Dreptul La Viata

PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

DREPTUL LA VIAŢĂ

1. Noţiune. Reglementare Dreptul la viaţă reprezintă un drept fundamental al omului, care prin importanţa sa depăşeşte sfera interesului personal, având relevanţă pentru întreaga societate. De aceea, acest drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele şi convenţiile internaţionale, dar şi prin normele dreptului intern. Este important de stabilit momentul din care începe protecţia dreptului la viaţă, aspect care atrage în diferitele legislaţii incriminarea sau nu a faptei de avort. De asemenea, prezintă importanţă determinarea conţinutului acestui drept, în sensul de a stabili dacă el include dreptul de a muri al unei persoane. Dreptul la viaţă este cel mai important drept al omului; el este un drept absolut, opozabil erga omnes, toţi membrii societăţii fiind obligaţi să îl respecte şi să se abţină de la orice acţiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială. Acest drept a fost ocrotit de-a lungul timpului în toate legislaţiile. Declaraţia universală a drepturilor omului proclamă în art. 3 că „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”, iar Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.” În art. 2 parag. 1 şi 2 din Cartă se precizează că orice persoană are dreptul la viaţă, că nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat. Dreptul la viaţă este primul drept substanţial reglementat de Convenţia europeană a drepturilor omului1, fiind garantat oricărei persoane prin dispoziţiile art. 2. Aceste dispoziţii prevăd anumite cazuri excepţionale, când survenirea morţii nu constituie o încălcare a acestui drept. Prevederile art. 2 se întregesc cu cele cuprinse în Protocolul nr. 6 din Convenţie privitor la abolirea pedepsei cu moartea şi în Protocolul nr. 13 privitor la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe. Dreptul la viaţă apare ca esenţial în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale apărate prin Convenţia europeană în materie, pentru că, fără consacrarea expresă a acestui drept, protecţia celorlalte drepturi ar rămâne fără obiect. Este evident faptul că dreptul la viaţă reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. 1

1

Garanţia protecţiei dreptului la viaţă, prevăzută în art. 2 din Convenţia europeană, nu se extinde şi asupra dreptului la condiţii de viaţă decente, la dreptul la un anumit nivel de trai sau la dreptul persoanei la libera dezvoltare a personalităţii sale. Astfel, potrivit Curţii de Casaţie belgiene, dreptul la viaţă, conform art. 2 din Convenţie, nu este decât dreptul la viaţă fizică în sensul obişnuit al termenului, iar acest drept nu trebuie confundat cu dreptul la un nivel de viaţă sigur, ce este un drept economic şi social. Articolul 2 defineşte circumstanţele limitate în care moartea poate fi cauzată în mod intenţionat, iar instanţa europeană a aplicat întotdeauna un control strict de fiecare dată când asemenea excepţii au fost invocate în faţa ei de către guvernele statelor contractante. Încă de la prima cauză pe care a examinat-o direct pe terenul art. 2 din Convenţie, Curtea a statuat că acest text garantează nu numai dreptul la viaţă, dar prevede şi circumstanţe în care cauzarea morţii se poate justifica; din acest punct de vedere el se plasează printre textele fundamentale ale Convenţiei.2 Alături de interdicţia torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante şi de interdicţia sclaviei şi a muncii forţate, dreptul la viaţă este subsumat de doctrina aşa-numitelor drepturi intangibile, apărate prin Convenţia europeană a drepturilor omului. 2. Sisteme de protecţie a dreptului la viaţă Trebuie observat faptul că formularea art. 2 din Convenţia europeană este diferită de cea utilizată de actele internaţionale în materie menţinonate, adoptate sub egida O.N.U. După cum am menţionat mai sus, art. 3 al Declaraţiei dispune că orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, iar art.6 parag. 1 al Pactului prevede că dreptul la viaţă este inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit de lege; nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod arbitrar. Aparent, protecţia dreptului la viaţă este mai bine conturată în sistemul Naţiunilor Unite, pentru că textele amintite proclamă mai întâi însuşi dreptul la viaţă şi apoi impun obligaţia statelor de a ocroti acest drept prin lege, astfel cum o face art. 6 parag. 1 al Pactului. Dimpotrivă, Convenţia europeană pune accentul pe obligaţia statelor semnatare de a proteja dreptul la viaţă. Se poate afirma fără ezitare faptul că, în practică, protecţia dreptului la viaţă în sistemul Convenţiei europene este mult mai eficientă în raport cu cea oferită de actele O.N.U.3 Spre deosebire de Declaraţia univesală care este lipsită de forţă de constrângere, Convenţia europeană dispune de un mecanism jurisdicţional adecvat, care, pe baza unei

Corneliu Bîrsan-Convenţia europeană a drepturilor omului, comentariu pe articole, ediţia 2, ed. C.H.Beck 2010, p. 63 3 Ibidem, p. 64 2

2

proceduri contradictorii, controlează modul în care dreptul la viaţă este apărat în statele semnatare ale Convenţiei. Aşadar, statele, prin agenţii lor, nu trebuie doar să se abţină de la a provoca moartea unei persoane, ci au obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile protecţiei eficiente a acestui drept4, ceea ce include şi obligaţia de a asigura desfăşurarea unei anchete eficiente cu privire la cauzele unei morţi, atunci când aceasta s-a produs, cu consecinţa pedepsirii corespunzătoare a celor vonovaţi. 3. Titularii dreptului la viaţă 3.1 Începutul vieţii O altă problemă ce ţine de dreptul la viaţă se referă la momentul când începe şi respectiv la acela când se sfârşeşte dreptul la viaţă, precum şi dacă există un drept la moarte corelativ dreptului la viaţă. Cu referire la primul moment, în doctrină s-a remarcat inexistenţa unei definiţii incontestabile din punct de vedere ştiinţific a începutului vieţii, în sensul de a se şti precis dacă viaţa fiinţei umane începe de la naştere sau de la concepţie. Prin urmare, problema de a şti unde începe protecţia dreptului la viaţă este foarte delicată. Altfel spus, copilul conceput, dar nenăscut intră sub protecţia art. 2 din Convenţie? În sensul art.2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuie determinată însăşi noţiunea de viaţă, aceasta cu atât mai mult cu cât în dreptul civil, în anumite situaţii, operează principiul potrivit căruia un copil poate dobândi drepturi din momentul concepţiei sale-infans conceptus pro nato habetur de commodis eius agitur. Aşadar, trebuie stabilit dacă acest principiu va opera în sensul art. 2 din Convenţie. Trebuie reţinut faptul că, spre deosebire de art. 4 din Convenţia americană a drepturilor omului, care dispune că dreptul la viaţă este protejat în „general începând cu concepţia”, art. 2 din Convenţia europeană nu dispune nimic privitor la limitele temporale ale dreptului la viaţă şi nici nu defineşte persoana al cărei drept la viaţă este protejat. Comisia europeană a drepturilor omului, câtă vreme a existat, a evitat să se pronunţe cu privire la faptul dacă întreruperea voluntară de sarcină cade sub incidenţa dispoziţiilor art.2 din convenţie cu motivarea că, în speţă, cererea a fost introdusă de o persoană care nu putea pretinde că are calitatea de victimă directă a legislaţiei naţionale pusă în discuţie. Într-adevăr, prin acţiunea sa, reclamantul, căsătorit şi tată a doi copii, s-a plâns îna nul 1975 că adoptarea de către legislativul austriac, la 29 ianuarie 1974, a unei legi care permitea, în anumite condiţii, întreruperea voluntară de sarcină, era de natură să

