine să ieşim din Pădurea cea Mare cât mai repede. Mitu interveni: – Ai dreptate, Dane, în multe din ce zici. Dar nu sunt de părere să plecăm. Puterile de care spui sunt primejdioase mai cu seamă în afara zidurilor forturilor. Aici suntem apăraţi mai mult ca oriunde. Şi dacă Prinţul Roland zice să zăbovim, eu cred că-i bine să-l ascultăm. – Şi eu cred la fel, spuse Surdul. Dan îşi aplecă fruntea, îngândurat. – Bine, dacă ziceţi voi… Roland îşi plecase capul, lăsându-i să hotărască singuri. Dar în ochi îi lucea o lumină ciudată, tristă, blândă şi bucuroasă în acelaşi timp, cam ca a unui părinte care îşi vede copiii crescând tot mai mult. * După câteva zile, în ciuda zăpezii mari, o caravană venită dinspre Ţinutul Câmpinenilor, istovită de greutăţile drumului, sosi în poarta fortului. După mărturia negustorilor, jumătate din caravană fusese distrusă în noaptea dinainte, pe care fuseseră siliţi a o petrece în Pădure. Doi urşi bruni, gigantici, sfâşiaseră câte un catâr şi-i luaseră cu ei. Apoi o haită mică de lupi, doar doisprezece, dar lupi adevăraţi, cât măgarii, atacaseră caravana deja obosită şi lovită de atacul urşilor. Negustorii şi însoţitorii lor luptaseră cu vitejie, dar alţi cincisprezece catâri şi doi dintre cai fuseseră ucişi, pe lângă cei trei oameni răpuşi de colţii fiarelor. Luptând şi retrăgându-se către Fortul Brazilor toată noaptea, negustorii izbutiseră acum a ajunge la liman. Ceea ce îl miră însă pe Dan fu numărul mare al oamenilor. Chiar cu patruzeci de catâri şi doisprezece cai, cât părea a fi avut la început caravana, tot nu putea înţelege să fi fost aproape şaptezeci de oameni, cu tot cu femei şi copii. De obicei negustorii călătoreau călare, iar catârii sau măgarii erau doar pentru poveri. Neguţătorii răspunseseră însă mirării arătând că mulţi dintre oamenii care erau cu ei nu erau negustori, ci călători dornici a trece şi a se aşeza pentru totdeauna în Derala. Dorinţa lor era uimitoare, nu pentru că exista – mulţi câmpineni erau atraşi de istorisirile despre Derala – ci pentru că fusese şi pusă în practică. Din câte se ştia în fort, niciodată un grup atât de mare nu pornise pe Drumul Trecătorii spre a se muta în Derala. Mai curând veneau cei din Derala în Câmpineni, spre a scăpa de feluriţii năvălitori din răsărit şi nord. – Se schimbă vremurile, zise Mitu către Roland, ca şi cum ar fi fost de-o vârstă. Iar piticul încuviinţă, fără să-şi dea seama de hazul clipei.

CAPITOLUL XI Şi Umbrele au sfârşit. Noaptea se lăsă devreme, chiar mai devreme decât ar fi trebuit pentru sfârşitul toamnei, căci norii întunecau totul. Deja după-amiaza părea seară, iar seara noapte de-a binelea. Cei trei se simţeau, fără vreo pricină anume, mai obosiţi ca niciodată. Şi tocmai acum Roland era pus pe vorbărie. El, care totdeauna privea de sus pe toţi şi căruia îi smulgeai cuvintele cu cleştele, acum vorbea, şi vorbea, şi vorbea… Despre marile adâncuri unde sunt mulţime de pitici care lucrează neîncetat şi adună comori nesfârşite; despre lacurile nopţii, pe care stelele nu le văd niciodată, aflate în sânurile neştiute ale munţilor şi unde scânteiază vietăţi minunate; despre viteji din vechime veche, cei mai mulţi cu totul necunoscuţi celor de astăzi şi despre care doar bătrânii pitici, având şi peste nouă sute de ani, mai ştiu; despre făurari iscusiţi, care au făcut arme şi armuri cum nu mai sunt… Tot felul de lucruri nemaipomenite, să tot asculţi. Şi toate acestea acum le povestea piticul, când ochii celor trei abia mai puteau sta deschişi. Ameţit de somn, Dan simţi totuşi o nelinişte crescând în adâncul sufletului, tot mai mare şi mai neguroasă. De ce se purta piticul atât de ciudat? Era roşu la faţă şi agitat, vorbea întruna şi se uita la ei cu ochii plini de rugăminţi. Ce-i ruga? Nu-şi putea da seama. Îi era prea somn. Dar de ce îi era atât de somn? De ce? Şi atunci, prin ceaţa care îi acoperea ochii şi gândurile, Dan îşi aminti. * Era copil pe atunci. Privise Pădurea cea Mare toată amiaza, în vreme ce vacile păşteau liniştite pe islaz. Spre seară plecase către sat, cu ea în gând. Şi, parcă răspunzând la gândul lui, la Cruce găsise pe Moş Toma şi Moş Andrei, care povesteau despre Năluci şi o caravană de negustori. Aceştia erau încrezători în puterea lor, căci aveau tot felul de arme şi de luptători plătiţi din Derala şi Ocland. Şi mai erau şi mulţi. Atât de mulţi, încât abia puteau fi adăpostiţi de forturile din drum. Dar între Turnul Morţii şi Fortul Trecătorii, pe ultimele zile de drum către Câmpineni, nu există fort, ci doar adăpost, un adăpost ce nu putea cuprinde o caravană atât de mare. De obicei pe această bucată de drum caravanele mari se împart pe bucăţi, plecând doar câţi se pot ascunde în adăpost în vremea nopţii. Negustorii erau însă foarte mândri de

puterea lor, aşa încât au hotărât să stea în acea noapte, penultima a călătoriei – credeau ei – lângă adăpost, la lumina focurilor şi sub apărarea armelor. S-au mai lipit de ei – şi Dan tresări la această amintire – şi câţiva călători amărâţi, ce plecaseră mai de dimineaţă din fort şi pe care caravana îi ajunsese din urmă. Dar în acea noapte toţi cei din caravană – şi Dan tresări iar amintindu-şi aceasta – toţi cei din caravană au adormit. Iar Nălucile au venit şi i-au ucis pe toţi. Şi s-a văzut atunci că cei găsiţi pe drum nu erau oameni, ci tot Năluci. Scăpase doar un copil, care se ascunsese în adăpost în joacă, şi care nu fusese furat de somn, astfel încât a văzut toată grozăvia. * Dan sări în picioare. – Treziţi-vă, nebunilor! Treziţi-vă! – şuieră el. Piticul, roşu la faţă şi cu ochii aproape înlăcrimaţi suspină adânc, uşurat. – Ce-e e-e… bolborosi Mitu, cu ochii împăienjeniţi de somn? Surdul ridicase uşor capul, încercând ameţit să se dezmeticească. – Nălucile, şopti aspru Dan. Într-o clipită somnul dispăru din ochii celor doi prieteni. Iar în clipa următoare erau deja gata de luptă. – Nu vă aduceţi aminte, le spuse Dan, de caravana cea mare ucisă lângă adăpostul dinspre Culmea lui Coroi? Cei doi holbară ochii: – Străinii! Dan încuviinţă din cap. Era limpede că străini erau de vină pentru somnul ciudat ce-i cuprinsese. Privi dintr-o parte şi din alta afară, aşa încât să nu poată fi văzut. Norii erau subţiri, şi ceva din lumina stelelor şi lunii străbătea prin ei, oglindindu-se în albeaţa zăpezii. Aşa că Dan văzu. Văzu că toţi paznicii dormeau lângă oalele cu jar şi armele căzute din mâinile amorţite. Iar lângă poalele turnului lor un fel de mişcare a zăpezii îl făcu să îşi dea seama că Nălucile veneau chiar către ei. – Pe noi ne caută! – făcu el cu mirare, dar şi cu un fel de bucurie. Până la urmă, dacă ei erau cei urmăriţi şi dacă izbuteau să ucidă Nălucile, poate cei din fort aveau să scape cu viaţă. Sau măcar o parte din ei. Se retraseră în unghere diferite, pregătindu-şi armele. Piticul, băgară ei de seamă, dispăruse. Dan se miră, dar îşi aminti de tulburarea lui şi de vorbăria neîncetată cu care încercase a-i ţine treji. Într-un fel chiar îi reuşise asta, căci chiar purtarea lui ciudată îl făcuse pe Dan să îşi amintească despre întâmplarea cu caravana cea mare. „Se vede, gândi Dan, că nu are voie să lupte pe faţă cu făpturile Pădurii pentru noi, care suntem din afară”. Tresări. Ivărul uşii se mişcă abia văzut şi fără nici un sunet. O lucire mică, abia văzută, îl făcu pe Dan să înţeleagă de ce nu se auzea nimic: Nălucile turnaseră untdelemn, ungând astfel ivărul (acest untdelemn lucise o clipă, scurgându-se de pe ivăr). Uşa se deschise uşor, şi o umbră începu să se strecoare înăuntru. În aceeaşi clipă intră o umbră pe fereastră, urmată apoi de alta, ca şi cea de la uşă. Nălucile se adunau uşor, privind către mogâldeţele din paturi, de unde se auzea o respiraţie întreită. Şi Dan înţelese unde era piticul şi ce făcea: ascuns sub pat, imita respiraţia unor oameni care dorm, cu o iscusinţă de-a dreptul îngrozitoare într-o asemenea clipă. Dan fu chiar în stare să recunoască respiraţia Mitului şi a Surdului, aşa cum şi aceştia o recunoşteau pe a sa în zgomotul uşor făcut de Prinţul pitic. Cei trei nu mai respirau. Nălucile se năpustiră către pat. Săgeţile şuierară în întuneric şi Nălucile se răsuciră fulgerător către colţuri. Prea târziu! Nu câte una, ci mai multe Năluci căzură străpunse de fiecare dintre cele cinci săgeţi. Cinci, căci Surdul trăsese cu trei săgeţi o dată, cu arcul ţinut într-o parte. În clipa următoare cei trei prieteni erau deja cu săbiile în mâini, năpustindu-se asupra Nălucilor. Astfel, capcana pregătită de acestea celor trei se dovedi capcană pentru ele, căci nu izbutiră nicio împotrivire serioasă în faţa atacului crunt al oamenilor. Mitu se avântă spre fe-

