Incursiuni În Biocâmp Şi Bioenergie:: Ioan Mamulaş

INCURSIUNI ÎN BIOCÂMP ŞI BIOENERGIE Autor: IOAN MAMULAŞ

1

CUPRINS Capitolul 1 – Chimico-fizicalism versus animism şi vitalism Capitolul 2 – Câte „corpuri” are omul? Capitolul 3 – Despre conceptul ştiinţific de câmp Capitolul 4 – Energia – „mǎsurǎ a mişcǎrii” Capitolul 5 – „Corpul electromagnetic” al fiinţelor vii Capitolul 6 – Efecte biologice ale câmpurilor electromagnetice Capitolul 7 – Aurele corpurilor Capitolul 8 – Electrografia prin electroluminescenţǎ. Bioelectroluminescenţa Capitolul 9 – Ipoteza bioplasmei Capitolul 10 – Radiaţiile mitogenetice. Biofotonica Capitolul 11 – Teoria câmpului biologic celular a lui Alexander G. Gurwitsch Capitolul 12 – Câmpurile morfice. Rezonanţa morficǎ Capitolul 13 – Alte ipoteze şi teorii privind biocâmpul Capitolul 14 – O viziune personalǎ asupra biocâmpului Capitolul 15 – Bioenergetica de tip convenţional Capitolul 16 – Bioenergetica neconvenţionalǎ În loc de concluzii

2

Capitolul 1 CHIMICO-FIZICALISM VERSUS ANIMISM ŞI VITALISM 1. Atât experienţa personală a fiecăruia dintre noi, cât şi datele ştiinţifice obiective ne arată că organismele vii reprezintă, în diversitatea formelor lor de existenţă, coexistenţă şi manifestare, unele din cele mai complexe entităţi ale lumii cu care, animaţi de neostoita sete de cunoaştere, venim în contact. Progresele extraordinare realizate în ultimile decenii de discipline precum biologia (în toate compartimentele ei, dar îndeosebi genetica şi biologia moleculară), biochimia, biofizica, medicina, biocibernetica, bioingineria etc. au permis descifrarea multora dintre mecanismele care stau la baza a ceea ce denumim viaţă. Cu toate acestea, şi în pofida foarte numeroaselor propuneri făcute de diverşi autori de-a lungul timpului, o definiţie a vieţii (a organismului viu) care să fie compactă şi unanim acceptată nu a fost încă formulată. Pe de altă parte însă, nu este greu de observat că avem înnăscută în noi o anume capacitate, un fel de „simţire” nedefinibilă, care ne ajută – la nivelul trăirilor cotidiene – să distingem între viu şi neviu. În opinia biologului britanic C.F.A. Pantin, această capacitate „de a separa ceea ce este însufleţit de ceea ce este neînsufleţit depinde şi a depins de trei lucruri. (...) În primul rând, ceea ce fac organismele este deosebit de ceea ce se întâmplă cu pietrele şi cu celelalte lucruri neînsufleţite. (...) În al doilea rând, organismele sunt alcătuite din părţi funcţionale (...) Cea de-a treia trăsătură înnăscută a modului în care recunoaştem organismele este caracterul evident diferit al substanţei materiale din care sunt alcătuite. Carnea, ficatul şi petalele florilor apar cu totul diferite de pământ, de aer, de foc şi de apă” [1, p. 81 – 82]. Căutând să evidenţieze însuşirile specifice ale vieţii, adică elementele care alcătuiesc „numitorul comun” al fiinţelor vii, diferiţi autori fac referire la o mulţime de noţiuni şi concepte, precum cele de: materie vie, mişcare biologică, metabolism, excitabilitate, reproducere (reduplicare), autoreglare, stocare şi transmitere de informaţie, homeostazie, sistem deschis, antientropism, evoluţie, teleonomie, autonomie, invarianţă, ordine/organizare, coerenţă, sinergism, echilibru dinamic, morfogeneză, eterogenitate, diversitate şi multe altele, lista părând a fi inepuizabilă, căci multitudinea aspectelor vieţii rezistă oricărei încercări de încadrare exhaustivă. De altfel, principala obiecţie faţă de încercările de definire a vieţii a fost şi este aceea că, deşi respectivele definiţii surprind unelesau altele din aspectele fundamentale ale procesualităţii biologice, ele sunt inerent incomplete. 3

În ultimii ani, în cercurile ştiinţifice „oficiale” se impune tot mai pregnant ideea că alegerea unei definiţii a viului – problemă strâns legată de cea a originii vieţii, ca şi de cea a vieţii artificiale – echivalează cu fundamentarea unui anumit tip de program de cercetare experimentală. Conform celor statuate de biologia moleculară, viaţa a apărut pe Pământ ca rezultat al unor procese de evoluţie chimică, iar structurile vii nu ar fi altceva decât nişte „maşinării” chimice, e drept foarte complexe. Ca urmare, pentru biologia moleculară, problema definirii vieţii capătă forma întrebării: Care este structura minimală a unui sistem pentru ca el să poată fi considerat încă viu? Răspunsurile oferite la această chestiune pot fi clasificate în două mari categorii: A) – teoria primordialităţii structurilor auto-replicative, şi B) – teoria primordialităţii compartimentării celulare. Tezele principale ale celor două teorii sunt sintetizate în cele ce urmează. A) La originea vieţii ar sta capacitatea anumitor structuri chimice de a evolua prin auto-replicare. Este punctul de vedere adoptat în cadrul programului de exobiologie al NASA: „Viaţa este un sistem chimic autoîntreţinut capabil de evoluţie darwiniană” [2]. Ca exemple tipice de molecule autoreplicative sunt considerate cele de acid ribonucleic (ARN), care intervin în transmiterea mesajului genetic în interiorul actualelor celule vii. Ubicuitatea ARN-urilor, precum şi foarte probabila lor anterioritate pe scara evoluţiei prebiotice – în raport cu alţi constituenţi celulari importanţi, ca proteinele şi acidul dezoxiribonucleic (ADN) – au condus la modele de „lumi ARN”, potrivit cărora viaţa terestră a apărut sub forma unor celule primordiale, în care nu se realizau sinteze de proteine, iar moleculele de ARN erau utilizate atât pentru depozitarea informaţiei cât şi ca enzime pentru catalizarea metabolismului. Din această perspectivă, viaţa minimală a fost definită astfel: „o populatie de molecule (o cvasi-specie) apte de autoreplicare şi de evoluţie în acest proces” [3, p. 613]. Pentru a demonstra că ARN-ul singur este suficient pentru stabilirea unui metabolism primitiv, susţinătorii ipotezei „lumilor ARN” încearcă să „fabrice” tipuri de ARN capabile de catalizarea unui număr suficient de mare de reacţii chimice pentru a genera replicarea autonomă şi, deci, formarea de celule primitive. Este de remarcat faptul că în astfel de experimente se pleacă de la premiza că nu este necesar ca eventualele soluţii găsite experimental să fie similare chimic sau legate direct cu ansamblurile moleculare întâlnite în structurile vii actuale. B) Caracteristica esenţială de la care ar trebui pornit în definirea structurii vii minimale este compartimentarea celulară, deoarece organismele cele mai primitive erau, ca şi celulele vii de astăzi, delimitate de formaţiuni membranare. Astfel, după P. L. Luisi: 4

„forma de viaţă minimală este un sistem circumscris de un compartiment semi-permeabil de fabricaţie proprie, sistem care se autoîntreţine producându-şi elementele constitutive prin transformarea energiei şi nutrienţilor exteriori cu ajutorul propriilor sale mecanisme de producere” [3]. Pentru susţinerea acestui punct de vedere, sunt în curs de desfăşurare programe experimentale în care structuri veziculare, formate în mediu apos şi conţinând proteine, enzime şi/sau acizi nucleici, sunt folosite ca modele de protocelule [4, 5]. Şi aici se porneşte de la prezumţia că nu este necesar ca celulele sintetice ce se speră a fi obţinute să fie identice chimic şi structural cu actualele celule vii. Relativ la cele două teorii de mai sus, pot fi făcute câteva comentarii. Mai întâi, este de observat că respectivele definiţii propuse pentru viaţa minimală sunt de tip operaţional, întrucât au caracter convenţional (fiind enunţate în funcţie de anumite criterii alese pentru delimitarea viului) şi conduc la experimente de genuri diferite. În al doilea rând, cele două teorii nu sunt, de fapt, antagoniste, ci mai degrabă complementare, deoarece atât structurile autoreplicative, cât şi compartimentarea sunt la fel de importante în alcătuirea organismelor vii. În esenţă, ceea ce diferenţiază teoriile A şi B este modul de stabilire a ordinii cronologice privind evoluţia chimică prebiotică. Schematizând la maximum, prima teorie susţine că “la început” a fost formarea de structuri autoreplicative şi apoi s-a produs compartimentarea celulară, în vreme ce a doua teorie consideră desfăşurarea unei ordini inverse. La prima vedere, teoria compartimentării celulare pare a avea o mai bună ancorare în datele concrete. În prezent, viaţa pe Terra este exclusiv celulară, cele mai vechi fosile pe care le cunoaştem sunt tot celulare, iar organismele unicelulare au dominat viaţa pe Pământ mai mult de trei sferturi din timpul scurs de la apariţia ei. Prin urmare, se poate spune că teoria B este bazată pe o realitate actuală. Nu se poate afirma acelaşi lucru despre teoria A, căci nu cunoaştem (încă) forme de viaţă fondate numai pe structuri autoreplicante. Totuşi, aceasta nu exclude posibilitatea ca ele să fi existat cândva, într-o perioadă tranzitorie, la începuturile vieţii terestre. La drept vorbind, nici una din cele două abordări (A şi B) nu este – în stadiul de acum al cunoaşterii – mai legitimă decât cealaltă, şi nici una nu a permis încă realizarea biogenezei artificiale. Deocamdată, dogma conform căreia viul provine numai din viu rămâne nezdruncinată, iar celebrul dicton al lui R. C. Virchow omni cellula e cellula („toate celulele provin din celule”) îşi păstrează actualitatea. În al treilea rând, este de subliniat că, dincolo de deosebiri, adepţii ambelor teorii susţin şi încearcă să dovedească experimental o idee comună, cu caracter programatic şi 5

similară în bună măsură cu cea enunţată anterior de matematicianul rus Kolmogorov: „un model suficient de complet de fiinţă vie ar fi justificat să se numească fiinţă vie, chiar dacă el ar fi alcătuit din cu totul alte elemente materiale decât organismele vii” (citat după [6], p. 66). Cu mai multă tărie, acelaşi lucru e afirmat şi de specialişti proeminenţi din domeniul software, care pretind că se pot crea obiecte virtuale descriptibile ca fiind „vii”, întrucât prezintă morfogeneză, metabolism, reproducere şi evoluţie [7]. Credinţa susţinătorilor vieţii artificiale de tip software este că ceea ce diferenţiază viul de neviu nu este o chestiune de structură substanţială (chimică) ci rezidă în „tipare informaţionale”. Aici, pe Pământ, aceste pattern-uri de informaţie „se întâmplă să se manifeste în diferite aranjamente de elemente chimice cum ar fi carbon, oxigen, fosfor şi azot. Dar ar putea fi şi altfel, iar viaţa poate fi uşor creată în biţi în interiorul structurilor de silicon, la fel cum a fost creată în compuşii chimici ai mărilor primitive” [8, p. 17]. Împotriva unor astfel de afirmaţii se pronunţă biologii, precum V. Eşanu [9], care, pornind de la ideea conform căreia la fundamentul imensei diversităţi a organismelor vii se află principii material-funcţionale identice, nu consideră ca fiind viaţă doar funcţia în sine, ruptă de structura organică şi reprodusă de un model, oricare ar fi el (substanţial sau non-substanţial); privită aşa, viaţa reprezintă unitatea indisolubilă dintre un set de funcţiuni specifice şi un anumit ansamblu de structuri materiale. În sfârşit, în al patrulea rând (care ne interesează îndeosebi aici), teoriile A şi B sunt teorii de tip chimico-fizicalist. În această categorisire preferăm sintagma „chimico-fizicalist” în locul celei de „materialist” (folosită deseori impropriu) deoarece, pe de o parte, istoria gândirii filozofice nu oferă un concept unic de materie, ci o familie mare şi în continuă creştere de concepte intercorelate, iar pe de altă parte, materialismul modern nu este atât de reducţionist pe cât se crede şi nu susţine, după cum se afirmă de multe ori, că materia n-ar fi altceva decât substanţa „grosieră” în sens fizico-chimic, ci consideră că materia este o realitate obiectivă (nu un produs al spiritului uman), cu multiple forme de existenţă şi de manifestare. De pildă, ceea ce în mod obişnuit şi din punct de vedere macroscopic numim substanţă (cea alcătuită din atomi şi molecule) este o formă de existenţă a materiei, dar tot materiale sunt şi câmpurile fizice, precum cele electromagnetic, gravitaţional, nuclear etc. 2. În abordarea chimico-fizicalistă, care domină astăzi autoritar în ştiinţa academică, viaţa poate şi trebuie să fie explicată numai prin concepte acceptate de fizică şi de chimie, declarându-se, de exemplu, că „nu s-a constatat niciodată vreo contradicţie între legile generale ale fizicii şi chimiei şi cele valabile pentru sistemele 6

vii” şi că „a devenit din ce în ce mai evident faptul că «materia vie» nu-şi datorează particularităţile unor principii vitale specifice ei” [1, p. 63). La rândul lui, biologul francez Jacques Monod exprima neted şi lapidar concepţia chimico-fizicalistă prin aserţiuni de genul: „fiinţele vii sunt maşini chimice” sau „organismul este o maşină care se construieşte singură. (...) Ea se constituie în mod automat datorită unor interacţiuni constructive interne” [10, p. 47 – 48]. Precursor al chimico-fizicalismului biologic de astăzi poate fi considerat mecanicismul reducţionist, inaugurat de filozofia lui René Descartes şi impus ca un curent principal în gândirea occidentală a secolelor XVII – XVIII de marile succese ale mecanicii clasice. Născut ca o reacţie faţă de scolastica tradiţională, care punea accent pe explicaţii de tip calitativ-speculativ, mecanicismul cartezian pretindea că obiectele şi procesele naturale trebuie studiate luând în considerare doar formele geometrice, mărimile şi mişcările mecanice. „Nu recunosc – scria Descartes în lucrarea „Le Monde” (elaborată în anul 1632) – în obiectele corporale vreo altă materie decât cea susceptibilă de ceea ce geometrii numesc analiză cantitativă”. Drept consecinţă, pentru mecanicismul reducţionist, explicaţia ştiinţifică consta în găsirea de modele mecanice pentru fenomenele cercetate, pentru că numai asemenea modele ar descrie adevăratele procese subiacente acestora. Astfel, pentru fizicianul şi astronomul olandez Christian Huygens (1629 – 1696), adevărata cunoaştere era aceea „în care cauzele tuturor efectelor naturale sunt explicate prin motive mecanice” (citat după [11], p. 70). De asemenea, iluministul francez P. d’Holbach se credea îndreptăţit să afirme (într-o lucrare publicată în 1770): „Vedem că în Univers totul se petrece potrivit unor legi mecanice, pe baza proprietăţilor, combinărilor, modificărilor materiei” [12, p. 604]. Semnificative pentru o astfel de atitudine eminamente reducţionistă, ca şi pentru persistenţa ei până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sunt şi cuvintele fizicianului britanic J. Thomson (lord Kelvin): „Mi se pare că piatra de încercare în problema: Înţelegem sau nu înţelegem un anumit lucru în fizică? constă în răspunsul la întrebarea: Suntem în stare să întocmim un model mecanic al acestui lucru?” (citat după [1], p. 83). În viziunea mecanicismului reducţionist, fiinţele vii nu sunt altceva decât nişte maşini (automate) mecanice, mai mult sau mai puţin complicate. Drept urmare, funcţionarea „organismelor-maşini”, fie vegetale, fie animale, trebuia descrisă prin concepte şi formule ale mecanicii din acea vreme: forţe, deplasări, vârtejuri, afinităţi etc., singurele capabile să explice mişcarea continuă a substanţelor în aceste organisme. O poziţie privilegiată era acordată fiinţelor umane, deoarece în cazul lor 7

apărea evidentă incompletitudinea descrierii mecaniciste: gândirea raţională, imaginaţia, simţămintele, stările afective, actele de voinţă şi alte caracteristici proprii doar omului nu puteau fi cuprinse în termeni pur mecanici. Pentru Descartes, persoana umană se instituia ca atare numai atunci când corpului omenesc (o „maşină” foarte complicată, dar esenţialmente mecanică) i se alătură un suflet incorporal, a cărui însuşire definitorie este conştiinţa. Spre deosebire de oameni, celelalte vieţuitoare sunt, susţinea Descartes, lipsite de suflet, deşi nu excludea în mod tranşant că ele ar fi cu necesitate total insensibile. Dualismul cartezian postula că lumea e alcătuită din două genuri ontologice incompatibile: sufletul sau conştiinţa (res cogitans), lipsită de întindere şi indivizibilă, şi substanţa materială (res extensa) care are întindere şi e divizibilă. Ca şi alte dualisme, cartezianismul a lăsat deschisă problema modului în care pot interacţiona sufletul şi corpul, două substanţe” atât de radical diferite şi ireductibile una la cealaltă. Însuşi Descartes era nevoit să recunoască (în Meditaţia a şasea): „Natura mă învaţă astfel prin aceste senzaţii de durere, de foame, de sete şi altele că nu sunt instalat în corpul meu doar precum un cârmaci în nava sa, ci că sunt totodată foarte strâns unit, contopit şi amestecat cu el”. Încercarea gânditorului francez de a rezolva problema prin plasarea joncţiunii dintre spirit şi corp în epifiză (glanda pineală) s-a dovedit caducă. (Consecvent metodei sale de cunoaştere, Descartes alesese epifiza din motive pur logico-geometrice: această glandă se află în centrul masei encefalice şi nu are o structură dedublată ca cea emisferelor cerebrale.) Filozoful britanic G. Ryle, unul din criticii acerbi ai dualismului cartezian, se referea la tezele lui Descartes (în cartea „The Concept of Mind”, apărută în 1979) folosind, cu ironie, sintagma „fantoma din maşină” (în engleză: the ghost in the machine) – fantoma fiind sufletul, iar maşina, corpul în care acesta se află. 3. Începând cu ultimile decade ale secolului al XVIII-lea şi continuând până astăzi, acumularea progresivă de date observaţionale şi experimentale privind structurile vii, dezvoltarea fizicii şi chimiei, apariţia biochimiei, impunerea conceptelor evoluţioniste, constituirea ca discipline ştiinţifice a fiziologiei, geneticii, biofizicii, biologiei moleculare – progresul ştiinţific general – au condus la abandonarea viziunii mecanicist-reducţioniste, care nu mai putea face faţă (metodologic, conceptual şi explicativ) descoperirilor ce dezvăluiau în ritm accelerat imensa complexitate a organismelor biologice. Dar acest reducţionism mecanicist a fost înlocuit cu un altul, e drept, mult mai elaborat şi mai rafinat: reducţionismul chimico-fizicalist. Organismele vii nu mai sunt acum considerate drept automate 8

mecanice, ci ca un tip aparte de maşini chimice (sau, mai degrabă, „uzine chimice”) de mare complexitate, care funcţionează autonom, replicativ şi evolutiv în condiţii speciale, fiind descriptibile şi explicabile complet (cel puţin în principiu) doar în termenii legilor cunoscute ale fizicii şi chimiei. O atare abordare conduce la definiţii tehniciste – deci inerent reducţioniste – ale vieţii, de genul celor citate anterior, la care mai putem adăuga câteva (dintre multe altele): –

“Viaţa este o autoconcretizare parţială, continuă, progresivă, polimorfă şi, în anumite condiţii, variabilă a posibilităţilor conferite de poziţia electronilor din atomi” [13, p. 38);

–

“Viaţa este un fenomen evanescent a cărui existenţă continuă şi perpetuă este dependentă de reacţii enzimatice ciclice într-un mediu ce consistă în principal din proteine şi apă” [14];

–

“Viaţa este un ansamblu de fenomene energetice pe care le manifestă anumite proteine, în special acelea de a se organiza sub formă de celulă sau de grup de celule ce constituie organismul capabil de a se multiplica şi de a se perpetua indefinit, dacă îi rămân favorabile condiţiile de mediu” [15, p. 1151);

–

Definiţia Onsager-Morovitz: “Viaţa este o proprietate a materiei care determină circulaţia cuplată a bioelementelor în mediu apos, puse în mişcare, în ultimă instanţă, de radiaţiile solare pe drumul creşterii complexităţii” (citat după [9], p. 115). În curentul de gândire chimico-fizicalist, care, cum am menţionat, este de departe

precumpănitor în ştiinţele biologice contemporane, pot fi distinse două poziţii principiale referitoare la posibilitatea apariţiei vieţii. Unii biologi consideră viaţa ca pe o calitate latentă a materiei care “trebuie să se manifeste pe orice planetă favorabilă la un anumit stadiu al istoriei ei” [16, p. 836]. Dimpotrivă, alţi autori susţin ideea că viaţa este un fenomen imprevizibil, nedeductibil din “principiile prime” ale existenţei şi generat, în ultimă instanţă, de hazardul fizico-chimic, de “dansul” şi asocierea întâmplătoare ale unor formaţiuni atomice şi moleculare. “După părerea mea – scria în acest sens J. Monod [10, p. 45] – biosfera este tot atât de imprevizibilă, nici mai mult, nici mai puţin, ca şi configuraţia particulară de atomi care alcătuiesc piatra pe care o ţin în mână”. În numele unei obiectivităţi ştiinţifice anti-antropocentrice, Monod şi cei asemenea lui resping imanenţa vieţii, plasând-o (şi o dată cu ea, întreaga umanitate) printre manifestările contingente şi lipsite de semnificaţie ale Universului.

9

4. O formă mai nuanţată a chimico-fizicalismului biologic este cel de sorginte emergentistă. Conceptul de emergenţă – folosit prima dată de autorul englez G.H. Lewes în cartea sa “Problems of Life and Mind”, publicată în 1875 – a fost introdus pornind de la constatarea că sistemele complexe (compuse dintr-un număr suficient de mare de subsisteme) posedă unele proprietăţi ce nu sunt prezente printre însuşirile părţilor componente. De pildă, presiunea şi temperatura unui fluid sunt proprietăţi ale acestuia pe care nu le are fiecare din moleculele ori atomii ce-l compun; ar fi un nonsens să vorbim de temperatura şi presiunea unei molecule (unui atom). În mod similar - pentru a da un exemplu din biologie - sexualitatea este o proprietate a unor organisme vii neregăsibilă la nivelul biomacromoleculelor (proteinele, ADN-ul etc. nu au sex). Acumularea observaţiilor de acest fel sugerează ideea că în sistemele complexe pot apare (emerge) proprietăţi de tip colectiv, care nu sunt simple însumări (rezultante) sau moşteniri ale proprietăţilor componentelor individuale. “Conceptul de proprietate emergentă – notează filozoful argentinian Mario Bunge [17, p. 271] – se aplică lucrurilor complexe, sau sistemelor, şi nu lucrurilor simple, cum se presupune că ar fi un electron şi câmpul său gravitaţional. Fie, deci, x un lucru (concret) complex şi fie P o proprietate a lui x. Atunci: (a) P este o proprietate rezultantă sau ereditară a lui x dacă şi numai dacă anumite componente ale lui x posedă P; (b) P este o proprietate emergentă sau colectivă a lui x dacă şi numai dacă nici o componentă a lui x nu posedă P”. Reducţionismul absolut (sau reducţionismul în sens tare) susţine că toate proprietăţile unui întreg se reduc la suma proprietăţilor componentelor acelui întreg şi că diferenţele dintre sisteme sunt, în esenţă, doar de ordin cantitativ. În contrast, tezele fundamentale ale emergentismului afirmă că: 1. există proprietăţi (denumite emergente) ale unui întreg care sunt altceva decât rezultatul însumării liniare a proprietăţilor părţilor componente; 2. proprietăţile emergente nu sunt evidente printre proprietăţile părţilor separate ce formează acel întreg; 3. proprietăţile emergente conferă unui tip de sistem acele caracteristici integrative care-l deosebesc calitativ de alte tipuri de sisteme. M. Bunge distinge două forme de doctrine emergentiste care, având aceeaşi viziune ontologică exprimată prin tezele de mai sus, se deosebesc din punct de vedere gnoseologic. Astfel există un emergentism holistic (sau globalist), care respinge orice 10

formă de reducţionism şi consideră că nici una din proprietăţile emergente ale unui sistem nu se poate explica şi nu este predictibilă pornind de la însuşirile subsistemelor, fiind absolut necesare prezumţii noi. Problema pe care emergentismul globalist o lasă, de regulă, nerezolvată este cum se poate dovedi prin mijloace raţionalist-ştiinţifice tocmai această necesitate a introducerii de prezumţii suplimentare. De aceea, probabil, M. Bunge respinge emergentismul holistic, taxându-l ca iraţionalist. Totuşi, sunt de făcut unele observaţii: pe de o parte, raţionalismul ştiinţific nu este singura formă de raţionalism (mai există un raţionalism filozofic, altul hermeneutic etc.), iar pe de altă parte, iraţionalismul în sine nu este blamabil atâta vreme cât nu devine anti-raţionalism. De asemenea, nu vedem de ce – atunci când analizăm proprietăţile emergente – ar trebui eliminate dintru început, sau tratate cu prejudecăţi scientiste, posibilităţile oferite de introducerea unor prezumţii de natură metafizică, intuitivă ori chiar revelatorie. În definitiv, ştiinţa însăşi se fundamentează pe nişte presupoziţii metafizice: postularea realităţii obiective (lumea există independent de subiectul cunoscător), posibilitatea cunoaşterii obiective şi a folosirii procedurilor de control ale validităţii, principiul cauzalităţii etc. Celălalt gen de emergentism, pe care Bunge îl numeşte “emergentism raţional”, este o formă atenuată de reducţionism, care admite pe deplin emergenţa ontică, dar neagă inexplicabilitatea şi nepredictibilitatea proprietăţilor emergente pornind de la însuşirile părţilor. Teza definitorie a acestui emergentism este că toate proprietăţile emergente ale sistemelor îşi au originea (sunt precedate) de proprietăţile componentelor subsistemice. “De pildă, – încearcă să argumenteze Bunge – sexualitatea este o proprietate care apare la nivelul biologic, dar nu este o proprietate de neînţeles, ci se explică prin biologia moleculară şi prin teoria evoluţiei. Cea dintâi explică mecanismul fecundării, iar cea de-a doua avantajele sexualităţii în ceea ce priveşte varietatea şi, în consecinţă, în ceea ce priveşte selecţia” [17, p. 272]. Urmarea firească a emergentismului raţionalist este susţinerea că proprietăţile emergente sunt asociate cu anumite niveluri de organizare ierarhică (stabilite prin relaţii de anterioritate), cărora le imprimă specificităţi ce le diferenţiază calitativ. Astfel, organismele vii sunt emergente în raport cu structurile biochimice subiacente, acestea faţă de cele chimice care, la rândul lor, sunt emergente faţă de sistemele fizice. Adăugând la aceasta aserţiuni cum ar fi: “orice sistem de la un nivel dat se formează sau s-a format prin autoagregare de lucruri din nivelul precedent” şi “componentele oricărui sistem sunt precursoarele acestuia” [17, p. 277), ne aflăm, desigur, tot în cadrul unui 11

chimico-fizicalism biologic, dar din care lipsesc concepte puternic reducţioniste precum cele de “maşină chimică” sau de “hazard fizico-chimic”. În felul acesta, “încărcătura” reducţionistă a emergentismului biologic este semnificativ mai mică decât în cazul altor tipuri de reducţionism. 5. În încercarea de a depăşi reducţionismul chimico-fizicalist în biologie (pe care-l denumeşte teoria moleculară a materiei vii), biologul român Eugen Macovschi a elaborat teoria biostructurală a materiei vii [18, 19, 20, 21, 22]. Conform acestei teorii, materia vie ar consta din unitatea dialectică dintre două forme de existenţă ale materiei: materia biostructurată şi materia moleculară coexistentă. Materia biostructurată, sau biostructura, există numai în celulele vii şi este alcătuită din molecule aflate într-o stare specială, diferită de cea a moleculelor obişnuite. Moleculele care formează biostructura sunt mai bogate în energie şi sunt unite prin forţe corelative, conferind continuitate biostructurii, ce se prezintă ca un sistem microspongios. În interstiţiile acestuia se află, ca soluţie apoasă, materia moleculară coexistentă, în care se desfăşoară biochimismul ce furnizează energia necesară formării şi menţinerii materiei biostructurate. La rândul ei, materia biostructurată participă la coordonarea reacţiilor biochimice din materia moleculară, deci materia biostructurată şi materia moleculară sunt interdependente. Pe parcursul anilor 1976 – 1981, o echipă de cercetători de la Universitatea Boulder din Colorado (SUA), condusă de Keith R. Porter, a descoperit, cu ajutorul unui microscop electronic de înaltă rezoluţie, că substanţa fundamentală citoplasmatică are o structură microspongioasă foarte fină: reţeaua microtrabeculară. E. Macovschi atrăgea atenţia că noţiunile de “biostructură” din viziunea sa şi cea de “reţea microtrabeculară” propusă de Porter nu trebuie considerate identice, deoarece “între ele există o deosebire esenţială:

biostructura

este

reţea

microtrabeculară

vie,

pe

când

reţeaua

microtrabeculară, văzută la microscop, este biostructura moartă. (…) De altfel, biostructura se destramă odată cu moartea celulei. Dacă însă omorârea şi fixarea celulei se fac mai repede decât destrămarea, atunci partea biostructurii rămasă nedestrămată se prezintă în celula moartă ca reţea microtrabeculară” [20, p. 18]. În opinia lui E. Macovschi, teoria moleculară a materiei vii – potrivit căreia viaţa ar fi condiţionată doar de ansamblul reacţiilor chimice ce se desfăşoară în organismele vii (adică de metabolism) – se fundamentează pe două postulate: –

postulatul formei unice, după care materia vie constă dintr-o formă unică a materiei, respectiv din combinaţii chimice aflate în stare moleculară obişnuită;

–

postulatul identităţii calitative: materia vie şi materia inanimată sunt identice 12

calitativ, ambele fiind constituite din aceeaşi formă a materiei, singura deosebire fiind că materia vie prezintă anumite particularităţi ale alcătuirii moleculare. În opoziţie cu aceste principii, teoria biostructurii pleacă de la: 1. principiul pluralităţii formelor: materia vie constă din două sau chiar mai multe forme ale materiei, şi 2. principiul deosebirii calitative, care afirmă că materia vie, alcătuită din mai multe forme ale materiei, se deosebeşte calitativ de materia moartă (formată numai din materie moleculară obişnuită). Sintetic, principalele teze ale celor două teorii sunt alăturate în tabelul 1. Tabel 1 – Comparaţie între teoria moleculară şi teoria biostructurală Teoria moleculară

Teoria biostructurală

Materia vie e alcătuită dintr-o singură formă a materiei: combinaţii chimice aflate în stare moleculară obişnuită.

Materia vie este alcătuita din două forme ale materiei: - materia biostructurată (combinaţii chimice aflate într-o stare specifică viului); - materia moleculară coexistentă (combinaţii chimice în stare moleculară obişnuită).

În materia vie se desfăşoară un singur tip de transformări: cele chimice.

În materia vie se desfăşoară trei feluri de transformări: structurale, metabolice şi chimice.

Metabolismul rezidă în coordonarea strictă a reacţiilor chimice din organism.

Metabolismul este rezultatul schimbului de substanţe dintre materia biostructurată şi materia moleculară coexistentă.

Asimilaţia şi dezasimilaţia sunt procese chimice obişnuite; asimilaţia este sinonimă cu anabolismul, iar dezasimilaţia este sinonimă catabolismului.

Schimbul de substanţe între materia biostructurată şi materia moleculară coexistentă depăşeşte chimismul obişnuit: asimilaţia depăşeşte anabolismul, termenii respectivi nefiind similari, la fel ca în cazul perechii dezasimilaţie catabolism.

Fenomenele biologice sunt expresii particulare ale chimismului obişnuit şi viaţa se reduce la o formă chimică de mişcare.

Fenomenele biologice depind de procese ce depăşesc chimismul şi derivă din funcţiile biostructurii, iar viaţa, ca formă biologică de mişcare a materiei, depăşeşte forma chimică de mişcare pe care însă o înglobează, subordonând-o.

Moartea structurilor vii este rezultatul stopării metabolismului; nu există nici o deosebire între natura materiei vii şi natura materiei moarte.

O dată cu moartea celulelor vii, biostructura se destramă şi eliberează componentele din care este alcătuită;

13

materia vie şi materia moartă sunt distincte în ce priveşte natura lor. “Din studierea comparată a tezelor respective - notează ciberneticianul E. Niculescu-Mizil [21, p. 216] - se desprinde că elementul de bază care fundamentează teoria biostructurală este că materia vie (MV) constă din materia biostructurată (MB) şi din materia moleculară (MM). Materia biostructurată are proprietăţi biologice calitativ superioare proprietăţilor materiei moleculare, iar materia moleculară cuprinsă în viu (deci coexistentă cu materia biostructurată) (MMc) are o compoziţie chimică specifică viului. Odată cu moartea, materia biostructurată se destramă, încetează să mai existe, şi astfel materia vie devine materie nevie (MN). Şi cum prin destrămare materia biostructurată se transformă în materia moleculară, înseamnă că materia nevie constă numai din materia moleculară”. Pe baza acestor considerente, autorul citat a elaborat ceea ce a denumit “ecuaţia materiei vii”: MB + MMc = MV → MV - MB = MN → MN = MM Eugen Macovschi îşi susţinea filozofic teoria invocând precepte ale materialismului dialectic, dar mai adecvat ea ar putea fi caracterizată ca o teorie materialist-emergentistă, căci biostructura, aşa cum reiese din lucrările biologului român, este concepută ca o structură ale cărei proprietăţi colective şi integrative le transcend pe cele obişnuite ale “cărămizilor” moleculare: “Materia biostructurată este alcătuită din componente. Acestea provin din moleculele normale, obişnuite, ale combinaţiilor chimice adecvate, care printr-un schimb de energie, realizabil numai în condiţiile existente în organismele vii, se încarcă cu energie şi trec într-o stare specială, specifică viului, integrându-se totodată în biostructură. Cum cantitatea de energie (numărul de cuante, legături macroergice etc.) ce se acumulează în componente poate fi diferită, una şi aceeaşi componentă poate exista în mai multe forme diferite, fiecare având starea ei specifică şi prezentând însuşiri şi comportări proprii, deosebite de ale moleculelor din care au provenit. Datorită stării speciale, componentele materiei biostructurate nu se mai comportă ca molecule, iar datorită surplusului de energie ele exercită în cadrul materiei biostructurate anumite funcţii elementare (biologice, bioritmice, cibernetice, genetice, informaţionale şi altele), pe care nu le pot exercita atunci când se află în afara acestei materii ca simple molecule normale, obişnuite. Exercitarea funcţiilor elementare la nivelul fiecărei componente duce la manifestarea anumitor microfenomene, din a

14

căror însumare integrativă derivă fenomenele biologice, manifestările vieţii” [22, p. 23 – 24]. 6. Trebuie recunoscut că, până la un punct, reducţionismul chimico-fizicalist şi-a dovedit din plin eficienţa şi este la îndemâna oricui constatarea că o mulţime tot mai mare din procesele ce se desfăşoară în lumea vie şi-au găsit, îşi găsesc şi îşi vor găsi explicaţii printr-o atare abordare. Oricând se poate specula (uneori cu folos pentru îmbogăţirea spiritului) că viaţa nu se reduce la un “joc” complicat al atomilor şi moleculelor, sau că ea este mai mult decât „un curent foarte slab de electroni” (cum afirma Albert Szent Györgyi), dar aceşti atomi, molecule şi electroni intră în alcătuirea fiecărei structuri biologice şi, deci, modul lor de “funcţionare” în contextul lumii vii trebuie cunoscut, dacă dorim s-o înţelegem pe aceasta în multiplele ei forme de existenţă şi manifestare. Conceput ca o metodă temporară de lucru, axată asupra unor obiective limitate, reducţionismul nu trebuie rejectat ab initio, el fiind o etapă inerentă a cunoaşterii ştiinţifice. Din nevoia de a-l explica mai exact, omul de ştiinţă „reduce” obiectul cercetării sale şi îl izolează o vreme din contextul lui. Dacă însă această reducere se permanentizează şi, de pildă, omul de ştiinţă declară sentenţios că viaţa este în întregime explicabilă prin legităţile chimico-fizice cunoscute la un moment dat, atunci reducţionismul devine anchilozant şi o frână gnoseologică. Având încă atât de multe de cunoscut, este mai onest - şi mai ştiinţific! - să recunoaştem că procesele vitale sunt, printre altele, şi procese chimico-fizice. Gândind astfel, şansele de a ne situa în cadrele adevărului sunt sporite. Este necesar, aşa cum sublinia Constantin Noica, să ne dezvăţăm de obişnuinţa (confortabilă, e drept) de a pune exactitatea goală în locul adevărului, pentru că “adevărul nu poate fi fără exactitate (sau rămâne în neîmplinire dacă este aşa), pe când exactitatea poate fi fără adevăr. Atunci devine sigură pe ea, infatuată şi uneori agresivă. Trebuie deci să fim prudenţi în faţa exactităţii goale” [23, p. 170]. Neintegrată unui adevăr care o depăşeşte şi îi dă conţinut, exactitatea dezumanizează demersul ştiinţific şi-l înstrăinează pe om. 7. Animismul şi vitalismul sunt doctrine (fiecare cu mai multe variante particulare) potrivit cărora esenţa vieţii nu poate fi înţeleasă doar prin termeni reductibili la cei chimico-fizicalişti şi, de aceea, se impune apelul la concepte zise (inadecvat) non-materialiste. Ideile animiste şi vitaliste au istorii îndelungate şi sinuoase, ale căror începuturi le aflăm, practic, în toate culturile antice şi în cele tradiţionale, pentru ca apoi

15

să pătrundă în mediile intelectuale, fie ca paradigme oficializate temporar, fie ca nişte curenţi de gândire “subterani”, contrari preceptelor ştiinţifico-filozofice predominante. 8. Animismul, care stă şi în prezent la baza credinţelor religioase a peste 150 de milioane de persoane (în special locuitori din Africa, Asia şi Oceania), îşi are obârşia în preistoria umanităţii, când oamenii aveau tendinţa spontană de a personaliza obiectele şi fenomenele din jurul lor. În concepţia animiştilor, tot ceea ce există în Univers, inclusiv ceea ce îndeobşte denumim “obiecte inanimate”, are un fel de trăire psihoidă, asemănătoare într-o măsură mai mare sau mai mică cu cea a omului. Se afirmă [24] în acest sens că, de pildă, o piatră nu este un simplu agregat atomo-molecular, ci ea posedă “conştiinta” altor corpuri prin faptul că, bunăoară, împreună cu ele, este afectată de gravitaţie. “Demersul esenţial al animismului – scrie J. Monod [10, p. 35] - constă într-o proiectare în natura neînsufleţită a conştiinţei omului despre funcţionarea intens teleonomică a propriului său sistem nervos central. Cu alte cuvinte, este ipoteza că fenomenele naturale pot fi şi trebuie să fie explicate, la urma urmelor, în acelaşi fel, prin aceleaşi «legi» ca şi activitatea omenească subiectivă, conştientă şi proiectivă”. Pentru animism, principiul vieţii, adică ceea ce face ca vieţuitoarele să trăiască, este sufletul. Consecinţa logică imediată este că, dacă toate cele care alcătuiesc lumea sunt însufleţite, atunci întreg Universul are viaţă, iar diferenţa dintre viu şi neviu nu există, fiind doar aparentă. În acest fel, animismul instituie o alianţă profundă între natură şi om, între sufletul omenesc şi sufletul lumii (sufletul cosmic). În obiectele şi manifestările naturale, animiştii reuşesc să perceapă acţiunile unor “forţe” care nu sunt oarbe, ci personalizate, câteodată ostile, alteori binevoitoare, dar niciodată indiferente. Aşa fiind, este posibil şi chiar necesar dialogul om – natură, fără de care omul ar fi o fiinţă înfricoşător de singură şi de dezarmată în faţa stihiilor de tot felul. Scientismul a sfâşiat alianţa străveche dintre natură şi om, ostracizându-l pe cel din urmă la periferia Universului – afirmă cei ce se străduiesc să refacă această alianţă de pe poziţii animiste mai mult sau mai puţin declarate. În decursul timpului, nu puţini au fost gânditorii (adeseori caracterizaţi, eufemistic, drept “panpsihişti”) care au susţinut idei animiste, fiecare cu nuanţări originale: Empedocles, Leibniz, Schopenhauer, Schiller, Whitehead, Waddington, Teilhard de Chardin etc. De exemplu, teologul nonconformist şi savantul francez Pierre Teilhard de Chardin [25] punea la fundamentul viziunii sale ideea că o energie de ascensiune evolutivă este activă în tot Universul (nu doar un “elan vital” prezent exclusiv în biosferă, cum susţinea Henri Bergson), de la nivel microcosmic până la nivel 16

macrocosmic, şi că nu există vreo deosebire de esenţă între materie şi viaţă. Evoluţia biologică, a cărei prelungire este istoria umanităţii, ar reprezinta o etapă a evoluţiei cosmice ascendente şi este (va fi) urmată inexorabil de evoluţia spirituală a omului, care, astfel, îşi va găsi locul hărăzit de Creator în Univers. Acesta este “punctul Omega”, punctul de întâlnire cu Christosul Cosmic. Elemente ale animismului (care a constituit timp de milenii baza relaţiilor noastre cu natura) persistă – într-o formă sau alta, conştient ori inconştient – în gândirea cotidiană a omului modern, şi aceasta în pofida progresului ştiinţific şi a super-tehnologiilor. Este ilustrativ în acest sens un sondaj efectuat nu cu mulţi ani în urmă de psihologul francez Philippe Wallon printre studenţii (circa 700) a două instituţii de învăţământ superior, una din Franţa şi cealaltă din Japonia. În chestionarul prezentat subiecţilor, printre alte vreo douăzeci de întrebări, era şi următoarea: “Simţiţi uneori sufletul naturii care trăieşte în munţi, râuri, iarba, copaci etc?”. Un student din cinci a răspuns categoric afirmativ. Aceasta “sugerează – scrie Wallon [26, p. 88] – nişte universalii, nişte tendinţe independente de cultură. Proporţia studenţilor care au răspuns că sunt favorabili acestei idei («oarecum de acord» şi «cu totul de acord») urcă la 40% în Franţa şi la 60% în Japonia. Procentul mai mic din Franţa poate fi legat de faptul că, în această ţară, animismul a fost combătut fără încetare de autorităţile religioase, în timp ce, în Japonia, animismul stă la baza şintoismului, fundament al culturii”. 9. Dacă, pe de o parte, chimico-fizicalismul reduce viaţa la un ansamblu de procese chimico-fizice, iar, pe de altă parte, animismul consideră că tot ceea ce există este însufleţit (inclusiv Universul însuşi), ambele aceste concepţii netrasând o distincţie radicală între viu şi neviu, vitalismul, dimpotrivă, pleacă de la ipoteza diferenţei de esenţă (ontologică) dintre animat şi inanimat. Potrivit doctrinelor vitaliste, fenomenul vieţii nu poate fi explicat plenar prin concepte pur substanţialiste (în sens fizico-chimic) deoarece în organismele vii, spre deosebire de lucrurile neînsufleţite, acţionează “ceva” non-substanţial, un principiu vital fundamental (incognoscibil, după părerea unor vitalişti). Apariţia şi perenitatea ideilor vitaliste (ca şi a celor animiste) este explicată de fizicianul austriac Erwin Schrödinger prin modul aparte sub care ni se înfăţişează lumea vie: “Tocmai datorită faptului că evită prăbuşirea rapidă în starea inertă de «echilibru», organismele ne par aşa de enigmatice şi această impresie este atât de puternică, încât din cele mai îndepărtate

17

perioade ale gândirii umane s-a pretins, şi în unele cazuri se mai pretinde, că în organismul viu acţionează o forţă nefizică sau supranaturală” [27, p. 71]. Refuzând să “închidă” esenţa vieţii în determinismul chimico-fizic, vitaliştii nu neagă rolul factorilor fizici şi chimici, dar afirmă că viaţa nu se rezumă la aceştia şi că procesele specifice prin care se generează şi se menţin fiinţele vii (spre deosebire de entităţile lipsite de viaţă) sunt determinate de principiul vital non-substanţial. Acest principiu vital – ce subordonează structura fizico-chmică a vietuiţoarelor şi stabileşte dihotomia viu-neviu – a fost şi este denumit în diverse feluri. O listă (desigur incompletă) a conceptelor vitaliste – alcătuită pe baza datelor din [28 – 38] – este prezentată în tabelul 2. Tabel 2 – Unele concepte vitaliste Concepte vitaliste

Provenienţă

Ka, Ba

Egiptul antic

Qi (chi, ki, tsri) Psyché, Pneuma, Entelecheia

Medicina tradiţională chineză

Ki

Şintoism

Prana

Hinduism

Mana/Mana-Mana/Mana-loa

Polinezia

R'lung Mungo

Medicina tradiţională tibetană

Sila

Eschimoşi

Dige

Apaşi

Digin

Navajo

Orenda

Irochezi

Fluid vital

Alchimia europeană

Munia

P. Paracelsus (n.1493 - m.1541)

Archeus influus

J. B. van Helmont (n.1579 – m.1644)

Suflet senzitiv

G. E. Stahl (n.1660 - m.1734)

Forţă vegetativă

J. T. Needham (n.1713 - m.1781)

Principiu interior de acţiune Principiu sensibil

I. Kant (n.1724 - m.1804)

Vis esentialis

J. Wolff (n.1733 - m.1794)

Grecia antică

Africa

R. Whytt (~1751)

18

Magnetism animal

A. Mesmer (n.1734 - m.1815)

Putere activă

J. B. Robinet (n.1735 – 1820)

Forţa vieţii

L. Galvani (n.1737 - m.1798)

Forţă specială, Putere organizatoare Nisus formativus

J. B. Lamarck (n.1744 - m.1829) L. Blumenbach (n.1752 - m.1840)

Forţa care rezistă legilor ce guvernează corpurile brute

G. L. C. Cuvier (n.1769 - m.1832)

Principiu vital

M. F. X. Bichat (n.1771 - m.1802)

Forţă vitală universală

J.K. Berzelius (n.1779 - m.1848)

Od/Odyle/forţă odică

K. F. von Reichenbach (n. 1788 – m. 1869)

Forţă vie

F. A. Pouchet (n.1800 - m.1872)

Forţa Vril

E. Bulwer – Lytton (n. 1803 – m. 1873)

Forţă metabolică

Th. Schwann (n.1810 - m.1882)

Putere anagenetică

E. Cope (n.1840 -m.1897)

Forţă vitală organică

J. von Műller (~1840)

Forţă ectenică

M. Thury (~1850)

Forţă vitală

H. Baraduc (n.1850 - m.1902)

Elan vital Emanaţie N

H. Bergson (n.1859 - m.1941)

Magnetism vital

Ch. W. Littlefield (~1905)

Entelehie

H. Driesch (n.1897 - m.1941)

Hormic energy

W. McDougall (n. 1871 – m. 1931)

Câmp biologic

A.G. Gurwitsch (n.1874 – m. 1944)

Emanaţie Z

A. L. Chizhevsky (n. 1897 – m. 1964)

Electrogravitaţie

T. T. Brown (~1928)

Energie cosmo-electrică

G. S. White (~1930)

Orgon/Energie orgonică/Bion

W. Reich (n. 1897 – m. 1957)

Energie prefizică

G. De La Warr (n. 1904 – m. 1969)

Forţă vitală fluidică

Ruth Drown (~1940)

Energie eloptică

T. G. Hieronymus (n. 1895 – m. 1988)

Energie bio-cosmică

O. Brunler (~1950)

Principii biotonice

R. Elssaser (~1960)

M. R. Blondlot (~1903)

19

Biogravitaţie

V. A. Bunin, A. P. Dubrov (~1960)

Bioplasmă

V. S. Grischenko (~1966)

Rezonanţă morfică

R. Sheldrake (~1970)

Factor X

H. Moriyama (~1975)

Energie subtilă

W. Tiller (~1975)

Câmp eteric

D. V. Tansley (~1975)

Câmp M

W. Ludwig (1978)

Pseudomagnetism

V. G. Pokazaniev, G. V. Skrotskii (1979)

Câmp cronal

A. I. Veinik (1991)

Jacques Monod identifica două forme de vitalism, unul metafizic şi altul scientist. După el, reprezentantul cel mai ilustru al vitalismului metafizic este Henri Bergson, a cărui filozofie dualistă respinge determinismul materialist şi se fundamentează pe conceperea vieţii ca manifestare a unui elan spontan şi creator, esenţialmente deosebit de ceea ce se întâmplă în materia neînsufleţită, dar luptându-se cu ea şi străbătând-o pentru a o sili să se organizeze şi să evolueze. Este de semnalat că unele din ideile lui Bergson au fost anticipate, în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, de un compatriot al său, filozoful J. B. Robinet. Acesta identifica în fiinţele vii o “putere activă” a cărei tendinţă către acţiunea spontană şi evolutivă se află necontenit în contradicţie cu inerţia “materiei brute”. La organismele biologice se remarcă – afirma Robinet într-o carte publicată la Paris în 1768 – “o spontaneitate a mişcărilor şi acţiunilor care dezvăluie un principiu activ pe care nu putem să nu li-l atribuim. (...) Puterea activă pare să facă eforturi să se ridice pe deasupra masei impenetrabile, solide şi întinse de care e legată, la al cărei jug este adesea obligată să se supună. La om, dimpotrivă , este evident că materia este doar organul prin care principiul activ îşi manifestă facultăţile. Materia (adică substanţa fizico-chimică – n.n.) e învelişul care modifică acţiunea principiului activ, fără de care acesta s-ar manifesta mai liber, dar fără de care, eventual, nu s-ar putea manifesta deloc şi fără de care în mod sigur activităţile lui nu ar fi perceptibile. Nu se pare, încă o dată, că puterea activă creşte şi se perfecţionează în fiinţă cu cât aceasta se ridică mai mult deasupra materiei?” (citat după [39], p. 234). Aproape concomitent cu Bergson, savantul german Hans A. E. Driesch ajungea şi el, pornind de la unele cercetări de embriologie şi făcând trecerea dinspre ştiinţă spre

20

filozofie, la concluzia că pentru a înţelege viaţa era necesara postularea existenţei unui agent non-substanţial şi non energetic, dar natural (nu supranatural), botezat de el cu termenul aristotelian de entelehie. Entelehia lui Driesch nu crează prin sine materie sau procese materiale, dar le ghidează şi le organizează pe acestea (având natură informaţională, am spune azi) şi este prezentă în chip specific doar în organismele vii. Totodată, entelehia persistă ca o totalitate ordonatoare chiar dacă părţi ale corpului fizic sunt eliminate, căci acţioneaza asupra sistemului fizic fără a fi ea însăşi parte din el. Driesch considera că numai utilizând conceptul de entelehie se pot explica caracteristici biologice esenţiale ca reglarea, regenerarea şi reproducerea. În particular, entelehia direcţionează şi controlează procesele chimico-fizice în timpul bio-morfogenezei; genele comandă furnizarea de “materii prime” morfogenezei, însa ordonarea propriu-zisă (spaţială şi temporală) este efectuată de entelehie. “Gândiţi-vă la micul corp material numit ou - se exprima oarecum patetic Driesch - şi gândiţi-vă la enormul şi foarte complexul corp material al unui, să spunem, elefant care rezultă din el: aveţi aici, în faţa ochilor, un permanent curent de materializări generat de expansiunea controlului entelehial” (citat după [40], p. 114). În dezvoltarea embrionului până la organismul adult, Driesch vedea desfăşurarea dinamică a unei ierarhii de entelehii derivate şi subordonate entelehiei întregului organism. Destule dintre dilemele biologice pentru a căror rezolvare Driesch introducea conceptul de entelehie (respins astăzi cu nedisimulat dispreţ de biologia academică) rămân în continuare neelucidate. Cu toate progresele impresionante înregistrate de genetică şi biologia moleculară, chimico-fizicalismul contemporan nu reuşeşte să explice pe deplin, de pildă, cum se formează ţesuturile vii. “Există desigur o comandă genetică – remarca hematologul Ştefan Berceanu –, dar nu se ştie cum se realizează această comandă. Nu ştim cum îşi recunoaşte fiecare celulă topografia specifică ei, astfel ca organul sau ţesutul respectiv să aibă o anumită dimensiune şi o anumită formă. (...) Se presupune că respectarea ordinii se face aici printr-un fenomen numit «inhibiţie de contact»: la o anumită densitate de celule într-un ţesut, celulele emană semnale sau substanţe de inhibiţie, care stopează proliferarea, menţinând echilibrul ţesutului. (...) Dar oricum, această ipoteză nu explică felul cum se aranjează celulele în glande endocrine, limfocitele T şi limfocitele B în ganglionul limfatic, celulele din sistemul nervos s.a.m.d. Codul genetic explică procesele biologice moleculare în interiorul celulei, dar nu explică încă aranjarea celulelor pentru formarea ţesuturilor” [23, p. 35 – 36]. Aşa fiind, nu este totuşi exclus ca ipoteze precum cea a lui Driesch, ca şi ale altor 21

vitalişti, să conţină un sâmbure de adevăr, sau măcar un punct de plecare spre noi modalităţi de abordare a enigmelor vieţii. Printre vitaliştii scientişti se numără acei autori (cum ar fi fizicienii R. Elssaser, A. Polanyi, W. Tiller, biologii A.G. Gurwitsch, R. Sheldrake) care consideră că, deşi însuşirile structurilor biologice nu contrazic în esenţă legile fizico-chimice cunoscute, aceste legi nu explică în întregime fenomenul vieţii şi, deci, este absolut necesar să se admită că există anumite principii şi legităţi care fie acţionează în lumea vie, dar nu şi în sistemele lipsite de viaţă, fie îşi găsesc expresia plenară în fiinţarea biologică. Prin adăugarea acestor principii selectiv vitale – care trebuie descoperite prin mijloace ştiinţifice şi nu postulate metafizic – la legile fizicii şi chimiei se va putea ajunge, susţin vitaliştii scientişti, la înţelegerea adecvată şi profundă a bios-ului. Ipoteze precum cele referitoare la legile biotonice (Elssaser), câmpul biologic vectorial (Gurwitsch) sau rezonanţa morfică (Sheldrake) pot fi seducătoare prin deschiderile pe care le introduc în reflecţia asupra vieţii şi, în orice caz, nu trebuie respinse a priori în virtutea unor prejudecăţi epistemologice. Cu atât mai mult cu cât unele din ipotezele respective se bazează pe anumite observaţii şi date experimentale care se dovedesc “rebele” la explicaţiile oferite de reducţionismul chimico-fizicalist. Desigur, acestor observaţii şi date experimentale li se poate contesta autenticitatea, oricând şi de către oricine – din rea voinţă ori din necunoaştere –, sau pot fi voit neglijate (ca nedemne de a intra în “cetatea ştiinţei”), dar o asemenea atitudine este excesiv mărginită pentru spiritul cunoscător, şi chiar neştiinţifică. 10. În vara anului 2002, o echipă de cercetători de la Universitatea de Stat din New York, condusă de Eckard Wimmer, a reuşit, pentru prima dată, să realizeze o replică aproape perfectă a unui virus, cel al poliomielitei. Această entitate creată în laborator posedă capacitate infecţioasă şi a fost “fabricată” doar prin ansamblări de substanţe chimice. Se ştie astăzi că formula chimică a genomului virusului poliomelitei este alcătuită din 7741 de baze, acele mici unităţi chimice a căror succesiune formează molecula ereditătţii, ADN-ul. Cercetătorii americani “au pornit de la această formulă ca de la o reţetă. Pentru a o reconstrui, au cumpărat «ingredientele», adică fragmente de ADN, sau oligonucleotide, lungi de câteva zeci de baze, de la o societate biotehnologică. Apoi au asamblat respectivele fragmente şi au sintetizat astfel in vitro genomul virusului. Acest ADN a permis în continuare să se obţină (după convertirea în ARN-mesager şi folosirea unui extract de celule umane – n.n.) proteine care s-au grupat 22

pentru a forma virusul propriu-zis” [41, p. 98 – 99]. Pentru a se testa puterea infecţioasă a virusului artificial, el a fost injectat unor şoareci. Peste o săptamână, aceştia au paralizat, la fel ca după o infestare cu virusul natural al poliomielitei. După anunţarea spectaculoasei reuşite, E. Wimmer mărturisea că dorinţa lui fusese aceea de a demonstra capacitatea oamenilor de ştiinţă de a obţine viul prin ansamblări moleculare, adică de a dovedi zadarnicia concepţiilor vitaliste. Dar, aşa cum remarcă alţi cercetători din domeniile biologice, viruşii nu pot fi consideraţi ca făcând parte pe deplin din lumea vie, lipsindu-le, de pildă, capacitatea de reproducere autonomă. De asemenea, “nu trebuie confundat genomul cu celula” – după cum spunea Michel Jacquet (citat în [41], p. 101), directorul Institutului de genetică şi microbiologie din Orsay, Franţa – căci, la drept vorbind, genomul conţine numai “reţeta de fabricare” a fiecărei proteine din celula vie, nu şi pe aceea a mecanismelor care permit organizarea acestor proteine (şi a altor constituenţi moleculari) într-o unitate plenar funcţională biologic. Aşadar, pretenţiile lui E. Wimmer privind demonstrarea re-creării viului din neviu doar prin manipulări chimice sunt hazardate, iar vitalismul nu a primit (încă) acea lovitură care să-l desfiinţeze definitiv, în pofida realizării de excepţie a echipei de cercetători americani. Bibliografie 1. C. F. A. Pantin – “Raporturile dintre ştiinţe”, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972. 2. G. Joyce – “Origin of Life: the Central Concepts”, edited by D.W. Deamer and G.R. Fleischacker, Jones & Bartlett, Boston, 1994. 3. P. L. Luisi – ORIGIN OF LIFE AND BIOSPHERE, No. 28, 1998. 4. M. Blocher et. al. – MACROMOLECULES, No. 32, 1999. 5. G. Ourisson et. al. – LA RECHERCHE, No. 336, 2000. 6. C. Wittenberger – “Eseuri de biologie teoretică”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. 7. S. Grand – “Creation: Life and How to make It”, Weidenfield & Nicolson, 2000. 8. J.L. Casti – NATURE, vol. 409, 2001. 9. V. Eşanu – “Biogeneza, de la mit la ştiinţă”, Editura Albatros, Bucureşti, 1985. 10. J. Monod – “Hazard şi necesitate”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 11. Vol. colectiv – “Problema cauzalităţii în fizica modernă”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963. 12. P. d’Holbach – “Sistemul naturii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1972. 13. J. D. Bernal – “The Origin of Life”, World, Cleveland, 1967. 14. P. Gray – “The Dictionary of Biological Sciences”, Reinhold, 1967. 15. A. Manuila et. al. – “Dictionnaire français de médecine et biologie”, Masson, Paris, 1972.

23

16. W. Hope et. al. – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New York, Tokyo, 1983. 17. M. Bunge – “Ştiinţă şi filozofie”, Editura Politică, Bucureşti, 1984. 18. E. Macovschi – “Biostructura”, Editura Academiei, Bucureşti, 1969. 19. E. Macovschi – “Natura şi structura materiei vii”, Editura Academiei, Bucureşti, 1972. 20. E. Macovschi – “Concepţia biostructurală şi teoriile moleculare ale materiei vii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984. 21. E. Niculescu-Mizil – “Implicaţii tehnice, tehnologice şi sociale ale bioingineriei”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. 22. E. Macovschi – “Teoria biostructurală”, în “Probleme actuale de biologie”, vol. III, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978. 23. Vol. colectiv – “Cartea interferenţelor”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. 24. J. Charon – “Les lumières de l’invisible”, Albin Michel, Paris, 1985. 25. P. Teilhard de Chardin – “The Phenomenon Man”, Harper & Row, New York, 1965. 26. P. Wallon – “Paranormalul”, Editura Meridiane, Bucureşti, 2001. 27. E. Schrödinger – “What Is Life?”, Cambridge University Press, 1954. 28. J. J. Portnam – “Ochema – Vehicles of Consciousness”, Adyar, Utrecht, 1978. 29. G. Rein – “Quantum Biology: Healing with Subtle Energy”, Palo Alto, 1992. 30. I. Mamulaş – “Psihokinezia”, Editura Teora, Bucuresti, 1994 (1999, ed. a II-a adăugită). 31. E. Celan – “Biocâmp şi bioradiaţii”, Editura Teora, Bucureşti, 1994. 32. D. V. Tansley – “Radionics interface with the ether fields”, The C. W. Daniel Company Ltd, Essex, 1995. 33. M. Bischof – “Vitalistic and Mechanistic Concepts in the History of Bioelectromagnetics”, in: L. V. Beloussov, F. A. Popp (eds.): “Biophotonics – Non-Equilibrium and Coherent Systems in Biophysics, Biology and Biotechnology”, M. V. Lomonosov Moscow State University, Bioinform Services, Moscow, 1995. 34. W. Tiller – “Science and Human Transformation”, Pavior Publishing, 1997. 35. M. Mischof – MISAHA NEWSLETTERS, No. 22 – 23, 1998. 36. S. Savva – MISAHA NEWSLETTERS, No. 36 – 39, 2003. 37. URL: http://www.subtleenergies.com – “Comparative names for life force”. 38. Y. V. Nachalov, A. N. Sokolov – “Experimental investigation of new long-range actions”, URL: http://www.amasci.com/freenrg/tors/doc17.html. 39. A.O. Lovejoy – “Marele lanţ al fiinţei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. 40. A.S. Berger, J. Berger – “Encyclopedia of Parapsychology and Psychical Research”, Paragon House, New York, 1991. 41. K. Bettayeb – SCIENCE & VIE, No. 1023, 2002.

24

Capitolul 2 CÂTE “CORPURI” ARE OMUL? 1. Câte corpuri are un organism uman? O întrebare ce poate părea, la prima vedere, o culme a stupidităţii. Căci ce altceva decât trupul format din piele, muşchi, oase, vase sanguine, nervi, creier, organe interne etc. (adică toate acele elemente anatomice care compun aşa-numitul corp fizic sau corp chimic, ori corp organic) mai poate intra în alcătuirea unui om? – ar întreba la rândul său o persoană cu “picioarele pe pământ”. Totuşi, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, diferite paradigme culturale, doctrine ezoterice şi concepţii filozofice şi/sau religioase – impregnate adeseori de vitalism sau animism – descriu fiinţa umană nu numai ca pe un corp material vizibil, palpabil, ponderal şi dens, ci şi în termeni vizând componente non-substanţiale, invizibile, impalpabile, imponderale şi subtile. Aceste componente – denumite uneori corpuri subtile, iar alteori planuri (niveluri) subtile (sau suprasensibile) pentru a le deosebi de “grosierul” corp/plan fizic, cel format, cum se spune, “din carne şi oase” şi perceptibil cu simţurile comune – sunt ierarhic structurate şi, în modalităţi specifice, condiţionează, animă şi dirijează corpul fizic. În ce priveşte numărul şi rolurile atribuite corpurilor subtile, este uşor de remarcat că există o mare diversitate de opinii; dincolo însă de diferenţele doctrinare, viziunea generală este aceea că fiinţa omenească reprezintă un ansamblu multidimensional din punct de vedere ontologic, ansamblu a cărui integralitate, organicitate şi relaţionare cu restul lumii sunt asigurate de modul în care funcţionează respectivele componente subtile. De asemenea, în multe dintre concepţiile privind corpurile subtile se consideră că multidimensionalitatea ontologică a fiinţei umane o reflectă pe cea a Cosmosului, ceea ce constituie, afirma Ioan Petru Culianu, “o formă destul de rafinată de speculaţie asupra raporturilor dintre microcosmos şi macrocosmos, însoţită de o dublă proiecţie care ajunge la cosmizarea omului şi la antropomorfizarea universului” [1, p. 49]. O prezentare exhaustivă a istoriei şi conţinutului doctrinelor privind corpurile subtile necesită, dată fiind multitudinea şi, adeseori, complexitatea lor, un spaţiu care ar acoperi mai multe rafturi de bibliotecă; de aceea, în cele ce urmează, sunt trecute în revistă numai unele dintre ideile care, în decursul vremii şi pe diferite areale geografice, au încercat să descifreze modul de alcătuire al fiinţei omeneşti. 2. Aşa cum sublinia C. Bălăceanu-Stolnici, “una din descoperirile fundamentale ale omului paleolitic este modelul dualist al fiinţei umane, formată dintr-un corp 25

perisabil şi un suflet care-i supravieţuieşte”, model ce reflectă un dualism cosmologic în care “o lume materială (văzută şi simţită)” coexistă cu “o lume spirituală (nevăzută, dar revelată sau cunoscută prin vis şi extaz mistic)” [2, p. 13]. În acest fel sunt interpretate, de pildă, riturile funerare ce se practicau cu 70 de milenii în urmă (epoca Mousteriană): colorarea în roşu cu ocru (hematită) a trupurilor decedaţilor era un ritual prin care oamenii pietrei cioplite îşi exprimau convingerea că un suflet inefabil continuă să trăiască după moarte. Dualismul de tip corp – suflet şi, în subsidiar, credinţa în nemurirea sufletului au deci o origine străveche şi străbat în timp, sub o formă sau alta, prin meandrele protoistoriei şi istoriei diferitelor culturi şi civilizaţii. O dovadă a persistenţei şi vitalităţii conceptiei dualiste este şamanismul, prezent până astăzi la populaţii din Asia, Oceania, Americi, Africa, ţinuturile arctice. Definit de Mircea Eliade [3] ca un sistem de tehnici extatice prin care se accede (deseori în scopuri terapeutice) la lumile spirituale “de dincolo”, şamanismul distinge, de regulă, două tipuri de suflete care sălăşluiesc laolaltă în corpul omenesc: un “suflet corporal” (care menţine funcţiile vitale) şi un “suflet liber” ori “separabil” ce poate părăsi trupul în vis, în transă sau după moartea fizică. Îmbolnăvirea unui om este provocată de pierderea unuia din sufletele lui. Pentru a-l vindeca, unul din sufletele şamanului, “specialistul în suflete” al comunităţii din care face parte pacientul, “trebuie să plece în căutarea sufletului pierdut, să-l redobândească şi să-l aducă înapoi pentru a fi repus în corpul proprietarului de drept” [4, p. 70]. 3. Relativ la credinţa în posibilitatea dobândirii nemuririi de către terestra fiinţă umană, o exceptie printre vechile culturi pare să o reprezinte cea sumeriană. Fragmentele care s-au păstrat din Epopeea lui Ghilgameş (personaj legendar care, probabil, are la bază figura istorică a unui rege al Urukului din jurul anului 2600 î.Ch.) descriu, de fapt, cum acesta, în pofida unor eforturi extraordinare şi a călătoriilor în “lumile de dincolo”, eşuează în tentativa de deveni nemuritor. După cum remarca I. P. Culianu, vechii locuitori dintre Tigru si Eufrat “nu erau atât de experţi în călătoriile în alte lumi ca vecinii lor, egiptenii. Ei ne-au lăsat de analizat doar câteva mituri fragmentare, mituri cu o morală care însă ne sună familiar: fiinţele umane sunt destinate să fie muritoare şi, ca atare, ele nu sunt îndreptăţite să cerceteze alte lumi” [4, p. 85]. Pentru egiptenii antici – care desemnau conceptul de „viaţă” prin termenul Ankh, reprezentat de o cruce ansată –, pe lângă trupul fizic (numit Khat şi simbolizat printr-un peşte), degradabil în absenţa mumificării, exista şi o parte extraorganică a individului uman, persistentă, în anumite condiţii, după moartea fizică. Această parte 26

avea, conform textelor funerare, o structură ternară, fiind formată din Ka (reprezentat de o pereche de braţe ridicate), Ba (având ca simbol o pasăre cu cap de om) şi Akh (sau Khu, ori Akhu, simbolizat de un ibis comat sau de un foenix). Ka (tradus uneori prin “corp/dublu eteric”) era considerat “un fel de reproducere cvasiincorporală a trupului, posesoare a unei anumite conştiinţe, dăinuind după moartea acestuia, ca un suport al virtualei vitalităţi a individului” [5, p. 180]. El reprezenta o proiecţie animată şi colorată a făpturii omeneşti, un „dublu” care copiază în cele mai mici amănunte întreaga imagine a individului căruia îi aparţine. Iniţial, Ka desemna numai „dublul” faraonului, care-l ghida pe acesta în viaţă şi-l proteja după moartea fizică. Mai târziu, conceptul de Ka (la plural Kau) s-a extins la orice fiinţă umană şi se referea la o prezenţă imaterială ce rămâne în mormânt şi se înfruptă din ofrandele funerare. Pe de o parte, Ka posedă forma siluetei şi atributele de personalitate ale omului căruia îi aparţinea, iar pe de altă parte are o anumită independenţă faţă de corpul fizic şi poate călători după dorinţă în spaţiile terestre; de asemenea, are nevoie să mănânce şi să bea (de aceea, trebuia avută mare grijă ca, în mormânt, să i se asigure hrană şi băutură curate, sau măcar ca acestea să fie figurate pe pereţii cavoului). Acest din urmă fapt conferă conceptului de Ka un plus de stranietate, căci nevoia de hrană şi băutură – elemente eminamente materiale – este în contradicţie cu ideea de spirit/suflet în sensul filozofico-religios occidental. În fapt, aşa cum remarca autoarea britanică Lucy Lamy, “Ka este o noţiune complexă pentru care nu avem corespondent lingvistic…În mod curent, se consideră Ka drept o manifestare a energiei vitale, dar aceasta nu poate explica îndeajuns de ce, în ritul funerar, lui Ka îi erau dedicate statui, formule rituale şi ofrande; sau de ce în cavou era păstrată o uşa falsă strâmtă prin care Ka să vină şi să plece şi să mănânce hrana figurată pe pereţi” [6, p. 25]. Alte semnificaţii ale lui Ka erau (după [7], p. 162–163): –

putere de zămislire şi potenţă sexuală;

–

aspect de zeu protector care îl apără pe cel în viaţă şi continuă să-l apere şi după moartea fizică, aceasta din urmă fiind de fapt „întoarcerea la Ka”;

–

spirit al neamului, preexistent în individ. Kau avea uneori sensul de „strămoşi”, iar alteori reprezentau personificări ale calităţilor (de regulă 14 la număr : autoritate, forţă, voinţă creatoare, stabilitate, nobleţe, înţelepciune magică, strălucire, cunoaştere, gust văz, auz, belşug, hrană, durata vieţii). Se credea că, la naştere, fiecare om era înzestrat cu unele Kau ce îi confereau calităţile şi destinul proprii. În perfecţiunea sa, numai Ra (supremul zeu solar) poseda în totalitate respectivele 27

Kau. Ba (tradus uneori prin “suflet”, iar alteori prin “corp astral”) constituia, pentru vechii egipteni, acea componentă subtilă, dinamică şi inteligentă care animă corpul muritor Khat în viaţa terestră. Conectat cu Ka, în care sau cu care sălăşluieşte, Ba este capabil să-şi asume, după dorinţă, o formă materială sau una imaterială (în forma materială era reprezentat ca un şoim cu cap uman). Deşi Ba poate ascende în tărâmurile paradisiace cereşti – alături de Ra sau Osiris – el poate, de asemenea, să revină în cavou şi să se hrănească cu ofrandele funerare. „În alte privinţe, Ba se înfăţişează ca fiind sufletul exterior, care poate acţiona prin propria sa forţă în lumea materială. Acest caracter este evident în pluralul acestui cuvânt, Bau, care înseamnă «puteri», dar puteri care acţionează în afara contingentului spaţial, în locuri îndepărtate de fiinţa vie de la care pornesc” [7, p. 289]. Akh (“spiritul” sau “corpul spiritual”), menţionat deseori alături de Ba, este “corpul” radiant de lumină transcendentă cu care decedatul transfigurat accede (dacă sunt îndeplinite cu stricteţe anumite ritualuri de purificare) în Cer, unde continuă să trăiască, întru eternitate, printre zeităţile sau stelele nemuritoare. Ca forţă spirituală cu caracter supranatural, Akh reprezintă opusul absolut al corpului perisabil Kha: “Akh este pentru Cer, Khat este pentru pământ” – se poate citi în textele piramidelor. După G. Rachet, akh nu era considerat un principiu interior „ci mai degrabă un Eu spiritual superior pe care omul îl regăsea după moarte, într-o lume divină” [7, p. 289]. În gândirea egiptenilor antici, aceste componente subtile ale fiinţei umane nu puteau deveni total independente de suportul lor fizic – corpul carnal –, căci ele supravieţuiau doar atât timp cât cel din urmă continua, într-un fel sau altul, să persiste. Veşnicia era pentru egipteanul antic “prelungirea unei forţe – viaţa – căreia nu-i putea imagina vreo limită” şi “pe de o parte, conservarea trupului părea prin urmare indispensabilă; pe de altă parte, supravieţuirea principiului vital – Ka – părea legată, ca şi în cazul zeilor primordiali şi mai ales a Soarelui, de o renaştere zilnică, al cărui ritual constituia (…) partea esenţială a serviciului de cult. De aici (…) mumificarea sau, din credinţa în efectele magice, instalarea unor statui de piatră ca substitute posibile în cazul distrugerii mumiei” [8, p. 51]. Mulţi adepţi ai doctrinelor privind transmigraţia sufletelor continuă să afirme că vechii egipteni credeau în metempsihoză. Această susţinere se bazează în principal pe următorul fragment din “Istoriile” lui Herodot (cartea a II-a, cap. 123): “Tot egiptenii sunt primii care au spus că sufletul omului este nemuritor şi că, după moartea trupului, 28

el intră într-o altă vietate, care urmează să se nască. După ce a pribegit prin toate animalele de uscat, de apă şi prin zburătoare, intră iarăşi în trupul unui om care tocmai se naşte, această peregrinare petrecându-se timp de trei mii de ani” [9, p. 186]. Egiptologii de azi consideră că Herodot se înşela, neexistând dovezi suficiente potrivit cărora credinţa în metempsihoză ar fi fost una din componentele importante ale culturii egiptene [10]. 4. Deşi cunoaştem puţine despre credinţele tracilor – căci, prin tradiţie, aceştia, ca şi celţii, nu-şi consemnau în scris doctrinele –, din datele furnizate de unii autori antici greci (Herodot, Platon, Strabon) şi latini (Posidonius, Martianus Capella, Pomponius Mela) putem conchide că şi tracii (inclusiv geto-dacii) aveau o concepţie dualistă asupra structurii omului, concepţie conform căreia sufletul este încătuşat în trupul carnal. Având o esenţă superioară, diferită de cea a corpului fizic trecător, sufletul – credeau geto-dacii – se putea elibera şi deveni nemuritor prin practici iniţiatice. Se pare că această credinţă în posibilitatea nemuririi sufletului îi făcea pe geto-daci să întâmpine moartea fără teama, cu bucurie chiar, având, cum scria Martianus Capella, un “appetitus maximus mortis”. 5. După cum indică inscripţiile de pe oasele oraculare, cultul strămoşilor ocupa un loc central în viaţa oamenilor din China arhaică, îndeosebi pe vremea dinastiei Shang (1500 – 1100 î. Ch.). prin sacrificii şi ritualuri adecvate se urmărea asigurarea existenţei continue a spiritelor ancestrale şi obţinerea ajutorului acestor „fiinţe” puternice pentru urmaşii lor. Chinezii aveau credinţa că omul posedă două suflete: sufletul vegetativ, numit po – creat în momentul conceperii sale –, şi hun – sufletul elevat, spiritual, ce începe să se manifeste din momentul naşterii. După moartea corpului carnal, destinele celor două suflete sunt diferite: - po rămâne pe mai departe în mormânt, împreună cu trupul inert, hrănindu-se din scrificiile depuse pe mormânt, dar viaţa lui terestră nu este nelimitată; pemăsură ce cadavrul putrezeşte, vitalitatea lui po se pierde şi el coboară în lumea subterană unde îşi continuă existenţa sub formă de umbră; - hun urcă la palatul zeului Shang Di (Strămoşul Suprem, personificare a Cerului), ca supus al acestuia, şi duce o viaţă asemenea celei a unui nobil de la curtea suveranului de pe pământ. Ascensiunea lui spre Cer este plină de pericole, căci în drumul său întâlneşte forţe ale răului (spiritul pământului dornic – să devoreze sufletul, Lupul Ceresc – un fel de Cerber străjuind palatul lui Shang Di – etc.) de care trebuie să se ferească sau să le înşele. Ajuns în Cer, hun se hrăneşte din sacrificiile/ofrandele aduse în templul ancestral şi îi călăuzeşte sau îi ajută pe urmaşii în viaţă. El poate fi invocat prin 29

divinaţie pentru a răspunde unor întrebări sau pentru a cere ajutorul zeilor în cazuri de îmbolnăvire. Pentru a li se perpetua existenţa, atât po cât şi hun depind de sacrificiile şi ofrandele aduse. Dacă acestea lipsesc sau nu ar fi îndestulătoare, po părăseşte mormântul şi bântuie ca strigoi (guoi), spirit înfometat şi răuvoitor faţă de toţi oamenii. Tot aşa, dacă sacrificiile sunt stopate, nici un hun nu-şi poate continua viaţa veşnică şi devine un spirit malefic condamnat la eternă suferinţă. Oficierea sacrificiile respective era permisă numai urmaşilor bărbăteşti, drept pentru care doar dispariţia clanului le putea opri. De aceea, chinezii considerau ca pe o binecuvântare naşterea unui copil de sex bărbătesc. 6. Mayaşii credeau că o singură şi atotputernică forţă/putere/energie susţine întregul univers observabil, toate manifestările naturale, inclusiv viaţa. Numele propriu al conceptului maya pentru această forţă unică şi absolută este Hunab K’u („singurul Zeu”), creatorul mişcării şi al măsurii, de care depind toate lucrurile [11]. În cultura maya se făcea o distincţie importantă între Suflet şi Spirit. Sufletul constituie o manifestare a Spiritului, în vreme ce acesta din urmă este energie. Spiritul avea numele de K’inan, de la K’in, care înseamnă Soare, şi an, o formă de condiţional a verbului „a fi”. Creaţie a Soarelui, Spiritul este energie; Sufletul, manifestare a Spiritului, este energie înzestrată cu inteligenţă şi, temporar, se află localizat în corpul fizic. Sufletul e cel înţeles ca fiind „măsură”, iar Spiritul ca „mişcare”. Pentru mayaşi, echilibrul sau armonia individului cu comunitatea, natura, pământul şi cosmosul constituie condiţia sănătăţii, prosperităţii economice şi a unei vieţi îndelungate. Dezechilibrul şi discordia sunt asociate cu boala, foametea şi chiar cu distrugerea întregii lumi. Ca urmare, se poate afirma că mayaşii (ca şi geto-dacii) aveau o concepţie psihosomatică, intuind că unele stări mentale generează anumite efecte fizice/fiziologice. 7. Una din temele de reflecţie predilecte ale gânditorilor Greciei antice era şi aceea referitoare la conceptul de psyché. Termen cu încărcătură polisemantică, psyché poate fi tradus, uneori numai aproximativ, prin: suflu vital, spectru, principiu vital, suflet, anima – în funcţie de înţelesul atribuit de un autor sau altul. În operele lui Homer, psyché era ceea ce imprima vitalitate corpului, însemnând fie “suflul vieţii”, care ieşea prin gura eroului muribund, fie un fel de “spectru” individualizat ce continua să trăiască, într-o forma diafană, după moartea trupului. Spre deosebire de psyché – care explica viaţa într-un mod destul de nebulos –, thymos-ul (îndrăzneală, spirit, animus), localizat în diafragmă, era “organul” prin care omul 30

gândeşte şi simte, respectiv cunoaşte. De prin secolul al VI-lea î.Ch., în conceptul de psyché sunt topite şi funcţiile thymos-ului homeric, astfel încât psyché semnifica de acum ceea ce astăzi am denumi totalitatea psihică a omului. În consecinţă, se configurează iarăşi ideea unui anume structuri duale a omului: corpul fizic (sôma) şi sufletul (psyché). Dar ce se putea spune despre natura lui psyché? Unii filozofi presocratici, căutători ai elementului/elementelor prime de la care purcede diversitatea lumii, făceau conexiuni între psyché şi actul respiraţiei. Astfel, pentru Anaximandru din Milet (m.c. 547/546 î.Ch.) şi Anaxagora din Clazomene (c. 504/499 – c. 428/427 î.Ch.) natura sufletului era aerul, în vreme ce Heraclit din Efes (m. după 480 î.Ch.), după ce a postulat că Focul (pyr) este materia primordială a Universului şi că focul sufletului omenesc este legat de Focul Cosmic la care vor accede numai sufletele virtuoase, făcea din respiraţie o componentă a procesului de cunoaştere (funcţie a sufletului), dar numai în timpul somnului, când comunicarea simţurilor obişnuite cu Logos-ul Cosmic (Raţiunea Cosmică) se suspendă. Un alt presocratic, Empedocle din Agrigent (m. c. 433 î.Ch.), afirma că substanţa sufletului este sângele, conceput ca un amestec perfect a patru principii ce stau la baza lumii (Pământul, Apa, Aerul şi Focul). Atomiştii greci, al căror cel mai important reprezentant a fost Democrit din Abdera (c. 460 – c. 370 î.Ch.), considerau sufletul ca agent cauzator al mişcărilor corpului uman şi-l descriau ca pe un agregat (synkrisis) format din atomi sferici şi asemănători cu Focul, pentru că acest element “este cel mai puţin corporal şi se mişcă singur, mişcând dintru început celelalte lucruri” (Aristotel, “De anima”). Mult mai târziu, poetul-filozof latin Lucretius (99/94 – 55/51 î. Ch.) va susţine că, în opinia lui Democrit, atomii sufletului sunt amestecaţi cu cei ai corpului. Pentru Pitagora (m. la sfârşitul secolului al VI-lea) şi adepţii lui, secretul înţelegerii Naturii – inclusiv a sufletului – se afla în principiul Număr (arithmós). Conform lui Aristotel, pitagoreicii “erau încredinţaţi că găsesc în ele (în numere – n.n.) mai multe asemănări cu lucrurile permanente şi cu cele ce sunt în devenire decât ar fi găsit în elementele Foc, Pământ şi Apă şi ajunseseră să identifice cutare număr cu dreptatea, altul cu sufletul şi inteligenţa (sufletului îi era atribuit numărul 1, iar inteligenţei numărul 2 – n.n.), altul cu timpul şi aşa mai departe cu fiecare lucru. Iar când băgară de seamă că raporturile şi legile armoniei muzicale se pot reda prin numere, că celelalte lucruri sunt făcute după asemănarea numerelor, iar numerele sunt lucrul cel mai de seamă din lume, ajunseră la concluzia că elementele numerelor sunt 31

elementele tuturor lucrurilor şi că întregul Univers se reduce la număr şi armonie” [12, p. 32 – 33]. Un mythos pitagoreic, respins de Aristotel (în “De anima”), era acela care afirma posibilitatea “ca orice fel de suflet să îmbrace orice fel de corp” [13, p. 20], idee care stătea la baza credinţei pitagoreicilor în transmigraţia sufletelor şi a înrudirii dintre toate fiinţele vii. De fapt, se pare că au existat mai multe teorii pitagoreice privind sufletul, ceea ce face ca, în lipsa unor atestări documentare lămuritoare, analiza conceptului respectiv la Pitagora şi epigonii lui să fie anevoioasă. Dificultate care este sporită şi de faptul că, datorită “incapacităţii generale a presocraticilor de a distinge între concret şi abstract” [14, p. 47], arithmós-ul pitagoreic era considerat (implicit sau explicit) ca fiind corporal şi posedând întindere. Oricum, se poate presupune că dacă esenţa sufletului ţinea, în viziunea pitagoreicilor, de universul primordial al numerelor, în corpul uman sufletul (generator al fenomenelor psihice: senzaţiile, stările afective, stările volitive, motivaţiile, gândirea şi cunoaşterea) era reprezentat ca o substanţă mişcătoare constituită din Ether, cel de-al cincilea element structural al cosmosului pe care pitagoreicii l-au adăugat celor patru postulate de filozofii ionieni: Pământul, Apa, Aerul şi Focul. Inspirate de tradiţiile orfice, doctrinele pitagoreice au pus accent pe determinaţiile escatologice ale sufletului uman, susţinând că acesta îşi are originea în spaţiile celeste, de unde coboară (ca într-un mormânt) în trupul terestru. Prin moartea acestuia din urmă, sufletul se eliberează şi revine în zonele cereşti, de unde se poate întrupa iarăşi în corpuri sensibile, nu neaparat umane. “Metempsihoza pitagoreică se bazează pe acest dute-vino al sufletelor între locaşurile lor astrale şi « temniţele» lor corporale terestre” [2, p. 21]. 8. Concepţiile privind dualismul corp – suflet, obârşia extramundană a sufletului şi transmigraţia sufletelor sunt elemente pregnante ale filozofiei lui Platon (c. 428 – c. 348 î. Ch.), centrată pe teoria Formelor sau Ideilor. Acestea sunt “realităţi transcendente eterne, aprehendate nemijlocit de gândire”, independente, separabile şi aflate “în contrast cu fenomenele contingente şi trecătoare din experienţa noastră empirică” [15, p. 266]. În dialogurile platoniciene, Formele (eídos-urile) au fie rolul de universale, fie sunt modelele (tiparele, standardele) inteligibile ale lucrurilor din lumea perceptibilă. Pentru platonicieni, lumea observată e doar un reflex, niciodată perfect, al lumii Formelor în lumea materială informă, cea fără măsură şi ordine. La Platon, distincţia suflet (psyché) – trup (sôma) este riguroasă şi ireductibilă. “Sufletul este cu totul altceva decât corpul”, se afirmă în dialogul Legile, deoarece sufletul şi corpul au naturi diferite, primul ţinând de lumea Formelor, iar al doilea de 32

lumea materială terestră. Naturile lor diferite sunt evidenţiate de un paralelism negativ prezentat în “Phaidon”, unde se spune “că sufletul seamănă cât se poate de mult cu ceea ce este divin, nemuritor, inteligibil, cu o unică Formă, indisolubil şi mereu neschimbător în identitatea cu sine şi că, dimpotrivă, trupul seamănă cât se poate de mult cu ceea ce este omenesc, muritor, cu forme multiple, neaccesibil gândirii, supus disoluţiei şi niciodată identic cu sine” [16, p. 80]. Dar esenţele diferite ale sufletului şi corpului nu exclud relaţiile dintre ele, ci dimpotrivă. În mod normal, când sunt împreună şi câtă vreme sufletul nu este, aşa-zicând, bolnav, cel care guvernează asupra trupului este sufletul, iar moartea reprezintă despărţirea celor două entităţi, fiecare urmând apoi “trasee” disjuncte; conform unei inscripţii orfice din sec. V î. Ch.: “cerul primeşte sufletele, pe când pământul primeşte trupurile”. Dar, deşi are o natură inferioară, trupul poate corupe sufletul, înlănţuindu-l, limitându-l, tulburându-l şi îmbolnăvind-ul; de aceea, aşa cum se spune în “Phaidon”, omul iubitor de înţelepciune “nu este preocupat de ale trupului, ci, atât cât îi stă în putinţă, rămâne departe de ele, îndreptându-şi gândul numai către suflet” [16, p. 47]. Deşi în “Phaidon” sufletul e prezentat ca tinzând să acţioneze doar în sfera noetică (raţională) şi separat de simţuri, în dialoguri ulterioare funcţiile sufletului se multiplică, şi el capătă o structură tripartită care permite o mai accentuată corelare cu funcţiile somatice. Acum, psyché este descris ca având trei părţi: partea raţională (logistikon), partea pasională (thymoeides) şi partea apetentă (epithymetikon), cea care ţine de sfera dorinţelor. Acestor componente ale sufletului li se atribuie localizări corporale adecvate, legate între ele prin măduva spinării. Platon a încorporat în filozofia sa doctrina pitagoreică a nemuririi şi transmigraţiei sufletelor (palingenesía), iar în dialoguri precum “Phaidros”, “Timaios” şi “Republica” a insistat asupra concepţiei că reîncarnările succesive sunt legate de puritatea morală. Parabola de încheiere a dialogului “Republica” (Cartea a X-a) – mitul lui Er – este introdusă tocmai pentru a arăta că singurul mijloc prin care sufletul uman se poate salva de degradarea prezentă şi viitoare este năzuinţa spre înţelepciune şi dreptate. Ideea separaţiei între suflet şi trup este extinsă, în ultimile dialoguri platoniciene, de la om la întregul Cosmos, văzut acum ca un soi de fiinţă vie, al cărui suflet este Cerul, iar trupul i se găseşte în interiorul acestuia. După cum remarca Simone Pétrement: “dualismul antropologic devine aşadar un dualism cosmic; cele două principii ale naturii umane sunt şi principiile a căror unire constituie universul” [17, p. 79]. 9. În perioada sa platoniciană, Aristotel (384 – 322 î. Ch.) considerase şi el 33

sufletul ca pe o “substanţă” completă, independentă şi care nu are nevoie neapărat de un corp organic. Mai târziu însă, şi-a nuanţat concepţia şi afirma că este posibil ca nu toate părţile sufletului să fie detaşabile de corp. Aristotel identifica într-o fiinţă vie două principii: unul material (hyle) şi unul formal (eidos). Primul reprezintă substratul primar al schimbării, acel “ceva” ce există în potenţă şi are atributul de a primi o formă. Cel de-al doilea este sufletul care, din punct de vedere al funcţiei, este definit (în “De anima”) ca: “primordiala entelehie a unui corp natural care posedă viaţa ca potenţă” [13, p. 31]. Termenul de “entelehie” (entelecheia) a fost creat de Aristotel din cuvintele télos (împlinire, scop) şi échein (a avea, a fi într-o anumită stare) şi poate fi tradus prin “stare de împlinire sau desăvârşire” ori “realitate în act”. Uneori, în opera lui Aristotel, este dificil de făcut o distincţie clară între noţiunile de entelecheia şi enérgeia (din care provine termenul modern de “energie”); totuşi, după interpretarea lui Bonitz, “se pare că Aristotel deosebeşte entelecheia de enérgeia, aceasta însemnând acţiunea (săvârşirea) prin care ceva este adus din starea de potenţă la plina şi perfecta esenţă, pe când entelecheia este însăşi această desăvârşire” (citat după [13], nota 14, p. 88). Ca entelehie primordială, sufletul conferă viaţă unui corp organic prin una sau mai multe din facultăţile sale, postulate de Aristotel (în De anima) ca fiind: hrănirea, simţirea, mişcarea şi gândirea. În raport cu aceste facultăţi, care permit vieţuitoarelor să efectueze activităţi specifice, sufletul este de trei feluri: vegetativ, senzitiv şi raţional. Plantele, aflate pe treapta cea mai de jos a ierarhiei fiinţelor vii, au numai suflet vegetativ şi, în consecinţă, posedă doar capacităţi nutritive şi de reproducere. Animalele au, în plus, şi un suflet senzitiv, întrucât au capacitatea de a simţi şi pe aceea de a se mişca. Pe palierul superior, omul are – cum s-ar spune – un “suflet total”, compus din suflet vegetativ, suflet senzitiv şi suflet raţional; sufletul raţional (sau intelectul) este acela prin care omul înţelege şi cunoaşte. Aristotel s-a arătat foarte sceptic în privinţa supravieţuirii în totalitate a sufletului după moartea corpului organic. “Rămâne de văzut – afirma el în “Metafizica” – dacă după destrămarea compusului (format, în acest caz, din corp organic şi suflet – n. n.) mai rămâne ceva. Pentru unele lucruri, nimic nu ne împiedică să admitem aceasta. Aşa e cazul cu sufletul, dar nu cu sufletul în întregime, ci numai cu intelectul, căci e oarecum imposibil să admitem acest lucru pentru suflet în întregimea lui” [8, p. 56]. Pentru Aristotel era o imposibilitate logică să se admită că sufletul vegetativ şi sufletul senzitiv pot persista în absenţa suporturilor organice care să asigure desfăşurarea activităţilor 34

vitale generate şi coordonate de aceste tipuri de suflete. De asemenea, deosebirile dintre oameni sunt date de deosebirile dintre sufletele lor vegetative şi senzitive, şi dispar o dată cu moartea trupească. Singurul tip de suflet care poate supravieţui ar fi sufletul raţional (sau intelectul), care nu este legat de nici un organ al corpului anatomic. Dar intelectul, aşa cum observă filozoful englez A. Flew, “e o formă pură şi nu e clar cum se pot individualiza formele pure. Aristotel spune atât de puţin în această privinţă încât nu poate fi exclusă opinia marelui comentator arab din secolul al XII-lea, Averroes, că pentru întregul neam omenesc există o singură asemenea formă pură” [15, p. 37]. 10. Idei asemănătoare cu ale pitagoreicilor şi orficilor privind raporturile dintre corpul fizic şi suflet au stat la baza doctrinei sectei ascetice a esenienilor, ale căror comunităţi au fost semnalate la vest de Marea Moartă în perioada dintre secolul întâi î.Ch. şi domnia împăratului Titus. Potrivit istoricului evreu Josephus Flavius, esenienii afirmau “cu tărie că trupurile sunt muritoare şi hărăzite să putrezească iar sufletele sunt nemuritoare şi ferite de putrezire şi că, trăgându-se ele din eterul cel curat, sunt închise în trup ca într-o temniţă unde sunt ademenite şi ţinute captive de o aplecare a firii, puternică precum o vrajă. Deîndată ce sunt slobozite din aceste lanţuri de carne, parcă eliberate dintr-o lungă robie, ele îşi iau zborul bucuroase în văzduh” (citat după [18], p. 63). Credinţa esenienilor era că, după moartea trupului de carne, sufletele virtuoase ajung într-un fel de paradis insular situat “dincolo de Ocean”, în vreme ce sufletele păcătoşilor sunt supuse caznelor perpetue într-un tărâm subpământean. 11. În analizarea structurii fiinţei umane, Sfântul Pavel „profesează un dualism absolut – apreciază André Boulanger. Trupului (sôma)…el îi opune un element superior, inteligenţa (nous). Împingându-şi mai departe analiza, el face deosebire şi între suflet (psyché) care nu este altceva decât principiul ce dă viaţă cărnii şi spirit (pneúma), regiune intelectuală a omului în care acţionează cu precădere Duhul lui Dumnezeu; însă dualismul primordial nu este compromis de aceste detalieri. Potrivit acestui antagonism fundamental, sunt concepute două ordini de realităţi: ordinea cărnii, care este aceea a faptelor materiale şi căreia îi aparţine Mesia lui Israel, acel «Christos după trup» pe care Apostolul îl ia în seamă atât de puţin; iar pe de altă parte, ordinea spiritului, a realităţilor supraterestre, unde domneşte adevăratul Christos care, mort trupeşte, a înviat în duh. Carnea este sălaşul păcatului; fără a fi păcat prin ea însăşi, ea este pentru om un rău, un beteşug; căci nu neapărat carnea îl supune pe om păcatului, ci încălcarea de către Adam a poruncii Domnului, cel dintâi dintre păcate şi cel care a 35

pângărit carnea în mod ereditar. Christos a consimţit să îndure patimile pentru ca păcatul să moară pentru vecie odată cu trupul în care s-a încarnat” [18, p. 91 – 92]. 12. Primele două secole d. Ch. reprezintă perioada de maximă înflorire, la concurenţă cu creştinismul autentic, a unei mişcări filozofico-religioase complexe, cu numeroase ramificaţii, ai cărei adepţi amalgamau concepte creştine cu filozofia păgână ezoterică: gnosticismul. Trăsătura caracteristică a doctrinelor gnostice a fost credinţa în cunoaşterea (gnósis) lui Dumnezeu cel adevărat şi bun, cunoaştere care era revelată unor iniţiaţi pentru a le permite accederea la mântuire. Ca şi maniheismul, gnosticismul este esenţialmente dualist, operând o distincţie abruptă între “lumea spirituală”, bună prin excelenţă, şi “lumea materială”, iremediabil rea. Încercând să dea un răspuns la întrebarea: “Dacă există un Dumnezeu, de ce există Răul în lume?”, gnosticii afirmau că lumea materială, atroce în esenţă, nu a fost creată de Dumnezeul cel bun (numit şi “Străinul”, deoarece este îndepărtat şi inaccesibil lumii terestre, în care nu intervine şi nu-i acordă atenţie), ci de un Demiurg rău, care a capturat fragmentele spirituale (emanaţii ale Dumnezeului cel bun) în entităţi materiale. În consecinţă, trupul omenesc este închisoarea spiritului, din care cel din urmă se eliberează doar prin Gnoză şi se poate înălţa până la Dumnezeul Străin. Dar rămânea chestiunea raportului dintre trup şi spirit, între care există un abis ontologic. Pentru a o rezolva, Valentinus, unul dintre cei mai importanţi gânditori gnostici din secolul al doilea d. Ch., a elaborat doctrina structurii tripartite a fiinţei umane, doctrină care, ulterior, a devenit comună majorităţii grupărilor gnostice. În gnoza valentiniană, între trup (sôma) şi spirit (pnéuma) este intermediar sufletul (psyché), legat de trup şi supus influenţelor planetare. Astfel, “se spunea – notează eseistul francez Alexandrian – că omul este format (…) dintr-un principiu hylic (sau material), dintr-un principiu psihic şi dintr-un principiu pneumatic (sau spiritual). Pneuma, element divin făcut din aer şi lumină, superior sufletului, avea consistenţa unui suflu. (…) Cum unul din aceste principii tinde întotdeauna să predomine, gnosticii împărţeau indivizii în trei clase: hylicii, scufundaţi în materie, incapabili de a fi mântuiţi; psihicii, mai buni decât precedenţii, dar încă neştiutori încât au nevoie de «minuni» care să le justifice credinţele şi de «fapte bune» pentru a merita mântuirea; şi pneumaticii, care deosebesc prin Gnoză ceea ce este adevărat de ceea ce este fals şi a căror pneumă continuă să fie incoruptibilă şi nemuritoare orice ar face ei” [19, p. 49 – 50]. 13. Filozoful neoplatonician Plotin (c.205 – 270 d.Ch.), născut în Egipt, a combătut, în “Enneadele”, ipoteza peripateticienilor (discipolii lui Aristotel) conform 36

căreia sufletul – sub aspectele lui vegetative şi senzitive – este o entelehie (formă) a corpului organic, întrucât (după cum sintetiza G. Tăuşan argumentele plotiniene): “dacă sufletul ar fi forma unui acelaşi corp, atunci ar rezulta că atunci când tai sau mutilezi o parte a corpului, tai şi divizezi ceva din sufletul însuşi. (…) sufletul senzitiv, care conservă imaginile intuitive ale lumii externe, nu ar putea fi o entelehie, căci noi percepem aceste imagini sub o altă formă, într-o altă lumină şi ca ceva esenţialmente deosebit de înseşi obiectele reale. De asemenea, sufletul vegetativ (acela care întreţine viaţa organică) nu poate fi o entelehie nedespărţită de corpul său, deoarece acelaşi suflet e şi în sămânţă sau în embrion, ca şi în planta sau animalul ajuns la dezvoltare; exemplul animalelor care se metamorfizează face evidentă această imposibilitate” [20, p. 196]. Iar dacă părţile inferioare ale sufletului (cea vegetativă şi cea senzitivă) nu sunt entelehii corporale, cu atât mai puţin poate fi raţiunea o entelehie corporală. La baza filozofiei sale, Plotin aşeza doctrina celor trei ipostaze (sau triada tărâmurilor realităţii necorporale) şi teoria emanaţiilor. În ordinea descendentă a unităţii, realităţii şi valorii, aceste ipostaze sunt: a) – “Unul” (Hen), b) – “Intelectul” sau “Inteligenţa” (Nous) şi c) – “Sufletul” (Psyché). Printr-un proces logic, şi nu nepărat cronologic, de emanaţie şi reflexie, de procesiune şi revenire, Sufletul derivă din Intelect, iar Intelectul purcede din Unu (sau Binele suprem cu funcţie demiurgică). Sursa creatoare a întregii lumi este, după Plotin, Zeul unic (altă denumire pentru Hen), unitatea absolută şi perfectă, Binele plenar – care îl înlocuieşte pe antropomorful Zeus din credinţele vechilor greci, respectiv pe Jupiter al romanilor. Ca ipostază originară şi creatoare, Unul generează totul printr-un proces de emanaţie, de proiectare în afară a forţei proprii, fără ca prin aceasta “substanţa” lui să se “consume” calitativ şi cantitativ, adică rămânând mereu acelaşi. “Se poate concepe astfel primul principiu – scria Plotin în “Enneadele” – ca un izvor care n-are altă origine decât el însuşi, care se revarsă în valuri într-o mulţime de fluvii fără a fi sleit prin ceea ce dă, fără chiar a se scurge, pentru că fluviile pe care le formează, înainte de a curge fiecare în partea lor, îşi amestecă din nou apele cu el. (…) răspândind pretutindeni o viaţă multiplă, Unul rămâne în el însuşi, lipsit de orice multiplicitate, el fiind numai originea” (citat după [20], p. 47 – 48). Cu nemărginita şi eterna lui capacitate creatoare, Unul formează lumea prin intermediul Nous-ului, ipostaza secundară care “individualizează şi transformă în realitate sensibilă principiul superior al Divinităţii” [17, p. 76]. Ideile (eide-le) care alcătuiesc tărâmul Nous-ului sunt “tiparele” şi cauzele lucrurilor din materialitatea 37

sensibilă: “Inteligenţa – afirma Plotin – este anterioară universului, nu în timp (căci existenţa inteligenţei n-a precedat existenţa lumii), dar pentru că inteligenţa precede (e vorba de o precedenţă logică – n. n.), prin natura sa, lumea care derivă din ea, şi faţă de care e cauză, arhetip şi paradigmă, şi o face să subziste totdeauna în acelaşi fel” (citat după [20], p. 81). Dar Inteligenţa, posesoare a “formelor” lucrurilor sensibile, nu ar putea genera aceste lucruri în absenţa unui substrat asupra căruia să se exercite acţiunea creatoare a respectivelor “forme”. Pentru Plotin, substratul pe care se clădeşte lumea sensibilă este însuşi Sufletul – ceea ce reprezintă, într-un fel, o concepţie de tip animist. Dar animismul plotinian este o deducţie a posteriori, rezultată din observaţia că universul sesizabil este “construit” după un plan unic, cu un scop unic, ceea ce îi conferă armonie şi interconexare între părţi.. Acest animism este întărit în “Enneadele” de compararea universului cu un zoon (animal, vieţuitoare) ce “cuprinde în el pe toate celelalte fiinţe”, şi având “în el un unic suflet care se răspândeşte în toate părţile sale, adică la toate fiinţele care sunt părţi ale universului”; în plus,”în acest univers, care e un animal şi care formează o fiinţă unică, nu există un lucru aşa de depărtat prin locul ce-l ocupă, care să nu fie (în acelaşi timp) apropiat, şi aceasta din cauza însăşi naturii acestei existenţe în care unitatea sa produce o simpatie faţă de el însuşi” (citat după [20], p. 95). În viziunea lui Plotin, materia corporală nu este un receptacol preexistent sufletului, ci este un produs al acestuia în care “coboară”, dar, precizează el, “dacă zicem că Sufletul intră în corpul universului şi vine pentru a-l însufleţi, aceasta e numai pentru a explica gândirea noastră într-un mod mai clar; succesiunea pe care o stabilim astfel între actele sale e pur verbală, căci n-a existat un singur moment în care universul nu a fost însufleţit, în care corpul său să existe fără suflet, în care materia să existe fără formă” (citat după [20], p. 108). Plotin distingea între Sufletul Universal (transcendent) şi sufletele particulare (imanente). Sufletul Universal este impasibil, etern, fără devenire şi animă lumea celestă; sufletele particulare sunt emanaţii ale Sufletului Universal, cópii ale acestuia aflate pe o scară ierahică inferioară (cea pământeană) şi supuse devenirii perpetue. Sufletul particular al unui om descinde din Sufletul Universal şi, prin facultăţile sale vegetativă, nutritivă, generativă şi raţională, este creatorul şi guvernatorul vieţii organice şi a celei psihice, astfel încât se poate spune (inversând un raport îndeobşte admis la predecesorii lui Plotin) că nu corpul organic conţine sufletul, ci sufletul conţine corpul organic. Acest suflet este nemuritor, iar problema nemuririi sufletului capătă la 38

Plotin următoarele modalităţi (aşa cum le sintetizează G. Tăuşan [20, p. 205]): “I. Sufletul înainte de a fi într-un corp a avut o viaţă anterioară. II. A descins în corp prin propria lui voinţă. III. Trece în corpuri superioare sau inferioare, după cum e pedepsit sau recompensat. IV. Se întoarce în lumea originară inteligibilă”. Pentru a rezolva chestiunea modului în care sufletul individual (ce are o esenţă eminamente spirituală) poate acţiona asupra corpului organic (de natură materială), Plotin postulează că sufletul, înainte de a coborî în lumea terestră, se “înveşmântează” într-un corp diafan denumit ochéma pneumatikon (corp sau vehicul astral). Acest excipient material al sufletului persistă atâta vreme cât corpul este viu. 14. În epoca prebizantină, unii autori creştini, influenţaţi de aristotelism, au susţinut că organicul este necesar pentru suflet (sau cel puţin pentru unele părţi ale lui), dar că acesta din urmă îşi atinge plenitudinea prin dezvoltări ierarhice pe scara vietuiţoarelor, pornind de la plantă şi ajungând la om. Astfel, Grigorie de Nyssa scria: “Căci deşi există o activitate psihică în plante, totuşi nu se ridică până la mişcările ca rezultat al unei senzaţii. Prin dezvoltare, însă, se naşte o putere psihică, crescând, în cele neraţionale, odată cu fiinţa lor, totuşi acea parte nu ajunge la scopul său, deoarece nu poate cuprinde calitatea raţiunii şi a discernământului. De aceea, noi susţinem că adevăratul şi desăvârşitul suflet este cel omenesc, deoarece se poate face cunoscut prin întreaga lui activitate. Iar dacă altceva participă la viaţă, îl denumim însufleţit prin analogie, nu pentru că în acelea este un suflet desăvârşit, ci numai oarecare funcţiuni ale activităţii” (citat după [13], p. 105, nota 140). Acelaşi autor definea sufletul ca fiind “o substanţă născută, substanţă (ousía) vie, gânditoare, cu un corp organic şi senzitiv, iniţiind o putere vieţuitoare şi perceptivă de obiecte sensibile prin el însuşi, până ce s-a realizat o natură capabilă să le cuprindă pe acestea” (citat după [13], p. 108, nota 8). Perioada de strălucire patristică dintre secolele IV şi VIII este dominată de concepte şi idei platoniciene, aristotelice şi plotiniene despre suflet, concepte şi idei care au fost reformulate şi adaptate la dogmele creştine. Toţi părinţii Bisericii afirmau distincţia între corpul perisabil şi sufletul nemuritor, precum şi caracterul de “veşnic mişcător” al sufletului, suflet privit ca un dar divin. De pildă, în “Dogmatica”, sfântul Ioan Damaschin (m. 749) – ultimul (în ordine cronologică) părinte bisericesc – definea sufletul astfel : “Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, raţională, spirituală, fără formă; se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de 39

simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, acesta este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător, adică schimbător prin voinţă pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural, prin harul celui care l-a creat, prin care a primit şi existenţa precum şi de a exista prin fire în acest chip” [21, p. 71]. De asemenea, sufletul, în virtutea naturii sale active şi dominatoare în relaţia cu corpul organic, “este unit în întregime cu tot corpul şi nu parte cu parte. Nu este conţinut de el, ci îl conţine, după cum focul conţine fierul; şi fiind în el, lucrează propriile sale lucrări” [21, p. 40]. Modalităţile prin care “lucrează” sufletul sunt determinate de ceea ce sf. Ioan Damaschin denumeşte “puterile sufletului”: puterea raţională şi puterea iraţională. Puterea iraţională a sufletului are, la rândul ei, două părţi: una care nu se supune raţiunii, şi alta care poate fi supusă raţiunii. Partea nesupusă raţiunii este compusă din facultatea vitală (numită şi puls) şi facultatea vegetativă, ce are trei funcţii: nutritivă, seminală (adică de naştere) şi de creştere. Aceste facultăţi “se îndeplinesc fie că vrem, fie că nu vrem” [21, p. 73], adică nu sunt supuse controlului raţiunii. Partea iraţională susceptibilă de control raţional este pasională, apetitivă şi impulsivă, generând, de exemplu, mânia, pofta şi mişcările corporale. Prin puterea raţională a sufletului au loc procesele de gândire şi se exercită facultatea de a cugeta, căreia “îi aparţin judecăţile, asentimentele, impulsurile spre acţiune, aversiunile şi evitările acţiunii. În chip special îi aparţin înţelegerea celor spirituale, virtuţile, ştiinţele, principiile artelor, puterea de deliberare şi puterea de alegere” [21, p. 78]. 15. Tradiţia mistică ebraică, reprezentată în principal de Cabală, afirmă că sufletul, care împreună cu corpul fizic (guf sau basah) formează fiinţa umană, are o structură tripartită. Astfel, în “Sefer ha-Zohar” (“Cartea Strălucirii”), cel mai important corpus de lucrări cabalistice, sufletul omenesc este descris ca având trei componente cu funcţiuni distribuite ierahic, componente denumite: nefeş, ruah şi neşama. