Dr. constit 1

dr. Bianca SELEJAN-GUŢAN

 DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII   POLITICE I 

Sinteză pentru ID

 Bianca Selejan-Guţan UNIVERSITATEA  LUCIAN BLAGA DIN SIBIU FACULTATEA DE DREPT  SIMION BĂRNUŢIU  PROGRAMA ANALITICĂ

Disciplina (curs/seminar): Drept constituţional şi instituţii politice I Titular curs: lect. dr. BIANCA GUŢAN Anul de studii: I Obiect Obiectivu ivull cursul cursului ui : Înţele Înţeleger gerea ea şi aprofu aprofunda ndarea rea aspect aspectelo elorr teoret teoretice ice şi practic practicee ale dreptulu dreptuluii constituţional, cunoaşterea şi analiza textului Constituţiei României; Formarea unui vocabular specific dreptului constituţional.

TEMATICA DISCIPLINEI  NR. CRT. 1.- 4.

5.-6.

7. 8.

9.

10.

11.

DENUMIREA TEMEI Introducere în dreptul constituţional 1. Noţiuni introductive despre stat şi drept.Drept public şi drept privat 2. Dreptul constituţional – ramură a dreptului public 3. Particularităţile raporturilor şi normelor de drept constituţional 4. Izvoarele dreptului constituţional 5. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept Teoria Constituţiei (I) 1.Apariţia şi evoluţia noţiunii de constituţie 2. Constituţia Constituţia cutumiară şi constituţiile constituţiile scrise 3.Definiţia constituţiei 4. Adoptarea Adoptarea şi modificarea constituţiilor  constituţiilor  5.Conţinutul constituţiei. Blocul constituţionalităţii 6. Supremaţia Constituţiei Elemente de istorie constituţională în România modernă şi contemporană Justiţia constituţională 1.Noţiune, forme 2. Modele contemporane de control al constituţionalităţii legilor  3. Justiţia constituţională în România 4. Curtea constituţională a României Teoria generală a statului 1.Definiţia statului 2.Teorii despre stat 3. Elementele statului 4. Teritoriul 5. Societatea civilă şi statul 6. Funcţiile statului Forma de stat: structura de stat şi forma de guvernământ Structura de stat 1. Statul unitar  2. Statul federal 3. Asociaţiile de state Forma de guvernământ 1. Monarhia 2. Republica Cetăţenia română 1. Noţiun Noţiunea ea şi şi natur naturaa juridic juridicăă a cetăţ cetăţen eniei iei 2. Principiile Principiile ce stau stau la baza baza reglem reglementări entăriii cetăţenie cetăţenieii române române

 Drept constituţional şi instituţii politice 3. Drepturile şi îndatoririle specifice condiţiei de cetăţean al României 4. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române 5. Dovada cetăţeniei

6. Cetăţenia de onoare 12-14

Drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. 1.Noţiunea de drept şi libertate 2.Natura juridică a dr. fundamentale 3.Clasificarea dr. fundamentale 4.Analiza textelor constituţionale privind drepturile şi îndatoririle fundamentale 5. Garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Modalităţi şi cerinţe de examinare: examen scris( semestrul I)

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE Constituţia României din 1991, revizuită în 2003 Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a României, republicată Legea nr. 21/1990 privind cetăţenia română, republicată Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată Bianca Selejan-Guţan.-  Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ Tudor Drăganu.- Drept constituţional şi instituţii politice.Tratat elementar . Bucureşti: Lumina Lex, 1998 Ioan Muraru.- Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Actami, 1996, 1997, 1998 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu.-  Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Lumina Lex, 2001 Ion Deleanu.- Tratat de drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Europa Nova, 1996 Ion Deleanu.- Instituţii şi proceduri constituţionale. Arad: Servo-Sat, 2000 Ion Deleanu.- Justiţia constituţională. Bucureşti: Lumina Lex, 1995 Tudor Drăganu.-  Declaraţiile de drepturi şi repercusiunile lor asupra dreptului internaţional public.Bucureşti, Lumina Lex, 1998 Victor Duculescu.- Drept constituţional comparat . Bucureşti: Lumina Lex, 1998, 2001 Antonie Iorgovan.-  Drept constituţional şi instituţii politice. Partea generală. Bucureşti: Galeriile Jean-Louis Calderon, 1994 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu.- Curtea Constituţională a României.Bucureşti: Albatros, 1997 Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995 Constituţia de la 1923 în dezbaterea contemporanilor , Bucureşti, Humanitas, 1991 Ovidiu Ţinca.-Constituţii. Bucureşti: Oscar Print, 1997

 Bianca Selejan-Guţan

CAPITOLUL 1 – INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSTITUŢIONAL §1. Noţiuni introductive despre stat şi drept Statul şi determinările sale au constituit obiect de studiu pentru ştiinţele umane încă din antichitate. Statul este o formă organizată a unei comunităţi umane, dotată cu anumite atribute care î i conferă un statut aparte. Dreptul este un fenomen complex, indispensabil în orice organizare socială: ubi societas, ibi ius. Termenul „drept” cunoaşte mai multe declinări: drept obiectiv, drept subiectiv, drept pozitiv. Dreptul obiectiv formează un sistem structurat în jurul clasicei distincţii drept public – drept privat.

Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează organizarea statală, colectivităţile publice şi raporturile acestora cu celelalte subiecte de drept, atunci când aceste raporturi privesc exercitarea unor    prerogative ale puterii publice. Dreptul privat cuprinde normele juridice care reglementează mai ales raporturile dintre particulari. Unul dintre criteriile utilizate pentru a distinge raporturile de drept public de cele de drept privat este criteriul „material” sau al interesului. Un alt criteriu de identificare a raporturilor de drept public este cel „organic” sau al calităţii şi poziţiei subiectelor acestora. Sistemul dreptului cuprinde ansamblul ordonat şi structurat al instituţiilor juridice şi al ramurilor de drept, aflate în interacţiune sistemică. Structura sistemului unitar de drept este determinată de obiectul reglementării juridice, adică de specificul relaţiilor sociale ce sunt reglementate prin normele juridice. Dreptul constituţional aparţine în mod axiomatic dreptului public, ocupând un loc aparte în cadrul întregului sistem de drept.

§2. Dreptul constituţional – ramură a dreptului public Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu definesc dreptul constituţional ca fiind acea ramură a dreptului unitar român, formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în  procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Putem defini, aşadar, dreptul constituţional, ca fiind ansamblul normelor juridice având ca obiect raporturile sociale fundamentale ce iau naştere, se modifică şi se sting în sfera instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice ca putere statală. Prin obiectul său de reglementare, este neîndoielnică apartenenţa dreptului constituţional la categoria dreptului public, în cadrul sistemului unitar de drept. Dreptul constituţional nu trebuie confundat, însă, cu Constituţia. Constituţia este legea fundamentală a unui stat şi reprezintă doar unul din izvoarele dreptului constituţional. Mai mult decât atât, dreptul constituţional există şi acolo unde nu există o constituţie în sensul formal al termenului. Conceptul de instituţii politice este corelat cu dreptul constituţional deoarece se referă la organele  puterii politice, precum şi la normele care reglementează realizarea acestei puteri.

§3. Particularităţile raporturilor şi normelor de drept constituţional

3.1. Raporturile de drept constituţional  Delimitarea dreptului constituţional de celelalte ramuri de drept şi identificarea locului său în cadrul sistemului de drept este posibilă prin determinarea particularităţilor raporturilor şi normelor ce alcătuiesc această ramură de drept. Acest criteriu de identificare este denumit criteriul obiectului reglementării

 Drept constituţional şi instituţii politice  juridice. Alături de acesta, mai putem utiliza şi criteriile metodei reglementării şi al interesului guvernanţilor  (Ioan Muraru). Unele dificultăţi de identificare a raporturilor de drept constituţional pot proveni din existenţa, în Constituţiile contemporane, a unor norme care aparţin şi altor ramuri de drept. Există raporturi de drept  constituţional propriu-zise sau specifice, care formează obiect de reglementare numai pentru normele de drept constituţional şi raporturi cu o dublă natură juridică, de drept constituţional şi de o altă ramură de drept (civil, dreptul muncii, dreptul familiei etc.).

Subiectele raporturilor de drept constituţional  prezintă şi ele unele particularităţi. Astfel, unul dintre subiectele raportului de drept constituţional este întotdeauna fie statul, fie deţinătorul puterii publice, fie un organ reprezentativ. Aşadar, subiectele raporturilor de drept constituţional sunt: poporul – deţinătorul suveranităţii, statul, organele statului, partidele, formaţiunile politice şi alte organizaţii politice, cetăţenii luaţi individual, grupurile de cetăţeni, unităţile administrativ-teritoriale.

3.2. Normele de drept constituţional   Normele dreptului constituţional sunt acele reguli de conduită general obligatorii, care reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii, norme cuprinse în Constituţie, precum şi în celelalte acte normative – izvoare ale dreptului constituţional. Pe lângă trăsăturile generale ale normei juridice1, normele de drept constituţional prezintă şi unele trăsături specifice. O altă discuţie referitoare la specificul normelor de drept constituţional are în vedere structura acestor  norme. O ultimă precizare legată de particularităţile normelor de drept constituţional vizează clasificarea acestora, după modul lor de aplicare. Astfel, întâlnim norme de drept constituţional cu aplicaţie mijlocită, adică acele norme ce cuprind reglementări de principiu, iar aplicarea lor se face prin intermediul altor norme de drept constituţional sau aparţinând altor ramuri de drept.  Normele de drept constituţional cu aplicaţie nemijlocită nu au nevoie de alte norme pentru a fi puse în aplicare.

§4. Izvoarele dreptului constituţional În teoria dreptului este consacrată distincţia dintre izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului. Dacă prin izvoare materiale ale dreptului înţelegem totalitatea condiţiilor vieţii social-economice şi politice care determină existenţa normei juridice, izvoarele formale sunt acele forme de exprimare a dreptului, adică modalităţile de instituire sau recunoaştere a normelor juridice de către stat. Pentru identificarea sferei izvoarelor dreptului constituţional, trebuie avute în vedere două criterii: cel al autorităţii emitente şi cel al conţinutului normativ al actului analizat. Aplicând primul criteriu, constatăm că izvoarele dreptului constituţional sunt, de regulă, adoptate de organele reprezentative sau în temeiul abilitării date de acestea. Sub aspectul celui de-al doilea criteriu sau al obiectului de reglementare,   pentru a fi izvor de drept constituţional, un act normativ trebuie să reglementeze raporturi sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice.