reastră, ucigând Năluca ce tocmai încerca să sară înăuntru şi pe cea care era mai jos, sub aceasta. În acelaşi timp Dan şi Surdul ţâşniră către uşă, ucigând toate Nălucile care le ieşeau în cale. Dacă nu ar fi fost uneori scrâşnetul fierului pe fier şi foşnetul hainelor şi încălţămintei, lupta ar fi părut doar un vis ciudat: niciunul dintre luptători nu scotea niciun sunet. Cei trei nu voiau ca Nălucile să înţeleagă cât de multe au căzut şi nici să atragă pe ostaşi (dacă i-ar fi trezit) în primejdie, iar Nălucile sunt tăcute de felul lor. Pas cu pas, dar mai iute decât se poate povesti, Dan şi Surdul coborau pe scară, nimicind în cale totul. Sus, la fereastră, Mitu ucidea şi el Nălucă după Nălucă, apărând astfel şi spatele prietenilor săi. Curând se termină totul. Mai bine de şaizeci de Năluci stăteau răspândite pe scări şi pe zăpadă. Câteva mogâldeţe ţâşniră către Pădure, unde izbucni altă fojgăială, în care cei trei recunoscură mişcările şi glasul lupilor. De această dată chiar se făcu linişte. Cei trei se uitau în jur miraţi. Era tot noapte, ca şi înainte, ostaşii dormeau pe ziduri şi pe ei îi prindea iar somnul. – În foc, se auzi în spate glasul prinţului Roland. Tresăriră: nu îl auziseră venind. – În foc puneau ierburile care îi adorm pe oameni. Tăcură o vreme. Era frig. – De ce zici „puneau”? – întrebă liniştit Mitu. Piticul dădu iar din umeri, cu gestul atât de cunoscut. – Acestea au fost ultimele Năluci. – Cum!?! – se mirară toţi trei. – Da. Nici nu v-aţi dat seama câte au ucis strigile şi câte aţi ucis voi la Turnul Morţii. Deja avuseseră nişte ani răi şi se împuţinaseră. Pâlcurile pe care le-aţi întâlnit pe Valea Nerei erau de fapt unul singur, ce se tot mişca să vă sperie. L-aţi nimicit chiar atunci. Rămăsese doar o ceată. Iar acum… s-a terminat. Vocea lui era tristă şi obosită. – Nici măcar n-au apucat, în atâtea generaţii, să se răzbune pe cei care i-au chinuit, sau pe urmaşii acelora, la fel de răi ca şi cei dinaintea lor. Au trăit şi au pierit fără niciun rost, iar făgăduinţa ce le-a fost făcută nu s-a împlinit. – Răul îşi împlineşte vreodată făgăduinţele? – întrebă Mitu oarecum în batjocură. – Numai dacă e silit, recunoscu Roland. Numai dacă e silit. Se întoarse către grajd şi scoase de acolo un cal, unul din caii Nălucilor. – Nor e al tău, zise el către Mitu. Apoi privi către toţi trei, ca şi când ar fi vrut să nu-i uite. – Piticul cel negru, de care aţi auzit că a ispitit pe cei ce au devenit apoi Nălucile, ei bine, acel pitic negru era de fapt un demon, un demon care de multe ori s-a arătat Nălucilor şi le-a dat porunci şi îndemnuri. Ele îl numeau Proorocul nopţii, deşi era doar un înşelător. Şi – vocea Prinţului Verde tremură puţin – era duşmanul meu de moarte, cel care mi-a ucis şi părinţii şi mulţi din neamul meu. Dar nu putea sta pe pământ decât atâta vreme cât existau Nălucile. Iar în această noapte l-aţi trimis înapoi în Iad, unde-i este locul. El este umbra ce se arătase la Fortul Urşilor. Acum… s-a sfârşit. Vocea piticului deveni iar plină de mândrie şi aroganţă, ca în trecut. – Desigur, nu am de ce să vă mulţumesc. Aţi luptat ca să vă salvaţi pielea, iar dacă aţi câştigat a fost datorită mie şi sprijinului pe care vi-l dau de multă vreme. Dar – şi vocea i se făcu iar prietenoasă – dacă treceţi prin Ţinutul Urşilor Negri, vorbiţi cu ei să vă aducă la mine sau să vă cheme. Mă voi bucura să vă văd. Se opri o clipă, mirat de propriile cuvinte.

– Mă rog, mă voi bucura să vă văd cât te poţi bucura că vezi nişte oameni, mormăi el puţin încurcat. Mitu l-ar fi luat peste picior, dar era prea tulburat de faptul că Roland îi părăsea. Piticul dădu să mai spună ceva, dar nu izbuti. Scena era de altfel cu totul neobişnuită. Lumina lunii se făcuse mai puternică, dar nici aşa trupurile Nălucilor nu s-ar fi deosebit prea mult de zăpadă, dacă nu ar fi fost sângele care le păta veşmintele şi neaua din jurul acestora. Cu un gest de rămas bun, Prinţul sări pe cal şi plecă. Ceva foarte mic luci în noapte către Dan, care îl prinse în mână. Era un inel verde, cu un semn ciudat. – Dacă te mai întâlneşti cu cei din neamul meu… – se auzi ca o şoaptă a vântului o voce dinspre Pădure, de unde dispăruse Prinţul Roland. Cei trei plecară să se culce. * De dimineaţă, desigur, fortul fu întors peste cap de agitaţia ostaşilor. De cum se sculară văzură cadavrele ciudate, cu multe arme şi pline de sânge. Şi, mergând pe dâra lor, urcară în turn până la uşa celor trei. Care era încuiată. Bătură şi cei trei deschiseră. Era ceva sânge pe jos, cât nu putuseră spăla în toiul nopţii prietenii. De altfel se şi rugară de iertăciune pentru asta, ca şi pentru faptul că, spre a se culca mai repede, azvârliseră pe fereastră trupurile Nălucilor din camera lor. Soldaţii îi priveau năuci. Cei trei se frecau la ochi somnoroşi, ca şi când totul ar fi fost firesc. – Dar de unde au apărut Nălucile şi cum de nu ne-au ucis? – întrebă unul dintre ostaşi. – A, păi erau chiar oamenii care au venit ieri – zise Surdul. – Şi nu v-au ucis, spuse Mitu, că aveau treabă cu noi. Poate dacă terminau cu noi, se ocupau şi de voi. Dar am terminat noi cu ei – şi râse. Dan, ca de obicei, îi lăsă pe cei doi să vorbească mai departe cu ostaşii uimiţi, şi se retrase în cugetările şi rugăciunile lui de toată vremea. Ar fi vrut mult să ştie dacă Nălucile mai erau oameni sau nu, dacă ar fi existat vreo cale să fie aduse înapoi din răutatea în care intraseră (dacă ar mai fi trăit, desigur) ş.a.m.d. Dar nu mai era cu putinţă. Călăuzitorul lor în aceste ţinuturi plecase, iar altcineva care să le răspundă nu putea fi găsit în acest fort. Până după-amiază trupurile Nălucilor fură îngropate. Se văzuse în timpul curăţirii turnului şi curţii fortului că Nălucile aveau trupuri ciudate, noduroase şi grele, cu mai multe braţe, toate strâmbe, dar şi cu un fel de bube şi ţepi. Iar pielea le era pătată în fel şi chip, de nu-ţi puteai da seama ce înfăţişare s-ar fi cuvenit să aibă. Multora le curgeau firişoare de puroi şi sânge din crăpăturile pielii. După unele urme, Surdul îşi dădu seama că Nălucile păreau să fi încercat a-şi curăţa de pe pielea bolnavă straturi vechi de jeg. – De bună seamă, sări Mitu, voiau să pară că sunt oameni, iar oameni aşa de murdari nu s-au mai văzut prin părţile astea. – Se poate, zise pe gânduri Surdul. Dar, nu înţeleg ceva. Dacă vă amintiţi, când eram noi mici Prinţul Verde era noul prinţ al piticilor. Bunicul spunea că în tinereţea lui acesta era încă un hoinar, ca alţi pitici nobili, şi că apucase să audă cum trecuse coroana de la tatăl acestuia la el, deşi nimeni nu ştia prea bine cum. – Da, şi? – Păi ar însemna că nu e chiar aşa de multă vreme de când sunt Nălucile, dacă atunci l-au ucis pe tatăl lui Roland… Mitu îl privi cu mirare: – Măi, Surdule, ce-i cu tine? Ţi-a zis cumva prinţul că Nălucile i-au ucis părinţii curând după venirea lor în Pădurea cea Mare? – … Nuuu, şovăi Surdul. Dar aşa mi s-a părut, nu ştiu de ce… Mitu dădu din cap, neştiind ce să spună. Dacă i se păruse lui aşa… – Oricum, vorbi Dan, de ce te gândeşti la asta?

– Mă gândesc, zise Surdul. Mă gândesc la alte făpturi, care sunt sub stăpânirea întunericului de multă vreme. Dacă aceşti oameni au devenit aşa în câteva generaţii, acelea ce au devenit? Tăcură o vreme. Înfăţişarea unor umbre strâmbe, înfricoşătoare, se cernu pentru câteva clipe înaintea lor, acoperind parcă lumina zilei. Şi poate că, ascunse în brazii înzăpeziţi ai Pădurii, aceste umbre îi pândeau deja. – Cred că ar fi bine să plecăm, zise Mitu brusc. Cred că e mai primejdios să stăm într-un loc, fie el şi fort, decât să mergem mai departe. Răul ne urmăreşte şi până nu scăpăm de fluierele celor nouă blesteme nu vom avea pace. Ceilalţi doi încuviinţară. Într-adevăr, părea un lucru înţelept să meargă mai departe. Dar Munţii Modrului erau troieniţi şi calea către Derala închisă. Nici la picior, nici călare, nu trecea nimeni pe Drumul Trecătorii. – Dar nu ne-a dat Prinţul Roland inelul acela? – se trezi Mitu. Poate că există o cale prin tunelurile piticilor. – Nu aici – îl contrazise Surdul. Nu ştii că am mai vorbit şi cu el despre asta? Pe aici nu sunt căi ale piticilor. Cred că dacii nu se înţeleg tocmai bine cu ei, sau poate sunt prea aproape de Munţii Albi, cine ştie. – Aş, nu se înţeleg bine! – sări Mitu. Dacă nu era Prinţul Verde ne mai primeau pe noi dacii? – Ei! – făcu Surdul. El e stăpânul Ţinutului Urşilor Negri, iar aici sunt Munţii Modrului. Alţi daci, alte locuri, alte legi. De această dată Mitu nu-l mai putu contrazice cu nimic. Se ştia că Pădurea cea Mare este împărţită în felurite ţinuturi şi ţări, fiecare cu legile ei. Oricum, nu ăsta era lucrul de căpătâi. Ceea ce îi frământa era faptul că trebuia să plece. Simţeau asta toţi trei. Un strigăt îi făcu să tresară. – Dacii! Strigaseră deodată mai mulţi ostaşi de pe zidurile fortului. Oştenii abia se liniştiseră după munca zilei şi se aşezaseră să se odihnească. Ţâşniră la metereze, apucându-şi în fugă armele. Cei trei veniră şi ei pe zid. Însă până ajunseră ei, dacii deja începuseră asaltul fortului. Erau tineri, aceşti războinici daci, dar plini de neînfricarea obişnuită a neamului lor. Oştenii din fort ştiau prea bine că nu se puteau aştepta la milă şi vărsau jar, apă clocotită şi săgeţi peste atacatori. Primul atac fu respins. Doi oşteni erau răniţi, dar cel puţin douăzeci de atacatori zăceau ori se zvârcoleau în şanţul fortului şi dincolo de acesta. Semănau într-un fel cu Nălucile, căci nici cei care se zvârcoleau nu scoteau nici măcar un geamăt: ar fi fost dispreţuiţi de ceilalţi pentru totdeauna. Era o scenă îngrozitoare, să vezi tinerii aceia transformaţi în cadavre opărite şi arse, ciuruite de săgeţi. Surdul nu se mai stăpâni: – De ce atacaţi? – strigă el cu putere. Desigur, nu îi răspunse nimeni. – Nu-i cunosc – şopti Dan către el. Într-adevăr, nu se vedea nimeni cunoscut printre ei. Dar asta nu-i făcea pe cei trei să se îndoiască de faptul că dacii pentru ei veniseră. Poate că auziseră de fluiere şi veniseră şi ei să le ceară, sau poate… – Nu sunt dacii, măi fraţilor – şuieră Mitu cu un fel de mânie şi spaimă. Îl priviră miraţi. – Uitaţi-vă bine la ei. Se uitară. Veşmintele – dacice, armele – dacice, tăcerea – dacică, felul de a lupta… parcă nu dacic… Hm! Dacii erau repeziţi, dar nu chiar în felul ăsta. Aveau totuşi minte în cap, nu atacau aşa, ca bezmeticii, fără nicio gândire. Şi nici nu aveau privirile atât de goale. Dan fu primul care îi recunoscu: – Fraţilor, dar îi cunoaştem, de fapt. Sau poate nu… – Cum aşa?! – se mirară cei doi. – Sunt cei care ne-au salvat. Mitu şi Surdul se holbară o clipă la el, apoi la daci. – Aşa e! – făcură uimiţi. Apoi, după o clipă: – Dar parcă muriseră!

