Doctrina socului

Doctrina socului

Afirmaţia că totul a fost spus şi că nu ar exista decât (prea) puţine idei majore în teoria cunoaşterii, restul neconstituind decât o serie de variaţiuni pe teme clasice, a devenit practic un cvasitruism. Teoria Declinului Occidentului, elaborată de Oswald Spengler, reprezintă poate cel mai la îndemână exemplu prin care se încearcă formalizarea empirică a premisei că omul, societăţile, civilizaţiile şi chiar întregul Univers, în infinita sa complexitate, ar constitui secvenţele aceluiaşi "refren", repetat ad infinitum. Inspirat de cele mai noi reţete hollywoodiene de "pâine şi circ" - în care "pâinea" a venit pecartela reţetelor economice de parvenire socială, variind de la îndoctrinarea cu morcovul "infiltraţiilor cu bunăstare" (aşanumitul trickle-down economics), până la disciplinarea celor refractari cu nuiaua electricăa terapiilor de şoc ale Şcolii friedmanite de la Chicago, în vreme ce "circul" a fost oferit de schemele piramidale Ponzi şi de cacofonia mediatică a proslăvirii noilor patroni ai României, NATO şi UE voi reveni din orbitele abstracte la realităţile economice care ne-au făcut să ne pierdem încrederea în capitalismul crizelor ciclice. Aceste crize punctează, la intervale regulate, doctrina falimentului garantat al unui sistem economic care promite mereu să pună capăt revenirilor periodice la realitatea

falimentului:

promisiuni

urmate

invariabil

de

necesitatea

resuscitării sale din banii contribuabilului pe seama căruia s-a îmbogăţit şi pe care i-a irosit în speculaţii de cazinou. Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor, apărută recent la editura Vellant, este una dintre cărţile esenţiale ale prezentului care atestă o altă faţă a lucrurilor decât cea prezentată de corul mediatic autohton. Ea este, din acest punct de vedere, mai mult decât un simplu

necrolog al capitalismului, reprezentând un manual de gherilă urbană care înarmează cititorul cu informaţia ce îi va permite să reziste tentativelor complexului militar-industrial al corporatismului de ştergere a culturii anterioare şi de creare a unei tabula rasa în care să cultive dogma fundamentalismului găunos al capitalismului pieţei "libere". Fără să pretindă că investigaţiile ei ar fi un model de neutralitate axiologică şi metodologie ştiinţifică - mai puţin cunoscute unui public român rămas credincios "realităţilor" societăţii americane, aşa cum erau ele prezentate în Dallas - jurnalista canadiană Naomi Klein adoptă pentru titlul cărţii o adaptare a doctrinei militare americane a "Şocului şi Evlaviei" atunci când îşi formalizează propria doctrină a şocurilor economice brutale, administrate contribuabililor (la bunăstarea societăţii) de înalţii profeţi ai capitalismului dezastrelor. Adevărurile

pe care îşi

bazează critica societăţii capitaliste

multilateral falimentare sunt rezultatele unei munci de investigaţie care poate fi comparată prin rezultatele sale cu munca jurnaliştilor de la Washington Post, Bob Woodward şi Carl Bernstein. Ea semnalează aici un adevărat Watergate al capitalismului de cazinou, instiuit prin reţetele de parvenire socială ale economismul friedmanit al Şcolii de la Chicago. Gravitatea acuzaţiilor sale nu permite irosirea timpului cu descifrarea artificiilor limbajului de lemn, fie acesta chiar şi unul academic. Ea spune lucrurilor pe nume, identificând "cruciaţi" precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială - instituţii cărora România le plăteşte întreit datoriile (peste 50 de miliarde de euro, în prezent!) pe care reuşise să le achite cu mari sacrificii, în urmă cu douăzeci de ani... Doctrina şocului prezintă

o

perspectivă

diferită

de

doctrina

capitalismului pieţelor "libere", cu care publicul a fost bombardat în ultimele două decenii. În acest sens, este esenţială menţionarea celuilalt pilon de

investigaţie prin care este demascată evlavia ideologică faţă de economismul omniscient al Şcolii de la Chicago, care a stat la baza reţetei originale de şocare a umanităţii şi de regresare a sa la o stare de obedienţă fetală, dependentă de drogul satisfacerii unor false nevoi de consum şi gratificaţii

instantanee.

