Tematica Instruire Introductiv Generala

Tematica privind instruirea introductiv-generală – model (elaborată în conformitate cu prevederile art. 83–89 din H.G. nr. 1.425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006) Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă la nivelul societăţii se efectuează în timpul programului de lucru. Perioada în care se desfăşoară instruirea este considerată timp de muncă. La instruirea personalului în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă vor fi folosite mijloace, metode şi tehnici de instruire, cum ar fi: expunerea, demonstraţia, studiul de caz, vizionari de filme, diapozitive, proiecţii, instruire asistată de calculator. Angajatorul asigură baza materială corespunzătoare unei instruiri adecvate. Rezultatul instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se consemnează în fişa de instruire individuală, cu indicarea materialului predat, a duratei şi datei instruirii. Completarea fisei de instruire individuală se va face cu pix cu pastă sau cu stilou, imediat după verificarea instruirii. După efectuarea instruirii, fişa de instruire individuală se semnează de către lucrătorul instruit şi de către persoanele care au efectuat şi au verificat instruirea. Fişa de instruire individuală va fi păstrată de către conducătorul locului de muncă şi va fi însoţită de o copie a fişei de aptitudini, completată de către medicul de medicină a muncii în urma examenului medical la angajare. Reprezentanţii autorităţilor competente în ceea ce priveşte controlul aplicării legislaţiei referitoare la securitate şi sănătate în muncă (inspectorii de muncă din cadrul inspectoratelor teritoriale de muncă) vor fi însoţiţi de către un reprezentant desemnat de către angajator, fără a se întocmi fişa de instructaj. Instruirea introductiv-generală se face la angajarea lucrătorilor. Notă Lucrător – persoana angajată de către un angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice. Scopul instruirii introductiv-generale este de a informa despre activităţile specifice societăţii, riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul societăţii, în general. Instruirea introductiv-generală se face de către serviciul extern de prevenire şi protecţie. Instruirea introductiv-generală se face individual sau în grupuri de cel mult 20 de persoane. Durata instruirii introductiv-generale este de 8 ore. În cadrul instruirii introductiv-generale se vor expune, în principal, următoarele probleme: a) legislaţia de securitate şi sănătate în muncă; b) consecinţele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării legislaţiei de securitate şi sănătate în muncă; c) riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unităţii; d) măsuri la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii privind acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor.

1

Instruirea introductiv-generală se va finaliza cu verificarea însuşirii cunoştinţelor pe baza de teste. Rezultatul verificării va fi consemnat în fişa de instruire. Lucrătorii nu vor putea fi angajaţi dacă nu şi-au însuşit cunoştinţele prezentate în instruirea introductiv-generală. Aspecte privind legislaţia de securitate şi sănătate în muncă Pentru a prezenta elementele componente ale sistemului legislativ al securităţii şi sănătăţii în muncă din România este necesară mai întâi delimitarea acestuia si a structurii sale. Astfel, în funcţie de subiectul reglementarii, respectiv de natura problemei legiferate, se pot distinge două categorii de acte juridice: A. Acte care legiferează strict numai activităţi în legătură directă cu măsurile de securitate a muncii, formulând o aşa-numită „legislaţie de bază”, din care fac parte:

  

Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă; H.G.-urile care transpun directive UE; Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006.

B. Acte care conţin, dar numai în subsidiar, şi norme juridice de SSM (Constituţia României, Codul muncii – capitolele referitoare la protecţia muncii şi asigurările sociale, precum şi la munca femeilor şi tinerilor) sau norme de drept care, deşi în principiu au un obiectiv diferit şi specific altor activităţi, contribuie prin aplicarea lor la apărarea vieţii şi sănătăţii persoanelor încadrate în muncă. Totalitatea actelor specificate la punctul B o putem grupa sub denumirea de „legislaţie conexă” legislaţiei de bază a SSM:

 Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, modificată şi completată  Titlul V „Sănătatea şi securitatea în muncă”  art. 6 alin. (1): „Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncăa, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nicio discriminare”.  art. 39 alin. (2) lit. e): „Salariatul are obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate”.



Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 – Capitolul 3 „Sănătatea şi securitatea în muncă”. 1. Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă Actul normativ în baza căruia se desfăşoară întreaga activitate de securitate şi sănătate în muncă în România îl reprezintă Legea securităţii şi sănătăţii în muncă. Cu alte cuvinte, ea îndeplineşte rolul de lege fundamentală pentru realizarea securităţii şi sănătăţii în muncă, fiind din acest punct de vedere elementul generator pentru toate prevederile normative cu caracter de securitate şi sănătate în muncă, indiferent că acestea se regăsesc în actele componente ale legislaţiei de bază sau conexe (cu excepţia prevederilor din Constituţie şi Codul muncii). Structura Legii securităţii şi sănătăţii în muncă asigură acoperirea tuturor problemelor de bază ale organizării şi desfăşurării activităţii practice de prevenire a riscurilor profesionale: Cap. I – Dispoziţii generale Scopul transpare chiar din titlul legii, aceasta propunându-şi instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor.

2

Legea stabileşte principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc si accidentare, informarea, consultarea, participarea echilibrata potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor principii. Cap. II – Domeniu de aplicare Acest capitol stabileşte faptul că legea se adresează angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor din toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private. Sunt evidenţiate excepţiile şi sunt definiţi principalii termeni utilizaţi în cadrul legii (vezi art. 5). Cap. III – Obligaţiile angajatorilor Angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă. Principalele principii de prevenire pe care angajatorul este obligat să le utilizeze pentru implementarea măsurilor prevăzute sunt următoarele: a) evitarea riscurilor; b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; c) combaterea riscurilor la sursă; d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de muncă, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării efectelor acestora asupra sănătăţii; e) adaptarea la progresul tehnic; f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin periculos; g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor din mediul de muncă; h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de protecţie individuală; i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor. Cap. IV – Obligaţiile lucrătorilor Fiecărui lucrător îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de muncă (vezi art. 23 alin. (1). Cap. VI – Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor, conţine secţiunile Evenimente, Accidente de muncă şi Boli profesionale. Sunt prezentate modalităţile de comunicare, cercetare, înregistrare şi raportare a evenimentelor cu particularităţi speciale pentru cazul accidentelor de muncă şi pentru cazul bolilor profesionale. Cap. VII – Grupuri sensibile la riscuri: ridică problema femeilor gravide, a lehuzelor sau femeilor care alăptează, a tinerilor şi a persoanelor cu dizabilităţi. Cap. VIII şi IX – Infracţiuni, respectiv Contravenţii: reglementează încadrarea juridică pentru nerespectarea prevederilor legii şi prezintă pedepsele şi sancţiunile stabilite. Cap. X – Autorităţi competente şi instituţii cu atribuţii în domeniu: enumeră aceste autorităţi şsi instituţii şi le prezintă atribuţiile. Cap. XI – Dispoziţii finale: prevede apariţia Normelor Metodologice de aplicare a legii şi a hotărârilor de Guvern prin care se preiau Directivele europene specifice.

3

2. H.G. nr. 1.425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006 Normele metodologice stabilesc modul de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 şi sunt structurate în următoarele capitole:  Cap. I – Dispoziţii generale  Cap. II – Autorizarea funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă  Cap. III – Servicii de prevenire si protecţie  Cap. IV – Organizarea şi funcţionarea comitetului de securitate si sănătate în muncă  Cap. V – Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă  Cap. VI – Pericol grav şi iminent şi zone cu risc ridicat şi specific  Cap. VII – Comunicarea şi cercetarea evenimentelor, înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase, semnalarea, cercetarea, declararea şi raportarea bolilor profesionale  Cap. VIII – Avizarea documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă 3. H.G. nr. 1.091 din 16 august 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de muncă; 4. H.G. nr. 1.048 din 9 august 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă; 5. H.G. nr. 1.028 din 9 august 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare; 6. H.G. nr. 971 din 26 iulie 2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă; 7. H.G. nr. 1.051/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în special de afecţiuni dorsolombare. Consecinţele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării legislaţiei din domeniul SSM Nerespectarea legislaţiei din domeniul SSM se poate datora necunoaşterii acestei legislaţii sau nerespectării cu bună stiinţă. Persoana juridică, prin administratorul societăţii, poate fi sancţionată contravenţional sau se poate propune începerea urmăririi penale în cazul nerespectării legislaţiei de protecţia muncii, în conformitate cu prevederile cap. VIII şi IX din Legea nr. 319/2006, a securităţii şi sănătăţii în muncă. În cadrul societăţii, la propunerea conducătorului locului de muncă, serviciului extern de prevenire sau chiar a conducerii societăţii, în cazul nerespectării legislaţiei de protecţia muncii, se pot aplica sancţiuni administrative sau disciplinare stabilite de societate prin Regulamentul Intern. Necunoaşterea si nerespectarea legislaţiei poate avea cea mai gravă consecinţă, aceea de producere a unui eveniment soldat cu pierderea unei vieţi sau pierderea capacităţii de muncă – invaliditate de gradul I, II sau III. a) de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială, invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanentă din partea altei persoane;

4

b) de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu posibilitatea invalidului de a se autoservi, de a se autoconduce şi de a se orienta spaţial, fără ajutorul altei persoane; c) de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, invalidul putând să presteze o activitate profesională. Necunoaşterea si nerespectarea legislaţiei în domeniul protecţiei muncii poate avea consecinţe deosebite atât pentru conducerea societăţii, cât şi pentru lucrător. Consecinţele pe care le poate avea pentru lucrător 1. suferinţa de pe urma unui accident ce poate avea urmări grave (deces, invaliditate) atât pentru accidentat, cât şi pentru familie; 2. pierderea unor sume importante din veniturile cuvenite, în perioada de concediu medical pentru refacerea capacităţii de muncă, datorită perioadei de întrerupere a activităţii. 3. sancţiuni a) art. 38 din Legea nr. 319/2006 (1) Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol grav şsi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 2 ani sau cu amendă. (2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a produs consecinţe deosebite, pedeapsa este închisoarea de la un an la 3 ani sau amendă. (3) Dacă nerespectarea constă în repunerea în funcţiune a instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor, pedeapsa este închisoarea de la un an la 2 ani sau amendă. (4) Faptele prevăzute la alin. (1) si (3) săvârşite din culpă se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar fapta prevăzută la alin. (2) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă. b) art. 39 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, modificată şi completată Salariatului are obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate în muncă, obligaţie care este concretizată în instrucţiunile proprii ale unităţii în materia protecţiei muncii şi în regulamentul intern. Nerespectarea cu vinovăţie a acestei obligaţii de către salariat poate atrage răspunderea disciplinară a acestuia. Sancţiunile disciplinare prevăzute în Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, modificată şi completată, vor fi aplicate în funcţie de gravitatea încălcării normelor de protecţia muncii. La stabilirea lor se va ţine seama de gravitatea faptei, împrejurările în care a fost săvârşită, gradul de vinovăţie al făptuitorului, dacă acesta a mai avut abateri în trecut, precum şi urmările acestora. Faţă de reglementarea legală este posibilă ipoteza aplicării sancţiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, chiar la prima abatere, dacă încălcarea măsurilor de protecţia muncii, prin gravitatea ei concretă, justifică aceasta măsură; Riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unităţii Notă Pericolul –- orice poate cauza o vătămare.