Apoi ceva şi mai îngrozitor se întâmplă: tinerii daci căzuţi în şanţ şi dincolo de el începură să se ridice mergând către ceata lor (cei care mai puteau merge). – Ăştia-s strigoi! – strigă unul dintre oşteni cu jumătate de glas. – Ce strigoi! – se supără Dan, ridicând vocea atât de tare încât răsună Pădurea. E scârba aia de diavol pitic şi negru ce a stăpânit peste Năluci. Nu vrea să plece învins şi a batjocorit trupurile dacilor care ne-au apărat. Le mişcă el, ca pe nişte păpuşi. Privirea lui se subţiase ca tăişul unei săbii de Dochia. – Iată-l! – strigă el cu putere, întinzând degetul înspre Pădurea cea Mare. La poalele brazilor, între două buturugi uscate, o mogâldeaţă neagră se mişca ferit. Din nenumăratele braţe strâmbe şi uscăţive – care semănau leit cu ale Nălucilor – se întindeau fire aproape nevăzute până la pâlcul de tineri daci. Îi mişca pe aceştia ca păpuşarul păpuşile. Doar o clipă trecu de la gestul lui Dan şi sute de săgeţi – obişnuite sau cu foc – ţâşniră către piticul negru de la poalele brazilor. Acesta încremeni o clipă, prins între dorinţa de a păstra stăpânirea asupra dacilor şi dorinţa de a fugi. Apoi săgeţile trecură prin el şi pe lângă el, iar unele aprinseră buturugile pe care agitaţia lui le ştersese de zăpadă. Piticul negru îşi schimbă înfăţişarea, devenind o umbră neagră ce se mări iute, devenind mai înaltă decât brazii. Firele care îl legau de daci se rupseră, iar aceştia se prăbuşiră la pământ, ca nişte trupuri neînsufleţite ce erau. – Ţi-ai pierdut păpuşile, blestematule! – şuieră Mitu cu răutate. Umbra încercă să se înalţe de la pământ, dar o putere nevăzută îl opri brusc, prăbuşindu-l şi făcându-l să se scurgă prin zăpadă către adâncurile de care şi gândul se teme. În locul lui rămase o baltă întunecată de păcură, înconjurată de neaua curată a Pădurii. Cei trei priveau neclintiţi către trupurile celor care se jertfiseră pentru ei, şi care fuseseră pângărite de răutatea fără margini a întunericului. Ostaşii coborau deja, spre a le îngropa creştineşte. – În sfârşit îşi vor găsi liniştea, şopti Dan. Şi lacrimi curseră din ochii celor trei, ca un dar pentru dragostea şi jertfa dacilor căzuţi în luptă. – De acum vor trăi veşnic – spuse cineva. Au intrat în lumină. Şi niciunul nu îşi dădu seama dacă vorbise el sau altul, căci toţi aveau acelaşi gând. Când ostaşii reintrau în fort şi noaptea începea să prindă putere, Surdul îşi întoarse privirea spre cei trei şi spuse cu un glas plin de încredere şi tărie: – Avea dreptate Prinţul Verde. Şi umbrele au sfârşit!

CAPITOLUL XII

În care se ţine sfat, se străbat întinderi pustii, se ajunge la Poienile de Sus şi lucrurile se arată din nou tare ciudate şi mai ales primejdioase. Deşi în acea noapte trebuiau să se odihnească după întâmplările grozave prin care trecuseră, cei trei prieteni se sculară cu noaptea în cap. Simţeau foarte bine că, deşi primejdia cea mai apropiată trecuse, lucrurile erau încă tulburi. Noaptea era rece şi luminoasă, luna oglindindu-şi razele în miliardele de fulgi adunaţi în zăpadă. Pe stânci şi pe ziduri, ca şi pe coaja copacilor dinspre miazăzi se formaseră coji de gheaţă, care sclipeau rece în razele lunii. Cu siguranţă, era multă frumuseţe în jur. Dar ei nu se puteau bucura de ea. Simţeau foarte bine că în Pădurea cea Mare Întunericul îşi aduna alte puteri care să le vină pe urme şi să-i distrugă, punând stăpânire pe fluierele celor nouă blesteme. Şi, de asemenea, văzuseră privirile oştenilor şi le înţeleseseră. Aceşti oameni altfel curajoşi se temeau de prezenţa lor, aducătoare de primejdii cumplite şi nenorociri. Dar pe unde să plece? – De fapt, de ce n-am merge pe Drumul Trecătorii? – se întrebă Mitu. Doar am mai mers noi pe zăpadă şi altă dată. Surdul dădu să-i zică ceva ori să-l mustre, dar Mitu nu-i dădu timp să vorbească. – Ştiu, se vorbeşte de prăvăliri de stânci şi zăpadă, de căderi de brazi, de… – De balaurii de gheaţă, nu se lăsă oprit Surdul. O clipă tăcu şi Mitu. Balaurii de gheaţă erau una dintre făpturile ce apăreau în poveştile despre iernile Pădurii celei Mari. Se spunea că aceste făpturi ciudate, despre a căror alcătuire nu se ştia nimic, trăiesc doar pe piscurile pururi îngheţate ale Munţilor Albi. De acolo nu coboară decât iarna şi numai până în munţii şi codrii din jurul Munţilor Albi, temându-se de venirea neaşteptată a vreunui vânt călduţ sau a vreunei zile însorite. Căci balaurii de gheaţă nu suferă nici cea mai mică încălzire, care este pentru ei o mare primejdie. Ei sunt însă regii frigului, planând cu aripile lor alb-cenuşii peste tot ceea ce este îngheţat şi bucurându-se de ger ca de cea mai bună vreme. Nu s-a văzut să aibă răsuflare şi nici nu varsă vreodată foc. Dar şi în aripi şi în gheare au ţepuşe lungi de gheaţă mai ucigătoare decât săbiile. Şi le folosesc împotriva tuturor făpturilor şi lucrurilor calde, pe care le atacă fără şovăire de îndată ce le simt, ca pe nişte duşmani de moarte.

Se spunea că balaurii de gheaţă sunt una din pricinile de căpătâi pentru care iarna Drumul Trecătorii se închide. Se înţelege, alături de zăpezile mai înalte decât omul şi de celelalte „bunătăţi” ale iernii şi Pădurii celei Mari. – Da, făcu Mitu, balaurii de gheaţă. Ce-i cu ei? Te pomeneşti că ţi-o fi frică? – Auzi, Mitule, cum nu gândeşti, cum o dai cu frica. Ai auzit şi tu că omul trebuie să fie cugetat, să facă şi el lucrurile cu cap, cu înţelepciune, nu aşa, ca măgarul care fuge după ciulini? – Cum?! – făcu Mitu furios. Vrei să spui că eu fac lucrurile ca măgarul? Surdul începu să râdă. – Dacă te simţi cu musca pe căciulă, cine-s eu să te contrazic? Dar nu vorbeam de ce faci tu de obicei, ci de cum trebuie să gândim fiecare lucru. – Adevărul e, le întrerupse cearta cu vocea sa liniştită Dan, adevărul e că trebuie să ne gândim şi la aceşti balauri. Şi trebuie să ne gândim şi la celelalte primejdii care ne pot aştepta pe cale. Până la urmă, Mitule, tu eşti cel care ai dat dovadă de chibzuinţă când voiam noi să urcăm pe Cogaion… Mitu, măgulit de amintire, se linişti pe dată. – Şi ce vrei să facem, Surdule – grăi el cu glas domolit – să stăm aici până la primăvară? – Ei! Cum să vreau aşa ceva? Abia aştept să ieşim de aici. Mitu tresări. – Auziţi?! – spuse el. Şi cei doi prieteni ciuliră urechile să audă ce auzea Mitu. – Mi-a venit o idee. Cei doi începură să râdă. Mitu, se înţelege, se supără. – De ce râdeţi, ce, mie nu-mi pot veni idei!? După cum era de aşteptat, Surdul şi Dan râseră şi mai bine, mai ales că Mitu luase o faţă bosumflată ca de copil mic. De fapt acesta ştia foarte bine de ce râd prietenii lui, şi chiar asta dorise. De multă vreme nu mai râseseră cu adevărat. Când se domoliră, continuă: – În faţă, avem Drumul Trecătorii, închis de iarnă. Să ne întoarcem, nici nu poate fi vorba. Înspre răsărit sunt Munţii Modrului şi Munţii Albi, cu dacii şi celelalte ameninţări ale Pădurii şi iernii. Dar în apus? Cei doi prieteni îl priviră cu mirare. Spre apus? Chiar nu se gândiseră! Mitu avea într-adevăr o idee pe cinste. – Ia să-l întrebăm pe căpitan, hotărî Mitu, ca un om chibzuit ce era. * Căpitanul le povesti despre Poienile de Sus, ţinutul dinspre apus de Fortul Brazilor. Îi despărţea de acest ţinut, întâi şi întâi, întinderea desişului de brazi. – De multe ori, le spuse căpitanul, tăiem câte doi trei brazi în rând, că sunt înghesuiţi între ei de nu-i putem doborî numai câte unul. Desişul era sporit de brădet şi jnepenişuri, de stâncării şi ape care, sfărâmate de îngrămădirea de pietre şi copaci, curgeau parcă peste tot. Acest ţinut se întindea până dincolo de primele culmi ale munţilor dinspre apus. Dincolo începea Tărâmul Cerbilor, despre care foarte puţin se ştie. – Şi dincolo de acest tărâm începe ţinutul Poienilor de Sus – sări nerăbdător Mitu. Căpitanul îl privi cu mirare: – … Nu! Tărâmul Cerbilor face parte din Ţinutul sau Ţara Poienilor de Sus. Se zice că tocmai de aceea este stăpânit de cerbi acel tărâm, pentru că este plin de poieni minunate. – Şi atunci de ce nu este Tărâmul Cerbilor în întregime? – îl tăie Mitu vorba din nou. – Pentru că dincolo de Tărâmul Cerbilor începe Ţara Zimbrilor. – Ahaa! – făcu Mitu, dumirit. Adevărul era că zimbrii şi cerbii nu se înţelegeau bine totdeauna, iar dacă era să aibă tărâmuri sau ţări, era de la sine înţeles să fie diferite.

