Doctrine in arhitectura

Background la cursul de Doctrine, anul III. Nu e scris pe CD, n-a ajuns la studenţii din 2009-2010

Arhitectura până la 1900 şi cel fel de gând asupra ei a însoţit-o Frumuseţea arhitecturală a fost creată de antichitate, probabil fără să-şi imagineze cât de mult caracter de exemplaritate va căpăta ea peste secole.

Cine să fi fost teoreticienii ei? Poate Platon şi Aristotel. Altminteri, arhitectura era un meşteşug, ea nu se studia din cărţi.

La început a fost… Vitruvius, cu cele 10 cărţi de ahitectură şi cele trei categorii ale ei: Utilitas Firmitas Venustas din anul 13 î. Ch.

Pe vremea lui Vitruviu, arhitectura era considerată un meşteşug. Dar despre un meşteşug se spune că “meseria se fură“. Se pare însă că lui Vitruviu nu i s-a părut că arhitectura se poate “fura“, pentru că a simţit nevoia să-i transmită învăţăturile printrun text. Iar acesta i-a necesitat până la urmă un volum mare. Ele cuprindeau atât latura estetică, cât şi determinanţii anestetici ai arhitecturii. La baza acestui tratat a stat experienţa practică a lui Vitruviu, pe care apoi a problematizat-o. Teoria lui a stat la baza tuturor dezbaterilor despre arhitectură de la Renaştere încoace. Care este deci relaţia dintre teorie şi practică? Răspuns: ele se interrelaţionează, se fecundează reciproc, conducând la momentele fericite din istorie, numite “epoca de aur“. În Evul Mediu, arhitectura era considerată şi practicată tot ca meşteşug, supusă cel mult teoriei teologice. Pentru intelectuali, existau scrieri, ca de exemplu ale unor Sfântul Augustin sau Toma de Aquino. Arhitectura însă continua să fie un meşteşug.

De aceea în ţările occidentale fără trecut greco-latin, ea şi-a păstrat organicitatea. Tratatul lui Vitruviu nu se pierduse, el exista în biblioteci, dar era doar la îndemâna teologilor. Astfel, arhitectura a evoluat până în secolul al 15-lea independent de orice teorie – cel puţin despre frumos.

Caietul de schiţe al lui Villard de Honnecour, cam pe la 1230t. Să fi fost o teorie?

Secolul al XV-lea: Două fenomene paralele în cele două emisfere europene. Organicitatea nordică şi “designul“ urmaşilor greco-romani. O chestiune de temperament artistic? De moştenire culturală?

În paranteză fie spus însă: fuseseră stilurile medievale chiar atât de omogene pe tot cuprinsul Europei? Nu. Iată exemple din stilurile romanic şi gotic.

În Italia, arhitecţii continuau să viseze la frumuseţe, în termenii geometriei, mai ales după ce l-au regăsit pe Vitruviu.

Cetatea ideală în viziunea lui Alberti

Cetatea ideală, definită acum de ziduri stelate, în acord cu noile tehnici militare – a la Vauban. (Sébastien le Prestre – Vauban, mareşal al Franţei, 1633-1707)

Câştigătoare: Direcţia intelectuală. Cel puţin pentru cinci secole. (Spusese Platon: “o compoziţie este unitară atunci când orice element adăugat ori eliminat deranjează ansamblul“) Leon Battista Alberti fundamentează teoretic noua tendinţă a arhitecturii europene – De re aedificatoria (Florenţa, 1486) şi-i consolidează astfel victoria. Apoi dă şi exemple practice: Santa Maria Novella şi Sant Andreea din Mantova. Renaşterea a reevaluat şi valorificat tratatul lui Vitruviu, mediatizându-l, apoi rescriin-du-l în acord cu noile timpuri. Ceea ce revoluţionat Alberti a fost în primul rând concepţia de spre arhitectură. A scos-o din rândul meşteşugurilor (cu natură empirică) şi a inclus-o în rândul artelor. De-acum încolo, cel puţin arhitectura publică şi orice arhitectură cu aspiraţii de reprezentare, se înscria în rândul disciplinelor intelectuale. Asta înseamnă că ea nu trebuie practicată spontan, doar cu ajutorul bunului simţ, al exerciţiului practic şi al simplei perpetuări a tradiţiei, ci trebuie concepută raţional şi necesită cunoştinţe specifice, dar şi din multe cunoştinţe din alte discipline. Astfel, se vede că arhitectura Renaşterii, spre deosebire de cea medievală, nu s-a dezvoltat din practica curentă, ci din cărţi. Renaşterea a scos arhitectura de sub tutela cuvântului teologic şi a autonomizat-o. Atunci s-a dovedit că ea este mai mult o disciplină intelectuală, decât un meşteşug. Chiar celelalte arte, cum ar fi pictura şi sculptura, sunt realizate de autor. Arhitectura nu. De aceea teoria arhitecturii nici nu sa născut în minţile arhitecţilor, ci a unor intelectuali cu spectru cultural mai larg. Membrii nobilimii, oameni ai cărţii, s-au putut implica cu succes în conceperea arhitecturii. Magia exercitată de Vitruvius asupra Renaşterii se explică prin respectul Renaşterii pentru cuvântul scris şi vocaţiei arhitecturii pentru a se constitui în disciplină, relevată de Vitruvius. Această natură intelectuală se va manifesta, în mod firesc, mai mult în latura estetică a arhitecturii, decât în dimensiunea ei pragmatică. Şi atunci, deşi prin intelectualizarea arhitecturii Renaşterea a însemnat un uriaş salt în evoluţie, acelaşi lucru a condus în timp şi la artificializarea arhitecturii, la îndepărtarea ei de dimensiunea umană senzorială, pragmatică. Unele reacţii romantice şi începuturile Mişcării Moderne au vizat tocmai formalizarea arhitecturii clasiciste şi îndepărtarea ei de realitate – natură, climă, om,

