Documents.tips Marie Cardinal Cuvinte Care Elibereaza

A-PDF MERGER DEMO

Colectie coordonata

de

MAGDALENA MARCULESCU-COJOCEA

În colectia Romane Psy au aparut: David Czuchlewski, Ospiciul muzelor Marc Levy, În alta viata Pascal Bruckner, Palatul chelfanelii Emmanuel Carrere, Ora de schi Petra Hammesfahr, Taina linistitului domn Genardy Luke Rhinehart, Omul zar Pat Barker, Dincolo de limita Ion Vianu, Paramnezii Mark Haddon, O întâmplare ciudata cu un câine la miezul noptii Helene Duffau, Trauma Thierry Bizot, Paradisul derizoriu Leslie Kaplan, Psihanalistul Marc Levy, Si daca e adevarat ... Emmanuel Carrere, Adversarul Olivier Rolin, Ultimul port Jean-Pierre GattE~gno,Analiza mortala Marguerite Duras, Durerea Pascal Bruckner, Capcaunii anonimi Pascal Bruckner, Luni de fiere Pascal Bruckner, Hotii de frumusete Gerard Haddad, Nascut a doua oara, din tata psihanalist

Marie Cardinal

Cuvinte care elibereaza Romanul unei psihanalize

Traducere din limba franceza de Nina Ivanciu

A TReI

Editori: SILVIU DRAGOMIR VASILE DEM. ZAMFIRESCU Director editorial: MAGDALENA MARCULESCU

COlOCEA

Coperta colectiei si ilustratia: FABER STUDIO (Silvia Olteanu si Dinu Dumbravician) Dtp: CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a României CARDINAL, MARIE Cuvinte care elibereaza / Marie Cardinal; trad. : Nina Ivanciu. Ed. a 2-a, rev. - Bucuresti: Editura Trei, 2006 ISBN 973-707-1 OO-X ; (13) 978-973-707-100-2 1.

Ivanciu, Nina (trad.)

821.133.1-31=135.1

Aceasta carte a fost tradusa dupa Marie Cardinal, LES MOTS POURLE DIRE,Editions Grasset & Fasquelle, Paris, 1975

© Editions Grasset & Fasquelle, 1975 © Gulliver, Getty Images, pentru foto coperta

© Editura Trei, 2006 c.P. 27-0490, Bucuresti Tel./Fax: +4 021 300 60 90 e-mail: [email protected] www.edituratrei.ro ISBN (10): 973-707-100-X ISBN (13): 978-973-707-100-2

Doctorului care m-a ajutat sa ma nasc.

1

S

de hârtoape si de ridicaturi, marginita de trotraduta înfundata prost pietruita, tuare înguste partialeradistruse. Se vâra plina aidoma unui deget crapat printre casele cu unu-doua etaje, proprietate particulara, înghesuite unele într-altele. În capat, se proptea în doua garduri acoperite cu o vegetatie saracacioasa. Ferestrele nu dadeau la iveala nici o urma de intimitate, nici o urma de miscare. Te-ai fi crezut în provincie si totusi te aflai în plin Paris, în arondismentul XlV. Aici nu exista mizerie, nici belsug, era traiul micii burghezii ce-si ascunde pretioasele economii pe sub lezarde, pe dupa obloane stirbe, prin jgheaburi de streasina ruginite si ziduri darapanate, cu tencuiala coscovita. Portile erau însa solide, iar ferestrele de la parter protejate de gratii rezistente. Aceasta spartura tihnita în oras trebuie ca data de vreo cincizeci de ani, caci pastra urme de modem style în constructiile heteroc1ite ale caselor. Cine locuia în ele? Socotind dupa unele vitralii, dupa unele ciocane pentru batut în poarta, dupa ttnele vestigii ornamentale, s-ar

8

Marie Cardinal

zice ca aici stateau pensionari ai artelor încheindu-si cariera în spatele acestor fatade, pictorasi batrâni, batrâne cântarete, fosti virtuosi ai scenei. Vreme de sapte ani, de trei ori pe saptamâna, am strabatut straduta pâna în capat, pâna la gardul din stânga. Stiu cum cade ploaia aici, cum se feresc de frig locatarii. Stiu cum, vara, se instaleaza un mod de viata aproape rustic, cu ghivece de muscate si cu pisici adormite la soare. Stiu cum arata fundatura în timpul zilei si în timpul noptii. E pustie pâna si atunci când un pieton se grabeste spre vreuna din porti ori un sofer îsi scoate masina din garaj. Nu-mi mai pot aminti ce ora era când am trecut prima oara pragul casei. Am remarcat macar plantele din gradinita nemaiîngrijite? Oi fi simtit pietrisul de pe caldarâmul îngust? Am numarat oare cele sapte trepte mici ale peronului? M-oi fi uitat la zidul din piatra de moara pe când asteptam sa se deschida usa de la intrare? Nu cred. L-am vazut în schimb pe omuletul brunet care-mi întindea mâna. Am vazut ca era foarte subtire, foarte corect îmbracat si foarte distant. I-am vazut ochii negri, de nepatruns, ca o sticla mata. M-am supus când mi-a spus sa astept într-o încapere pe care mi-a aratat-o dând la o parte o draperie. Era o sufragerie stil Henri II, al carei mobilier - masa, scaune, bufet, servanta - ocupa aproape tot spatiul, impunându-i nou-venitei ce eram lemnaria lui sculptata, reprezentând gnomi si iedera, colonasele în forma de spirala, tavile de arama si vasele de portelan chinezesti. Aceasta urâtenie n-a vea importanta. Pentru mine importanta era linistea. Am asteptat, la pânda, încordata, pâna ce am auzit zgomotul unei usi duble ce se deschidea în dreapta draperiei, apoi pasi si

Cuvinte care elibereaza

9

atingerea u~oara a draperiei - pa~ii a doua persoane -, dupa aceea, u~a de la intrare deschizându-se, o voce care mormaia: "La revedere, doctore", nici un raspuns ~i u~a închizându-se. Iarasi pa~i u~ori înspre prima usa, înca vreo câteva secunde, parchetul trosnea pe sub covor, semn ca u~a ramasese deschisa, mi~cari incomprehensibile. Draperia a fost în sfâr~it data la o parte, iar omuletul m-a invitat în cabinetul lui. Iata-ma acum a~ezata pe un scaun, în fata unui birou. El e afundat într-un fotoliu negru lânga birou, astfel ca sunt nevoita sa stau piezi~ ca sa-I privesc. Pe peretele din fata mea se afla o biblioteca întesata cu carti, în care se încastreaza o canapea maro cu un sul de capatâi ~i o pernita. Medicul a~teapta în mod vadit sa-i vorbesc. - Doctore, sunt bolnava de multa vreme. Am fugit dintr-o clinica pentru a veni sa va vad. Nu mai pot trai. Îmi face semn din privire ca ma asculta cu atentie, ca trebuie sa continui. Fiind abatuta, retrasa, în propriu-mi univers, cum sa gasesc acele cuvinte care ar trece dinspre mine spre el? Cum sa realizez acea punte care ar uni clocotul ~i calmul, clarul ~i obscurul, care ar pasi dincolo de canal, de fluviul umflat cu materii în descompunere, dincolo de crudul ~uvoi de spaima, ce ne despartea, pe doctor de mine, pe ceilalti de mine? Stiam sa povestesc istorii, anecdote. Dar povestea ce-si facuse salas în mine, "CEVA-ul", acea coloana a fiintei mele, închisa ermetic, plina cu întuneric mi~cator, cum sa vorbesc despre lucrul asta? Era dens, consistent, parcurs totodata de spasme, de gâfâieli ~ide mi~cari lente, aidoma celor din strafundurile marine. Ochii nu-mi mai erau ferestre. De~i deschi~i, stiam totu~i ca-i închisesem, ca erau doar do,:!a bucati de globi oculari.

10

Marie Cardinal

Mi-era rusine de ce se petrecea înlauntrul meu, de haosul acela, de acea ravaseala, de acea agitatie, si nimeni nu trebuia sa priveasca într-acolo, nimeni nu trebuia sa stie, nici macar doctorul. Mi-era rusine de nebunie. Îmi parea ca orice forma de viata era preferabila nebuniei. Navigam neîncetat în ape extrem de primejdioase, pline de curenti, de cascade, epave, vârtejuri si cu toate astea era musai sa ma prefac a luneca pe un lac, încetisor, precum o lebada. Ca sa ma ascund si mai si, îmi astupam toate iesirile: ochii, nasul, urechile, gura, vaginul, anusul, porii pielii, vezica. Pentru a obtura mai bine aceste orificii, corpul îmi furniza din abundenta materialele adecvate, unele îngrosându-se într-atât ca nu mai puteau trece, alcatuiau un bloc compact, în vreme ce altele se scurgeau neîntrerupt, interzicând astfel orisice intrare. - Îmi puteti vorbi de tratamentele pe care le-ati urmat? De specialistii pe care i-ati consultat?

-Da.

Despre asta puteam vorbi. Puteam enumera medicii si medicamentele. Puteam vorbi despre sânge, de prezenta lui blânda si calduta între coapse de peste trei ani, despre cele doua chiuretaje ce-mi fusesera facute spre a-i opri siroirea. Aceasta curgere, cu diferentele ei de regim, îmi era familiara. Anomalia aceasta era securizanta, întrucât se vedea, se putea masura, analiza. Îmi placea s-o transform în punctul central si cauza a bolii mele. Într-adevar, cum sa nu ma înspaimânte aceste pierderi constante? Ce femeie n-ar fi înnebunita vazând ca i se scurge energia în felul asta? Cum sa nu ma epuizeze continua supraveghere a acestei surse intime, jenante, batatoare la ochi, rusinoase? Cum sa nu explic prin acest sânge faptul ca nu mai puteam trai cu ceilalti? Patasem atâ-

Cuvinte care elibereaza

11

tea fotolii, atâtea scaune, atâtea divane, atâtea canapele, atâtea covoare, atâtea paturi! Lasasem atâtea balti, baltite, picaturi si picaturele în atâtea saloane, sufragerii, anticamere, culoare, piscine, autobuze si alte locuri! Nu mai puteam iesi. Cum sa nu vorbesc de bucuria din acele zile când sângele parea ca se opreste, se mai arata doar prin dâre de culoare cafeniu închis, apoi ocru, apoi galbui. În zilele acelea nu eram bolnava, puteam sa ma misc, sa vad, sa ies din mine. Sângele se ducea în fine sa se ghemuiasca în saculetullui molcut si dormita acolo timp de douazeci si trei de zile, ca înainte. Cu aceasta speranta, ma straduiam sa fac cât mai putine eforturi. Ma deplasam cu mare bagare de seama: sa nu iau copiii în brate, sa nu car cosurile de la piata, sa nu stau pr,ea mult în picioare lânga masina de gatit, sa nu spal rufe, sa nu spal geamurile. Încet, calm, pentru ca sângele sa dispara, sa puna capat mânjelilor. Ma întindeam cu ceva de tricotat, supraveghindu-mi totodata cei trei copilasi. Pe ascuns, printr-o miscare a bratului, pe care obisnuinta mi-o facuse foarte iute si îndemânatica, îmi supravegheam în permanenta starea. Stiam s-o fac în orice pozitie, fara ca cineva sa-si dea seama. Dupa împrejurari, mâna mi se strecura prin fata, printre firele de par aspre si crete pâna ce dadea peste locul cald, moale si umed al sexului, apoi se retragea numaidecât. Sau trecea lesne peste valea dintre fese si coapsa si se afunda, dintr-odata, în orificiul rotund si adânc, dupa care se îndeparta prompt. Nu ma uitam imediat la vârful degetelor. Îmi rezervam o surpriza. Si daca n-ar fi nimic? Uneori era ceva atât de neînsemnat încât trebuia sa-mi zgârii bine de tot, cu unghia de la degetul mare, pielea de pe degetul aratator si de pe cel mijlociu ca sa iasa la iveala o prelingere de-abia