– Dincolo de Ţara Zimbrilor nu se ştie ce se află, căci nimeni dintre oameni nu s-a mai întors vreodată de acolo. Chiar şi din Tărâmul Cerbilor foarte puţini s-au întors de-a lungul veacurilor. Unul dintre ei a fost marele Novac – adăugă căpitanul. Mitu dădu din cap, gata să deschidă gura, dar se opri la vreme. Voise să spună „tatăl meu”, dar ceva îl făcu să se răzgândească. De prea multă duşmănie ascunsă avuseseră parte de la intrarea în Pădurea cea Mare, ca să nu ştie că lucrurile spuse prea uşor aduc necazuri. Poate nu era bine să afle toată lumea că Mitu este fiul lui Novac. Până la urmă, dacii credeau că muriseră şi acesta, şi familia lui. Iar dacă ar fi aflat că fiul scăpase… cine ştie ce ar fi fost în stare să facă. În vreme ce Mitu frământa aceste gânduri, căpitanul vorbea mai departe. – Cei care s-au întors din Tărâmul Cerbilor au vorbit despre frumuseţea lui şi despre primejdiile cele mari care pândesc în această frumuseţe. – Cerbii sunt uriaşi, spuse Dan. Sunt mândri şi iuţi şi se strecoară printre copacii bătrâni pe căi bine cunoscute, doborând orice făptură pe care o întâlnesc. Nu ascultă nici măcar de piticii care se înţeleg altfel cu mai toate animalele. Şi sunt de câteva ori mai mari decât un cerb obişnuit. – Conducători au, totuşi – sări şi Surdul. Sunt cerbii înstelaţi, care au coarnele luminoase, strălucitoare şi care umblă mai ales noaptea. Dacă te-au lovit, mori cu siguranţă, chiar dacă rana pare uşoară, căci coarnele sunt otrăvite cu o otravă îngrozitoare. Nici lupii sau urşii nu se apropie de Tărâmul Cerbilor. Se zice că doar unii râşi se încumetă a ataca cerbii uriaşi. Dar şi ei fug, adăpostindu-se în înălţimile neatinse ale copacilor, de îndată ce văd lumina cerbilor înstelaţi. Căpitanul se uita la ei ca şi când le-ar fi zis „dacă le ştiţi pe toate, de ce mă puneţi să vorbesc degeaba?” – Toate astea, zise Dan, le ştim şi în Câmpineni. Ceva nou ne poţi spune? Căpitanul clătină din cap. – Ce să vă spun? Toate tainele pe care le smulgem Pădurii le spunem mai departe. Nu e de mirare că şi voi, în Câmpineni, aţi auzit de ele. Mai ales că sunteţi cine sunteţi şi aţi trăit şi cu dacii o vreme… Mai curând voi ar trebui să ne puteţi spune lucruri noi. Şi căpitanul îi privi întrebător, dar şi cu uşurare, ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Dan înţelese imediat despre ce era vorba şi se hotărî să fie sincer pe deplin. De fapt, toţi duşmanii ştiau despre ce era vorba. Meritau şi oamenii să ştie câte ceva. – Căpitane, ceea ce se întâmplă acum este taină. Purtăm la noi ceva foarte primejdios, care ar da întunericului forţe de distrugere aproape de necrezut. De aceea nu putem să mai stăm. Ei ne urmăresc pe noi, aşa că, odată plecaţi, nu veţi mai avea necazuri… mai multe ca de obicei. Căpitanul zâmbi uşor. Şi faţa lui aspră păru o clipă copilăroasă. – Într-adevăr, spuse el, ne-am cam obişnuit cu tulburările. – Dincolo de părţile necunoscute ale Poienilor de Sus, întrebă Mitu, se ştie ce este? Căpitanul şovăi o clipă, îngândurat. – Drept să vă spun, chiar şi despre acel ţinut necunoscut umblă totuşi nişte vorbe ciudate. Se spune că oricine trece prin el înnebuneşte. Sau cel puţin aşa a spus odată un pitic ce a poposit câteva ore la noi la fort. Surdul vorbi şi el, luminat de o idee. – Căpitane, cum se face că din toate făpturile Pădurii celei Mari piticii sunt singurii primiţi în forturi peste tot? Căpitanul se miră puţin. – Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată. Dar… aşa a fost totdeauna. – Bine, făcu Dan, privindu-l supărat pe Surdul. Dar dincolo de locul acela, unde se înnebuneşte, ce este? – Ce să fie? Pădurea cea Mare. Mai mult nu ştiu. * Nu doar cei trei lucraseră pentru a porni la drum. Îi ajutaseră şi cei din fort, care ştiau prea bine că, deşi

primejdia venise la ei din pricina celor trei, tot aceştia fuseseră cei care îi salvaseră. Şi mai ştiau şi lupta pe care aceştia o dădeau împotriva Întunericului, luptă în care şi ei, ostaşii Drumului Trecătorii, se aflau de aceeaşi parte. În atelierul fortului se făuriseră, după cum ceruseră cei trei, cârlige de mai multe feluri, piroane lungi şi groase cu inele în loc de floare, gheare pentru gheaţă (pentru încălţăminte) şi altele asemenea. Mai primiseră cei trei şi felurite alte lucruri de care aveau trebuinţă, cum erau frânghiile, săgeţile, mâncarea de drum lung ş.a.m.d. (Mâncarea de drum lung însemna câte un sac plin cu tot felul de bunătăţi, de la slănină afumată la cârnaţi uscaţi, de la nuci şi alune la un burduf cu miere). Multă vreme cei trei s-au sfătuit ce şi cum să facă pentru a putea răzbate până sus. Ştiau că nici vara nu se puteau tăia copacii spre a se face cărare către înălţimi. Deci iarna nici gând să răzbeşti în acest fel. Izvoarele zdrobite între stânci şi trunchiuri, ascunse sub pojghiţe de gheaţă ce se puteau rupe oricând, iar nu puteau fi uitate. Ca urmare, caii trebuiau lăsaţi în urmă. Mitu privea cu mare durere către Nor. – Cum să te las eu pe tine, frăţioare, aici? – se tânguia el. Prietenii l-ar fi luat în râs, dar prea îi era sinceră durerea. – Lasă, îl linişti căpitanul. Vom avea grijă de el, iar în primăvară îl trimitem fie în Derala, fie în Câmpineni, după cum porunciţi. Şi îl puteţi găsi acolo când vreţi. – Numai să mai trăim până în primăvară, zise cu jumătate de glas Mitu. – Atunci chiar e mai bine, Mitule, să-l laşi aici – sări Surdul. Că poate trăieşte mai mult ca noi. Şi cei trei râseră scurt. Ostaşii nu prea simţeau nimic hazliu în vorbele lor. Cerul plumburiu se întuneca tot mai mult, iar dinspre Munţii Albi se răspândea o negură tot mai deasă. Urma să vină Nemira, iar a te prinde Nemira în afara fortului era moarte sigură. Se spunea că odată şi în Fortul Brazilor muriseră, din pricina Nemirei, aproape toţi ostaşii. Iar cei trei voiau să plece pe aşa vreme! Prietenii ştiau de Nemira. Auziseră încă din pruncie de viforul teribil ce se năpustea asupra lumii din adâncuri neştiute, cu valuri de zăpadă şi ger. Şi Câmpinenii erau loviţi uneori de Nemira, iar unele sate fuseseră cu totul înghiţite de zăpadă şi ger în asemenea încercări. Dar cei trei ştiau şi că primejdii şi mai mari decât Nemira începeau să se apropie. Şi dacă le dădeau timp să se adune şi să atace, nu exista, cu adevărat, nicio scăpare. Aşa că trebuia să plece la drum. * In acea dimineaţă cei trei plecară cu mult înainte de prima geană de lumină. Nu-i vorbă, aceasta apărea foarte târziu, dar nici măcar schimbul de dimineaţă nu apucaseră să-l facă oştenii. Îndeobşte nici poarta nu s-ar fi deschis la un asemenea ceas, dar cei trei erau nişte eroi adevăraţi, aşa cum ştiau toţi. Iar pe eroi nu se cuvine să-i refuzi, mai ales dacă e bine să plece cât mai repede, spre folosul tuturor. Păşeau cu spor, cu tălpicile din lemn bine lustruit şi ceruit, pe zăpada întărită. Înainte chiar ca însuşi căpitanul fortului să afle că deja plecaseră, ei se topiseră pe Drumul Trecătorii, către un loc pe care – văzându-l din turnul lor – îl socotiseră potrivit. Era un dâmb de piatră şi praf în timpul verii, iar acum o movilă mare albită de zăpadă, în partea Drumului dinspre Munţii Modrului. Se suiră până în vârful dâmbului. Surdul trase o săgeată de fier, din cea cu inel în coadă, în cel mai îndepărtat brad pe care îl puteau vedea prin noapte către Poienile de Sus. Lipiţi unul de altul şi toţi de pietre, în întunericul ce încă domnea, brazii păreau acolo aproape ca o pătură neguroasă aşternută pe stâncile frământate ale munţilor. O sfoară subţire, trecută prin coada săgeţii, fu schimbată cu

