Drept Penal Special 2

1. Analizați cerințele esențiale, sub aspectul laturii obiective, pentru existen ța infracțiunii de folosire a unui minor în scop de cerșetorie (art. 215 C. pen.) - 0,75 p. ___________________________________________________________________________ Fapta de a folosi un minor în scopul cerşătoriei reprezintă infracțiune și este incriminata de Codul penal în cadrul art. 215 capitolul VII din Partea specială al Titlului I, infracțiuni contra persoanei. Infracțiunea rezidă în exploatarea sentimentului de milă provocată de prezența unui minor folosit de un adult pentru determinarea unui astfel de sentiment, obiectul juridic special al infracțiunii fiind format din relațiile sociale care se formează şi se dezvoltă în legătură cu folosirea unui minor de către adult pentru a apela la mila publicului în mod repetat şi a obţine un ajutor material1. Latura obiectivă a faptei incriminate de art. 215 Cod penal presupune existen ța părților sale componente. Este vorba despre elementul material, cerin țele esențiale, urmarea imediată și legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată. În ceea ce privește elementul material al infracțiunii de folosire a unui minor în scopul cerșătoriei, acesta constă în acțiunea de a apela la mila publicului, prin adresarea de rugăminți unui număr mare, nedefinit de persoane pentru ajutor material. Forma apelului poate fi atât orală, cât și în scris, prin gesturi, atitudini sau alte metode. Legea prevede ca cel ce cerșește să se apeleze la mila publicului și nu la mila unei persoane determinate. În acest sens, s-a apreciat că apelul poate fi făcut nu numai în public, ci și la domiciliul persoanelor, atât timp cât este vorba de persoane nedeterminate, constituindu-se și în acest caz elementul material. Apelul la mila publicului trebuie să aibă ca obiect cererea de ajutor material (de exemplu, bani, obiecte de îmbrăcăminte). Cererea poate fi explicită sau implicită, aceasta din urmă putând consta într-o anumită atitudine a făptuitorului, susceptibilă să inspire milă, ceea ce caracterizează acţiunea de apelare la mila publicului. Esenţial este existenţa cererii de ajutor, şi nu primirea acestuia. De aceea, pentru realizarea elementului material nu interesează dacă cererea şi-a atins sau nu scopul, adică dacă a fost urmată sau nu de remiterea vreunui ajutor material de către cel căruia i-a fost adresată. De asemenea, nu interesează, pentru existenţa infracţiunii, dacă făptuitorul avea sau nu nevoie de ajutorul cerut, adică dacă dispunea sau nu de mijloace de existenţă, după cum nu interesează modul în care a încercat să suscite mila publicului - de exemplu, văicăreli, gemete, invocarea unor inexistente nenorociri în care s-ar afla etc2. Pentru ca elementul material al infracțiunii de de folosire a unui minor în scop de cerşetorie să fie constituit, este necesară îndeplinirea a două condi ții esenţiale. Este vorba 1 Revista Nr. 2/2013 din Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi”, Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice;

despre apelarea în mod repetat la mila publicului şi folosirea făptuitorului de un minor, în scopul provocării sentimentului de milă din partea publicului. Prima condiţie esenţială este ca apelul la mila publicului să fie făcut în mod repetat. Mai precis, nu este necesar ca apelul să fie făcut în mod obişnuit şi permanent, ci este suficientă repetarea acestuia astfel încât să rezulte tendinţa făptuitorului de a-şi face din cerşetorie o sursă de venit, ca alternativă a muncii cinstite de procurare a mijloacelor de existenţă. Per a contrario, un apel izolat sau accidental la mila publicului nu poate constitui element material al acestei infracţiuni. Cea de-a doua condiție esențială ce trebuie îndeplinită este folosirea de către făptuitor a unui minor în scopul provocării sentimentului de milă din partea publicului. Astfel, doar prin prezența minorului alături de făptuitor se realizează elementul material al faptei incriminate de art. 215 Cod penal, fără a interesa dacă acesta este normal din punct de vedere fizic ori psihic sau dacă prezintă dizabilităţi fizice ori psihice. În plus, pentru realizarea elementului material nu trebuie ca minorul să apeleze şi el la mila publicului, fiind suficient ca el să fie prezent alături de făptuitor, în mod repetat, când acesta apelează la mila publicului cerând ajutor material. În situația în care făptuitorul îl determină pe minor să apeleze în mod repetat la mila publicului cerând ajutor material, iar în acelaşi timp îl foloseşte şi pentru a obţine el însuşi ajutor material din partea publicului, fapta de folosire a unui minor în scop de cerşetorie va intra în concurs cu infracţiunea de exploatare a cerşetoriei1. Urmarea imediată a comiterii infracțiunii de folosire a unui minor în scop de cerșetorie o reprezintă săvârşirea repetată a acţiunii de apelare la mila publică prin folosirea unui minor are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru dezvoltarea relaţiilor de bună convieţuire în societate şi de stabilire a unei atitudini corecte în societate, cu excluderea actelor de cerşetorie repetate prin folosirea unui minor de către unele persoane. Între elementul material și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. În acest caz, legătura de cauzalitate nu trebuie dovedită, întrucât aceasta rezultă din săvârșirea acțiunii care constituie elementul material (ex re) 2. Analizați cerințele esențiale pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt (art. 228 C. pen.) - 0,75 p. Conform art. 228 alin. (1) Cod penal, infracţiunea de furt constă în fapta oricărei persoane care fără drept, ia un bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane, pentru a-l 2 Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, „Drept penal. Partea specială. Conform noului Cod penal”. Ed. Universul Juridic, 2011, p. 129; 1 Ibidem p. 131;

trece în propria sa stăpânire. Bunurile abandonate ori fără stăpân nu pot fi obiect material al furtului. Latura obiectivă a faptei incriminate de art. 228 Cod penal presupune existen ța părților sale componente. Este vorba despre elementul material, cerin țele esențiale, urmarea imediată și legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată. Elementul material al infracțiunii constă în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altei persoane. Luarea înseamnă scoaterea bunului din sfera de stăpânire a acelei persoane şi se poate realiza prin orice mijloace: apucare, dosire, înhăţare, deviere, consumare, etc. Luarea cu aceeaşi ocazie, a mai multor bunuri reprezintă o singură infracţiune de furt şi nu un concurs de fapte. Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt trebuie, potrivit prevederilor din art. 228 alin. (1) C. pen., să fie îndeplinite trei cerin țe esen țiale, și anume: lucrul sustras să fie un bun mobil; acest bun să fie aflat în posesia sau deten ția unei alte persoane; iar luarea să se fi făcut fără consimțământul proprietarului. În ceea ce privește prima condiție, cea a bunului mobil, definiția dată de literatura juridică este cea conform căreia bunul mobil este acela care poate fi mișcat dintr-un loc în altul fără a-și pierde valoarea economică. În plus, alin. (3) al art. 228 Cod penal se asimilează unui bun mobil înscrisurile și energia care are valoare economică (calorică, electrică, termică, atomică), precum și impulsurile electromagnetice telefonice, ori un vehicul sustras în scopul folosirii pe nedrept, dar și terminalul sau rețeaua de comunicații. Bunul ce face obiectul material al infracțiunii de furt trebuie să se afle în posesia sau în detenția altei persoane, adică în stăpânirea ei de fapt. Potrivit definiției tradiționale din dreptul civil, se numește posesor acela care stăpânește un lucru ca pe al său (ani mus rem sibir habani). Posesia are două elemente: corpus și ani mus; corpus este stăpânirea în fapt a lucrului, iar ani mus este voința de a stăpâni lucrul ca și cum ar fi al său. Spre deosebire de proprietar, posesorul nu are și dreptul de dispoziție asupra bunului1. Detenția există atunci când cineva stăpânește un bun, în numele altuia, în baza unui raport juridic și indiferent dacă are vreun interes economic să tina bunul în stăpânirea sa (ca uzufructuar, creditor, gajist, comodatar, chiriaș etc.) sau este cu totul dezinteresat (depozitarul gratuit). Detenția cuprinde corpus, fără animus. în categoria detentorilor intră și așa-numi ții detentori precari din dreptul civil. Norma de incriminare a furtului se referă la numai la posesie şi detenţie, nu şi la proprietate. Motivul este acela că dreptul de proprietate, de regulă, se exteriorizează prin posesie, iar legea îl ocroteşte şi pe posesor, întocmai ca pe proprietar. 1 George Antoniu, Costică Bulai (coordonatori), op. cit., vol.III, pp. 105-107.