12

Marie Cardinal

colorata. Atunci ma napadea un fel de fericire: "Daca nu mai fac nici cea mai mica miscare, o sa înceteze cu totul". Ramâne am încremenita, parca adormita, sperând din rasputeri sa redevin normala, sa fiu ca celelalte: refaceam la nesfârsit acele socoteli în care femeile erau experte: "Daca ciclul mi se termina astazi, urmatorul va fi ... Sa vedem, luna asta are treizeci sau treizeci si unu de zile ... ?/I Cufundata în calcule, în bucurie, în vise. Pâna ce ma facea sa tresar mângâierea energica si precisa, foarte ascunsa, foarte blânda, a unui cheag pe care sângele îl aducea cu sine. Lava consistenta si grabita ce coboara din crater, napadeste cavitatile, se pravaleste, calda. Si inima care începea iarasi sa-mi bata, si angoasa care-mi revenea, si speranta care se ducea, în vreme ce eu alergam spre baie. Sângele avusese de-acum vreme sa mi se prelinga pe genunchi ori chiar pe picioare mai jos, în picuri de un frumos rosu aprins. Atâtia ani de zile traiti într-o vesnica asteptare, cu obsesia acestui sânge! Ma vazusera nu stiu câti ginecologi. Stiam, aproape la precizie, cum sa-mi asez fesele pe marginea mesei de consultatie, dupa ce-mi ridicasem picioarele desfacute pe scaritele înalte. Viscerele deschise si oferite caldurii lampii, privirii doctorului, degetelor cu manusi de cauciuc subtiri, frumoaselor si înfricosatoarelor instrumente de otel. , Închideam ochii ori fixam cu obstinatie, tavanul, în vreme ce în punctul central dinlauntrul meu aveau loc perchezitii experte, explorari indiscrete, atingeri savante. Violata. Toate astea justificau - îmi parea - propriu-mi dezechilibru, îl faceau acceptabil, mai putin suspect. Nu duceai la azil o femeie pentru ca sângera si pentru ca asta o îngrozea. Atâta vreme cât as vorbi numai despre sânge, ar fi numai el vazut, nu s-ar vedea ceea ce el mascheaza.

Cuvinte care elibereaza

13

Ma aflam deci acolo, asezata lânga medic, în lini?tea acelei case baroce, de pe o straduta înfundata, în capat, tacuta, supusa ?i draguta, a?a cum ar fI trebuit sa fie sângele în cavitatea pântecului meu. Nu stiam ca acest loc ?i acest om aveau sa devina punctul de pornire a tot în viata mea. Ma complaceam în a povesti despre vizita, cu câteva saptamâni în urma, la un renumit profesor în ginecologie. Specialistul, îmbracat în alb, bluza scurta ?i pantaloni, stil american, î?i vârâse mâna dreapta înlauntrul meu, ?i cu stânga îmi apasa pe pântec, într-o parte, în cealalta, la mijloc, împingându-mi intestinele în jos, înspre locul unde palpau degetele-i înmanu?ate. Cam în genul unei gospodine ce se pregate?te sa-si goleasca puiul dintr-o singura mi?care. Ma a?teptam ca viscerele sa-nceapa sa emita zgomote slabe ca mersul prin mocirla, "plici", "fleo?c-pleosc", ,~pleosc".Tavanul era alb, ca ?i-minciuna. De un alb imens pentru ca în el sa se piarda vaginele diforme ?i uzate, de un alb profund ca sa înghita infamele imagini ale imaginatiei mele. Dupa minutioasa examinare, profesorul s-a ridicat, ?i-a scos manusa ?i, în vreme ce eu ma aflam tot acolo pe masa, cu picioarele departate, a declarat: "Deocamdata nu aveti decât un uter fibromatos. Va sfatuiesc însa sa-I scoateti cât mai repede. Daca nu, o sa aveti probleme serioase, si înca mai curând decât credeti. Sa fixam o data pentru operatie. O sa vedeti, dupa aceea, totul va fi bine. Sa nu amânam, va operez saptamâna viitoare. Sa vedem, ce zi preferati? Luni sau marti?" Am spus "marti". Mi-a indicat ce aveam de facut în vederea examenelor preoperatorii si ca sa fiu primita în clinica. I-am platit, i-am spus multumesc si am plecat.

14

Marie Cardinal

Aveam aproape treizeci de ani. Nu voiam sa mi se scoata acel saculet si cele doua mici sfere. Nu mai voiam ca sângele sa curga pe acolo, însa voiam sa-mi pastrez acest pachet în pântec. "Ceva-ul" mi se agita în cap, se agita. Am coborât la iuteala scara de marmora cu colonade, covoare, ciubucuri plate de arama, cu oglinzi pe paliere. M-am trezit în strada, pe trotuarul lat, cenusiu, al frumoaselor cartiere. Am luat-o la fuga, am dat navala în metrou, unde acel ceva launtric m-a cotropit, afundându-si taman atunci radacinile în uteru-mi fibromatos. Fibromatos! Ce cuvânt! Caverna napadita de alge sanghinolente. Cavitate monstruos de umflata. Broasca întesata de pustule. Caracatita. Pentru bolnavii mintali, cuvintele, aidoma obiectelor, traiesc la fel ca oamenii ori ca animalele. Palpita, dispar sau se amplifica. A trece printre cuvinte e ca si cum ai merge prin multime. Ramân chipuri, siluete ce se sterg repede din memorie sau, uneori, se înfig bine acolo, nu stii de ce. Pentru mine, la acea vreme, un cuvânt, separat de masa celorlalte cuvinte, prindea viata, devenea un lucru important, devenea poate chiar cel mai important lucru, saIasluia înlauntrul meu, ma chinuia, nu ma mai lasa, reaparea în timpul noptii si ma astepta la trezire. Deschideam binisor ochii, ieseam din somnul apasator, chimic, pastos pe care mi-l produceau calmantele. Mai întâi îmi simteam corpul intact. Apoi simteam ora, soarele. Mergea. Urcam la suprafata constiintei. O secunda, doua secunde, poate trei: FIBROMATOS! Pleosc! întins ca o împroscare abundenta de vopsea unsuroasa pe un perete curat. Venea numaidecât dârdâiala, cu bataile inimii si cu naduseala de spaima. Asa-mi începea ziua. Trebuie sa-mi aduc aminte si s-o regasesc pe femeia data uitarii, mai mult decât data uitarii, dizolvata. Mer-

Cuvinte care elibereaza

15

gea, vorbea, dormea. Ma emotioneaza gândul ca ochii ei priveau, ca urechile-i auzeau, ca pielea-i simtea. Doar prin ochii mei, prin urechile mele, prin pielea mea, prin inima mea traia acea femeie. Îmi privesc mâinile, aceleasi mâini, aceleasi unghii, acelasi inel. Ea si eu. Eu sunt ea. Nebuna si cu mine ne-am început o viata cu totul noua, plina de sperante, o viata ce nu mai poate fi rea. Eu protejând-o, ea daruindu-mi imaginatie, libertate. Ca sa povestesc trecerea, nasterea, trebuie sa ma îndepartez de nebuna, s-o tin la distanta, sa ma dedublez. O vad pe strada, grabita. Îi cunosc stradaniile de a parea normala, de a-si retine teama în spatele privirii. Mi-o amintesc în picioare, cu capul'vârât între umeri, trista, absorbita de cresterea agitatiei launtrice si totodata de blindarea ochilor. Sa nu transpara nimic! Îndeosebi sa nu cada pe strada, sa nu fie însfacata de ceilalti, sa nu fie dusa într-un spital. Ideea ca n-ar mai fi în stare s-o înabuse pe nebuna, al carei suvoi crescând ar distruge într-o zi digurile si s-ar revarsa, o facea sa dârdâie. Itinerariul iesirilor i se scurtase tot mai mult. Si-apoi, într-o buna zi, nu s-au mai dus în oras. Dupa aceea, trebuise sa-si reduca spatiul la interiorul casei. Capcanele se înmulteau. În ultimele luni, înainte de a fi data pe mâna medicilor, nu mai traia decât în baie. încapere alb1i pardosita cu faianta. încapere întunecoasa, de-abia luminata de o ferestruica în forma de semiluna, astupata aproape în întregime de crengile unui brad masiv, ce atingeau geamul în zilele cu vânt. încapere propice mirosului de antiseptice si de sapun de toaleta. Nici o dâra de praf pe la colturi. Degetele alunecau pe pardoseala ca pe gheata. Nici urma de descompunere, de fermentatie. Doar materia care nu putrezeste sau, în caz ca, într-atât de lent ca nu-i puteai asocia ideea de putrefactie.

16

Marie Cardinal

Între bideu si cada, acolo îi era cel mai bine când nu mai izbutea sa-si domine acel ceva launtric. Acolo se ascundea asteptând sa-si faca efectul medicamentele. Chircita, cu calcâile lipite de fese, cu bratele strângându-si din rasputeri genunchii la piept, cu unghiile atât de înfipte în podul palmei ca pâna la urma îl brazda sera cu rani, capul clatinându-i-se din fata înspre spate sau dintr-o parte în alta, prea greu, cu sângele si transpiratia ce curgeau siroaie. Ceva-ul acela care, în interior, se compunea dintr-o monstruoasa colcaiala de imagini, sunete, mirosuri împrastiate în toate directiile de un impuls devastator, destramând coerenta oricarui rationament, facând absurda orice explicatie, inutila orice tentativa de ordonare, se arata, în afara, prin puternice zgâltâi eli si . printr-o naduseala gretoasa. Cred ca atunci când m-am dus pentru prima oara la psihanalist era seara. Sau mi-a ramas nostalgia uneia din sedintele acelea târzii, din capatul stradutii înfundate, la adapost de frig, de ceilalti, de nebuna, de întuneric. Una din acele sedinte în care realizam ca ma maturizez, ca ma nasc. Apareau deschideri ample, drumul se Iargea, eu întelegeam. Nebuna nu mai era femeia aceea care se ducea sa-si ascunda tremuraturile prin toaletele din cârciumi, care fugea de un dusman fara nume, sângera pe trotuare, îsi picura teama în baie, acea bolnava care nu voia sa fie atinsa, sa fie privita, sa i se vorbeasca. Nebuna se preschimba într-o fiinta tandra, sensibila, bogata. Începeam s-o accept pe nebuna, s-o iubesc. La început venisem în fundatura cu gândul sa fiu pentru o vreme în grija unui doctor care nu m-ar interna. (Stiam ca psihanalistii nu-si trimit pacientii la spital.) Ma temeam de internare asa cum ma temusem de operatia ce mi-ar fi amputat pântecul. Fugisem dintr-o cli-