funcţiune, logică statică, înţelegerea comună etc. Spiritul romantic a urmărit, în acest sens, întoarcerea la organicitate. Alte tratate de estetică, vizând arhitectura: Leonardo da Vinci, un interpret al lui Vitruvius, relativizează discret gustul pronunţat pentru grafică şi retorică, amintind de componentele uitate – omul, funcţiunea şi tehnica. Dar el nu era arhitect. Vincenzo Scamozzi: L'idea della architettura universale Giacomo da Vignola: Cinque ordini d'architettura Giorgio Vasari: Vieţile picturilor, sculptorilor şi arhitecţilor moderni Andrea Palladio: Quatro libri d'architettura Prima cea mai mediatizată casă din lume - o fructuoasă colaborare între Palladio şi Gutenberg. Rotonda a devenit repede o nouă paradigmă a frumuseţii universale. Totuşi, azi nu ne putem opri să ne punem întrebări în legătură cu funcţionalitatea şi confortul fizic pe care le oferă utilizatorului o astfel de capodoperă. O culme a formalismului renascentist. Dar se va putea şi mai rău. În Renaştere, proporţiile (structurale) definite de antici au devenit principii (nu le-aş spune încă legi) ale frumosului. Ei le considerau desprinse din legile naturii. Leau exprimat în compoziţii planimetrice, în compoziţii ale faţadelor şi în decoraţie. Apoi, marea arhitectură din Secolul Luminilor s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de logica structurală iniţială. Atât decoraţia parietală barocă (cu originea în Italia), cât şi compoziţia clasicistă (cu orginea în Franţa), au atins o culme a formalismului. Aceste grafisme excesive, această îndepărtare de logica firescului, această artificializare a formelor arhitecturii au determinat, încă de atunci, critici. Arhitectura a evoluat aspre decorativism şi artificialitate. A evoluat, adică, fie spre baroc, fie spre clasicism. Afirmarea cuvântului despre arhitectură s-a petrecut în forma criticii. În primul rând, a existat încă din sec. 17, un prim moment de disidenţă la dogmatizarea arhitecturii de către clasicism. El s-a numit Claude Perrault. Claude Perrault, 1613-1688, a fost contem-poran cu epoca de glorie culturală, civiliza-ţie paşnică, ştiinţă şi obsesia bunului gust a lui Louis XIV (16431715), dar şi cu fonda-rea Academiei des Beaux Arts (1671), sub directoratul lui Francois Blondel. I s-a cerut o traducere comentată a tratatului lui Vitruviu, pentru a fundamenta o doctrină arhitecturală solidă şi stabilă, capabilă să producă o creaţie emblematică pentru Franţa. Totodată, această arhitectură profund culturală trebuia înţeleasă de toată lumea. În loc să ofere însă repere sigure ale frumo-sului şi bunului gust, Perrault a interpretat subiectiv categoriile estetice, relativizând ceea ce trebuia să fie un regulament. În principiu, două au fost tezele lui Perrault: 1) nu pot exista legi absolute pentru propor-ţionarea elementelor şi 2) doar societatea decide ce trebuie considerat frumos.