grijă cu o frânghie adevărată. Iar Dan, ca cel mai subţire, fu primul care se strecură printre crengile pline de zăpadă şi răşină. Fu urmat de tot calabalâcul pe care îl pregătiseră, iar apoi şi de ceilalţi doi prieteni. Se treziră astfel cu desagii agăţaţi de cioturile vechilor ramuri, sprijiniţi cu un picior de brazi şi cu celălalt de muntele îngheţat. Întunericul se dovedi acum un mare duşman, căci îi împiedica să vadă unde ar fi putut trage următoarea săgeată. Fără a aştepta însă vreo sfătuire, Mitu se strecură printre cioturi de piatră şi lemn, pornind spre înălţimi cu sfoara cea subţire legată de mijloc. Deşi urcuşul era greu, se mişca uşurel, abia auzit de prietenii săi, cu toată liniştea nopţii târzii. Apoi prinse de undeva un cârlig, trecu sfoara prin el şi trase, aducând până la sine frânghia. Prietenii îl urmară cu tot calabalâcul. Apoi urcă Surdul către înălţimi, după el Dan, şi iar Mitu, şi iar Surdul şi iar Dan… Întunericul se preschimbase în penumbră când cei trei ajunseră sus. Culmea era tăioasă ca o lamă din piatră. De fapt nu era o culme, ci un şir de culmi ascuţite, sfârtecate pe alocuri de râpe adânci, prăpăstioase, în care brazi mai mici sau mai mari se agăţau de piatră cu disperare. În jos, spre Drumul Trecătorii şi spre Câmpineni, în aburul de lumină ce prindea a schimba noaptea în dimineaţă timpurie, se vedea umbra Fortului Brazilor şi a câtorva fumuri înălţându-se din el. Şi, cu toate că ziua încă întârzia – ba la poalele muntelui era încă noapte în lege – cei trei desluşiră liniile munţilor dacilor, ba chiar şi arcuirea întunecată şi foarte, foarte îndepărtată a Tăişului Danului. Niciunul din ei nu spuse nimic, dar toţi oftară deodată, amintindu-şi de nenumăratele aventuri prin care trecuseră. – Hai că avem treabă! – se aspri dintr-o dată Surdul. Întoarseră spatele Drumului Trecătorii. * Calea se dovedi foarte grea. Deşi nicio vietate nu se arătă spre a le face necazuri, stâncile tăioase, zăpada înşelătoare, lunecuşul şi amăgirile gheţii erau destulă stavilă, cu toate că trecuseră de marele perete al brazilor. Sau aşa crezuseră. Căci după câteva ceasuri de mers văzură că ajunseseră în marginea unei văi abrupte, dincolo de care o culme şi mai înaltă se sumeţea către ceruri. Iar pe amândoi pereţii văii, aceiaşi brazi ca şi pe Drumul Trecătorii. După ce coborâră şi urcară, întâlniră aceleaşi muchii tăioase de piatră, aceleaşi vârfuri ascuţite de stâncă, aceleaşi capcane ale zăpezii şi gheţii. Iar dincolo de ele, altă vale, urmată de o culme şi mai înaltă. Şi încercarea se repetă de mai multe ori, încât îi pierdură şirul. Deşi au mers aşa trei zile şi trei nopţi fără oprire, nu izbutiră să iasă într-un loc mai cumsecade, mai apropiat de ceea ce ştiau că ar trebui să fie Poienile de Sus. Şi dacă umbrele Întunericului pe care le simţiseră crescând înspre Fortul Brazilor se topiseră acum în depărtări, în schimb ameninţarea Nemirei creştea tot mai mult şi mai mult. De la o vreme însă, intraseră chiar în norii neguroşi ai înălţimilor. Fulgi şi ace de gheaţă se învârteau împrejurul lor în valuri şi vârtejuri. Aproape nu puteau ţine ochii deschişi, iar mersul le era tot mai încet. Dar după câteva ceasuri ieşiră dintre nori, coborând o vale care, deşi tot abruptă, putea fi străbătută în picioare (nu târâş).

– Fraţilor, se bucură Mitu, cred că am ieşit în Poienile de Sus. Chiar aşa şi era. Deşi ninsoarea începuse groasă, urmele uriaşe ale cerbilor puteau fi desluşite în zăpadă. Cei trei folosiră din nou arcul de fildeş, pentru a urca până sus de tot într-un brad bătrân. De aici, tot cu ajutorul arcului, trecură în altul şi tot aşa. Alegeau brazi cât mai apropiaţi, pentru ca ultimul dintre ei să poată scoate săgeata de fier atunci când se lăsa pe frânghie într-o balansare primejdioasă. Nu de alta, dar nu aveau de unde să facă rost de alte şi alte asemenea săgeţi. Au mers aşa câteva zile, folosindu-se de ninsoare ca să se ascundă şi mai bine. De câteva ori au văzut cerbii cei mari care, singuri sau în cârduri, se strecurau printre brazi. Erau, într-adevăr, de necrezut de mari, cât zimbrii sau bourii din Câmpineni. Coarnele păreau ramuri bătrâne, iar puterea lor era uimitoare. Văzuseră o dată cum unui cerb mai tânăr i se încurcaseră coarnele în crengile unui brad încă tânăr. Ca să scape, acesta dădu atât de tare din cap, încât smulsese bradul din rădăcini, rupându-i apoi, din următoarele mişcări, crengile. Cei trei se bazau pe îndemânarea lor spre a doborî asemenea făpturi uriaşe, dar nu ar fi vrut să fie siliţi să o facă. Într-o zi însă, norocul păru a li se sfârşi. Un cerb simţi ceva, privi în sus şi îi văzu. Boncăluitul său păru un urlet supraomenesc şi zgudui Pădurea. Curând alte urlete îngrozitoare răsunară dimprejur, odată cu tropote grăbite: din toate părţile, cârduri peste cârduri de cerbi uriaşi alergau către ei. – Pregătiţi-vă, fraţilor, şuieră Mitu, încordând arcul cel mare pe care îl primise de la Surdul. – Aşteaptă, spuse Dan, prinzându-l de mână. Aşteaptă. Prietenii îl priviră cu mirare. Ce era de aşteptat? Cu cât ucideau mai repede cerbii din jur, cu atât se puteau apăra mai bine şi de ceilalţi care se iveau. Dacă aşteptau să vină toţi, iar bradul în care erau era dărâmat… puteau muri. – Aşteptaţi, repetă Dan. Un muget şi mai teribil se auzi în apropiere şi toţi cerbii tresăriră. În penumbra Pădurii se ivi o lumină verzuie. Un cerb înstelat se ivi în apropiere. Deşi uriaş, avea o graţie şi o frumuseţe uimitoare. Iar coarnele sale măreţe erau pline de sclipiri verzui, ca şi cum mii de stele de această culoare s-ar fi prins de ele. După numai câteva clipe se mai ivi un cerb înstelat, dar luminile lui erau roşiatice şi verzi, nu doar de o culoare. Cei doi cerbi înstelaţi priveau către oamenii agăţaţi de crengile bradului, pufnind uşor pe nas. Vălătuci de aburi ieşeau şi din gurile şi nările lor, şi din ale celorlalţi cerbi. Şi, înainte ca cineva să înţeleagă ce se petrece, Dan sări jos. Avea el o iscusinţă cu care uimise din copilărie pe mulţi, de a coborî din copaci cu o iuţeală de necrezut. Acum stătea înaintea cerbilor înstelaţi şi a celorlalţi cerbi uriaşi, ca o făptură măruntă. Îşi ridică mâinile şi le arătă ceva. Şi, pufnind din nou, cerbii se dădură înapoi. Cerbii înstelaţi mugiră scurt şi cu teamă. Şi în câteva clipe toţi cerbii se topiră în adâncurile Pădurii, tropotind. – Haideţi jos! – strigă Dan către ei. Cred că e mai uşor pe aici. Mitu şi Surdul se priviră uimiţi unul pe altul. Şi, se înţelege, coborâră. – Ce le-ai arătat, Dane? – nu se lăsa Mitu, în vreme ce mergeau cu greu prin zăpadă. – Muşchii mei de criţă – râse strâmb Dan, în vreme ce neaua spulberată de vânt îi intra în gură. Surdul tăcea, îndârjindu-se în lupta cu viscolul. Nemira venise peste munţi. Dar aici, în Poienile de Sus, era mult mai blândă decât în părţile mai joase. – Ce le-ai arătat, Dane? – întrebă Mitu a zecea sau a cincizecea oară. – Of, Mitule – făcu Dan. De ce crezi că Surdul nu mă întreabă nimic? – De mut ce e. Pe lângă că e Surd, e şi mut. Nimeni nu-i răspunse la gluma răsuflată. Era oricum prea aspră vremea pentru glume. – Ce crezi că i-am arătat? Inelul dat de Roland şi fluierele celor nouă blesteme, bineînţeles. Inelul arată că

suntem prieteni ai Pădurii, iar fluierele care-i rostul nostru pe aici. Mitu dădu din cap, dar prin învălmăşeala de fulgi gestul se pierdu nevăzut. * Nemira se potolise aproape de tot. Zăpada crescuse cam cu un stânjen – adică mai bine de doi metri – şi dacă nu ar fi fost destul de îndesată – adevărată minune! – nici nu s-ar fi putut umbla. Aşa însă, mergeau mai departe pe tălpicile din lemn, prin fulgii rari, mari şi frumoşi care cădeau în jurul lor, ca într-un basm de demult. – Acum, zise Surdul, e numai bine să stai în casă, la gura sobei. Un vin fiert şi ceva de-ale gurii pe masă. Şi să spui la poveeeşti… Era, într-adevăr, un gând plăcut. – Lasă, Surdule, zise blând Mitu. O să vină vremea să povesteşti copiilor tăi despre vitejiile pe care le-ai săvârşit în tinereţe. – Şi să vină Mitu să-ţi bea vinul – se băgă Dan. Râseră. – De ce nu, Dane? spuse Mitu. Crezi că o să aibă pagubă Surdul dacă i-l beau? – La vin nu, dar la urechi… – aminti Dan de vorbăria ce îl însoţea îndeobşte pe Mitu. Râseră iar. Dan simţi o strângere de inimă şi se opri chiar la poala pădurii, unde începea o altă poiană (erau nenumărate). Fără să se gândească, se opriră şi ceilalţi. – Ce s-a întâmplat? Dan privea încruntat în jur: totul era alb, luminos, frumos, plin de pace. Nici măcar urmele cerbilor mari nu se vedeau. – Fraţilor, unde suntem noi acum? Îl priviră cu mirare: – În Poienile de Sus. – Şi Poienile de Sus unde sunt? – Cum unde?! În Pădurea cea Mare. Dan nu mai spuse nimic, ci se uită la ei, parcă aşteptând un răspuns. – Ce este?! – făcură ei şi mai miraţi. – Măi fraţilor, voi aţi auzit ce-aţi spus? Suntem în Pădurea cea Mare! – Şi!?! – făcură ei şi mai uimiţi. Dan tăcu o clipă. – Vi se pare firesc să fie atâta linişte în Pădurea cea Mare? Surdul şi Mitu se holbară la el o clipă, apoi unul la altul. Apoi se uitară în jur: totul era alb, luminos, frumos, plin de pace. Nici măcar urmele cerbilor mari nu se vedeau. Şi, de fapt, nicio urmă de făptură, în afară de ei şi de copacii plini de zăpadă. Dintr-o dată, simţiră că le ţiuie urechile de liniştea Pădurii. Şi ştiură că Dan are dreptate. Ceva nu era cum trebuie. Parcă nici n-ar fi fost în Pădurea cea Mare. Şi totuşi ştiau foarte bine că sunt acolo. – S-a schimbat ceva… – zise Mitu. – Sau se schimbă… – încuviinţă Surdul. Mai tăcură o vreme, privind în jur. Apoi Dan rupse tăcerea: – Cât am stat noi la Fortul Brazilor? – Câteva zile – se repezi Mitu. – Nu vi se pare că a fost mai mult? Cei doi se gândiră. Şi îşi dădură seama, cu mirare, că într-adevăr, parcă stătuseră mai mult la Fortul Brazilor chiar decât la daci. Şi totuşi stătuseră doar câteva zile! – Ce se întâmplă, Dane? – rupse tăcerea Surdul, aproape cu teamă. Acesta dădu din umeri:

