Diverse - Dictionar Explicativ Al Limbei Romane de Azi

E L E NA C O M Ş U L E A VA L E N T I NA Ş E R BA N S A B I NA T E I U Ş

D I C Ţ I O NA R E X P L I C AT I V AL LIMBII ROMÂNE DE AZI

ISBN 978‑973‑675‑397‑8

© LITERA INTERNAŢIONAL, 2008

CUVÂNT ÎNAINTE*

Fondul lexical al unei limbi este cuprins într‑o măsură mai mică sau mai mare în dicţionare, care, apărând la anumite intervale de timp şi propunân­du‑şi anumite obiective, surprind înno‑ irea şi uzarea cuvintelor dintr‑o anumită perioadă. Dicţionarele au, în primul rând, un scop prac‑ tic. Cum este şi firesc, ele contribuie la însuşirea corectă a cuvintelor din punctul de vedere al conţinutului şi al formei, precum şi la îmbogăţirea mijloacelor de exprimare. Vorbitorul poate găsi în aceste lucrări informa‑ ţii privind cele mai variate aspecte ale cuvântului: sens, formă, nuanţe stilistice, valori estetice, ca‑ racteristici morfologice, distribuţie, frecvenţă, con­texte potrivite în care au fost sau pot fi incluse, etimologie etc. Dacă vocabularul este „harta prescurta­tă şi esenţială a naturii” (T.  Arghezi, Tablete de cro‑ nicar, Bucureşti, 1960, p. 75), dicţionarele care îl înregistrează reprezintă un preţios mijloc de cunoaştere a lumii, de satisfacere a unor necesităţi culturale pentru toate categoriile de oameni, fără ca aceştia să aibă nevoie de o pregătire specială în folosirea lor.

Există mai multe tipuri de dicţionare (expli‑ cative unilingve, bilingve, poliglote, enciclope‑ dice, normative, de specialitate pentru diferite domenii), ele pot avea proporţii diferite (de la dicţionare‑tezaur până la mici dicţionare ale lim‑ bii, aşa‑numitele dicţionare de buzunar), tematici diferite (dicţionare de sinonime, de neo­logisme, de antonime, de omonime, de analogii etc.) sau se pot adresa unor vorbitori diferiţi (generale, de uz şcolar, de terminologii profesionale). Fiecare dicţionar înregistrează termenii potrivit caracterului său, de aceea cititorul, pentru a găsi informaţia lexicală pe care o doreşte, trebuie să consulte lucrarea corespunzătoare. De exemplu, un termen ştiinţific de strictă specialitate, să zicem de fizică, nu‑şi află locul într‑un mic dicţionar al limbii, poate nici într‑unul explicativ mai mare, ci într‑unul de fizică. Şi chiar consultând dicţionarul adecvat se poate întâmpla să nu găsim un anumit cuvânt. Aceasta pentru că orice lucrare are o extindere limitată, pentru că ter­menii incluşi sunt selectaţi după anumite criterii, în care însă intervine şi subiec­tivismul, pentru că însăşi selec‑ tarea unora înseamnă omiterea altora, iar, în ceea

* La baza acestuia se află Studiul introductiv al lucrării noastre, Dicţionar al limbii române. Explicativ. Practic (DEP), Craiova, 1995. Lexicologia dispune de numeroase dicţionare şi lucrări teoretice pe care le‑am folosit în elaborarea acestui dicţionar. Nu considerăm însă necesar să indicăm o bibliografie, chiar şi selectivă. Amintim doar principalele dicţionare româneşti: DA (Dicţionarul limbii române al Academiei Române, Bucureşti, 1913‑1940); DL (Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. I‑IV, Bucureşti, 1955‑1958); DM (Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958); DLR (Dicţionarul limbii române, serie nouă, litera M, 1965‑1968 şi urm.); DN (Florin Marcu – Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, ediţia a III‑a, Bucureşti, 1978); MDER (Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a III‑a, Bucureşti, 1986); DEU (Dicţionar explicativ uzual al limbii române, Chişinău, 1999); DG (Vasile Breban, Dicţionar general al limbii române, vol. I‑II, Bucureşti, 1992); Mic dicţionar al limbii române, Bucureşti, 1997; DEX (Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II‑a, Bucureşti, 1996); DEP (Elena Comşulea, Valentina Şerban, Sabina Teiuş, Dicţionar al limbii române. Explicativ. Practic, Craiova, 1995), precum şi DOOM1 (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, 1982); DOOM2 (Bucureşti, 2005); ÎO (Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V‑a, Bucureşti, 1995); DOR (Dicţionar ortografic al limbii române, Chişinău, 2001). Mioara Avram, Cuvintele limbii române între corect şi incorect. Chişinău, 2001.