17

Cuvinte care elibereaza

nica pentru a veni în straduta înfundata, credeam însa ca veneam prea târziu, ca o sa ma întorc într-o clinica de psihiatrie. Credeam ca era inevitabil, mai cu seama de când ceva-ullauntric se îmbogatise cu halucinatia. De altminteri, eram foarte hotarâta sa nu-i vorbesc doctorului de aceasta halucinatie. Aveam impresia ca daca i-as vorbi nu m-ar mai putea îngriji si m-ar trimite, urgent, de unde venisem. Prezenta, când si când, a unui ochi însufletit, privindu-ma, existând realmente, dar neexistând decât pentru mine (asta o stiam) îmi parea fi semnul adevaratei nebunii, al maladiei incurabile. Aveam treizeci de ani, eram într-o foarte buna stare de sanatate, puteam s-o mai am cincizeci de ani în acelasi mod, si poate ca m-as fi lasat dusa cu totul de soarta de n-ar fi fost copiii. Poate ca fara ei as fi renuntat sa ma lupt. Caci batalia contra acelui ceva launtric era istovitoare si, din ce în ce mai mult, eram ispitita de medicamente care ma transportau într-un neant pastos si placut. Copiii mei erau fiinte umane pe care le dorisem enorm. Nu se nascusera la voia întâmplarii. De pe când eram foarte mica îmi spuneam "Într-o buna zi o sa am copii si voi construi cu ei si pentru ei o viata plina de caldura, de afectiune, de ocrotire tandra, de veselie." Tot ce visasem pe când eram eu însami copil. Venisera pe lume aducându-si viata lor complet noua, robusti, foarte diferiti unul de celalalt. Cresteau bine. Ne adoram. Îmi placea sa râd, îmi placea sa le cânt cântecele. Si-apoi, totul s-a dus de râpa: s-a ivit ceva-uIIauntric, a revenit si nu m-a mai sIa~it. Ma acapara într-atât ca ajunsesem sa nu ma mai preocup decât de el. A fost o vreme, la-nceput, când credeam ca pot trai cu acel ceva launtric asa cum altii traiesc cu un singur ochi ori cu un singur picior, cu o boala de stomac ori de rinichi. Unele C:l

18

Marie Cardinal

medicamente îl izgoneau, e-adevarat, într-un colt de unde nu se mai clintea. Atunci puteam asculta, vorbi, merge. Puteam sa ma plimb cu copiii, sa ma duc la cumparaturi, puteam sa le fac dulciuri si sa le povestesc istorioare ca sa le stârneasca râsul. Mai apoi efectul medicamentelor a scazut. Am luat atunci doza dubla, doza tripla. Si, într-o buna dimineata, m-am trezit captiva acelui ceva launtric. Am consultat o sumedenie de medici. Sângele s-a pornit sa curga fara oprire. Din când în când îmi slabea vederea. Traiam într-o ceata, totul devenea neclar si primejdios. Capul mi s-a vârât între umeri, pumnii mi s-au înclestat într-o pozitie de aparare. Inima îmi batea cu 130, 140 de pulsatii pe minut, cât e ziua de lunga, de sa crezi ca o sa-mi strapunga cutia toracica si o sa tâsneasca, palpitând, în vazul tuturor. Ritmu-i trepidant ma istovea. Aveam impresia ca ceilalti o auzeau cum bate si-mi era rusine. Capatasem doua manii, doua gesturi pe care le repetam de o mie de ori pe zi. Unul, pe care l-am descris deja, care consta în a ma duce sa verific în ce stare se afla fluxul de sânge, si altul prin care îmi luam pulsul. Ca si în cazul sângelui, procedam pe furis fara ca cineva sa-si dea seama. Nu voiam sa aud pe careva zicând, vazându-ma ca-mi pipai încheietura mâinii: "Ce se-ntâmpIa, nu va simtiti bine?". Sângele si pulsul îmi erau cei doi poli sensibili, vizibili, ai bolii. Doua simptome ce-mi permiteau sa spun uneori, când nu mai rezistam: "Sunt cardiaca. Am un cancer uterin". Si iarasi cutreieram pe la medici. Iar moartea se facea înca si mai prezenta prin lichidele-i împutite, cu descompune riIe, cu viermii, cu oasele-i devorate. Acum când mi-a intrat în cap sa vorbesc despre boala mea. Acum când mi-am oferit chinuitorul privilegiu

Cuvinte care elibereaza

19

constând în a descrie cumplitele imagini si dureroasele senzatii pe care mi le trezeste amintirea unor evenimente din trecut, îmi pare ca sunt un regizor cu a lui camera care, prins bine de capatul bratului urias al unei macarale, e în stare sa se dea jos ca sa filmeze în prim-plan detaliile extraordinar de marite ale unui chip si în acelasi timp sa se înalte deasupra platoului pentru a sesiza ansamblul unei scene. Astfel, cu ocazia primei vizite, vad Parisul cu luminile-i nocturne de toamna (era toamna?) si, în Paris, cartierul Alesia, iar în acest cartier fundatura, si în fundatura casuta, iar în casuta biroul scaldat într-o lumina blânda unde stau de vorba un barbat si o femeie, iar aceasta femeie, în acest decor, pe canapea, ghemuita aidoma unui fetus într-un uter. La acea vreme însa, nu stiam ca de-abia începeam sa ma nasc si ca traim primele clipe ale unei gestatii lente, de sapte ani. Propriu-mi embrion purtat de mine însami. Îi vorbisem doctorului despre sânge si despre acel ceva launtric ce-mi provoca batai de inima. Stiam ca nu-i voi vorbi despre halucinatie. Aveam sa-i vorbesc despre ultimele zile, de clinica. În felul acesta i-as fi povestit tot. Doctorul asculta cu mare atentie si totusi nimic special din povestea mea lunga nu-l facea sa reactioneze. Când am ispravit cu evocarea baii si a crizelor de angoasa, m-a întrebat: - Ce simtiti în acele momente, cu exceptia tulburarilor fizice? - Mi-e frica. - Frica de ce? - Mi-e frica de orice ... frica de moarte. La drept vorbind, nu stiam dece mi-e frica. Mi-era frica de moarte, însa mi-era frica si de viata ce contine moartea. Mi-era frica de exterior, însa mi-era frica si de

20

Marie Cardinal

înauntrul meu care e reversul exteriorului. Mi-era frica de ceilalti însa mi-era frica si de mine care eram o alta. Mi-era frica, frica, frica, FRICA, FRICA. Atât. Frica ma alungase în lumea alienatilor. Familia, de care de-abia ma separasem, secretase iarasi un cocon în juru-mi, tot mai strâns, tot mai opac, pe masura ce boala evolua. Nu numai ca sa ma protejeze pe mine, dar si ca sa se protejeze pe ea. Nebuniei îi merge rau într-o anumita clasa, trebuie cu orice pret ascunsa. Nebunia aristocratilor ori a celor din popor e considerata drept o excentricitate ori o tara, se explica. însa, în noua clasa a celor cu putere, nu este admisa. Daca provine din consangvinitate ori din saracie, mai treaca-mearga, se întelege, dar nu din confort, din belsug, dintr-o sanatate buna, din echilibrul pe care-l ofera banii câstigati cinstit. În acest caz, ea e o rusine. La început mi se susura calin: "Nu-i nimic, esti nervoasa. Odihneste-te si fa sport". În final, povestea s-a preschimbat în imperativ: ,,0 sa-I vezi pe doctorul Cutare, e prieten cu unchiul tau si un specialist de vaza în sistemul nervos." Specialistul-prieten de vaza îmi prescrisese un tratament "sub control medical". Mi se rezervase la clinica unchiului o camera la ultimul etaj. încapere amenajata în pod, cu un pat mare, linistita, tapetata cu pânza de Jouy, având motive câmpenesti odihnitoare: ciobanita cu oile si Cu bâta, copacul cu trunchi noduros si cu frunze de maslin. Ciobanita, oile, copacul, ciobanita, oile, copacul. Repetitie tihnita. Un paravan acoperit cu aceeasi tesatura ascundea o toaleta confortabila dintr-un frumos portelan alb, cu colturile rotunjite, linistitoare. În fata, o masa cu scaunul ei, apoi o lucarna transformata în fereastra ce dadea spre o priveliste încântatoare din Ile-de-France: un sir de plopi fos-

°

Cuvinte care elibereaza

21

nind, meri dispusi câte cinci, lanuri de grâne în panta lina, cât vezi cu ochii. Cerul imens. Pânza de Jouy era într-adevar în camera de la clinica ori în camera mea de copil? Pânza de Jouy de la clinica nu era oare imprimata cu flori mari pe tije carnoase? Pe pereti era oare pânza de Jouy sau pur si simplu vopsea albastra, lucitoare? Nu mai stiu. Nu stiu cum am ajuns acolo, cine m-a condus. Revad perfect de bine scara de lemn îngusta ce ducea spre camera. Revad dimensiunile camerei si mobilierul, fereastra, toaleta. A trebuit sa ma dezbrac, sa-mi pun o pijama nou-nouta, sa ma urc în patul moale cu asternuturi proaspete, sa ma lungesc, sa las sa mi se ia tensiune a si pulsuL În voia medicinei. Am închis ochii pentru a-mi continua lupta în interior, deoarece în afara ma Iasam condusa: corpul mi-era perfect întins, bratele mi se odihneau pe asternuturile bine netezite, palmele îmi erau deschise. Eram normala pe dinafara. Înlauntru trebuia sa-mi calmez pulsatiile. Mi s-a înfasurat bratul într-un manson, auzeam suflul scurt de la para pe care o umflau, îl simteam strângându-ma tot mai tare, apoi m-am crispat un pic la contactul cu discul de metal rece care mi se fixa la încheietura cotului. Doctorul facuse mare caz de tensiunea care-mi era foarte scazuta; trebuia sa mi se ia din patru în patru ore înainte de a mi se da tableta. Putin îmi pasa ca se constata ca tensiunea îmi era atât de scazuta. Pe mine ma interesau pulsul, bataile nebunesti ale inimii. Îndeletnicirea cu tensiunea îmi dadea putin ragaz ca sa-ncerc sa o calmez. Mi s-a scos mansonul, cineva s-a miscat lânga mine. Cine sa fie? Unchiul? Profesorul-prieten? Altcineva? Nu stiu. La acea vreme ma preocupa într-atât sa ma controlez si sa-i declar razboi ceva-ului launtric, încât nu ve-

22

Marie Cardinal

de am cu adevarat, simteam ca orbesc, navigam cam pe bâjbâite, mai degraba un fel de instinct ma ferea sa nu ma izbesc de lucruri si de oameni. În sfârsit, am simtit vârful a patru degete apasând cu pricepere sub încheietura mâinii. Patru bilute moi. Nu avusesera nevoie sa pipaie, de-abia de-au atins zona pulsului ca sângele, rascolit, batut de acel ceva launtric, a si început sa zvâcneasca în ele. Degetele, de cum au simtit zvâcniturile, le-au si amplificat si le-au facut sa se raspândeasca prin tot corpul, prin toata încaperea. 90, 100, 110, 120, 130, 140... În zadar îmi ascundeam ceva-ul launtric si zavoram totul ca sa nu poata iesi, stia bine sa se arate asa, prin vene si prin piele. Nememicul, era acolo, îsi batea joc de mine, nu-mi dadea ascultare, lovea ca un apucat în degetele care s-au îndepartat. De acum încolo, stiau. Din nou miscari, zgomote usoare, nu de speriat, o agitatie inofensiva. - Acum o sa va luati tableta. Numai un sfert de tableta, de patru ori pe zi, timp de o saptamâna. Apoi vom mari doza. O sa va faca bine. Vorbea o femeie scunda, subtire, cu par alb. I-am citit în privire ca înregistrase mesajul pe care i-l transmisese degetelor ei ceva-ul acela launtric. Stia. Am luat minusculul sfert de tableta, paharul cu apa pe care mi-l întindea si m-am prefacut ca înghit normal. În realitate, de saptamâni întregi nu mai puteam înghiti tablete nediluate. GâtuI îmi era atât de strâns ca nimic nu mai trecea. Aveam impresia ca ma sufoc ori de câte ori voiam sa îngurgitez. Am închis ochii si prin atitudinea mea am lasat sa se înteleaga ca totul decurgea bine, ca doream sa ma odihnesc. Bucatica de pastila îmi ramasese întepenita în gât, uriasa, ca o masa compacta. Femeia a plecat.

Cuvinte care elibereaza

23

Am facut numaidecât un salt spre lavabou ca sa elimin pastila, cu degetele vârâte adânc pâna în glota pentru a provoca spasmele eliberatoare. În fine, micutul triunghi galbui s-a ivit cu mucozitati, spuma si firicele vâscoase. (Tableta era galbuie, sau rozalie, sau ca sideful?) M-am asezat pe bideu, tremurând din crestet pâna-n talpi, cu fruntea lipita de marginea racoroasa si aspra a lavaboului. Timpul nu mai exista. Nu stiu cât am stat nemiscata. Îmi aduc aminte ca mai apoi am scos tamponul ce-mi oprea sângele pe care atunci l-am vazut curgând încetisor, picatura cu picatura, în vreme ce eu ma balansam usurel din fata spre spate, ca sa ma legan, stiind foarte bine ca o data cu mine leganam ceva-uIIauntric. Picaturile de sânge se striveau si se diluau nitel în umiditatea faiantei albe, în cele din urma si-au croit un firicel de drum sinuos pâna la locul de scurgere. Îmi gaseam o ocupatie în a privi la ce facea sângele iesit din mine, ma gândeam ca acum îsi are o viata proprie, ca descoperea fizica lucrurilor de pe pamânt, greutatea, densitatea, viteza, durata. Îmi tinea companie, si el prada legilor incomprehensibile si indiferente ale vietii. Ceva-ullauntric izbândise. Nu mai existam decât noi doi, pentru totdeauna. Eram în sfârsit închisi, singuri, în compania a ceea ce secretam: sânge, naduseala, rahat, muci, saliva, puroi, varsaturi. Acel ceva launtric îmi alungase de lânga mine copiii, strazile pline de viata, luminile magazinelor, marea la ora prânzului cu valurelele din zilele frumoase, tufele de liliac, râsul, placerea de a dansa, caldura prietenilor, exaltarea secreta a studiului, îndelungatele ore de lectura, muzica, bratele unui barbat tandru înlantuindu-ma, crema de ciocolata, bucuria de a mota în apa racoroasa. Nu-mi mai ramânea decât sa ma chircesc în aceasta toaleta de clinica, în 10-

24

Marie Cardinal

cuI cel mai curat, si sa nadusesc tremurând. Ma zgâltâiam atât de tare ca maxilarele, clantanindu-mi, produceau un zgomot stupid de automat. Din fericire, treptele scaritei scârtâiau. La cel mai marunt zgomot ma duceam iarasi sa ma culc si adoptam o pozitie normala. Nu-mi placea femeia cu par alb si nu-i vorbeam niciodata. Îmi aducea tavile cu mâncare si-mi dadea tabletele dupa ce-mi lua tensiune a si pulsul. Nu puteam sa manânc. Aruncam în lavabou tot ce putea intra acolo, restul îl zvâr1eam pe jgheabul de la streasina ce marginea acoperisul din tigla ondulata de sub fereastra. Nu-mi aduc aminte ca timpul sa fi fost scurt sau lung, nici de nopti si de zile. Eram prizoniera. M-am uitat pe fereastra ca sa-mi dau seama daca as fi murit aruncându-ma de acolo. Da, as fi murit, trebuie ca erau patru etaje. Acoperisul îmi umbrea partea de jos a casei si nu stiam unde as fi cazut, pe o veranda poate, ori în verdeata. Nu voiam sa ma sinucid în acest fel. De altminteri, moartea ma speria, oferindu-se totodata ca unica solutie pentru a-mi suprima acel ceva launtric. Nu stiu câte zile au trecut pâna m-a acaparat o teribila nevoie de evadare. Oricum, cel putin opt pentru ca în dimineata aceea (era într-o dimineata, sunt sigura), doamna îmi daduse sa iau jumatate de tableta si retinusem cu precizie ca o saptamâna trebuie sa iau un sfert, apoi jumatate. Brusc am realizat ca ma aflam în pat, culcata normal pe spate, cu fata descoperita. Asta m-a surprins: de luni si luni de zile nu mai puteam trai decât chircita, nu mai puteam dormi decât strânsa, cu capul înfundat în cearsaf. Pe când constatam aceasta schimbare, simteam o greutate în ceafa, ca si cum strafundul capului ma apasa, ca si cum cerebelul îmi era de plumb. Mi-am dat sea-

Cuvinte care elibereaza

25

ma atunci ca aceasta greutate, nu tocmai precisa totu~i, exista deja de o vreme. Am recunoscut în aceea~i clipa ca ceva-ullauntric nu mai era acela~i, agitat, gâfâind, iute; devenise consistent, lipicios, naclait. înlauntrul meu saIa~luia acum nu atât spaima, cât mai degraba disperarea, amaraciunea, dezgustul. Nu mai voiam povestea asta. Nu stiu ce instinct m-a facut sa prefer lupta epuizanta cu acel ceva furios în locul coexistentei cu acel ceva moale, lipit de mine într-o abandonare gretoasa. În cursul diminetii - cu capul tot mai greu ~i în suferinta, înfundat în perna - am stabilit o legatura între starea mea prezenta ~i tablete. Mi-am amintit de o conversatie între psihiatrul-prieten si unchi. Vorbeau despre un nou tratament, de un "electro~oc chimic", înca dificil de manevrat, dar ale carui rezultate erau cu mult mai bune decât acelea ale electro~ocului obisnuit. Discutau de fata cu mine de parca eu as fi fost un vas de portelan. Si fapt e ca, pe moment, nu dadusem atentie acelor vorbe ale lor. Ma gândeam pur ~i simplu ca cercul se închisese, ca o sa fiu internata ~i ca era normal, întrucât eram incapabila sa traiesc la fel ca ceilalti, incapabila sa-mi cresc cum se cuvine copiii. Si-apoi, nu mai puteam, voiam sa ma elibereze de teama, de ceva-ullauntric, oricare ar fi fost pretul. , la clinica, am intuit ca preÎn acea dimineata, totusi, tullor avea sa fie exorbitant si ca nu voiam sa-I platesc. N-o sa mai iau scârboasele lor pastile, hotarâsem! Când doamna o sa vina, o sa simulez ca înghit pastila, dar n-o voi înghiti, voi scuipa totul pe fereastra. În jgheabul de strea~ina! Si asta am si facut. Cautând dupa amintirile din acea perioada, ma mir ca în memorie gasesc doar terenuri virape întinse, pline

26

Ma-rie Cardinal

cu resturi de oameni si de obiecte, plaje presarate cu bucati nedeslusite din zilele mele si, dintr-o data, constructii dare, precise, întregi, perfect echilibra te si stralucitoare. În timpul bolii am fost, în unele clipe, mai inteligenta, mai lucida decât o sa mai fiu vreodata. Pastrez din vremea aceea o amintire sfâsietoare. Când eram nebuna am descoperit în mintea mea drumuri pe care fara nebunie nu le-as fi descoperit vreodata. Eram capabila de o incredibila agilitate intelectuala. Când si când aveam reflectii patrunzatoare, subtile, limpezi, care ma duceau la o cunoastere mai cuprinzatoare, la o întelegere mai profunda a tot ce ma înconjura. Îi cercetam pe ceilalti si-i vedeam luând-o pe cai atât de diferite de acelea pe care le descoperisem eu, atât de opuse chiar, atât de nefaste pentru ei, încât voiam sa-i opresc sa-i previn de pericol. N-o faceam însa deoarece, crezându-ma bolnava, îmi închipuiam ca aceste gaselnite ale mele nu erau decât pura dementa. Cum puteam sa tremur la ideea ca-i vad pe ceilalti pierzându-se, de vreme ce eu eram nebuna? Astfel, în acea zi, am prevazut limpede ce o sa mi se întâmple. Totusi nu întâlnisem niciodata "vindecati" ai psihiatriei. Mai apoi, am vazut câtiva dintr-astia: împaiati, inofensivi, precauti cu ei însisi, oameni cu palme jilave si cu privirea dubla: o flacara, cenusa, o flacara, cenusa ... Cred ca ceva-ul nu-i mai face sa sufere, însa le-a ramas înlauntru, viu.·Tot el tine frâiele atelajului. Întelesesem totul, cu capul meu bolnav, greu, suferind (cerebelul acesta pe care medicamentul mi-l smulgea!). Nu voiam soarta aceea! Am nascocit asadar un plan perfect de evadare. I-am prevazut si cele mai marunte detalii. În primul rând, sa nu mai iau nici o farâma de tableta. Apoi, sa manânc nitel pentru ca aveam sa ies si-mi trebuia forta. Sa obtin sa fiu lasata în parc. Dupa aceea,

Cuvinte care elibereaza

27

ar fi usor. Dar, îndeosebi, am prevazut ca, nemaiactionând medicamentul, ceva-ullauntric o sa ma asalteze cu angoasa, cu frisoane, dârdâieli, teama, naduseala. Iar n-o sa mai vad bine, o sa sângerez ca vitele. Asta e, trebuia sa ma car! Stiam ca am numai douazeci si patruede ore ca sa-mi joc rolul. Dupa aceea, n-as mai putea sa plec, toata forta fiindu-mi iarasi concentrata în încaierarea cu ceva-uIIauntric. Deoarece banuiam ca n-o sa-mi mai pot recapata g~anta doldora cu calmante, cu somnifere si cu toate acele lucrusoare ce-mi serveau de obicei în lupta: bucatele de zahar ca sa combat crampele de stomac, pastile de menta pentru ca limba sa nu-mi mai fie atât de cleioasa, iar gâtuI sa mi se mai decontracteze, aspirina ca sa-mi scada fierbinteala capului, deodorant ca sa nu ma cotropeasca duhoarea transpiratiei, tampaxuri, batiste de hârtie, vata ca sa pun stavila sângelui, ochelari negri ce-mi ascundeau privirea de ceilalti si-mi protejau ochii de lumina insuportabila. Aceasta geanta continea si bani de care aveam nevoie pentru ca ma aflam în plin câmp, imposibil deci de luat un autobuz, un tren, un taxi. Trebuia sa gasesc alta solutie. O voi gasi. Voi merge în sat si-i voi telefona unui prieten. (Eram cunoscuta la posta: "Nepoata directorului. .. va plati mâine". O si facusem.) A-mi cere geanta echivala cu a ma duce de râpa, eram convinsa. Nu trebuiau sa aiba nici o umbra de banuiala. Din fericire, cunosteam bine parcul unde, mica fiind, veneam sa ma joc si unde mai apoi îmi plimbasem adeseori copiii. Cunosteam unele sparturi în gard pe unde as fi putut iesi fara sa ma vada paznicii. Ei nu stiau de ce ma aflam eu acolo, aceasta clinica nu era rezervata în mod special tratarii bolnavilor mintali. Cu siguranta ca numai unchiul, matusa si infirmiera detineau secretul. Dar paznicii ar fi

28

Marie Cardinal

putut vorbi, iar unchiul ar fi putut afla ca am iesit din parc. Mi s-ar fi naruit tot planuL Nu la fel stateau lucrurile cu cei de la posta, ei nu erau în contact permanent cu personalul clinicii. Aveam s-o fac mâine. Poimâine voi pleca. Singurul lucru ce ma putea trada era pulsul. Medicamentul avea oare sa actioneze destula vreme? Pentru tableta de la ora prânzului ma întinsesem în pat. A intrat infirmiera. - Buna ziua. - Buna ziua, s-ar zice ca va e mai bine astazi. - Da, ma simt mai bine. Tensiunea, pulsul, paharul cu apa si jumatatea de tableta pe o tavita de metal. De câteva zile nu mai era nevoie s-o diluez, înghiteam normal. Semiluna fixata cu dibacie sub limba, lipita de dinti, apa care trece. Un zâmbet, a plecat. Tableta în jgheabul de streasina. Dupa-amiaza, de aceasta data, ma aflu în picioare la toaleta. - E frumos astazi. - Da, e o zi frumoasa. - As vrea sa-l vad pe unchi? Am chef sa ies. - Usurel, usurel, cred ca nu-i posibil. Asa, în plin tratament! - As putea sa-l vad pe unchi? Am chef sa citesc. - Bineînteles. Tensiunea, pulsul, tableta în jgheabul de streasina. Dupa câteva clipe apare unchiul: - Asa deci, se pare ca ti-e mai bine, ai chef sa citesti! Ti-am adus reviste ilustrate si romane politiste. - As vrea sa ma misc putin. N-as putea sa fac o plimbare prin parc? - Trebuie sa-l întreb pe medicul tau curant.