Naomi

Klein

atrage atenţia asupra

naturii

transgresiunilor acestui proiect de inginerie socială urmărind instituirea unei ordini mondiale care să pună capăt istoriei şi speranţelor instituirii unei societăţi mai echitabile. De pe aeroportul Kogălniceanu la Guantánamo - pământ "închiriat" pe termen nelimitat de la vecinii cubanezi, ostracizaţi de acest "cowboy global" care are nevoie de un spaţiu în afara graniţelor SUA unde să comită, cu impunitatea celui care ştie că nu poate fi pedepsit, transgresiuni ale legilor internaţionale - de la Bagdad în Afghanistan şi până în Teritoriile Ocupate de Israel (cealaltă ţară din lume care poate comite în acest ţarc virtual crime de război, ucigând copii şi civili, folosind bombe cu fosfor împotriva celor care fug din calea urgiei disproporţionate, dărâmând spitale şi moschee şi ignorând cu aceeaşi impunitate puţinele rezoluţii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite care au reuşit să treacă de veto-ul american, din 1948 încoace!), globalizarea corporatistă vizează înglobarea umanităţii (cu forţa) într-o masă amorfă de consumatori pe credit, cărora le sunt inoculate ideologii consumiste, cu sprijinul nemijlocit al concertului (propagandistic) conglomeratelor mass-media. În plus, atunci când nevoile "Războiului împotriva terorii (morilor de vânt!)" o cer, sunt modificate graniţele statale, ocupate şi "pacificate" teritorii râvnite pentru bogăţiile lor strategice, distorsionate şi denigrate religiile neconforme "eticii protestantismului", eliminaţi "deţinătorii de arme nucleare" precum Sadam Hussein sau Slobodan Milosevic, în vreme ce altor suspecţi - răpiţi şi spălaţi pe creier, aşa cum sfătuieşte manualul

Kubark, în locuri care nu există pe hartă - le sunt negate drepturile conferite de statutul internaţional al prizonierului de război, fiind reduşi la statutul de infractor comun al "combatantului inamic", bieţi cobai umani cărora le-a fost răpită orice speranţă şi pe trupurile şi mintea cărora se poate experimenta în voie... Dincolo de adjuncţii locali ai securiştilor NATO, care vor nota atitudinea "nepatriotică" şi "ostilă" integrării României în singurul bloc militar al planetei - evidenţiată în aceste rânduri prin interminabila trecere în revistă a transgresiunilor "capitalismului dezastrelor" semnalate în această carte de referinţă - ar mai trebui poate menţionat un detaliu marginal al culturii europene, ilustrat prin elitismul desuet al unor intelectuali nostalgici după aura de romantism pe care le-o conferea odată statutul de dizidenţi ai regimului ceauşist al "socialismului multilateral dezvoltat" - şi nu "comunist", aşa cum a fost imprimat tendenţios în limbajul curent de aceşti dezinformatori de opinie - care vor fremăta probabil cu indignare la auzul unor astfel de acuzaţii, pe deplin justificate. Polarizarea şi mai profundă a societăţii româneşti, atestată de coeficientul GINI mai degrabă decât de numărul de jeepuri şi telefoane mobile cu care a fost compensată devalizarea activelor ţării de întreprinzători care au ştiut să profite de acest discurs revizionist, nu este însă scopul urmărit aici, chiar dacă această lucrare seminală de investigaţie jurnalistică constituie un prilej ideal pentru schimbarea paradigmei şi în acest colţ mioritic de Europă. Desigur, va mai dura până când monopolul dezinformatorilor de opinie la care făceam aluzie anterior - centrat în jurul unor baroni ai presei, care asigură "libertatea" presei în România prinbalcanizarea (pentru aducerea la zi a Dex-ului patriot, termenul înseamnă în limbile din care provine divizarea unor teritorii, interese etc.) şi marginalizarea opiniilor critice - va putea fi oprit, iar filtrele dreptului la replică dat reţetelor

neoliberale friedmanite ale Şcolii de la Chicago - din care se constituie "Consensul de la Washington" sau "Noul Secol American" - vor putea fi dezactivate şi decartate în lada de gunoi a istoriei, acolo unde le este de fapt locul. Apariţia Doctrinei şocului în România constituie din acest motiv o critică insolită făcută erzatzului discursiv prin care a fost instaurată plutocraţia