3

ce priveşte cuvintele foarte noi, şi pentru că între terminarea redactării şi apariţia în librării există un oarecare decalaj de timp. Să nu cerem, prin urmare, unui dicţionar altceva decât şi‑a propus să ofere, aşa cum ne aver­tizează titlul sau precizările din introducere. De cel mai mare interes sunt dicţiona­rele explicative sau generale, care cuprind cuvinte din toate domeniile vieţii mate­riale şi spirituale, cu explicaţii şi indicaţii complexe, fiind utile unor categorii largi de vorbitori. Dicţionarele au evoluat paralel cu dez‑voltarea lexicului, autorii încercând să soluţioneze „în spi‑ ritul veacului” proble­mele specifice fiecărei etape. Astăzi, limba însăşi cere mereu noi dicţionare, deoarece în vocabularul nostru se introduc ter‑ meni noi, iar statutul mul­tora dintre cei vechi se schimbă. Acestei cerinţe îi răspunde lucrarea de faţă. Ea este menită să reflecte limba contempo‑ rană de uz curent, să satisfacă unui public larg, mai ales elevilor, nevoia de cunoaştere şi aprofundare a datelor privind sensul cuvintelor, caracteristicile lor morfologice, ortografice, ortoepice, valenţele expresive. Acestui obiectiv i s‑au adaptat proporţia lucrării şi toate proble­mele, multe şi variate, pe care le ridică elaborarea unui asemenea dicţionar. Soluţionarea acestora nu a fost uşoară, întrucât a trebuit să aplicăm norme lexicografice complexe, dar accesibile în acelaşi timp cititorilor noştri, fără a omite însă faptul că aceştia au astăzi un grad ridicat de cultură. Lucrarea face parte din categoria dicţionarelor explicative, căci explică şi defineşte cuvintele potri‑ vit cu realitatea sau noţiunea pe care o denumesc şi cu modul lor de întrebuinţare. Atenţia specială acordată definiţiilor vizează nu numai conţinutul, ci şi formularea expli­cită, pe înţelesul unui mare număr de vorbitori, fapt ce imprimă dicţionarului atributul de general, deosebit de dic­ţionarele de specia­litate (de fizică, de informatică, de muzică etc.). Este şi un dicţionar normativ întrucât auto‑ rii, prin numeroase şi variate indicaţii începând de la cuvântul‑titlu până la indi­caţiile finale din cadrul fiecărui articol, s‑au străduit să aplice şi ast‑ fel să impună nor­mele limbii literare prevăzute în lucrările oficiale ale Academiei Române, singurul for menit, prin lege, să le stabi­lească.

O notă de originalitate primeşte lucrarea noastră prin caracterul ei practic, asigurat de faptul că răspunde imediat dorinţei de informare a vor‑ bitorilor. În acest scop au fost menţionate forme ortoepice, ortografice, morfologice care urmează anumite reguli la fiecare cuvânt din grupul celor vizate, chiar dacă cine cunoaşte normele limbii îşi poate construi singur formele de care are nevoie. Dicţionarul de faţă, dacă numărătoa­rea include şi variantele, cuprinde un număr de circa 22 500 de cuvinte. Principiul important care a stat la baza muncii noastre a fost acela de a nu prelua nimic de nicăieri, fără o examinare proprie, fără o verificare temei‑ nică a faptelor. Ni se pare firesc şi chiar necesar ca cel care‑şi propune să elaboreze un nou dicţionar să le aibă în vedere pe cele apărute deja, româneşti sau străine, iar o definiţie, un exemplu, o schemă semantică etc. bine concepute să fie considerate un bun al lexicografiei, câştigat în timp, prin efort comun şi să poată fi preluat ca atare. Plecând de la această premisă, am con­sultat dicţiona­rele apărute, reanalizând însă toate informaţiile existente, aşa încât se poate afirma că lucrarea de faţă este rezulta­tul unei cercetări personale. Pro­cedeul acesta ne‑a dat şansa de a descoperi şi, fireşte, de a îndrepta unele inexactităţi din lucrările anterioare, perpetuate de‑a lungul anilor. Un alt principiu căruia i‑am fost con­secvenţi a fost acela de a considera că fiecare cuvânt are individualitatea sa, deci studierea lui, atât prin raportare la celelalte cuvinte implicate într‑o relaţie de orice natură cu el, cât şi prin raportare la an­samblul vocabularului, trebuie să pună în lumină „personalitatea” fiecărui element lexical. Desigur, în această operaţie, pe lângă efortul de docu­mentare, intervine şi intuiţia bazată pe experienţa lexicografică. În continuare prezentăm modalitatea de rezolvare practică folosită în lucrarea de faţă, cu succinte observaţii teoretice, pentru a‑i ajuta pe cititori să utilizeze eficient dicţionarul.

Lista de cuvinte, adică inventarul lexical, este dificil de alcătuit, având în vedere numărul mare de cuvinte din care

4

bodyguard, consulting, dealer, fitness, hardware, job, story etc.

se compune fondul unei limbi. Pentru a alcătui judicios lista de cuvinte în dicţionarul de faţă, am încercat să privim imparţial toate sectoa­rele voca‑ bularului, să asigurăm un echi­libru între termenii aparţinând dife­ritelor domenii de specialitate, între aceştia şi fondul comun. Lucrarea înregistrează elemente curente ale ro‑ mânei contemporane, fiind alcătuită din termenii de bază apar­ţinători limbii comune, răspândiţi pe întreg teritoriul, din neologisme necesare designă‑ rii cunoştin­ţelor şi gândirii moderne, folosite în afara cercului de specialişti, din unele regiona­lisme sau arhaisme în măsura în care acestea apar de mai multe ori în operele unor mari scriitori sau se întâlnesc astăzi numai în expresii. Din întâlnirea acestor categorii de cu­vinte se pot naşte uneori omonime. Apar astfel alături elemente lexicale (foarte) îndepărtate din punctul de vedere al sensului, al răspândirii în spaţiu ori în timp, al distribuţiei stilistice etc.

Unele probabil nici nu se vor modifica, fiind termeni internaţionali, incluşi ca atare şi în dicţionarele altor limbi. Aşa s‑a întâmplat şi cu mai vechile autoservice, marketing, mass‑media, five o’clock etc.

sau cu termenii din domeniul muzicii mezzo‑forte, mezzosoprană, passacaglia, pizzicato etc.

O atenţie deosebită am acordat termi­nologiei ştiinţifico‑tehnice a cărei înnoire este necesară. Nevoia denumirii nume­roaselor descoperiri şti‑ inţifice şi a cu­noaşterii lor impune adoptarea unui mare număr de termeni noi şi continua mo­delare semantică a unora dintre cei vechi, toţi trebuind să fie exacţi, lipsiţi de ambiguitate. Caracterul universal al ideilor şi semnificaţiilor ştiinţifice, ne­cesitatea de comunicare uşoară între specialişti vorbitori de limbi diferite face ca în limbajul şti‑ inţific să se prefere termeni internaţionali, în cea mai mare parte de provenienţă latino‑greacă, iar pentru creaţiile interne, procedeele şi elementele formative întrebuinţate şi de alte limbi. Alegem spre exemplificare domeniul informa‑ ticii, în care avem o mulţime de neologisme, dacă ar fi să ne gândim chiar numai la calculatorul electronic (compu­ter), aparat cunoscut şi folosit astăzi foarte mult, devenit un obiect de uz curent. Cuvinte ca:

Ex. arie1 „loc de treierat” – arie2 din matematică – arie3 din muzică, bilă1 „obiect” – bilă2 din anatomie, par1 „băţ” – par2 adj., despre numere, para1 „monedă veche” – para2 verb, la scrimă, la box.

Am inclus uneori omonimele, chiar dacă unul dintre ele este mai rar, pentru a îmbogăţi cunoş‑ tinţele lexicale ale cititorilor. Cuvintele recente, în mod deosebit împru‑ muturile din limba engleză, ridică probleme sub toate aspectele, aşa că la acestea ne vom referi cu precădere în fiecare capitol ce urmează. Din punctul de vedere al selecţiei pentru lista de cuvinte a dicţionarului de faţă, precizăm că am reţinut dintre cuvintele apărute în ultimii ani pe cele utile, pe cele care se bucură de o largă circu‑ laţie şi care presupunem că au şansa de a rămâne în limbă. Prin urmare, am înregistrat un număr apreciabil de cuvinte noi,

dischetă, display, listing, modem, scaner, site,

unele păstrate în forma originară, sau sensuri noi ale vechilor cuvinte ca: accesa, document, generaţie, interconexiune, memorie, reţea, suport,

consultanţă, globalizare, mediatic, pin2, promoţional, vip etc.

sunt nu numai necesare, ci şi frecvente chiar în vorbirea elevilor. Neincluderea în dicţionarul nostru a o serie de cuvinte recente

Acestea, de obicei, păstrează caracte­risticile grafice şi/sau fonetice ale limbii de origine,

coach, cyberboy, drugstore, etranger, mercato

5

afirmaţie – afirmare, împrăştiat – împrăştiere, bucălat – grăsuţ, crochet – portiţă, hlamidă – arhieresc, polietilenă – electroizolant.

care, folosite corect ori greşit, se întâlnesc în vorbirea şi scrisul unora se justifică prin aceea că este nevoie de timp pentru a se vedea dacă rămân în limbă sau sunt doar simpli pasageri. Cum spunea Sextil Puşcariu (Limba română, Bucureşti, 1976, p.398): „E adevărat că vorba nouă e mai impresionantă, dar ea e adesea ca marfa ieftină cumpărată de la bâlci: mărgele sclipitoare de sticlă, false şi netrainice”. Cu premeditare, pentru economia spaţiului grafic, n‑au fost înregistrate în această lucrare anumite categorii de cuvinte al căror sens poate fi dedus din sistemul limbii: diminutive, augmenta‑ tive, infinitive lungi, participii devenite adjec­tive. Sunt menţionate totuşi şi asemenea cuvinte când au sensuri noi faţă de cu­vântul‑bază, de obicei relevându‑se numai acest sens nou

Articolul de dicţionar, adică tratarea fiecărui cuvânt, cuprinde mai multe compartimente, corespunză­toare paletei de infor‑ maţii pe care lexi­cograful şi‑a propus s‑o prezinte cititorilor săi.

Titlul articolului – cuvântul‑titlu, cum se mai numeşte – şi în lucra‑ rea noastră reprezintă forma literară a elementelor tratate, aşa cum s‑a cristalizat ea în limbă şi cum este prevă­zută în lucrări normative oficiale. DEX, DOOM1,2 au fost principalele izvoare oficiale consultate pentru a stabili care este forma‑titlu a majorităţii cuvintelor incluse în acest dicţionar. Împrumuturile sunt cele care ne‑au pus unele probleme legate de adaptarea la specificul fonetic al limbii române. Adaptarea se face uneori simplu

grădiniţă, garofiţă, ciuboţică „plantă”, juncan, ţârâială, stingherit

sau când apar frecvent în vorbire ori în poezia populară bădiţă, mândruliţă.

Pentru că unele verbe derivate de la substantive lectura, rotocoli, saramura, scurtcircuita

local < fr. local, modal < fr. modal, lac „substanţă” < germ. Lack, sifon < fr. siphon, germ. Siphon,

sau împrumutate paralel cu un substantiv din aceeaşi familie

în special dacă termenul străin găseşte în română rude etimologice, putându‑se astfel încadra unei familii de cuvinte

satina, seria

sunt foarte puţin întrebuinţate, nu le‑am inclus în dicţionar. O anumită selecţie a fost necesară şi în cazul formaţiilor cu prefixe sau ele­mente de compunere foarte active în limbă

saţietate < fr. satieté, lat. satietas, ‑atis, a găsit în limbă pe saţ, preşedinte < fr. président, lat. praesidens, ‑ntis, pe şedea.

Alteori, procesul de acomodare este dificil, mai ales când neologismul conţine sunete străine. Astfel, vocalele ö (scris eu), ü (scris u) din cuvinte franţuzeşti sunt redate prin

aero‑, in‑, radio‑, contra‑ etc.

În practica lexicografică s‑a impus principiul de a folosi în definiţii numai cuvinte tratate în dicţionarul respectiv („circuitul închis”), pe care l‑am respectat şi noi, neapelând la elemente de felul celor enumerate mai sus decât în situaţii de excepţie; vezi, de exemplu, definiţiile la:

e – chauffeur – şofer o – secteur – sector io – liqueur – lichior i – bureau – birou u – résumer – rezuma iu – culasse – chiulasă.

6

Nu în toate cuvintele s‑a produs însă o asimilare completă a acestora la vocalele româneşti, uneori păstrându‑se pronun­ţarea sau scrierea din limba de origine

menţine în flexiune şi e pusă în evidenţă prin folo‑ sirea cratimei atunci când grafia în partea finală a cuvântului este neadaptată limbii române (cash‑ul, kitsch‑uri, display‑ul, show‑ul, show‑uri). Chiar şi în cazul unor elemente cu oarecare vechime în limbă şi care au fost incluse în dicţionare sau în DOOM1 cu forme adaptate (cocteil, hailaif, maseză, penalti), DOOM2 revine la grafii origi‑ nare (high‑life, maseuză, penalty; cocktail, dar se acceptă şi cocteil). Se ştie că procesul de adaptare nu se desfăşoară întotdeauna simplu, liniar, ci pot avea loc reveniri, chiar oficiale (san­tinelă, conform pronunţării în franceză, era recomandat într‑o perioadă în forma sentinelă; knockout, în cnocaut, în timp ce abreviat este K.O.) sau acceptări ale unor forme care, după anumite criterii lingvistice, nu sunt cele mai indicate (se recomandă cârdăşie, formă rezultată prin etimologie populară – apropierea de cârd –, deşi ar trebui să fie cărdăşie, conform originii din turcă). Eventualele variante admise sau consi‑derate de noi acceptabile au fost menţio­nate în partea finală a articolelor. Tot aici am notat cu indicaţia „nu” forme asupra cărora atragem atenţia să fie evitate într‑o vorbire îngrijită.

alură pr. aliură, bleu pr. blö, bleumarin pr. blömarin.

W are un tratament diferit în împru­mu­turile mai vechi din germană (Wolfram), chiar din en‑ gleză (Watt), faţă de împru­muturile recente din engleză în care se rosteşte ŭ (western, weekend). Varietatea formală şi oscilaţiile în redarea su‑ netelor se pot explica, în cazul unor neologisme, prin limbile diferite care ni le‑au furnizat. Astfel, alături de rostirea romanică igienă, se mai aude şi rostirea după greacă higienă; alături de cifră după italiană, şi ţifră după germană; forma ciocolată a venit din italiană, şocolată din franceză, şocoladă din germană. Latinescul scala s‑a păstrat în forma scară, dar se regăseşte şi în schelă împrumutat din turcă şi în scala (muzicală) din italiană. Uneori, variantele formale se datoresc nu numai căilor diferite, ci şi epocilor diferite în care s‑a produs împrumutul. În această situaţie sunt, de exemplu, unele substantive terminate în ‑ie, învechit ‑iune decizie – deciziune, operaţie – operaţiune, distribuţie – distribuţiune,

Definiţia constituie într‑un dicţionar explicativ elementul esenţial, conform caracterului însuşi al acestui tip de lucrare. Se consideră că o definiţie este bună atunci când redă exact trăsăturile specifice ale unei clase de obiec‑ te, într‑o exprimare clară, concisă, accesibilă, dacă e posibil, şi frumoasă; este ceea ce ne‑am propus şi noi. Varietatea mare a cuvintelor a impus şi în lucrarea de faţă folosirea mai multor modalităţi de definire: definirea analitică prin genul proxim şi diferenţa specifică, cea mai frecventă, definirea printr‑o succesiune de termeni care împreună redau conţinutul cuvântului‑titlu, folosită mai ales la substantivele abstracte, definirea prin sinonim, în special la ter­menii marcaţi stilistic (populari, învechiţi, regionali). Pentru o parte a vocabularului, al cărui con‑ ţinut nu a suferit modificări de‑a lungul anilor,

formele putându‑se specializa pe sensuri reacţie – reacţiune, divizie – diviziune.

O serie de cuvinte nou intrate în limbă, preluate în special din engleză, circulă, în vorbire şi în scris, cu forme variate. bodyguard (se scrie şi body‑guard, bodygard, bodiguard, iar la pl. bodyguard‑zi, bodygardzi şi, adaptat sistemului fonetic şi gramatical românesc, bodigard, bodigarzi), summit, strip‑tease, catharsis (scrise şi samit, striptis, katharsis) a căror grafie oscilează, manager, ranch (mánager, manáger şi méniger, ranci şi renci) a căror pronunţare oscilează.

DOOM2 a înregistrat asemena cuvinte în forma corectă din limba de origine, formă care se

7

există definiţii în dicţio­narele explicative, care, treptat de la o lucrare la alta, s‑au perfecţionat şi au putut fi preluate. Chiar şi în cazul aces­tora, analiza pe care am întreprins‑o, interpretarea personală a izvoarelor de informare au dus la găsirea unor ele­ mente noi sau mai precise, adecvate, fie pentru a caracteriza ori a nuanţa în scris o realitate, implicit şi cuvântul, fie pentru a diferenţia termeni aproape sinonimi. De exemplu: medita înseamnă „a gândi adânc”, dar şi „înde­lung”, dispensarul asigură asis‑ tenţa nediferenţiată pe spe­cialităţi, conjunc­ţiile stabilesc un anumit raport, nu exprimă. Termenii grama­ti­cali au fost definiţi în concordanţă cu trata­rea lor în Gramatica Academiei, 1963. Altă parte a lexicului supusă modi­ficărilor de tot felul, în funcţie de schim­bările din viaţa eco‑ nomică şi socială, de raporturile dintre oameni sau dintre state, de progresul neîntrerupt al ştiinţei şi tehnicii, obligă la definiţii noi, moderne, deci s‑a impus o documentare serioasă din surse recente. Astfel, definiţia cuvântului metru, datând în ştiinţă din 1791, „a zecea milioana parte din lun‑gimea sfertului meridianului terestru”, notată în toate dicţionarele noastre (inclu­siv în DEX), a fost înlocuită de Vasile Breban (DG) cu definiţia adoptată pe plan internaţional în 1960, pe care am repro­dus‑o şi noi. Modificări consistente s‑au impus pentru definirea cuvintelor din sfera poli­tico‑ideologică

(etimologică) cu acesta, de felul: „calitatea sau însuşirea de a fi...”, „acţiunea de a...”. Astfel, cititorul este antrenat în a consulta nu cuvinte izolate, ci grupuri întregi, ceea ce determină formarea unei imagini reale asupra poziţiei cuvintelor respective în ansamblul vocabularului şi măreşte şansele de învă­ţare corectă. În cazul definirii printr‑un lanţ de sinonime parţiale, am urmărit ca fiecare dintre aceşti termeni să fie definit explicit, apelând la alte elemente decât cele ale seriei. Procedeul întâlnit în unele dic­ţio­nare anterioare de a se trimite, în ase­menea situaţii, de la un cuvânt la altul, fără ca vreunul dintre ele să fie definit, nu este satisfăcător. Idealul în ce priveşte definiţia este ca ea să poată fi transpusă tale quale în locul cuvântului, integrându‑se întru totul contextului respectiv. În majoritatea cazu­rilor acest lucru este posibil. Dar există o serie de cuvinte, mai ales verbe tranzitive, a căror definiţie din alte dicţionare este precedată în mod obişnuit de paranteze în care se spune: „comple­mentul este...” sau „complementul indi­ că...”. Această modalitate de definire, chiar dacă satisface exigenţele lingviştilor, ni s‑a părut mai puţin accesibilă publicului larg, astfel că în dicţi‑ onarul de faţă am adoptat o altă soluţie, şi anume, am cuprins în definiţie şi complementele directe, când a fost strict necesar. Tot cu bună ştiinţă am folosit, în cazul verbelor a căror diateză poate fi tranzitivă şi reflexivă, o definiţie comună pentru ambele posibilităţi. De exemplu, în defi­niţia verbului desface, tranzitiv şi reflexiv, „a (se) separa părţile com­ponente”, segmentul părţile componente trebuie interpretat, în cazul diatezei tranzitive, complement direct, iar în cazul diatezei reflexive, subiect. Definiţiile sunt completate printr‑o serie de date cuprinse în paranteze rotunde. Parantezele care precedă defi­niţiile sau cele din interiorul acestora cuprind indicaţii de ordin gramatical, stilistic (pop., reg., înv., livr., fam.), explicaţii se‑ mantice (fig., p. ext., spec.), precizarea domeniului de circulaţie (fiz., biol., chim., med.). O categorie impor­tantă de informaţii sunt cele referitoare la elementele cu care se combină cuvântul‑titlu şi care determină anumite nuanţe semantice. De exemplu, la verbe se indică natura complemente‑

libertate, etnie, imperialism misticism, stat, social‑democrat,

a celor legate de schimbările în viaţa inter‑naţio‑ nală (denumirile monedelor euro­pene), precum şi a termenilor religioşi. O atenţie deosebită am acordat definirii ter‑ menilor şi sensurilor care au apărut în ultimii ani, unii fiind înre­­gistraţi pentru prima dată într‑un dicţionar explicativ. Dicţionarele de specialitate (juridic, politic, de infor­matică etc.) au reprezentat ghiduri de incontestabilă valoare. În legătură cu definiţia, prezentăm şi câteva as‑ pecte importante ţinând de „tehnica lexicografică”, pentru a facilita consultarea lucrării. În cadrul familiei de cuvinte, definiţia de‑ taliată s‑a dat numai la termenul de bază, iar pentru ceilalţi s‑au găsit formule care fac legătura

8

lor – nume de persoane, de fiinţe, de sentimente etc. – la adjective, natura substantivelor pe care le însoţesc – lucruri, fiinţe, abstracte. Unele paranteze plasate în cadrul definiţiei cuprind elemente facultative (vezi cuşcă, evidenţă, lumină, sâmburos) sau explicative care nu fac parte din sens (exemple la specii de animale sau de plante).

de sens mai importante, urmate şi acestea de o definiţie, romburile goale servesc la despărţirea formaţiunilor sintactice (sin‑tagme, compuse), la izolarea schim­bărilor gramaticale, cercurile pline precedă expre­siile şi locuţiunile. Astfel, dicţionarul oferă şi o succintă imagine a proceselor semantice, care au determinat îmbo‑ găţirea posibilităţilor denominative, diversificarea şi rafinarea valenţelor expresive ale cuvintelor.

Exemplele

Indicaţiile morfologice

Cuvintele au fost rar ilustrate cu unele exemple personale, deşi este mare utilitatea acestora pentru înţelegerea exactă a sensurilor şi pentru a oferi un model de includere adecvată într‑un context. Am dat exemple mai ales la categoriile de cuvinte greu de definit sau la cele care nu au o definiţie lexicală, intrând aici prepoziţiile şi conjuncţiile. În alte situ‑ aţii am folosit drept exemple sintagme, locuţiuni (vezi sac, spirit), pe care măcar le‑am menţionat în felul acesta, dacă spaţiul grafic limitat nu ne‑a permis o definire a lor.

sunt plasate imediat după cuvântul‑titlu, unde se precizează categoria gramaticală, iar cele mai multe dintre ele, în partea finală, unde se notează o serie de aspecte considerate utile pentru exprimarea corectă. Partea finală este marcată printr‑o linie de pauză care precedă indicaţiile grama­ticale, dar şi cele ortoepice, ortografice şi paronimele. Formele greşite sunt amen­date prin „nu”. După cum este practica lexicografică, am men‑ ţionat în toate cazurile pluralul (când se cunoaşte) la substantive, adjective, pronume şi indicativul prezent persoana întâi la verbe. Au mai fost consemnate formele flexionare duble sau triple în ordinea recomandării de DOOM2, formele care se abat de la normele obişnuite şi formele ezitante, dificile, care pot fi uşor folosite greşit. Partea finală a articolelor cuprinde, la fiecare element al unor serii de cuvinte, formele morfolo‑ gice care se încadrează anumitor norme stabilite în gramatici şi care sunt folosite adesea greşit, mai ales în scris. Menţionăm care sunt acestea, răspunzând presupusei dorinţe a celor interesaţi să‑şi însuşeas‑ că nu cazuri izolate, ci reguli şi norme:

Aspectele semantice Majoritatea cuvintelor limbii române sunt po‑ lisemantice. Prezentarea lor lexicografică, precum şi studiile semantice le relevă ca structuri având un element fundamental, comun – sensul principal, de bază – în jurul căruia se organizează celelalte sensuri, în ordinea filiaţiei, între ele existând totdeauna anumite legături. Prezentul dicţionar, nefiind istoric şi etimo‑ logic, urmăreşte redarea inventa­rului de sensuri ale cuvintelor din epoca actuală, precum şi a legăturilor sincronice din momentul de faţă, iar nu diacronia (nu formarea şi evoluţia lor). Această perspectivă din care este privit cuvântul ne‑a determinat să elaborăm schema semantică a fiecărei unităţi lexicale în general după principiul logic şi după cel al frecvenţei accepţiunilor în limba literară actuală. Tehnica folosită pentru gruparea sen­surilor, constând din cifre şi anumite semne grafice, este menită să reflecte varietatea şi complexitatea mutaţiilor semantice. Cifrele arabe despart sensurile, romburile pline marchează nuanţele

– pluralul articulat şi silabisirea când se scrie cu trei ‑i (iii), cum sunt mascu­linele terminate în ‑íu (geamgiu, vizitiu); – pluralul articulat la masculinele termi­nate în ‑u plenison (codru, membru); – genitiv‑dativul, pluralul articulat şi silabisirea acestuia la femininele termi­nate în ‑ie în hiat (cutie, vie); – articularea la femininele terminate în ‑a accentuat (basma, para) şi ‑ea accentuat (ca‑ napea, stea);

9

– pluralul articulat şi silabisirea la neu­trele terminate în ‑iu (consiliu, serviciu); – articularea şi pluralul neutrelor ter­minate în ‑o, cu indicarea accen­tului schimbat faţă de cuvântul‑titlu la cele în ‑o neaccentuat (studió; radio, zero); – persoanele 1, 3 indicativ prezent şi gerunziu la unele verbe de conjugarea I terminate în ‑ia (aprecia, căpia); – perfectul simplu la verbele de con­jugarea a IV‑a terminate în ‑i (sui, veni); – persoanele 1, 3, 4 indicativ prezent la verbele de conjugarea I cu tema în ‑ş, ‑j (ataşa, îngrăşa, plonja, şarja); persoana 3 conjunctiv la verbele de conjugarea a IV‑a cu tema în ‑ş, ‑j (ticăloşi, săvârşi, îngriji, vrăji); – perfectul simplu şi participiul în ‑ut sau în ‑s (răzbate, face, spune, duce).

până acum sunt unele inconsecvenţe atât în inte‑ riorul aceleiaşi lucrări (vezi, de exemplu, în DEX: degeţel, degetar, mohor s.n., mărar subst.sg.,

majoritatea numelor de plante poartă indicaţia s.m.), cât şi de la o lucrare la alta (in s.n. DM, MDER, s.m. DEX, DOOM, DG; sparanghel s.m. DM, DEX, DOOM, DG, s.n. MDER); – considerând că ideea de clasă, gen, specie la plante sau la animale este cuprinsă numai în forma de plural, cuvin­tele din această categorie au fost notate în titlu la plural, feminin sau masculin crustacee, paricopitate, radiolari, umbelifere.

Cuvintele recente încă neadaptate sistemului ortografic sau ortoepic al limbii române se află în situaţii diferite în privinţa formelor flexionare. DOOM2 a făcut o serie de precizări. Astfel, a stabilit genul substantivelor, indicând (rockuri, single‑uri, service‑uri, weekenduri) sau nu (hard‑ ware, quattrocentro, software) o formă de plural, în scrierea căreia, ca şi a altor forme flexionare, se foloseşte cratima atunci când grafia în partea finală a cuvântului este neadaptată limbii române. Este bine‑venită renun­ţarea la o cratimă în scrierea unor neologisme (pick‑upuri, weekenduri) ale căror forme de plural aveau două cratime (pick‑up‑uri, week‑end‑uri).

Cuvintele de bază şi neologismele intrate mai demult în limbă au statutul morfologic fixat, dar cuvintele foarte recente ridică încă probleme gra‑ maticale, cum ar fi precizarea genului la substan­ tive când nu se cunoaşte pluralul. Limba română are destul de multe categorii de nume fără plural, care la singular au forme de masculin, cum sunt majoritatea numelor de materii aur, sânge, unt, piper,

noţiuni abstracte altruism, optimism, capitalism,

Ortografia şi ortoepia

sporturi sau jocuri

Dicţionarul nostru, adresându‑se în primul rând elevilor, care trebuie să‑şi însuşească normele academice de scriere corectă, foloseşte ortografia hotărâtă de Academia Română în 1993 cu pri‑ vire la î, â şi la formele de indicativ prezent ale verbului a fi. Consecvenţi dorinţei de a respecta caracterul normativ al lucrării, ne‑am propus să dăm la fiecare cuvânt cât mai multe informaţii utile cititorilor pentru însuşirea şi folosirea scrierii şi pronunţării corecte a cuvintelor. Atenţie deosebită am acordat accen­tului, care, în limba română neavând un loc fix, trebuie să fie notat la cuvân­tul‑titlu, la variante, precum şi

box, iahting, judo, paraşutism.

Lingviştii le consideră de genul neutru, pentru că unele dintre ele, care formează totuşi plurale, au formă feminină la acest număr regionalism, franţuzism sau alcool, vin, bronz care la plural au sensuri speciale.

Am acceptat prevederile normative oficiale, dar am făcut unele completări necesare în viziunea noastră. Astfel: – am indicat cu regularitate genul masculin, nu neutru, la numele de plante. În dicţionarele de

10

la anumite forme cu accentuarea schimbată în timpul flexiunii. Accentul are rol important în diferenţierea omonimelor

sonantice formate din b, c, d, f, g, h, p, t, v urmate de l sau r (a‑cru, ta‑blă), a grupurilor de trei con‑ soane (pen‑tru, con‑sti‑tu‑ţi‑e), uneori şi a tuturor grupurilor de două consoane, în spe­cial unde există ezitări (e‑gip‑tean, in‑con‑tes‑ta‑bil). De aseme­nea, am dat vocalele în hiat (tran‑şe‑e, a‑er, şu‑e‑tă), am evidenţiat unii diftongi, mai ales pe aceia la care se oscilează între silabisirea ca hiat sau ca diftong (voa‑la, via‑ţă, tea‑tru, coa‑for) şi unii triftongi (şer‑poai‑că, le‑oai‑că). Am consemnat despărţirea în silabe la unele cuvinte rare (bo‑a, tai‑ga, tei‑că, şe‑ic1 faţă de şeic2, monosilabic). La compuse şi derivate am considerat util să notăm silabaţia morfologică, adică despărţirea în funcţie de elementele componente, chiar dacă ea este faculta­tivă. Regula aceasta este greu de aplicat, deoarece părţile componente ale unui asemenea cuvânt nu sunt uşor de re­cunoscut, depinzând de cunoştinţele lingvistice ale celui care scrie, cu atât mai mult cu cât adesea acest mod de a despărţi în silabe se aplică la cuvinte a căror deri­vare sau compunere s‑a pe­trecut în limba din care acestea au fost preluate de română

compánie „unitate militară” – companíe „tovărăşie”, cópii pl. lui copie – copíi pl. lui copil,

a omonimelor deosebite şi morfologic áugust s. – augúst adj., diréctor s. – directór adj., înapóia prep. – înapoiá vb.,

a formelor de persoana 3 singular ale prezentului de cele ale perfectului simplu adúnă – adunắ, cấntă – cântắ, scútură – scuturắ.

Astăzi asistăm la o proliferare a formelor accentuate deosebit faţă de cele acceptate ca literare. Faptul că, pentru unele forme de acest fel, specialiştii au găsit explicaţii nu justifică folosirea lor greşită în conti­nuare, motiv pentru care, în partea finală a articolului de dicţionar, am atras atenţia asupra formelor accen­tuate altfel decât sunt recomandate în lucrările normative. Fluctuaţia în folosirea accentului are mai multe cauze, dintre care amintim: căile multiple pe care au intrat neologis­mele la noi

mi‑cro‑struc‑tu‑ră < fr. microstructure, miz‑an‑sce‑nă < fr. mis en scéne, per‑o‑ra‑ţi‑e < lat. peroratio.

De aceea, am dat întotdeauna silaba­ţia morfo‑ logică acceptată de DOOM2, care recomandă însă silabaţia fonetică în toate cazurile, spre uşurinţa publicului ne­avizat. Relativ la pronunţare, s‑a observat că elemente lexicale mai noi şi de circulaţie mai limitată, care conţin foneme străine sistemului nostru fonologic sau care se rostesc diferit de ceea ce corespunde aspectului grafic, precum şi cele care se scriu şi se pronunţă ca în limba de origine sunt numeroase în limba română actuală. În partea finală a articolelor am notat pronunţarea şi variantele grafice sub care circulă. E bine de ştiut că în ceea ce priveşte cuvintele începătoare cu e, acestea fiind în mare majoritate neologisme, nu se recomandă să fie pronunţate cu difton­garea lui e iniţial în ie. Excepţie de la această regulă fac doar cuvintele vechi eu, el, ea (pronunţat ia), ei, ele. Tot în această categorie intră şi formele verbului a fi la prezent indicativ persoana 2 eşti

profesór < fr. professeur – profésor