Cuvinte care elibereaza

29

- Telefoneaza-i. Stiu c-o sa-mi priasca, am un chef nebun. - O sa-I sun, în principiu trebuie sa vina sa te vada dupa-amiaza. - N-o sa stau în tot acest rastimp fara sa ma misc. Stii, mi-e mult mai bine. Un zâmbet larg. E asezat la picioarele patului. De-abia de îndrazneste sa se uite la mine. Ca sa-si ascunda stinghereala, îsi face de lucru inspectându-mi fisa unde se indica zilnic tensiunea, pulsul si dozele de medicamente ce-mi sunt administra te. Cunoaste fisa asta pe dinafara. În fiecare dimineata i-o duce infirmiera. - Ai aeruLca ti-e într-adevar mai bine, e perfect. O sa-ti spun numaidecât ce crede doctorul tau. Doctorul meu! Nici macar nu stiu cum îl cheama! Asteptând reîntoarcerea unchiului, ma hotarasc sa-mi fac toaleta. Îmi perii pe îndelete parul, dându-l în fata si pe spate, apoi ma spal pe dinti. E obositor, sunt la capatul puterilor. Pândesc ceva-ul acela launtric, însa nu se agita. Atunci ma instalez ca sa-mi privesc sângele curgând în bideu. Asta ma duce cu gândulla mare si la valurile ei ce vin sa-si faca reverenta pe plaja, cu un murmur. Ma gândesc la planetele ce se învârtesc în mod regulat. De cum aud o treapta trosnind, îmi trag chilotii si ma asez pe un scaun, la masa, cu o revista deschisa în fata. E Cina Lollobrigida cu un decolteu adânc, zâmbind cu pofta. Doamne Dumnezeule, cum face femeia asta sa fie atât de fericita? Unchiul a intrat, îmbracat în acelasi halat alb ce-l strânge un pic pe stomac, pe cap având bonetica alba pe care o poarta în sala de operatie. - Medicul tau e de acord. Poti sa te duci mâine sa te plimbi. E foarte multumit de rapiditate a cu care ti se

30

Marie Cardinal

amelioreaza starea. Acest nou produs pare a avea uneori efect contrar asupra pacientilor, îi face apatici, le provoaca migrene. Te va însoti infirmiera. Matusa-ta te întreaba daca vrei sa cinezi cu noi. - Nu, nu în seara asta, multumesc. Deja am mâncat si o sa ma culc. O sa vin mâine daca plimbarea va decurge bine. Multurneste-i din partea mea, ma va întelege ca nuvm. - Bineînteles. Stii, nu s-a îndoit nici o clipa ca o sa scapi foarte repede din situatia asta. Nu e genul familiei. Te-ai ostenit prea mult vrând sa-ti cresti singura copiii. Asta-i tot. Îsi face griji în special pentru mama, care-i înnebunita de neliniste. Stii ce mult se iubesc ele. Cât e ziua de lunga stau atârnate de telefon. Biata maica-ta, nu se mai tine pe picioare. Copiii o obosesc. - O sa ma vindec foarte curând. Trebuie s-o linistiti. N-o sa se lungeasca. - Stii, ce spun ... e mai mult pentru mama ta. Biata femeie a trait destule, merita sa se odihneasca ... În fine, îti vorbesc ca uneia ... mari. N-o sa dai proportii la ce ti-am spus. - Nu, nu. Te-nteleg dar o sa-i pun capat, o simt, mi-e mai bine. - Buna seara, fata mea mare. Ma saruta pe frunte, iese. Nu vreau sa ma gândesc la mama. Nu trebuie sa ma gândesc la copii. .. Apoi, totul e confuz. Cearta cu ceva-ullauntric a fost feroce. Nu simteam sa am forta de a ma mai lupta cu el multa vreme, cu mâinile goale, fara nici o farâma de pastila în ajutor, fara nimic, si totusi am rezistat. Am iesit fara infirmiera. Am alergat pe câmp. (Caut sa-mi aduc aminte daca lanurile de grâu erau înalte însa nu izbutesc.) L-am prins pe amicul meu la telefon.

Cuvinte care elibereaza

31

- Îmi promiti ca vii mâine la aceeasi ora? La intersectia dintre soseaua nationala si cararuie, acolo unde e tablita indicând clinica, un kilometru înainte de intrarea în sat, pe stânga. - Poti conta pe mine, voi fi acolo. Seara, stând în fata televizorului, între unchi si matusa, îmi parea ca suntem într-un mare acvariu. Ei erau niste pesti draguti pascând în tihna alge, eu eram o caracatita. Mai cu seama sa nu-i agresez, sa nu fac ceva ce-ar displacea, nici un cuvânt, nici un gest. Nu stiam ca o sa-i parasesc pentru totdeauna. Stiam numai ca aveam sa-i însel, iar asta ma întorcea pe dos. Mai cu seama pe ei, care reprezentau ceea ce era mai reusit în familie. Îndepartându-ma de ei, ma îndepartam de Bine. Dar asta era drumul pe care hotarâsem sa merg. Gândindu-ma la viata lor, nu fusesem niciodata normala, nu stiusem niciodata sa traiesc normal, ca ei. Disparând, îi eliberam de mine. A doua zi, masina era acolo. Am pomit-o numaidecât si am putut sa ma las sa tremur si sa clantan din dinti. - Nu ti-e bine? Ce vrei sa fac? - Nimic. Nimic. Nu poti face nimic pentru mine. Du-ma la Michele. Nu te-ngrijora, o sa-mi treaca. Telefoneaza dupa aceea la clinica, vei spune ca sunt în siguranta, sa nu ma caute. Nu le spune însa unde sunt. Nu mai vreau sa-i vad. A doua zi, ma duceam în straduta înfundata pentru prima oara. Cine i-a telefonat doctorului? Eu? Michele? Nu' stiu. Ea îl cunostea, iar eu auzisem de el. E posibil s-o fi facut eu. (La Michele gasisem niste calmante si putusem sa-mi jugulez acel ceva launtric.) Nu mai stiu.

32

Marie Cardinal

Iata, spusesem tot. Voiam sa vorbesc despre sânge si totusi vorbisem mai ales de ceva-ul launtric. Avea sa ma dea afara? Nu-ndrazneam sa-I privesc. Ma simteam bine, acolo, în încapere a aceea mica, vorbind despre mine. Era o capcana? Ultima? Poate ca n-ar fi trebuit sa am încredere în el. A spus: "Ati facut bine ca n-ati mai luat tabletele. Sunt foarte periculoase". Mi s-a destins tot corpul. Am simtit fata de acest omulet de treaba o profunda recunostinta. Poate ca exista vreo cale de comunicare între mine si altcineva. De-ar fi adevarat! De-as putea vorbi cuiva care sa ma asculte într-adevar! A continuat: "Cred ca va pot ajuta. Daca sunteti de acord, de mâine putem începe o analiza împreuna. Veti veni de trei ori pe saptamâna pentru trei sedinte de câte trei sferturi de ora fiecare. Dar, în caz ca veti accepta, am datoria sa va avertizez, pe de o parte, ca o psihanaliza poate sa va schimbe profund toata viata, pe de alta parte ca va trebui chiar de acum sa nu mai luati nici un medicament, fie el pentru hemoragii ori pentru sistemul nervos. Nici macar aspirina, nimic. În fine, trebuie sa stiti ca o analiza dureaza pe putin trei ani si ca va va costa scump. Va voi cere patruzeci de franci pe sedinta, adica o suta douazeci de franci pe saptamâna. Vorbea serios, iar eu simteam ca voia sa-I ascult si sa reflectez. Pentru întâia oara dupa multa vreme cineva mi se adresa ca unei persoane normale. Si pentru întâia oara dupa multa vreme ma comportam ca o persoana în stare sa-si asume responsabilitati. Mi-am dat atunci seama ca, treptat, mi se luasera toate aceste responsabilitati. Nu mai eram nimic. Am început sa ma gândesc la aceasta

Cuvinte care elibereaza

33

situatie si la ceea ce-mi spusese adineauri. Ce schimbare profunda putea sa se produca în viata mea? Pesemne ca aveam sa divortez, întrucât ceva-ullauntric mi se ivise taman din momentul casatoriei. Asta e, o sa divortez, vom vedea. În afara de acest lucru nu vedeam ce poate sa se mai modifice în viata mea. În privinta banilor, era mai greu, nu aveam. Traiam din banii pe care-i câstiga sotul si din cei ai parintilor mei. - Doctore, n-am bani. - O sa câstigati. Trebuie sa va platiti sedintele din banii pe care i-ati câstigat personal. E preferabil. - Dar, ntl pot sa ies, nu pot lucra. - O sa reusiti. Pot astepta trei luni, sase luni ca sa va gasiti o slujba. Ne putem întelege. Vreau numai sa stiti ca trebuie sa ma platiti si ca trebuie sa va coste scump. Sedintele de la care veti lipsi vor fi platite ca si celelalte. Daca nu va costa într-un fel sau altul, nu veti lua în serios analiza. E stiut. Îmi vorbea destul de sec, pe tonul unuia care e pe cale sa încheie o afacere. Nici umbra de compatimire în glas, nici umbra de atitudine doctorala ori paterna. Nu stiam ca acceptând sa încep imediat îsi mai lua trei ore pe saptamâna încarcându-si viata deja cotropita de bolnavii lui. N-a facut nici o aluzie la acest surplus de oboseala, nici la faptul ca proceda astfel în mod cu totul exceptional, pentru ca ma vedea foarte bolnava. Nici un cuvânt despre toate astea, dimpotriva. În aparenta, era vorba doar de un simplu târg. Îsi asuma riscul, ma lasa sa aleg. Stia totusi ca în afara de el nu mai aveam decât doua solutii: spitalul de psihiatrie sau sinuciderea. - Doctore, sunt de acord. Nu stiu cum voi face sa va platesc, însa sunt de acord.

34

Marie Cardinal

- E în ordine, vom începe de mâine. Si-a scos un carne tel si mi-a indicat zilele si orele când trebuia sa vin. - Doctore, si daca am o hemoragie? - Nu faceti nimic. - Dar am fost deja spitalizata pentru asta, mi s-au facut transfuzii, chiuretaje. - Stiu. Nu faceti nimic, va astept mâine. Va cer totusi un lucru: încercati sa nu tineti seama de ce stiti despre psihanaliza, straduiti-va sa nu va referiti la acele cunostinte, cautati echivalente pentru cuvintele din vocabularul analitic pe care le-ati învatat. Tot ce stiti nu va poate decât împiedica. Credeam, era adevarat, ca stiu totul despre introspectie si ca, în strafunduri, îmi parea ca acest tratament va avea asupra-mi acelasi efect precum o frectie la un picior de lemn. - Doctore, dar ce am? A facut un gest vag, de parca ar fi spus "Ce rost au diagnosticele ?" - Sunteti obosita, tulburata. Cred ca va pot ajuta. La revedere doamna, pe mâine. - La revedere, doctore.

II

:H

grea. Ceva-ul se agita înlauntrul meu. Caoaptea de de dupa aceasta prima vizita sa a fost patasem, multa vreme, obiceiul nu adorm decât doborâta de o doza masiva de pastile. Or, el spusese: "Trebuie sa nu mai luati nici un medicament". Eram în pat, opresata, stoarsa, lac de transpiratie. Daca as deschide ochii as trai descompunerea exteriorului, a obiectelor, a aerului. Daca as închide ochii as trai descompunerea interiorului, a celulelor, a carnii mele. Ma speria. Nimic si nimeni nu putea opri, fie si numai pentru o clipa, aceasta degradare a orisice. Ma înecam, nu mai izbuteam sa respir, peste tot erau microbi, peste tot larve ale mustii de carne, peste tot acizi mistuitori, peste tot umflaturi cu puroi. De ce aceasta viata care se hraneste din ea însasi? De ce aceste gestatii saturate cu agonii? De ce-mi îmbatrâneste corpul? De ce produce lichide si materii împutite? Pentru ce propria-mi naduseaIa, fecalele, urina? Balegarul pentru ce? Pentru ce razboiul a toate câte exista, al celulelor, care o va ucide pe care si o sa se îndoape cu acel cadavru? De ce dansul inevitabil, maiestuos, al fagocitelor? Cine dirijeaza acest

36

Marie Cardinal

monstru perfect? Ce motor inepuizabil conduce goana dupa prada? Cine pune în miscare atomii cu asemenea forta? Cine supravegheaza fiecare pietricica, fiecare fir de iarba, fiecare bula de aer, pe fiecare sugar, cu o atentie desavârsita, pentru a-i conduce pâna la putreziciunea mortii? Ce are statornicie în afara de moarte? Unde sa te odihnesti, daca nu în moartea ce reprezinta descompunerea însasi? Cui îi apartine moartea? Ce este ceva-ul acesta urias si moale, nepasator în fata frumusetii, a bucuriei, a tihnei, a iubirii, care se lasa pe mine si ma sufoca? Cine iubeste în mod egal rahatul si tandretea, fara sa le deosebeasca? Unde-si gasesc ceilalti forta, ca sa suporte ceva-uIIauntric? Cum de pot trai cu el? Sunt nebuni! Sunt cu totii nebuni! Nu ma pot ascunde, nu pot face nimic; sunt la cheremul acelui ceva care vine binisor, inexorabil, care ma vrea, pe mine, ca sa se hraneasca! .Un curent de viata putrezita ma tragea, cu sau fara voia mea, înspre moartea absolut obligatorie ce reprezenta oroarea însasi. Asta-mi inspira o teama îngrozitoare, insuportabila. Cum pentru mine nu exista alt destin decât acela de a cadea în pântecul mârsav al infectului, macar sa cad cât se poate de repede. Voiam sa ma sinucid, sa pun punct. În cele din urma am adormit în zori, istovita, încolacita în juru-mi ca un fetus. La trezire ma scaldam în propriu-mi sânge, trecuse prin saltea, prin somiera si picura pe parchet. El spusese: "Nu faceti nimic, va astept mâine". Înca sase ore de asteptat, n-o sa fac fata. Stateam nemiscata în pat, teapana ca o moarta, ma asteptam la ce-i mai rau. Doua amintiri de groaza îmi reveneau în minte în cele mai marunte detalii, doua de- . zastre, doua cosmaruri pe care le traisem tre~za fiind.

Cuvinte care elibereaza

37

o data,

sângele cursese sub forma de cheaguri at>ade mari, încât s-ar fi zis ca sunt bucati de ficat pe care le scoteam una dupa alta, cu o îndârjire absurda, în treacat atingându-ma printr-o blânda mângâiere calduta. Ma transporta sera de urgenta la spital pentru a-mi face un chiuretaj. Alta data, dimpotriva, sângele iet>isedin mine ca o sforicica rot>iecare nu mai contenea sa se depene: un robinet deschis. Îmi aduc aminte de stupoarea resimtita constatând faptul, urmata de groaza: "În ritmul asta voi fi golita de sânge în zece minute". Iarat>i spitalul, transfuzia, medicii, infirmierele, toti plini de sânge, perseverând în a-mi cerceta bratele, picioarele, mâinile, ca sa-mi gaseasca o vena, în lupta cât a fost noaptea de lunga. Apoi, dimineata, sala de operatie t>i chiuretajul, din nou. Nu eram cont>tienta ca Iasându-ma în voia sângelui ma deghizam, mascam acel ceva launtric. În unele momente, blestematul de sânge îmi cotropea întru totul existenta t>ima lasa epuizata, înca si mai fragila în fata ceva-ului launtric. La ora fixata eram în capatul fundaturii, înfasurata toata în bandaje, vata, încorsetata într-un fel de scutece pe care mi le confectionasem. Am asteptat nitel pentru ca ajunsesem mai devreme. Persoana dinaintea mea a iesit. Ca si în ajun, am auzit deschizându-se si închizându-se doua usi. În fine, am intrat si am si spus: - Doctore, sunt exsanguina. Îmi aduc foarte bine aminte ca am folosit acest cuvânt pentru ca-mi parea frumos. Îmi aduc aminte si ca tineam sa am o figura si o atitudine patetice. Doctorul mi-a raspuns încetisor si calm: - Sunt tulburari psihosomatice, nu ma intereseaza. Vorbiti-mi despre altceva.

38

Marie Cardinal

Acolo exista canapeaua aceea de care nu voiam sa ma folosesc. Voiam sa ramân în picioare si sa ma bat. Cuvintele pe care acest om le pronuntase ma plesnisera drept peste fata, niciodata nu încasasem ceva asa de brutal. Drept peste fata! Sângele meu nu-l interesa! În cazul asta totul era praf si pulbere! Eram sufocata, traznita ca de fulger. Nu voia sa-i vorbesc despre sângele meu! Dar despre ce altceva voia sa vorbesc? despre CE? În afara de sânge nu mai exista decât frica, nimic altceva, iar despre asta nu puteam vorbi, nu puteam nici macar sa ma gândesc la ea. M-am pravalit si am plâns. Eu care nu mai putusem sa plâng de atâta vreme, eu ce cautam zadarnic de luni si luni alinarea lacrimilor, iata ca în fine curgeau si picaturi mari care-mi relaxau spatele, torsul, umerii. Am plâns mult timp. Ma cu fund am în aceasta furtuna, o lasam sa-mi prinda bratele, ceafa, pumnii înclestati, picioarele strâns lipite de abdomen. Oare de câta vreme nu mai simtisem placuta liniste a suferintei? De câta vreme nu-mi mai lasasem fata sa se baIaceasca în tandretea lacrimilor amestecate cu putina saliva si muci? De câta vreme nu mai simtisem scurgându-mi-se în mâini agreabila licoare calduta a durerii? Îmi era bine acolo, aidoma unui copil îndestulat în leaganul sau, cu buzele înca pline de lapte, cuprins de toropeala digestiei, ocrotit de privirea mamei. Stateam perfect întinsa pe spate, supusa, încrezatoare. Am început sa vorbesc despre angoasa mea si am intuit ca aveam s-o fac vreme îndelungata, ani si ani de zile. Am simtit în strafundurile mele ca am sa gasesc poate mijlocul de a ucide ceva-ul acela. Totusi, iesind de la aceasta prima sedinta, de cum s-a închis usa dupa mine, mi-am adus aminte de sânge si

Cuvinte care elibereaza

39

m-am gândit ca doctorul acesta era un nebun, un ~arlatan, înca unul. În ce vrajitorie ma lasasem prinsa? Acum trebuia sa actionez repede, sa iau un taxi ~isa ma duc sa consult un medic, unul adevarat. Soferul era vorbaret, sau poate i se paruse ca am o figura ciudata, în orice caz nu mai contenea sa vorbeasca ~i-ivedeam mereu în oglinda retrovizoare privirea atenta. În aceste conditii, ~i mai ales dat fiind felul în care ma înfa~urasem ca sa ma duc la medic, îmi era cu neputinta sa purced la una. din acele scurte ~i secrete verificari ale sângelui. Cu cât ne apropiam de adresa medicului pe care i-o indicasem, cu atât nevoia de a purcede la aceasta verificare se arata mai imperioasa. Deveneam agitata, agresiva. Voiam, în acela~i timp, ca ~oferul sa opreasca ~i sa-~i continue drumul. El nu pricepea nimic. În cele din urma, m-am a~ezat pe marginea banchetei, mi-am pus bratul stâng pe spatarul scaunului din fata ~i mi-am sprijinit capul deasupra. Ma prefaceam ca ascult ce povestea acest om. Între timp, cu mâna dreapta cotrobaiam pe sub rochie, trageam de fermoar, rupeam bandajele prinse cu ace de siguranta, pâna ce am dat de sursa sângelui. Am constatat ca nu se petrecuse nimic important. Hemoragia nu se accentuase, ba îmi parea ca se domolise. Greu de spus. Pentru ca sângeram din abundenta la plecare, cu o ora în urma. M-am razgândit brusc ~i-am schimbat traseul taxiului dându-i adresa de la Michele. Apoi m-am ghemuit în fundul taxiului. Poate ca a~ fi în stare sa rezist pâna poimâine, urmatoarea ~edinta. Am urcat scarile în goana mare, agatându-mi hainele pe care le facusem zdrente. Repede, baia. Cârpele-mi patate pe jos, între picioare, eu pe bideu. Sângele nu mai curgea! Nu-mi credeam ochilor. Sângele nu mai curgea!

40

Marie Cardinal

Nu stiam, n-aveam cum sa stiu în acea zi ca sângele nu va ma'i curge niciodata asa cum o facuse neîncetat luni si ani de zile. Credeam ca s-a oprit pentru câteva clipe pe care voiam sa le savurez, asa cum îmi savurasem lacrimile. M-am spalat, apoi m-am întins goala, cu picioarele desfacu te, pe pat. Pura. Eram pura! Eram un vas sacru, altarul în aer liber al sângelui, chivotullacrimilor. Curata, neteda! Doctorul spusese: "Straduiti-va sa întelegeti ce vi se întâmpla; ce va provoaca, va atenueaza ori va accentueaza crizele. Totul e important: zgomotele, culorile, mirosurile, gesturile, ambianta. Totul. Straduiti-va sa faceti asociatii de idei si de imagini". În acea zi, desi eram înca totalmente stângace în a mânui analiza, mi-a fost totusi usor sa stabilesc o legatura între hemoragie si oprirea sângelui, în mijloc stând palma doctorului: "Sângele nu ma intereseaza, vorbiti-mi despre altceva ... " si lacrimile mele. În acea noapte, mintea fiindu-mi eliberata de sânge, ca într-o sarbatoare s-a aventurat în reflectii usoare, în calcule simFle, în gânduri odihnitoare. Activitati ale mintii pe care de obicei le consideram ore de recreatie în care nu puteam zabovi, altminteri m-ar fi înclestat acel ceva launtric pe care nu izbuteam sa-I combat decât daca ma aflam în punctul maxim al inteligentei mele, vii, în adâncurile imaginatiei, pe calea infinitului, a incomprehensibilului, a misterului, a magiei. Iata cum, în mod cu totul stupid, cu dezinvoltura proprie izvorului, cu usuratatea norului, cu o simplitate de ou, mi-am dat seama ca suportasem zeci de examinari medicale, de radiografii, de teste, de analize si nici un' rezultat nu indicase vreo cât de mica urma de anormalitate în diversele functionari ale corpului. Nici în plan

