Dobrica - Normalitate, Conformitate Si Devianta Sociala

9. Normalitate, conformitate ºi devianþã socialã Petronel Dobricã

Introducere Emile Durkheim: individul în societatea modernã R.K. Merton: anomia ºi visul american al reuºitei E. Sutherland: individ, asocieri diferenþiale, organizare socialã diferenþialã H. Becker: Construcþia socialã a devianþei – Outsiders ºi antreprenori morali Erving Goffman: individul instituþionalizat ºi mitul victoriei culturale a instituþiilor totale

Introducere Devianþa este una dintre temele fundamentale ale sociologiei. De la sfâºitul secolului al XIX-lea, cînd efectele industrializãrii ºi urbanizãrii societãþilor europene erau privite ca semne ale unei veritabile patologii sociale ºi pânã în zilele noastre, marcate de anxietatea generatã de criminalitate ºi de supra-expunerea mediaticã a acesteia, sociologia a furnizat o multitudine de teorii explicative privind devianþa ºi deviantul. Diversitatea rezultatelor reflecþiei sociologice asupra acestei teme provine din faptul cã explicarea comportamentului deviant presupune raportarea la un mod mai general de a înþelege individul ºi societatea; mai exact, este condiþionatã de raportarea la modurile în care sociologii îºi re-construiesc permanent obiectul de studiu, teoriile ºi metodologiile asociate. Diversitatea modelelor de analizã privind devianþa nu exclude existenþa punctelor comune; elementul central al diferitelor perspective sociologice asupra devianþei este natura socialã a comportamentului deviant: ca ºi comportamentul conformist, comportamentul deviant este un comportament social, care apare în cursul participãrii indivizilor la viaþa socialã. Definiþia normalitãþii nu se construieºte de la sine; ca orice definiþie, are nevoie de un anumit referenþial. Referenþialul normalitãþii este alcãtuit din elemente la

338

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

prima vedere contrastante: conformitatea ºi devianþa. Comportamentul normal apare ca rezultat al contrapunerii comportamentului deviant celui conformist. Pentru a avea loc aceastã contrapunere e necesarã existenþa unui teritoriu comun celor douã tipuri de comportament: acesta este teritoriul normelor sociale. Raportarea la normã calificã individul ºi comportamentele sale: conformistul este un om normal, pentru cã respectã normele sociale, pe cînd deviantul este anormal, pentru cã le încalcã. O asemenea perspectivã presupune fetiºizarea – cel puþin într-o anumitã mãsur㠖 conceptului de normã socialã; ea constituie fundamentul modului normativist de înþelegere a vieþii sociale. Perspectiva normativistã are un aer dogmatic, dat de postulatul pe care se sprijinã: simplul fapt al existenþei normelor implicã respectarea lor. Acest mod de a privi societatea exclude în bunã mãsurã indivizii, pentru cã ignorã diversitatea acestora ºi a grupurilor sociale, poziþiile din care este compusã structura socialã, reprezentãrile asupra societãþii asociate acestor poziþii, caracteristicile sub-lumilor sociale etc. Viaþa cotidianã a oamenilor nu are mare lucru în comun cu postulatul normativist ºi judecãþile derivate din el: indivizii îºi urmãresc interesele, se întâlnesc cu ceilalþi, muncesc, se distreazã, viseazã, iubesc sau se detestã, în spaþii sociale concrete, în care normele sunt definite ºi redefinite permanent, în funcþie de situaþiile în care sunt implicaþi indivizii. Aceºtia sunt conformiºti pentru anumiþi indivizi ºi grupuri, dupã cum pot fi devianþi în ochii altora, adepþi ai respectãrii normelor în spaþiul public ºi practicanþi constanþi sau ocazionali ai devianþei secrete în spaþiul privat. Într-o formulã iconoclastã, poate fi fixatã normalitatea, ca spaþiu al coexistenþei conformitãþii ºi îndepãrtãrii de la norme, drept obiect al sociologiei devianþei?

Teorii clasice asupra devianþei Prezentarea reflecþiei sociologice asupra unui domeniu sau altul al vieþii sociale presupune o anumitã selecþie, realizatã pe baza unor criterii. Criteriile pe care le-am avut în vedere în selecþia teoriilor prezentate în aceastã secþiune sunt relevanþa în construcþia ºi re-construcþia sociologiei, în particular a sociologiei devianþei, capacitatea de a genera alte modele ºi teorii explicative precum ºi actualitatea lor, datã de relevanþa pentru înþelegerea ºi explicarea devianþei în societãþile contemporane. Diferenþele dintre aceste teorii trebuie privite în sensul complementaritãþii paradigmelor explicative: nu existã un mod unic de a privi devianþa ci moduri de a o defini ºi explica.

Emile Durkheim: individul în societatea modernã Perspectiva lui Durkheim asupra crimei constituie una dintre concepþiile teoretice clasice care au influenþat în mod decisiv arhitectonica discursului sociologic despre devianþã. Ce este crima? Cum definim devianþa? Existã acte substanþial deviante sau spaþiul îndepãrtãrii de la norme este marcat de relativitate? Crima este în mod obligatoriu ºi exclusiv dãunãtoare societãþii sau trebuie înþeleasã ca parte constitutivã

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

339

al unei anumite «normalitãþi», element necesar ºi util pentru funcþionarea mecanismului social? Putem concepe criminalul ca agent reglator al vieþii sociale? Care sunt adevãratele funcþii ale pedepsei? Poate exista o societate „perfectã”, în care sã nu existe devianþã? Sunt câteva dintre temele analizate de cãtre Emile Durkheim în De la division du travail social (1893), Les regles de la methode sociologique (1895) ºi Le suicide (1897). Analiza acestor probleme constituie unul dintre elementele importante în efortul lui Durkheim de a fundamenta sociologia ca ºtiinþã: rãspunsurile durkheimiene contrasteazã extrem de puternic cu imaginile oferite de simþul comun, în care crima este definitã prin proprietãþile intrinseci ale actului iar criminalul este privit ca fiinþã periculoasã pentru funcþionarea societãþii.

Normal ºi patologic. Dublul statut al devianþei ºi deviantului Obiectul oricãrei ºtiinþe a vieþii, fie individualã, fie socialã, este, spune Durkheim, de a defini ºi explica starea normalã, în opoziþie cu contrariul sãu. Distincþia dintre normal ºi patologic este necesarã nu numai pentru înþelegerea crimei; semnificaþiile acestei probleme condiþioneazã statutul social ºi ºtiinþific al sociologiei. O astfel de interpretare este clar susþinutã de R. Aron arunci cand analizeazã concepþia sociologicã a lui Durkheim: „Distincþia dintre normal ºi patologic, dezvoltatã în capitolul III al Regulilor metodei sociologice, joacã un rol important în gândirea lui Durkheim. Dupã pãrerea mea, aceastã distincþie va rãmâne pânã la sfârºitul carierei unul dintre fundamentele gândirii sale, deºi o utilizeazã mai puþin frecvent în perioada sa ultimã, cea a Formelor elementare ale vieþii religioase. Importanþa acestei distincþii þine de intenþiile reformatoare ale lui Durkheim. Dorinþa sa de a fi un savant pur nu-l împiedica sã afirme cã sociologia n-ar merita o orã de efort dacã rezultatele n-ar permite ameliorarea societãþii. Avea speranþa sã fondeze sfaturi de acþiune (conseils d’action) pe baza studiului obiectiv ºi ºtiinþific al fenomenelor sociale. Distincþia dintre normal ºi patologic este în mod clar un intermediar între observarea faptelor ºi asemenea sfaturi. Dacã un fenomen este normal nu avem de ce sã-l eliminãm, chiar dacã ne ºocheazã moral; dimpotrivã, dacã este patologic, dispunem de un argument ºtiinþific pentru a justifica proiecte de reformã”1. Criteriul pe baza cãruia stabilim caracterul normal sau patologic al unui fapt social este generalitatea sa; frecvenþa unui fapt, indicator al normalitãþii sale, trebuie analizatã în cadrul unui tip social dat, într-o anumitã fazã a evoluþiei sale. Cu alte cuvinte, un fapt poate fi normal într-o societate ºi anormal în altã societate; în aceeaºi societate, acelaºi fapt poate fi considerat normal la momentul t1 ºi anormal, patologic, la momentul t2. Generalitatea ca ºi raritatea unui fapt sau altul sunt date de condiþiile de existenþã ale vieþii colective2. Dupã Durkheim, crima este un fenomen normal; ea este întâlnitã în toate societãþile cunoscute ºi în toate timpurile. Universalitatea ºi normalitatea crimei sunt rezultatul variaþiilor individuale ºi colective: o societate în care conºtiinþele indivizilor 1. Aron, R., 1967, Les étapes de la pensée sociologique, Paris: Gallimard, p. 369. 2. Durkheim, E., [ 1895] 2004, Regulile metodei sociologice, Bucureºti: Editura Antet.

340

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

ar fi absolut identice este imposibil de conceput. Dupã cum e inevitabil ca oamenii sã se abatã, mai mult sau mai puþin, de la tipul colectiv, tot astfel este inevitabil ca unele dintre aceste abateri sã fie considerate crime: „Închipuiþi-vã o societate de sfinþi, un schit exemplar ºi perfect. Crimele propriu-zise vor fi necunoscute în ea; dar greºelile care par de nimic omului de rând vor provoca în ea acelaºi scandal pe care-l genereazã delictul ordinar în conºtiinþele de rând. Dacã, deci, aceastã societate se gãseºte înarmatã cu puterea de a judeca ºi de a pedepsi, ea va socoti aceste acte drept criminale ºi le va trata ca atare” 3. Crima nu este doar normalã, ea este necesarã ºi utilã. Deplina uniformitate a conºtiinþelor ar proteja societatea de crimã; în acelaºi timp, societatea nu s-ar putea schimba, ar rãmâne încremenitã în faza respectivã. Criminalul ºi inovatorul sunt, dintr-un anumit punct de vedere, asemãnãtori: ºi unul, ºi altul, pun sub semnul întrebãrii modurile comune de a face, de a simþi, de a gândi. Uneori între cele douã personaje existã identitate: unele moduri noi de a gândi, simþi, acþiona, sunt considerate deviante, înainte de a deveni generale. Am putea spune cã actorii schimbãrii sociale sunt, deopotrivã, geniul ºi criminalul: „Pentru ca ea sã poatã evolua, (conºtiinþa moralã a societãþii, n.n.) trebuie ca originalitatea individului sã poatã încolþi; iar pentru ca aceea a idealistului care viseazã sã întreacã veacul sãu sã se poatã manifesta, e nevoie ca aceea a criminalului, care este mai prejos de timpul sãu, sã fie cu putinþã. Una nu merge fãrã alta…De câte ori, într-adevãr, ea (crima, n.n.) nu este decât o anticipare a moralei viitorului, o îndrumare cãtre ce va fi! Dupã dreptul atenian, Socrate era un criminal ºi condamnarea lui n-avea nimic nedrept. Cu toate acestea, crima sa, anume independenþa sa de gândire, era utilã nu numai omenirii, ci ºi patriei sale” 4.

Conºtiinþa colectivã ºi cuplul crimã-pedeapsã În centrul perspectivei durkheimiene se aflã ideea de „conºtiinþã colectivã”, definitã ca ansamblul credinþelor ºi sentimentelor comune majoritãþii membrilor unei societãþi. Forþa ºi întinderea conºtiinþei colective variazã în funcþie de tipul de solidaritate dominant. Existã douã tipuri de solidaritate: solidaritatea mecanicã, specificã societãþilor cu grad redus de diferenþiere internã, în care indivizii sunt asemãnãtori, ºi solidaritatea organicã,specificã societãþilor cu grad ridicat de diferenþiere internã, în care indivizii sunt diferiþi. Aceste douã tipuri de solidaritate ºi societãþile pe care le configureazã trebuie înþelese ca tipuri ideale: astfel, în societãþile moderne, solidaritatea organicã, deºi dominantã, coexistã cu solidaritatea mecanicã, ce are însã o sferã de acþiune redusã. În societãþile fundamentate pe solidaritatea mecanicã, conºtiinþa colectivã acoperã cea mai mare parte a conºtiinþelor individuale; sentimentele împãrtãºite în comun de cãtre membrii colectivitãþii au o forþã extremã, care se manifestã în atitudinea faþã de crimã ºi criminal. În schimb, în societãþile al cãror principiu constitutiv este solidaritatea organicã, sfera de existenþã acoperitã de conºtiinþa colectivã este mai redusã; reacþiile colective faþã de încãlcarea regulilor 3. Ibidem, pp. 90-91. 4. Ibidem, p. 92.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

341

sunt mai slabe, marja interpretãrilor individuale a imperativelor colective este mai largã5. Legãturilor de solidaritate mecanicã le corespunde dreptul represiv, în vreme ce dreptul restitutiv corespunde legãturilor de solidaritate organicã. Fiecare tip de drept dispune de un anumit tip de sancþiune: dreptului represiv îi sunt caracteristice sancþiunile represive, dreptului restitutiv sancþiunile restitutive. Indiferent de tipul de societate, crima reprezintã o rupturã a texturii solidaritãþii sociale, a credinþelor ºi sentimentelor comune majoritãþii membrilor unei societãþi. Mai exact a acelor sentimente care au ca proprietãþi distinctive o anumitã intensitate medie ºi un anumit grad de precizie. Legãtura dintre cele douã elemente, crima ºi sentimentele pe care le afecteazã, este esenþialã; variabilitatea acestor sentimente determinã variabilitatea actelor considerate drept criminale ºi, în consecinþã, imprimã crimei marca unei anumite relativitãþi. Prin urmare, crima nu poate fi definitã prin caracteristicile intrinseci ale actului; cãutând un element constant, prezent în toate tipurile de crimã cunoscute, Durkheim observã cã numãrul comportamentelor care au fost considerate întodeauna ºi pretutindeni drept crime este redus: „Variaþiile dreptului represiv dovedesc în acelaºi timp cã acest caracter constant n-ar putea sã se gãseascã printre proprietãþile intrinseci ale actelor impuse sau prohibite de cãtre regulile penale, de vreme ce acestea prezintã o asemenea diversitate, ci în raporturile pe care le susþin si cu o anumitã condiþie care le este exterioarã.” 6. În înþelegerea ºi definirea crimei opoziþia dintre aceasta ºi conºtiinþa colectivã este esenþialã: „Putem deci sã spunem... cã un act este criminal când ofenseazã stãrile puternice ºi definite ale conºtiinþei colective.[ ...] Aceastã opoziþie, deci, este cea care naºte crima, departe de a derva din ea. În alþi termeni, nu trebuie spus cã un act ofenseazã conºtiinþa comunã pentru cã este criminal, ci cã este criminal pentru cã ofenseazã conºtiinþa comunã. Nu-l respingem pentru cã este crimã, ci este crimã pentru cã îl respingem”7. Caracteristica esenþialã a crimei rezidã, aºadar, în faptul cã determinã din partea societãþii o anumitã reacþie, denumitã pedeapsã. Definirea crimei prin extragerea caracterului comun al actelor care compun varietatea comportamentului criminal reprezintã ilustrarea principiilor metodologice durkheimiene, care solicit㠄a nu lua niciodatã ca obiect de cercetãri decât un grup de fenomene definite mai înainte prin oarecare caractere exterioare care le sunt comune ºi a cuprinde în aceeaºi cercetare pe toate cele care rãspund la aceastã definiþie. De pildã, constatãm existenþa unui numãr oarecare de acte care înfãþiºeazã toate acest caracter exterior cã, o datã sãvârºite, ele determinã din partea societãþii aceastã reacþiune particularã care se cheamã pedeapsã. Noi facem din ele un grup sui generis, cãruia îi impunem o rubricã comunã; îi dãm numirea de crimã oricãrui act pedepsit...”8. Modul în care Durkheim concepe crima nu este unul de tip statistic, cum am putea crede dacã ne-am opri la criteriul generalitãþii sau frecvenþei unui anumit comportament, utilizat pentru a distinge normalul de patologic. Pentru ca un act sã 5. 6. 7. 8.

Aron, 1967, op.cit., p. 323. Durkheim, E., [ 1893] 1991, De la division du travail social, Paris: Quadrige/ PUF, pp. 36-37. Ibidem, pp. 47-48. Durkheim, 2004, op.cit. p. 67.

342

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

fie considerat crimã nu este suficient sã se îndepãrteze de la modul obiºnuit de a face un anumit lucru; el trebuie sã genereze o anumitã reacþie din partea celorlalþi, reacþie care apare în mãsura în care sentimentele colective afectate de crimã sunt vii ºi puternice. Dacã aceste sentimente colective au o slabã intensitate nu putem vorbi despre crimã ci doar despre un comportament care se îndepãrteazã de la modul comun de a face, gândi sau simþi. Definiþia crimei cuprinde aºadar douã elemente: un act care lezeazã conºtiinþa colectivã ºi reacþia socialã sub forma pedepsei. Modul în care Durkheim defineºte pedeapsa derivã logic din concepþia acestuia despre crimã. Orice act criminal afecteazã nu doar victima propriu-zisã (viaþa sau integritatea fizicã a individului, dreptul de proprietate etc); mai important, crima lezeazã însãºi societatea, prin faptul cã se împotriveºte sentimentelor colective care, deºi existã prin intermediul indivizilor, au ca fundament o realitate superioarã acestora, societatea. Principala „victimã”a criminalului este societatea: crima afecteazã textura cea mai intimã a acesteia, reþeaua de sentimente colective care-i determinã existenþa, legãturile de solidaritate cele mai profunde stabilite între indivizi. Ce este aºadar pedeapsa? Dupã Durkheim, pedeapsa este în primul rând o reacþie pasionalã care urmãreºte rãzbunarea; acest caracter este cu atât mai evident cu cât societatea este mai puþin cultivatã (de exemplu, popoarele primitive pedepsesc pentru a pedepsi, cu unicul scop de a produce suferinþã)9. Legea talionului este expresia tipicã a modului de a atinge acest scop: fiind marcatã de pasiune, pedeapsa tinde sã îmbrace forme maxime, atât ca intensitate cât ºi ca orizont. În societãþile fundamentate pe principiul solidaritãþii mecanice pedeapsa are douã trãsãturi esenþiale: rãzbunarea ºi suferinþa (suferinþã ca mijloc de rãzbunare). Morala societãþilor moderne, în care principiul constitutiv este solidaritatea organicã, impune justificarea pedepsei pe baza altor argumente: nevoia de apãrare ia locul dorinþei de rãzbunare; furia este înlocuitã de spiritul de prevedere; suferinþa fizicã este eliminatã. În realitate, spune Durkheim, aceste mutaþii compun un model care exprimã mai degrabã cum ar trebui sã fie pedeapsa decãt cum este aceasta în realitate: orice pedeapsã presupune acceptarea unei anumite suferinþe: „Astfel, natura pedepsei nu s-a schimbat în mod esenþial. Tot ce putem spune este cã nevoia de rãzbunare e mai bine controlatã astãzi decât în trecut. Spiritul de prevedere care s-a trezit nu mai lasã la fel de liber acþiunea oarbã a pasiunii; o menþine între anumite limite, se opune violenþelor absurde, ravagiilor inutile...Cu toate astea, pasiunea rãmâne sufletul penalitãþii. Putem, deci, spune cã pedeapsa constã într-o reacþie pasionalã de intensitate gradualã”10. De unde vine necesitatea de a pedepsi crima? Simþul comun ne indicã un rãspuns simplu: din moment ce crima produce victimei o suferinþã, este absolut fireascã pedepsirea criminalului; în plus, pedeapsa descurajeazã, aratã tuturor cã asemenea fapte vor fi întotdeauna condamnate. Explicaþia propusã de cãtre Durkheim are însã o altã dimensiune, mult mai subtilã: reacþia faþã de crimã este o condiþie a existenþei societãþii, în sensul de mijloc de reafirmare ºi conservare a sentimentelor colective afectate de crimã. Argumentaþia durkheimianã conduce la o concluzie care contrazice 9. Durkheim, 1991, op.cit., p. 52. 10. Ibidem, p. 57.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

343

modul obiºnuit de a privi crima ºi criminalul: orice crimã ne produce oroare; este firesc sã fie aºa, pentru cã ne simþim noi înºine ameninþaþi; de unde satisfacþia generatã de suferinþa criminalului, satisfacþie care, chiar dacã morala modernã ne obligã s-o refuzãm ca scop al pedepsei, ne produce o plãcere proporþionalã cu dezaprobarea resimþitã. În acelaºi timp, cuplul crimã-reacþie socialã configureazã spaþiul reafirmãrii ºi întãririi fundamentului societãþii: scopul pedepsei este refacerea solidaritãþii sociale afectatã de actul criminal, a acelor sentimente vii ºi puternice care leagã indivizii unii de alþii. Potrivit simþului comun, pedeapsa este destinatã îndreptãrii criminalului ºi descurajãrii celor care i-ar putea urma exemplul; dupã Durkheim, acestea nu sunt decât scopuri secundare, de fapt mai mult efecte marginale ale funcþiei principale a pedepsei: refacerea ºi întãrirea conºtiinþei colective: „La fel este ºi cu pedeapsa. Deºi procedeazã printr-o reacþie mecanicã, prin miºcãri pasionale ºi în mare parte iraþionale, rolul jucat de ea este util. Numai cã acest rol nu este acolo unde îl vedem noi în mod obiºnuit. Ea nu serveºte sau serveºte în micã mãsurã sã corijeze sau sã-i intimideze pe posibilii sãi imitatori; din acest dublu punct de vedere eficacitatea sa este în mod evident îndoielnicã ºi, în orice caz, mediocrã. Adevãrata sa funcþie este de a menþine intactã coeziunea socialã, menþinând întreagã vitalitatea conºþiinþei comune” 11. Consecinþa acestui raþionament contravine nu doar cunoaºterii comune, ci ºi diverselor ideologii construite în jurul pedepsei: deºi este aplicatã criminalului, pedeapsa se adreseazã în principal oamenilor oneºti. Poate fi crima necesarã ºi utilã, deºi criminalul acþioneazã împotriva indivizilor ºi societãþii? Paradoxul, dupã raþionamentul durkheimian, este numai aparent: deºi crima afecteazã indivizii ºi societatea, pedeapsa este mijlocul reafirmãrii sentimentelor afectate, ºi prin aceasta cuplul crimã-pedeapsã contribuie la creºterea solidaritãþii sociale.

Anomia ºi viaþa omului în societatea modernã Conceptul de anomie a fost utilizat de cãtre Durkheim în partea finalã a Diviziunii muncii sociale (1893); l-a dezvoltat ulterior în Le suicide (1897), sinuciderea anomicã fiind unul dintre principalele tipuri de sinucidere (alãturi de sinuciderea egoistã ºi altruistã). Termenul anomie a trecut din vocabularul sociologic în vocabularul curent, fiind utilizat în maniere diverse, în diferite tipuri de discurs public. Dintre semnificaþiile vulgare ale acestui concept, cea care se apropie cel mai mult de sensul durkheimian este „lipsa de norme”, înþeleasã ca „incapacitate a normelor ºi valorilor sociale de a reglementa conduitele indivizilor”. În realitate, semnificaþia durkheimianã a conceptului este mai largã; anomia semnificã drama omului modern, prizonier al dorinþelor ºi pasiunilor împinse cãtre imposibil, al dorinþei de a avea cât mai mult ºi mai repede, de a simþi cât mai intens: egoismul, sursã ºi scop al eforturilor individului. Acest concept joacã un rol extrem de important în analiza problemei fundamentale a reflecþiei durkheimiene, relaþia dintre individ ºi colectivitate: „Tema acestei prime cãrþi (De la division du travail social, n.n.) este tema centralã a gândirii durkheimiene, 11. Ibidem, p. 76.

344

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

aceea a relaþiei dintre indivizi ºi colectivitate. Cum poate constitui o adunare de indivizi o societate? Cum pot aceºtia sã realizeze aceastã condiþie a existenþei sociale care este consensul?”12. Într-un alt tip de lecturã, conceptul de anomie nuanþeazã semnificaþia temei: problema relaþiei dintre individ ºi societate capãtã o formã mai precisã, aceea a vieþii individului în societate. Omul este o fiinþã socialã în mãsura în care participã la viaþa grupurilor din care este compusã societatea; participarea la viaþa acestora presupune limitarea libertãþilor individului. În schimbul acestei cedãri, individul primeºte influenþa protectoare a grupului (familial, religios, profesional): scopurile grupului sunt mai înalte decât cele individuale ºi datoritã acestui fapt omul dispune de reperele ºi energia necesare pentru a-ºi îndeplini funcþia socialã. Omul este moral, spune Durkheim, în mãsura în care îºi îndeplineºte funcþia. Participarea la viaþa socialã poartã marca tipului de societate în care acesta trãieºte: în societãþile simple, bazate pe solidaritatea mecanicã (societãþile arhaice), omul, pentru a fi om, trebuie sã semene celorlalþi, sã realizeze în sine toate trãsãturile tipului colectiv; pe mãsurã ce diviziunea muncii sociale se dezvoltã, solidaritatea organicã tinde sã devinã dominantã, tipul colectiv se estompeazã, iar individul devine din ce în ce mai mult persoanã, în sensul de „... sursã autonomã de acþiune”, în „...mãsura în care existã în el ceva care este al lui ºi numai al lui ºi care îl individualizeazã, în care este mai mult decât o simplã încarnare a tipului generic al rasei ºi al grupului sãu”13. Estomparea tipului colectiv are drept consecinþã diversificarea dorinþelor ºi aspiraþiilor indivizilor: dincolo de nevoile fiziologice, relativ uºor de satisfãcut, apar aspiraþii pe care individul le transformã în scopuri pentru a cãror realizare îºi utilizeazã toatã energia. Omul fericit, spune Durkheim, este cel care reuºeºte sã punã de acord scopurile spre care tinde cu mijloacele de care dispune. Poate individul singur sã realizeze un asemenea acord? Rãspunsul lui Durkheim este negativ: „O fiinþã oarecare nu poate fi fericitã sau chiar nu poate trãi decât dacã nevoile sale sunt în raport rezonabil cu mijloacele…Cum poate fi fixatã cantitatea de bunãstare, de confort, de lux, pe care o fiinþã umanã o poate cãuta în mod legitim? Nu gãsim, nici în constituþia organicã, nici în cea psihologicã a omului, nimic care sã limiteze aceste înclinaþii… Atâta vreme cât dorinþele depind doar de individ, acestea sunt nelimitate. În ea însãºi, fãcând abstracþie de orice putere exterioarã care sã o regleze, sensibilitatea noastrã este un abis fãrã fund, imposibil de împlinit…Pentru cã nimic nu le poate opri, ele (dorinþele, n.n.) depãºesc întotdeauna ºi infinit mijloacele de care individul dispune”14. Singura autoritate care poate limita aspiraþiile individului este autoritatea societãþii: „Singurã societatea, fie direct în ansamblul sãu, fie prin intermediul unuia dintre organele sale, e în stare sã joace acest rol moderator; pentru cã ea este singura putere moralã superioarã individului, ºi a cãrei autoritate este acceptatã de acesta. 12. Aron, 1967, op.cit., p. 319. 13. Durkheim, 1991, p. 399. 14. Durkheim, E., [ 1897] 2002, Le suicide. Etude sociologique (Livre deuxieme: Causes sociales et types sociaux). Cegep de Chicoutimi (ed. electronicã, Jean-Marie Tremblay), pp. 99-100.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

345

Singurã ea are autoritatea necesarã pentru a spune adevãrul ºi a marca punctul dincolo de care pasiunile nu pot trece”15. Existã, spune Durkheim, în conºtiinþa moralã a oricãrei societãþi, o anumitã ierarhizare a ocupaþiilor, profesiilor, o estimare a cantitãþii de bunãstare asociatã fiecãrei poziþii. Aceastã ierarhizare cuprinde praguri minime ºi maxime, între care sunt plasate aºteptãrile indivizilor, dupã cum presupune acceptarea modului de ocupare a funcþiilor sociale ºi a mijloacelor asociate acestora ca fiind juste: „Conform acestor idei preexistente, existã, de exemplu, o anumitã manierã de a trãi care este privitã ca limita superioarã pe care ºi-o poate propune muncitorul în eforturile pe care le face pentru a-ºi îmbunãtãþi existenþa, ºi o limitã inferioarã sub care e dificil de tolerat sã coboare... Una ºi cealaltã sunt diferite pentru muncitorul de la oraº ºi pentru cel de la þarã, pentru servitor ºi pentru lucrãtorul cu ziua, pentru angajatul din comerþ ºi pentru funcþionar etc... La fel, îl blamãm pe bogatul care trãieºte în zgârcenie, dar îl blamãm de asemenea atunci când cautã în exces rafinamentul luxului. Economiºtii protesteazã degeaba: va fi totdeauna scandalos pentru sentimentul public ca un individ sã poatã folosi pentru consumaþii absolut superflue o prea mare cantitate de bogãþie ºi pare chiar cã aceastã intoleranþã nu se relaxeazã decât în perioadele de perturbare moralã”16. Sub presiunea societãþii dorinþele indivizilor sunt limitate la ceea ce aceºtia pot spera în mod legitim sã realizeze; aceastã limitare este relativã sub un dublu aspect, în sensul cã graniþele ei variazã de la individ la individ ºi de la o epocã istoricã la alta, în funcþie de creºterea sau descreºterea venitului colectiv ºi de evoluþia ideilor morale: definiþia luxului ca ºi aprecierea a ceea ce este de strictã necesitate pentru o clasã sau alta se schimbã în funcþie de schimbãrile prin care trece societatea 17. Evident cã individul nu este imobil, nu e un fel de masã inertã asupra cãreia se exercitã presiunea societãþii. Dimpotrivã, el cautã în permanenþã sã-ºi îmbunãtãþeascã situaþia; ceea ce este însã esenþial este faptul cã aceste cãutãri sunt limitate între graniþele fixate de societate. Moderaþia impusã pasiunilor ºi dorinþelor îl fereºte pe individ de decepþii catastrofale; fericirea omului, înþeleasã ca mulþumire cu propria soartã, apare ca rezultantã a unui complex format din aspiraþiile rezonabile, în raport cu poziþia socialã, posibilitãþile deþinute ºi eforturile depuse. Fundamentul acestui acord stã în acceptarea de cãtre indivizi a principiilor de clasificare socialã, existente în orice societate: naºterea într-o anumitã clasã, în societãþile trecute, meritul ºi calitãþile ereditare, în societãþile moderne, îndeplinesc aceeaºi funcþie, aceea de a indica individului zona socialã spre care este îndreptãþit sã aspire. Starea normalã este, aºadar, starea definitã prin adecvarea dorinþelor individului la posibilitãþile de care acesta dispune; sursa acestui echilibru este societatea, care aratã fiecãruia, chiar dacã într-un mod relativ, pânã unde e rezonabil sã-ºi proiecteze dorinþele. Starea în care societatea nu mai poate îndeplini acest rol este starea de anomie; aceasta apare în cazul transformãrilor sociale de anvergurã: „Când societatea este tulburatã, fie cã este vorba despre o crizã dureroasã, fie prin transformãri 15. Ibidem, p. 101. 16. Ibidem, pp. 101-102. 17. Ibidem, p. 102.

346

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

fericite dar prea bruºte, devine temporar incapabilã sã exercite aceastã acþiune; ºi iatã de unde vin aceste creºteri bruºte ale curbei sinuciderilor...”18. Ceea ce au în comun crizele economice ºi perioadele de creºtere rapidã a prosperitãþii colective ºi individuale este faptul cã ºi unele ºi altele perturbã ordinea colectivã. Creºterea ratei sinuciderilor în perioadele de declin economic se explicã prin faptul cã indivizii sunt obligaþi sã coboare sub nivelul cu care fuseserã obiºnuiþi, sã-ºi restrângã aspiraþiile, sã se mulþumeascã cu mai puþin: cum societatea nu le poate reface educaþia moralã într-un timp scurt, nemulþumirea resimþitã de cãtre aceºtia genereaz㠄...suferinþele care îi detaºeazã de o existenþã diminuatã înainte de a o fi experimentat”19. Într-o manierã diferitã, dar similarã în consecinþele sale, creºterea bruscã a bunãstãrii sociale ºi individuale afecteazã de asemenea echilibrul dintre posibilitãþi, dorinþe ºi recompensele sociale obþinute de cãtre indivizi. În situaþii normale, scala aspiraþiilor individului este dependentã de cea a posibilitãþilor de care acesta dispune; creºterea rapidã a bogãþiei, spune Durkheim, afecteazã acest echilibru: „Nu mai ºtim ce e posibil ºi ce nu, ce e just ºi ce e injust, care sunt revendicãrile ºi speranþele legitime, care sunt cele care depãºesc mãsura. În consecinþã, nu mai rãmâne nimic care sã nu poatã fi pretins... e atins chiar principiul care prezideazã repartizarea cetãþenilor între diferite slujbe. Pentru cã raporturile dintre diferitele pãrþi ale societãþii sunt modificate, ideile care exprimã aceste raporturi nu pot rãmâne aceleaºi... Pentru cã prosperitatea a crescut, dorinþele sunt exaltate. Starea de dereglare sau anomie este, deci, ºi mai mult întãritã prin faptul cã pasiunile sunt mai puþin disciplinate chiar în momentul în care ele ar fi avut nevoie de o disciplinã mai puternicã”20. Spectacolul bogãþiei celor favorizaþi într-o asemnea perioadã stimuleazã întreaga societate, indiferent de poziþia socialã ºi de posibilitãþile asociate; individul are senzaþia cã poate dori orice, cã totul este posibil, cã regulile sunt relative. Societatea, a cãrei autoritate funcþiona mai înainte ca frânã moralã în calea extinderii nemãsurate a pasiunilor individului, este acum incapabilã sã le tempereze. Ambiþiile ºi pasiunile umane se împletesc într-o spiralã infinitã; fiecare plãcere satisfãcutã genereazã o alta, fiecare etapã parcursã înseamnã doar o îndepãrtare de momentul iniþial, fãrã a-l apropia pe individ de scopul final. De fapt, acest scop are o existenþã morganaticã: singurul lucru cert este permanenta exaltare a dorinþelor. Cum ele nu mai sunt limitate, în mod fatal vor rãmâne în urma realizãrilor: acest decalaj este sursa nemulþumirilor ºi frustrãrilor care determinã creºterea ratei sinuciderilor o datã cu creºterea prosperitãþii colective. Starea de anomie, spune Durkheim, nu apare doar în cazul crizelor: existã o zonã socialã în care anomia este deja o stare cronicã, zona comerþului ºi a industriei. „De o parte ºi de alta, se declarã cã naþiunile trebuie sã aibã drept unic sau principal obiectiv sã prospere industrial... industria, în loc sã continue sã fie privitã ca un mijloc în vederea unui scop care o depãºeºte, a devenit scopul suprem al indivizilor ºi societãþilor. Dar atunci a apãrut situaþia cã dorinþele pe care le pune în joc nu mai 18. Ibidem, p. 103. 19. Ibidem, p. 104. 20. Ibidem.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

347

sunt limitate de nicio autoritate. Aceastã apoteozã a bunãstãrii, sanctificându-le, pentru a spune astfel, le-a pus deasupra oricãrei legi umane. Pare cã e un soi de sacrilegiu sã le limitezi... În cele din urmã, aceastã dezlãnþuire a dorinþelor a fost ºi mai mult agravatã de chiar dezvoltarea industriei ºi extinderea aproape nelimitatã a pieþei... Existã o sete de lucruri noi, de plãceri ignorate, de senzaþii necunoscute, dar care-ºi pierd întreaga savoare îndatã ce sunt cunoscute”21. Aceastã cãutare permanentã, pasiunea pentru infinit, prezentatã în societatea modernã drept calitate moralã supremã, este în realitate expresia stãrii de anomie, stare patologicã, sursã de nemulþumire ºi disperare. Tradiþiile ºi practicile sociale sunt incapabile sã regleze viaþa indivizilor; ceea ce trebuie construit este o nouã moralã, care sã corespundã schimbãrilor intervenite la nivel colectiv ºi individual22 (Durkheim, 1897/2002, II, 124).

Interpretãri durkheimiene E. Durkheim a fost ºi este interpretat în maniere extrem de diferite23: i-a fost atribuitã paternitatea sociologismului (individul are o autonomie aparentã, e un actor pasiv ale cãrui comportamente sunt efectul presiunilor structurilor sociale), a fost considerat precursorul holismului în sociologie (primatul structurilor sociale asupra indivizilor impune plasarea explicaþiei sociologice la nivelul societãþii ºi nu la nivelul indivizilor care o compun); dimpotrivã, a fost înþeles ca relaþionist realist (termenii societate ºi cauze sociale exprimã de fapt proprietãþile relaþiilor la care participã indivizii, singurele cu adevãrat reale), analizele sale fiind retraduse în termenii sociologiei acþiunii, fundamentatã pe postulatul individualismului metodologic (explicaþia sociologicã trebuie plasatã le nivelul actorilor sociali ºi sistemelor de interacþiune în care aceºtia sunt angajaþi). În alte perspective24 influenþa asupra dezvoltãrii sociologiei nord-americane, în forma structural-funcþionalismului, a fost contrapusã influenþei asupra teoriilor de tip interacþionist. Utilizarea diferitã ºi uneori divergentã a analizelor durkheimiene nu este un fapt anormal; ea se datoreazã, pe de o parte, diferenþelor teoretice ºi metodologice dintre diferitele ºcoli ºi curente, care presupun un anumit tip de privire asupra societãþii, precum ºi o anumitã lecturã a teoriilor clasice; pe de altã parte, perspectiva durkheimanã este una care se desfãºoarã, de cele mai multe ori simultan, la niveluri multiple. Ideea presiunilor exercitate de cãtre societate asupra indivizilor (limitarea relativã a aspiraþiilor în funcþie de mijloacele rezonabile, disponibile în funcþie de poziþia individului în ierarhia socialã) nu este câtuºi de puþin ireconciliabilã cu ideea autonomiei individului, angajat în activitãþi sociale prin care urmãreºte realizarea scopurilor individuale ºi de grup. Structurile sociale sunt preexistente indivizilor; în acelaºi timp, natura socialã a omului rezidã în participarea la viaþa grupurilor sociale, din ce în ce mai diferite, pe mãsurã ce diviziunea socialã a muncii este mai accentuatã. A înþelege individul ºi societatea presupune înþelegerea individului în 21. Ibidem, p. 106. 22. Ibidem, p. 124. 23. Boudon, R., 1979, La logique du social, Paris: Hachette, pp. 37-40. 24. Durand, J.-P., Weil, R. (coord.), 1993, Sociologie contemporaine, Paris: Vigot, p. 80.

348

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

societate. Dincolo de un minim de norme ºi valori împãrtãºite de membrii unei aceleiaºi societãþi, fãrã de care aceasta s-ar dezintegra, lumea modernã este o lume a diferenþelor dintre indivizi ºi grupuri. Viaþa socialã presupune întâlnirea acestor norme ºi valori diferite, a modurilor de a face, simþi ºi gândi, care tind sã devinã din ce în ce mai specifice „sub-lumilor”din care este compusã lumea socialã: cu excepþia unui numãr extrem de redus de comportamente, evaluarea îndepãrtãrii de la norme devine din ce în ce mai mult o chestiune care þine de grup: în aceastã perspectivã, definirea crimei prin dublul criteriu al îndepãrtarii de la normã ºi al reacþiei sociale care este pedeapsa, a influenþat într-o mãsurã considerabilã dezvoltarea perspectivelor sociologice asupra devianþei.

R.K. Merton: anomia ºi visul american al reuºitei Teoria mertonianã a anomiei a fost dezvoltatã în versiuni succesive, timp de 26 de ani: prima variantã a studiului „Social structure and anomie”(un text de 10 pagini) a fost publicatã în anul 1938, în American Sociological Review; ultimul text publicat de Merton asupra anomiei apare în 1964, „Anomie, anomia and social interaction: contexts of deviant behavior”25. Principala lucrare a lui Merton, Social theory and social structure (1949), cuprinde forma reelaboratã ºi cel mai des utilizatã ulterior a studiului „Social structure and anomie”26. Robert King Merton (1910-2003) Unul dintre cei mai importanþi sociologi americani, R.K. Merton este întemeietorul sociologiei ºtiinþei. De asemenea, dezvoltã analiza funcþionalistã ºi pe cea structuralistã. Dezvoltãrile sale conceptuale asociate analizei funcþionale accentueazã faptul cã toate fenomenele au consecinþe asupra structurii sociale mai largi ºi cã atât funcþiile cât ºi disfuncþiile sociale au un rol esenþial în procesul de schimbare socialã. Conceptul de anomie, preluat de la E. Durkheim, este definit de Merton ca referitor la o stare de conflict structural între cerinþele culturale (definiþiile culturale ale succesului social) ºi oportunitãþile pe care indivizii le au la dispoziþie pentru a împlini aceste cerinþe. Lucrãri: • Social Theory and Social Structure (1949) • The Sociology of Science (1973) Paradigma: structural-funcþionalism

25. Besnard, P., 1978, Merton a la recherche de l’anomie, Revue francaise de sociologie, 19(1): 3-38, pp. 3-4. 26. În aceastã analizã am utilizat „Social structure and anomie”, reeditatã în Delinquency, Crime and Social Process (1969, Harper & Row), dupã ediþia din 1957 a Social Theory and Social Structure, The Free Press.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

349

Una din imaginile comune asupra relaþiei dintre individ ºi societate este construitã plecând de la ideea dominanþei impulsurilor biologice asupra comportamentului uman: urmãrind satisfacerea acestor instincte, indivizii intrã în conflict cu anumite constrângeri, care compun ceea ce numim controlul social. Ordinea socialã este rezultatul luptei dintre individ ºi societate; originea comportamentelor deviante rezidã aºadar în impulsurile biologice, care, în anumite situaþii, sunt mai puternice decât constrângerile sociale. Critica lui Merton asupra acestei perspective porneºte de la douã observaþii, care constituie în egalã mãsurã tema studiului sãu privind anomia: frecvenþa comportamentului deviant variazã în funcþie de poziþia ocupatã de indivizi în cadrul structuri sociale; devianþa îmbracã forme diferite, în funcþie de caracteristicile structurii sociale. Astfel definitã problema, întrebarea centralã este dacã ºi în ce mãsurã structura socialã genereazã o anumitã presiune spre devianþã, astfel încât comportamentul deviant poate fi privit ca rãspuns la anumite situaþii sociale. Cu alte cuvinte, intenþia lui Merton este de a identifica sursele culturale ºi sociale ale devianþei: „Scopul nostru fundamental este de a descoperi cum anumite structuri sociale exercitã o presiune categoricã asupra anumitor indivizi din societate, de a se angaja mai de grabã în comportamente deviante decât în comportamente conformiste”27. Aceastã perspectivã, de tip sociologic, priveºte comportamentele deviante ca formã de rãspuns normal (în sensul de comportament aºteptat) la situaþia socialã în care indivizii sunt plasaþi; deviantul nu este caracterizat prin tendinþe biologice diferite – nici ca naturã, nici ca intensitate – de cele ale individului care respectã ordinea socialã, iar anumite forme de comportament deviant sunt, din punct de vedere psihologic, la fel de normale ca ºi comportamentele conformiste.

Structurã socialã, structurã culturalã: obiective sociale ºi mijloace instituþionalizate Dintre elementele structurii sociale ºi culturale, Merton reþine douã care i se par fundamentale: obiectivele definite cultural ca legitime ºi mijloacele sau modurile acceptate social de a atinge aceste obiective (deºi distincþia nu exte explicitã în textul lui Merton – uneori acesta utilizeazã termenii structurã socialã ºi structurã culturalã ca fiind interºanjabili – obiectivele þin de structura culturalã iar mijloacele de structura socialã). În funcþie de societate, obiectivele legitime sunt comune tuturor membrilor societãþii sau sunt specifice diverselor straturi din care aceasta este compusã: ele furnizeazã cadrul de referinþã pentru aspiraþiile indivizilor, sunt lucrurile pentru care „meritã sã te lupþi”. În unele societãþi, cum este societatea americanã, aceste obiective sunt comune tuturor indivizilor, indiferent de zona socialã în care sunt plasaþi; în alte societãþi, în care mobilitatea socialã pe verticalã este limitatã (cum este cazul 27. Merton, R.K., 1957, Social structure and anomie, în Social Theory and Social Structure, New York: Free Press, pp. 131-160, reeditat în Cressey, D.R, Ward, D.A., 1969, Delinquency, Crime and Social Process, New York: Harper & Row, pp. 254-285; p. 255.

350

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

extrem al societãþilor bazate pe caste), obiectivele sunt diferite, fiind specifice diverselor zone sociale ºi indivizilor care le populeazã. Indiferent de tipul de societate, atingerea obiectivelor este condiþionatã de utilizarea anumitor mijloace, acceptate ºi promovate social; normele sociale limiteazã opþiunile indivizilor privind cãile de a atinge obiectivele legitime, excluzându-le pe unele care, din punct de vedere individual, pot pãrea mai eficiente (forþã, fraudã, putere). Cu alte cuvinte, orice grup social elaboreazã definiþii a ceea ce este permis, interzis, obligatoriu sau preferat. Cuplul obiective-mijloace genereazã practicile dominante în societate; la modul ideal, între aceste douã elemente ar trebui sã existe o relaþie constantã: societatea trebuie sã accentueze nu numai importanþa atingerii unui anumit obiectiv ci în egalã mãsurã obligaþia de a utiliza mijloacele instituþionalizate (legale, legitime, practici instituþionalizate); pe de altã parte, accentuarea exclusivã sau exageratã a mijloacelor în raport cu scopurile propuse indivizilor poate conduce la „uitarea”scopurilor pentru care au fost create. Atunci când accentul este pus îndeosebi pe obiective, in sensul ca orice mijloc e permis pentru atingerea scopurilor, societatea este slab integratã; atunci când mijloacele sunt ritualizate, conformitatea devine valoarea cea mai importantã, societatea devine închisã, incapabilã de schimbare. Între aceste tipuri polare, se plaseazã societãþile care pãstreazã un anumit echilibru în raportul obiective-mijloace: sunt societãþile integrate ºi relativ stabile, care în acelaºi timp permit schimbarea28. Echilibrul dintre obiective ºi mijloace este realizat în mãsura în care indivizii reuºesc atingerea obiectivelor promovate de cãtre societate prin utilizarea mijloacelor instituþionalizate; dacã obiectivele nu pot fi atinse prin utilizarea mijloacelor legitime, unii indivizi pot opta pentru comportamente de tip deviant: „... comportamentul aberant poate fi privit sociologic ca simptom al disocierii dintre aspiraþiile fixate cultural ºi modurile structurate social de a realiza aceste aspiraþii”29. Nu existã societate fãrã norme care sã reglementeze comportamentele indivizilor; în acelaºi timp societãþile diferã în funcþie de gradul de adecvare a mijloacelor legitime la scopurile aflate în vârful ierarhei culturale. Pentru Merton, alegera mijlocului este elementul central în înþelegerea devianþei. Din aceastã perspectivã, modul în care Merton defineºte conceptul de anomie este fundamental diferit de semnificaþia durkheimianã a conceptului: la Durkheim, conceptul este construit prin raportare predominantã la dorinþele nelimitate ale individului (anomia, ca maladie a infinitului), pe când la Merton, comportamentul inovator, principala reacþie adaptativã de tip deviant, priveºte exclusiv mijloacele alese de cãtre indivizi. Faptul cã putem vorbi despre douã sensuri ale conceptului de anomie, marcate îndeosebi de diferenþe ºi mai puþin de asemãnãri, este ilustrat suplimentar de observaþia cã analiza lui Merton conþine o singurã referire la Durkheim, ºi accea extrem de lapidarã: „Datoritã acestui accent diferit asupra scopurilor ºi mijloacelor instituþionale, ultimele pot fi atât de afectate de accentul pe scopuri încât comportamentul multor indivizi va 28. Ibidem, p. 257. 29. Ibidem, p. 258.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

351

fi limitat doar de consideraþii de eficienþã tehnicã. În acest context, întrebarea fundamentalã devine: care dintre procedurile disponibile e mai eficientã în obþinerea valorii recunoscute social? Procedura cea mai eficientã din punct de vedere tehnic, legitimã sau nu din punct de vedere cultural, devine preferatã în raport cu comportamentul prescris instituþional. Pe mãsurã ce acest proces de atenuare continuã, societatea devine instabilã ºi dezvoltã ceea ce Durkheim numeºte anomie sau lipsã de norme”30.

Visul american ºi starea anomicã Dupã Merton, societatea americanã pare sã se apropie de tipul polar în care existã un accent ridicat asupra anumitor obiective de succes, fãrã insistenþa corespondentã asupra mijloacelor instituþionale. Acumularea bogãþiei, banul, ca valoare în sine, constituie semnul reuºitei sociale: americanul este „...bombardat din toate pãrþile cu precepte care afirmã dreptul, sau adesea, datoria, de a lupta pentru acest scop (succesul financiar, n.n.) chiar ºi în faþa frustrãrilor repetate”31. Familia, ºcoala ºi instituþiile de muncã sunt principalii agenþi ai procesului prin care indivizii sunt presaþi în permanenþã sã participe la competiþia socialã; pãcatul fundamental nu este eºecul, ci renunþarea ºi lipsa dorinþei de a urma visul succesului. Competiþia este deschisã tuturor, indiferent de poziþia deþinutã în structura socialã: orice individ poate ajunge în vîrful ierarhiei sociale, cu condiþia sã-ºi doreascã ºi sã depunã eforturi continue în acest sens. Semnificaþiile sociologice ale acestei perspective rezidã în: reducerea capacitãþii critice a indivizilor lipsiþi de oportunitãþi reale de a reuºi, conservarea structurii puterii sociale (indivizii din straturile dezavantajate se identificã nu cu cei din aceeaºi zonã ci cu cei aflaþi în vârful societãþii americane), presiunea în sensul conformãrii la valorile societãþii americane32. Societatea americanã este, aºadar, caracterizatã prin decalajul dintre accentul pus pe bogãþie, ca principal simbol al succesului, ºi modurile legitime de a urmãri atingerea acestui scop: accentul asupra scopurilor de succes tinde sã fie lipsit de echivalentul asupra procedurilor instituþionale. Conceptul de anomie poate fi definit în douã maniere. Pe de o parte, ceea ce presupune, într-o anumitã mãsurã, simplificarea analizei mertoniene, ca decalaj între obiectivele promovate de cãtre societate ºi mijloacele legitime de a le atinge. Pe de altã parte, dacã plecãm de la observaþia cã obiectivele ºi mijloacele aparþin unor structuri diferite (care nu sunt interºanjabile), anomia apare ca discordanþã între structura culturalã ºi structura socialã. Din perspectiva structurii culturale, aceleaºi obiective sunt propuse tuturor indivizilor, indiferent de poziþia lor socialã; din perspectiva structurii sociale, accesul la mijloace este însã condiþionat de dispunerea neuniformã a resurselor în structura socialã 33. Anomia genereazã devianþã în mãsura în care neputinþa de a atinge scopurile promovate de cãtre societate, cu ajutorul mijloacelor disponibile, îl preseazã pe individ 30. Ibidem. 31. Ibidem, p. 260. 32. Ibidem, p. 263. 33. Besnard, 1978, op.cit.

352

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

sã gãseascã soluþii pentru a rezolva acesatã contradicþie: „Chiar dacã problema noastrã rãmâne aceea a genezei sociale ºi culturale a diferitelor rate ºi tipuri de comportament deviant, perspectiva noastrã se va deplasa din planul patternurilor valorilor culturale cãtre planul tipurilor de adaptare la aceste valori, adoptate de cãtre indivizi care ocupã diferite poziþii în structura socialã”34.

Tipuri de adaptare la starea anomicã Contradicþia dintre structura culturalã ºi cea socialã configureazã tipologia adaptãrilor individuale, dupã cum individul acceptã, respinge sau înlocuieºte scopurile ºi mijloacele instituþionalizate: conformitate, inovare, ritualism, retragere ºi rebeliune. Merton atrage atenþia asupra faptului cã aceste reacþii de adaptare nu sunt tipuri de organizare a personalitãþii ci tipuri de rãspuns ale indivizilor la starea anomicã a societãþii; adoptarea unei anumite reacþii de adaptare este în mare mãsurã determinatã de poziþia ocupatã de cãtre individ în structura socialã. Analiza este centratã pe activitatea economicã (producþie, schimb, distribuþie ºi consum de bunuri ºi servicii); în acelaºi timp, indivizii pot trece de la o formã de adaptare la alta, în funcþie de tipul de activitate socialã în care sunt angajaþi35. Conformitatea este definitã ca acceptare deopotrivã a scopurilor culturale ºi a mijloacelor instituþionale; este comportamentul cel mai rãspândit, care conferã societãþii stabilitate ºi continuitate 36: putem vorbi despre societate doar în mãsura în care comportamentele majoritãþii indivizilor sunt orientate cãtre valorile fundamentale37. Inovarea constituie modul de adaptare specific indivizilor care acceptã scopurile propuse de cãtre societate dar utilizeazã mijloace interzise instituþional. Presiunea cãtre inovare se exercitã în maniere diferite, în funcþie de diferenþele existente îintre straturile din care este compusã structura socialã.: „Din punct de vedere sociologic apare problema de a stabili care trãsãturi ale structurii noastre sociale predispun cãtre acest tip de adaptare, astfel încât genereazã o frecvenþã mai ridicatã a comportamentului deviant într-un strat social decât în altul” 38. La nivelurile economice înalte, distincþia dintre mijloacele legitime ºi cele ilegitime (sau nelegale) este adesea greu de realizat: istoria marilor averi americane, realizate de indivizi iscusiþi, deºtepþi, de succes, este marcatã de inovaþii, cu un statut legal mai mult sau mai puþin incert; în pofida acestei incertitudini, toleranþa ºi respectul cu care cei care reuºesc sunt trataþi de cãtre ceilalþi constituie un indicator al accentului disproporþionat pus de cãtre societate pe scopuri, comparativ cu accentul pus pe mijloace: importantã este reuºita, mai puþin modul în care este realizatã. În acelaºi timp, succesul financiar al indivizilor „plecaþi de jos”stimuleazã imaginaþia ºi eforturile celor plasaþi în condiþii dezavantajoase: 34. Merton, 1969, op.cit., p. 263. 35. Ibidem, p. 264. 36. Includerea acestui tip de comportament în tipologia modurilor de adaptare individualã contrasteazã atât cu intenþia de a cãuta sursele culturale ºi sociale ale devianþei, cât ºi cu conþinutul termenului anomie. 37. Ibidem, p. 265. 38. Ibidem.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

353

oricine, indiferent de poziþia iniþialã ocupatã în societate, poate ajunge în vârful piramidei sociale39. Deºi frecvenþa comportamentelor deviante în zonele superioare ale ierarhiei sociale – ceea ce Sutherland numeºte white collar criminality – este mai ridicatã decât aratã statisticile penale, cea mai puternicã presiune cãtre devianþã se manifestã în straturile de jos ale structurii sociale. Aceastã zonã socialã, caracterizatã prin ceea ce Merton numeºte „inconsistenþã structuralã”40, prezintã o ratã ridicatã a comportamentelor deviante datoritã faptului cã indivizii au interiorizat scopurile asupra cãrora insistã societatea americanã, dar sunt privaþi de mijloacele legitime de a le atinge: „Multe cercetãri au demonstrat cã zonele specializate în viciu ºi crimã constituie un rãspuns normal la situaþia în care accentul cultural pe succesul financiar a fost asimilat, dar accesul la mijloacele legitime ºi convenþionale necesare pentru a reuºi este limitat” 41. Combinarea presiunii cãtre succes ºi a oportunitãþilor convenþionale limitate genereazã creºterea probabilitãþii de adoptare a comportamentelor deviante. Imposibilitatea de a reuºi social pentru cei cu educaþie formalã scãzutã, ocupaþii manuale ºi resurse economice limitate, pune sub semnul întrebãrii ideologia claselor deschise: mobilitatea socialã pe verticalã este teoreticã, câtã vreme majoritatea indivizilor nu dispun de posibilitãþi reale de a accede la straturi superioare ale societãþii. Lipsa oportunitãþilor ºi blocarea mobilitãþii sociale pe veticalã nu genereazã în mod obligatoriu devianþã; existã societãþi (cum sunt cele organizate pe sistemul castelor) în care oportunitãþile indivizilor sunt limitate; oportunitãþile specifice fiecãrei zone sunt însã însoþite de aspiraþii specifice zonei sociale respective42. Privitã din aceastã perspectivã, sãrãcia nu constituie, în ea însãºi, o sursã de devianþã. Comportamentul deviant apare pe scarã largã doar în situaþia în care toþi indivizii, indiferent de poziþia în structura socialã, sunt orientaþi spre aceleaºi scopuri, dar o parte însemnatã dintre ei beneficiazã în micã mãsurã sau sunt complet excluºi de la modurile legitime de a le atinge: „Alfel spus, societatea noastrã neagã prin implicaþie existenþa indivizilor sau grupurilor care nu participã la competiþia pentru obþinerea succesului financiar. Într-adevãr, acelaºi corp de simboluri ale succesului este aplicat tuturor. Scopurile depãºesc liniile de clasã, nu sunt limitate de cãtre acestea, deºi actuala organizare socialã este astfel construitã încât existã diferenþe între clase în privinþa accesibilitãþii la ele. În aceastã situaþie, una dintre virtuþile americane cardinale, «ambiþia», promoveazã un viciu cardinal – «comportamentul deviant»”43. Evident cã indivizii plasaþi în acest tip de situaþie nu elaboreazã analize prin referire la inconsistenþa structurii culturale ºi sociale; în general, ei tind sã atribuie dificultãþile pe care le resimt în viaþa socialã unor cauze mistice. Una dintre cele mai frecvente explicaþii de acest tip, identificatã de cãtre Merton, este doctrina norocului44: la fel cum în orice reuºitã ºansa joacã un rol important, eºecul este explicat prin lipsa 39. Ibidem, 40. Ibidem, 41. Ibidem, 42. Ibidem, 43. Ibidem. 44. Ibidem,

pp. 266-268. p. 270. p. 269. p. 270. pp. 272-273.

354

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

de ºansã (aceastã doctrinã explicã ºi apetenþa indivizilor din anumite straturi sociale pentru jocurile de noroc de toate tipurile). Norocul sau lipsa de ºansã sunt utilizate diferit, în funcþie de situaþia individului. Cel care reuºeºte, îl invocã aproape întotdeauna, mascând astfel discrepanþa dintre eforturile depuse ºi recompensele sociale obþinute; pe de altã parte, dacã reuºita þine în bunã mãsurã ºi de noroc, asta înseamnã cã nu structura socialã este cauza eºecului, pentru cã norocul sau lipsa de ºansã pot apãrea în orice zonã a societãþii. Cel care eºueazã invocã lipsa de ºansã pentru a-ºi conserva stima de sine ºi capacitatea de a încerca din nou sã obþinã succesul; conform modelului visului american, eºecul nu este altceva decât o etapã a drumului cãtre reuºitã. Dacã inovarea demonstreazã o socializare imperfectã (devianþa se manifestã prin utilizarea de mijloace interzise), ritualismul presupune, dimpotrivã, o internalizare perfectã a mijloacelor instituþionale: indivizii îºi reduc aspiraþiile pânã la punctul în care acestea pot fi satisfãcute. E dificil de stabilit dacã aceastã formã de adaptare, specificã pãrþii inferioare a clasei mijlocii, constituie sau nu un comportament deviant; oricum, observã Merton, renunþarea la visul reuºitei financiare ºi la lupta pentru ascensiune socialã reprezintã în mod cert o îndepãrtare de la modelul cultural american. Individul care adoptã aceastã strategie este caracterizat de frica de acþiune, fricã generatã de intensitatea luptei pentru obþinerea reuºitei: ambiþiile înalte pot genera frustrãri ºi presupun pericole, pe când aspiraþiile scãzute produc satisfacþie ºi securitate45. Muncitorul care evitã sã iasã în evidenþã prin depãºirea normei de lucru, ca ºi birocratul conformist, sunt exemple de actori sociali care au identificat o scãpare privatã, individualã, din calea pericolelor ºi frustrãrilor generate de competiþia socialã. În acelaºi timp, reaminteºte Merton, cum tipurile de adaptare nu sunt tipuri de personalitate, e posibil ca ritualistul sã adopte în anumite conjuncturi comportamente inovative, dupã cum e posibil ca excesul de ritualism sã fie determinat, ºi sã mascheze în acelaºi timp, îndepãrtarea anterioarã de la reguli 46. Retragerea este, în analiza mertonianã, tipul de adaptare cel mai puþin frecvent: individul care adoptã aceastã strategie renunþã atât la scopul reuºitei sociale cât ºi la mijloacele instituþionale. Vagabonzii, cerºetorii, dependenþii de alcool ºi droguri etc. fac parte din societate la modul teoretic; în realitate, existenþa lor, de regulã solitarã, se desfãºoarã în margini atât de îndepãrtate de centrul vieþii sociale, încât nu putem vorbi despre ei ca despre niºte membri veritabili ai colectivitãþii. Perdanþi în lupta pentru reuºita socialã, cei care adoptã acest tip de adaptare rezolvã conflictul dintre cele douã elemente ale structurii culturale ºi sociale într-o manierã dramaticã: individul se asocializeazã, rãmâne membru al societãþii exclusiv în mãsura în care constituie o problemã socialã. Sustragerea din viaþa socialã este condamnabilã ºi adesea condamnatã de cãtre societate: „În contrast cu conformistul, care þine societatea în funcþiune, acest tip de deviant constituie o sarcinã inutilã; în contrast cu inovatorul, care cel puþin este deºtept ºi activ, el nu apreciazã scopurile de succes, preþuite atât de mult în societate; în contrast cu ritualistul, care mãcar se conformeazã moravurilor, el nu acordã atenþie practicilor instituþionale. Nicio societate nu acceptã cu uºurinþã repudierea valorilor sale. A fi altfel înseamnã a pune sub semnul întrebãrii aceste valori”47. 45. Ibidem, p. 274. 46. Ibidem, pp. 275-276. 47. Ibidem, p. 278.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

355

Spre deosebire de tipul anterior, rebeliunea este un tip de adaptare colectivã care presupune, ca ºi retragerea, îndepãrtarea de valorile societãþii. Spre deosebire de tipul anterior, individul nu pleacã din societate, ci propune un program: lipsa echilibrului dintre obiective ºi practicile instituþionale trebuie rezolvatã nu prin ajustãri parþiale ºi succesive ale sistemului social (perspectiva doctrinei conservatoare), ci prin transformarea integralã a sistemului. Acest tip de adaptare vizeazã atât structura socialã cât ºi structura culturalã: noi obiective pentru care meritã sã lupþi, o nouã structurã socialã caracterizatã prin armonia dintre eforturi, merite ºi recompense sociale 48.

Anomie ºi devianþã în societatea contemporanã Teza lui Merton constã în ideea ca structura socialã ºi culturalã genereazã o anumitã presiune cãtre anomie ºi comportamente deviante, presiune resimþitã diferit de cãtre indivizi, în funcþie de zona socialã în care sunt plasaþi. Pentru simplificarea problemei, analiza a fost centratã pe mijloacele legitime sau nelegitime utilizate în competiþia pentru succesul financiar, considerat obiectivul cultural cel mai important. În acelaºi timp, Merton menþioneazã faptul cã existã ºi alte scopuri alternative: „Domeniul creaþiei intelectuale ºi artistice, de exemplu, furnizeazã modele alternative de carierã care nu atrag recompense financiare deosebite. În mãsura în care structura culturalã oferã prestigiu acestor alternative iar structura socialã permite accesul la ele, sistemul este cumva stabilizat... Dar tendinþa centralã cãtre anomie rãmâne...” 49. În pofida faptului cã priveºte societatea americanã a anilor ’50, actualitatea analizei mertoniene este surprinzãtoare, dupã cum surprinzãtoare este ºi relevanþa conceptului de anomie pentru studiul devianþei ºi criminalitãþii în societãþile europene. Aceastã situaþie se explicã, în bunã mãsurã, prin faptul cã Statele Unite reprezintã cel mai important exportator de modele culturale. Una dintre consecinþele adoptãrii acestor modele este tendinþa criminalitãþii internaþionale de a îmbrãca formele criminalitãþii nord-americane50. Conceptul de anomie, definit ca stare de contradicþie între structura culturalã ºi structura socialã (contradicþie pusã în luminã de dezechilibrul dintre obiectivele sociale ºi practicile legitime), permite surprinderea unor caracteristici majore ale societãþii româneºti contemporane: prin intermediul publicitãþii, indivizii sunt îndemnaþi în permanenþã spre obþinerea de bunuri ºi servicii din ce în ce mai puþin legate de satisfacerea nevoilor biologice. Semnificaþia lor a fost redusa la aceea de indicatori de status. Paradoxal, aceºtia nu au corespondenþã, sau au o legãturã extrem de slabã, cu pãtura socialã din care indivizii fac parte: sunt mai de grabã indicatori ai statusului de om care a reuºit. Uneori între aceºti indicatori (autoturism, locuinþã, îmbrãcãminte, diverse accesorii) existã o incongruenþã evidentã, cum este cazul, de exemplu, al maºinilor de lux prezente în cartierele sãrace de la periferia marilor oraºe. Douã elemente sunt importante: ca obiectele deþinute sã indice cât mai evident reuºita 48. Ibidem, pp. 279-281. 49. Ibidem, p. 282. 50. Pinatel, J., 1971, La société criminogène, Paris: Calman- Levy.

356

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

socialã ºi ca dobândirea lor sã fie cât mai rapidã. Aceste condiþii presupun ignorarea, în bunã mãsurã, a legitimitãþii mijloacelor: orice mijloc e bun, în mãsura în care conduce la atingerea scopului. Aceastã atitudine e întãrit㠖 în pofida lipsei cãilor sociale legitime pentru o mare parte a societãþii – de mediatizarea stilului de viaþã ºi a averilor fabuloase obþinute de personaje cu un trecut mai mult sau mai puþin chestionabil. Doctrina meritului (definit ca rezultat al educaþiei, eforturilor ºi utilizãrii mijloacelor legale) tinde sã fie înlocuitã în bunã mãsurã de doctrina cinicã a spiritului descurcãreþ. Aceastã substituire este atât de avansatã încât, frecvent, în mãsura în care reuºita datoratã meritului nu este suspectatã de nesinceritate, constituie obiect de ironie ºi dispreþ. Categoria cea mai expusã acestui mod de a imagina viaþa individului în societate este cea a copiilor ºi tinerilor; frecvent, familia este cea care întãreºte tendinþa de ignorare a problemei legitimitãþii mijloacelor, în favoarea obþinerii reuºitei materiale. La aceastã situaþie se adaugã dorinþa pãrinþilor, întrucâtva fireascã, de a reuºi prin intermediul copiilor: „Proiectarea ambiþiilor pãrinþilor are de asemenea o relevanþã deosebitã asupra subiectului (rolul jucat de familie în patternurile comportamentului deviant, n.n.). Aºa cum este bine-cunoscut, mulþi pãrinþi, confruntaþi cu eºecul personal sau cu succesul limitat, pot transfera dorinþa de a reuºi asupra copiilor” 51. În termenii analizei redate mai sus, decalajul dintre aceste aspiraþii ºi mijloacele deþinute de cãtre familia de origine poate constitui sursa devianþei tânãrului angajat în viaþa socialã. Problema modului în care sunt socializaþi copiii este una de importanþã crucialã în înþelegerea devianþei. În cursul socializãrii primare, copilul interacþioneazã cu un tip aparte de lume socialã, construit de alþii semnificativi: aceastã construcþie, la origine subiectivã, este primitã de cãtre copil ca realitate obiectivã (în sensul cã este singura lume pe care o cunoaºte, care i se impune): „Orice individ se naºte în interiorul unei structuri sociale obiective în care întâlneºte alþii semnificativi care se ocupã de socializarea lui.[ ...] Definiþiile acestora asupra situaþiei lui sunt stabilite pentru copil ca realitate obiectivã. Astfel, copilul se naºte nu numai în interiorul unei structuri sociale obiective ci, în aceeaºi mãsurã, în interiorul unei lumi sociale subiective. Alþii semnificativi [ ...] selecþioneazã aspectele în funcþie de propria lor poziþie în structura socialã ºi, în egalã mãsurã, în funcþie de idiosincraziile lor individuale, înrãdãcinate biografic. Lumea socialã este filtratã pentru individ prin intermediul acestei duble selectivitãþi[ ...] În consecinþã, copilul din clasele inferioare va sfârºi nu numai prin a locui o lume foarte diferitã de cea a copiilor din clasele superioare, dar, de asemenea, va sfârºi prin a se diferenþia de vecinul sãu, deºi acesta aparþine aceleiaºi clase”52. Importanþa definiþiilor date lumii sociale în înþelegerea comportamentului deviant constituie tema secþiunii urmãtoare, destinatã teoriilor învãþãrii sociale a devianþei.

51. Merton, 1969, op.cit., p. 283. 52. Berger, P. ºi Luckmann, T., [ 1966]1992, La construction sociale de la realité, Paris: Meridiens Klincksieck (traducere de Michel Maffesoli), p. 180.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

357

E. Sutherland: individ, asocieri diferenþiale, organizare socialã diferenþialã Poate exista o teorie explicativã a crimei care sã poatã fi utilizatã într-o manierã similarã celei în care inginerii utilizeazã teoriile fizicienilor? Cum ar trebui sã arate o asemnea teorie? În esenþã, rãspunsul lui Sutherland este urmãtorul: pentru a fi ºtiinþificã, teoria despre crimã trebuie sã aibã caracteristicile pe care le prezintã teorile ºtiinþifice din celelalte câmpuri de cunoaºtere; ceea ce presupune în mod obligatoriu cã elementele care constituie cauza crimei trebuie sã fie prezente întotdeauna când crima este prezentã, dupã cum trebuie sã fie absente în lipsa acesteia. Observaþiile empirice ºi modul obiºnuit de a privi societatea conduc spre o anumitã imagine despre crimã 53 ºi criminal: furturile, tâlhãriile, jafurile, violurile etc sunt comise de indivizi care provin din zonele sãrace ale societãþii, din familii „dezorganizate”, cu un nivel de instrucþie scãzut, fãrã ocupaþie sau cu ocupaþii în general manuale, cu un anumit trecut infracþional etc. În general, tipul infractorului are foarte puþine elemente în comun cu tipul omului obiºnuit. În mãsura în care anumiþi infractori nu fac parte din categoria „monºtrilor sociali”, faptele lor sunt explicate cel mai frecvent prin referire la situaþia lor socialã dezavantajoasã, cu precãdere la sãrãcie: a furat pentru cã n-avea ce sã mãnânce, a dus o bucatã de pâine copiilor, ce sã facã dacã era plin de datorii ºi nu mai putea s-o scoatã la capãt etc, sunt tipuri de „înþelegere”a crimei ºi criminalului, vehiculate de simþul comun. Acest model a fost preluat într-o mãsurã ºi de anumite teorii ºtiinþifice privind criminalitatea, centrate pe sãrãcie ºi trãsãturile particulare ale indivizilor din mediile sociale defavorizate. E. Sutherland observã cã, pe lângã acest tip de criminalitate (pe care o putem numi, pentru simplificarea problemei, criminalitate de subzistenþã), existã ºi o altã categorie de crime ºi criminali, care prezintã caracteristici specifice: mita, traficul de influenþã, primirea de foloase necuvenite, diferitele moduri de utilizare a puterii în interes personal, adica ceea ce în limbajul cotidian contemporan e desemnat generic prin sintagma infracþiuni de corupþie. Toate acestea sunt realizate de indivizi din clasa superioarã, care provin din familii „organizate”, cu un nivel de educaþie formalã ridicat, cu poziþii importante în lumea administraþiei ºi afacerilor, cu venituri peste medie. Ori, pentru aceastã categorie, modelul explicativ enunþat mai sus este în mod evident inadecvat. E. Suderland considera ca, pentru ca o teorie explicativã sã fie ºtiinþificã în sensul deplin al termenului, ea trebuie sã poatã fi aplicatã ambelor tipuri de crime ºi criminali, atât celor cu statut socioeconomic scãzut cât ºi celor cu statut ridicat. „Studiile indicã asocierea comportamentului criminal, într-o mãsurã mai micã sau mai mare, cu patologii sociale sau personale, ca sãrãcia, locuinþe proaste, cartiere mizere, lipsa facilitãþilor recreaþionale, familii necorespunzãtoare ºi 53. Termenul crimã în accepþiunea anglo-saxonã este acela de încãlcare a legii penale, spre deosebire de sensul curent din limba românã, care este cel de omor. Vom utiliza primul sens al termenilor de crimã ºi criminal.

358

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

demoralizate, debilitate mintalã, instabilitate emoþionalã ºi alte trãsãturi sau condiþii... Alte studii au demonstrat de asemenea cã mulþi dintre indivizii care prezintã asemnea trãsãturi ºi condiþii nu comit crime ºi cã indivizi din clasa socioeconomicã înaltã încalcã legea frecvent, deºi nu trãiesc în sãrãcie, nu sunt lipsiþi de oportunitãþi recreaþionale, nu sunt debili mintal sau instabili emoþional. Evident, nu condiþiile sau trãsãturile în sine sunt cele care cauzeazã crima, pentru cã uneori acestea sunt prezente în absenþa criminalitãþii, dupã cum alteori sunt absente, deºi criminalitatea este prezentã”54. Dupã Sutherland ºi Cressey, cadrul explicãrii comportamentului criminal trebuie sã fie acelaºi cu cel utilizat pentru explicarea comportamentului non-criminal; în acelaºi timp, deºi cele douã tipuri de comportament au multe trãsãturi comune, ele sunt diferite ºi, în consecinþã, explicarea comportamentului criminal constituie o parte specificã a teoriei generale a comportamentului uman. Existã, printre alte tipuri de analizã, douã moduri de explicare a comportamentului criminal: explicaþia de tip situaþional, care pune accentul pe elemente concomitente comiterii crimei, ºi explicaþia de tip genetic, care presupune analiza elementelor anterioare momentului comiterii crimei. În primul tip de explicaþie, esenþial este complexul persoanã-situaþie: situaþia obiectivã este importantã pentru explicarea crimei, în mãsura în care furnizeazã oportunitatea comiterii actului. De exemplu, cineva ia decizia sã spargã o bancã, observând cã mãsurile de siguranþã sunt fragile. Numai cã aceastã situaþie obiectivã nu genereazã în mod automat un comportament criminal: nu orice individ care observã deficienþele sistemului de pazã al unei bãnci va lua decizia sã o jefuiascã. Luarea unei asemenea decizii presupune un anumit tip de raportare subiectivã la respectiva situaþie, condiþionatã de viaþa anterioarã a individului: dacã acesta defineºte situaþia ca fiind obiectiv potrivitã pentru a jefui banca, este pentru cã experienþele anterioare, înclinaþiile ºi abilitãþile dobândite genereazã cadrul subiectiv în care se integreazã aceastã oportunitate obiectivã.

Societatea ca realitate diversã: învãþarea comportamentului criminal Explicarea comportamentului criminal presupune un anumit mod de a înþelege societatea ºi participarea individului la viaþa socialã. Perspectiva normativã asupra acestei ecuaþii simplificã ambii termeni: societatea existã, funcþioneazã ºi se conservã datoritã unor norme, valori ºi instituþii fundamentale; indivizii respectã aceste valori fie din convingere, fie ca urmare a acþiunii instanþelor de control social. Din aceastã perspectivã (proprie îndeosebi ºtiinþelor juridice) existã douã categorii de comportamente ºi indivizi, complet segregate: crima ºi criminalul, pe de o parte ºi comportamentul conformist, promovat de cãtre individul respectabil (cel care respectã ceea ce îndeosebi juriºtii numesc „modelul etico-normativ”), pe de altã parte. Aceastã segregare presupune cauzalitãþi sociale ºi biografii individuale fundamental distincte, construite într-o bunã mãsurã retrospectiv: cauzele comportamentului criminal sunt altele decât cele ale comportamentului conformist, criminalul este substanþial diferit de cetãþeanul respectabil. 54. Sutherland E.H. ºi Cressey D.R., 1966, Principles of Crimnology, Philadelphia: J.B. Lippincot Co, pp. 77-83, reeditat în Cressey, D.R. ºi Ward, D.A., 1969, Delinquency, Crime and Social Process, New York: Harper & Row, pp. 426-433, pp. 426-428.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

359

Teoria lansatã de Sutherland ºi Cressey propune un alt model: comportamentul criminal ºi cel non-criminal, deºi diferite, au multe puncte comune; în contrast cu viziunea „monocromã”asupra societãþii, aceasta apare ca „mozaic”de grupuri sociale, caracterizate de moduri diverse de a defini aceleaºi norme ºi valori sociale (diversitatea definiþiilor apare uneori chiar în cadrul aceluiaºi grup social). Aceastã manierã de a privi organizarea societatãþii ºi comportamentele indivizilor are consecinþe importante asupra modului în care Sutherland ºi Cressey explicã geneza comportamentului criminal: diferenþele dintre grupurile sociale ºi indivizii care le compun (criminali ºi non- criminali) nu exclud, ci, dimpotrivã, presupun existenþa aceloraºi tipuri de interacþiuni ºi procese. Mai exact, procesele care conduc la comportamentul criminal sunt identice cu cele care genereazã comportamentele non-criminale. În formularea autorilor explicaþiei genetice a comportamentului criminal55, aceasta cuprinde urmãtoarele elemente: 1. Comportamentul criminal este învãþat. 2. Comportamentul criminal e învãþat în interacþiune cu alþi indivizi, în procese de comunicare (verbalã ºi non-verbalã). 3. Cea mai importantã parte a acestei învãþãri se defãºoarã în cadrul grupurilor personale familiare (agenþiile impersonale de comunicare, ca filmele sau ziarele, joacã un rol relativ neimportant). 4. Învãþarea include tehnicile de comitere a crimei (mai mult sau mai puþin complicate) ºi o anumitã orientare a mobilurilor, imboldurilor, raþionalizãrilor ºi atitudinilor. 5. Aceastã orientare specificã e învãþatã pornind de la definirea favorabilã sau defavorabilã a normelor legale. În anumite grupuri sociale, indivizii definesc normele legale în termeni favorabili (în sensul respectãrii lor); în alte grupuri, definiþiile sunt defavorabile (în sensul încãlcãrii legii). De regulã, în grupurile din care e formatã societatea americanã, aceste douã tipuri de definiþii, deºi contradictorii, coexistã. 6. Individul devine delincvent din cauza excesului de definiþii favorabile încãlcãrii legii în raport cu definiþiile favorabile respectãrii ei. Orice individ asimileazã cultura grupurilor din care face parte; aceasta poate fi compusã din patternuri criminale, non-criminale sau neutre în raport cu geneza crimei. Conform principiului asocierilor diferenþiale, individul devine criminal datoritã contactului cu patternurile criminale ºi izolãrii de patternurile non-criminale. 7. Asocierile diferenþiale variazã în frecvenþã, duratã, prioritate ºi intensitate. Prioritatea este importantã pentru cã genereazã o anumitã selectivitate, datã de expunerea iniþialã la un anumit tip de definþii; ea trebuie interpretatã în legãturã cu intensitatea, care se referã la prestigiul sursei definiþiei favorabile sau defavorabile respectãrii legii precum ºi la reacþiile emoþionale legate de un tip sau altul de asocieri. 8. Procesul de învãþare a comportamentului criminal include mecanismele presupuse de orice proces de învãþare. 9. Comportamentul criminal este expresia aceloraºi nevoi ºi valori ca ºi comportamentul non-criminal; în consecinþã, încercãrile de a explica geneza crimei prin 55. Ibidem, pp. 429-431.

360

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

apelul la valori ºi mobiluri generale (fericirea, banii, obþinerea unui anumit status social etc) sunt lipsite de consistenþã, de vreme ce aceleaºi valori ºi mobiluri sunt prezente ºi în comportamentele conformiste. Aºadar, individul devine criminal ca urmare a participãrii la diferite asocieri diferenþiale; aceste asocieri sunt determinate de contextul general al organizãrii sociale; grupurile din care este compusã societatea prezintã rate ale criminalitãþii diferite, care evolueazã în timp. Explicarea ratei criminalitãþii trebuie sã fie „consistent㔠cu explicarea comportamentului criminal: ambele privesc crima, ceea ce diferã este nivelul de analizã. Teoria geneticã asupra comportamentului criminal are drept element central conceptul de organizare socialã diferenþialã (preferat de Sutherland ºi Cressey celui de dezorganizare socialã). Conceptul rezumã ideea potrivit cãreia cauzele crimei trebuie cãutate în organizarea socialã, a cãrei expresie este: „Un grup social poate fi organizat în sensul promovãrii comportamentului criminal sau împotriva acestui tip de comportament. Cele mai multe comunitãþi sunt organizate atât pentru comportamentul criminal cât ºi pentru cel non-criminal ºi în acest sens rata criminalitãþii este expresia organizãrii diferenþiale a societãþii. Explicarea variaþiilor ratei criminalitãþii prin organizarea diferenþialã e consistentã cu teoria asocierilor diferenþiale referitoare la procesul prin care indivizii devin criminali” 56.

Low class ºi upper class: segregarea administrativã a criminalilor Faptul cã simþul comun asociazã crima ºi criminalitatea cu sãrãcia are la bazã observaþia cã indivizii acuzaþi de anumite infracþiuni contra patrimoniului (de exemplu, furtul sau tâlhãria) sau contra persoanei (loviri, vãtãmãri corporale, infractiuni sexuale etc.) au, în general, un statut socioeconomic scãzut. Aceastã observaþie este confirmatã de datele statistice privind criminalitatea: cei care populeazã secþiile penale ale instanþelor de judecatã ºi, ulterior, centrele de reeducare ºi închisorile provin, predominant, din zonele defavorizate ale societãþii. Pornind de la aceste date statistice, teoriile explicative asupra crimei ajung la concluzii similare cu cele furnizate de simþul comun: concentrarea crimei în anumite zone ale societãþii conduce la explicarea delincvenþei prin sãrãcie ºi elementele care o configureazã sau o însoþesc (nivel de instrucþie scãzut, locuri de muncã prost plãtite, ºomaj, locuire în cartiere nesigure, alcoolism etc). Critica lui Sutherland cu privire la acest tip de explicaþie porneºte de la observaþia cã statisticile penale ignorã în bunã mãsurã un alt tip de criminalitate, desemnat prin sintagma criminalitatea gulerelor albe (white collar criminality): criminalitatea specialiºtilor din diverse domenii, a oamenilor de afaceri, a oamenilor politici, a înalþilor funcþionari în administraþia publicã etc., pe scurt, a indivizilor respectabili ºi respectaþi. Criminalitatea gulerelor albe este concentratã în domenii extrem de divese: afaceri imobiliare, cãi ferate, asigurãri, armament, bãnci, utilitãþi publice, industria petrolului, 56. Ibidem, p. 432.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

361

reorganizarea firmelor ºi politicã etc. Ea are o existenþã mai mult sau mai puþin difuzã în toate domeniile ºi tipurile de profesii: „Criminalitatea gulerelor albe existã în fiecare ocupaþie ºi poate fi descoperitã uºor în conversaþii obiºnuite cu reprezentanþi ai acestora, prin rãspunsul la întrebarea: Care sunt practicile necinstite în ocupaþia dumneavoastrã?”57. Costurile financiare asociate acestui tip de criminalitate sunt mult mai mari decât cele generate de tipul de crimã care constituie ceea ce numim în mod obiºnuit „problema socialã a criminalitãþii”. În afara acestui tip de costuri, mai importante pentru Sutherland sunt efectele criminalitãþii gulerelor albe asupra relaþiilor sociale: „Pierderile financiare generate de criminalitatea gulerelor albe, oricât de mari ar fi, sunt mai puþin importante decât efectele dãunãtoare asupra relaþiilor sociale. Criminalitatea gulerelor albe încalcã încrederea socialã ºi genereazã neîncredere, afecteazã morala socialã ºi produce dezorganizare la scarã largã. Alte tipuri de crimã au un efect relativ redus asupra instituþiilor ºi organizãrii sociale” 58. De ce nu apar – sau apar în micã mãsur㠖 „gulerele albe”în statisticile oficiale privind criminalitatea? Dupã Sutherland, explicaþia stã în modul de implementare a dreptului penal, care conduce la segregarea administrativã a criminalilor. Spre deosebire de infracþiunile indivizilor din zonele defavorizate ale societãþii, cercetate de poliþiºti, procurori ºi judecate de instanþele de drept penal, faptele gulerelor albe sunt analizate de inspectori ºi comisii de tip administrativ sau de instanþe de drept civil. În cazul indivizilor care fac parte din low class, sancþiunile aplicate sunt de naturã penalã (forma tip a acestora este pedeapsa cu închisoarea); pentru indivizii din upper class, sancþiunile sunt de regulã de naturã civilã sau administrativã (avertismente, ordine de încetare a activitãþii, amenzi, în mod excepþional sancþiuni privative de libertate): „Astfel, criminalii din categoria gulerelor albe sunt segregaþi administrativ de ceilalþi criminali ºi, în bunã mãsurã, consecinþa acestei segregãri este cã nu apar drept criminali în sensul propriu al termenului nici pentru ei înºiºi, nici pentru publicul general sau pentru criminologi”59. Care sunt cauzele modului diferit de implementare a dreptului penal, reflectat în aceastã segregare administrativã a criminalilor? Aplicarea legii este condiþionatã, spune Sutherland, de poziþia socialã a celui vizat: spre deosebire de indivizii cu statut socioeconomic scãzut, „gulerele albe”deþin resursele necesare pentru a face sã treacã neobservate comportamentele susceptibile de a fi calificate ca fiind infracþiuni; în situaþia în care acest lucru nu e posibil, poziþia lor socialã le furnizeazã mijloacele de a determina calificarea acestor comportamente drept contravenþii sau delicte civile. Pe de altã parte, poziþia „gulerelor albe”în structura socialã afecteazã nu numai modul în care este aplicatã legea (faptul cã frecvent anchetele judiciare care-i privesc se limiteazã la un singur vinovat este semnificativ); poate mai important, ea influenþeazã conþinutul legii, în sensul cã reprezentanþii upper class (în legislativ ºi agenþiile de implementare a legii) sunt cei care stabilesc care sunt comportamentele permise sau interzise, calificarea juridicã a acestora (contravenþii, infracþiuni, delicte civile etc.) precum ºi 57. Ibidem, pp. 350-351. 58. Ibidem, p. 353. 59. Ibidem, p. 356.

362

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

tipurile de sancþiuni aplicabile: modelarea dreptului ºi sistemului juridic este marcatã de interesele celor care elaboreazã ºi controleazã implementarea legii60. Relativa imunitate a gulerelor albe se explicã ºi prin dezechilibrul de putere dintre aceºtia ºi victimele lor: de regulã acestea din urmã sunt neorganizate ºi nu dispun de cunoºtinþele necesare pentru a se putea proteja sau reacþiona împotriva acestui tip de crime ºi criminali: „Criminalitatea gulerelor albe înfloreºte acolo unde oamenii de afaceri ºi profesioniºtii puternici se întâlnesc cu cei care sunt slabi. În aceastã privinþã, e ca ºi cum ai fura bomboanele unui copil. Pe de altã parte, multe dintre crimele indivizilor din clasa de jos sunt comise împotriva persoanelor bogate ºi puternice, în forma spargerilor ºi furtului. Din cauza acestei diferenþe între puterea victimelor, criminalii din categoria gulerelor albe se bucurã de o anumitã imunitate” 61. Evident, nu toþi indivizii care aparþin categoriei gulerelor albe sunt criminali, dupã cum nu toþi cei cu statut socioeconomic scãzut încalcã legea. Faptul cã unii sunt suprareprezentaþi în statisticile penale iar ceilalþi sunt subreprezentaþi induce un anumit tip de explicaþie a cauzelor crimei, criticabilã din douã motive: ecuaþia sãrãcie-crimã nu e aplicabilã criminalitãþii gulerelor albe; la limitã, teoriile întemeiate pe aceastã asociere nu au un caracter ºtiinþific, în sensul deplin al termenului, de vreme ce o veritabilã teorie ºtiinþificã asupra crimei trebuie sã priveascã ambele tipuri de crimã ºi criminali. Aproape exclusiv, utilitatea acestor teorii este de ordin descriptiv62: indivizii din clasa de jos comit, în general, un anumit tip de infracþiuni (infracþiuni de subsistenþã, realizate frecvent prin violenþã fizicã), pe când criminalitatea gulerelor albe este compusã din infracþiuni a cãror finalitate este accentuarea puterii economice (realizarea lor este posibilã datoritã poziþiei sociale ºi resurselor asociate acesteia). Aplicarea principiului asocierilor diferenþiale unificã explicarea comportamentelor umane: ca ºi celelalte tipuri de comportament, comportamentul criminal al gulerelor albe este învãþat; aceastã învãþare este realizat㠄... în cadrul asocierilor directe sau indirecte cu cei care deja practicã acest tip de comportament; cei care învaþã comportamentul criminal prin contacte strânse ºi frecvente sunt segregaþi de cei care respectã legea. Dacã un individ devine sau nu criminal este în bunã mãsurã determinat de frecvenþa ºi intensitatea contactelor pe care individul le întreþine cu cele douã tipuri de comportament”63. Formele în care indivizii încalcã legea depind de apartenenþa acestora la grupurile sociale; diferenþele de poziþie socialã (determinatã în principal de factori cum ar fi familia de origine, nivelul de instrucþie formalã, ocupaþia, veniturile, locuirea, elemente care nu exclud eforturile personale) se reflectã în tipurile de infracþiuni pe care le comit: „Cei care devin criminali din categoria gulerelor albe îºi încep în general cariera pornind din case ºi cartiere bune, absolvã colegii, intrã, fãrã mare dificultate, în lumea afacerilor, unde criminalitatea este, practic vorbind, o tradiþie, ºi sunt atraºi în acest tip de comportament, ca în orice alt tip de cutumã. Cariera criminalilor din 60. Ibidem, p. 357. 61. Ibidem. 62. Ibidem, p. 358. 63. Ibidem, pp. 358-359.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

363

clasele de jos porneºte în general din familii ºi cartiere deteriorate, unde achiziþioneazã atitudini ºi tehnici ale crimei prin asociere cu delincvenþi ºi segregarea parþialã de cei care respectã legea. Trãsãturile esenþiale ale procesului sunt aceleaºi pentru cele douã categorii de criminali”64.

Social ºi antisocial în comportamentul criminal. Utilizarea socialã a legii În contrast cu perspectiva care insistã asupra caracterului antisocial al crimei (ºi criminalului), teoria asocierilor diferenþiale accentueazã caracterul social al acestui tip de comportament, dat de participarea individului la viaþa diverselor grupuri care compun societatea. Apartenenþa la acestea presupune asimilarea modului în care ceilalþi indivizi îºi reprezintã tipurile de comportament dezirabil sau indezirabil; interiorizarea acestor reprezentãri implicã, alãturi de alte elemente, însuºirea definiþiilor asupra legii. Aceste definiþii, deºi se traduc prin comportamente individuale, au un fundament colectiv, dat de grupul social; cum societãþile contemporane sunt puternic diferenþiate, definiþiile asupra legii sunt variate ºi uneori contradictorii, de la un grup social la altul ºi, uneori, în interiorul aceluiaºi grup social. Principiul asocierilor diferenþiale propune, într-o manierã implicitã, un anumit rãspuns la problema liberului arbitru ºi a consecinþelor presiunilor exercitate asupra indivizilor de cãtre structura socialã. Potrivit acestei perspective [i în opoziþie cu teoria mertonianã, individul poate încãlca legea, dupã cum o poate respecta, indiferent de poziþia deþinutã în structura societãþii, de raritatea sau multitudinea oportunitãþilor sociale care caracterizeazã situaþia sa. Unii membri ai low class încalcã legea pe când alþii o respectã; acelaºi lucru este valabil ºi pentru cei din upper class. Acest fapt se explicã prin adeziunea la un anumit tip de definiþii, definiþii care au ca punct de plecare conþinutul formal al normei legale. Dincolo de acest punct referenþial comun, reprezentãrile indivizilor asupra legii sunt extrem de diverse, în toatã întinderea societãþii. În anumite situaþii, în eforturile de a-ºi satisface interesele, individul se poate afla în situaþii contradictorii, în pofida faptului cã a interiorizat definiþia favorabilã respectãrii legii. Aceasta poate intra în contradicþie cu perspectiva competitorilor, ale cãror practici se îndepãrteazã de dispoziþiile legii: „Legea preseazã într-o direcþie, celelalte forþe preseazã în direcþia opusã. În afaceri, «regulile jocului”intrã adesa în conflict cu normele legale. Un om de afaceri care doreºte sã respecte legea este împins de cãtre competitorii sãi sã le adopte metodele (nelegale, n.n.). Acest fapt este ilustrat în mod clar de persistenþa mitei comerciale, în ciuda eforturilor insistente ale organizaþiilor de afaceri de a o elimina” 65. Cred cã dihotomia definiþii favorabile/definiþii defavorabile asupra legii tinde sã fie marcatã, în societatea contemporanã, de o anumitã relativitate. Explozia legislativã, inclusiv în materie penalã (invadarea excesivã a domeniilor tradiþional extra64. Ibidem, p. 359. 65. Ibidem.

364

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

penale de cãtre instituþiile de drept penal, cum este cazul familiei ºi zonei afacerilor), creeazã indivizilor dificultãþi în adecvarea comportamentelor la exigenþele dispoziþiilor legale. Principiul moºtenit din dreptul roman – nimeni nu se poate apãra invocând necunoaºterea legii – devine chestionabil, în condiþiile în care inclusiv profesioniºtii dreptului (avocaþi, procurori, judecãtori), reclamã dificultãþile de adaptare la dinamica alertã a sistemului legislativ. În general, concepþia juridicã asupra efectivitãþii normei de drept este una de tip restrictiv, fiind fixatã în cadrul raportului drept – aplicarea dreptului, cu consecinþa subestimãrii diversitãþii relaþiilor întreþinute de indivizi cu sistemul legal. Dimpotrivã, perspectiva sociologicã asupra dreptului ºi sistemului legal porneºte de la ideea c㠄[ ...] dreptul nu este o noþiune omogenã: alãturi de dreptul juriºtilor coexistã un drept «efectiv», nu în sensul aplicãrii incorecte, ci în sensul aplicãrii sale în funcþie de nevoile ºi interesele multiple ale destinatarilor sãi”66. Diferenþierea societãþii ºi diversitatea normativã (legalã ºi extra-legalã) care-i este consecutivã impun analizarea rolului jucat de interesele indivizilor în utilizarea legii. Tipologia pe care o propun este formatã din trei elemente: interesul de a se raporta la o anumitã normã legalã, interesul de a interpreta într-un anumit fel norma legalã, interesul de a susþine adoptarea unei anumite norme legale. Primele douã elemente se referã la ceea ce Sutherland numeºte „segregarea administrativã a criminalilor”, generatã de poziþia socialã a celor din upper class: „...criminalii din categoria gulerelor albe sunt relativ imuni din cauza influenþei clasei din care fac parte asupra instanþelor de judecatã ºi a puterii de a orienta implementarea ºi administrarea legii. Aceastã influenþã afecteazã nu numai activitatea curentã a curþilor de judecatã ci, mai important, marcheazã activitatea anterioarã a acestora, în cadrul cãreia au fost stabilite precedentele judiciare ºi procedurile dupã care funcþioneazã astãzi”67. Spre deosebire de primele douã tipuri de interes, care se referã îndeosebi la implicarea indivizilor (efectivã sau potenþialã) în mecanismul judiciar, interesul de a adopta o anumitã normã legalã este legat predominant de protejarea anumitor poziþii. Posibilitatea de a realiza acest interes nu este egal distribuitã în societate ci variazã în funcþie de poziþia indivizilor ºi grupurilor în structura socialã. Anumite interese, la origine individuale sau de grup, sunt transformate, prin utilizarea mecanismelor legale (legislative ºi de administrare a justiþiei), în interese supra-individuale, despre care se afirmã cã sunt importante pentru toþi membrii societãþii. Printre principiile constituþionale ale statelor democratice, egalitatea în faþa legii ocupã un loc central; presupoziþia care stã la baza acestui principiu (de asemenea de naturã constituþionalã) este aceea cã legea serveºte interesului general: cum acest interes – operaþionalizat prin instituþii juridice care conþin drepturi ºi obligaþii corelative – este al tuturor în egalã mãsurã, este firesc ca toþi indivizii sã rãspundã egal în faþa legii: legitimitatea acþiunilor statului, definit ca instrument neutru de gestionare ºi menþinere a ordinei sociale, este fundamentatã pe ideea ocrotirii acestui interes general. 66. Rangeon, François, 1989, Reflexion sur l’effectivité du droit, în Lochac Daniele ºi Dominique Memmi (coord.), Les usages sociaux du droit, Paris: PUF, pp. 126-149. 67. Ibidem, p. 355.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

365

Interesul general pare, la prima vedere, o realitate obiectivã extrem de solidã. Analiza conþinutului sãu face ca aceastã soliditate sã devinã discutabilã 68: elementele care-l compun sunt extrem de eterogene ºi de dificil de definit69 (dreptul la o viaþã decentã, dreptul la muncã, ocrotirea familiei etc). În societãþile moderne existã un numãr limitat de norme ºi valori care întrunesc acordul unanim al indivizilor (în principal cele care se referã la viaþa individului, integritatea fizicã ºi mentalã, proprietate etc). Caracterul inconstant al sistemului normativ-valoric al unei societãþi reflectã opþiunile valorice al celor care au posibilitatea de a-l defini. În consecinþã, dreptul ºi sistemul legal reflectã ºi protejeazã valori ºi interese specifice anumitor grupuri sociale, în detrimentul altora: „Legislativul nu poate fi, prin natura sa, un cadru neutru. Ca oricare organizaþie birocraticã, el rãspunde la presiunea celor puternici ºi privilegiaþi. Este o armã în lupta acestora pentru exercitarea dominaþiei... Noþiunea statului, înþeles în sensul de cadru neutru din punct de vedere valoric, este în mod evident cel mai puternic legitimat mit pe care îl putem imagina”70. Din aceasta perspectivã devine necesarã înþelegerea devianþei ca rezultat al interacþiunii dintre indivizii ºi grupurile care constituie societatea.

H. Becker: construcþia socialã a devianþei – Outsiders ºi antreprenori morali Howard Becker este cunoscut în sociologia devianþei prin Outsiders71 (1963), lucrare care a marcat dezvoltarea uneia dintre perspectivele fundamentale în înþelegerea devianþei, desemnatã prin expresia teoria etichetãrii. Conceputã iniþial ca abordare a devianþei în sensul restrîns al termenului (în sociologia americanã a anilor ’60, studiul devianþei era definit ca studiu al criminalitãþii, analizatã predominant pe baza deciziilor poliþiei ºi tribunalelor), perspectiva lui Becker a pornit de la modelul explicativ utilizat în sociologia muncii (activitatea agenþiilor oficiale de administrare a justiþiei trebuie abordatã în aceeaºi manierã în care este privitã activitatea profesioniºtilor din alte domenii). Aceasta extindere a demersului 68. Chambliss, W.J. ºi Seidman, R.B, 1971, Law, Order and Power, Massachutes: Addison-Wesley Publishing Company. 69. În cazul României, aceastã dificultate este accentuatã îndeosebi de imprecizia obligaþiilor care revin statului ºi de lipsa sancþiunilor aplicabile agenþilor sãi. De exemplu, deºi statul „ocroteºte” copilul, amploarea fenomenului vagabondajului juvenil ºi a cerºetoriei (fenomenul copiii strãzii) indicã pasivitatea autoritãþilor, a cãror activitate s-a limitat la simpla adoptare a unor acte normative. Tristã ºi amuzantã în acelaºi timp este formula cu care ofiþerul de stare civilã începe oficierea cãsãtoriei: „În România statul ocroteºte ºi încurajeazã familia…”. 70. Ibidem, p. 54. 71. Am utilizat traducerea francezã (J.-P. Briand ºi J.-M. Chapoulie), Outsiders. Etudes de la sociologie de la deviance (Metailie, 1985), cu postafaþa lui Howard Becker pentru aceastã ediþie.

366

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

clasic de studiere a deviantei a contribuit la modificarea radicalã a modului de definire a domeniului: „Acest demers metodologic banal a condus la o schimbare importantã în analiza delincvenþei. În loc sã cãutãm rãspunsul la întrebarea de ce oamenii acþioneazã «rãu», am analizat ansamblul activitãþilor în cursul cãrora indivizii definesc anumite acþiuni drept «dãunãtoare», alþii le comit, iar alþii reacþioneazã la aceste acte (reale sau presupuse). Asemenea analize puneau în evidenþã faptul cã «delincvenþa» nu constituie o categorie omogenã, ci reflectã mai de grabã interesele profesionale ale indivizilor care o definesc ºi identificã «delincvenþii». Studiul delincvenþei a fost astfel înlocuit cu studiul devianþei…”72. Elementele care fundamentau perspectiva convenþionalã asupra devianþei (dimensiunea normativã oficialã, motivaþiile, trãsãturile de caracter, situaþia socialã a delincvenþilor etc) ca ºi problema etiologiei devianþei au fost în bunã mãsurã abandonate, în favoarea înþelegerii procesului de interacþiune dintre indivizii ºi grupurile implicate în procesul de construire socialã a devianþei. Outsiders a fost elaboratã în contextul mai larg al eforturilor de redefinire a domeniului devianþei, prin includerea, alãturi de deviant, a actorilor social responsabili de adoptarea ºi aplicarea normelor (antreprenorii morali, cum îi numeºte Becker), precum ºi a consecinþelor pe care le implicã faptul de a fi desemnat drept deviant: „Recent am asistat la dezvoltarea unei abordãri naturaliste a acestor fenomene (fenomenelor de devianþã, n.n.) în care atenþia este concentratã asupra interacþiunilor dintre cei care sunt acuzaþi de comiterea de infracþiuni ºi cei care formuleazã aceste acuzaþii (Matza, 1969). Mai mulþi autori- Frank Tannenbaum (1938), Edwin Lemert (1951), John Kitsue (1962), Kai Erikson (1962) ºi eu însumi, pentru a nu cita decât câþiva – au contribuit la elaborarea a ceea ce a fost desemnat prin expresia destul de nefericitã «teoria etichetãrii». Teoria etichetãrii nu este o teorie – cu toate rezultatele ºi imperativele pe care aceastã calitate le presupune – dupã cum nu e centratã exclusiv, cum au gândit unii, asupra actului etichetãrii. E vorba mai de grabã de o manierã de a considera un domeniu de activitãþi umane, de o perspectivã a cãrei valoare, dacã are una, se va manifesta în progresul înþelegerii fenomenelor anterior obscure (voi ceda aversiunii pentru eticheta aplicatã în mod obiºnuit acestei teorii, utilizând în viitor expresia «teorii interacþioniste despre devianþã»)”73.

Elaborarea ºi impunerea normelor sociale Fundamentul explicaþiilor convenþionale asupra devianþei este dat de conceptul de normã: în termeni foarte simpli, deviantul este acel individ care încalcã normele sociale. O asemenea definiþie, chiar dacã nu afirmã explicit, este bazatã pe postulatul generalitãþii normelor sociale (sau cel puþin a unui numãr semnificativ de norme) în toatã întinderea societãþii, a existenþei unui sistem normativ pe care indivizii trebuie sã-l respecte. Comportamentul deviant constã în îndepãrtarea de la normã. Una dintre consecinþele acestei perspective este aceea cã devianþa ºi devianþii constituie categorii 72. Becker, 1985, op.cit., pp. 238-239. 73. În 1973, Becker a adaugat formei iniþiale a Outsiders capitolul referitor la Analiza retrospectivã a teoriei etichetãrii. Aceastã analizã este inclusã în traducerea francezã a lucrãrii, pp. 201-234, pp. 203-205.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

367

omogene. De aici preocuparea pentru etiologia devianþei, centratã pe identificarea factorilor sociali sau pe personalitatea individului. Fragilitatea acestui model de înþelegere a devianþei ºi deviantului este datã, dupã Becker, de inconsistenþa presupoziþiilor de la care porneºte. O primã observaþie se referã la generalitatea normelor ºi la (presupusul) acord asupra acestora: normele sociale sunt create în cadrul grupurilor sociale. În societãþile moderne definiþia normei ºi a modului de aplicare a acestora, departe de a face obiectul unui acord unanim, variazã în funcþie de grupurile sociale: „Normele sociale sunt create de cãtre grupuri sociale specifice. [ …] Nu e deloc necesar ca toate aceste grupuri sã împãrtãºeascã aceleaºi norme ºi, în realitate, e rareori cazul. Totul le conduce spre dezvoltarea sistemelor de norme diferite, atât problemele ridicate de mediul lor cât ºi istoria ºi tradiþiile lor.[ …] Imigranþii italieni care continuã sã fabrice vin pentru ei înºiºi în timpul prohibiþiei acþioneazã conform normelor imigranþilor italieni, dar încalcã legea noii þãri.[ ...] Delincventul din clasa popularã care se luptã pentru a apãra teritoriul bandei sale nu face altceva decât ceea ce considerã necesar ºi just, dar educatorii, asistenþii sociali ºi poliþia sunt de altã pãrere [ ...] Chiar dacã unii pot susþine cã o mare parte, chiar cea mai mare parte a normelor dintr-o societate, sunt de obicei admise de cãtre toþi indivizii, cercetãrile empirice consacrate normelor concret determinate relevã în general atitudini variabile faþã de ele”74. Pe de altã parte, se poate susþine ideea cã, acceptând aceastã diversitate normativã specificã grupurilor sociale, existã totuºi norme obligatorii pentru toþi indivizii (de exemplu, normele aplicate de diverse agenþii oficiale, al cãror fundament este juridic). Aceastã obligativitate teoreticã, spune Becker, nu exclude diferenþele în raportarea indivizilor la normã: „Normele oficiale, aplicate de grupuri special constituite în acest sens, pot diferi de cele pe care majoritatea oamenilor le considerã potrivite. Într-un grup, anumite facþiuni pot fi în dezacord asupra ceea ce numim norme efectiv în uzaj. Dar ceea ce este cel mai important în studiul comportamentelor desemnate în mod obiºnuit drept deviante este cã perspectiva indivizilor care adoptã aceste comportamente poate fi total diferitã de cea a oamenilor care le condamnã. Într-adevãr, un individ poate estima cã este judecat dupã norme la a cãror elaborare n-a contribuit ºi pe care nu le acceptã, care-i sunt impuse prin forþã de cãtre «strãini» (outsiders, n.n.)”75. O a treia observaþie se referã la capacitatea, inegal distribuitã în societate, de a impune norme sociale. Aceastã distribuþie marcheazã contextele în care indivizii ºi grupurile care deþin aceastã capacitate imagineazã ce este bine pentru grupuri, sau, la un nivel mai general, pentru societate; pornind de la aceastã proiecþie, ceilalþi indivizi sunt obligaþi sã adopte anumite comportamente ºi nu altele, considerate dãunãtoare ºi periculoase atât pentru indivizi cât ºi pentru desfãºurarea vieþii sociale. În general, efortul de a impune norme ºi modelele de comportament asociate caracterizeazã viaþa tuturor grupurilor din care este compusã societatea: bãrbaþii cautã sã impunã anumite norme femeilor, adulþii- tinerilor, albii- minoritãþilor etnice, clasa medie- clasei de jos etc: „Diferenþele în capacitatea de a stabili normele ºi de a le face sã fie aplicate altor indivizi sunt în mod esenþial diferenþe de putere (legalã 74. Ibidem, pp. 38-39. 75. Ibidem, pp. 39-40.

368

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

sau extralegalã). Grupurile cele mai capabile sã impunã propriile norme sunt cele a cãror poziþie socialã le dã instrumentele ºi puterea. Diferenþele de vârstã, de sex, de clasã ºi de origine etnicã sunt toate legate de diferenþe de putere.[ …] Trebuie deci sã recunoaºtem mai întâi cã devianþa e creatã prin reacþia oamenilor faþã de tipuri particulare de comportament ºi prin desemnarea acestor comportamente drept deviante. Dar trebuie sã pãstrãm în minte, de asemenea, cã normele create ºi conservate prin aceastã desemnare, departe de a fi unanim acceptate, fac obiectul dezacordurilor ºi conflictelor, pentru cã rezultã din procesele de tip politic din interiorul societãþii”76. Termenul outsider surprinde esenþa dezacordului dintre individ ºi grup, generat de interacþiunea prin care este impusã norma; el are un dublu sens, dat de poziþia participanþilor la aceastã interacþiune: individul despre care se crede cã a încãlcat o normã este considerat strãin (outsider) de cãtre ceilalþi membri ai grupului; în acelaºi timp, individul poate refuza atât norma cât ºi legitimitatea celor care-i analizeazã comportamentul, considerându-i, în consecinþã, strãini (outsiders). Mãsura în care individul sau grupul se desemneazã reciproc drept strãini este variabilã, în funcþie de natura comportamentului ºi normei încãlcate77. De exemplu, în sensul perspectivei lui Becker, tratamentul aplicat celui care încalcã o regulã de circulaþie este diferit de tratamentul aplicat hoþului; primul este de acord cu regulile de circulaþie, în vreme ce al doilea elaboreazã frecvent ideologii care sã-i justifice comportamentul.

Indivizi ºi grupuri: construirea socialã a devianþei Comportamentul deviant este, aºadar, rezultatul interacþiunii dintre individ ºi grup. Ca ºi ceilalþi autori analizaþi în acest capitol, Becker suþine cã devianþa are un caracter social. Spre deosebire de abordãrile curente în epocã, el ignorã în bunã mãsurã atât problema poziþiei individului în structura socialã (semnificativã doar în privinþa capacitãþii a impune norme ºi de a evalua comportamentele celorlalþi) cât ºi importanþa factorilor sociali implicaþi în cauzalitatea devianþei. Sensul caracterului social al devianþei rezidã în idea c㠄[ …] grupurile sociale creeazã devianþa instituind norme a cãror încãlcare constituie comportamente deviante, aplicând aceste norme anumitor indivizi, pe care-i eticheteazã ca devianþi. Din acest punct de vedere, devianþa nu este o calitate a actului comis de cãtre o persoanã, ci mai de grabã consecinþa aplicãrii de cãtre ceilalþi a normelor ºi sancþiunilor. Deviantul este cel cãruia aceastã etichetã i-a fost aplicatã cu succes iar comportamentul deviant este comportamentul cãruia colectivitatea îi ataºeazã aceastã etichet㔠78. Rezultat al interacþiunii dintre individ ºi grup, comportamentul deviant presupune coexistenþa a douã elemente: un act prin care este încãlcatã o normã ºi reacþia grupului, generatã de aceastã încãlcare. Pornind de la formele pe care le pot prezenta termenii relaþiei presupuse de aceastã definiþie simplã, Becker introduce câteva nuanþãri care conduc la ideea relativitãþii devianþei. O primã nuanþare se referã la actul deviant: 76. Ibidem, p. 41. 77. Ibidem, pp. 25-27. 78. Ibidem, pp. 32-33.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

369

nu este obligatoriu ca individul considerat deviant sã fi comis în mod real actul care a condus la etichetarea sa; procesul de etichetare nu este infailibil (de exepmlu, erorile judiciare). Pe de altã parte, reacþia societãþii în raport cu comportamentul deviant nu este de tip mecanic: aceasta este diferitã, putând varia în funcþie de o multitudine de factori, cum ar fi momentul comiterii actului (în perioada campaniilor sociale împotriva anumitor comportamente, ºansa de a fi prins ºi pedepsit mai aspru este mai ridicatã decât în perioadele obiºnuite), statutul persoanei care a comis actul (legea e aplicatã diferit celor din clasa medie faþã de cei din cartierele sãrace, albilor faþã de negri etc), victima actului (poziþia socialã ºi resursele acesteia), consecinþele comportamentului (relaþiile sexuale înainte de cãsãtorie sunt de regulã tolerate, cu excepþia apariþiei unei sarcini ilegitime) etc. Acest tip de observaþii conduce la concluzia cã devianþa nu este o calitate intrinsecã actului deviant: „Acelaºi comportament poate constitui o transgresare a normelor dacã este comis la un anumit moment sau de cãtre o anumitã persoanã, sau poate sã nu constituie o încãlcare a normei dacã este comis la un alt moment sau de cãtre o altã persoanã; anumite norme- dar nu toate- sunt încãlcate fãrã a atrage o pedeapsã. Pe scurt, caracterul deviant sau non-deviant al unui act depinde în parte de natura actului – adicã de faptul de a fi încãlcat sau nu o norm㠖 ºi în parte de reacþia celorlalþi”79. Existenþa sau inexistenþa reacþiei grupului în raport cu încãlcarea normei constituie un argument pentru rafinarea termenilor utilizaþi în cele douã tipuri de situaþii: comportament deviant (deviant behavior) ºi comportament care încalcã o normã (rule-breaking behavior). Pe baza acetor observaþii, Becker utilizeazã criteriile respectarea/transgresarea normei ºi etichetarea/absenþa etichetãrii ca deviant pentru a construi o tipologie a comportamentului deviant 80: cei care încalcã norma ºi sunt percepuþi ca devianþi, cei care nu încalcã norma dar sunt consideraþi devianþi (erorile în etichetare sunt probabil mai numeroase în situaþiile extra-judiciare decât în spaþiul tribunalelor) ºi cei care încalcã norma fãrã a fi desemnaþi drept devianþi (fie pentru cã actul nu este cunoscut de cãtre ceilalþi, fie pentru cã, datoritã unor circumstanþe – momentul acþiunii, tipul normei încãlcate, poziþia autorului etc. – comportamentul nu determinã nicio reacþie din partea celorlalþi). Devianþa secretã este una dintre formele acestui ultim tip de devianþã: norma este încãlcatã, dar acest fapt nu este cunoscut de cãtre ceilalþi. Individul aflat în aceastã situaþie este însã vulnerabil în raport cu procedurile utilizate pentru descoperirea tipului respectiv de comportament: dacã actul ar fi descoperit, autorul sãu ar fi etichetat drept deviant81. Deºi exemplele date de Becker privesc anumite preferinþe sexuale, consumul de stupefiante, homosexualitatea, conceptul de devianþã secretã este aplicabil tuturor aspectelor clandestine ale vieþii sociale: „Ca ºi în cazul acuzaþiei false, nimeni nu cunoaºte cu adevãrat extinderea fenomenului, dar sunt convins cã este foarte important, mult mai important decât ne putem imagina. O observaþie sumarã m-a convins de acest fapt. Cea mai mare parte a oamenilor cred probabil cã fetiºismul – fetiºismul sadomasochist în particular – este o perversiune rarã ºi exoticã. Ori am 79. Ibidem, p. 37. 80. Ibidem, pp. 3-45. 81. Ibidem, p. 211.

370

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

avut ocazia, acum câþiva ani, sã consult un catalog al unui vânzãtor de fotografii pornografice destinat exclusiv amatorilor acestei specialitãþi. Catalogul nu conþinea fotografii cu nuduri ºi nici cu acte sexuale. În locul acestui tip de imagini, conþinea pagini ºi pagini cu femei încãlþate cu toc înalt, prinse în cãmãºi de forþã sau în cãtuºe, biciuind alte femei etc. Fiecare paginã a catalogului conþinea un eºantion al unei pãrþi a colecþiei, care putea atinge pânã la 120 de fotografii. Un calcul rapid mi-a arãtat cã vânzãtorul deþinea în stoc între 15 000 ºi 20 000 de fotografii imediat disponibile pentru vânzare. Numãrul lor ºi impresia de lux a catalogului indicau în mod clar cã individul conducea o afacere prosperã ºi dispunea de o clientelã vastã. ªi cu toate astea nu întâlnim în fiecare zi fetiºiºti sado-masochiºti. În mod evident aceºtia sunt capabili sã pãstreze secretã perversiunea lor [ ...] Cei care studiazã homosexualitatea au observat de asemenea cã anumiþi homosexuali sunt capabili sã disimuleze devianþa în faþa non-devianþilor pe care îi frecventeazã. Numeroase persoane care consumã stupefiante sunt de asemenea capabile sã ascundã acest fapt celor din jurul lor, care nu se drogheazã”82.

Cariera socialã a deviantului Preluat din studiile asupra profesiilor, conceptul de carierã socialã a fost utilizat de cãtre Becker pentru realizarea unui model secvenþial al devianþei: succesiunea de etape prin care trece individul de la momentul încãlcãrii normei (încãlcare realã sau prezumatã), pânã la adoptarea modului de viaþã deviant. Prima etapã a carierei deviante este cea a încãlcãrii normei. De ce anumiþi indivizi încalcã normele sociale? Aceastã întrebare frecventã (comunã atât simþului comun cât ºi teoriei sociologice, n.n.) are dezavantajul, observã Becker, cã se bazeazã pe presupunerea conform cãreia doar anumiþi indivizi sunt tentaþi sã încalce normele sociale. În realitate, poate cã tentaþia de a încãlca normele (fapt indicat ºi de devianþa secretã) e resimþitã de un numãr mult mai mare decât numãrul aparent al devianþilor: „Indivizii sunt mult mai devianþi, cel puþin în imaginaþie, decât par. În loc sã ne întrebãm de ce devianþii vor sã facã lucruri care sunt dezaprobate, poate cã e mai potrivit sã ne punem problema de ce cei care respectã normele, deºi sunt tentaþi sã le încalce, nu o fac” 83. Un rãspuns pertinent la aceastã întrebare trimite la ideea angajamentului individului în societatea convenþionalã: individul normal îºi investeºte progresiv interesele în comportamente conforme cu exigenþele instituþiilor sociale; cu cât acest angajament este mai intens, cu atât pierderile generate de încãlcarea normei ºi etichetarea ca deviant vor fi mai mari (de exemplu, consumul de droguri poate conduce la pierderea familiei, reputaþiei, locului de muncã etc.). Încãlcarea normei poate fi ocazionalã (mulþi indivizi traverseazã aceastã experienþã) sau poate fi începutul unei cariere deviante. Acest pasaj presupune dezvoltarea motivelor ºi intereselor deviante: în cazul unor comportamente deviante, cum este consumul de marihuana, motivaþia nu preexistã actului ci este construitã ulterior, prin interacþiune 82. Ibidem, pp. 44-45. 83. Ibidem, pp. 49-50.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

371

cu devianþi experimentaþi, pe mãsurã ce individul asimileazã atât tehnicile necesare consumãrii drogului cât ºi definiþia socialã a plãcerii de a fuma 84. Motivaþia comportamentului deviant are un caracter social chiar ºi atunci când activitatea este desfãºuratã în secret ºi solitar (de exemplu, consumul de marihuana, ca ºi cel de pornografie, presupun asimilarea unui set minimal de definiþii ºi a unui anumit limbaj, comun acestor tipuri de devianþi). A doua etapã a procesului de formare a carierei deviante este desemnarea publicã ca deviant. Faptul de a fi prins ºi etichetat drept deviant este extrem de important: în ochii celorlalþi individul înceteazã sã mai fie persoana dinainte, primind un nou statut (homosexual, drogat, maniac etc), statut care va marca interacþiunile sale cu indivizii din societatea convenþionalã. Plecând de la distincþia status principal/status subordonat ºi caracteristicã principalã/caracteristici accesorii ale statusului, Becker observã cã eticheta de deviant tinde sã configureze statutusul principal al individului; ceilalþi se vor aºtepta ca cel etichetat drept deviant sã prezinte ºi alte caracteristici asociate acestui status: de exemplu, oamenii estimeazã cã un individ care a furat, chiar dacã a fãcut-o o singurã datã, e probabil sã fure în continuare, dupã cum poate sã comitã ºi alte infracþiuni, poate fi violent, periculos, nedemn de încredere etc: „Identificarea individului ca deviant precede celelalte identificãri. La întrebarea: «Ce fel de persoanã ar încãlca o normã atât de importantã?”rãspunsul este: «Cineva diferit de noi, care nu poate sau nu vrea sã se poarte ca o fiinþã moralã ºi care ar putea sã încalce ºi alte norme importante». Identitatea deviantã dominã celelalte identificãri. A trata o persoanã care este deviantã sub un aspect ca ºi cum ar fi deviantã sub toate aspectele echivaleazã cu a enunþa o profeþie care contribuie la propria realizare. Astfel se pun în miºcare diverse mecanisme care contribuie la modelarea individului conform imaginii pe care ceilalþi o au despre el”85. Individul etichetat ca deviant constatã cã practicile convenþionale necesare pentru a trãi în societate îi sunt în bunã mãsurã refuzate: fostul deþinut are dificultãþi în a gãsi un loc de muncã, consumatorul de droguri este considerat periculos ºi în consecinþã este evitat de cãtre ceilalþi etc. Deºi anumiþi indivizi pot reuºi sã abandoneze comportamentul deviant, acest tip de presiune acþioneazã în sensul amplificãrii comportamentului deviant, astfel încât individul poate adopta ºi alte practici ilegitime; acest fapt este însoþit frecvent de trecerea în a treia etapã a procesului de formare a carierei deviante. Aceastã etapã constã în intrarea într-un grup deviant organizat, fapt care are consecinþe importante în elaborarea propriei concepþii a deviantului despre sine. Apartenenþa la un grup deviant implicã adeziunea la subcultura specificã acestuia, definitã de Becker ca ansamblu de idei ºi puncte de vedere asupra lumii sociale, de maniere de adaptare precum ºi de activitãþi rutiniere fondate pe aceste puncte de vedere86. Pe lângã tehnicile de practicare a comportamentelor deviante cu minim de disconfort, un element central al acestei subculturi este ansamblul de raþionalizãri referitoare la poziþia grupului în societate: sistemul de autojustificãri are ca funcþii principale neutralizarea atitudinilor conformiste pe care devianþii le pot încã simþi în raport cu propria devianþã 84. Ibidem, pp. 64-83. 85. Ibidem, pp. 56-57. 86. Ibidem, pp. 60-62.

372

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

ºi furnizarea raþiunilor de a menþine linia de conduitã în care individul s-a angajat: „Sistemele de justificare ale grupurilor deviante comportã tendenþial o respingere globalã a normelor morale convenþionale, instituþiilor oficiale ºi, mai general, al întregului univers al convenþiilor obiºnuite”87.

Devianþii ºi antreprenorii morali Ca în orice tip de analizã sociologicã, modul în care este formulatã problema devianþei influenþeazã în bunã mãsurã rezultatele cercetãrii. În situaþia în care devianþa este definitã prin anumite comportamente, ipoteza ºi, în acelaºi timp, punctul final al analizei rezidã în ideea diferenþei substanþiale între comportamentul normal ºi cel deviant. Consecutivã acestui mod de definire a devianþei este calificarea deviantului ca fiinþã asocialã sau antisocialã, personaj cu caracteristici distincte de cele ale omului normal. Concluzia unui asemenea demers este cã devianþa ºi devianþii constituie categorii omogene. Critica lui Becker porneºte de la observaþia cã o asemenea omogenitate presupune identitate între cei care încalcã normele ºi cei care sunt pedepsiþi. Ori, aºa cum am vãzut urmãrind analiza sa, aceastã identitate este doar aparentã: pe lângã indivizii desemnaþi devianþi pentru cã realmente au încãlcat o normã, existã indivizi pe care ceilalþi îi considerã devianþi deºi n-au încãlcat nicio normã, în vreme ce alþii sunt consideraþi normali, deºi încalcã normele sociale. Mai mult, în anumite cazuri încãlcarea normei nu are nicio însemnãtate: anumiþi indivizi (cum sunt cei din categoria gulerelor albe) pot încãlca normele legale fãrã a risca (sau cu riscuri minime) sã fie desemnaþi drept devianþi. Pentru a ieºi din impasul generat de aceastã eterogenitate, Becker propune un alt mod de a formula devianþa: interacþiunea dintre indivizi ºi grupuri este esenþialã pentru definirea comportamentului deviant. Natura acestuia este aceeaºi cu natura comportamentului normal; deviantul nu are caracteristici aparte, diferite de cele ale oamenilor obiºnuiþi: „Trebuie sã considerãm devianþa ºi devianþii, care încarneazã acest concept abstract, ca rezultat al procesului de interacþiune între indivizi sau grupuri: unii, urmãrind satisfacerea propriilor interese, elaboreazã ºi fac sã fie aplicate normele sub a cãror acþiune cad ceilalþi care, cãutând de asemenea satisfacerea propriilor interese, comit acte pe care primii le calificã drept deviante”88. Acest mod de definire a devianþei are drept principalã consecinþã faptul cã, plasat într-un raport de putere defavorabil, orice individ este prezumtiv deviant: urmãrind realizarea unui interes oarecare, se poate „transforma” în obiect al acþiunii celor care deþin puterea-legalã sau extra-legalã- în efortul de a-ºi impune propriile reprezentãri asupra lumii sociale: „Teoriile interacþioniste asupra devianþei, ca toate teoriile interacþioniste în general, insistã asupra manierei în care actorii sociali se definesc mutual ºi definesc ceea ce este în jurul lor. Ele acordã o atenþie deosebitã diferenþelor în puterea de a defini, manierei în care un grup dobîndeºte ºi utilizeazã puterea de a determina 87. Ibidem, p. 62. 88. Ibidem, p. 187.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

373

modul în care alte grupuri trebuie considerate, înþelese ºi tratate. Elitele, clasele conducãtoare, patronii, adulþii, bãrbaþii, albii, pe scurt grupurile cu statut superior, îºi menþin puterea atât prin controlul reprezentãrilor asupra lumii sociale cât ºi prin utilizarea formelor mai rudimentare de control. Poate cã utilizeazã mijloace mai rudimentare pentru a-ºi stabili hegemonia. Dar controlul bazat pe manipularea definiþiilor ºi etichetelor acþioneazã cu mai multã fineþe ºi cu costuri mai mici, ºi acesta e preferat de cãtre grupurile cu statut superior”89. Perspectiva interacþionistã introduce în ecuaþia devianþei un personaj nou, antreprenorul moral: cel care are iniþiativa adoptãrii normei (pentru cã în societãþie contemporane normele nu se creeazã de la sine) ºi care, pentru obþinerea conformitãþii, se adreseazã unor indivizi pe care îi putem numi, în spiritul analizei lui Becker, antreprenori derivaþi: poliþiºti, procurori, judecãtori, membri ai agenþiilor guvernamentale sau ne-guvernamentale. Teoretic, sarcina acestora este de a-i urmãri ºi pedepsi pe toþi devianþii. În realitate, resursele limitate (insuficiente pentru a urmãri ºi pedepsi toþi delincvenþii), interesele personale ºi de grup (care-i determinã uneori sã priveascã în altã parte decât spre locul în care se desfãºoarã infracþiunea), puterea anumitor devianþi prezumtivi sau pur ºi simplu dezacordurile existente în câmpul birocratic asupra a ceea ce constituie comportament deviant, toate acestea relativizeazã importanþa actului prin care norma este încãlcatã, justificând sensul dat de Becker ideii de construcþie socialã a devianþei. Anumite interacþiuni dintre antreprenorii morali ºi devianþi, gestionate de agenþiile specializate controlate de primii, conduc la apariþia unui tip particular de instituþie. Utilizând conceptul goffmanian de instituþie totalã, vom analiza, în secþiunea urmãtoare, câteva dintre caracteristicile închisorii.

Erving Goffman: individul instituþionalizat ºi mitul victoriei culturale a instituþiilor totale Deºi au trecut mai bine de patru deceniii de la publicarea lucrãrilor lui Erwing Goffman, actualitatea analizelor sale este evidentã; Goffman, probabil primul teoretician postmodern în sociologie, a furnizat modele de analizã care au reorientat analiza sociologicã, contribuind într-o mãsurã semnificativã la schimbãrile cunoscute de aceastã disciplinã în ultimele decenii 90. Conceptul de instituþie totalã a fost lansat de cãtre sociologul american 91 o datã cu publicarea lucrãrii Asylums. Essays on the Social Situation of Mental Patient and Other Inmates (1961). Aceastã lucrare se încadreazã prin stil, teorie ºi modul de culegere a datelor, în ceea ce este cunoscut în sociologie ca „ªcoala de la Chicago”. Cu toate 89. Ibidem, p. 229. 90. Fine, G.A. ºi Maning, P., 2003, Erving Goffman, în Ritzer G. (coord), The Blackwel Companion to Major Contemporary Social Theorists, Oxford: Blackwell Publishing Ltd., pp. 34-63, 58. 91. E. Goffman (1922-1982) s-a nãscut în Canada, dar activitatea sa în sociologie s-a desfãºurat în Statele Unite (doctoratul în sociologie, University of Chicaco, 1953), preºedinte al Asociaþiei Amercane de Sociologie (1981-1982).

374

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

cã nu priveºte exclusiv închisoarea, cercetarea sa – susþine J.F. Galliher cu referire la analiza lui Goffman – a avut un impact major asupra studiului acestei instituþii, furnizând teorie unui domeniu pânã atunci în bunã mãsurã ateoretic92. Probabil cã niciuna dintre instituþiile pe care le cunoaºtem astãzi nu a avut ciudatul destin de a fi subiect al criticilor ºi dezbaterilor pe tema reformãrii încã de la naºtere, aºa cum s-a întâmplat cu instituþia închisorii93 Este aceastã instituþie un spaþiu al îndreptãrii morale a individului sau dimpotrivã, e una dintre cele mai importante surse criminogene? Ce urmãreºte cu adevãrat acest instrument al tehnologiei punitive, resocializarea ºi reinserþia condamnatului sau simpla neutralizare temporarã a acestuia? Fãrã a formula explicit asemenea întrebãri, Goffman propune o analizã ale cãrei rezultat contrasteazã dramatic cu diversele ideologii (juridice sau morale) construite în jurul pedepsei cu închisoarea: instituþiile totale nu cautã cu adevãrat victoria culturalã. „Dacã apar totuºi modificãri culturale, poate cã aceasta are de a face cu eliminarea ocaziilor de a manifesta anumite comportamente ºi cu nereuºita în a þine ritmul cu ultimele modificãri din lumea exterioarã”94. Acest diagnostic pesimist genereazã urmãtoarea întrebare: dezinteresul pentru victoria cultural㠖 tradusã, în cazul închisorii, în obiectivele resocializãrii ºi reinserþiei sociale a deþinuþilor – este expresia unei intenþii sau decurge din natura instituþiilor totale?

Conceptul de instituþie totalã Instituþia totalã este un hibrid social, rezultat al asocierii dintre comunitatea de rezidenþã ºi organizaþia formalã: „O instituþie totalã poate fi definitã drept un loc în care îºi desfãºoarã viaþa ºi activitatea un numãr mare de indivizi cu statut similar, desparþiþi de restul societãþii pentru o perioadã de timp apreciabilã ºi care duc împreunã o viaþã strict delimitatã, reglementatã oficial de cãtre instituþie” 95. Elementul pe baza cãruia este construit conceptul de instituþie totalã este ceea ce Erving Goffman numeºte „caracterul delimitator” al acestui tip de instituþie. Orice instituþie socialã prezintã, într-un anumit grad, tendinþa de a delimita în spaþiul social o anumitã categorie de indivizi, activitãþi ºi scopuri. În general, aceste delimitãri sunt însã restrânse; în majoritatea situaþiilor, instituþiile „acapareaz㔠individul numai parþial: viaþa cotidianã în societate este împãrþitã în zone (familie, loc de muncã, grupul de prieteni etc.) în care individul îºi desfãºoarã activitatea exercitând 92. Galliher, J.F., 1995, Chicago’s Two Worlds of Deviance Research: Whose Side Are They On?, în Fine, Gary Alan (coord.), The Second Chicago School? The Development of a Postwar American Sociology, Chicago: University Chicago Press (164-188), p. 173. 93. Foucault, M., [ 1975] 2005, A supraveghea ºi a pedepsi. Naºterea închisorii, Piteºti: Editura Paralela 45. 94. Goffman, Eving, [ 1961]2005, Aziluri: Eseuri despre situaþia socialã a pacienþilor psihiatrici ºi a altor categorii de persoane instituþionalizate, trad. de Anacaona Mîndrilã, Iaºi: Editura Polirom, p. 23. 95. Ibidem, p. 11.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

375

anumite roluri, fãrã ca vreuna dintre ele sã reclame angajarea totalã a individului. Scopurile propuse de instituþiile obiºnuite nu numai c㠄tolereaz㔠doar anumite componente ale personalitãþii individului, dar solicitã în mod expres doar acea parte necesarã pentru performarea optimã a rolului. În cazul instituþiilor totale (cãmine pentru orfani ºi sãraci, aºezãminte psihiatrice, închisori, cazãrmi militare, mânãstiri, etc), caracterul delimitator este extrem de pronunþat: „Un element fundamental al organizãrii societãþii moderne constã în faptul cã individul tinde sã doarmã, sã se destindã ºi sã munceascã în locuri diferite, cu co-participanþi diferiþi, sub incidenþa unor autoritãþi diferite ºi fãrã o planificare raþionalã generalã. Trãsãtura centralã a instituþiilor totale poate fi descrisã ca fiind dãrâmarea graniþelor care separã în mod normal aceste trei domenii ale vieþii” 96. Caracterul delimitator al instituþiei totale genereazã caracteristicile specifice vieþii instituþionalizatului: aceasta se desfãºoarã în acelaºi loc, în toate aspectele sale, în prezenþa unui mare numãr de indivizi din aceeaºi categorie; instituþionalizaþii au în general aceleaºi obligaþii ºi se supun aceleiaºi unice autoritãþi; toate activitãþile sunt strict programate, scopul lor fiind acela de a asigura îndeplinirea obiectivelor instituþiei. Îndeplinirea acestor obiective presupune uniformizarea indivizilor care populeazã acest tip de instituþii. Existã instituþii în care libertatea ºi originalitatea sunt încurajate (de exemplu, instituþiile culturale); în alte instituþii gradele de libertate sunt mai reduse, însã o anumitã originalitate este acceptatã (de exemplu funcþionarilor dintr-un minister oarecare li se cere sã vinã la serviciu îmbrãcaþi decent; solicitarea de a te îmbrãca „decent” permite o anumitã marjã de alegeri personale). Spre deosebire de cazul instituþiilor sociale obiºnuite, logica de funcþionare a instituþiilor totale tinde sã excludã complet alegerile personale. Toate nevoile individului, începând cu cele de igienã personalã ºi pânã la cele de ordin spiritual, sunt îndeplinite conform unor scheme birocratice. „Încercarea de a satisface un numãr mare de necesitãþi omeneºti prin organizarea birocraticã a unor grupuri mari de oameni reprezintã faptul cheie al instituþiilor totale, indiferent dacã este sau nu o modalitate necesarã sau eficientã de organizare socialã în circumstanþele date”97.

Penitenciarul ca instituþie totalã: tehnologia uniformizãrii indivizilor Traseul parcurs de cãtre instituþionalizat este marcat de presiunile exercitate de cãtre instituþie cu scopul de a ºterge convenþiile sociale interiorizate anterior de cãtre individ. Aceste presiuni au rostul de a elimina cât mai mult din „eul civil” al instituþionalizatului ºi de a-l determina sã asimileze regulile ºi modelele de comportament caracteristice instituþiei totale; cu alte cuvinte, individul este îndepãrtat progresiv de lumea din afara instituþiei, pentru a putea fi socializat potrivit standardelor ºi scopurilor instituþiei totale. Acest tip de presiuni – numite de Erving Goffman „procese de înjosire a eului” – este relativ standardizat ºi poate fi clasificat în câteva mari categorii98. 96. Ibidem, p. 17. 97. Ibidem. p. 18 98. Ibidem, pp. 24-33.

376

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

Restrângerea identitãþii constã în deposedarea de rolurile pe care individul le juca în viaþa civilã (profesionale, familiale etc); unele dintre acestea vor fi pierdute pentru totdeauna, ele nemaiputând fi recuperate dupa întoarcerea în viaþa civilã. Executarea pedepsei ºi buna conduitã, temeiuri care conduc la reabilitarea fostului deþinut, sunt pãrþi ale mitului potrivit cãruia deþinutul eliberat redevine la fel de „onorabil” ca oricare alt individ; în realitate, chiar dupã îndeplinirea acestor condiþii care atest㠄succesul pedepsei”, reacþiile indivizilor cu care fostul deþinut intrã în contact sunt construite, cel puþin într-o anumitã mãsurã, plecând de la stigmatul de „fost deþinut”. Ca orice stigmat, acesta se referã la „... situaþia individului pe care ceva îl descalificã ºi împiedicã sã fie deplin acceptat de cãtre societate” 99. Individul stigmatizat resimte în permanenþã o anumitã incertitudine în ceea ce priveºte statutul sãu, în sensul cã nu e niciodatã sigur în privinþa atitudinii celorlalþi (de acceptare sau de respingere) „Aceastã incertitudine nu provine doar din faptul cã individul stigmatizat nu ºtie în ce categorie îl vom plasa, ci deasemenea, presupunând cã locul în care îl plasãm îi este favorabil, din faptul cã alþii pot continua sã-l defineascã în funcþie de stigmatul sãu”100. Procedurile de internare (fotografiere, cântãrire, percheziþie, dezbrãcarea, spãlarea, tunderea, îmbrãcãmintea standard etc) au drept scop modelarea ºi „codificarea” individului, astfel încât acesta sã poatã deveni „obiect” în mecanismul birocratic de administrarea a pedepsei. „Mãsurile adoptate pe baza acestor atribute ignorã în mod necesar majoritatea temeiurilor sale anterioare de autodefinire”101: noul venit pierde mare parte din bunurile personale, aspect foarte important, spune Goffman, deoarece „persoanele investesc simþãminte de autodefinire în posesiunile lor”102. Socializarea rolului de deþinut începe prin comunicarea obligaþiilor instituþionalizatului într-o manierã care sã-l provoace pe acesta: testele de supunere (procedee prin care individul este provocat, în interacþiuni caracterizate prin asimetria de putere în favoarea personalului instituþiei) au drept rol avertizarea personalului în privinþa caracterului nou-venitului. În general, procedurile de internare pot fi considerate adevãrate „ritualuri de trecere”, prin care instituþionalizatul înþelege cã mecanismele de funcþionare ale instituþiei sunt incompatibile cu codurile culturale de care se servea în lumea din afarã. Treptat, individul înceteazã sã mai fie persoana particularã dinaintea intrãrii în instituþie. Propria imagine despre sine se va modifica; în acelaºi timp, angajaþii ºi ceilalþi instituþionalizaþi îl percep în funcþie de aceste noi atribute, care configureazã calitatea de deþinut. Procedeele de defigurare contribuie de asemenea la modificarea identitãþii individului. Hainele pe care le primeºte instituþionalizatul sunt grosolane ºi adesea nepotrivite ca mãrime; instituþionalizatul este privat de posibilitatea de a-ºi controla aspectul exterior (deþinutul pierde ceea ce Goffman numeºte „trusa de identitate”, adicã acele instrumente cu care în afara instituþiei indivizii îºi modeleazã înfãþiºarea). 99. Goffman Erving, [ 1963]1975, Stigmate: Les usages sociaux des handicaps, Paris: Les Editions de Minuit, p. 7. 100. Ibidem, p. 25. 101. Goffman, 2005, op.cit., p. 26. 102. Ibidem, p. 28.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

377

Procesele de contaminare sunt generate de faptul cã instituþionalizatul se aflã în permanenþã în prezenþa altora; acest fapt determinã imposibilitatea de a avea un spaþiu exclusiv, în care corpul ºi obiectele personale sã fie inaccesibile celorlalþi: „În instituþiile totale, aceste teritorii personale sunt încãlcate; graniþele pe care individul le traseazã între propria fiinþã ºi mediul înconjurãtor sunt încãlcate, iar expresiile fizice ale eului suferã pângãriri”103. Instituþionalizatul suferã diverse contaminãri: divulgarea informaþiilor referitoare la biografia sa, contaminarea fizicã directã (murdãrirea, impurificarea corpului prin ingerarea de mâncare preparatã în condiþii neigienice, prin folosirea de articole de îmbrãcãminte ºi lenjerie folosite anterior de alþi instituþionalizaþi, împãrþirea patului cu o altã persoanã etc), expunerea totalã (în anumite situaþii instituþionalizaþii sunt nevoiti sã-ºi satisfacã necesitaþile fiziologice de faþã cu ceilalþi), contaminarea interpersonalã (molestarea sexualã, percheziþia personalã, inclusiv în cavitãþile corporale, inspectarea locului de dormit), contaminarea prin sistemul de adresare folosit în relaþiile cu instituþionalizaþii (angajaþii se adreseazã acestora pe un ton familiar, exprimând implicit aprecierea cã aceºtia le sunt inferiori; în relaþiile dintre ei, instituþionalizaþii fac bineînteles abstracþie de statutul deþinut anterior intrãrii în instituþie; formulele de adresare ºterg diferenþele anterioare de poziþie socialã, educaþie etc), contaminarea prin amestecul în relaþia instituþionalizatului cu persoane apropiate (citirea corespondenþei ºi caracterul public forþat al vizitelor) etc. Aceste procese, denumite de Erving Goffman forme elementare ºi directe de agresare a eului, care implicã atât relaþiile dintre personal ºi instituþionalizaþi cât ºi interacþiunile dintre aceºtia din urmã, contrazic concepþia despre sine pe care individul o deþinea anterior intrãrii în instituþie 104. Lumea instituþiei totale este o lume care exclude autonomia individului ºi posibilitatea ca acesta sã deþinã controlul asupra vieþii sale; penitenciarul trebuie s㠄reformeze” indivizi foarte diferiþi într-un context care presupune uniformitate: motivaþia fundamentalã folositã pentru atacurile la adresa eului (diferitele temeiuri invocate, cum ar fi raþiunile sanitare, responsabilitatea viaþa ºi siguranþa deþinuþilor, ºamd) sunt adesea „[ ...] simple raþionalizãri, determinate de eforturile de administrare a activitãþii cotidiene a unui mare numãr de persoane, într-un spaþiu limitat ºi cu cât mai puþine resurse cheltuite”105. Principalul efect al instituþionalizãrii este desemnat de cãtre Goffman prin termenul de „deculturaþie”, definit ca „[ …] dezvãþare care îl face temporar incapabil sã se descurce cu anumite caracteristici ale vieþii de zi cu zi în afara instituþiei, dacã ºi când reuºeºte sã se întoarcã în afarã”106. Cu alte cuvinte individul instituþionalizat pierde capacitatea de a utiliza codurile culturale pe baza cãrora interacþiona cu ceilalþi indivizi în societatea convenþionalã, anterior intrãrii în instituþie; în acelaºi timp, modelele de interacþiune specifice intituþiei totale sunt incompatibile cu caracteristicile relaþiilor dintre indivizii obiºnuiþi. Reacþiile ºi modalitãþile de adaptare la viaþa din instituþia totalã sunt total nefolositoare dincolo de graniþele acesteia, pentru cã logica celor douã lumi este diferitã. 103. 104. 105. 106.

Ibidem, Ibidem, Ibidem, Ibidem,

p. p. p. p.

32. 42. 51. 24.

378

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

Atunci când ºederea în penitenciar este foarte îndelungatã, existã posibilitatea ca „adaptarea perfect㔠la mediul închisorii sã aibã drept consecinþ㠄perfecta inadaptare” la mediul liber. Sau, în alþi termeni, cu cât adaptarea la penitenciar este mai ridicatã, cu atât creºte probabilitatea ca readaptarea la lumea liberã sã fie mai dificilã, dacã nu imposibilã. Ritmul rapid al schimbãrii sociale, caracteristic societãþilor contemporane, poate agrava dificultãþile de reintegrare în lumea liberã; un deþinut eliberat dupã executarea unei pedepse lungi va recunoaºte foarte puþine elemente ale lumii din care a plecat.

„Adaptãrile secundare”: adaptãri individuale sau adaptãri de grup? Strategiile individuale de adaptare la viaþa în instituþia totalã sunt grupate de cãtre Goffman în mai multe categorii 107: a) „retragerea situaþionalã”: caracteristic acestui tip de reacþie adaptativã este faptul ca individul este dezinteresat de exterior, dând atenþie doar evenimentelor petrecute în proximitatea sa, pe care le priveºte într-un mod pur personal; b) „tactica inflexibilã”: constã în provocãri la adresa instituþiei, care indicã refuzul de a colabora cu personalul (cei care adoptã aceastã tacticã în penitenciare sunt aºa-numiþii „deþinuþi problemã”). c) „colonizarea”: aceastã tacticã se caracterizeazã prin faptul cã instituþionalizatul ajunge sã califice starea de instituþionalizat ca fiind dezirabilã. Cel care adoptã tactica „colonizãrii” ajunge sã considere cã satisfacþiile pe care ºi le procurã în instituþie îi oferã o existenþã suficient de confortabilã. Existã cazuri de deþinuþi care considerã cã penitenciarul le oferã o viaþã chiar mai bunã decât cea pe care o pot avea în libertate; în anumite situaþii aceºtia încearcã sã-ºi prelungeascã cât mai mult ºederea în penitenciar, încãlcând în mod intenþionat regulile instituþiei, astfel încât sã punã comisia de liberare condiþionatã în imposibilitatea de a dispune eliberarea din închisoare. d) tactica „convertirii”: are drept caracteristicã principalã faptul cã individul pare sã se autodefineascã în funcþie de aºteptãrile instituþiei: „În timp ce instituþionalizatul colonist îºi construieºte un mediu cât mai liber, profitând de resursele limitate care-i stau la dispoziþie, convertitul adoptã un stil mai disciplinat, moralist, monocrom, prezentându-se pe sine drept un individ al cãrui entuziasm faþã de instituþie se aflã întotdeauna la dispoziþia personalului instituþiei”108. e) tactica „minimalizãrii riscurilor”: „Aceasta presupune o combinaþie oarecum oportunistã de adaptãri secundare, convertiri, colonizãri ºi loialitate faþã de grup, astfel încât instituþionalizatul sã aibã ºanse maxime, în condiþiile particulare în care se aflã, de a ieºi din instituþie, în cele din urmã, nevãtãmat fizic ºi psihic. De obicei, aflat între tovarãºii sãi de detenþie, individul va susþine contramoravurile ºi le va ascunde celorlalþi cât de docil se poartã când se aflã doar cu angajaþii”109. 107. Ibidem, pp. 63-67. 108. Ibidem, p. 64. 109. Ibidem, p. 65.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

379

Aceastã tacticã presupune renunþarea la lumea din afara instituþiei pânã la limita colonizãrii; în acelaºi timp individul evitã convertirea, încercând sã se sustragã pe cât posibil sarcinilor trasate de cãtre administraþia închisorii, uneori sacrificând în schimb interesele colegilor de detenþie (deþinuþii vorbesc frecvent despre „perversitatea” colegilor de detenþie, „perversitate” care reflectã adoptarea acestui tip de strategie). Ca în orice instituþie, controlul social nu este deplin, chiar dacã în instituþiile totale acesta tinde sã îmbrace forme maxime. Pe mãsurã ce vechimea instituþionalizatului creºte, acesta învaþã care sunt modalitãþile prin care poate încãlca obligaþiile impuse de cãtre personal, obþinând satisfacþii care sã-i ofere sentimentul cã este în continuare, într-o oarecare mãsurã, stãpânul propriei vieþi. Adaptãrile secundare – un fel de „locuinþã pentru eu”, dupã expresia lui Goffman- sunt „[ ...] practici care nu provoacã în mod direct personalul, dar le permit instituþionalizaþilor sã obþinã satisfacþii interzise ori sã obþinã satisfacþii permise, dar prin mijloace interzise” 110. Reprezentarea instituþiei totale ca realitate alcãtuitã din douã lumi (cea a angajaþilor ºi cea a instituþionalizaþilor), care interacþioneazã, în termenii lui Goffman, pe baza unor stereotipuri înguste ºi antagonice, explicã mobilizarea instituþionalizaþilor în efortul de a ascunde adaptãrile secundare la care recurg. Unele dintre aceste adaptãri secundare sunt în realitate cunoscute de cãtre personal: de exemplu, angajaþii penitenciarelor cunosc ºi tolereazã micul comerþ care se desfãsoarã între deþinuþi, cu toate cã oficial regulamentul interzice aceastã activitate. Caracteristic pentru viaþa în instituþia totalã este faptul cã, supus proceselor de despuiere ºi contaminare a eului, individul este singur în faþa instituþiei. Aceastã singurãtate este cu atât mai paradoxalã cu cât, aºa cum menþionam, în instituþia totalã viaþa individului este complet desegregatã. Personalul din instituþiile totale urmãreºte ca „tendinþele de solidarizare, ca fraternizarea ºi formarea clicilor”sã fie limitate; în pofida acestui fapt, cultura instituþionalizaþilor cuprinde aºteptarea ca loialitatea de grup sã prevaleze ºi determinã reacþii ostile la adresa celor care încalcã aceasta loialitate 111. Dupã Goffman, în raport cu constrângerile instituþiei, instituþionalizaþii reacþioneazã numai în mod excepþional prin acþiuni colective; în general instituþionalizaþii utilizeazã strategii individuale de adaptare: aºadar semnificaþia pe care o acord㠄adaptãrilor secundare”este aceea de reacþii individuale în raport cu constrângerile sistemului. Adaptãrile secundare pot fi însã privite ca adaptãri de grup: aceste strategii individuale sunt de fapt produse ale grupului instituþionalizaþilor, fiind învãþate de cãtre individ în interacþiunle din cadrul grupului112. De exemplu, în penitenciarele româneºti este bine cunoscutã practica socialã desemnatã prin termenul de „caleaºcã”: este vorba de un tip de adaptare secundarã care constã în desfãºurarea unor „relaþii comerciale de schimb”, între deþinuþi plasaþi uneori la etaje sau chiar în aripi diferite 110. Ibidem, p. 57. 111. Ibidem, p. 62. 112. Dobricã, P., 2005, Lege ºi societate. Studii de sociologia pedepsei, Bucureºti: Editura Omega Ideal.

380

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

ale penitenciarului. Concret, ca urmare a unor negocieri, deþinuþii se înþeleg între ei sã facã anumite schimburi. O pungã în care sunt puse bunurile oferite de cãtre unul dintre ei este legatã cu o sfoarã ºi aruncatã de la o fereastrã la alta, pânã la destinatar, care retrimite „caleaºca”, cu bunurile pe care le oferã la schimb, primului deþinut. Evident cã nu întotdeaua schimbul are loc direct între cei doi co-schimbaºi; de regulã, „caleaºca”trece printr-un numãr mare de mâini, pe traseul pe care îl parcurge. Ar fi deci foarte uºor ca unul dintre mijlocitori sã reþinã bunurile care urmeazã sã fie schimbate; dupã cum ar fi la fel de uºor ca cel care primeºte „caleaºca” sã refuze sã îndeplineascã contraprestaþia. În general, asemenea situaþii constituie excepþii. Faptul cã indivizi condamnaþi penal (aºadar, persoane care în niciuncaz „n-ar inspira încredere” oamenilor obiºnuiþi) respectã regulile schimbului, demonstreazã cã suportul acestei interacþiuni trebuie cãutat la nivelul grupului de deþinuþi; deºi unii dintre ei sunt condamnaþi chiar pentru furt, doar în mod excepþional bunurile sunt furate sau pãrþile nu-ºi îndeplinesc întocmai contra-prestaþia la care s-au obligat. Explicaþia acestei onestitãþi rezidã în acordul cvasiunanim al deþinuþilor asupra imoralitãþii comportamentului care se îndepãrteazã de la modelul prestabilit de interacþiune presupus de acest veritabil contract de schimb; acest model de interacþiune are un suport colectiv, care presupune definirea de cãtre grup a drepturilor ºi obligaþiilor participanþilor la relaþiile sociale din lumea deþinuþilor.

Discursuri autojustificatoare. Bifurcarea discursului. Una dintre temele dominante ale culturii instituþionalizaþilor este aceea a fabricãrii de cãtre instituþionalizaþi a discursurilor autojustificatoare. Situaþia analizatã de catre Goffman este aceea în care instituþionalizatul se aflã într-o poziþie inferioarã celei pe care o deþinea înainte de intrarea în instituþia totalã. Acesta trãieºte într-o „[ …] ambianþa de eºec personal, în care ideea cãderii în dizgraþie revine permanent”113. Procesele de reorganizare a eului presupun elaborarea unui discurs în care faptele anterioare intrãrii în instituþie sunt prezentate (uneori modificat, prin accentuarea elementelor favorabile ºi prin ocultarea elementelor nefavorabile), într-o manierã de naturã sã justifice starea în care se aflã instituþionalizatul. „Ca reacþie, individul tinde sã alcãtuiascã o poveste, o istorie, o relatare tristã, un fel de lamentare ºi scuzã în acelaºi timp, pe care o spune mereu tovarãºilor sãi pentru a-ºi explica situaþia inferioarã actualã. Ca urmare, eul devine pentru instituþionalizat subiectul predilect al conversaþiilor ºi al preocupãrilor sale, în mai mare mãsurã decât se întâmplã în lumea din afarã, ceea ce duce la multã autocompãtimire”114. Analiza lui Goffman asupra discursurilor instituþionalizaþilor, aplicatã la instituþia penitenciarã, necesitã anumite nuanþãri115. Analizând instituþiile totale, Goffman se referã la situaþia în care instituþionalizatul beneficiazã în instituþie de o situaþie inferioarã celei pe care o ocupa în societatea convenþionalã. În cazul penitenciarului, deºi aceasta este situaþia majoritãþii deþinuþilor, încã cel puþin douã situaþii sunt 113. Goffman, 2005, op.cit., p. 67. 114. Ibidem. 115. Dobricã, 2005, op.cit.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

381

posibile: situaþia în care deþinutul percepe starea sa în penitenciar ca fiind superioarã celei pe care o avea în libertate ºi situaþia în care noþiunile de „afar㔠ºi „înãuntru” sunt indistincte, ca urmare a unui trecut infracþional la capãtul cãruia detenþia devine o stare normalã. În al doilea rând, indiferent de raportul dintre starea anterioarã deþinerii ºi starea deþinutului în detenþie, indivizii dezvoltã diferite tipuri de discursuri, în funcþie de reacþia pe care doresc s-o obþinã din partea auditorului. Existã cazuri de deþinuþi care percep detenþia ca pe o poziþie mai bunã decât cea pe care o aveau în libertate. Un acoperiº deasupra capului, câteva mese pe zi, haine relativ curate, sunt comoditãþi considerate de la sine înþelese pentru membrii clasei mijlocii (pentru care, în raport cu stilul de viaþã caracteristic acestei categorii sociale, condiþiile din penitenciar sunt în mod evident nesatisfãcãtoare); asta nu înseamnã însã cã anumiþi indivizi, care ocupã poziþii dezavantajate în societate, nu pot considera cã ceea ce oferã penitenciarul este oricum superior standardului de viaþã avut în libertate. Pe de altã parte, de regulã, plasarea în detenþie are drept consecinþã diminuarea resurselor economice ale individului, chiar dacã statutul sãu socioeconomic anterior era rezonabil; anumiþi deþinuþi se vãd lipsiþi total de resurse economice, în situaþia în care sunt abandonaþi de familie ºi prieteni. Pentru indivizii proveniþi din zonele dezavantajate ale societãþii, „facilitãþile” oferite de penitenciar pot fi completate prin diverse strategii, inexistente în libertate. De exemplu, numeroºi deþinuþi cu posibilitãþi materiale reduse („nevizitaþii” sau cei care provin din familii foarte sãrace) pot obþine satisfacerea unor mici plãceri prestând diferite „munci” pentru deþinuþii avuþi (cum ar fi spãlatul hainelor, aranjarea patului, sau chiar servicii sexuale etc). Solicitãrile de acest tip sunt destul de numeroase, astfel încât frecvent deþinuþii de acest tip îºi pot procura beneficii (þigãri, hranã, îmbrãcãminte) care sã-i determine sã aprecieze cã viaþa la închisoare nu este chiar atât de rea. În termenii lui Goffman, acest tip de deþinut este cel care adopt㠄tactica minimalizãrii riscurilor”, cu un puternic accent pe „tactica colonizãrii”. E important însã de menþionat faptul cã lumea din afara penitenciarului continuã sã existe pentru acest tip de individ; faptul cã e posibil „sã o dea în bar㔠intenþionat pentru a amâna momentul eliberãrii sau sã comitã o nouã infracþiune pentru a reveni în închisoare nu înseamnã cã semnificaþiile societãþii convenþionale dispar din conºtiinþa individului. Intrarea în penitenciar este uneori o strategie adaptativã utilizatã de cãtre foºti deþinuþi care s-au obiºnuit ºi au învãþat mecanismele lumii închisorii. Uneori, înainte de venirea iernii, foºti clienþi ai penitenciarelor comit o infracþiune, de regulã minorã, cu scopul de a se întoarce în penitenciar pentru o perioadã scurtã de timp. Dimensiunea esenþialã a acestei strategii este una economicã. O situaþie diferitã este cea a „deþinuþilor de carierã”: caracteristic pentru aceºtia este faptul cã raportul dintre lumea penitenciarului ºi lumea din afarã este construit pe perceperea detenþiei ca o stare fireascã. Privarea de libertate constituie pentru acest tip de individ regula iar starea de libertate excepþia. Faþã de tipul anterior (în care individul utilizeazã penitenciarul ca element al strategiei de adaptare la constrângerile economice impuse de societatea convenþionalã), pentru acest tip de deþinut viaþa în instituþia penitenciarã reprezintã elementul pe baza cãruia ãºi construieºte identitatea. Clipele de libertate sunt utilizate pentru satisfacerea plãcerilor egoiste iar actele prin care aceste plãceri sunt satisfãcute îndeplinesc în acelasi timp ºi funcþia de creºtere

382

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

a prestigiului în spaþiul închisorii. În limbajul cotidian acest tip este desemnat prin termenul de „criminal irecuperabil”. Ar fi însã greºit sã considerãm acest tip uman drept „asocial”: sociabilitatea sa este specializatã, în sensul cã referenþialul nu este societatea convenþionalã ci lumea închisorii. Poziþia ocupatã de un asemenea individ în ierarhia deþinuþilor este superioarã celei ocupate în lumea exterioarã închisorii ierarhia existentã dincolo de zidurile închisorii; pentru deþinuþii de acest tip, „[ …]eliberarea înseamnã mutarea din poziþia ierarhicã superioarã dintr-o lume mai micã într-o poziþie inferioarã dintr-o lume mai mare” 116. Indiferent de tipul din care fac parte, deþinuþii elaboreazã diferite tipuri de „discursuri justificatoare”, în funcþie de reacþiile pe care sconteazã sã le obþinã din partea auditoriului. Cu alte cuvinte, „discursurile justificatoare” prezintã diferenþe semnificative, dupã cum interlocutorul face parte din categoria deþinuþilor sau din categoria personalului. În lumea deþinuþilor, prestigiul de care un deþinut se bucurã depinde, printre altele, de gravitatea infracþiunii pentru care a fost închis. Hoþii mãrunþi (cei închiºi pentru furturi din buzunare, de exemplu) se bucurã de un prestigiu mult mai scãzut decât deþinuþii condamnaþi pentru infracþiuni cu un grad de pericol ridicat. Pentru câºtigarea unei poziþii cât mai importante în camera de detenþie deþinutul nu are interesul s㠄minimalizeze” actul infracþional comis ºi nici sã diminueze gradul sãu de vinovaþie. Trecutul infracþional ºi gravitatea ultimei infracþiuni reprezint㠄cartea sa de vizitã”, pe baza cãreia este perceput de cãtre ceilalþi colegi ºi de cãtre personal. Uneori povestea sãvârºirii infracþiunii este „reconstruit㔠succesiv, pornind de la câteva elemente reale, astfel încât forma finalã pãstreazã puþine puncte de contact cu faptele, aºa cum s-au petrecut în realitate. În unele cazuri, anumite biografii astfel construite capãtã forme „legendare”, transformându-se în elemente importante ale contraculturii penitenciare. Figura centralã este cea a infractorului care prin inteligenþã, curaj ºi forþã reuºeºte sã învingã sistemul legal ºi, punctual, sã impunã norme ºi valori opuse celor din modelul cultural dominant. Uneori asemenea istorii cautã sã justifice cariera infracþionalã: proprietatea înceteazã sã fie obiect al contractului ºi al dobândirii legitime, calea „natural㔠de obþinere fiind violenþa; viaþa celorlaþi este lipsitã de importanþã, în mãsura în care victima este consideratã un obstacol în calea infractorului etc. Un asemenea discurs, care acrediteazã ideea unei cariere spectaculoase, este ilustrat de urmãtorul fragment de interviu: „Nu ºtiam cã el va fi executat, asta aflasem mai târziu, dar îmi spunea mereu; când scapi, te duci în Petroºani ºi o omori pe Eugenia; mã auzi ce spun eu? Jurã-mi, ºi juram, mi-era ºi teamã de el dar îl iubeam mult de tot, era singurul care fãcea orice pentru mine. Eu am fost transferat din nou la Gãieºti ºi în 1977 la cutremur am evadat din nou, ce credeþi cã am fãcut, m-am dus la Petroºani ºi am aruncat-o pe Eugenia de la etajul 7, mã þinusem de cuvânt [ ...] 1988. Alte fapte groaznice, þinând suspendat un martor mincinos de la etajul 9 al blocului, intrând în poliþia judeþului sã-l omor pe comandantul acesteia pentru cã-i spusese la concubina mea sã mã lase, ca sã nu îmi poatã da domiciliul în oraº [ ...] Nici un poliþist din Maramureº nu dorea sã fie el cel care mã aresteazã. Ajunsesem chiar o sperietoare...”117. 116. Goffman, 2005, op.cit., p. 72. 117. Istodor, Eugen, 2005, Vieþaºii de pe Rahova. Din mãrturiile unor condamnaþi, Iaºi: Editura Polirom, pp. 307-310.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

383

Versiunea prezentatã personalului instituþiei este evident diferitã. Deþinuþii ºtiu foarte bine cã, odatã cu intrarea în penitenciar, sunt însoþiþi de dosarul penal; în consecinþã realizeazã faptul ca angajaþii penitenciarului cunosc foarte bine trecutul infracþional ºi circumstanþele faptei pentru care respectivul individ a fost închis. Pe de altã parte, în relaþia cu personalul, scopul deþinutului este acela de a accede cât mai deplin la sistemul de privilegii ºi recompense. Aºa încât deþinuþii, în majoritatea cazurilor, promoveazã discursuri de naturã sã transmitã o imagine favorabilã asupra propriei persoane: discursul este construit fie pe ideea inocenþei absolute (altcineva a comis crima iar sistemul juridic – politiºti, procurori, judecatori,avocaþi – a comis o eroare condamnându-l) fie pe ideea imposibilitãþii de a evita comiterea faptei (a fost obligat sã fure pentru a-ºi creºte copii, pentru a face rost de bani pentru medicamente, a vrut doar sã fure dar victima a reacþionat ºi, în încãierare, involuntar, a ucis-o etc.). Scopul acestui tip de discurs este prezentarea ca individ demn de încredere, ascultãtor, conformist în raport cu regulile casei. Acelaºi tip de discurs este vehiculat ºi în interacþiunile cu persoanele care, din diverse motive, intrã în contact cu deþinuþii (cercetãtori, jurnaliºti, reprezentanþi ai ONG-urilor, membrii ai misiunilor de caritate etc.). Deþinuþii sunt atât de convingãtori încât senzaþia unui vizitator neavizat este aceea cã puºcãriile sunt pline de nevinovaþi: „Dupã aia, i-a fãcut expertizã... procurorul... cã tu ºtiai cã moarta era gravidã. Nu, dom’ procuror, de unde sã ºtiu!. La expertizã s-a dovedit cã a fost lovitã din spate cu cuþitul. Sã zicem, cum zic ei. Amantul declarã cã m-a vãzut cã eram cãlare pe soþie ºi o tãiam. Cine minte? Expertiza? Amantul? Trec mai departe. Amantul zice cã m-am luat dupã el, cu cuþitul, el avînd în mânã piciorul de scaun. Vasãzicã, dacã eu m-am luat dupã el când a avut un picior de scaun, el m-a lovit pe mine, o loviturã aici, s-a rupt bãþul ãla în trei bucãþi…Bine, dar cine mã oprea sã nu-l tai…nu zic sã-l omor, sã nu-l tai. Aici minte toþi, în primul rând el m-a lovit pe mine acolo, când m-am apropiat de soþia mea, acolo m-a lovit cu piciorul ãla de scaun ºi dupã lovitura aia eu nu mi-am mai dat seama ºi am fãcut prostia ce am fãcut” 118. Repetarea acestui tip de discurs, centrat pe ideea inocenþei sau a responsabilitãþii societãþii, tinde sã stabilizeze în eul deþinutului o anumitã adversitate faþã de lumea din afarã, consideratã vinovatã de starea în care acesta a ajuns. Sãrãcia, imposibilitatea de a gãsi o locuinþã, reacþia de respingere faþã de cel care a fãcut închisoare, sunt elementele care compun judecãþile prin care individul îºi justificã sau neagã vinovãþia. Astfel, responsabilitatea moralã a deþinutului tinde sã fie „dezangajatã”, deþinutul transferând responsabilitatea faptelor sale asupra societãþii. Acest proces este catalizat ºi de deficienþele sistemului juridic; uneori, în aceeaºi camerã de detenþie pot fi întâlniþi deþinuþi care, pentru o infracþiune ce prezintã un pericol social redus, au primit pedepse mai mari decât deþinuþi care au comis infracþiuni incomparabil mai grave. Discursul prin care sistemul juridic este blamat capãtã astfel aspecte „obiective”: deþinuþii constatã cã nu întotdeaunã pedeapsa reflectã gravitatea faptei. Situaþiile în care pentru un furt mãrunt pedeapsa a fost mai asprã decât pentru prejudicierea gravã unei bãnci sunt utilizate insistent în lamentãrile care pun sub semnul întrebãrii dreptatea socialã ºi echitatea sistemului judiciar: „ªi, dacã stau sã 118. Ibidem, p. 150.

384

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

mã gândesc, ºi infracþionalitatea a crescut. Dar nu existã ºtire sã nu-mi dea câte douã, trei, patru crime. A-nnebunit lumea. Lume amãrâtã. Deci e greu afarã. În România, deci, care are bani – trãieºte; care n-are bani – nu trãieºte ca ãla cu bani. Sunt importanþi, cã nu poþi face cumpãrãturi pe un nasture. Sau, eu ºtiu, orice afacere se face pe bani, nu pe nasturi. Deci banul e la putere. Nu existã afacere cinstitã. Oricât ai vrea s-o faci de cinstitã, tot nu... Vã daþi seama cã, într-o afacere, se vorbeºte de milioane de dolari. ªi nu toþi banii, cred eu, sunt curaþi sau, în afacerea aia, totul e legal... De ce nu sunt pedepsiþi? Pedepsesc, dar nu ei...ãia mai mici. Deci haide sã luãm un caz...facem o comparaþie între un mesevist (condamnat la detenþie pe viaþã, n.n.) oarecare ºi un general, pe care...nu-i dau numele. Care avea vreo trei crime la el, la momemtul potrivit. Generalul ºi-a luat trei ani cu suspendare, nici mãcar cu închisoare, ºi unul d-ãsta amãrât ºi-a luat meseveul sau 20-25 de ani. Deci tot banii-i la putere. Cã ºi eu, dacã aº avea bani, aº scãpa mai ieftin. Acuma, depinde de suma pe care o dai. Degeaba asta cu PNA-ul”119. Prin acest tip de discurs deþinuþii cautã sã se protejeze în raport cu etichetele morale care le sunt atribuite; mai important, asemenea discursuri sunt elemente ale concepþiei comune asupra raportului dintre deþinut ºi grup, pe de o parte, ºi societatea convenþionalã, pe de altã parte. Aceastã concepþie reprezintã un liant puternic, prin care indivizii dobîndesc sentimentul cã aparþin „societãþii deþinuþilor”, înþeleasã ca „societate în societate” 120. Se constituie douã grupuri, cu propria perspectivã asupra celuilalt: pe de o parte, societatea largã, pentru care deþinuþii apar ca fiinþe periculoase, care trebuie þinute în captivitate ºi care nu pot fi consideraþi fiinþe umane de acelaºi rang ca oamenii liberi; de cealaltã parte grupul deþinuþilor, victime ale societãþii cel puþin pentru faptul cã au fost respinºi de cãtre aceasta (nu întâmplãtor deþinuþii au credinþa, credinþã care apare ºi în unele tipuri de subculturi muzicale, cã locul multora dintre cei din afarã este de fapt în închisoare, cã faptele pentru care ei sunt închiºi sunt mai puþin grave decât faptele comise de cãtre unii indivizi consideraþi pe nedrept „respectabili”). Asemãnarea de tratament consolideazã tendinþele de apartenenþã la grup, astfel încât, ca urmare a procesului de stigmatizare aplicat deþinutului de cãtre societate, acesta tinde sã se raporteze din ce în ce mai mult la normele grupului de deþinuti, pe mãsurã ce se îndepãrteazã de societatea convenþionalã. Corelativ, perspectiva societãþii asupra deþinuþilor este în bunã mãsurã ilustratã de modul în care televiziunile transmit informaþii despre fapte de naturã penalã: „spectacolul” arestãrilor, filmele realizate în penitenciare, în care camerele de luat vederi insistã asupra personajelor cu capetele rase, tatuate sau insistenþa cu care sunt prezentate cazurile de automutilare, conduc la imaginea deþinutului – pericol pentru societate, irecuperabil, care trebuie þinut departe de oamenii cinstiþi pentru cât mai mult timp. Aceste mecanisme sunt întãrite de natura instituþiei penitenciare: procesele de „despuiere a eului”, pentru a folosi terminologia lui Goffman, urmãresc supunerea individului, condiþia funcþionãrii instituþiei fiind aceea de ºtergere a codurilor culturale 119. Ibidem, p. 82. 120. Sykes, M.G., 1958, The society of captives. A study of a maximum security prison, New Jersey: Princeton University Press.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

385

cu care indivizii intrã în institutie. Îndepãrtarea fizicã ºi simbolicã a individului de grupurile din care provine este însoþitã de apropierea de grupul de deþinuþi. Calitatea omului de fiinþã socialã se exprimã prin nevoia de a face parte din grupurile sociale, fapt care presupune împãrtãºirea unor norme, valori ºi scopuri de grup. Indiferent de infracþiunea comisã, deþinutul resimte nevoia de a face parte dintr-un grup social, în aceeaºi mãsurã ca cel mai onorabil cetãþean. Individul plasat în spaþiul închisorii este obligat sã-ºi manifeste sociabilitatea în cadrul comunitãþii deþinuþilor; în mod firesc, va asimila normele ºi valorile specifice acestui grup, faþã de care este obligat sã manifeste un anumit ataºament, cel puþin pe perioada detenþeiei: „Concepþia despre lume a unui grup are rol de sprijin pentru membrii grupului; teoretic, ea le furnizeazã acestora o definiþie autojustificatoare a situaþiei în care se aflã ºi o concepþie marcatã de prejudecãþi cu privire la cei care nu fac parte din grup [ ...]”121.

Paradoxurile închisorii: iluzia reformãrii individului în instituþia totalã În centrul ideologiilor construite de-a lungul timpului în jurul pedepsei cu închisoarea stã ideea resocializãrii condamnatului în vederea reintegrãrii sociale. Deþinutul cu comportare bunã este cel ce dã dovezi temeinice de îndreptare. Buna comportare în penitenciar este luatã drept dovadã a redobândirii capacitãþii de a reintra în societate a condamnatului: codul penal de la 1937 vorbeºte despre condamnatul reclasat, codul penal actual despre cel reeducat. Simplã diferenþã terminologicã, datã de limbajul diferit utilizat în epoci; elementul comun constã în faptul cã cei abilitaþi sã diagnosticheze aceastã capacitate au drept referinþã un spaþiu fundamental diferit de spaþiul societãþii convenþionale. Mecanismul juridic prin intermediul cãruia se produce translaþia acestui diagnostic de la un spaþiu social la altul ignorã în bunã mãsurã consecinþele diferenþelor dintre cele douã spaþii asupra comportamentului uman. Una din sursele ineficienþei pedepsei cu închisoarea este generatã de contradicþia dintre raþionalitãþile specifice celor douã spaþii: raþionalitatea instituþiei penitenciare, fundamentatã pe limitarea gradelor de libertate de care poate dispune deþinutul, pe principiul privãrii individului de posibilitatea de a face alte alegeri în afara celor subsumate logicii de funcþionare a instituþiei; raþionalitatea lumii în care individul se miºcã liber, raþionalitate care presupune nu doar posibilitatea, dar ºi necesitatea ca individul sã facã în permanenþã alegeri122. Din aceastã perspectivã, semnificaþia efectului de deculturaþie este mai largã decât pare la prima vedere: nu e vorba de o simplã rãmînere în urmã în raport cu schimbãrile intervenite în lumea din afara instiuþiei ci despre pierderea cvasicompletã a exerciþiului autonomiei individuale, efect exterior ºi vizibil al contradicþiei dintre cele douã tipuri de raþionalitate. Conformitatea ridicatã ºi obiºnuinþa cu regulile instituþiei penitenciare semnificã adaptarea la acestã sub-lume socialã; în acelaºi timp ea poate indica ºi creºterea 121. Goffman, 2005, op.cit. p. 8. 122. Dobricã, P., 2008, Libertate. Detenþie. Viaþã socialã. Despre contradicþia dintre douã tipuri fundamentale de raþionalitate, ca sursã a ineficienþei pedepsei cu închisoarea, Sociologie Româneascã, 6(1), pp. 3-10.

386

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

dificultãþii de readaptare la exigenþele lumii libere, îndeosebi în cazul celor care, dupã expresia lui Goffman, „colonizeaz㔠instituþia123. Pedepsele lungi accentueazã acest efect; consecinþa vizibilã este inflaþia carceralã ºi creºterea ratei recidivei. Acestea au drept consecinþã creºterea sentimentului insecuritãþii sociale, care la rândul sãu genereazã cererea opiniei publice de înãsprire a politicilor penale: acestea tind din ce în ce mai mult spre ignorarea scopului resocializãrii ºi reintegrãrii sociale a deþinuþilor, paralel cu accentuarea interesului pentru „[ …] neutralizarea delincvenþilor, ca rãspuns politic simplu ºi imediat”124. Aceste procese se întãresc mutual: pedeapsa cu închisoarea presupune dificultãþi de readaptare la viaþa din societata convenþionalã; uneori acestea sunt imposibil de depãºit, astfel încât deþinutul liberat revine în închisoare într-un mod pe care îl putem califica drept „voluntar”: lumea închisorii devine lumea socialã în funcþie de care individul îºi construieºte identitatea. Eºecul închisorii ca instituþie de practicare a ceea ce Michel Foucault numea ortopedie moralã125 se explicã prin fundamentul contradictoriu al acestei instituþii: pregãtirea oamenilor pentru viaþa liberã prin privarea de libertate. În mãsura în care închisoarea îºi propune cu adevãrat ca program reformarea moralã a individului pedepsit, specificul ei hibrid – comunitate de rezidenþã ºi organizaþie formal㠖 creeazã un inamic natural al propriei justificãri: redobândirea treptatã de cãtre deþinut a capacitãþii de a trãi în societate are drept concurent redutabil dobîndirea treptatã de cãtre individ a capacitãþii de a trãi în lumea deþinuþilor 126.

Michel Foucault (1926-1984) Eseist, filozof, antropolog, istoric ºi sociolog francez care s-a afirmat în perioada structuralismului ºi poststructuralismului din ºtiinþele sociale. Temele abordate de Foucault sunt dintre cele mai diverse, dar toate orbiteazã în jurul efectelor puterii: modul în care puterea produce un registru al adevãrului, produce subiecþii ºi cunoaºterea, cãreia îi conferã legitimitate pentru ca aceasta din urmã sã o legitimeze la rândul sãu. Arheologia cunoaºterii este unul dintre conceptele centrale în sistemul teoretic al lui Foucault ºi priveºte relaþia istoricã dintre experienþele individuale ºi transformarea acestora în cunoaºtere obiectivã, supuse fiind unui context determinat. Analizei genezei ºi evoluþiei instituþiilor care formeazã subiecþi ai cunoaºterii ºi supuºi ai puterii, filozoful francez i-a acordat, de asemenea, o mare importanþã. Lucrãrile sale sunt deosebit de actuale pentru analiza istoricã a transformãrilor care conduc la consolidarea unei societãþi a supravegherii continue. Lucrãri: • Folie et déraison: Histoire de la folie à l’âge classique (1961)

123. 124. 125. 126.

Ibidem. Kensey, A., 2007, Prison et recidive, Paris: Armand Collin, p. 222. Foucault, 2005, op.cit. Dobricã P., 2010, Progresivitatea sociabilitãþii în douã sisteme penale. Instituþia regimului progresiv de executare a pedepsei cu închisoarea, Sociologie Româneascã, 8(1), pp. 27-40.

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

• • •

387

La naissance de la clinique (1963) Les Mots et les choses. Une archéologie des sciences humaines (1966) Surveiller et punir. Naissance de la prison (1975)

Paradigmã: catalogat drept poststructuralist; a refuzat sã fie asociat cu vreo paradigmã anume.

Plasarea în acelaºi spaþiu a unui numãr mare de indivizi condamnaþi pentru fapte de naturã ºi gravitate diferite are drept consecinþã ºtergerea, într-o anumitã mãsurã, a diferenþelor de concepþie referitoare la ceea ce este drept sau nedrept, permis sau interzis, moral sau imoral. Individul aflat într-un asemenea context tinde sã asimileze definiþiile asupra lumii elaborate în interiorul grupului de deþinuþi. Admiþând cã scopul oficial al angajaþilor penitenciarului este acela de a resocializa persoanele pe care le au în custodie, eforturile personalului sunt într-o anumitã mãsurã (variabilã în funcþile de caracteristicile sociale ºi personale ale indivizilor) contracarate de presiunea exercitatã de grupul deþinuþilor. Evident cã, faþã în faþã cu personalul, deþinutul va afirma adeziunea la definiþiile favorabile respectãrii legii; în realitate, datã fiind presiunea grupului, este mult mai probabil ca definiþiile defavorabile sã fie întãrite (chiar dacã, la intrarea în penitenciar, modul în care nou-venitul se raporta la normele ºi valorile lumii din afarã putea fi mai apropiat de cel al angajaþilor decât de cel al deþinuþilor). Participarea permanentã la viaþa unui grup social implicã, în termeni durkheimieni, însuºirea modului de a fi, de a gândi ºi de a simþi specific grupului. Ori este foarte probabil ca insuccesul aplicãrii sanctiunilor privative de libertate în reducerea criminalitãþii ºi creºterea ratei recidivei sã se explice tocmai prin preeminenþa influenþei grupului de deþinuþi în raport cu cea a personalului instituþiei penitenciare.

Concluzie Lumea contemporanã este o lume a diferenþelor; aparent paradoxal, pe mãsurã ce modul de viaþã specific societãþii de consum tinde sã acopere întreg spaþiul social, creºterea asemãnãrilor dintre indivizii ºi grupurile sociale care compun aceastã lume este însoþitã de accentuarea diferenþelor. Societatea în care trãim transmite tuturor aceleaºi aspiraþii; ele par sã fie realizabile pentru oricine, indiferent de zona socialã în care este plasat; apartenenþa individului la un grup social sau altul, faptul de a face parte dint-o anumitã sub-lume socialã, genereazã însã diversitatea modurilor de asimilare ºi oportunitãþilor de realizare a acestor aspiraþii. Dincolo de caracteristicile specifice zonelor din care este compusã lumea socialã, caracteristici care marcheazã modurile în care indivizii îºi reprezintã societatea ºi participarea la viaþa acesteia, existã o notã comunã, aceea a permanentei definiri ºi re-definiri a normelor sociale. Redefinirea continuuã a devianþei ºi conformitãþii are drept consecinþã re-inventarea perpetuuã a normalitãþii.

388

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

Enunþuri fundamentale • Elementul central al diferitelor perspective sociologice asupra devianþei este natura socialã a comportamentului deviant: ca ºi comportamentul conformist, comportamentul deviant este un comportament social, care apare în cursul participãrii indivizilor la viaþa socialã. Teoriile din sociologia devianþei trebuie privite în sensul complementaritãþii lor: nu existã un mod unic de a privi devianþa ci moduri de a o defini ºi explica. • Universalitatea ºi normalitatea crimei sunt rezultatul variaþiilor individuale ºi colective: o societate în care conºtiinþele indivizilor ar fi absolut identice este imposibil de conceput; crima este normalã, necesarã ºi utilã (Durkheim). • Starea normalã este starea definitã prin adecvarea dorinþelor individului la posibilitãþile de care acesta dispune; sursa acestui echilibru este societatea, care aratã fiecãruia, chiar dacã într-un mod relativ, pânã unde e rezonabil sã-ºi proiecteze dorinþele. Starea în care societatea nu mai poate îndeplini acest rol este starea de anomie; aceasta apare în cazul transformãrilor sociale de anvergurã (Durkheim) • Comportamentele deviante pot fi privite ca formã de rãspuns normal (în sensul de comportament aºteptat) la situaþia socialã în care indivizii sunt plasaþi; deviantul nu este caracterizat prin tendinþe biologice diferite – nici ca naturã, nici ca intensitate – de cele ale individului care respectã ordinea socialã, iar anumite forme de comportament deviant sunt, din punct de vedere psihologic, la fel de normale ca ºi comportamentele conformiste (Merton). • Anomia este rezultatul discordanþei dintre structura culturalã ºi structura socialã. Din perspectiva structurii culturale, aceleaºi obiective sunt propuse tuturor indivizilor, indiferent de poziþia lor socialã; din perspectiva structurii sociale, accesul la mijloace este condiþionat de dispunerea neuniformã a resurselor în structura socialã. Structura socialã ºi cea culturalã genereazã o anumitã presiune cãtre anomie ºi comportamente deviante, presiune resimþitã diferit de cãtre indivizi, în funcþie de zona socialã în care sunt plasaþi. (Merton). • Procesele care conduc la comportamentul criminal sunt identice cu cele care genereazã comportamentele non-criminale. Individul devine criminal ca urmare a participãrii la diferite asocieri diferenþiale; aceste asocieri sunt determinate de contextul general al organizãrii sociale (organizarea socialã diferenþialã). Comportamentul criminal este învãþat, ca orice tip de comportament, prin interacþiuni în cadrul grupurilor (Sutherland). • Termenul criminalitatea gulerelor albe (white collar criminality) desemneazã criminalitatea specialiºtilor din diverse domenii, a oamenilor de afaceri, a oamenilor politici, a înalþilor funcþionari în administraþia publicã etc., pe scurt, a indivizilor respectabili ºi respectaþi. • Devianþa e creatã prin reacþia oamenilor faþã de tipuri particulare de comportament desemnate de cãtre ceilalþi drept comportamente deviante. Normele create ºi conservate prin aceastã desemnare, departe de a fi unanim acceptate, fac obiectul dezacordurilor ºi conflictelor, pentru cã rezultã din procesele de tip politic din interiorul societãþii (Becker).

NORMALITATE, CONFORMITATE {I DEVIANÞÃ SOCIALÃ

389

• Devianþa ºi devianþii sunt rezultatul procesului de interacþiune între indivizi sau grupuri: unii, urmãrind satisfacerea propriilor interese, elaboreazã ºi fac sã fie aplicate normele sub a cãror acþiune cad ceilalþi care, cãutând de asemenea satisfacerea propriilor interese, comit acte pe care primii le calificã drept deviante (Becker). • Devianþa secretã constã în încãlcarea normelor sociale, fãrã ca acest fapt sã fie cunoscut de cãtre ceilalþi; individul aflat în aceastã situaþie este însã vulnerabil în raport cu procedurile utilizate pentru descoperirea tipului respectiv de comportament: dacã actul ar fi descoperit, autorul sãu ar fi etichetat drept deviant (Becker). • Instituþia totalã este un hibrid social, rezultat al asocierii dintre comunitatea de rezidenþã ºi organizaþia formalã; caracterul total este dat de delimitarea accentuatã de restul societãþii (Goffman). • Deculturaþia constã în rãmânerea în urmã a individului în raport cu lumea din afara instituþiei totale, atrofierea capacitãþii de organizare autonomã a propriei vieþi.

Întrebãri ºi sugestii pentru continuarea reflecþiei • Care sunt comportamentele pe care grupul dumneavoastrã de prieteni le defineºte drept deviante? Dar cele definite de cãtre pãrinþii sau rudele dumneavoastrã mai în vârstã? • În ce mãsurã viaþa de student v-a fãcut sã vã schimbaþi atitudinea faþã de normalitatea sau devianþa anumitor comportamente? • Care sunt raporturile dintre comportamentul normal ºi cel deviant? Deviantul este întotdeauna celãlalt? • Credeþi cã, prin anumite comportamente, aþi putea intra în categoria devianþilor secreþi? • Comparaþi semnificaþiile conceptului de anomie, la Durkheim ºi Merton. În ce mãsurã sunt ele aplicabile societãþii româneºti contemporane? • Care sunt punctele de complementaritate între perspectiva lui Sutherland asupra criminalitãþii gulerelor albe ºi concepþia lui Becker privind construcþia socialã a devianþei? • Este închisoarea un loc din care oamenii ies mai buni? Imaginaþi o interacþiune cu un fost deþinut: care sunt diferenþele faþã de interacþiunea cu un om obiºnuit?

Bibliografie Aron, R., 1967, Les etapes de la pensee sociologique, Paris: Gallimard. Becker, H.S., [ 1963] 1985, Outsiders. Etudes de la sociologie de la deviance, Paris: Metailie (traducere realizatã de J.-P. Briand ºi J.-M. Chapoulie). Becker, H.S., 2003, Politics of Presentation: Goffman and Total Institution,. Symbolic Interactions. 26 (4): 659-669. University of California Press. Berger, P., Luckmann, T., [ 1966] 1992, La construction sociale de la realite, Paris: Meridiens Klincksieck (traducere de Michel Maffesoli). Besnard, P., 1978, Merton a la recherche de l’anomie, Revue francaise de sociologie 19 (1): 3-38.

390

IDENTITATE {I DIFERENÞÃ

Boudon, R., 1979, La logique du social, Paris: Hachette. Chambliss, W.J. ºi Seidman, R.B., 1971, Law, Order and Power, Massachutes: Addison-Wesley Publishing Company. Dobricã P., 2010, Progresivitatea sociabilitãþii în douã sisteme penale. Instituþia regimului progresiv de executare a pedepsei cu închisoarea, Sociologie Româneascã 8(1): 27-40. Dobricã, P., 2005, Lege ºi societate. Studii de sociologia pedepsei, Bucureºti: Editura Omega Ideal. Dobricã, P., 2008, Libertate. Detenþie. Viaþã socialã. Despre contradicþia dintre douã tipuri fundamentale de raþionalitate, ca sursã a ineficienþei pedepsei cu închisoarea, Sociologie Româneascã, 6(1). 3-10. Durand, J.-P. ºi Weil, R. (coord.). 1983, Sociologie contemporaine, Paris: Vigot. Durkheim, E., [ 1893]1991, De la division du travail social,. Paris: Quadrige/ PUF. Durkheim, E., [ 1895]2004, Regulile metodei sociologice, Bucureºti: Editura Antet. Durkheim, E., [ 1897]2002, Le suicide. Etude sociologique (volumul II: Causes sociales et types sociaux), Cegep de Chicoutimi (ed. electronicã, Jean-Marie Tremblay). Fine, G.A. ºi Maning, P., 2003, Erving Goffman, în Ritzer G. (ed). The Blackwel Companion to Major Contemporary Social Theorists, Oxford: Blackwell Publishing, pp. 34-63. Foucault, M., [ 1975]2005, A supraveghea ºi a pedepsi. Naºterea închisorii, Piteºti: Editura Paralela 45. Galliher, J.F., 1995, Chicago’s Two Worlds of Deviance Research: Whose Side Are They On?, în Gary Alan Fine (coord.), The Second Chicago School?:The Development of a Postwar American Sociology, Chicago: University Chicago Press, pp. 164-188. Goffman Erving, [1963]1975, Stigmate: Les usages sociaux des handicaps, Paris: Les Editions de Minuit. Goffman, Eving, [ 1961]2005. Aziluri: Eseuri despre situaþia socialã a pacienþilor psihiatrici ºi a altor categorii de persoane instituþionalizate, trad. de Anacaona Mîndrilã, Iaºi: Editura Polirom. Istodor, Eugen, 2005, Vieþaºii de pe Rahova. Din mãrturiile unor condamnaþi, Iaºi: Editura Polirom. Kensey, A., 2007, Prison et recidive, Paris: Armand Collin. Merton, R.K., 1957, Social structure and anomie, Social Theory and Social Structure, New York: Free Press, pp. 131-160, reeditat în Cressey, D.R. ºi Ward, D.A., 1969, Delinquency, Crime and Social Process, New York: Harper & Row, pp. 254-285. Pinatel, J., 1971, La societé criminogene, Paris: Calman-Levy. Rangeon, François, 1989, Reflexion sur l’effectivite du droit, în Lochac, Daniele ºi Memmi, Dominique (coord.), Les usages sociaux du droit, Paris: PUF, p.127. Sutherland E.H. ºi Cressey D.R., 1966, Principles of Crimnology, Philadelphia: J.B. Lippincot Co, pp. 77-83, reprintat în Cressey, D.R. ºi Ward, D.A., 1969, Delinquency, Crime and Social Process, New York: Harper & Row, pp. 426-433. Sutherland, E.H., 1940, White Collar Criminality. American Sociological Review, 5:1-12, reeditat în Cressey, D.R. ºi Ward, D.A., 1969, Delinquency, Crime and Social Process, New York: Harper & Row, pp. 349-361. Sykes, M.G., 1958, The society of captives. A study of a maximum security prison, New Jersey: Princeton University Press.