§5. Locul dreptului constituţional în sistemul dreptului Sistemul unitar de drept este structurat şi sistematizat într-o ierarhie a ramurilor dreptului, ierarhie alcătuită în funcţie de o serie de criterii: importanţa relaţiilor sociale reglementate de normele unei anumite ramuri de drept, poziţia izvoarelor sale principale. Aplicând aceste criterii, vom constata că dreptul constituţional ocupă  primul loc în această ierarhie a ramurilor de drept. Argumentele principale pentru susţinerea acestei afirmaţii sunt: a) normele dreptului constituţional reglementează acele relaţii sociale fundamentale ce iau naştere, se modifică şi se sting în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice;

1

Analizate în detaliu în cursul de Teoria generală a dreptului.

 Bianca Selejan-Guţan  b) normele dreptului constituţional sunt cuprinse în actele normative cu cea mai mare forţă juridică, sau actele normative de reglementare primară: Constituţia, legile şi actele normative cu forţa juridică egală cu a legii. Aşadar, dreptul constituţional este ramura principală a sistemului unitar al dreptului românesc.

Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare minimală:

1.Definiţi statul şi dreptul. 2.Care sunt criteriile distincţiei drept public – drept privat? 3. Definiţia şi sensurile noţiunii de drept constituţional. 4. Care sunt trăsăturile raporturilor de drept constituţional? 5. Enumeraţi şi descrieţi subiectele raporturilor de drept constituţional. 6. Care sunt izvoarele dreptului constituţional? 7. Daţi exemple, din Constituţia României, de norme de drept constituţional cu aplicaţie mijlocită şi respectiv cu aplicaţie nemijlocită. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ:

Bianca SELEJAN-GUŢAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004 Constituţia României din 1991, revizuită în 2003

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: Mircea DJUVARA, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Editura ALL, Bucureşti, 1995 Cristian IONESCU, Drept constituţional şi instituţii politice. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997 Antonie IORGOVAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală. Editura Galeriile J.-L.Calderon, Bucureşti, 1994 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. 1. Editura All Beck, Bucureşti, 2003

CAPITOLUL 2 – TEORIA CONSTITUŢIEI §1. Apariţia şi evoluţia noţiunii de Constituţie  Noţiunea de constituţie a avut o evoluţie sinuoasă şi interesantă. Termenul îşi are originea în limba latină, constitutio însemnând aşezare cu temei, stare a unui lucru. În dreptul roman din perioada imperială, cuvântul constitutio desemna legile care proveneau de la împărat. În perioada Evului Mediu, termenul de constituţie apare cu precădere în limbajul ecleziastic, pentru a desemna unele reguli monahale. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi din secolul al XVIII-lea, noţiunea de constituţie dobândeşte sensul consacrat şi astăzi, şi anume acela de act sau lege prin care se reglementa organizarea şi funcţionarea statului, cu limitarea puterii monarhului şi cu garantarea anumitor drepturi şi libertăţi ale individului. Acest mod de a concepe şi de a utiliza termenul de Constituţie rezultă clar din  Declaraţia franceză a drepturilor  omului şi ale cetăţeanului din 1789, în care se preciza că „ orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie” (art. 16). Prin aceasta, constituţia devine indisolubil legată de ideea de democraţie: ea înseamnă „limitarea puterii guvernanţilor” , astfel încât aceştia nu pot funcţiona decât cu acordul celor guvernaţi. Atunci când procedează la adoptarea sau la modificarea Constituţiei, puterea constituantă este, de regulă, obligată să respecte anumite formalităţi procedurale mai complicate decât formalităţile pe care sunt ţinute

 Drept constituţional şi instituţii politice să le respecte adunările legiuitoare obişnuite atunci când adoptă legi ordinare (aşa-numitele modalităţi de instituire a rigidităţii constituţionale).

§2. Constituţia cutumiară şi Constituţiile scrise Constituţia cutumiară sau nescrisă se întâlneşte într-un număr restrâns de state (Marea Britanie, Israel,  Noua Zeelandă). Termenul de „constituţie cutumiară” nu este folosit într-un sens strict, deoarece, de cele mai multe ori, acest tip de constituţie este alcătuit dintr-o varietate de norme, atât cutumiare, cât şi scrise. Constituţiile scrise au fost adoptate de majoritatea statelor. Ele apar sub forma unui act unic, unitar şi sistematic, care cuprinde principalele norme de organizare a statului. Primele constituţii scrise au fost constituţiile noilor state constituite în timpul războiului de independenţă dus de coloniile nord-americane împotriva metropolei britanice. Statul Virginia a adoptat prima Constituţie la 29 iunie 1776, urmată de Constituţia statului New Jersey, în anul 1777 şi de celelalte constituţii ale fostelor colonii engleze din America de Nord, adoptate până la constituirea Confederaţiei celor 13 state nord-americane, în 1777. Aceste constituţii sunt socotite ca reprezentând primul val al constituţionalismului. §3. Definiţia Constituţiei  Noţiunea de Constituţie poate fi definită în funcţie de elementele sale de conţinut din diferitele etape ale evoluţiei constituţionale. Cu toate acestea, în toate definiţiile Constituţiei se menţin unele constante precum lege fundamentală, forţă juridică superioară, principiile organizării puterii şi a statului etc. Multe dintre definiţiile Constituţiei au în vedere nu numai elementele de conţinut ale noţiunii, ci şi exigenţele formei pe care o îmbracă Constituţia şi ale procedurii speciale de adoptare – criteriul formal al definirii Constituţiei. Se vorbeşte, astfel, despre o constituţie materială şi despre o constituţie formală.

43. În sens material , Constituţia reprezintă ansamblul de norme ce reglementează o anumită categorie de relaţii sociale. În sens formal, Constituţia este actul distinct, cu valoare de lege fundamentală, în care sunt incluse aceste norme. Trebuie precizat că fiecare stat are o constituţie în sens material, chiar dacă îi lipseşte constituţia în sens formal. O definiţie completă a Constituţiei trebuie să însumeze atât criteriul material, cât şi pe cel formal: Constituţia este legea fundamentală a statului, adică actul normativ cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, esenţiale în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii statale. §4. Adoptarea şi modificarea Constituţiilor

4.1. Adoptarea Constituţiei  Unul din elementele definitorii ale Constituţiei este procedura distinctă de adoptare. Această procedură, de o anumită solemnitate, conferă Constituţiei, din punct de vedere formal, caracterul de lege fundamentală. În doctrină s-a subliniat că procesul de adoptare a Constituţiei cuprinde o serie de etape: iniţiativa adoptării constituţiei, adoptarea de către autoritatea competentă în diverse moduri de adoptare. Constituţiile acordate (denumite şi constituţii octroiate 2 sau charte concedate) erau constituţii adoptate de către monarh, în temeiul puterii sale absolute, prin care recunoaşte anumite drepturi (de regulă, constrâns de anumite împrejurări istorice). Constituţia-statut sau constituţia plebiscitară este o variantă a constituţiei acordate, prin aceea că este adoptată tot de monarh, însă este supusă ratificării prin plebiscit. Constituţiapact este considerată un contract („pact” ) între monarh şi popor, acesta din urmă reprezentat de parlament. Constituţia-convenţie este adoptată de o adunare specială, denumită convenţie şi exprima „convenţia” dintre membrii societăţii cu privire la exercitarea puterii. Un tip special al constituţiei-convenţie este constituţia-referendum. De fapt, este vorba despre o consolidare a legitimităţii constituţiei prin supunerea ei spre ratificare poporului, prin referendum, după adoptarea de către convenţie sau adunarea constituantă. Constituţia parlamentară este opera parlamentelor, fără consultarea ulterioară a poporului.

2

De la verbul francez octroyer - a acorda.

 Bianca Selejan-Guţan 4.2. Modificarea Constituţiei  Problema modificării Constituţiei prezintă o importanţă deosebită, atât din punct de vedere teoretic, cât şi   practic, dată fiind poziţia privilegiată a Constituţiei în sistemul dreptului: relaţia dintre competenţa de adoptare şi cea de modificare a Constituţiei, procedura de modificare, clasificarea constituţiilor după modul de modificare. Determinantă pentru analiza diferitelor tipuri de competenţe şi proceduri de modificare a Constituţiei este tipologia Constituţiilor, după modul de modificare, în constituţii flexibile sau suple şi constituţii rigide. Trebuie precizat de la bun început că, de regulă, în virtutea principiului simetriei juridice, procedura de modificare a Constituţiei este identică cu procedura de adoptare a acesteia.