Cuvinte care elibereaza

41

hormonal, nici în plan celular, nici în planul circulatiei, nici în plan organic, nici chiar în compozitia sângelui. întelegeam limpede ca sângele îmi era colacul de salvare ce ne permitea, medicilor ~i mie, sa plutim pe marea inexplicabilului. Eu sângerez, ea sângereaza. De ce? Pentru ca ceva nu functioneaza, ceva organic, ceva fiziologic, ceva foarte grav, ceva foarte complicat, ceva fibromatos, retroversat, rupt, nenormaL Analizele nu arata nimic, nu-nseamna nimic, nu sângerezi a~a fara motiv. Trebuie sa deschidem ~i sa vedem. Trebuie sa-i facem o incizie mare în piele, în mu~chi, în vene, sa dam la o parte carnea de pe abdomen, viscerele ~isa punem mâna pe organul foarte cald, rozaliu, sa-I taiem, sa-I suprimam. A~a n-o sa mai fie sânge. Niciodata, nici un ginecolog, nici un psihiatru, nici un neurolog nu admisese ca sângele provenea de la ceva-uIIauntric. Din contra, mi se semnala ca acel ceva launtric provenea de la sânge. "Femeile sunt adeseori «nervoase» pentru ca echilibrul lor ginecologic este precar, foarte fragil." În acea seara mi-a parut evident ca esentialul îl reprezenta ceva-uIIauntric, el detinea toata puterea. Îi tineam piept acelui ceva launtric. Nu mai era atât de vag, de~i nu ~tiam sa-I definesc. În acea seara am acceptat-o pentru prima data pe nebuna. Am admis ca exista realmente. Am dorit sa-mi asum boala a~a cum era. Am înteles ca eram nebuna. Ma înspaimânta deoarece transporta înlauntrul ei acel ceva. Ma scârbea ~i ma atragea precum acele rade superbe pe care le plimbi cu rama~itele unui sfânt. Aurul, pietrele pretioase, acele frumuseti, pentru a contine un craniu cu dintii putreziti, batrâne tibii galbejite, sânge uscat! Preotii împrejur, cu ale lor cadelnite, acoperaminte, steaguri ~i multimea buimaca, ce psalmodiaza incantatii în procesiune, în spatele

42

Marie Cardinal

acelor resturi urâte, sfrijite! Plânsetele si extazul ce emana din toate gurile acelea miscatoare, din toate acele priviri pierdute, din toate acele sale îndoite, din toate acele degete încâlcite pe siraguri de matanii! Nebunie! Asa era ceva-ullauntric, se folosea de ceea ce avea mai de soi nebuna, ca s-o faca sa descopere josnicia. Dobândisem o certitudine: ceva-ul se afla înlauntrul mintii mele, nu era altundeva în corp si nu era în afara. Eram singura cu el. Întreaga-mi viata nu era decât o poveste între el si mine. Din acel moment propria-mi izolare capata un sens nou: era poate o trecere, o napârlire. Poate ca aveam sa revin la viata? Caci sufeream mult din pricina alienarii in care ma refugiasem. Era1,11 sfâsiata, asteptând de la ceilalti solutii care, atunci când mi se ofereau, ma raneau de fiecare data ori ma îndepartau înca si mai si. Cine ma putea atinge? Ce sens putea sa aiba agitatia celor din jur? Ce semnificatie avea incomprehensibilul amestec de cuvinte, miscari, actiuni legale si civilizate, de gesturi salbatice? Îmi devenise cu neputinta sa înteleg împartirea vietilor în ani, a anilor în luni, a lunilor în zile, a zilelor în ore, în minute, în secunde. De ce oamenii faceau, toti, aceleasi lucruri în acelasi timp? Nu mai pricepeam nimic, viata celor care ma înconjurau n-avea nici un sens. Ma aflam în voia unui univers care, atunci când nu-mi era ostil, îmi era indiferent. Si trebuia sa raspund în fata acestui univers, trebuia întruna sa ma acuz pentru actiunile rele si sa fac penitenta, întrucât le-am savârsit. Gândurile mi se încurcau într-atât încât, pe masura ce anii treceau, aveam tot mai mult impresia ca ma afund în rau sau în imperfect, sau în incorect sau în necuviincios sau în indecent. Nu mai izbuteam nicicând sa fiu multumita de mine. Ma consideram un deseu, un re-

Cuvinte care elibereaza

43

but, o anomalie, o rusine si ceea ce era mai rau: credeam ca ma lasasem cotropita de eroare din cauza naturii mele detestabile. Credeam ca as fi putut fi în tabara celor buni cu un pic de curaj, un pic de vointa, ascultând sfaturile ce mi se dadusera cu generozitate. însa, din lasitate, din lene, din mediocritate, din josnicie, alesesem partea rea si basculasem definitiv în abjectie. Si corpul însusi mi se îngreunase, se încovoiase. Credeam ca ma urâtisem pe dinafara ca si pe dinauntru. Si apoi, în acea seara, întrucât sângele numai curgea, întrucât doctorul îmi vorbise normal, discutam despre mine în mod diferit, ma vedeam altfel. Ce miscare dedansase oare omuletul? Ce instinct ma împingea? Am început sa-mi urmez noul drum cu îndârjire. Eram aidoma acelor albine ce aduna de ici-colo si pe care nimic nu le distrage de la munca lor migaloasa, preocupate numai si numai sa aleaga cel mai bun polen. Mierea mea va însemna echilibrul meu. Nimic altceva nu ma interesa. Nu ma gândeam la nimic altceva. Nici macar nu mi-a venit ideea sa-i telefonez unchiului. Nu mi-am înstiintat sotul decât mult mai târziu.

III

da, mereu plina de balti luminate de o lumina era mereu umesa-i întâlnesc pe pacientii dinaintea mea ori care urmau dupa mine, bine înfasurati în paltoanele lor, mergând pe lânga ziduri, grabiti. Ne încrucisam privirile pe care le credeam anonime, însa stiam ca suntem bolnavi si ca avem în comun doctorul, canapeaua, tavanul, acel defect al tapiseriei de pe perete, acel gargui stupid de deasupra aceleiasi grinzi false din partea cealalta a canapelei. Apartineam confreriei celor pierduti, a celor haituiti. Înaintau si ei, ca si mine, între sinucidere si spaima, ca între doi jandarmi. Stiam si ca acele cuvinte pe care eu le revarsam acolo, suvoaie, de trei ori pe saptamâna, nu erau aidoma cu ale lor, ca îsi aveau propria istorie, tot asa de penibila, tot asa de derizorie ca si a mea, tot asa de incomprehensibila pentru altii, tot asa de nesuportat. Primele luni ale analizei le-am trait cu gândul ca aveam doar un ragaz, ca situatia n-avea sa dureze~ ca aveam sa fiu .descoperita si dusa înapoi. Totusi, sângele nu mai curgea decât în mod normal, în perioada men-

Era slaba. toamna, Funda tura Mi seiarna. întâmpla uneori

Cuvinte care elibereaza

45

struatiei. Angoasa se destepenea, slabea strânsoarea tot mai frecvent. Însa tot nu vorbisem despre halucinatie deoarece credeam ca ea ma va condamna inevitabil la . spitalul de psihiatrie. Mai aveam înca atitudinea de aparare: capul intrat între umeri, spatele cocârjat, pumnii strânsi, la pânda îndaratul ochilor, al urechilor, al nasului si al pielii. Ma ataca orisice, primejdia venea din toate partile. Trebuia sa ma descurc pentru a vedea fara sa vad, a auzi fara sa aud, a simti fara sa simt. Pentru mine, importanta era doar lupta cu acel ceva ce mi se instalase în minte, acea mârsava matroana ale carei fese uriase erau lobii creierului meu. Câteodata îsi proptea bine de tot fundu-i mare în teasta mea (o simteam instalându-se) si, cu capul în jos, dirija nervii care-mi înclestau gâtuI si abdomenul si deschideau vanele naduselii. Provoca circulatia unui aer de gheata, iar atunci nebuna se punea pe fuga, terorizata, halucinata, incapabila sa strige, incapabila sa vorbeasca, incapabila sa se exprime în vreun fel, scaldându-se în transpiratia-i rece, tremurând din toate madularele, pâna ce dadea peste un loc curat si întunecos unde se încolacea ca un fetus. Totusi, de când începusem analiza ma lasasem tot mai rar dusa de nebuna. Observam. Ceva-ului launtric nu-i facea placere sa-I privesc asa, din afara, si, dupa un timp, slabea strânsoarea. Era tot acolo, însa trist, obosit, parca nostalgic dupa minunatele zile cu agitatie. tuni, miercuri, vineri. Cele trei momente de întrerupere din alergatura când puteam sa-mi aduc roadele si sa comunic cu cineva. Singure1e-mi puncte de legatura cu viata celorlalti. Intervalul mare de timp dintre vineri si luni îmi parea, în fiecare saptamâna, imposibil de trecut. Cât era duminica de lunga asteptam economisin-

46

Marie Cardinal

du-mi puterile, ocrotindu-ma pe cât de mult puteam. Lunea ma reîntorceam pe straduta mea înfundata ce mustea de apa, cu o bucurie imensa, cu speranta adânca. La început am vorbit despre primele întâlniri cu ceva-ullauntric, pe atunci numindu-se pur si simplu angoasa. Mai apoi am vorbit despre elementele principale ce-mi alcatuiau viata, despre partile importante ale exis- . tentei mele pe care le cunosteam. Prima criza de angoasa a debutat la un concert cu Armstrong. Aveam nouasprezece-douazeci de ani. Îmi terminam licenta în filosofie. Cautam un profesor de logica sa ma ajute în sustinerea unei diplome despre Aristotel. Îmi placeau matematicile, carora ma obisnuisem sa le spun matematica pe un ton de un pedantism perfect acceptabil printre studentii de la filosofie. La fete îndeosebi. Toate stiam ca procentul celor admise la concursul de agregat era foarte scazut: nici macar doi la suta. A te cufunda în aceste studii echivala pentru noi cu a te calugari, a deveni însasi filosofia cu pidoare, brate si par. Îmi placeau matematicile, însa, în familia mea, se considera ca nu e ceva feminin. O fata care studiaza matematicile n-a vea, pare-se, sansa de "capatuire" sau, în caz ca da, cu un profesor de matematica. Ma asteptau zile grele. În vreme ce, urmând filosofia, ma puteam orienta spre logica. - Ai studia matematicile însa într-o forma literara ... Asa as putea atrage, în cel mai rau caz, un politehnician sau un ofiter de marina sau chiar un bancher, era preferabil unui profesor de matematica, totusi! Mi-am început deci diploma de licenta în filosofie cu gândul de a studia logica, daca nu cu acela de a ma casatori cu un poli tehnician. Logica însa nu era deloc la moda, înca de pe atunci interesau psihologia, stiintele sociale ... Înghi-

Cuvinte care elibereaza

47

team deci toate aceste materii gândindu-ma ca dupa ce voi fi în posesia certificatelor de studii voi face o diploma de logica, apoi O teza de logica. Visam sa patrund în rigoarea aparenta a cifrelor deoarece stiam ca acolo voi avea libertatea sa ma las în voia imaginatiei pe care ele o contin din plin. Idolii mi-au fost, fireste, întru început, Riemann si Lobacevski, apoi Einstein. Din motive matematice îmi placeau Bach si jazzul si, în acea perioada a adolescentei, am descoperit, încântata, muzica seriala si letrismul. Eram deci foarte excitilta când am ajuns la concertul Armstrong, mai ales ca organizatorii anunta sera ca va fi un jam-session. Armstrong avea sa improvizeze la trompeta, avea sa creeze o întreaga bucata muzicala în care fiecare nota avea sa fie importanta, va avea prin ea însasi o valoare necesara acelei nopti muzicale în ansamblul ei. N-am fost dezamagita; atmosfera s-a încalzit foarte repede. A început sa se înalte o frumoasa constructie. Esafodajele si arc-butantele instrumentelor de jazz sustineau trompeta lui Armstrong, îi pregateau spatiile potrivite pentru ca ea sa urce, sa se aseze si s-o porneasca din nou. Sunetele ce ieseau din instrument se înghesuiau când si când unele într-altele, se amestec au, se împingeau ca sa constituie un fundament muzical, un fel de matrice din care izvora o nota precisa, unica, al carei traseu sonor era aproape dureros de urmat, într-atât de indispensabile îi devenisera echilibrul si durata; îi scotea din minti pe aceia care o urmasera. Inima a-nceput sa-mi bata foarte repede si foarte tare. Într-atât ca a devenit mai importanta decât muzica. Zgâltâia zabrelele custii mele toracice, se umfla comprimându-mi plamânii în care aerul nu mai putea sa intre. Si,