câştigătorilor

tranziţiei

de

la

economia

centralizată

a

socialismului ceauşist către haosul privatizărilor abuzive şi al schemelor Ponzi care au structurat interacţiunile acestor entităţi corporatiste birocratice închise, unde până şi falimentul capitalului de încredere în societatea consumistă a sosit cu ceva întârziere. Pentru contextualizarea diacronică a proiectului neoliberal de inginerie socială şi înţelegerea cauzelor crizei fără precedent a capitalismului pieţei "libere" - acuzat, în această carte de referinţă, de incontestabile crime împotriva umanităţii - va fi nevoie să revizităm câteva dintre episoadele luptei pentru supremaţie militară şi economică în care Occidentul îşi angajează "fratele vitreg", adversarul său ideologic. Chiar în primul episod sunt analizate interferenţele militare în spaţiul academic al cercetării civile, aşa cum se întâmplă în cazul doctorului Ewen Cameron, fostul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie şi al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie. Această veritabilă reîncarnare a doctorului Mengele, a cărui fervoare ideologică este sponsorizată de securiştii Agenţiei CIA în scopul descoperirii (în cadrul unui departament al Universităţii McGill!) a unor tehnici de controlare a minţii, cum au fost cele ale programului MKULTRA - ce aveau să fie formalizate, în 1963, în manualul KUBARK de interogare a suspecţilor. Aceleaşi metode de torturare a adversarilor ideologici - variind de la aplicarea electroşocurilor în zona genitală, la simularea înecării (aşa-numitul water boarding) şi de la izolarea senzorială (fonică şi vizuală) până la dezorientarea acestora prin

privarea de somn pe durata unor interogatorii interminabile, comise de torţionari care lucrează în schimburi - sunt folosite şi astăzi de unităţi specializate ale armatei americane (şi nu numai) în scopul extragerii de contrainformaţii. Urmează apoi o serie neîntreruptă de acţiuni secrete de instruire (desfăşurate pe teritoriul american), subvenţionare şi sprijinire directă a unor puciuri militare şi mişcări contrarevoluţionare vizând schimbarea regimurilor ostile intereselor corporaţiilor americane, începând din Chile, Brazilia, Argentina (unde compania Ford ajunge să participe direct la represiunea în care au fost făcuţi "dispăruţi" aproximativ 30.000 de oameni, transformându-şi chiar una dintre halele de producţie într-un centru de detenţie şi tortură), continuând cu restul ţărilor aparţinând Conului de sud şi ajungând apoi până în Indonezia, Africa de Sud sau Europa de Est. În fine, prin formalizarea Doctrinei şocului, Naomi Klein denunţă Parteneriatul Public-Privat... al Parvenirii (PPP+P), care şterge delimitările ce ar trebui să îl separe pe înaltul funcţionar public de afaceristul veros (aşa cum se întâmplă în cazul unor înalţi demnitari de la Donald Rumsfeld sau Dick Cheney, la întreaga clasă politică românească - foşti nomenclaturişti ajunşi peste noapte dizidenţi "anti-comunişti") invitând la reconstituirea societăţii civile în care să fie denunţati aceşti croitori abili ai hainelor

corporatismului

-

o

"nouă

burghezie"

ce

administrează contribuabililor şocuri economice brutale (menite să le inducă obedienţa faţă de structurile birocratice ale "capitalismului egoist") urmărind, prin intermediul unei raţionalităţi limitate şi unei legalităţi formale autoritare, să instituie şi să consolideze totalizator o nouă ordine mondială. Este posibil ca spectrul falimentului să precipite evenimentele devansând etapele procesului de conştientizare a falsităţii propagandei neoliberale şi urgentând schimbările revoluţionare (în accepţiunea largă şi