Constituţiile flexibile sunt acele constituţii care pot fi modificate cu uşurinţă, de către una din puterile constituite (de regulă, de către puterea legislativă), urmând procedura legislativă ordinară. Constituţiile rigide sunt cele a căror modificare nu poate fi realizată decât de o anumită autoritate, după o procedură diferită de cea de modificare a legilor ordinare. Majoritatea constituţiilor scrise fac parte din această categorie. Revizuirea Constituţiei României Constituţia României include, în titlul VII, regulile privitoare la revizuirea constituţională. Sub aspectului modului de modificare, Constituţia României este o constituţie rigidă, conţinând atât limitări de formă, cât şi de fond în ce priveşte revizuirea. §5. Conţinutul Constituţiei. Blocul constituţionalităţii 60. Constituţia în sens formal este, după cum am arătat, un document scris, elaborat într-o formă sistematică, ce cuprinde norme având ca obiect reglementarea celor mai importante relaţii sociale. Se pune, totuşi,  problema de a şti care sunt elementele de conţinut necesare pentru o Constituţie, sau care trebuie să fie conţinutul normativ al Constituţiei. Pentru determinarea conţinutului normativ al constituţiei, trebuie avută, din nou, în vedere, distincţia dintre constituţie în sens material şi constituţie în sens formal. Conţinutul normativ al constituţiei face trimitere la noţiunea de constituţie în sens material, a cărei alcătuire variază în funcţie de evoluţia societăţii. Astfel, din punct de vedere material, orice constituţie va cuprinde, în primul rând, regulile referitoare la organizarea şi exercitarea puterii publice. Pe lângă acestea, constituţiile moderne includ şi o serie de   prevederi care exced sferei organizării şi exercitării propriu-zise a puterii: norme ce stabilesc anumite   principii ale vieţii social-economice şi, nu în ultimul rând, aşa-numitele „declaraţii de drepturi” sau dispoziţiile ce garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.  Nu toate constituţiile formale includ astfel de declaraţii de drepturi. Constituţia Franţei din 1958, astăzi în vigoare, nu are un astfel de capitol. De aceea, doctrina franceză şi jurisprudenţa Consiliului Constituţional francez au dezvoltat un concept specific sistemului constituţional al Franţei, cel de bloc al constituţionalităţii. Blocul constituţionalităţii reprezintă totalitatea normelor cu valoare constituţională, respectiv Constituţia şi alte norme cărora ea le recunoaşte această valoare. Conceptul de bloc al constituţionalităţii a apărut ca urmare a unei decizii celebre a Consiliului Constituţional francez (decizia din 16 iulie 1971 privind libertatea de asociere), decizie prin care Consiliul a acordat forţă constituţională deplină preambulului Constituţiei din 1958, mai precis acelor prevederi ale   preambulului care trimit la   Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 şi la  Preambulul  Constituţiei franceze din 1946. §6. Supremaţia Constituţiei Supremaţia Constituţiei implică subordonarea autorităţilor publice, în special a legiuitorului, faţă de constituţie, ceea ce îi conferă acesteia eficienţa necesară realizării imperativelor statului de drept, cu  precădere a celui privind garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Aceasta pentru că, “pentru a fi în  prezenţa unui stat de drept, este necesar să existe un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei” (Tudor Drăganu).

 Drept constituţional şi instituţii politice Principiul supremaţiei constituţiei implică o serie de consecinţe de ordin juridic, atât în ceea ce priveşte constituţia însăşi, cât şi întregul sistem normativ. Supremaţia constituţiei, ca principiu structurant al întregului sistem de drept, beneficiază şi de o serie de garanţii juridice extrem de importante într-un stat de drept. Subordonarea tuturor autorităţilor publice faţă de dispoziţiile constituţionale este garantată de existenţa unui control general al aplicării constituţiei, prin instituirea unor modalităţi de verificare a condiţiilor de fond şi de formă ale actelor emise de aceste autorităţi.

Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare minimală: 1. Definiţi Constituţia, pe baza elementelor comune deduse din diferitele definiţii exprimate în doctrină. 2. Teoriile care au stat la baza concepţiei actuale despre Constituţie. 3. Avantajele şi dezavantajele constituţiilor scrise. 4. Avantajele şi dezavantajele constituţiilor cutumiare. 5. Enumeraţi tipurile de constituţii după modul de adoptare; definiţi şi exemplificaţi fiecare tip. 6. Revizuirea Constituţiei României. 7. Care sunt principalele elemente de conţinut normativ al Constituţiei României? 8. Ce este blocul constituţionalităţii? 9. Ce este supremaţia Constituţiei, care sunt consecinţele sale şi garanţiile sale juridice? BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE: Bianca SELEJAN-GUŢAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004 Constituţia României din 1991, revizuită în 2003 BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: Ion DELEANU, Tratat de drept constituţional şi instituţii politice. Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997 Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 Antonie IORGOVAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală. Editura Galeriile J.L. Calderon, Bucureşti, 1994 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura All Beck, Bucureşti, 2003

CAPITOLUL 3 – ELEMENTE DE ISTORIE CONSTITUŢIONALĂ ÎN ROMÂNIA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ

 Naşterea constituţiei şi a constituţionalismului în România modernă aparţine, fără drept de apel, sec. al XIXlea. Ea s-a datorat unei efervescenţe doctrinar-programatice la nivelul elitei boiereşti cultivate în apusul Europei şi s-a manifestat în cadrul unui proces de depăşire, treptată, a vechii structuri social-politice bazată  pe dominaţia stărilor feudale privilegiate. În final, constituţia şi-a dobândit locul firesc, suprem, în vârful   piramidei izvoarelor formale ale dreptului având un conţinut determinat de coordonatele liberalismului  politic şi democraţiei moderne. În aceste condiţii, construcţia constituţională s-a raportat la principii esenţiale al constituţionalismului modern ca separaţia puterilor în stat, monarhia constituţională, guvernământul reprezentativ, responsabilitatea guvernamentală, garantarea libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului etc.

 Bianca Selejan-Guţan

§1. Regulamentele Organice Primele „aşezăminte” care şi-au asumat privilegiul organizării complexe şi sistematice a statului au fost cele două Regulamente Organice intrate în vigoare în anii 1831-1832, în timpul celei de-a doua mari ocupaţii ruseşti (1828-1834). Evaluarea statutului lor de „prime constituţii” ale Principatelor Române este un demers complex ce trebuie să ţină cont de criterii materiale şi formale. Raportate la criteriul material enunţat de art. 16 al celebrei Declaraţii franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului – care impune, ca standarde unice  pentru existenţa unei constituţii – separaţia puterilor în stat şi garantarea drepturilor omului, cele două acte normative nu pot fi considerate nişte constituţii. Ele nu garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, iar schiţarea formală a separaţiei puterilor în stat va avea o cu totul altă finalitate funcţională decât limitarea puterii statale. Privite dintr-o perspectivă materială, tehnico-juridică, cele două Regulamente pot fi considerate constituţii deoarece, dincolo de încărcătura normativă excesivă aparţinând dreptului administrativ, civil, financiar şi procesual, ele cuprind (şi) norme juridice ce reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Abordarea Regulamentelor dintr-o perspectivă formală ridică, din nou, semne de întrebare asupra calităţii lor de constituţii.

§2. Proiecte de reformă constituţională la 1848 Revoluţia de la 1848 în Ţările Române, parte a fierberilor ce cuprinseseră întreaga Europă de la vest la est, sa înscris, din punct de vedere ideologic, în curentul de idei specific revoluţionarilor europeni paşoptişti. Cu toate acestea, circumstanţele socio-politice, economice şi instituţional-juridice din Principate nu numai că   justificau dinăuntru, cum susţinea Nicolae Bălcescu, necesitatea reformelor, dar au aşezat şi accente reformiste specifice în programele şi proiectele revoluţionare româneşti. Acest lucru se explică prin faptul că, în vestul Europei, mai ales în Franţa – sursa permanentă de inspiraţie a revoluţionarilor români – elementele  burgheze reuşiseră încă de la începutul secolului să determine schimbări instituţionale fundamentale, având la bază, în mare parte, principiile revoluţionare de la 1789. Spre deosebire de acestea, în Ţările Române de la mijlocul sec. al XIX-lea, în ciuda reformelor introduse prin Regulamentele Organice, mai funcţionau încă instituţiile specifice feudalismului. De aceea, programele de reformă, petiţiile de drepturi şi proiectele de constituţie ale anului 1848 românesc urmăreau, în marea lor majoritate, să reformeze din temelie societatea şi statul român, pornind de la prerogativele şi modul de alegere al domnului până la raporturile dintre ţărani şi  proprietari. Viziunea revoluţiei muntene asupra organizării statului şi raporturilor acestuia cu cetăţeanul s-a conturat, lingvistic şi structural în cadrul a o serie de petiţii şi proclamaţii (petiţia anonimă din aprilie 1848, broşura Ce sunt meseriaşii?) ce au culminat cu Proclamaţia de la Islaz din iunie 1848. Toate acestea se constituiau ca un răspuns reformator dat neclarităţii şi conservatorismului regimului regulamentar a cărui ordine constituţională se dorea a fi înlăturată. În comparaţie cu programele revoluţionare muntene, cele moldovene s-au remarcat, în genere, printr-o moderaţie care urmărea să recupereze aspectele pozitive ale ordinii constituţionale regulamentare. Faţă de acestea contrasta flagrant, prin modernitatea limbajului, a structurii tehnico-juridice şi a principiilor  constituţionale, Proiectul de constituţie pentru Moldova, elaborat de M. Kogălniceanu la 1848.

§3. Divanurile ad-hoc (1857) Cu toate că menţinea Principatele române sub suzeranitatea Porţii otomane, Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 “conserva” acestora o administraţie independentă şi naţională precum şi deplina libertate a cultelor, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei. Dând curs unei necesităţi interne stringente de reformă a Principatelor, tratatul propunea revizuirea tuturor legilor şi statutelor în vigoare. În cadrul unei formule organizatorice ce recupera, cel puţin structural, dacă nu şi funcţional, adunarea de stări a întregii naţiunii politice (incluzând şi ţărănimea), lucrările divanurilor ad-hoc au fost marcate de spiritul mişcării unioniste, de dorinţa construirii unui stat naţional unitar modern bazat pe principiile liberalismului burghez, dar şi pe ideea păstrării tradiţiei instituţionale româneşti, acolo unde era necesar.

 Drept constituţional şi instituţii politice Deputaţii munteni şi, mai ales, cei moldoveni s-au exprimat, într-un limbaj juridic ce demonstra influenţele crescânde ale constituţionalismului franco-belgian, în favoarea unor principii care reiterau, în genere, refrenele reformiste de la 1848: monarhia constituţională ereditară rezervată unei dinastii domnitoare europene, separaţia puterilor în stat, regim parlamentar, bazat pe inviolabilitatea şi iresponsabilitatea monarhului şi pe responsabilitatea ministerială, reprezentanţă naţională organizată, conform tradiţiei, unicameral şi recrutată cenzitar, egalitatea în faţa legii, egalul acces în funcţiile publice, descentralizarea administrativă, garantarea de drepturi şi libertăţi.