– Dacă aş şti, ar fi bine. Mi-e teamă însă că, în vremea în care am ajuns noi la Fortul Brazilor, şi întunericul şi-a pregătit lucrarea sa împotriva noastră. Ameninţarea pe care o simţeam noi acolo… era doar o parte din planul lui. Poate chiar mai mică decât ce ne aşteaptă aici. – Aici? Dan dădu din cap. – Prea se potrivesc toate: au dispărut şi cerbii mari, nu mai sunt nici alte fiare, Nemira s-a potolit… Prea multă linişte, fraţilor, prea multă linişte. Tăcu o clipă, privind cerul cenuşiu, care începea încet a deveni mai albastru, pe măsură ce norii se subţiau şi ninsoarea înceta. – Şi mai e ceva. Ce căutăm noi aici? – Păi… mergem spre Derala. – Pe aici? – Păi nu e închis Drumul Trecătorii? – Şi noi mergem acum de-a lungul Drumului, dar prin munţi? Mitu dădu să spună că da, apoi însă îşi dădu seama că nu era aşa. De când plecaseră de pe Drumul Trecătorii, merseseră tot spre răsărit. Ori Drumul mergea către nord, nu către răsărit. – Unde ne afundăm noi aici, fraţilor? – Să facem cale întoarsă? Dan zâmbi, dar în zâmbetul său era şi ceva crunt, ca în zâmbetul dacilor. – Nu e în firea noastră. Mai potrivit ar fi însă a merge către miazănoapte, spre Derala, în loc să o ţinem pe un drum greşit. Însă… cu armele pregătite. Nici nu mai era nevoie de acest cuvânt. Înainte ca Dan să fi răspuns, deja Mitu şi Surdul îşi pregătiseră de luptă armele, punând şi strunele în arcuri. Simţiseră şi ei ameninţarea ce plutea în aerul limpede al iernii. Şi era tot mai frig. Au mers cu grijă către miazănoapte. Încet, dar sigur, urcau tot mai sus, peste povârnişuri şi văi mărunte. Iar frigul creştea tot mai mult. Până la urmă, poate era firesc să fie aşa. Doar era iarnă. Dar celor trei li se părea că gerul vine de undeva, ca o suflare îngheţată ce se strecura dinadins în aerul munţilor. Şi, după ce au trecut de o culme cu brazi presăraţi pe ici pe colo, au dat de o privelişte de culmi şi văi pline de zăpadă şi gheaţă. Iar în afară de colţurile de stâncă, niciun brad, niciun jnepen, nici măcar o urmă de viaţă. De aici venea frigul, revărsându-se peste munţi şi păduri. Şi dintre colţii de piatră şi gheaţă, ca nişte uriaşe păsări din zăpadă, se ridicară trei balauri de gheaţă. Înainte să se înalţe însă măcar doi stânjeni de la pământ, săgeţile ţâşnind din arcurile celor doi îi şi loviră. Vârfurile de oţel făcură să ţâşnească aşchii de gheaţă. Dar balaurii părură să nici nu simtă aceasta. Mişcările lor erau greoaie, dar pline de putere şi valuri de zăpadă se ridicară în văzduh la bătaia aripilor lor, învăluindu-i într-un nor de nea. Mitu şi Surdul trăgeau săgeată după săgeată, încercând să găsească un loc slab, care să-i facă să dea înapoi, ori să-i doboare. Dar balaurii de gheaţă se înălţară, sclipind în lumina posomorâtă ca o prevestire a morţii. Se îndreptau spre ei cu putere, iar depărtarea la care fuseseră la început – aproape de o lungime de săgeată din arcurile cele puternice ale celor doi – scădea foarte iute. – Veniţi aici! – strigă Dan. Când se întoarseră, văzură cu uimire că acesta dăduse foc unui pâlc de trei brazi de pe culme. Flăcările se înălţau vâlvătaie, de două ori mai înalte ca brazii, mişcându-se lacome în adierea vântului. Iar Dan se străduia acum să aprindă alt brad, aflat ceva mai aproape de pâlcul în flăcări. Balaurii se fereau de flăcări, suflând către cei trei valuri de ger şi aruncând cumva ţurţuri imenşi şi ascuţiţi ca nişte suliţe de un stânjen. Unii dintre ei loviră brazii ce ardeau şi îi rupseră în două, trântindu-i pe

zăpadă, unde continuau să ardă. Aproape fără să gândească, Mitu luă o creangă arzândă, o puse în vârful săgeţii şi trase. Deşi abătută de creangă de la linia ei, săgeata lovi totuşi unul dintre balauri în aripă. Acesta scoase un răcnet puternic, în vreme ce un val de aburi izbucni din locul lovit. Îndată şi Surdul şi Mitu începură să tragă doar cu săgeţi cu foc. Balaurii se îndepărtară dincolo de bătaia săgeţilor. Dan izbutise să mai dea foc la doi brazi. Deşi lupta durase doar câteva clipe, li se păruseră ani. Culmea era de nerecunoscut. Sute de ţurţuri se înfipseseră în zăpada care, în multe locuri, era înnegrită de fumul focurilor. Unii brazi erau şi ei frânţi de ţurţurii-suliţă sau de bătaia vijelioasă a aripilor balaurilor de gheaţă. Liniştea dură însă foarte puţin. Balaurii de gheaţă se înălţară sus, tot mai sus, până când săgeţile nu-i mai puteau ajunge. Şi de-acolo începură să arunce o ploaie de ţurţuri peste cei trei. – Fugiţi! – strigă Mitu. Deja însă fugeau cu toţii, către pădurea din care porniseră la urcuşul culmii. Fugeau cu un ochi la drum şi cu altul la ţurţurii ce cădeau vijelioşi din înalturi. La câţiva paşi după intrarea în pădure, Dan îi chemă şi se aruncă primul într-un troian imens, adunat din vreo avalanşă pe valea unui pârâu. Cei doi îl urmară îndată. Mergeau prin zăpadă ca prin mâl, cu câte o cârpă la gură, abia respirând. Se pare că balaurii de gheaţă nu îi mai vedeau, căci aruncau mai departe ţurţurii de gheaţă asupra pădurii în locul unde intraseră cei trei. Curând însă încetară aceasta, căci nu vedeau nicio mişcare, nicio urmă de căldură. Cei trei se opriseră în adâncul troianului, răniţi de stânci şi de bucăţi de gheaţă, obosiţi şi cu lucrurile risipite pe culme şi în pădure. – Ce-a fost asta, fraţilor? – întrebă în şoaptă Mitu. Balaurii de gheaţă parcă nu trăiesc decât unde sunt şi vrăjitorii dacilor. De unde au apărut în aceste părţi? Sau nu e adevărat ce se spune despre ei? – De unde să ştim noi, Mitule? – răspunse supărat Surdul. Crezi că ne-au spus dacii niscaiva taine despre balaurii de gheaţă sau alte asemenea lucruri? Tu erai mai prieten cu ei decât noi. Mitu pufni. – Prieten! Cât de prieten poţi să fi cu dacii? N-ai văzut cât de ciudaţi sunt? Parcă-ar fi… – şi şovăi, neştiind cu cine să-i compare. Surdul sări să-l ajute: – Parcă-ar fi Mitu! Începură să râdă toţi trei. Cu toate că era întuneric, iar aerul era umed şi greu, era destul de cald în adâncul troianului. Până la urmă, parcă nu era chiar aşa de rău. – Măi băieţi, făcu Surdul, să nu adormim aici că ne trezim pe cealaltă lume. Auziseră şi ei de asemenea întâmplări. Ieşiră cu grijă la lumină. Care lumină? Deja se lăsase noaptea. Stele sclipeau reci pe cerul de gheaţă. Frigul era cumplit. Se strecurară uşor pe culme, mişcându-se doar când bătea vântul, pentru ca orice sunet pe care l-ar fi făcut să se piardă sau să se asemene cu mişcarea cetinii. Pe culme, târâş, se apropiară de margine şi priviră către culmile înzăpezite din faţă. Departe, unde fuseseră şi prima oară, se vedeau, mai albi ca zăpada şi uşor sclipind în razele stelelor, balaurii de gheaţă. Coborâră înapoi. Ajunşi în pădure, se sfătuiră ce să facă. – Dacă în partea asta sunt balauri de gheaţă, înspre răsărit, unde până şi cerbii cei mari dispăruseră, cine ştie ce primejdie pândeşte. – Oricum, zise Dan, nu e de demnitatea noastră să fugim aşa. Dacă dacii se descurcă într-un fel cu ei, putem şi noi, în felul nostru. – Adică? Şi Dan le spuse la ce se gândise. Adunară din pădure multă răşină şi aşchii de brad, făcând bulgări mari cât un pepene. Apoi făcură un fel de catapultă, cu frânghiile pe care le aveau. După ce terminară, duseră totul pe culme. Mitu şi Surdul se ascunseră în zăpadă, iar Dan ieşi la vedere, târşindu-şi piciorul, ca şi cum ar fi fost şchiop ori rănit. Îndată se auzi vuietul aripilor balaurilor de gheaţă. Dan păru să nu-i bage în seamă, continuându-şi mersul greoi.