48

Marie Cardinal

panicata la ideea ca mor acolo, în spasmele acelea, în acele tropaituri, în urletele acelea ale multimii, am fugit. Am alergat pe strada, ca o nebuna. Era o noapte de iarna frumoasa, rece, toti erau în casele lor, la caldura. Alergam, iar zgomotul alergaturii mele rasuna aidoma unui galop în trompetele magistralelor, ale bulevardelor si ale stradutelor. sa mor, o sa mor, o sa mor. Inima-mi batea tempoul, rapid, tare. Îmi aduc aminte de o camelie în floare, toata numai stralucire, cu toate petalele deschise în bacu-i de beton, de la coltul unei strazi, exact înainte de a ma afunda în tunelul Facultes. Frumusetea acestor flori dese si Iacuite! Alergam, ele erau de-acum în urma, departe, si totusi inima uneia, pe care o zarisem o fractiune de secunda,ramânea cu mine, îmi însotea cavalcada, la fel de linistita pe cât eram eu de agitata, una cu ea pe cât eram eu de rupta în bucati. Tunelul era securizant datorita luminii, datorita faptului ca era un pasaj practic în oras si ca numeroase masini îl foloseau. Treceau usor. Pietonii se deplasau si ei în graba pe trotuare. La capatul tunelului stralucea cochet o firma luminoasa. Nimic însa nu-mi putea domoli inima si continuam sa alerg. Ajungând acasa, în loc sa iau liftul, am urcat în mare goana scarile pâna la etajul cinci, iar acolo, în fata· usii, mi-am dat seama ce imens efort fizic facusem si mi-am zis: "Daca as fi cardiaca as fi moarta, n-as fi putut sa fac nici a zecea parte din ce-am facut" Reflectia nu m-a calmat. M-am dus în camera la mine, m-am pravalit pe pat ca sa-mi potolesc gâfâiala. Eram singura, cu ochii închisi, nimic altceva nu mai conta, doar inima care-mi palpita si tresalta: ,,0 sa mor, sunt cardiaca." Iar angoasa cu care ma întâlneam atunci pen-

-°

Cuvinte care elibereaza

49

tru-prima oara a pus stapânire pe mine, m-a acoperit cu transpira tia-i de gheata, mi-a zgâltâit muschii cu tremuraturi grotesti, s-a distrat cu mine ca o catea. Am chemat-o pe mama care dormea în camera de alaturi. O data, de doua ori. Nu mai stiu de câte ori am chemat-o, din ce în ce mai tare: "Mama, mama, mama!". Mama ci intrat la mine în camera în acea tinuta sleampata si cu buhaielile acelea ale somnului ei. Cocul i se desfacuse, parul castaniu i se rasfirase pe cap si chiar pe umeri sub forma de suvite lungi în zigzag. Am crezut ca spectacolul pe care i-l ofeream avea sa-i provoace explozia fetei, a ochilor ei verzi, ca se va topi în propria-mi spaima si-mi va tine acolo companie: copila ei agonizând, fata ei, femeie în toata firea, gata sa moara. În loc de toate astea, si-a aranjat hainele si coafura. M-a privit compatimitoare si s-a asezat pe pat, lânga mine, mi-a luat mâna într-a ei si a ramas asa. Avea aerul pe care-l arbora atunci când vizita cimitirele, trist înduiosata, lamentabil de satisfacuta. "E o angoasa, un fleac, nu te speria, nu-i grav, e nervos". Nu-mi placea calmul ei, competenta, resemnarea. Cum se putea sa fie un fleac ceea ce înduram eu? Cum se putea sa fie un fleac valul de lichid lipicios ce se rostogolea peste mine, întesat cu dinti de serpi veninosi, taisuri, cu materii în descompunere? Acel fleac era, dimpotriva, ceva capital, eram singura, convinsa, si vazând-o tratându-l asa cum trata mortii angoasa îmi crestea. Ma sufocam. Aerul nu-mi mai patrundea în plamâni, putinul pe care izbuteam sa-I introduc scotea o nota stridenta, ridicola. - Ma-nabus, o sa mor. - Nici vorba, nici vorba, e nervos. Pulsul îti e rapid, .dar bun. Crede-ma, n-o sa mori.

50

Marie Cardinal

Nu-mi placea acea complicitate dintre noi. Atât îi cautasem tandretea, atentia, îi astepta sem într-atât aceasta privire cu care acum îmi atingea blând fata, ochii de culoare închisa, parul buclat, nasul ca un cartof, gura, barbia, de asemenea umerii lati si corpul robust. S-ar fi zis ca facea cunostinta cu mine si în acelasi timp ma recunostea. O întâlnire un pic trista si placuta. Nu, nu voiam asta, nu în aceasta situatie. Aceasta privire asupra-mi as fi vrut-o din rasputeri când plonjam, când alergam, când râdeam, când obtineam coronite de lauri, as fi vrut sa fie mândra. Forta mea era a ei, nu indispozitia mea, nu spaima mea. Din atentia calduroasa, din coniventa, din intimitatea pe care mi le daruia în acea noapte am înteles ca la nastere îmi acordase moartea, ca moartea era ceea ce voia sa-i restitui, ca legatura dintre noi, acea legatura pe care o cautasem atât de mult, era moartea. Treaba asta îmi provoca oroare. Zilele de dupa aceasta criza, desi calme, s-au târâit îmbibate cu angoasa, cu amintirea ei, cu obsesia de a o vedea revenind. Am consultat un medic, însotita de mama. El i-a confirmat diagnosticul "Nu-i nimic, e ceva nervos. Trebuie ca ati facut un pic de tahicardie si cu siguranta suferiti de o usoara aerofagie." "Un pic", "usoara". Ce cuvintele! Dar ce putea fi mai rau decât ceea ce traisem? Se poate îndura mai mult? Exista vreo tulburare umana mai serioasa? Au început sa vorbeasca despre cazuri grave de tahicardie si de aerofagie pe care le-au întâlnit în cariera lor medicala. La mine era floare la ureche în comparatie cu acei napastuiti. Ma priveau cu o ironie blânda, ma bateau usor cu palma pe obraz si pe mâini: "Nu-i nimic, zau, sunteti tânara si sanatoasa." Doctorul mi-a des tainuit ca si el suferea din când în când de aerofagie si mi-a dat reteta lui ca sa-mi treaca mai re-

Cuvinte care elibereaza

51

pede. A facut si o demonstratie. Trebuia sa te asezi în patru labe, sa ridici binisor unul sau celalalt picior în functie de ce simteai, ceva în genul unui câine facând pipi lânga un felinar. Scopul era sa se provoace iesirea gazelor care, într-o prea mare cantitate, apasau pe diafragma si dadeau o senzatie de înabusire. Îsi presarau comentariile afectuoase cu zâmbete si-si împodobeau frazele cu "tinerete", "iubire", "casatorie". Stiam foarte bine ce voiau sa spuna si-mi plecam privirea, îi Iasam sa vorbeasca. Credeam ca ceea ce învatasem la universitate în materie de psihologie, de psihanaliza îndeosebi, cei doi ani de fiziologie a sistemului nervos (la Institutul de psihotehnica) îmi permiteau sa ma definesc, sa ma situez, sa ma înteleg. Stiam ca suferisem mult din cauza divortului parintilor, pe care mi-i aminteam certându-se mereu pâna la moartea tatalui. Stiam ca, inconstient, mama îmi reprosase dintotdeauna ca m-am nascut. (Ma nascusem, e-adevarat, în plin divort.) Stiam ca, din acest motiv, nu-mi cunosteam deloc tatal. Stiam ca disputele lor provocasera în mine asemenea complicatii încât îmi fusese afectata sexualitatea. Credeam însa ca stiu si de ce si cum era afectata. Pentru moment preferam sa-mi asum virgi.., nitatea. Câteva luni prima angoasa a ramas singura. Am mai avut apoi una, mai usoara, în noaptea în care mi-am pierdut fecioria. Când l-am vazut pe baiatul în pielea goala în erectie, când i-am simtit în mâna organul placut precum ma tasea, cald precum pâinea scoasa din cuptor, m-a cuprins o bucurie nemaipomenita. Eram mândra si fericita ca ma aflam acolo. Corpu-i subtire de barbat tânar mi-a parut de o frumusete care te face sa-ti dea lacrimile, ca si cum

52

Marie Cardinal

muschii lui, pielea, parul, totuila el avea rostul de a-i înalta sexul în erectie. Când mi-a desfacut picioarele si, îngenunchiat între ele, a început sa ma dezvirgmeze în:cetisor, cu un aer încapatânat, un aer care-mi dadea de înteles ca nimic nu-l va opri din acest act, ca trebuia sa ma las în voia lui, am considerat ca ceea ce facea era util, necesar, în perfecta armonie cu adânc urile mele. O clipa mi-a fost ciuda pe mine ca-mi tinusem atâta vreme în captivitate profundele miscari ale coapselor pe care el le stimula, acele unduiri pornind de la talpi pâna la ceafa. Nimic nu m-a socat, nimic nu m-a surprins. Nici macar atunci când ritmul a devenit brutal si am simtit rupându-se înlaWltrul meu nu stiu ce baraj de satin. Cel mai mult m-a mirat, dupa aceea, tandrete a, slabiciunea, fragilitatea lui, de parca îmi daruise întreaga-i forta. Am simtit ca îi sunt recunoscatoare. N-avusesem o 'placere intensa, nu fusesem însa nici scârbita, dimpotriva. Când am ramas singura mi-am spalat asternuturile patate de sânge. Era cald, urmau sa se usuce repede. M-am întins direct pe saltea, în întuneric. Imposibil sa adorm. Pe acest baiat îl alesesem pentru priceperea lui, avea reputatia unui seducator, a unui amant. Îl stiam îndragostit de o femeie casatorita, mai mare ca mine. Îmi era simpatic, simteam ca va putea s-o faca. Acceptase cu seriozitate sa-si joace rolul de initiator. Misiunea îi reusise întrucât eu eram acolo multumita, convinsa ca voi face iarasi dragoste cu el si a doua zi, daca as avea chef. To~si inima-mi batea, eram sufocata. Stiam câta importanta avea actul meu, stiam ca procedând astfel stârneam întregu-mi mic ocean interior, chiar dezlantuiam o furtuna. Aveam peste douazeci de ani. Nu numai ca ramasesem fecioara pâna în acel moment, însa nici nu

Cuvinte care elibereaza

53

flirtasem vreodata. (Cu exceptia, pe când ma apropiam de paisprezece ani, a unui sarut pe care-l primisem în plin soare, cu capul pe spate în nisip, taman cât sa simt pe buze o placuta saliva cu gust de Gauloise. O mica amintire ascunsa precum o floare uscata între paginile unei carti voluminoase.) Daca ma comportasem asa, era pentru a ma supune regulilor mamei. Respinsesem pâna si masturbarea. Si adeseori îmi petreceam orele de siesta si noptile infernale pe burta, pe pardoseala rece din camera mea, evitând placerea patului, evitând mirosurile de cimbrisor, de iasomie si de praf al Mediteran~i, evitând zgomotul iritant al greierilor, sunetele tandre ale fluierului arab, într-atât de încordata de sa-mi urlu dorinta, nevoia. Si iata ca dintr-o data hotarâsem cu totul de una sin-o gura sa trec peste principiile clasei mele, peste prejudecatile familiei, legile mamei, sa tulbur colosala religie si sa fac dragoste cu un baiat pe care nici macar nu-l iubeam, cu care nu trebuia sa caut.scuza pasiunii ori a ratiunii. Pur si simplu voi