§4. Convenţia de la Paris (7/19 august 1858) Al treilea act cu valoare constituţională din istoria modernă a românilor, Convenţia de la Paris realiza o construcţie instituţională a Principatelor edificată ca un melanj ciudat între principiile constituţionalismului modern şi neo-absolutismul mascat în cadrul Regulamentelor Organice. Ea consacra perspectiva europeană asupra organizării statelor româneşti, în conformitate cu recomandările Comisiei speciale şi cu doleanţele românilor,  în măsura în care acestea au convenit intereselor puterilor garante . Raportat la doleanţele adunărilor ad-hoc, textul Convenţiei ilustrează încă o dată, în măsura în care cerinţele românilor au foat prea  puţin respectate, caraterul lor pur consultativ.

§5. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris – căruia i se adăuga, într-un tot organic, Legea electorală –  acordat de Cuza la 2/14 mai 1864 şi legitimat, în premieră, prin plebiscit, dădea concret viaţă noului regim autoritar. Executivului i se dădeau puteri suplimentare menite să limiteze puterile legislativului şi să permită Domnului să legifereze singur atunci când era necesar: Domnul avea singur iniţiativa legilor, se permitea acestuia ca, până la convocarea noii Adunări, să dea, la propunerea Consiliului de Miniştri şi Consiliului de stat, decrete cu putere de lege şi s-a dat în sarcina Guvernului dreptul de a întocmi regulamentele celor două Camere. §6. Constituţia de la 1/13 iulie 1866

Proiectul Constituţiei a fost votat de Adunarea constituantă la 29 iunie 1866, legea fundamentală rezultată a fost promulgată la 30 iunie 1866 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1866. Rod al confruntărilor ideologice dintre conservatori şi liberali, Constituţia din 1866 a consacrat, în cele din urmă, valorile liberalismului burghez, la modă în Europa vremii. Acest lucru s-a datorat, în mare parte, şi surselor de inspiraţie ale proiectului printre care s-a situat, la loc de frunte, direct sau indirect, Constituţia belgiană de la 1831. Importul nu a constituit, însă, un simplu exerciţiu de copiere şi traducere ci o operă de selecţie riguroasă determinată de factori multipli în scopul adaptării ei cât mai bine unor tradiţii şi realităţi româneşti. Tocmai de aceea, ea poate fi considerată, atât sub aspectul adoptării cât şi al structurii şi conţinutului ca fiind prima constituţie a românilor, în sensul modern al conceptului. Ea garanta drepturile românilor  (titlul II) şi reglementa separaţia puterilor statului (titlul III). Cu toate acestea, sub aspect substanţial ea nu era românească. Chiar dacă introducerea unor principii ale constituţionalismului modern era necesară, Constituţia a renunţat la o serie din tradiţiile constituţionale româneşti.

§7. Constituţia din 29 martie 1923 Legea fundamentală a României Mari a fost adoptată la 26 şi 27 martie 1923 de către cele două camere ale  parlamentului majoritar liberal întrunite, după alegerile din 1922, ca adunări naţionale constituante, a fost  promulgată de rege la 28 martie şi publicată în Monitorul Oficial la 29 martie 1923. În prezenţa unei puteri constituante originare, constituţia era, formal, un nou act juridic fundamental. Deşi era necesară doar o simplă modificare a constituţiei existente, renunţarea la mecanismele de revizuire prevăzute de constituţia de la 1866 a fost soluţia cea mai potrivită contextului socio-politic de după unirea provinciilor istorice cu ţara mamă. Adoptarea, formală, a unei noi constituţii a permis supunerea spre referendum a întregului text constituţional şi nu doar a articolelor modificate, cum ar fi fost normal în cazul revizuirii. Pe această cale, noua organizare a statului a fost întemeiată, aşa cum şi-a propus I. I. C. Brătianu, pe o constituţie ieşită din voinţa întregii Românii Mari. Analizat pe fond, textul constituţional de la 1923 nu reprezenta altceva decât o vastă revizuire a constituţiei de la 1866. Acest fapt este evidenţiat de păstrarea în proporţie de 60% a vechilor texte constituţionale

 Bianca Selejan-Guţan  precum şi a întregii structuri tehnico-juridice. Noutatea era legată de contextul social, politic şi economic apărut după primul război mondial şi după realizarea Marii Uniri. Tocmai de aceea, noul text constituţional a recuperat într-o structură unitară toate modificările aduse, mai ales în timpul războiului, Constituţiei din 1866 dar a marcat şi o reaccesare a surselor belgiene tradiţionale de inspiraţie, conturate acum sub forma Constituţiei din 25 februarie 1885.

§8. Constituţia din 27 februarie 1938 Lovitura de stat de la 10 februarie 1938 punea punct celor 72 de ani de firavă democraţie parlamentară românească. “Era nouă” a României, inaugurată acum, urma să se realizeze prin aşezarea unor noi baze constituţionale care să corecteze greşelile trecutului. Greşelile trecutului se identificau cu regimul  parlamentar şi jocurile electorale murdare ale partidelor politice. În consecinţă, acestea trebuiau desfiinţate.  Noul regim politic avea la bază ideea de salvare a naţiei, în consecinţă, noua Constituţie a României trebuia să reglementeze oficial un “Salvator” dotat cu puterile necesare înfăptuirii operei de regenerare şi de  promovare a “intereselor permanante ale patriei”. Primul dintre “mijloacele eroice” de realizare a acestor obiective a fost adoptarea noii Constituţii, aprobată  printr-un plebiscit “organizat” la 24 februarie şi promulgată, în cadru festiv, la 27 februarie de către Carol al II-lea. Pe bazele principiale stabilite de Constituţie, s-a recurs la cel de-al doilea mijloc: la 31 martie 1938 sau dizolvat toate asociaţiunile, grupările şi partidele politice din România. “…Agitaţiile exagerate, dezlănţuite de patimi şi violenţe, în care degenerase viaţa de partid în timpul din urmă” reprezentau pretextul renunţării la viaţa parlamentară dominată, de la 1859, de partidele politice.

§9. Dictatura antonesciană (septembrie 1940 – august 1944) Prin Decretele-lege din 5, 6 şi 8 septembrie 1940 ale noului rege Mihai I, Preşedintele Consiliului de miniştri, Generalul Ion Antonescu, era investit cu puteri depline pentru conducerea statului. În acelaşi timp,  prerogativele regelui erau atât de drastic restrânse încât rolul său în stat devenea mai mult decorativ, după formula  Regele nu domneşte şi nu guvernează. Se crea astfel o nouă ordine constituţională, cu caracter de  permanenţă, aprobată prin plebiscit de către români. Ca urmare, sub aspectul adoptării lor şi sub aspect material, toate aceste acte normative care reglementau organizarea modul de organizare şi exercitare a  puterii aveau un caracter constituţional.

§10. Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923 Actul de la 23 august 1944 şi arestarea mareşalului Antonescu au marcat sfârşitul dictaturilor de dreapta şi au deschis calea reinstaurării democraţiei parlamantare interbelice. Prin decretul-lege nr. 1626 din 31 august 1944 se restaurau cele două elemente fundamentale ale constituţionalismului modern: drepturile românilor, aşa cum erau ele garantate de constituţiile din 1866 şi 1923, şi separaţia puterilor în stat aşa cum erau ele reglementate de Constituţia din 1923. Se excepta de la prevederile Constituţiei din 1923 organizarea reprezentanţei naţionale ce urma a se realiza printr-un decret al Consiliului de miniştri. Până în acel moment, separaţia puterilor era suspendată deoarece regele, titularul puterii executive, urma să exercite şi puterea legislativă, la propunerea guvernului.

§11. Legea nr. 363/1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română La 30 decembrie 1947 a fost proclamată, prin Legea nr. 363/1947, Republica Populară Română, trecându-se, astfel, la o nouă organizare statală: statul român a devenit un stat de tip socialist, de „dictatură a clasei muncitoare”. Articolul 1 al legii arăta că Adunarea Deputaţilor ia act de abdicarea Regelui Mihai I, pentru el şi urmaşii săi, iar articolul 3 stabilea că „România este Republică Populară”. Prin art. 2, „Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1 septembrie 1944 şi următoarele, se abrogă”, urmând ca,  potrivit art. 5, adunarea constituantă să hotărască asupra noii constituţii.

 Drept constituţional şi instituţii politice §12. Constituţiile comuniste După 30 decembrie 1947, instaurarea unei noi forme de guvernământ – cea republicană – a impus elaborarea unei noi constituţii care să reflecte schimbarea ordinii constituţionale materiale. Constituţia din 1948 a deschis şirul constituţiilor socialiste ale României, care au fundamentat, pe parcursul a peste 40 de ani, regimurile totalitare şi antidemocratice de tip comunist, care au culminat cu dictatura personală, bazată pe cultul deşănţat al personalităţii, a lui Nicolae Ceauşescu.

12.1. Constituţia din 1948 Această primă constituţie socialistă a României a fost adoptată de Marea Adunare Naţională, aleasă în urma autodizolvării vechii Adunări a Deputaţilor (autodizolvare impusă de Legea nr. 32 din 24 februarie 1948). Proiectul de constituţie a fost luat în discuţie de Marea Adunare Naţională la 6 aprilie 1948, iar la 13 aprilie, cu o uimitoare rapiditate, a şi fost adoptată noua constituţie. Utilizând un limbaj emfatic, specific propagandei comuniste a vremii, de inspiraţie sovietică, noua Constituţie proclama existenţa statului „popular”, unitar, independent şi suveran (deşi România se afla sub ocupaţia trupelor sovietice, în urma Acordului de armistiţiu încheiat cu Uniunea Sovietică), stat ce a luat naştere „prin lupta poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului”. Prin celelalte titluri se organiza aparatul de stat. „Organul suprem al puterii de stat” era Marea Adunare  Naţională a Republicii Populare Române, care era şi unicul organ legislativ al ţării. Organul suprem executiv era Guvernul (Consiliul de Miniştri), numit de Marea Adunare Naţională.

12.2. Constituţia din 1952 Această constituţie, adoptată la 24 septembrie 1952, a reprezentat o reflectare a evoluţiilor – dacă se pot numi astfel – înregistrate în viaţa social-politică a României după 1948, menţinând şi dezvoltând principiile constituţionale cuprinse în Constituţia din 1948. În perioada 1948-1952 fuseseră luate o serie de măsuri  pentru instaurarea proprietăţii socialiste, prin naţionalizarea mijloacelor de producţie, etatizarea băncilor, instituirea monopolului statului asupra comerţului exterior şi a controlului etatic în comerţul intern ş.a. Constituţia din 1952 proclamă pentru prima dată „rolul conducător al clasei muncitoare” şi al   partidului comunist. De asemenea, art. 6 al constituţiei stabilea că „fundamentul formaţiunii socialeconomice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie (...). În formaţiunea socialistă a economiei naţionale este lichidată exploatarea omului de către om”.

12.3. Constituţia din 1965 Constituţia din 21 august 1965 a reprezentat consacrarea regimului totalitar în România, regim bazat pe desfiinţarea proprietăţii private, pe instaurarea partidului unic ca „forţă politică conducătoare” şi pe grava violare a drepturilor şi libertăţilor care, paradoxal, erau „generos” proclamate de textul constituţional. Prin această constituţie, statul primea o nouă denumire – Republica Socialistă România (RSR) – şi era proclamat „stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate”. Limbajul textului constituţional se situează în sfera aberantei construcţii politice a regimului totalitar: „întreaga putere în RSR aparţine poporului liber şi stăpân pe soarta sa”; „puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească-ţărănească”; „în RSR, forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”; „cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rândurile muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitoare, detaşamentul ei de avangardă”. Nu este surprinzător că pe baza unui asemenea act care cu greu poate fi încadrat în noţiunea modernă de constituţie – cea care asigură garanţia drepturilor şi separaţia puterilor – s-a edificat cel mai atroce regim totalitar din estul Europei în acea vreme.

§13. Acte constituţionale din perioada decembrie 1989 – decembrie 1991 Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat, pentru România, ieşirea de după „cortina de fier” – ultima dintre ţările blocului comunist european – şi intrarea în lunga „perioadă de tranziţie” care se va încheia odată cu integrarea în Uniunea Europeană.

 Bianca Selejan-Guţan În perioada 22 decembrie 1989 – 21 noiembrie 1991 au fost adoptate, la început de către organele  puterii revoluţionare şi apoi de către primul parlament ales după revoluţie, o serie de acte cu caracter  constituţional, marcând trecerea la o nouă ordine constituţională ce a culminat cu adoptarea Constituţiei din 1991: - Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 1989; - Decretul Lege nr. 2 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării  Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale; - Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în România; - Decretul-lege nr. 6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea; - Decretul-lege nr. 81 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională; - Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare minimală: 1. Identificaţi particularităţile constituţiilor şi actelor cu caracter constituţional analizate, prin prisma definiţiei şi trăsăturilor generale ale constituţiei. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE: Bianca SELEJAN-GUŢAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: Constituţia de la 1923 în dezbaterea contemporanilor. Editura Humanitas, Bucureşti, 1991 Angela BANCIU, Istoria constituţională a României. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol. 1. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Crestomaţie de drept constituţional. Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 Manuel GUŢAN, Istoria administraţiei publice româneşti. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2003 Manuel GUŢAN, Istoria dreptului românesc. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004 Cristian IONESCU, Dezvoltarea constituţională a României. Acte şi documente. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998

CAPITOLUL 4 - JUSTIŢIA CONSTITUŢIONALĂ §1. Noţiunea de justiţie constituţională. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor  Noţiunea de justiţie constituţională desemnează ansamblul instituţiilor, procedurilor şi tehnicilor prin care este asigurată supremaţia Constituţiei.

§2. Tipologia formelor de control al constituţionalităţii legilor Controlul constituţionalităţii legilor poate fi definit ca activitatea organizată de verificare a conformităţii legilor cu Constituţia. Controlul constituţionalităţii legilor se poate clasifica utilizând mai multe criterii.

După criteriul organelor competente a exercita controlul, distingem următoarele forme de control: controlul exercitat de un organ politic, controlul exercitat de către instanţele judecătoreşti şi controlul exercitat de un organ unic, special şi specializat. Într-o altă opinie, după acest criteriu distingem două forme: controlul exercitat de un organ politic şi controlul exercitat de un organ jurisdicţional.

 Drept constituţional şi instituţii politice După criteriul momentului în care se exercită controlul , putem vorbi despre control anterior intrării în vigoare a legii sau control posterior acestui moment. După criteriul subiectelor cu drept de sesizare a jurisdicţiei constituţionale, distingem controlul la iniţiativa autorităţilor publice şi controlul la iniţiativa particularilor. Într-o altă opinie, se disting trei forme de control: acţiunea populară, controlul la sesizarea unei instanţe ordinare şi controlul la sesizarea autorităţilor   politice. După criteriul modului de control, distingem controlul pe cale de acţiune şi controlul pe cale de excepţie. După criteriul reglementării, distingem controlul explicit şi controlul implicit. §3. Modele contemporane de control al constituţionalităţii legilor În mod tradiţional se disting două modele ale controlului constituţionalităţii legilor în statele contemporane: modelul american şi modelul european. Doctrina a semnalat însă unele tendinţe recente de formare a unor  noi modele, fie din punctul de vedere al situării geografice ( „modelul latino-american” ), fie din cel al scopului controlului exercitat.

3.1. Modelul american al controlul constituţionalităţii legilor  Modelul american de control al constituţionalităţii legilor prezintă următoarele trăsături generale: a) caracterul difuz şi descentralizat.  b) caracterul concret. c) control de constituţionalitate a posteriori d) efectele deciziilor sunt exclusiv inter partes, legea declarată neconstituţională fiind înlăturată de la aplicare doar faţă de părţile procesului în care a fost ridicată chestiunea de neconstituţionalitate. În cadrul sistemului american de control al constituţionalităţii, rolul cel mai important aparţine Curţii Supreme, plasate în vârful ierarhiei complexului sistem judiciar.

3.2. Modelul european al controlul constituţionalităţii legilor  3.2.1. Bazele teoretice  Naşterea şi dezvoltarea modelului european de control al constituţionalităţii legilor stă în mod incontestabil sub semnul gândirii lui Hans Kelsen. Dacă modelul american s-a născut din necesităţi practice şi în lipsa oricărei prevederi constituţionale exprese, modelul european este rodul unei munci teoretice a unui mare  jurist austriac, Hans Kelsen. Ordinea juridică, în viziunea lui Kelsen, nu este un sistem de norme juridice de acelaşi rang, ci un edificiu cu mai multe etaje suprapuse, o piramidă sau ierarhie formată dintr-un anumit număr de paliere sau de „straturi” de norme juridice, în vârful căreia se află Constituţia. Varianta kelseniană de control al constituţionalităţii vizează crearea unui organ unic, special şi specializat în exercitarea controlului, care să fie însă doar un legislator negativ, deci să nu poată interveni în opera legislativă decât prin sancţionarea eventualelor situaţii de neconstituţionalitate. 3.2.2. Caracteristicile modelului european de control al constituţionalităţii legilor Modelul european de control al constituţionalităţii legilor presupune crearea unei instanţe unice, speciale şi specializate, însărcinate cu exercitarea controlului, şi denumită Curte sau Tribunal Constituţional. Trăsături: a) exercitarea controlului de constituţionalitate de către o jurisdicţie constituţională specializată, sau „monopolul controlului”. Specificul modelului european apare şi în ceea ce priveşte modul de numire a membrilor  jurisdicţiilor constituţionale . Rolul principal în această numire o au autorităţile politice.  b) Posibilitatea exercitării unui control abstract de constituţionalitate c) Posibilitatea autorităţilor publice de a sesiza jurisdicţia constituţională. d) Autoritatea absolută de lucru judecat a deciziilor Curţilor constituţionale şi efectul lor  obligatoriu erga omnes.

 Bianca Selejan-Guţan §4. Justiţia constituţională în România

Curtea Constituţională a României  Sediul materiei: Constituţia din 1991 şi Legea organică nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, lege modificată şi republicată în 2004 3. 4.2.1. Natura juridică şi funcţiile Curţii Constituţionale Controlul constituţionalităţii legilor este reglementat de titlul V (art 142-147) din Constituţia României,  precum şi de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările din anii 1997 şi 2004. Curtea Constituţională şi-a adoptat şi Regulamentul de organizare şi funcţionare. Trăsături şi funcţii ale Curţii Constituţionale: a) Curtea Constituţională este o autoritate publică politico-jurisdicţională, care, în exercitarea unora dintre atribuţiile sale, are şi un rol politic;  b) Curtea Constituţională nu face parte din puterile statului, este o autoritate publică independentă; c) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România. d) Curtea Constituţională are ca funcţie principală garantarea supremaţiei Constituţiei, conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 47/1992; e) Curtea Constituţională sprijină buna funcţionare a puterilor clasice , în cadrul raporturilor lor  constituţinale bazate pe separaţia şi echilibrul puterilor; f) Curtea Constituţională este garantul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor; 4.2.2. Organizarea Curţii Constituţionale Curtea Constituţională este formată din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani, fără posibilitatea de  prelungire sau de reînnoire a mandatului. Trei judecători sunt numiţi de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat şi trei de către Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales dintre  judecătorii Curţii, pentru un mandat de trei ani. Curtea Constituţională se reînnoieşte la fiecare trei ani cu câte o treime. Constituţia României prevede, în art. 143, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a candida la funcţia de judecător al Curţii Constituţionale. În activitatea lor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi trimişi în judecată penală sau contravenţională decât cu aprobarea Biroului  permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea  procurorului general.

4.2.3. Atribuţiile Curţii Constituţionale 173. Atribuţiile Curţii Constituţionale nu privesc doar controlul constituţionalităţii legilor, ci şi alte domenii, aflate în strânsă legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei. Potrivit art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: a)  Exercită un control al constituţionalităţii legilor anterior promulgării acestora, în temeiul art. 146 lit. a din Constituţie.  b) Se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, în temeiul art. 146 lit. a din Constituţie. c) Exercită controlul de constituţionalitate a tratatelor sau a altor acorduri internaţionale, în temeiul art. 146 lit. b) al Constituţiei. d)  Exercită un control al constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie. e) Controlează constituţionalitatea legilor şi ordonanţelor posterior intrării lor în vigoare, în conformitate cu art. 146 lit. d) din Constituţie. 3

Legea nr. 47/1992 a fost republicată în M.Of. nr. 643/16.07.2004.

 Drept constituţional şi instituţii politice f) Soluţionează conflictele juridice de natură constituţională. Este o atribuţie nou introdusă prin revizuirea din 2003 şi este prevăzută de art. 146 lit. e) al Constituţiei. g) Constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în funcţia de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului.

h) Veghează la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmă rezultatele acestuia se exercită în temeiul art. 146 lit. i) din Constituţie şi al Legii nr. 3/2000  privind organizarea şi desfăşurarea referendumului. i) Veghează la respectarea procedurii privind alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele  sufragiului .  j) Emite avizul consultativ privind suspendarea din funcţie a Preşedintelui României . k) Verifică îndeplinirea condiţiilor de exercitare a iniţiativei legislative cetăţeneşti  prevăzute de art. 74 din Constituţie. l) Hotărăşte asupra contestaţiilor ce au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, în conformitate cu prevederile art. 1(3), 8 şi 40 din Constituţie. m)  Îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii, potrivit art. 146 lit. l) din Constituţie.

4.2.4. Procedura în faţa Curţii Constituţionale Exercitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale are loc în cadrul unor proceduri stabilite de Legea de organizare şi funcţionare a Curţii şi detaliate în Regulamentul său de organizare şi funcţionare. Potrivit art.16 din Legea nr. 47/1992 modificată prin Legea nr. 232/2004 şi republicată 4, procedura jurisdicţională se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea procedurii se stabileşte exclusiv de către Curte. Aceste reguli  procedurale vizează: sesizarea Curţii Constituţionale, procedura prealabilă şedinţelor, examinarea sesizării, deliberarea, comunicarea actelor Curţii, publicarea acestor acte. Din reglementările constituţionale şi legale se desprind unele reguli generale privind procedura în faţa Curţii Constituţionale: - controlul constituţionalităţii legilor exercitat de Curtea Constituţională este un control la sesizare şi realizat în limitele acesteia; - sesizarea Curţii Constituţionale trebuie făcută în scris şi motivat; - plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor; - actele Curţii Constituţionale se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor, cu excepţia deciziilor   privind constituţionalitatea iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, care se adoptă cu o majoritate de două treimi; - şedinţele Curţii sunt publice, cu excepţia cazului în care, pentru motive întemeiate, se hotărăşte şedinţa secretă; - părţile au acces la lucrările dosarului; - autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia să comunice Curţii Constituţionale, la cererea acesteia, informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin; - cererile adresate Curţii Constituţionale sunt scutite de taxa de timbru.

Trebuie studiate, pe baza cursului tipărit: 1. Procedura în cazul controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare 2. Procedura controlului constituţionalităţii tratatelor sau a altor acorduri internaţionale 3. Procedura controlului posterior intrării în vigoare a legii: soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate 4. Procedura controlului constituţionalităţii iniţiativelor de revizuire a Constituţiei 5. Procedura controlului constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului 4

În M.Of. nr. 643/16.07.2004

 Bianca Selejan-Guţan 6. Procedura de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice 7. Procedura de constatare a existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României 8. Procedura în cazul judecării contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic 9. Procedura emiterii avizului pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României 4.2.4. Actele Curţii Constituţionale Potrivit Constituţiei, în exercitarea atribuţiilor sale, Curtea Constituţională emite două feluri de acte: decizii şi avize consultative. Legea nr. 47/1992, dezvoltând prevederile constituţionale, stabileşte, în art. 11, următoarele categorii de acte ale Curţii Constituţionale: deciziile, hotărârile şi avizele.

Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare minimală: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14.

Ce este justiţia constituţională? Ce este controlul constituţionalităţii legilor? Identificaţi trăsăturile fiecărui tip de control al constituţionalităţii legilor. Modelul american de control al constituţionalităţii legilor. Modelul european de control al constituţionalităţii legilor. Caracterizaţi controlul constituţionalităţii legilor în România potrivit Constituţiei din 1991. Curtea Constituţională a României – natură juridică şi funcţii. Istoricul controlului constituţionalităţii legilor în România. Analizaţi atribuţiile Curţii Constituţionale a României. Descrieţi procedura controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare. Descrieţi procedura controlului constituţionalităţii legilor. Comparaţi cele două proceduri descrise mai sus. Care sunt actele Curţii Constituţionale şi în care atribuţii ale acesteia se emit ele? Constituţionalizarea dreptului – principala consecinţă a controlului de constituţionalitate.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE: Bianca SELEJAN-GUŢAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004 Constituţia României din 1991, revizuită în 2003 Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 643/16 iulie 2004

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii. Editura All Beck, Bucureşti, 2004 Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice.Tratat elementar.Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 Ioan MURARU, Mihai CONSTANTINESCU, Curtea Constituţională a României. Editura Albatros, Bucureşti, 1997 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice. Editura All Beck, Bucureşti, 2003

 Drept constituţional şi instituţii politice

CAPITOLUL 5 – TEORIA GENERALĂ A STATULUI §1. Definiţia statului Din perspectiva dreptului constituţional, putem defini statul ca fiind puterea politică organizată   într-un anumit teritoriu, exercitată asupra unei comunităţi organizate de persoane, distinct de persoana guvernanţilor şi având capacitatea de a-şi determina propria competenţă (suveranitatea internă şi externă). Conceptul de stat are şi o semnificaţie proprie dreptului internaţional public. Astfel, statul apare ca subiect de drept internaţional şi este definit ca sumă a trei elemente: un teritoriu determinat, o populaţie stabilă şi capacitatea de a încheia relaţii cu alte state sau suveranitatea externă.

§3. Elementele statului Sensul larg al noţiunii de stat, utilizat în special în dreptul internaţional public, este acela de sumă a trei elemente: teritoriul, populaţia şi puterea de stat. Această accepţiune interesează în mare măsură şi dreptul constituţional, datorită relaţiei de condiţionare dintre puterea instituţionalizată statal şi celelalte două elemente – teritoriul şi populaţia.

3.1. Teritoriul  3.1.1. Definiţia şi elementele teritoriului Teritoriul a mai fost denumit şi „elementul material” al statului. El poate fi definit ca acel cadru spaţial, geografic, în limitele căruia se exercită puterea instituţionalizată statal. Suveranitatea teritorială reprezintă dreptul de a exercita, în limitele spaţiale determinate, funcţiile statale, fără nici un fel de ingerinţă din afară. Delimitarea teritorială se realizează prin reglementarea frontierelor de stat. Teritoriul include, la rândul său, mai multe elemente: solul, subsolul, spaţiul aerian, apele interioare şi marea teritorială. Alte elemente ale teritoriului, cu o mai mare importanţă în dreptul internaţional public, sunt: zona contiguă, zona economică exclusivă şi platoul continental.

3.1.2. Caracteristicile teritoriului României Potrivit art. 3 al Constituţiei din 1991, teritoriul României este inalienabil. Art. 1 alin. 1 al Constituţiei consacră, între altele, şi caracterul indivizibil al statului. Acest caracter, prin conotaţia sa spaţială, trimite la indivizibilitatea teritoriului statului. O altă caracteristică juridică a teritoriului identificată în literatura juridică (Ioan Muraru, Simina Tănăsescu) este egalitatea.

3.1.3. Organizarea administrativ-teritorială a României Caracterul indivizibil al teritoriului nu împiedică stabilirea unor diviziuni administrative ale acestuia, în scopul unei mai bune realizări a sarcinilor statului la nivel local. Organizarea administrativă a teritoriului este, aşadar, delimitarea teritoriului în unităţi administrative, în scopul realizării unitare a suveranităţii statului. În România, organizarea administrativ-teritorială se realizează pe baza Constituţiei şi a legii nr. 2/1968. Potrivit art. 3 alin. 3 al Constituţiei, teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. Pe lângă Constituţie, organizarea administrativ-teritorială mai este reglementată de Legea nr. 2 /1968.

3.2. Populaţia – element al statului  Populaţia reprezintă gruparea de oameni supusă ordinii juridice a unui stat determinat. Pentru a constitui un stat, o astfel de grupare de oameni trebuie să aibă scopuri comune, să dezvolte un anumit tip de raporturi, să aibă o anumită structură.

 Bianca Selejan-Guţan 3.3. Suveranitatea – element al statului  Suveranitatea, sau „elementul formal” al statului, este un concept ce poate fi înţeles în mai multe sensuri: trăsătură a puterii de stat, care o face să fie supremă altor puteri din cadrul societăţii; însăşi puterea de stat, adică acel ansamblu de competenţe proprii specifice statului; calitate a titularului puterii statale, ce îi conferă acestuia o anumită poziţie în mecanismul statal. De asemenea, termenul „suveranitate” a fost utilizat pentru a desemna anumite prerogative ale unor entităţi politico-etatice, în funcţie de contextul în care acestea se manifestă : suveranitatea poporului, suveranitatea naţională, suveranitate de stat etc. Aspectele legate de evoluţia conceptului de suveranitate precum şi de explicarea unora dintre sensurile acestui concept vor fi analizate la capitolul dedicat analizei detaliate a acestui element al statului. Pentru moment, ne vom mărgini la definirea suveranităţii ca fiind dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe. §4. Societatea civilă şi statul Societatea civilă este o alcătuire de indivizi – persoane fizice, grupaţi în funcţie de interesele şi scopurile comune, în diverse asociaţii cu caracter politic, economic, cultural sau religios. Posibilitatea conturării şi structurării elementelor societăţii civile este dată de către stat, prin intermediul dreptului, mai precis prin garantarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, libertatea de exprimare, libertatea religioasă ş.a. Principalele elemente ale societăţii civile sunt: partidele şi formaţiunile politice, grupurile de interese sindicatele, asociaţiile şi fundaţiile -, cultele religioase, mass media.

§5. Funcţiile statului Conceptul de funcţie a statului exprimă rolul acestuia în societatea pe care o organizează în jurul ordinii sale  juridice, sau „raportul care se stabileşte între esenţa statului şi rolul său social” (I.Muraru, S.Tănăsescu). După cum activitatea statală se referă la realizarea puterii în cadrul societăţii sau în raporturile entităţii statale cu alte entităţi similare, distingem funcţii etatice interne şi externe. Un alt criteriu de clasificare a funcţiilor statului este cel al obiectului şi scopului acestora: funcţii sociale, economice, culturale, represive. În acest context, trebuie făcută distincţia dintre funcţiile statale regaliene şi celelalte funcţii ale statului, pe care le poate îndeplini şi alături de alţi actori sociali. În fine, după principalele modalităţi de exercitare a puterii de stat, distingem trei funcţii principale ale acestuia: funcţia legislativă, executivă şi jurisdicţională.

Întrebări şi cerinţe pentru autoevaluare minimală: 1.Definiţi noţiunea de „stat”. 2. Enumeraţi şi descrieţi principalele teorii despre stat. 3. Definiţi teritoriul şi arătaţi care sunt elementele sale precum şi caracteristicile acestora. 4. Ce sunt frontierele şi care sunt principalele elemente ale regimului juridic al acestora? 5. Explicaţi care sunt caracteristicile teritoriului României. 6. Enumeraţi şi explicaţi principalele funcţii ale statului. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE: Bianca SELEJAN-GUŢAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004 Constituţia României din 1991, revizuită în 2003

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 Cristian IONESCU, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. 1. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997

 Drept constituţional şi instituţii politice Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. II. Ediţia a XI-a. Editura All Beck, Bucureşti, 2003 Daiana Maura VESMAŞ, Fenomenul guvernării. Editura Burg, Sibiu, 2003, p. 27 şi urm.

CAPITOLUL 6 – FORMA DE STAT: STRUCTURA DE STAT ŞI FORMA DE GUVERNĂMÂNT Forma de stat desemnează modalităţile de organizare şi exercitare a puterii statale constituite pe un anumit teritoriu. Forma de stat include două aspecte principale:  structura de stat  şi  forma de guvernământ.

§1. Structura de stat Structura de stat reprezintă modul de organizare a puterii statale în raport cu teritoriul. Distingem două forme ale structurii de stat:  statul unitar sau simplu şi statul federal sau compus. Trebuie studiate, pe baza cursului tipărit: - statul unitar; - statul federal; - asociaţiile de state; - uniunea personală; - uniunea reală; - confederaţia de state; Uniunea Europeană – spre o nouă formă de stat? Uniunea Europeană şi construcţia sa reprezintă unul din cele mai importante fenomene politico-juridice ale Europei contemporane. În cadrul Uniunii Europene (denumire ce datează din 1992, anterior era vorba de cele trei comunităţi europene distincte 5), statele membre  – astăzi, în număr de 25 – au decis transferul unor competenţe ale statelor suverane unor instituţii comune, create în vederea îndeplinirii unor scopuri comune. Uniunea Europeană, mai ales în etapa actuală, când a fost adoptat Tratatul privind Constituţia pentru Europa (iunie 2004), prezintă trăsături care o situează între confederaţie şi un stat federal. §2. Forma de guvernământ 231. Forma de guvernământ reprezintă modul de formare şi organizare a puterii, prin prisma instituţiei şefului statului şi a raporturilor acestuia cu puterea legiuitoare. Principalele forme de guvernământ, din această perspectivă, sunt monarhia şi republica.

2.1. Monarhia Formele monarhiei: - Monarhia absolută - Monarhia limitată sau constituţională - Monarhia parlamentară dualistă - Monarhia parlametară contemporană 2.2. Republica Forme: - Republica parlamentară - Republica prezidenţială Întrebări şi cerinţe: 1. Identificaţi trăsăturile principalelor forme ale structurii de stat. 2. Prin ce se deosebesc asociaţiile de state de formele structurii de stat? 3. Formele de guvernământ – definiţii şi trăsături generale. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE: 5

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECA), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE).

 Bianca Selejan-Guţan Bianca SELEJAN-GUŢAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 Antonie IORGOVAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală. Editura Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti,1994 Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a XI-a, vol. II. Editura All Beck, Bucureşti, 2003

CAPITOLUL 7– CETĂŢENIA ROMÂNĂ §1. Noţiunea şi natura juridică a cetăţeniei Cetăţenia poate fi definită ca acea situaţie juridică specială a persoanei fizice, situaţie ce rezultă din apartenenţa acelei persoane la un anumit stat, şi care îi conferă deplinătatea existenţei şi exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţia şi legile statului respectiv. Legea cetăţeniei române cuprinde o definiţie concisă a acestei noţiuni, în art. 1 alin. 1: cetăţenia română este legătura şi apartenenţa unei persoane la statul român.

§2. Principiile care stau la baza reglementării cetăţeniei române Cetăţenia română este reglementată de Constituţia României din 1991 şi de Legea cetăţeniei române nr. 21/1991.6 Reglementarea constituţională şi legală consacră o serie de principii generale aplicabile materiei cetăţeniei române. Aceste principii sunt: a. Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii b. Principiul potrivit căruia cetăţenii români se bucură de protecţia statului român c. Principiul potrivit căruia cetăţenia română nu poate fi retrasă celor care au dobândit-o prin naştere d. Principiul potrivit căruia numai cetăţenii români se bucură de toate drepturile recunoscute de Constituţie şi legi şi sunt ţinuţi să îndeplinească toate obligaţiile prevăzute de acestea e. Principiul potrivit căruia încheierea , declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupra cetăţeniei soţilor 

§3. Drepturile şi îndatoririle specifice condiţiei de cetăţean al României Apartenenţa unei persoane fizice la statul român se concretizează într-o serie de drepturi şi obligaţii care aparţin în exclusivitate cetăţenilor.

3.1. Drepturile care aparţin exclusiv cetăţenilor români  a) Dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele reprezentative. b) Dreptul de a ocupa o funcţie publică c) Dreptul de a locui pe teritoriul României şi de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară. d) Dreptul la protecţia diplomatică a statului român

6

Modificată prin Legea nr. 192/1999 şi republicată în M.Of., nr. 98/6.03.2000. O altă modificare a Legii cetăţeniei a survenit prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68/2002, aprobată prin Legea nr. 542/2002.

 Drept constituţional şi instituţii politice 3.2. Obligaţiile specifice condiţiei de cetăţean al României  a) Obligaţia de fidelitate faţă de România b) Obligaţia de apărare a ţării

§4. Dobândirea cetăţeniei române Modurile de dobândire a cetăţeniei se pot grupa în două mari categorii: A. Moduri de dobândire de drept a cetăţeniei; B. Moduri de dobândire a cetăţeniei prin act juridic individual;

4.1. Modurile de dobândire de drept a cetăţeniei  Dobândirea de drept a cetăţeniei are loc atunci când, prin simpla producere a unui fapt material juridic,  persoana devine cetăţean, fără a mai fi, deci, nevoie de intervenţia vreunui organ de stat. În dreptul comparat, reglementările privind dobândirea de drept cetăţeniei se subsumează la două mari sisteme consacrate. Un prim sistem este cel care pune pe primul plan faptul naşterii, independent de locul unde s-a produs acest fapt. Astfel, potrivit acestui sistem, denumit şi al „dreptului sângelui” (  jus  sanguinis), copilul dobândeşte de drept cetăţenia părinţilor săi. Determinantă în cadrul acestui sistem este aşadar legătura de sânge a copilului cu părinţii săi. Cel de-al doilea sistem are ca element determinant pentru dobândirea de drept a cetăţeniei teritoriul statului unde se produce faptul naşterii. Potrivit acestui sistem, denumit şi „dreptul locului” ( jus loci sau  jus  soli), cetăţenia copilului va fi cea a statului pe teritoriul căruia s-a născut, chiar dacă părinţii au o altă cetăţenie. Legea cetăţeniei române a adoptat sistemul dreptului sângelui. Potrivit acestei reglementări, pot fi deosebite următoarele moduri de dobândire de drept  a cetăţeniei române: naşterea şi adopţia. Un caz special este cel al cetăţeniei copilului găsit pe teritoriul României. De asemenea, trebuie luată în considerare şi situaţia dobândirii de drept a cetăţeniei române ca efect al schimbării cetăţeniei părinţilor. 4.2. Modurile de dobândire a cetăţeniei române prin act juridic Legea nr. 21/1991 stabileşte următoarele moduri de dobândire a cetăţeniei române prin act juridic: repatrierea şi acordarea la cerere. Deşi este vorba de situaţii juridice distincte, p rin modificarea textului iniţial al legii cetăţeniei, ambele moduri de dobândire a cetăţeniei sunt reglementate sub aceeaşi „umbrelă”, aceea a dobândirii cetăţeniei prin acordare la cerere. Datorită distincţiei între situaţia persoanei care a avut cetăţenia română şi doreşte să o redobândească şi cea a persoanei care nu a mai avut niciodată cetăţenia română, vom analiza cele două moduri de dobândire a cetăţeniei în mod distinct. §5. Pierderea cetăţeniei române Ca şi în cazul dobândirii cetăţeniei, şi modurile de pierdere a acesteia de pot clasifica în două categorii  principale: A. Moduri de pierdere de drept a cetăţeniei române B.Moduri de pierdere a cetăţeniei române prin act juridic

5.1. Moduri de pierdere de drept a cetăţeniei române Dacă dobândirea de drept a cetăţeniei este modul cel mai frecvent de dobândire a acesteia, pierderea de drept a cetăţeniei are un caracter de excepţie. 1. Pierderea cetăţeniei române prin adopţia de către un cetăţean străin 2. Pierderea cetăţeniei române prin stabilirea filiaţiei copilului găsit 3. Pierderea cetăţeniei române de către minor în cazul schimbării cetăţeniei părinţilor

 Bianca Selejan-Guţan 5.2. Moduri de pierdere a cetăţeniei române prin act juridic 1.Retragerea cetăţeniei române 2. Renunţarea la cetăţenia română §6. Dovada cetăţeniei române Potrivit art. 21 din legea cetăţeniei, dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate sau, după caz, cu cartea de identitate ori cu certificatul constatator emis după depunerea jurământului în cazul acordării cetăţeniei la cerere. Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul de naştere însoţit de buletinul sau cartea de identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţi. În cazul în care copilul este înscris în buletinul sau în cartea de identitate ori în paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare din aceste acte. §7. Cetăţenia de onoare rt. 38 al legii cetăţeniei reglementează acordarea cetăţeniei de onoare unor cetăţeni străini, pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiunii române. Acordarea cetăţeniei de onoare se face la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate, de către Parlamentul României. Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia dreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.