– Acum! – strigă deodată. Căci, de vreme ce nu simţeau nici o primejdie, balaurii veneau drept spre el. Într-o clipită Mitu şi Surdul ţâşniră din zăpadă şi aprinseră doi bulgări uriaşi, pe care îi şi aruncară cât ai clipi. Porniţi din catapultă cu mare iuţeală, cei doi bulgări loviră balaurul cel mai din faţă, lipindu-se de el şi întinzându-se. Bătaia vântului sporea puterea flăcărilor. Balaurul de gheaţă se răsucea cu disperare, spre a scăpa de focul care-l distrugea. Apoi se izbi cu mare putere de munte, explodând în mii şi mii de aşchii de gheaţă. Deja alţi bulgări de foc porniseră către al doilea balaur de gheaţă, care avu şi el aceeaşi soartă. Ultimul se înălţă iar, trimiţând de acolo ţurţuri de gheaţă. Şi iar cei trei fugiră spre pădure, ascunzându-se şi de această dată sub troian. După puţină vreme, ploaia de ţurţuri încetă, iar vâjâitul aripilor balaurului nu se mai auzi. Frigul însă, pe care balaurul îl revărsa mereu, se simţea parcă şi mai puternic. Fără să vorbească între ei, cei trei ştiură că balaurul, prea mare pentru a intra în pădure, se aşezase undeva la marginea ei, pândindu-i. Din fericire, ascunseseră câţiva bulgări mari de răşină şi aşchii de brad chiar în troian. Mitu, ca cel mai agil, ieşi primul… şi încremeni! Chiar în faţă, strecurat printre brazi, botul imens al balaurului revărsa ger către intrarea în troian. – Aici este! – strigă Mitu. Nu mai era nevoie. Doar desluşindu-i încremenirea la gura tunelului săpat în troian, ceilalţi înţeleseseră ce vedea şi aprinseseră un bulgăre, ieşind cu el afară. Şi-l aruncară drept în botul balaurului de gheaţă, tocmai când acesta se străduia să-şi scoată capul dintre brazi. Urletul fu îngrozitor. Şi abia apucară să se ascundă după un brad voinic înainte ca miile de aşchii în care explodase capul balaurului de gheaţă să se împrăştie pretutindeni. Liniştea care se lăsă părea altfel. Şi cei trei se odihniră până la ivirea zorilor. * Urcau din nou spre culmea pe care îi opriseră o zi şi o noapte balaurii de gheaţă. – Fraţilor, vorbi, ca de obicei, Mitu. Nu ştiu de ce, dar parcă mai greu am mers de la daci până aici decât de la început la daci. Tare ciudat! Dacă ţinem seamă că am învăţat atâtea şi că s-ar fi cuvenit să mergem şi mai uşor ca înainte, heiii!, ar fi trebuit să fim deja în Derala. – Aşa e, Mitule! – fu de acord Surdul. Aşa s-ar fi cuvenit. Dar noi n-am ţinut Drumul Trecătorii. Am mers tot prin Pădurea cea Mare. Am zăbovit o grămadă şi la daci, am avut ceva petreceri şi la Fortul Brazilor, iar drumurile de aici numai lesnicioase nu sunt. – Şi asta-i adevărat, dar parcă tot nu e cum s-ar cuveni. Surdul râse uşor. – Dacă nu ar fi greu drumul, toţi netoţii l-ar bate. – Aşa, zise Dan, nu-l batem decât noi. Doar o clipă dură până să-şi dea seama cei doi de vorba în doi peri şi să izbucnească în hohote de râs. – Aşa e, Dane! Dintre toţi netoţii, doar noi ne-am găsit să venim pe aici. Şi râseră iar. Dar nu mult. Căci pe culme văzură înspre culmile înzăpezite din faţă alţi trei balauri de gheaţă, alături de care se vedeau făpturile, mici de departe, ale unor pâlcuri de urşi uriaşi, albi, şi trupurile şi mai mici a numeroşi ostaşi înarmaţi, înveliţi şi ei în veşminte albe. – Dacii Munţilor Albi! – şopti Surdul cu teamă.

CAPITOLUL XIII

În care se intră într-o mare primejdie, Dan se arată mai aspru decât dacii, iar lucrurile se aşază pe o cale poate mai bună. Dan privea încruntat oştirile dacice. – N-au venit ei aici de florile mărului, se trezi Mitu vorbind, ca de obicei. Vor fluierele alea rău de tot. – Ar fi bine, mormăi Dan printre dinţi. Cei doi prieteni îl priviră cu mirare. – Ce vreţi? – strigă Dan cu asprime către daci. Şi vântul aduse un răspuns slab, dar rece şi tăios ca gheaţa. – Pe fiul lui Novac! Mitu şi Surdul simţiră fiori pe spate, şi nu din pricina frigului. Aşadar asta îi adusese pe dacii din Munţii Albi aici: răzbunarea! Chiar şi după atâţia ani, erau pregătiţi să se răzbune pe copilul nevinovat al celui ce le încălcase legea. – Şi ce – strigă Dan cu dispreţ – credeţi că-l avem în desagi? Strigătul lui se rostogoli pe pantele muntelui, aproape la fel de tăios ca cel primit de la daci. Ochii îi scânteiau într-un fel pe care Mitu nu-l mai văzuse nicicând, iar Surdul doar o dată, când Dan trebuise să înfrunte un urs brun doar cu un cuţit, pentru a-i salva viaţa. Şi ursul murise. – E cel ce-i ziceţi Mitu! – sosi la fel de rece răspunsul dacilor. Atunci Dan făcu într-o parte câţiva paşi, suindu-se pe o stâncă mai înaltă. – Mă vedeţi bine? – strigă el cu aceeaşi voce. – … desigur! – răspunseră dacii după o pauză, nedumeriţi de întrebarea ciudată. – Bine! – răspunse Dan. Ca să ştiţi cine va aduce cele nouă blesteme peste voi şi peste Pădurea cea Mare, ucigaşi de copii ce sunteţi! Şi scoase fluierele cele nouă blesteme, ducându-le la buza de jos. – Ai înnebunit?! – strigară Mitu şi Surdul, îndreptându-se spre el. Dan îi îndepărtă pe amândoi cu o singură lovitură de picior, fără să-şi mişte privirea dinspre daci. Vocea îi devenise o şoaptă, dar o şoaptă şuierată, mai pătrunzătoare decât vântul şi plină de ură şi putere. – Dacă în câteva clipe nu aţi plecat, voi aduce blestemul peste voi toţi. Iar noi oricum vom trece. Într-adevăr, se ştia că cele nouă blesteme nu ating pe cel ce are fluierele cu care acelea erau chemate. – Nu vei îndrăzni! – se auzi un glas în apropierea lor. Dan nici nu se clinti.

– Aşa crezi, vrăjitorule? Dacă vreţi moarte, moarte veţi primi! Crezi că îmi pasă de pădurea ta şi munţii tăi? Mitu este fratele meu şi va trece de voi chiar de ar fi să distrug toată Pădurea cea Mare. Aveţi câteva clipe să hotărâţi. Grăbiţi-vă dacă vreţi să mai trăiţi, că s-ar putea să suflu din greşeală. Şi duse fluierele la buze. – Eşti nebun! – răcni vrăjitorul cu ciudă însă şi cu respect. Şi făcu un semn cu mâna către oştire. Îndată oamenii suiră pe balaurii de gheaţă, iar aceştia se înălţară, pornind spre apus. Cu doar câţiva oameni cu ei – mai bine zis călare pe cei mai voinici dintre ei – şi urşii albi, uriaşi, plecară în aceeaşi parte. Dan coborî din nou fluierele la buza de jos, fără să se mişte. – Să nu crezi, şuieră el, că mă poţi păcăli, vrăjitorule. Nimeni nu se atinge de fraţii mei! Vom trece toţi trei de Pădurea cea Mare sau voi distruge Pădurea cea Mare. Alege! Vrăjitorul părea înveşmântat în zăpadă. Nici faţa nu i se vedea. Doar vocea i se auzea, liniştită şi tăioasă. – Parcă aţi făgăduit că le veţi distruge. – Desigur, zise Surdul. Dar în Derala. Vrăjitorul tăcu o vreme, ca şi cum n-ar fi vrut să-l bage în seamă pe Surdul. Dar cum Dan tăcea, nu avu încotro. – Deci în Derala le veţi distruge? – Da. Răspunsul lui Dan nu fu urmat de niciun alt cuvânt, cu toate că vrăjitorul aşteptă multă vreme. – Bine. Din partea noastră veţi ieşi cu pace din pădure. Făcu un singur gest şi zăpada de pe coasta ce cobora de pe culme spre vale se ridică într-un uriaş nor de nea, din care se ivi un alt balaur de gheaţă. Dintr-un salt prelung, aproape ca un zbor, vrăjitorul sări pe el şi porni spre apus. Spulberată de vânt, zăpada ce-l acoperea se risipi, lăsând să se vadă o blană de urs alb ce-l îmbrăca în întregime. Din înălţime, dintre nori, coborâră alţi doi balauri de gheaţă, urmându-l şi ei pe vrăjitor. În drumul lor, multă vreme, singurele primejdii fură cele fireşti: frigul, foamea, surpăturile, prăpăstiile şi cele asemenea. Nu vorbiră. Mitu nu ştia ce să spună şi era plin de gânduri. Surdul se temea să vorbească. Iar Dan… Dan era liniştit cu totul. Îi înţelegea şi pe cei doi, dar ştia foarte bine şi ce are de făcut. Când se pogorâră din nou la păduri, urcând şi coborând iar culmi pline de brădet, Dan porni spre apus. După greutăţi ce ţineau doar de asprimea muntelui şi a marginilor dinspre Drumul Trecătorii, cei trei se întoarseră din nou la acesta. În spate se vedea Trecătoarea, plină de zăpadă până sus, la vârful brazilor. Uneori se mai prăvălea pe Drum, iar alteori cădea altă zăpadă, de pe creste, completând ceea ce alunecase. Cu toate că pentru alţii peisajul ar fi părut la fel cu cel dinspre Fortul Brazilor, cei trei simţeau schimbările. Verdele brazilor era mai închis, coaja mai neagră. Acolo unde surparea zăpezii făcea să se ivească pământul se putea vedea că este mult mai gălbui decât cel de dincolo. Curând – să nu uităm că forturile erau de obicei cale de o zi unul de altul – se ivi un fort. Semăna mult cu Fortul Brazilor, doar că se chema Fortul Zagrei. Într-adevăr, din turnurile înalte ale fortului se puteau vedea, peste vârfurile brazilor, culmile avântate ale Munţilor Zagrei. Aflat acum la adăpost, Dan le privi numai o clipă, cu nepăsare, întorcându-se la cititul de care nu mai avusese parte de multă vreme. În schimb Mitu şi Surdul se uitară muuult la acei munţi, repovestindu-şi unul altuia legendele şi basmele despre dacii cei aspri de aici şi despre felurite făpturi nemaivăzute. Se ştia doar că în aceşti munţi pot fi văzuţi uneori şi balauri de gheaţă, dar şi balauri de cristal, urşi albi, cerbi uriaşi, Ielele şi chiar şi piticii negri. Era, desigur, mai sigur să nu-i vezi. Dar cel mai bine era să-i zăreşti de departe şi, scăpând cu viaţă, să poţi povesti şi altora minunăţia. Cei trei fuseseră primiţi la Fortul Zagrei după multă vorbă şi ţinere la poartă. Nu se mai întâmplase poate de peste o sută de ani ca nişte eroi să apară aşa, deodată, dinspre Trecătoarea înzăpezită. Oare nu erau Năluci? Sigur? Dar cum puteau fi siguri? Semnul de la Fortul Urşilor? Şi dacă îl furaseră de la nişte oameni, ei fiind Năluci? Nălucile fuseseră nimicite? Sigur? Şi dacă ei minţeau, pentru că erau Năluci? Nu aveau arme şi haine ca Nălucile? Sigur? Şi dacă şi le prefăcuseră aşa, ca să îi păcălească, fiind Năluci? Sau