Mai precis, el afirma că proporţia – cea mai preţuită categorie estetică - nu e o categorie obiectivă a frumuseţii, ci o chestiune de obişnuinţă. Proporţiile utilizate de greci erau frumoase, dar nu unicele acceptabile. Ceea ce sunt considerate proporţii corecte nu sunt descoperiri ştiinţifice, ci un consens social asupra unei logici arhitecturale. Însăşi frumuseţea este un concept relativ, care ţine de spiritul vremii şi de nivelul de educaţie al judecătorului. Pentru a afla legile profunde şi raţionale ale frumosului nu trebuie să te opreşti la proporţiile coloanei, ci să le cauţi şi în alte temeiuri pe care le furnizează Vitruviu. Deci, frumos este ceea ce majoritatea oamenilor educaţi consideră că e de bun gust, dar nu se poate dovedi că acest frumos derivă din natură, şi, de altfel, de nicăieri. Putem totuşi formula principii obiective ale frumosului, cum ar fi relaţia bună dintre destinaţia casei şi decoraţia ei, igiena, confortul, materiale frumoase şi execuţie exemplară. Restul este frumuseţe subiectivă, pe care o hotărăşte arhitectul, în calitatea lui de om de bun gust. Ea nu este nici stabilă, nici ideală, nici generalizabilă. Francois Blondel, comanditarul, a fost profund iritat de această interpretare, care era opusul expectaţiilor lui. Cu spiritul său normativ de militar de carieră şi matematician, el interpreta arhitectura ca o disciplină care trebuia să plece de la baze ştiinţifice. El considera antichitatea grecească drept un canon fără echivoc al frumuseţii absolute în arhitectură. În al său “Cours d‘architecture“ îl combate punct cu punct pe Perrault, făcând el ceea ce-i ceruse ilustrului coleg: pune la punct un sistem de măsurare derivat din ordinele greceşti, pentru că aceste, la rândul lor, derivau din legile naturii – credea el. Doar aşa, arhitectura se va putea dezvolta în ordine, pe baze solide. (Ideea o vom regăsi la începutul secolului 20, atât în interiorul, cât şi în afara Werkbundului, sub numele de Typisierung.) Charles Perrault, fratele literat, a numit această polemică “Querelle des anciens et des modernes“. În aceeaşi vreme, Claude Perrault câştigă, la concurenţă cu Lorenzo Bernini, concursul pentru faţada de est a Louvrului, unde îşi exprimă ideile “eretice“.

Coperta la traducerea comentată a lui Vitruviu Dix livres d'architecture de Vitruve (1673). Este un elogiu la adresa epocii de absorbţie şi realizări culturale a lui Louis Soleil. În fundal e colonada Louvrului, iar în stânga, peste o clădire imaginară se află statuia ecvestră a regelui.

El atacă trei categorii estetice. 1. Dacă în timpul grecilor simetria însemna proporţie care implică un modul şi o regulă de progresie ce reglează corespondenţa între părţi, Perrault i-a dat interpretarea valabilă şi azi, de echilibru al maselor de-o parte şi de alta a unui ax.

2. El invocă dreptul de a se delimita de tradiţia greco-latină şi introduce coloanele duble, motiv de inspiraţie medievală – epocă dispreţuită din punct de vedere artistic cel puţin. 3. Refuză să aplice corecţiile optice susţinute de Vitruviu, justificându-se prin studiile lui fiziologice. Acestea i-au arătat că nu vederea înşală, ci judecata vederii. (Claude Perrault era medic şi cercetător în anatomie fizică şi istorie naturală. De altfel, a şi murit din cauza unei infecţii provocate de o cămilă pe care a disecat-o în Jardin des Plantes.) Francois Blondel, 1618-1686, exponentul cultivat al direcţiei conservatoare. Blondel îşi începe cariera în arhitectura civilă şi teoria ei abia în 1669, la 51 de ani. Începe prin a proiecta Porte Saint Denis şi continuă cu publicarea teoriilor lui. După o activă perioadă de militar, matematician, genist, diplomat, inginer, profesor la Academia Franceză de Ştiinţe şi arhitect, a fost numit de Colbert director şi profesor la nou înfiinţata Academie de Arhitectură. Trebuia să instituie normele frumosului şi să afirme supremaţia Franţei în arhitectură. Şi-a dedicat eforturile în a demonstra că reperele obiective pentru o teorie a frumuseţii arhitecturale absolute se află în ordinele greceşti. Pornind de aici, stabileşte un nucleu numeric constant, de la care se pot dezvolta oricâte variabile ale arhitecturii. Admite drept criterii ale calităţii arhitecturale funcţiunea şi statica, dar din punct de vedere estetic propune în elaborarea arhitecturii principiul imitaţiei, urmat însă obligatoriu de rafinare. Maniera sa normativă de a interpreta arhitectura va avea urmaşi. Carlo Lodoli 1690-1761 O altă voce, printre primele critice. Încă înainte de 1730, Lodoli reproşează arhitecturii contemporane lui nesinceritatea şi artificialitatea. Iar vina pleacă de la antichitatea însăşi: chiar romanii au produs breşa dintre raţiunea structurală a clădirii şi decoraţia ei. Ei au inventat parietalul cu coloane şi pilaştri adosaţi. E un nonsens ca proporţiile decoraţiei să nu se suprapună cu structura construcţiei. Rezultatul este o arhitectură falsă, nesinceră. (vezi Pantheonul la interior) În 1730, acest călugăr condamna designul de origine renascentistă pentru artificialitatea lui, existentă de fapt încă din antichitatea romană. Astfel, el a fost probabil primul în istorie, care a enunţat ca principii estetice în arhitectură, logica structurală şi sinceritatea. Epoca iluministă care, prin Lodoli, a emis ideea schismei dintre structură şi decoraţie, răspândeşte tema, revizuită şi adăugită. Prin: Marc Antoine Laugier, 1711-1769. Epoca iluministă care, prin Lodoli, a emis ideea schismei dintre structură şi decoraţie, răspândeşte prin el tema, revizuită şi adăugită. El aduce în discuţie receptarea publică a arhitecturii şi o adaogă principiilor logicii structurale şi sincerităţii.