cât se poate de concretă a termenului!). Deja, o serie de mari bănci americane au fost naţionalizate, fiind totodată acerb criticată decizia acordării unor sume publice exorbitante pentru salvarea altora de la faliment, aşa cum s-a întâmplat în cazul AIG. În ciuda celor afirmate anterior privitor la scopul acestui eseu este totuşi necesar să fie deschisă aici o paranteză pentru evidenţierea celor direct responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat, aşa cum este cazul lui Joe Cassano, şeful produselor financiare oferite de acest colos financiar falimentar. Salvarea concernului AIG, cu o sumă publică "care ar fi asigurat sistemul american de pensii pentru un secol" (potrivit afirmaţiilor laureatului premiului Nobel, Joseph Stiglitz) nu este una dintre grijile domnului Cassano, care se va bucura liniştit de cele 280 de milioane de dolari câştigaţi cu "sudoarea frunţii" sale super-abile. Încet-încet, reuşim să-i identificăm pe magnaţii vinovaţi de precipitarea crizei sistemice a capitalismului pieţei "libere"... de avizul societăţii civile. Alan Greenspan, preşedintele atotputernicului Federal Reserve (1987-2006) - cel care numea instrumentele financiare derivate "extrem de folositoare" (considerând reglementarea lor o "greşeală") şi autorul implicit al "bulei" de creştere economică iraţională prin reducerea ratei dobânzilor unul dintre puţinii care se consideră astăzi "parţial responsabil" pentru neimpunerea unor controale mai drastice asupra pieţei; Phil Gramm, patriarhul dereglementării, preşedintele comisiei senatoriale în domeniul bancar (1995-2000) - "ideologul de serviciu" care a militat activ pentru abrogarea decretului Glass-Steagall, deschizând astfel drumul apariţiei mega-băncilor, aceste veritabile "molii" producătoare de "găuri negre" în ţesătura Universului; Robert Rubin, ministru de finanţe (1995-1999) - cel care a luptat cot la cot cu Phil Gramm, pentru abrogarea decretului GlassSteagall în scopul creării Citigroup, de unde avea să primească 115

milioane de dolari pentru eforturile sale; Sandy Weil, CEO al Citigroup (1998-2003) - gigantul bancar ale cărui dimensiuni colosale ar fi trebuit să îi garanteze intangibilitatea - autorul "bulei" ipotecilor de "mâna a doua" (subprime mortgages), un adevărat "gentleman" care a sărbătorit cei 45 de miliarde de dolari primiţi din banii contribuabililor printr-o vacanţă de vis în Mexic; Henry Paulson – CEO la Goldman Sachs (1999-2006) şi ministru de finanţe (2006-2009) - cel care a militat pentru suspendarea limitelor îndatorării băncilor şi care ulterior a aranjat salvarea Goldman Sachs de la faliment şi mulţi alţii de teapa lui Dick Fuld, CEO al Lehman Brothers (1993-2008) - încă un "gentleman" care a încercat să îi "vândă" soţiei sale "căsuţa" pe care o deţineau Florida, în valoare de 13 milioane de dolari, pentru 100 (o sută!) de dolari - sau Christopher Cox, preşedintele SEC (2005-2009), regulatorul agenţiilor de rating şi autorul programului de "auto-reglementare voluntară a pieţelor" (în 2004), Angelo Mozilo, şeful Countrywide Financial (1969-2008), cel mai mare furnizor de ipoteci "subprime", John Thain, fost şef la Merrill Lynch (2007-2009) - cel care propunea un bonus personal de 10 milioane de dolari exact în momentul imploziei companiei pe care o gestiona precum şi efectuarea unor lucrări de redecorare ale biroului personal, în valoare de 1,2 milioane de dolari sau Ken Lewis, actualul CEO de la Bank of America, cel care-a achiziţionat Merrill Lynch fără să observe că avea pierderi de 15 miliarde de dolari, pe care le-a acoperit împrumutând alte 20 de miliarde din banii publici... sunt numele care închid prematur această paranteză. Pot oare astfel de indivizi abjecţi să fie traşi la răspundere sau oare se află ei într-o stratosferă din care nu pot fi atinşi de rigorile legii? Am enumerat doar câteva dintre eminenţele cenuşii ale capitalismului pieţei "libere", importat angro de parveniţii oportunişti ai clasei politice româneşti, pe care patronii trusturilor presei "libere" din România îi protejează de

atenţia "masei de manevră" pentru a preveni implicit evaluarea legală a afacerilor acestor trişori locali, câştigători ai tranziţiei ceauşiste către noua nomenclatură "de dreapta" a patricienilor, tăricenilor, "bomboneilor" şi băseştilor mioritici, cei care se dau în tractoare 4X4 pe câmpiile proaspăt asfaltate ale "Buricureştiului" (sic!) mahalalei europene... Desigur, situaţia financiară deosebit de precară pe care o traversăm în prezent nu trebuie să ne determine să ignorăm, aşa cum a făcut-o Naomi Klein, schimbările epistemice majore care au făcut posibile avansurile în domeniul cunoaşterii, în general, şi în teoria politică, în particular. Atitudinea triumfalistă adoptată de la sfârşitului Războiului Rece, ilustrată