Întrebări şi cerinţe: 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Identificaţi sediul constituţional şi legal al principiilor care guvernează materia cetăţeniei române. Cum se dobândeşte de drept cetăţenia română? Care sunt condiţiile pentru dobândirea cetăţeniei române la cerere? În ce condiţii se poate retrage cetăţenia română şi care sunt consecinţele aceste retrageri? Care sunt condiţiile pentru renunţarea la cetăţenia română? Cetăţenia copilului găsit.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE: Constituţia României Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, republicată în M.Of. nr. 98/6.03.2000 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002   privind regimul juridic al străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr, 955/2002 Bianca SELEJAN-GUŢAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004 BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol.1. Bucureşti, Lumina Lex, 1998 Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. 1, ediţia a XI-a. Bucureşti, Editura All Beck, 2003 Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Gheorghe IANCU, Ştefan DEACONU, Mihai Horia CUC, Cetăţenia europeană. Bucureşti, Editura All Beck, 2003 Dominique SCHNAPPER, Christian BACHELIER, Ce este cetăţenia?. Iaşi, Editura Polirom, 2001

 Drept constituţional şi instituţii politice

CAPITOLUL 8 - DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR 

I. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR  §1. Noţiunea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt acele drepturi subiective recunoscute persoanei prin Constituţie şi prin normele dreptului internaţional în materie, garantate prin Constituţie şi legi şi al căror respect şi protecţie asigură plenitudinea existenţei şi dezvoltării fiinţei umane.

§2. Natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale Drepturile fundamentale sunt în primul rând drepturi subiective, menite a proteja interese individuale. Din acest punct de vedere, principala caracteristică a acestor drepturi este  justiţiabilitatea lor, adică posibilitatea titularului de a le invoca în faţa judecătorului, şi a acestuia din urmă de a impune respectarea lor. Aşadar, drepturile fundamentale nu sunt simple idealuri, ci creează obligaţii clare, uneori chiar obligaţii pozitive, din  partea autorităţilor publice.

§3. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale 3.1. Trei generaţii de drepturi fundamentale Un prim criteriu utilizat în clasificarea drepturilor fundamentale este cel cronologic, sau al succesiunii istorice a recunoaşterii categoriilor de drepturi. Potrivit acestui criteriu, drepturile şi libertăţile fundamentale se clasifică în trei „generaţii” de drepturi. 3.2. Drepturi individuale şi drepturi colective 3.3. Drepturi substanţiale şi drepturi-garanţii  3.4. Clasificarea drepturilor fundamentale după criteriul conţinutului. Utilizând acest criteriu, putem identifica următoarele categorii de drepturi: a) Inviolabilităţile b) Drepturile social-politice c) Drepturile social-economice şi culturale d) Drepturile exclusiv politice e) Drepturile-garanţii

§4. Principii ale reglementării constituţionale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în România 4.1. Principiul universalităţii – art. 15 alin. 1 al Constituţiei 4.2. Principiul neretroactivităţii legilor – art. 15 alin. 2 al Constituţiei 4.3. Principiul egalităţii –  art. 16 al Constituţiei 4.4. Principiul protecţiei cetăţenilor români –  art. 17 al Constituţiei 4.5. Principiul protecţiei cetăţenilor străini şi apatrizilor – art. 18 al Constituţiei 4.6. Principiul interzicerii expulzării sau extrădării propriilor cetăţeni –  art. 19 al Constituţiei 4.7. Principiul priorităţii dreptului internaţional în materia drepturilor fundamentale  –  art. 20 al Constituţiei 4.8. Accesul liber la justiţie – art. 21 al Constituţiei 4.9. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi –  art. 53 al Constituţiei

 Bianca Selejan-Guţan §5. Principalele drepturi şi libertăţi garantate de Constituţia României

5.1. Inviolabilităţile 5.1.1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică – art. 22 al Constituţiei 5.1.2. Libertatea individuală – art. 23 al Constituţiei 5.1.3. Dreptul la apărare – art. 24 al Constituţiei 5.1.4. Dreptul la liberă circulaţie – art. 25 al Constituţiei 5.1.5. Dreptul la respectul vieţii intime, familiale şi private - art. 26 al Constituţiei 5.1.6. Inviolabilitatea domiciliului – art. 27 al Constituţiei 5.1.7. Secretul corespondenţei – art. 28 al Constituţiei 5.2. Drepturi şi libertăţi social-politice 5.2.1. Libertatea conştiinţei – art. 29 al Constituţiei 5.2.2. Libertatea de exprimare – art. 30 al Constituţiei 5.2.3. Dreptul la informaţie – art. 31 al Constituţiei 5.2.4. Libertatea întrunirilor – art. 39 al Constituţiei 5.2.5. Dreptul de asociere – art. 40 al Constituţiei 5.3. Drepturi social-economice şi culturale 5.3.1. Dreptul la învăţătură – art. 32 al Constituţiei 5.3.2. Accesul la cultură –  art. 33 al Constituţiei

5.3.3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii – art. 34 al Constituţiei 5.3.4. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii. Interzicerea muncii forţate. Dreptul la grevă –  art. 41- 43 ale Constituţiei 5.3.5. Dreptul de proprietate. Dreptul la moştenire – art. 44 şi 46 ale Constituţiei 5.3.6. Alte drepturi social-economice: Dreptul la un mediu sănătos –  art. 35 al Constituţiei Libertatea economică - art. 45 al Constituţiei Nivelul de trai – art. 47 al Constituţiei Dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii – art. 48 al Constituţiei Dreptul la protecţie al unlr categorii de persoane – art. 49 şi 50 ale Constituţiei

5.4. Drepturile – garanţii  5.4.1. Dreptul de petiţionare – art. 51 al Constituţiei 5.4.2. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică –  art. 52 al Constituţiei §6. Garanţiile constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale

6.1. Garanţii de fond  a) caracterul excepţional al limitărilor aduse drepturilor ; b) prioritatea reglementărilor internaţionale ;

 Drept constituţional şi instituţii politice c) interdicţia revizuirii Constituţiei cu consecinţa suprimării drepturilor.

6.2. Garanţii instituţionale 6.2.1. Justiţia constituţională 6.2.2 Garanţiile asigurate de autoritatea judecătorească 6.2.3 Avocatul Poporului Au fost identificate următoarele trăsături generale ale acestei instituţii : 1. scopul instituţiei: protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale; 2. independenţa faţă de celelalte autorităţi ale statului; 3. modalităţile de sesizare, atât din oficiu, cât şi la cerere; 4. mijloacele de acţiune diverse, inclusiv rapoarte adresate parlamentelor; ca trăsătură comună, Ombudsman-ul nu poate anula sau modifica actele controlate.

Clasificarea instituţiei Ombudsman-ului În România, instituţia ombudsman-ului a fost preluată o dată cu Constituţia din 1991, ca element de totală noutate în dreptul constituţional românesc, sub denumirea de Avocatul Poporului. Instituţia Avocatului Poporului a început să funcţioneze abia în 1997, după adoptarea legii sale organice (Legea nr. 35/1997, recent modificată şi republicată, ca urmare a revizuirii textelor constituţionale 7). Actele Avocatului Poporului sunt rapoartele şi recomandările.

II. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR  Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt acele obligaţii consacrate pe cale constituţională, ca o dimensiune firească a legăturii de cetăţenie şi ca o caracteristică a oricărei societăţi democratice, în care, pe lângă drepturi, cetăţeanul are şi o serie de îndatoriri. Constituţia României cuprinde aceste îndatoriri fundamentale în Capitolul III al Titlului II, art. 54-57.

§1. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară – art. 54 al Constituţiei §2. Îndatorirea de apărare a ţării – art. 55 al Constituţiei §3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice – art. 56 al Constituţiei §4. Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor – art. 57 al Constituţiei

Întrebări şi cerinţe 1. Care sunt generaţiile de drepturi fundamentale? 2. Care este natura juridică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale? 3. Drepturile individuale şi drepturile colective – discuţie. 4. În ce constă principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale? 5. În ce constă principiul neretroactivităţii legilor? 6. În ce constă principiul egalităţii? 7. În ce constă principiul protecţiei cetăţenilor români? 8. În ce constă principiul protecţiei cetăţenilor străini şi apatrizilor? 9. Dreptul la viaţă conform Constituţiei României 10. Libertatea individuală conform Constituţiei României 11. Dreptul la apărare conform Constituţiei României 12. Libertatea de exprimare conform Constituţiei României 13. Libertatea conştiinţei conform Constituţiei României 7

Legea a fost republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 844/15.09.2004.

 Bianca Selejan-Guţan

14. Drepturile garanţii conform Constituţiei României 15. Care sunt atribuţiile Avocatului Poporului? 16. Este instituţia Avocatului Poporului eficientă? 17. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE Bianca SELEJAN-GUŢAN, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004 Constituţia României Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată în M.Of. nr. 844/15.09.2004

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte. Bucureşti: IRDO, 2003 Geneza Constituţiei României. Bucureşti: Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1998 Deciziile Curţii Constituţionale a României, publicate în Monitorul Oficial al României, partea I, 1992septembrie 2004 Constantin BRÂNZAN, Avocatul Poporului. O instituţie la dispoziţia cetăţeanului. Editura Juridica, Bucureşti, 2002 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii. Editura All Beck, Bucureşti, 2004 Tudor DRĂGANU, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998 Tudor DRĂGANU, Liberul acces la justiţie. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003 Gheorghe IANCU, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România. Editura All Beck, Bucureşti, 2003 Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I, ediţia a XIa. Editura All Beck, Bucureşti, 2003 Bianca SELEJAN-GUŢAN, Protecţia europeană a drepturilor omului. Editura All Beck, Bucureşti, 2004

Simina Elena TĂNĂSESCU, Principiul egalităţii în dreptul românesc. Editura All Beck, Bucureşti, 1999