4

CEDO, cauza Osman c. Marii Britanii, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 115

3

încalce, prin alte dispoziţii, art. 2 al Convenţiei care protejează dreptul la viaţă. În decizia sa privitoare la admisibilitatea cererii, Comisia a statuat în sensul că nu este competentă să examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu dispoziţiile Convenţiei, decât cu privire la o situaţie concretă, nu in abstracto. Mai mult, ea a reţinut că argumentul reclamantului, în sensul că oricare cetăţean austriac este vizat de dispoziţiile legii în discuţie, datorită consecinţelor acesteia cu privire la viitorul ţării şi că el este gata să devină curatorul tuturor copiilor care s-ar naşte dacă nu s-ar aplica dispoziţiile legii, semnifică faptul că reclamantul a intentat o actio popularis, şi nu o acţiune individuală, prin care să reclame încălcarea unui drept propriu, astfel că cererea sa a fost declarată inadmisibilă.5 În legătură cu embrionul uman, conform ştiinţei biologice, o viaţă nouă începe odată cu fecundarea. Din această perspectivă se poate vorbi de un drept la viaţă al embrionului, dar acesta este sub aspect juridic un drept relativ, având în vedere dreptul de dispoziţie asupra sa, care este stipulat în anumite legislaţii, prin nepedepsirea întreruperii sarcinii până la o anumită vârstă a fătului. În cauza Vo contra Franţei6, Marea Cameră a Curţii Europene a arătat că punctul de începere al vieţii ţine de marja de apreciere a statelor, care trebuie recunoscută chiar şi în cazul unei interpretări evolutive a Convenţiei europene. Nu există un consens european cu privire la natura şi statutul embrionului şi/sau fetusului, deşi aceştia încep să se bucure de o anumită protecţie în lumina progresului ştiinţific şi a potenţialelor consecinţe ale studiilor în materia ingineriei genetice sau procreării asistată medical. Se poate reţine, ca numitor comun, cel mult apartenenţa embrionului şi/sau a fetusului la specia umană. Potenţialitatea acestuia de a fi şi capacitatea de a deveni o persoană impun protecţia sa în considerarea demnităţii umane, fără a face din embrion şi/sau fetus, o persoană în sensul art. 2. Nici Convenţia de la Oviedo privind drepturile omului şi biomedicina nu oferă o definiţie a termenului de persoană, arătându-se în raportul explicativ la aceasta că, în lipsa unei unanimităţi asupra definiţiei, statele părţi au ales să lase aceasta în sarcina dreptului intern. Prin urmare, Curtea Europeană conchide că nu este dezirabil şi nici măcar posibil să se răspundă în prezent la chestiunea de a şti dacă un copil care urmează să se nască este o persoană în sensul art. 2 din Convenţia europeană. Astfel, Curtea Europeană a constatat existenţa atât a unei imposibilităţi juridice cât şi a unei imposibilităţi etice de a se pronunţa în

5

Comis. EDH, dec. Din 10 decembrie 1976, nr. 7075/1975, X c/Austriche, DR nr. 7, p. 87 A se vedea CEDO, hotărârea Marii Camere din 8 iulie 2004, în cauza Vo contra Franţei, parag. 84-85. 6

4

această materie, având în vedere în principal lipsa unei definiţii comune sau predominante la nivel european a noţiunii de persoană şi marja de apreciere a statelor. În Anglia, avortul se poate realiza până· în a 22-a săptămână de la concepere, iar jurisprudenţa permite avortul până la limita viabilităţii. Cu toate acestea, fetusul nu beneficiază de acelaşi statut ca şi copilul născut. Prin urmare, „s-a decis că viabilitatea, de care depinde protecţia acordată vieţii, nu presupune doar posibilitatea de a trăi, ci şi de a supravieţui independent."7 În România, de lege lata, problema embrionului uman nu este abordată în· nicio modalitate. Aşadar, în prezent este dificil de stabilit momentul de debut al dreptului la viaţă al unei persoane. 3.2 Dreptul copilului de a se naşte Curtea europeană nu a fost, până de curând, confruntată cu o asemenea problemă. Într-o cauză în care mai multe organizaţii de consultanţă în materie de planificare familială şi persoane fizice s-au plâns de interdicţia pe care le-au impus-o jurisdicţiile naţionale de a da consultant femeilor în stare să procreeze cu privire la practica avortului în clinici din străinătate deoarece Constituţia statului în cauză ( Irlanda ), interzicea, la acea dată, întreruperea voluntară de sarcină, instanţa de contencios European al drepturilor omului a plasat analiza sa pe terenul art. 10 al Convenţiei, care protejează dreptul la liberă protejare şi informare, a cărui încalcare a constatat-o. În acelaşi timp ea a subliniat că, în speţă, ea nu este chemată să determine dacă prin Convenţie este garantat dreptul la întrerupere voluntară de sarcină sau dacă dreptul la viaţă, recunoscut de art. 2 se aplică şi embrionului uman; şi aceasta cu toate că în apărarea sa guvernul irlandez a susţinut că dreptul copiilor de a se naşte poate fi dedus din interpretarea aceluiaşi text.8 De asemenea, legat de decizia unei femei de a practica o întrerupere a sarcinii pe care o purta şi de opoziţia tatălui la acest act, Curtea a arătat că ea nu are a decide cu privire la problema dacă fătul poate beneficia de protecţia instituită de art. 2 din Convenţie, astfel cum aceasta este interpretată în jurisprudenţa sa privitoare la obligaţiile pozitive care revin statelor în domeniul protecţiei dreptului la viaţă. Într-adevăr, a spus instanţa europeană în această decizie privitoare la admisibilitatea cererii, presupunând chiar că, în anumite circumstanţe fătul poate fi considerat ca fiind titularul drepturilor apărate prin acest text, în Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu – Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, ed. C.H. Beck, 2008, p. 68 8 Corneliu Bîrsan-op. cit. p. 70 7