Coperta la "Essai sur l'Architecture“, Paris, 1753.

Chiar şi Partenonul a ajuns criticat pentru lipsa lui de adevăr: Sistemul constructiv pe schelet este specific colibei primordiale din lemn şi nu pietrei. În 1753, Marc Antoine Laugier, tot călugăr (iezuit), condamna şi el tot ce e nefiresc în logica constructivă - pilaştrii, frontoanele peste intrare, aflate la rândul lor sub cornişă, deci absurde din punct de vedere funcţional etc. Arhitectura trebuie să conţină relaţii de viaţă înţelese de toată lumea, cum este logica constructivă. De aceea ea nu trebuie contrazisă de decoraţie. Adevărul estetic şi sinceritatea se vor dovedi atunci când se va depăşi discuţia despre structura constructivă şi decoraţie, ca două capitole separate din istoria construcţiei. El aduce astfel în discuţie receptarea publică a arhitecturii şi o adaogă principiilor logicii structurale şi sincerităţii. Laugier a criticat artificialitatea discursului arhitectural, începând chiar cu vechii greci. Ei au reprodus în piatră, cea ce la coliba primordială, apoi la primele temple arhaice, era din lemn. Jean-Nicolas-Louis Durand, 1760-1834, a insistat în teoria sa, pe funcţionalitatea şi economia arhitecturii. A încercat o sistematizare şi standardizare a conceptelor arhitecturale, pentru a-l sprijini pe arhitect să îndeplinească principalul scop al arhitecturii: folosul societăţii. Pentru asta, credea el, e necesar un proiect economic şi raţional, cu soluţii tehnice clare şi apoi o execuţie logistică. A scris două cărţi:"Receuil et parallele des édifices en tout genre, anciens et modernes“, în care e prezentată o colecţie de edificii exemplare din istoria arhitecturii, toate la aceeaşi scară. În volumul întâi a celei de-a doua carte - "Precis des lecons d'architecture données à l'ecole polythechnique“ - el expune metoda completă de a întocmi un proiect, pornind de la ansamblu la detaliu, apoi metoda de a-l analiza, pornind de la detaliu, pentru a-i cuprinde în final complexitatea. Johann Bernhard Fischer von Erlach, 1656-1723, face parte din prima generaţie de arhitecţi care a surpat suveranitatea triadei vitruviene, în favoarea naturii istorice a clădirii. Atenţia lumii a rămas centrată pe calităţile formale ale arhitecturii. "Entwurf einer historischen Architektur" a fost opera sa, însoţită de proiecte care reproduceau cele şapte minuni ale lumii, templul lui Solomon ş.a. Am ajuns la jumătatea secolului 18. La sfârşitul secolului avea să aibă loc Revoluţia franceză. Ideile care au dus la ea şi care au însoţit-o au influenţat şi idei în arhitectură. Erau ideile marilor enciclopedişti francezi şi altor umanişti iluminişti. Urmarea: energiile se acumulează şi bastionul clasicismului se destabilizează. Începe era căutărilor. Se caută criterii noi ale arhitecturii şi noi forme pentru ele. În cultură, spiritul întregii epoci se numeşte romantism.