Sunt în posesia unei persoane banii sau bunurile pe care le-a ascuns într-un loc asupra căruia dispune numai ea; bunurile care i s-au rătăcit în casă; bunurile uitate în tren, tramvai, autobuz, trăsură; animalele care pasc pe câmp; animalele care s-au rătăcit pe proprietatea altuia ori pe câmp; bunurile căzute din buzunar, geantă, trăsură, maşină, dacă cel în cauză cunoaşte acest fapt); rufele întinse în curtea sau grădina unei persoane; marfa pe care clientul o ia în mână sau o încearcă de probă în prăvălie, atelier; bunurile lăsate pe câmp pentru munca în curs de desfăşurare . Prin sustragerea acestor lucruri se va comite infracţiunea de furt1. O persoană poate fi în posesia unui bun chiar dacă nu a ştiut de existenţa acelui bun, însă, din punct de vedere juridic, este în posesia lui în temeiul tradiţiei (longa manu traditio), adică de îndată ce bunul a ajuns în zona sa patrimonială, în aşa fel încât, conform concepţiei tradiţionale, bunul trebuie considerat ca al său; de exemplu: lemnele de foc aduse şi aşezate în faţa casei, scrisorile aruncate peste gard în curte de către factorul poştal . În acest caz, se presupune că persoana a consimţit în mod tacit sau explicit ca bunul să i se predea fără o înmânare reală sau simbolică, fiind pusă astfel în situaţia ca, la timpul său, să poată chiar dispune asupra lui (să se considere proprietarul bunului)2. A treia condiție esențială este cea a lipsei consimțământului în momentul luării în stăpânire a bunului ce face obiectul infracțiunii. Consimțământul poate fi expres sau tacit, adică să rezulte din fapte concludente. Consimţământul trebuie să fie anterior sau concomitent cu sustragerea bunului şi exclude furtul numai privitor la bunul determinat asupra căruia consimţământul a fost dat. De asemenea, nu există consimțământ în situația în care proprietarul este permanent lipsit de uzul raţiunii ori se găsea în mod vremelnic în imposibilitatea de a-şi da consimţământul, de exemplu: în stare de beţie gravă, de hipnotism, de paralizare a funcţiunii de a vorbi, în starea de orbire etc. Pentru îndeplinirea ultimei condiții esențiale, cea a sustragerii bunului în scopul însușirii sau a folosinței pe nedrept, se admite prezumția relativă conform căreia luarea bunului s-a făcut fără consimțământul celui care dispune de bun, ca urmare, proba contrară, adică proba consimţământului, cade, în principiu, în sarcina făptuitorului. Urmarea imediată a infracțiunii deposedarea celui care a avut anterior posesia sau detenţia bunului, deci scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui deposedat, implicit

1 Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, conform Noului Cod penal. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 326; 2 Constantin Rătescu și colab., op. cit., vol. III, p. 413.

lipsirea acestuia de posibilitatea de a exercita drepturile de posesor ori de detentor şi împosedarea făptuitorului. Legătura de cauzalitate dintre elementul material și urmarea imediată, în cazul infracțiunii de furt, presupune ca trecerea bunului din sfera de stăpânire a posesorului în cea a făptuitorului să fie consecinţa directă a acţiunii de luare, de sustragere desfăşurate de către acesta din urmă.