5

cauza dedusă examinării, întreruperea de sarcină s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile legii italiene în materie, care ţin seama de necesitatea asigurării unui just echilibru între interesele femeii care solicită practicarea acestui act medical şi necesitatea asigurării protecţiei fătului.9 3.3 Statutul moral şi protecţia juridică a embrionului uman Pe plan european, atât în convenţiile încheiate în privinţa biomedicinei, cât şi în legislaţiile naţionale, nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte problema pusă în discuţie. Astfel, prin Convenţia de la Oviedo din 4 aprilie 1997 privitoare la drepturile omului şi biomedicină, statele membre ale Consiliului Europei şi Comunitatea Europeană ( în prezent Uniunea Europeană ) s-au angajat „să protejeze fiinţa umană în demnitatea şi în idntitatea sa, garantând fiecărei persoane, fără discriminare, respectul integrităţii sale şi al celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale privitoare la aplicaţiile biologiei şi ale medicinei” ( art. 1 ). Convenţia dispune că „atunci când cercetarea asupra embrionilor in vitro este admisă de lege, aceasta asigură o protecţie adecvată asupra embrionului” ( art. 18 ), dar nu defineşte noţiunea de “viaţă”, după cum nu determină nici momentul de la care se poate considera că un embrion ar avea dreptul la viaţă. Raportul explicativ al Convenţiei menţionează faptul că termenul de “fiinţă umană” este utilizat atunci când se vorbeşte despre necesitatea protejării finiţei umane în demnitatea şi identitatea sa şi când s-a constatat existenţa unui principiu general acceptat potrivit cu care demnitatea umană şi identitatea speciei umane trebuie să fie respectate de la începutul vieţii, fără însă a se face vreo precizare cu privire la determinarea acestui moment. 3.4 Clonarea fiinţelor umane Clonarea fiinţelor umane reprezintă una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă în prezent atât stiinţa modernă, cât şi decizia politică. Clonarea umană reprezintă posibilitatea oferită de ingineria genetică de a obţine indivizi identici, în serie. Clonarea legală a embrionilor umani este limitată la producerea de celule în scopul cercetării medicale. Totuşi, nu poate fi acceptată distincţia falsă care se face între clonarea terapeutică şi cea reproductivă. 9

Corneliu Bîrsan-op. cit. p. 71

6

În aşa-zisa clonare terapeutică, oamenii de stiinţă încearcă să creeze un embrion clonat , care este folosit apoi în cercetare şi, în final, distrus. În clonarea reproductivă, embrionul este plasat în uterul mamei şi poate continua dezvoltatrea, dându-i-se posibilitatea de a naşte.10 Clonarea umană încalcă demnitatea şi respectul faţă de fiecare persoana, deoarece ea subminează drepturile sale şi identitatea umană. Societatea internaţională s-a pronunţat ferm împotriva clonării umane. În acest sens, Consiliul Europei a adoptat în anul 1997 la Oviedo Convenţia pentru protejarea drepturilor omului şi demnităţii umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei: Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicinei. Convenţia stabileşte direcţiile principale ale cooperării internaţionale europene privind protecţia drepturilor omului împotriva folosirii iraţionale a metodelor biomedicinei moderne.

3.5. Sfârşitul vieţii În legătură cu momentul până la care se întinde viaţa ori când sfărşeşte viaţa, jurisdicţia europeană a avut a se pronunţa cu privire la faptul dacă art. 2 din Convenţia europeană cuprinde şi dreptul de a muri. Aşadar, trebuie stabilit până unde se întinde dreptul la viaţă. Răspunsul cel mai simplu este: până la decesul persoanei. Din punct de vedere al aplicării art. 2 din Convenţie, trebuie avută în vedere, în principiu, numai moartea fizic constatată. Momentul final în care încetează viaţa unei persoane este considerat momentul în care a încetat activitatea cerebrală.11 Momentul final al vieţii prezintă o importanţă deosebită în stabilirea încadrării juridice a faptei prin care se produce o vătămare corporală unei persoane care se află pentru o perioadă lungă de timp în stare vegetativă, fără a fi în moarte cerebrală, şi în privinţa căreia avizele medicale indică cu certitudine, lipsa şanselor de supravieţuire. Faţă de stadiul actual al dezvoltării ştiinţei medicale este posibilă menţinerea în stare vegetativă a unei persoane pentru o perioadă îndelungată de timp, în condiţiile în care nu intervine moartea cerebrală.

Raluca Miga Beşteliu, Catrinel Brumar-Protecţia internaţională a drepturilor omului, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 187 11 O. Stoica, Drept penal. Parte specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 65; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007 10

7

4. Conţinutul dreptului la viaţă în sensul articolului 2 din Convenţie 4.1. Dreptul de a trăi Determinarea conţinutului dreptului la viaţă astfel cum este el apărat prin art. 2 al Convenţiei, se înscrie pe câteva coordonate esenţiale care rezultă, cu deosebire, din analiza jurisprudenţei în materie a fostei Comisii, dar mai ales a Curţii. În literatura de specialitate şi practica judecătorească din unele state membre ale Consiliului Europei, s-a subliniat că dreptul la viaţă în sensul art. 2 din Convenţie nu este altceva decât dreptul de a trăi, şi nu dreptul la o viaţă decentă. Acest text protejează viaţa în sine, nu şi dreptul la o viaţă decentă. În al doilea rând s-a pus problema de a şti dacă textul garantează nu numai însăşi viaţa unei persoane, dar şi dreptul acesteia de a nu i se aduce nicio atingere integrităţii fizice, de natură sa-i ameninţe existenţa.12 Astfel, într-o cauză în care reclamantul s-a plâns că obligarea lui de către instanţele naţionale la a i se efectua o recoltare de sânge în cadrul unui proces în cercetarea paternităţii ar constitui o încălcare a dreptului la integritate fizică, apărat prin art. 2 al Convenţiei, fosta Comisie a răspuns că, în principal, această dispoziţie asigură protecţia împotriva producerii morţii, ceea ce nu era cazul în speţă. Sau, după cum a decis Curtea, acest text nu are nicio legătură cu probleme legate de calitatea vieţii sau cu felul în care o persoană alege să trăiască. Chiar dacă s-ar admite că integritatea fizică ar putea fi considerată ca protejată de text, o intervenţie atât de banală cum este recoltatea unei probe de sânge nu este de natură să constituie o ingerinţă interzisă de dispoziţia cuprinsă în acest text.13

4.2. Dreptul de a muri Cu privire la conţinutul dreptului la viaţă, se impune discutarea unei probleme cu care a fost confruntată relativ recent jurisdicţia europeană, şi anume: art.2 din Convenţie cuprinde şi dreptul de a muri ? Este vorba despre eutanasia sau sinuciderea medical asistată.