vrăjitori… Să le stropească ei, soldaţii, cu apă sfinţită, ca să fie siguri că nu sunt vrăjite? Sigur? Dar asta nu înseamnă să le deschidă poarta? Şi dacă sunt Năluci şi au tovarăşi ascunşi pe aproape? Să îi ude cu aghiasmă de pe ziduri? Sigur? Păi nu răcesc, dacă sunt oameni? A, dacă după aia intră la un foc bun şi beau ceva să se refacă nu răcesc? Sigur? Păi atunci să-i stropim cu apă sfinţită! – au fost de acord ostaşii. Şi doar aşa, sfinţiţi şi uzi leoarcă, au putut intra în fort. – Se vede că suntem înspre Derala, zicea Mitu. În Câmpineni s-ar fi terminat treaba de zece ori mai repede. – Dar poate nu aşa de bine – făcu Surdul. Chiar dacă a durat mai mult, nu poţi să spui că nu a fost o idee bună. Mitu îl privi uimit. – Bine, Surdule, dar a fost ideea noastră! Dacă era după ei, ne ţineau la poartă până muream de frig. Surdul începu să râdă şi la fel şi Mitu. Păi, mai puteai să faci altceva decât să râzi? * La Fortul Zagrei nu poposiră mai mult de o noapte. Focul straşnic făcut de soldaţii cu mustrări de conştiinţă pentru udătura provocată le uscă repede hainele. Dormiră bine şi a doua zi porniră mai departe. Din păcate, la Fortul Ibatului – atât de asemănător la nume cu Codrul Ivatului al copilăriei lor – fură de asemenea cu greu primiţi, după multă vorbă, deşi fusese trimis cu ei, de la Fortul Zagrei, un ostaş tocmai cu misiunea de a înlesni primirea. În cele din urmă intrară. La fel fură însă primiţi şi în următoarele forturi. Se părea că cei din Derala sunt în acelaşi timp foarte greoi în a lua hotărâri şi foarte temători în privinţa străinilor. Ar fi preferat câteodată să o ia prin Pădure. Dar… Întâi şi întâi, dacă nu aveau semnele de la forturi, la Cetatea Arnota n-ar fi primit hrisovul de intrare în Derala (un argint bucata!). Iar fără el, oriunde în Derala eşti găsit, eşti dus direct la închisoare. (De fapt, la fel era şi în Câmpineni). Al doilea, Pădurea devenise… parcă străină. După întâlnirea cu dacii Munţilor Albi, Pădurea nu le mai făcuse necazuri, ceea ce nu-i stătea în fire. Era ca şi cum şi-ar fi rupt orice legătură cu ei. Dar îi pândea. Îi pândea cu mii de ochi, nasuri şi urechi. Iar ei simţeau asta. Ameninţarea cumplită a lui Dan îi scăpase, poate, dintr-o mare primejdie. Dar îi şi despărţise de Pădurea cea Mare. Ajunseseră să se simtă acasă aici, cu toate fiarele şi popoarele ciudate ce locuiau în ea, după vieţuirea cu dacii. Dar acum erau înstrăinaţi şi pândiţi ca nişte duşmani ai Pădurii. Şi, la drept vorbind, era de înţeles. Când în zare se iviră zidurile măreţe ale Cetăţii Arnota, galopară spre ele ca spre un liman. Deja munţii se transformaseră în dealuri, iar zăpada fusese înlocuită de un amestec de noroi şi petice de zăpadă. În Derala era toamnă. Iar Cetatea Arnota, pieptul Deralei înspre Pădurea cea Mare, era plină de copaci cu frunze îngălbenite, iar în unele locuri brânduşele de toamnă îşi mai clătinau încă în vânt petalele viorii. Judele cetăţii îi privi cu mirare: – Măi, măi! Am auzit de voi. Dar nu ştiam de e basm sau nu. Însă cum aţi răzbătut până aici? Am înţeles că Trecătoarea e deja închisă de zăpadă. – Aşa e, spuse Dan obosit. E închisă. Am răzbătut cu greu. Mă şi mir că am scăpat cu viaţă. Bine că am ajuns la liman. – Hmmm… – încuviinţă, sau poate nu încuviinţă (nu puteai să-ţi dai seama) – judele. Dar cu ce treabă pe aici? Mitu şi Surdul se gândiseră şi ei, tot drumul de la Fortul Zagrei la Arnota, ce vor răspunde la această întrebare. Dacă ar fi venit firesc, pe Drumul Trecătorii, fără abateri prin Pădurea cea Mare sau alte întâmplări uimitoare, ar fi fost uşor. „Am vrut să vedem frumuseţile Deralei”. Şi nu ar fi avut piedici. Acum însă un asemenea cuvânt ar fi stârnit bănuieli. „De ce să le vadă?”, s-ar fi gândit judele. „Ce, eroii hălăduiesc aşa, după frumuseţi?”. I-ar fi crezut spioni, sau chiar Năluci… Dan însă răspunse liniştit:

– Am primit o misiune. Mitu se înecă şi începu să tuşească. Judele îi privi pe sub sprâncene: – Ce misiune? – Să ducem un oarece mesaj domniţei Enga, din Târgul Vicinului, de la fratele său, căpitanul Fortului Turnul Morţii. Mitu şi Surdul îşi ascunseră uimirea cum ştiau mai bine. Cu toate că Dan le spusese de rugămintea căpitanului, uitaseră cu totul de ea. Şi era cel mai bun răspuns, într-adevăr! Judele clătină din cap şi începu să semneze hrisoavele de liberă trecere, cu numele şi semnele lor. – Ştiţi unde e Târgul Vicinului? – Am înţeles că e doar la câteva ore de aici. Judele râse. – În galopul calului, poate. Şi dacă e odihnit bine calul. Dar căpitanul aşa spune tuturor. Dorul de casă, de! Hmmm… de fapt e cam la o zi depărtare. Mai bine să plecaţi mâine dimineaţă. Vedeţi că e în cetate Hanul Trecătorii unde vă puteţi odihni bine şi voi şi caii voştri. Fratele meu îl ţine! – adăugă el cu mândrie, dar şi cu subînţeles. Cei trei încuviinţară cu hotărâre. O astfel de poftire nu putea fi refuzată fără supărare. După ce se făcu dimineaţă, se grăbiră să plece din cetate. La drept vorbind, ar mai fi avut de ce sta. Târgul nu se închidea niciodată aici, căci locuitorii Arnotei erau foarte bogaţi. Primele mărfuri din Câmpineni la ei soseau şi mulţi dintre ei aveau caravane care mergeau încoace şi încolo pe Drumul Trecătorii. De asemenea, mulţi din Derala veneau aici pentru a cumpăra mărfurile din Câmpineni la cel mai mic preţ. Iar acum, că se închisese Trecătoarea, iar mărfurile urmau să se scumpească, Cetatea Arnota era plină de negustori şi oameni de rând. Şi dacă mai socotim şi ostaşii, fie liberi, fie în patrulă, animalele aduse în obor, la obor sau de la obor, înţelegem că aveai ce vedea. Mai ales dacă erai un sătean cu puţine ieşiri la târg, aşa cum erau cei trei. Dar nu le ardea de asta. Poate că Pădurea cea Mare îi sălbăticise, poate voiau să scape de ea odată, ori poate simţeau iarăşi ameninţarea Răului apropiindu-se de ei. Orice ar fi fost, se grăbiră să iasă din cetate. Aveau caii mărunţi de munte pe care îi cumpăraseră – unul câte unul – la Fortul Zagrei şi la celelalte forturi dinspre Derala. Şi desagii cam goi. Şi hrisoavele de drum. Deşi nu se uitau în urmă, simţeau cum creşte depărtarea de Pădurea cea Mare. Şi când era gata să se stingă în zare, cu Cetatea Arnotei cu tot, pe drumul ce trecea acum printre ogoare, crânguri şi sătucuri îngrijite, Dan se opri pe o colină şi se întoarse. Se întoarseră şi ceilalţi, privind îndelung. – De data asta am scăpat, fraţilor! – spuse Dan. Dar oare de ce am fost trimişi în Ţara Negurilor? Cei trei îl priviră uimiţi. Cum de ce? Doar ştiau toţi de fluiere şi de misiunea lor de a le distruge. – Fraţilor, le spuse Dan, fluierele nu sunt adevărate. Aţi uitat că ard gura oricui le atinge? Da!! Îşi aminteau… acum! Stareţul schitului le spusese aceasta! Oricine punea fluierele la gură se alegea cu gura arsă şi cel puţin o vreme aproape nu putea vorbi. Îşi amintiră acel „Da” spus de Dan pe culme, ca şi cum l-ar fi durut gura. Se prefăcuse! – Şi dacă noi n-aveam cum să ştim asta, prinţul Roland sigur trebuia să ştie – adăugă Dan. Îl priveau cu o uimire din ce în ce mai mare. Dacă fluierele nu erau la ei, ce rost avea toată trimiterea lor în Ţara Negurilor, călăuzirea lor de către Prinţul Verde la daci şi toate aventurile şi luptele lor? – Întrebările sunt nenumărate, zise Dan. Dar cred că abia în Ţara Negurilor vom afla răspunsul. Sau poate în drum spre ea… După câteva clipe, în care Dan stătea cu capul în piept, parcă socotind ceva, Surdul şi Mitu se întoarseră, lăsând în urmă Pădurea cea Mare şi Cetatea Arnota. Când se depărtară puţin, Dan zâmbi scurt către un tufiş în care, pentru o clipă se văzuse un fel de haină verde, lucioasă. Apoi plecă şi el spre Târgul Vicinului, lăsând în urmă Drumul Trecătorii şi Pădurea cea Mare.