5

Riscul – combinaţia între gravitatea şi probabilitatea unui pericol de a cauza o vătămare. Evaluarea riscului –- procesul de estimare a pericolelor la postul de lucru. Prevenirea – aplicarea de măsuri pentru eliminarea sau reducerea riscului înainte ca un incident să aibă loc. Capacitatea de muncă reprezintă o rezervă potenţială de muncă mobilizată la un nivel mai scăzut sau mai ridicat în funcţie de cerinţele îndeplinirii sarcinii de muncă, prin intermediul unor mijloace de producţie şi în anumite condiţii de mediu. Capacitatea de muncă are un caracter dinamic, variază de la un executant la altul şi chiar la acelaşi individ de la un moment la altul. Pe parcursul desfăşurării activităţii, principalele faze ale dinamicii capacităţii de muncă sunt:  faza de încălzire – caracterizată printr-o capacitate crescândă de muncă, cu valori relativ scăzute ale rapidităţii şi preciziei operaţiilor şi atenţie instabilă (deci, prielnică producerii accidentelor);  faza capacităţii optime de muncă – nivel maxim şi relativ constant al performanţelor;  faza scăderii treptate a capacităţii de muncă – caracterizată prin apariţia oboselii, prielnică şi ea producerii accidentelor. Aceleaşi faze ale dinamicii capacităţii de muncă se înregistrează pe parcursul săptămânii şi al lunii. Diferenţele individuale prezente la nivelul capacităţii de muncă depind de factori ca:  nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor profesionale;  însuşiri şi capacităţi individuale (temperament, aptitudini, caracter, vârsta, experienţa profesională, stare de sănătate etc.). Capacitatea de muncă individuală, la rândul ei, nu este constantă, depinzând de factori de moment, cu acţiune temporară, respectiv:  oboseala;  boala;  emoţiile;  interesele de moment;  stările de depresiune;  conflictele familiale sau profesionale;  influenta alcoolului;  factori alimentari;  efortul voluntar de moment. Deci, se poate face o distincţie între capacitatea de muncă potenţială (permanentă) şi cea actuală (de moment). Prima este dependentă de variabile individuale cvasistatice (cum sunt aptitudinile, experienţa), dar şi de variabile de moment, ca oboseala. În activitatea societăţii, factorii de risc cei mai frecvenţi sunt: a) Factori de risc care depind de executant prin: acţiuni greşite:  executarea defectuoasă de operaţii: comenzi, manevre greşite, utilizarea greşită a mijloacelor de protecţie deşi executantul a fost instruit;  întârzieri sau devansări în efectuarea unor operaţii de muncă;  efectuarea de operaţii care nu sunt prevăzute de sarcina de muncă: staţionarea în zone periculoase, alimentarea sau oprirea de curent electric, cădere la acelaşi nivel sau de la înălţime;

6

omisiuni în efectuarea sarcinii de muncă:  omiterea unor operaţii din tehnologia de lucru impusă;  neutilizarea mijloacelor de protecţie din dotare. b) Factori de risc care depind de sarcina de muncă impusă lucrătorului:  efort prea mare al lucrătorului;  operaţii de lucru greşite;  operaţii de lucru forţate;  ritm mare de lucru;  solicitarea lucrătorului peste posibilităţile acestuia. c) Factori de risc care depind de mijloacele de producţie: de risc mecanic:  suprafeţe periculoase (înţepătoare, tăioase);  recipiente sub presiune neprotejate. de risc electric:  atingerea directă sau indirectă a instalaţiilor şi echipamentelor tehnice aflate în funcţiune şi neprotejate. d) Factori de risc care depind de mediu:  temperatura aerului;  umiditatea aerului;  vibraţii. Măsuri la nivelul unităţii privind acordarea primului-ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor Măsurile cu caracter preventiv se iau în scopul de a evita producerea unui eveniment deosebit şi sunt structurate pe trei categorii principale: organizatorice, tehnice şi sanitare şi sunt stabilite în planul anual de măsuri în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Concretizând, măsurile cu caracter preventiv luate în cadrul societăţii sunt:  identificarea riscurilor pentru securitate şi sănătate în muncă;  stabilirea unor obligaţii şi răspunderi în domeniul protecţiei muncii prin regulamentul intern şi fişa postului;  supravegherea medicală periodică a personalului societăţii;  elaborarea instrucţiunilor proprii de aplicare a măsurilor de prevenire şi protecţie în funcţie de particularităţile proceselor de muncă;  stabilirea unui plan de măsuri pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă;  efectuarea instructajelor de protecţia muncii;  acordarea gratuită a materialelor igienico-sanitare;  dotarea cu truse sanitare de prim-ajutor a locurilor de muncă;  verificarea periodică a instalaţiilor electrice (continuitatea legării la pământ, conformitatea cu normele CE etc.)  cunoaşterea legislaţiei în vigoare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Apărarea împotriva incendiilor Apărarea împotriva incendiilor reprezintă ansamblul integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate

7

şi realizate potrivit prezentei legi, în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a incendiilor şi asigurării intervenţiei operative pentru limitarea şi stingerea incendiilor, în vederea evacuării, salvării şi protecţiei persoanelor periclitate, protejării bunurilor şi mediului împotriva efectelor situaţiilor de urgenta determinate de incendii (art. 1 din Legea nr. 307/2006 - privind apărarea împotriva incendiilor, modificată şi completată). Terminologie  incendiu - ardere autoîntreţinută, care se desfăşoară fără control în timp şi spaţiu, care produce pierderi de vieţi omeneşti şi/sau pagube materiale şi care necesită o intervenţie organizată în scopul întreruperii procesului de ardere;  cauză a incendiului - suma factorilor care concură la iniţierea incendiului, care constă, de regulă, în sursa de aprindere, mijlocul care a produs aprinderea, primul material care s-a aprins, precum şi împrejurările determinante care au dus la izbucnirea acestuia;  mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor - sisteme, instalaţii, echipamente, utilaje, aparate, dispozitive, accesorii, materiale, produse, substanţe şi autospeciale destinate prevenirii, limitării şi stingerii incendiilor;  operaţiuni de lunga durată - intervenţiile pentru stingerea incendiilor şi eliminarea efectelor negative ale acestora cu o durată mai mare de 4 ore;  organizare a intervenţiei în caz de incendiu - ansamblul măsurilor tehnico-organizatorice necesare stabilirii forţelor, responsabilităţilor, sarcinilor, mijloacelor, metodelor şi procedeelor ce pot fi utilizate pentru evacuarea şi salvarea persoanelor şi animalelor, protecţia bunurilor şi vecinătăţilor, precum şi pentru stingerea incendiilor;  pericol iminent de incendiu - situaţia creată de cumularea factorilor care concură la iniţierea incendiului, declanşarea acestuia fiind posibilă în orice moment;  stingere a incendiilor - totalitatea acţiunilor de limitare şi întrerupere a procesului de ardere prin utilizarea de metode, procedee şi mijloace specifice. Fiecare salariat are, la locul de muncă, următoarele obligaţii principale: a) să respecte regulile şi măsurile de apărare împotriva incendiilor, aduse la cunoştinţă, sub orice formă, de administrator; b) să utilizeze substanţele periculoase, instalaţiile, utilajele, maşinile, aparatura şi echipamentele, potrivit instrucţiunilor tehnice, precum şi celor date de administrator; c) să nu efectueze manevre nepermise sau modificări neautorizate ale sistemelor şi instalaţiilor de apărare împotriva incendiilor; d) să comunice, imediat după constatare, conducătorului locului de muncă orice încălcare a normelor de apărare împotriva incendiilor sau a oricărei situaţii stabilite de acesta ca fiind un pericol de incendiu, precum şi orice defecţiune sesizată la sistemele şi instalaţiile de apărare împotriva incendiilor; e) să coopereze cu salariaţii desemnaţi de administrator, după caz, respectiv cu cadrul tehnic specializat, care are atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor, în vederea realizării măsurilor de apărare împotriva incendiilor; f) să acţioneze, în conformitate cu procedurile stabilite la locul de muncă, în cazul apariţiei oricărui pericol iminent de incendiu; g) să furnizeze persoanelor abilitate toate datele şi informaţiile de care are cunoştinţă, referitoare la producerea incendiilor.