4.2.1. Eutanasia 12 13

CEDO, 29 aprilie 2002 Pretty c/ Regatul Unit Corneliu Bîrsan- op.cit, p.77

8

Eutanasia reprezintă un act de asistare la suprimarea vieţii unei persoane în circumstanţe justificate, de ordin medical.14 Eutanasia este o modalitate voluntară de atingere a dreptului la viaţă. Protecţia dreptului la viaţă trebuie analizată în contextul corelaţiei cu eventualitatea recunoaşterii dreptului de a muri. Prin eutanasie se înţelege moartea provocată unui bolnav, în scopul evitării supunerii acestuia unor suferinţe fizice şi psihice insuportabile. Eutanasia activă constă în acţiunea unei persoane prin care se pune capăt vieţii unui bolnav, cu sau fără consimţământul acestuia. Prin eutanasia pasivă se înţelege provocarea morţii unui bolnav prin neefectuarea unui act sau prin întreruperea efectuării acestuia ce are drept consecinţă moartea. În mod constant, reglementările internaţionale şi practica judecătorească s-au pronunţat împotriva eutanasiei. În acest sens, prin Hotărârea Pretty c. Regatul Unit din 29 aprilie 2002 , Curtea a răspuns nuanţat la această întrebare. În această cauză, reclamanta suferea de o boală degenerativă progresivă incurabilă, în urma căreia starea sănătăţii i se deteriorase rapid, fiind complet paralizată, nemaiputându-se exprima coerent şi alimentându-se cu ajutorul unui tub. Calităţile intelectuale erau însa intacte. Neputându-se sinucide singură, a cerut acordul autorităţilor britanice ca soţul să o ajute la îndeplinirea acestui act. Refuzul autorităţilor engleze a fost atacat în faţa instanţelor naţionale şi apoi la Curtea Europeană. Reclamanta susţinea că art. 2 al Convenţiei protejează „dreptul la viaţă”, iar nu viaţa însăşi şi recunoaşte oricărei persoane dreptul de a alege între a trăi sau nu, o persoană putând să refuze un tratament medical de natură să-i salveze viaţa sau să aleagă să se sinucidă. Curtea a considerat însă că dreptul la viaţă nu poate fi interpretat ca implicând un aspect negativ: „Articolul 2 nu are nici o legătură cu calitatea vieţii sau cu ceea ce o persoană alege să facă cu viaţa sa” şi de aceea, „nu poate, fără a risca o distorsiune de limbaj, să fie interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus dreptului la viaţă, anume dreptul de a muri; el nu poate crea un drept la auto-determinare, potrivit căruia un individ ar putea să aleagă moartea, mai degrabă decât viaţa.” În consecinţă, Curtea a considerat că „ nu se poate deduce din articolul 2 al Convenţiei nici un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie cu ajutorul unei autorităţi publice.”

14

Alexandru Boroi, Infracţiuni contra vieţii, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 39

9

4.2.2 Sinuciderea Sinuciderea ( sau suicidul ) reprezintă o manifestare de voinţă a titularului dreptului la viaţă de a renunţa la aceasta; un mijloc de a pune capăt vieţii de către o persoană, din cauza problemelor de ordin personal, care o determină să pună capăt existenţei.15 Sinuciderea a fost percepută diferit de la o ţară la alta şi de la o epocă istorică la alta, fiind influenţată de mediul cultural şi de abordarea temelor existenţiale precum religia, onoarea şi sensul vieţii. În cele mai multe religii occidentale şi asiatice-creştinism, islam, iudaism, budism, hinduism, sinuciderea este condamnată. Sinuciderea este un act pur individual, săvârşit de titularul dreptului la viaţă, care îşi exercită, în cele din urmă o libertate, după propria voinţă, atâta timp cât, prin comportamentul său, nu afectează drepturile celorlalţi.16 Sinuciderea asistată medical presupune ajutorul dat de către doctor unui bolnav ce intenţionează să se sinucidă, prin oferirea sau indicarea mijloacelor letale.17 5. Obligaţiile ce revin statelor pe temeiul art. 2 din Convenţie Din conţinutul dreptului la viaţă a cărui protecţie este instituită prin art. 2 din Convenţie, reiese obligaţia primordială negativă, de ordin general, ce revine statelor contractante de a nu aduce atingere, prin agenţii săi, acestui drept, adică de a nu cauza moartea unei persoane, cu excepţia situaţiilor precizate în cel de-al doilea paragraf al textului, interpretate restrictiv. În acelaşi timp, textul impune statelor obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a derptului la viaţă.18 În continuare vom analiza cuprinsul acestor obligaţii, astfel cum reiese din jurisprudenţa organelor Convenţiei, conceput în aşa fel încât să se dea conţinut efectiv protecţiei dreptului pe care-l consacră art. 2 din Convenţie. Tot pe terenul obligaţiilor pozitive ce le revin statelor de a lua toate măsurile necesare pentru a împiedica producerea unor evenimente în care viaţa oamenilor să fie pusă în primejdie, Curtea a statuat de curând în sensul că nu este suficientă adoptarea unor măsuri preventive, ci este necesară informarea publicului cu privire la existenţa unor asemenea evenimente. Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu-Protecţia juridică a drepturilor omului, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, 2011, p. 186 16 Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu-op. cit, p. 186 17 Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit. p. 73 18 Corneliu Bîrsan- op.cit, p.82 15

10

Astfel, în cauza Omeryildiz c/Turcia19, Curtea a reţinut că începând cu anul 1972, pe o mare suprafaţă de teren existentă în perimetrul administrativ al oraşului Istanbul a fost amenajată o zonă de descărcare a gunoaielor menajere. Deşi la acea perioadă zona era nelocuită, cea mai apropiată aglomeraţie urbană aflându-se la 3,5 km de acel teren, cu trecerea anilor în zonă au fost improvizate locuinţe precare de către mii de familii care veneau din diverse regiuni rurale ale Turciei, ajungându-se la constituirea unei adevărate aglomeraţii de tip “bidonville” la o mica distanţă de munţii de gunoaie menajere acumulate între timp. La 9 aprilie 1991, primăria comunei suburbane pe teritoriul căreia se afla rampa de gunoi a cerut în justiţie efectuarea unei expertize având ca obiect conformitatea acestei rampe cu reglementările legale privitoare la protecţia mediului şi a populaţiei. Experţii au ajuns la concluzia că rampa de gunoi neâmprejmuită, aflată la o distanţă de 50 m de locuinţe, expunea oamneii, animalele şi mediul înconjurător la multiple riscuri, anume la posibilitatea propagării a peste douăzeci de boli contagioase, precum şi prin acumularea de gaz metan, la riscul intervenirii unei explozii cu consecinţe deosebit de grave. La 28 aprilie 1993, din cauza acumulărilor de gaz metan s-a produs o explozie care a cauzat moartea a 39 de persoane şi distrugerea mai multor locuinţe din zona apropiată. Autorităţile au efectuat anchete administrative şi penale. Un raport de expertiză a stabilit clar responsabilitatea autorităţilor statale în producerea exploziei, prin neglijenţele de care au dat dovadă în aplicarea normelor legale în materie. Raportul a reţinut şi o anumită parte de vină în sarcina locuitorilor care s-au instalat lângă rampă. Acţiunea penală pornită împotriva a doi primari consideraţi răspunzători de producerea accidentului, cel al oraşului Istanbul şi cel al localităţii unde se găsea rampa de gunoi s-a soldat cu condamnarea simbolică a acestora la o amendă în valoare de circa 9,70 de euro, cu suspendarea executării pedepsei. O persoană care şi-a pierdut în explozie soţia şi 7 copii a intentat, în temeiul legislaţiei turce în materie, o acţiune administrativă în despăgubiri împotriva statului. După o procedură care a permis mai multe grade de jurisdicţie, reclamantului i-au fost acordate despăgubiri morale şi material în valoare de circa 2.300, dar care nu au fost plătite din vina autorităţilor. În această situaţie, la 18 ianuarie 1999, reclamamtul s-a adresat Curţii europene cu o acţiune împotriva statului turc, susţinând responsabilitatea autorităţilor naţionale în producerea exploziei şi nerepararea prejudiciului suferit prin pierderea membrilor familiei şi a bunurilor distruse de

19

CEDO, 30 noiembrie 2004, Recueil 2004-XII

11

explozie, toate acestea constituind, printre altele, o încălcare a dispoziţiilor art. 2 din Convenţie. În hotărârea sa, pronunţată pe temeiul art. 43 din Convenţie de o mare Cameră a Curţii, după ce cauza fusese examinată anterior de o Cameră a acesteia, instanţa europeană a arătat, în primul rând, că obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea protecţiei dreptului la viaţă impusă de prevederile art. 2 implică îndatorirea primordială a statelor contractante de a adopta un cadru legislativ prin care să se aibă în vedere prevenirea eficace a producerii unor fapte de natură a pune în pericol viaţa unei persoane. Această obligaţie se aplică fără nicio îndoială în domeniul specific al activităţilor periculoase, domeniu în care este necesar să fie prevăzute reglementări adaptate particularităţilor unor astfel de activităţi. Una dintre aceste obligaţii pozitive ale statului rezidă în îndatorirea sa de a proteja integritatea fizică şi psihică a persoanelor, în special a celor lipsite de libertate (de pildă, persoane reţinute pentru cercetări, în arest preventiv ori deţinute în regim penitenciar), responsabilitatea statului (prin autorităţile penitenciare) şi în situaţia când atingerile aduse integrităţii fizice şi psihice ale unui deţinut au fost săvârşite de alţi deţinuţi. Gardienii trebuie să ia măsurile necesare pentru a preveni maltratarea unui deţinut de către alţi deţinuţi şi de a asigura apărarea acestuia în cazul unor asemenea violenţe. De pildă, în cauza Pantea contra României20, reclamantul s-a plâns, printre altele şi pentru relele tratamente la care a fost supus de către alţi deţinuţi pe timpul detenţiei provizorii. Curtea Europeană a reţinut că petiţionarul fiind suferind de „psihopatie paranoidă", s-a aflat de mai multe ori în situaţii conflictuale cu alţi deţinuţi, motiv pentru care a fost transferat succesiv în diferite celule, şi că a fost maltratat de doi codeţinuţi. De asemenea, instanţa europeană a remarcat că se impunea din partea autorităţilor supraveghere atentă a comportamentului reclamantului, menită să prevină irascibilitatea pe care acesta a manifestat-o faţă de ceilalţi deţinuţi, pe fondul vulnerabilităţii sale generată de starea lui psihologică precară şi al exacerbării sentimentului de disperare, inerent oricărei privări de libertate. În realitate, reclamantul, deţinut provizoriu, contrar legislaţiei interne privitoare la executarea pedepselor privative de libertate, a fost transferat într-o celulă în care se aflau deţinuţi recidivişti, condamnaţi definitiv.

20

CEDO, hotărârea din 3 iunie 2003, în cauza Pantea contra României, parag. 180-196.

12

Totodată, din probele existente la dosarul cauzei, a reieşit că gardienii nu au intervenit imediat pentru a opri agresiunile la care a fost supus din partea altor codeţinuţi şi în loc să-l scoată din acea celulă, l-au imobilizat lăsându-l în acelaşi loc. Astfel, Curtea Europeană a ajuns la concluzia că autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja integritatea fizică şi psihică a reclamantului, în cadrul îndatoririlor care le incumbau de a supraveghea persoanele private de libertate şi de a împiedica aducerea unor atingeri integrităţii lor fizice şi morale. Tot astfel, Curtea Europeană a hotărât că statul are şi obligaţia de a asigura protecţia juridică a individului faţă de tratamentele ce contravin dispoziţiilor art. 3 din Convenţia europeană „chiar dacă acestea sunt administrate de particulari" (spre exemplu, violentele corporale la care este supus un copil de către tatăl vitreg).21 Pe lângă obligaţiile mai sus menţionate, Consiliul U.E. a adoptat, la 27 iunie 2005, Regulamentul nr. 1236/2005 privind comerţul cu anumite bunuri ce pot fi folosite pentru executarea pedepsei capitale, tortură ori alte tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante. Prin acest act comunitar, care, potrivit art. 249 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene (în continuare T.C.E.), are aplicabilitate directă în toate statele membre U.E. şi este obligatoriu în integralitatea sa, au fost interzise exporturile şi importurile echipamentelor care nu au altă utilizare practică decât aceea de a fi folosite în scopul executării pedepsei capitale, torturii ori altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante. De asemenea, a fost instituit un sistem de control al exporturilor unor anumite bunuri care ar putea fi folosite nu numai pentru executarea pedepsei capitale, tortură ori alte tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante, dar şi pentru alte scopuri legitime.22 6. Limitări aduse dreptului la viaţă, în sensul Convenţiei Partea finală a paragrafelor 1 şi 2 ale artiicolului 2 din Convenţie dispune că, în anumite situaţii strict determinate, cauzarea morţii nupoate fi considerată o încălcare a dreptului la viaţă, fie că este vorba despre executarea pedepsei capitale legal pronunţate, fie că ea ar rezulta „dintr-o recurgere absolut necesară la forţă.” Dreptul la viaţă este, pe de o parte, recunoscut ca un drept fundamental, absolut şi intangibil, dar, pe de o parte, el poate avea anumite limitări. Cu toate acestea, dreptul la viaţă

21

CEDO, hotărârea din 23 septembrie 1998, în cauza A. contra Marii Britanii, parag. 24;

22

Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit. p. 116

13

nu este unul condiţional, el rămâne un drept absolut, valoare fundamentală în toate ţările membre ale Consiliului Europei. Aşa cum a decis fosta Comisie, lista situaţiilor în care producerea morţii prin activitatea agenţilor statului enumerate de art. 2 al Convenţei este exhaustivă şi reclamă o interpretare restrictivă pentru că este vorba de excepţii de la proclamarea unui drept fundamental pe care aceasta îl recunoaşte.23 Trebuie precizat că, potrivit art. 15 al Convenţiei, în caz de stare de urgenţă ( de exemplu război sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii ), statele pot deroga de la dispoziţiile Convenţiei. O asemenea derogare de la dispoziţiile art. 2 al Convenţiei era îngăduită numai în cazul în care decesul era rezultat din „acte de război”. Ea a devenit inoperantă ca urmare a adoptării Protocolului nr. 13 la Convenţie, prin care a fost abolită pedeapsa cu moartea „în orice circumstanţe.”

6.1 Pedeapsa capitală Aspectele juridice ale aplicării pedepsei capitale au provocat mari discuţii în literatura de specialitate a dreptului penal. Pedeapsa capitală a fost aplicată din cele mai vechi timpuri. În versiunea originală a Convenţiei europene, moartea nu putea fi cauzată unei persoane în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal pentru o ifracţiune sancţionată prin lege cu o asemenea pedeapsă.24 Astfel, pedeapsa cu moartea nu era interzisă, cu condiţia respectării principiului legalităţii25, aceasta şi datorită faptului că în acel timp ( data semnării, respectiv data intrării în vigoare a acestui document ), în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei, pedeapsa cu moartea era stipulată în legislaţiile penale interne. Ulterior, pedeapsa cu moartea a fost abolită, dar numai pe timp de pace, ca urmare a Protocolului nr. 6 la Convenţia europeană ( art. 1 ) încheiat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, care consacra în mod deplin şi irevocabil dreptul la viaţă, eliminând pentru statele semnatare posibilitatea de a mai prevedea în sistemul lor represiv pedeapsa capitală ( nicio persoană nu putea fi condamnată la o asemenea pedeapsă, nicio persoană nu putea fi executată ).

Corneliu Bîrsan- op.cit, p. 108 Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit. p. 80 25 A se vedea: CEDO, hotărârea din 7 iulie 1989, în cauza Soering contra Marii Britanii parag. 103 23 24

14

La data de 1 decembrie 2007, acest protocol a fost ratificat de 45 de state membre ale Consiliului Europei, Federaţia Rusă fiind singura ţară membră care nu ratificase protocolul până la acea dată.26 Articolul 2 parag. l din Convenţia europeană referitor la posibilitatea pronunţării pedepsei cu moartea are în vedere numai situaţiile existente în unele ţări semnatare, unde mai există pedeapsa cu moartea, precum şi cazurile de excepţie în care chiar statele care au abolit pedeapsa capitală ar putea să o reintroducă. În fine, Protocolul nr. 13 la Convenţia europeană aboleşte pedeapsa cu moartea în toate circumstanţele, prin urmare şi în cazul actelor prevăzute în art. 2 din Protocolul nr. 6 (actele comise în timp de război sau în situaţie de pericol iminent de război). Acest protocol adoptat pe fondul curentului de opinie din statele membre ale Consiliului Europei de la începutul anilor '90 care cerea suprimarea pedepsei cu moartea în orice împrejurări, la art. 2 stipulează că nu autorizează nicio derogare, pe temeiul art. 15 din Convenţia europeană, iar la art. 3 prevede că nu este admisă formularea vreunei rezerve din partea statelor membre în temeiul art. 57 din aceeaşi convenţie.

6.3. Celelalte situaţii în care moartea poate fi justificată Dacă justificarea atingerii dreptului la viaţă prin aplicarea pedepsei capitale apare, în prezent, de neconceput în statele membre ale Consiliului Europei, atât în timp de pace cât şi în timp de război, celelalte situaţii prevăzute de parag. 2 al art. 2, în care moartea poate fi justificată, rămân în actualitate. Trăsătura lor comună este aceea a cauzării morţii datorită absolutei necesităţi a recurgerii la forţă. Mergând mai departe, fosta Comisie a decis că o asemenea recurgere trebuie să fie strict proporţională cu realizarea scopului autorizat şi urmărit de agenţii forţei publice.27 În luarea în considerare a împrejurării dacă recurgerea la forţă este strict proporţională, trebuie ţinut cont de natura scopului urmărit, de primejdia pentru vieţile umane şi integritatea corporală inerentă situaţiei concrete, de amploarea riscului ca forşa utilizată să conducă la pierderea de vieţi omeneşti.

26 27

CEDO, hotărârea din J2 martie 2003, în cauza Ocalan contra Turciei, parag. 184 Corneliu Bîrsan- op.cit, p.111

15

La rândul ei, Curtea a statuat ca excepţiile definite de parag. 2 al art. 2 al Convenţiei demonstrează referirea lor la împrejurări în care moartea a fost cauzată în mod intenţionat , dar nu acesta este unicul lor obiect. Textul art. 2 demonstrează că parag. 2 are în vedere situaţii în care se poate recurge la forţă, ceea ce semnifică şi posibilitatea producerii involuntare a morţii. Totuşi, se impune ca o asemenea recurgere la forţă să fie absolut necesară pentru a se atinge obiectivele avute în vedere de text. Forţa utilizată trebuie să fie strict proporţională scopurilor menţionate de art. 2 parag. 2 lit. a), b) şi c). Recunoscând importanţa acestei dispoziţii, Curtea a decis că, în ipoteza invocării oricăreia dntre ipotezele prevăzute de acest text, ea trebuie să-ţi formeze o opinie cât mai precisă cu privire la faptele incriminate, prin examinarea cu cea mai mare atenţie a întregii situaţii în care s-a produs moartea unei persoane, mai ales atunci când agenţii statului au folosit în mod echilibrat forţa, cu consecinţa cauzării morţii. Ea trebuie să ia în considerare nu numai actele acestora, ci ansamblul circumstanţelor cauzei, în special pregătirea şi controlul actelor în discuţie.28

6.4 Legitima apărare Prima dintre cele trei situaţii reglementate de art. 2 parag. 2 al Convenţiei priveşte autorizarea creării morţii pentru „asigurarea apărării oricărei persoane împotriva violenţei ilegale.” Nu este vorba despre altceva decât ceea ce, în limbajul de specialitate, în special în dreptul penal, este cuprins în noţiunea de „legitimă apărare.”29 Această excepţie presupune, pe de o parte, analiza acţiunilor autorităţii statului în vederea asigurării apărării unei persoane sau a unei colectivităţi împotriva unei violenţei nelegale, şi care conduc la moartea unei persoane, iar, pe de altă parte, situaţiile în care o persoană este victima infracţiunii de omor produsă de o altă persoană ce acţionează în legitimă apărare.30 6.4.1 Riposta organelor statului în legitimă apărare

Corneliu Bîrsan- op.cit, p. 112 Idem 30 Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit. p. 83 28 29

16

Este vorba despre situaţiile în care organele de stat sunt martore ale unor violenţe ilegale aplicate unor persoane sau încearcă să prevină asemenea violenţe. În asemenea situaţii ele trebuie să intervină şi să apere victima, chiar dacă ar fi nevoie să facă uz de mijloace letale. Aşa cum este formulat textul art. 2 parag. 2 lit. a, organele de stat nu ar putea folosi violenţa în caz de legitimă apărare decât în situaţia în care ar fi ameninţate persoanele, nu şi drepturile celui atacat sau interesul public. Astfel, statul nu-şi poate justifica intervenţia ce a produs moartea unei persoane, pe temeiul art. 2 parag. 2 lit. a, invocând necesitatea apărării bunurilor victimei.31 S-a apreciat ca justificată susţinerea potrivit cu care situaţia stipulată în art. 2 parag. 2 lit. a din Convenţia europeană „poate să acopere atât ipoteza apărării propriei vieţi, cât şi aceea în care s-ar apăra viaţa altei persoane. Exemplul clasic în materie este survenirea morţii în cazul eliberării unor persoane luate ca ostatici”. În cazul Mc.Cann ş.a. contra Marii Britanii32, Curtea Europeană a analizat caracterul justificat al folosirii armei de foc cu consecinţe mortale de către soldaţii englezi. În fapt, la începutul anului 1988 autorităţile engleze, spaniole şi din Gibraltar au informate

de serviciile secrete că Armata Republicană Irlandeză (IRA) intentiona să

organizeze un atentat terorist în Gibraltar. În vederea prevenirii acestui atac s-a constituit un grup militar de intervenţie care avea consemn să deschidă focul împotriva oricăror persoane suspecte, chiar fără somaţie, dacă aceasta n-ar mai fi fost posibilă faţă de acţiunile ameninţătoare ale suspecţilor. Din informaţiile primite ulterior, a rezultat că atacul terorist va avea loc la data de 8 martie 1988. În ziua menţionată un grup de trei terorişti au fost observaţi lângă un automobil unde se presupunea că se găsea explozibil. După ce teroriştii au parcat automobilul şi au început să se deplaseze spre nordul oraşului, s-a dat ordin de arestare a acestora şi de împiedicare a detonării explozivului presupus că se află în autovehicul. Unul dintre militari sa apropiat pe la spate de unul dintre terorişti (Mc.Cann) şi, crezând că acesta se pregăteşte să detoneze bomba, fără somaţie, de la trei metri, i-a tras un glonţ în spate. Acelaşi militar a mai tras un foc de armă şi în al doilea terorist (Farrell), rănindu-l grav. În fine, un alt militar a tras în al treilea terorist (Lavage), crezând că şi acesta urmăreşte scopurile arătate. Ancheta care s-a efectuat după eveniment de către autorităţi, a ajuns la concluzia că uciderea celor trei terorişti a fost justificată. Instanţa europeană a stabilit că autorităţile militare şi civile care au organizat prevenirea atentatului nu au acţionat cu maximum de diligenţă şi în raport cu necesitatea 31 32

Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit. p. 83 CEDO, hotărârea din 27 septembrie 1995, în cauza McCann ş.a. contra Marii Britanii.

17

ocrotirii vieţii victimelor, chiar dacă erau terorişti cunoscuţi, nu au luat măsuri pentru prevenirea oricărei erori în cunoaşterea faptelor, recurgându-se direct la forţa armelor. În opinia Curţii de la Strasbourg, pregătirea şi conducerea unei operaţiuni armate întreprinse de forţele de ordine trebuie să respecte un principiu de precauţie, autorităţilor -în cazul de faţă revenindu-le obligaţia să-şi ia „suficiente precauţii" pentru a proteja viaţa persoanelor suspectate de violenţă ilegală. Curtea Europeană a mai arătat33 că excepţiile prevăzute în art. 2 parag. 2 nu vizează numai situaţiile în care este permisă uciderea intenţionată, ci descrie cazurile în care este posibilă „recurgerea la forţă", ceea ce poate cauza uciderea involuntară. Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie absolut necesară pentru atingerea unuia dintre obiectivele menţionate la lit. a), b) şic) ale art. 2 parag. 2. În această privintă, folosirea termenului „absolut necesară" în art. 2 parag. 2 indică faptul că trebuie aplicat un criteriu de necesitate imperios şi mai strict decât cel folosit în mod normal pentru a determina dacă intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică” potrivit parag. 2 al articolelor de la 8 la 11 ale Convenţiei europene. Forţa utilizată trebuie să fie strict proporţională scopurilor menţionate la parag. 2 lit. a), b) şi c) al art. 2. Aprecierea proporţionalităţii se face în funcţie de toate circumstanţele cauzei. Astfel, Curtea Europeană a considerat că probele administrate nu au dus la convingerea că moartea celor trei terorişti ar fi fost absolut necesară pentru a asigura apărarea societăţii împotriva unor acte ilegale de violenţă. În consecinţă, Curtea Europeană a statuat că în cauză există o violare a art. 2 din Convenţia europeană. 6.4.2 Riposta particularilor aflaţi în legitimă apărare Deşi jurisprudenţa Curţii Europene priveşte în general protecţia dreptului la viaţă faţă de acţiunile organelor statului, nu trebuie omis faptul că instanţa europeană recunoaşte totodată obligaţia pozitivă generală a statului de a lua toate măsurile necesare care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viaţă a unei persoane care se află sub jurisdicţia sa şi a cărei viaţă este ameninţată prin actele altei persoane, în scopul prevenirii actelor ilicite ce tind la curmarea vieţii. Obligaţia statului depăşeşte obligaţia primară de protejare a dreptului la viaţă prin adoptarea unei legislaţii penale concrete, care să descurajeze comiterea de fapte ce

33

A se vedea CEDO, hotărârea din 27 septembrie 1995, în cauza McCann ş.a. contra Marii Britanii, parag. 148-

149

18

pun în pericol viaţa unei persoane, şi de punere în mişcare a mecanismului care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării şi sancţionării încălcării prevederilor sale. Deopotrivă, în anumite circumstanţe binedefinite, art. 2 implică obligaţia pozitivă a autorităţilor de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de actele criminale ale altui individ.34 Din această perspectivă, se apreciază că prevederile art. 2 parag. 2 lit. a) îşi găsesc aplicabilitatea şi în materia legitimei apărări invocate de o persoană, în cadrul procesului penal, în cazul în care prin actele sale a curmat viaţa altei persoane.35 Având în vedere caracterul strict şi limitativ al excepţiilor prevăzute în art. 2 parag. 2 lit. a) din Convenţia europeană, apreciem că numai o persoană aflată în faţa unui atac material, direct, imediat, injust îndreptat împotriva sa sau a altei persoane prin care se pune în pericol grav numai viaţa, integritatea, sănătatea sau libertatea persoanei, iar nu drepturile acesteia ce au alt obiect decât protecţia persoanei umane, poate invoca legitima apărare. Astfel, persoana aflată în faţa unui atac iminent sau actual ce aduce atingere fiinţei umane ca persoană poate acţiona pro-activ sau reacţiona, utilizând forţa în cazuri absolut necesare şi în mod strict proporţional în vederea protejării acestora, fără ca actele sale să poată intra sub incidenţa legii penale. În cazul excesului justificat asimilat legitimei apărări, considerăm că pentru a fi satisfăcute prevederile art. 2 parag. 2 din Convenţia europeană, ce trebuie interpretate strict, nu s-ar putea admite că o apărare absolut disproporţionată datorată tulburării sau temerii poate constitui o cauză justificativă. O persoană aflată sub stăpânirea unei tulburări sau temeri puternice poate invoca cauza justificativă întemeiată pe o acţiune disproporţionată numai dacă, faţă de circumstanţele concrete ale actelor sale, a apreciat în mod onest şi rezonabil că actele sale sunt necesare pentru a înlătura riscul pe care îl prezintă atacul.36 Astfel, prezintă importantă din acest punct de vedere analiza tipului psihologic al persoanei, a profesiei pe care o exercită (cu referire în special la riscurile pe care, prin natura profesiei, trebuie să le înfrunte, de exemplu, politiştii sau militarii). 6.4.3 Autorizarea cauzării morţii prin utilizarea forţei

34

CEDO, hotărârea din 9 iunie 1998, în cauza L.C.B. contra Marii Britanii, parag. 36; CEDO, hotărârea din 28

octombrie 1998, în cauza Osman contra Marii Britanii, parag. 115 35

Mihail Udroiu, Ovidiu Predescu, op. cit. p. 88

36

CEDO, hotărârea din 9 octombrie 1997, în cauza Andronicou şi Constantinou contra Ciprului, parag. 183-186.

19

O altă situaţie reglementată de textul în discuţie este aceea în care moartea survine ca urmare a utilizării forţei pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a împiedica evadarea unei persoane deţinute în mod legal [lit. b)].37 Cu privire la această situaţie, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că „utilizarea armelor pentru a opera o arestare sau pentru prevenirea unei evadări nu trebuie să pornească niciodată de la intenţia de a ucide. Moartea nu poate apărea decât, eventual, drept consecinţa involuntară a unei asemenea utilizări.” În orice caz, este necesar ca recurgerea la forţă să se producă după ce toate celelelte soluţii ce ar putea fi folosite pentru atingerea scopurilor avute în vedere de text au fost epuizate. Într-o cauză soluţionată de fosta Comisie Europeană,38 reclamanţii au acuzat autorităţile germane că, în timpul arestării fiului lor, acesta a fost ucis de către un poliţist, deşi folosirea mijloacelor letale nu era absolut necesară, plus, în opinia lor, poliţia a dat dovadă de neglijenţă în organizarea acestei arestări. În fapt, Comisia Europeană a reţinut că organele de poliţie aveau informaţii grave şi amănunţite în legătură cu pregătirea jefuirii unei bănci şi cu privire la intenţia membrilor grupului infracţional de a folosi chiar arme de foc pentru reuşita operaţiunii. Cu prilejul arestării, unul dintre membrii grupului nu a ridicat mâinile în aer la somaţia poliţiştilor, dar agenţii forţelor de ordine nu au deschis foc decât atunci când unul dintre cei implicaţi a tăcut să explodeze o grenadă. Cercetările efectuate ulterior asupra vehiculului utilizat în scopul jafului şi asupra persoanelor implicate au condus la descoperirea unui mare număr de arme periculoase. Pe baza acestui probatoriu, Comisia Europeană a conchis că poliţia a acţionat în mod legal în vederea arestării unor persoane determinate să înfăptuiască activitatea infracţională proiectată şi pentru a se apăra împotriva violenţei ilegale, utilizarea forţei fiind absolut necesară pentru atingerea scopului urmărit conform art. 2 parag. 2 lit. a) şi b). Aşadar, s-a statuat că limitele impuse de dispoziţiile menţionate din Convenţia europeană nu au fost depăşite de organele de poliţie ale statului pârât. Nu la fel stau lucrurile în cauza Nachova şi alţii contra Bulgariei. Cu privire la această speţă, Curtea Europeană a pronunţat două decizii prin care se sancţionează, între altele, şi încălcarea art. 2 din Convenţia europeană (este vorba despre decizia unei Camere a Curţii Europene din 26 februarie 2004 şi de cea a Marii Camere din 6 iulie 2005). În fapt, doi tineri recruţi ai unei divizii a armatei bulgare cu antecedente penale ( arestări şi condamnări pentru infracţiuni minore ) şi cu mai multe absenţe de la activităţile 37 38

Corneliu Bîrsan- op.cit, p. 113 A se vedea Comisia Europeană, decizia din 6 octombrie 1986, în cauza W. şi M. Wolfgram contra Germaniei

20

diviziei, în data de 15 iulie 1996 au fugit din nou de la locul de muncă şi au mers într-un sat apropiat la locuinţa bunicii unuia dintre ei. Poliţia militară bulgari înarmată cu puşti automate s-a deplasat la locul menţionat pentru a-i aresta pe cei doi evadaţi. Întrucât aceştia au încercat să se sustragă arestării, unul dintre poliţişti i-a urmărit şi i-a împuşcat mortal pe amândoi. Curtea Europeană a arătat că, în vederea respectării obligaţiei pozitive de a proteja viaţa, un element important îl reprezintă planificarea operaţiunii de arestare, ce poate implica folosirea armelor de foc. Trebuie să fie analizate toate informaţiile cu privire la circumstanţele cauzei, avându-se în vedere, în special, natura infracţiunii comise de persoana a cărei arestare se încearcă şi gradul de pericol al persoanei respective. Recurgerea la arme de foc în situaţia în care persoana arestată încearcă să scape trebuie să fie decisă pe baza unor reguli legale clare, a unui antrenament adecvat şi în lumina informaţiilor menţionate. Autorităţile bulgare sau rezumat la întocmirea unui plan de acţiune sumar, fără a lua în considerare chestiunea dacă evadaţii reprezentau o ameninţare. Astfel, instanţa europeană a apreciat că autorităţile bulgare nu au executat obligaţia de a minimiza riscul pierderii de vieţi omeneşti, întrucât nu au luat în considerare nici natura infracţiunii comise de evadati, nici faptul că aceştia nu reprezentau un pericol. De asemenea, s-a constatat că circumstanţele în care recurgerea la arme de foc ar putea avea loc nu au fost discutate, aparent, datorită caracterului deficitar al regulamentelor şi a lipsei de antrenament adecvat. Pe de altă parte, având în vedere că despre cei doi evadaţi autorităţile bulgare cunoşteau că nu reprezintă o ameninţare pentru viaţa terţilor, că anterior au comis infracţiuni minore, fără violenţă, folosirea forţei armate de către poliţişti, chiar dacă de aici ar putea rezulta pierderea oportunităţii arestării fugarilor, a fost considerată de Curtea Europeană ( ambele decizii ) ca fiind excesivă, nefiind proporţională cu scopul urmărit şi încălcând, astfel, prevederile art. 2 parag. 2 lit. b) din Convenţia europeană. În concluzie, protejarea dreptului la viaţă prin normele interne şi internaţionale constituie un imperativ şi, în acelaşi timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui ocrotire este strâns legată şi determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea corporală, sănătatea, libertatea, etc. După cum am arătat, viaţa umană ca valoare socială apărată prin normele de drept se înfăţişează nu numai ca un drept absolut al individului la viaţă, opozabil tuturor cetăţenilor, dar şi ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocroteşte în interesul întregii societăţi.

21