prin

zvonurile

"Sfârşitului

istoriei",

este

tocmai

reculul şocurilor care au repus, în cele din urmă, istoria în mişcare, într-o dialectică asemănătoare felului în care mecanica cuantică a dat naştere fizicii solidelor - cea care, împreună cu electronica, au făcut posibilă crearea super-computerelor de astăzi şi care au revoluţionat, la rândul lor, comunicaţiile, industria şi comerţul. Fără existenţa unor condiţii sociale favorabile, niciuna dintre aceste descoperiri nu s-ar fi putut petrece - ele fiind "epistemologic posibile şi totodată dezirabile social" [vezi Bunge, Mario Augusto, Treatise on Basic Philosophy, vol. 6, Epistemology & Methodology II: Understanding the World, p. 169, Springer, 1983]. Astfel, condiţiile pe care Karl Marx (1818-1883) le considera, acum un secol şi jumătate, necesare apariţiei "dictaturii proletariatului" sunt practic aceleaşi condiţii generale care au dus astăzi la instaurarea "dictaturii corporatismului", în mai toate ramurile principale ale economiei mondiale. "Locomotiva" globalizării, aşa cum preferă Zygmunt Bauman să numească acest tăvălug, are mai degrabă aspectul unei "motociclete cu ataş". Ea este condusă de companiile multinaţionale - motoarele"Societăţii deschise", de care vorbea apologetul capitalismului, Karl Popper - cele

care exploatează "resursele" umane, nevoite să consimtă la acest lucru pentru a supravieţui în defuncta societate civilă, înlocuită cu o societate a acţionarilor egoişti, obsedaţi doar de creşterea profitului şi reducerea cheltuielilor sociale aferente. În acest ataş se află "cămătăria ştiinţifică" a schemelor friedmanite - o versiune modernă a NEP-ului leninist, prin care instituţiile financiare internaţionale contribuie hotărâtor la globalizarea economică, politică şi militară a planetei, transformând-o într-o "comună globală" de s(t)ate forţate să adopte necritic reţetele revizionismului agresiv al capitalismului de-reglementat. Din toate reţetele de parvenire - asezonate cu profituri groteşti, adăpostite în refugii tarifare în care Argus-ul fiscului este orbit, aruncându-ise în ochi praful insulelor exotice unde-şi au reşedinţa aceste "spălătorii de bani" - reiese o clonă monstruoasă, formată din mobilitatea extremă a capitalului şi autarhia pieţelor de capital - din sediile centrale ale cărora sunt dictate statelor naţionale politicile economice pe care acestea sunt nevoite să le adopte, potrivit toanelor unor agenţi de bursă temperamentali, ce pedepsesc cu asprime orice abatere de la ortodoxia Şcolii de la Chicago, atunci când pariază împotriva monedei naţionale a statului găsit "vinovat" de comunism, urmărind să-i adâncească criza economică şi nevoia contractării unor noi împrumuturi, la care sunt ataşate din ce în ce mai multe condiţii înrobitoare. Falimentul sistemului capitalist al crizelor ciclice, care urmează la două decenii după falimentarea adversarului ideologic, pare să confirme tezele spengleriene ale sfărşitului civilizaţiei occidentale urgentând nevoia schimbării de paradigmă şi găsirea unei rezoluţii care să permită ieşirea din acest impas fundamental. Citiţi şi răspândiţi realităţile fundamentale, dezvăluite în Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor; altfel veţi continua să repetaţi

la nesfârşit greşelile şi să deveniţi părtaşii morali ai unui sistem eminamente falimentar. A sosit momentul schimbării de paradigmă, iar criza economică actuală pe care o traversează sistemul capitalist este cea mai bună oportunitate pentru înlocuirea elitelor tehnocrate de la putere şi pentru a vă asigura vouă ÅŸi copiilor voştri un viitor mai bun şi mai decent. "A Treia Cale" - un meniu à -la-carte, alcătuit din ceea ce a fost mai bun în cele două sisteme - este calea către o democraţie consociaţională, de tipul dialogicii utilizate în sistemul Linux de operare, care să permită contribuţii metodologice eterogene pentru transformarea fenomenului globalizării egoiste într-un proces regional, european şi, în ultimă instanţă, global de instituire a unei economii sociale a cooperării tuturor reţelelor umane, care să permită dezvoltarea creatoare a individualităţii umane, a proporţionalităţii şi creării unui tip de autonomie sectorială pentru a face posibilă renaşterea politicilor consensualismului într-o comunitate de statenaţiune, în care societatea civilă să fie reinstaurată ca principal actor social.