8

Acordarea primului-ajutor Orice personal angajat are datoria de a preveni accidentele de muncă şi de a interveni pentru evitarea acestora sau diminuarea urmărilor acestora, inclusiv pentru acordarea primului-ajutor. Orice intervenţie se va face având în vedere următoarele: 1. victima trebuie scoasă din zona în care s-a accidentat, dar:  prin aceasta nu trebuie expus riscului de accidentare şi un alt lucrător;  nu trebuie agravată starea victimei; 2. victimei i se va acorda primul-ajutor; 3. starea generală a victimei trebuie menţinută stabilă până la sosirea cadrelor medicale; 4. se vor lua masuri de delimitare şi interzicere a accesului în zona unde s-a produs evenimentul, în vederea evitării producerii unui nou eveniment şi stabilirii cu exactitate a cauzelor care au condus la eveniment – prin grija conducătorului locului de muncă; 5. în zona unde s-a produs evenimentul se vor lua măsuri de oprire imediată a activităţii, inclusiv de oprire a utilităţilor (curent, apă, gaze etc.). Prin măsuri de prim-ajutor se înţeleg primele îngrijiri urgente care se dau unui accidentat, înainte de a sosi organele sanitare, care urmează să acorde asistenţă medicală calificată. Eficacitatea măsurilor de prim-ajutor depinde de rapiditatea cu care se aplică, de corecta lor aplicare şi de prezenţa de spirit a persoanelor din imediata apropiere a accidentatului; ele trebuie să fie cunoscute de întregul personal. Primul-ajutor în caz de răni, hemoragii, fracuri, arsuri, degerături, leşin, intoxicaţii, axfisiere, sufocare, electrocutare, se acorda după cum urmează: Rănile Se curăţă pielea din jurul rănii, prin spălare (de preferat cu apa fiartă şi răcită) şi se dezinfectează cu alcool, tinctură de iod, eter, benzină, bromocet, apa oxigenată (la sânge din abundenţă); se va respecta direcţia dinspre marginea plăgii spre afară. Spălarea rănii propriu-zise cu îndepărtarea cheagurilor de sânge este interzisă. Se va da atenţie deosebită rănilor murdare de pământ, a celor cauzate de materiale metalice ruginite, deoarece prezintă pericolul îmbolnăvirii de tetanos. În cazul unor răni uşoare, se face spălătura cu o soluţie slab antiseptică (rivanol, apa oxigenată etc.), după care se procedează la aplicarea pansamentului (doua-trei comprese sterile peste care se pune vată şi se execută înfăşurarea cu tifon). După pansare, accidentatul va fi transportat la cea mai apropiată unitate medicală. Corpurile străine care pătrund sub pleoape se îndepărtează uşor, cu un tampon de vată sau tifon sau prin spălarea ochiului cu jet de acid boric sau de apă curată, jet îndreptat dinspre colţul de la tâmplă al ochiului spre colţul interior (spre nas). Dacă nu se reuşeşte înlăturarea corpului, accidentatul va fi transportat imediat la medicul oftalmolog. Hemoragiile După felul vasului sanguin care sângerează, pot fi hemoragii externe, interne sau exteriorizate (curgerea sângelui din nas). Hemoragia externă materială (sângele de culoare roşie-deschisă ţâşneşte în ritmul bătăilor inimii) şsi hemoragia externă venoasă (sângele de culoare roşie-închisă curge continuu) se opresc prin compresie digitală deasupra (la artere) sau sub rană (la vene), prin îndoirea membrelor din încheieturi şi mai ales prin aplicarea garoului.

9

În acest din urmă caz, la o hemoragie produsă la un membru se va proceda astfel: garoul se aplică pe un tifon sau o bucată de pânză, mai sus sau mai jos de plagă, după cum hemoragia este arterială sau venoasă. Strângerea garoului se face până când pielea membrului respectiv devine palidă, iar pulsul arterial la nivelul lui nu se mai simte. Pentru a nu se produce gangrenarea membrului, garoul se menţine 1,5-2 ore, apoi se desface pentru puţin timp şi se leagă din nou. În apropierea garoului se prinde un bilet pe care se indica ora şi minutul când s-a aplicat, pentru a fi cunoscut de organele sanitare. La hemoragiile de abdomen, torace, cap, unde nu se poate aplică garoul, se vor folosi pansamente compresive (bandaje puternic strânse). Hemoragia internă, care se manifestă atât prin dureri localizate, cât şi prin starea generală gravă, impune transportarea bolnavului, înfăşurat în paturi, la cel mai apropiat spital. Fracturile si luxaţiile Fracturile pot fi închise (pielea şi muşchii nevătămaţi) sau deschise (însoţite de răni). Se interzice rănitului orice mişcare a membrului traumatizat, care va fi imobilizat cu ajutorul unor atele îmbrăcate în vată. Atelele se aplică astfel încât să nu apese pe fractură, ci numai să împiedice progresarea ei. Ele vor depăşi cele două articulaţii vecine fracturii, fixându-se cu fâşii. Primul-ajutor în caz de accidentare se poate acorda de orice persoană care este pregătită pentru această situaţie şi care se numeşte salvator. Salvatorii pot fi:  medici,  cadre medii medicale,  cetăţeni instruiţi în aceasta direcţie. Salvatorii din categoria a treia trebuie să cunoască riscurile specifice locurilor de muncă. Aceştia se găsesc, de regulă, la locurile de muncă şi sunt colegi de muncă ai victimelor. Se vor respecta următoarele restricţii la producerea unui accident soldat cu victime:  dacă persoanele aflate în apropierea victimei nu sunt pregătite pentru acordarea primului-ajutor nu trebuie sa intervină cu orice preţ în salvarea victimei;  se va cheme cel mai apropiat salvator;  se va anunţa cel mai apropiat post de prim-ajutor. În activitatea societăţii mai frecvent pot apărea următoarele situaţii privind accidentele la locul de muncă:  pierderea cunoştinţei Această stare se datorează unor posibile traume cranio-cerebrale, contuzii cerebrale, insolaţii. Nu se administrează nimic pe cale orală unei persoane inconştiente. Dacă victima respiră este aşezată pe burtă sau pe o parte. Ea nu va mai fi manipulată (întoarsă pe spate sau pe o parte) avându-se grija să se faciliteze respiraţia şi curgerea eventualelor vărsături. Se cheamă medicul.



plăgi – hemoragii Plaga (rana, leziune) – orice întrerupere a continuităţii unui ţesut (tegumente, mucoase). Plaga este însoţită de sângerări, hemoragii. Obiective principale în îngrijirea plăgilor sunt:  constatarea hemoragiei;  prevenirea infecţiei;  combaterea durerii.

10

Materiale necesare: comprese sterile, vată, leucoplast, alcool sanitar, tinctura de iod, apa oxigenată sau tablete de perogen, soluţie de cloramină, permanganat de potasiu, rivanol, algocalmin, antinevralgic.



fracturi, entorse, luxaţii Fractura este orice rupere de os, zdrobire, pleznire ca urmare a unui traumatism puternic. Primul-ajutor are rolul să prevină complicaţiile şi să diminueze durerea. Nu trebuie să se acţioneze brutal sau să i se impună victimei mişcări inutile. Victima nu trebuie ridicată în picioare sau transportată înainte de imobilizarea fracturii. Primul-ajutor în cazul fracturii se acordă la locul accidentului, exceptând cazul în care persistă un pericol pentru salvator sau pentru victimă. În acest caz victima trebuie aşezată în cel mai sigur loc pentru a i se acorda primul-ajutor. Se diminuează durerea cu calmante. Se cheamă medicul. Alte posibile accidente sunt:  leziuni ale ochilor;  leziuni ale muşchilor;  arsuri;  accidente determinate de curentul electric (electrocutări). În aceste situaţii se recomandă transportul bolnavului la spital pentru acordarea ajutorului de specialitate. Instructajul la locul de muncă va include obligatoriu demonstraţii practice privind activitatea pe care persoana respectivă o va desfăşura. Admiterea definitivă la lucru a persoanei instruite se va face numai după ce şeful ierarhic superior celui care a făcut instructajul a verificat că persoana supusă instructajului şi-a însuşit cunoştinţele de protecţie a muncii. Orice accident de muncă va fi comunicat de îndată conducerii societăţii de către conducătorul locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre producerea accidentului. Accidentul de muncă urmat de incapacitate temporară de muncă ori, după caz, urmat de invaliditate sau deces, precum şi accidentul de muncă colectiv vor fi comunicate de îndată de către conducerea societăţii Inspectoratului Teritorial de Muncă şi, după caz, organelor de urmărire penală competente, potrivit legii. În cazul accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, în care printre victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor sarcini de serviciu, conducerea societăţii va anunţa de îndată Inspectoratul Teritorial de Muncă din judeţul în raza căruia s-a produs accidentul.

11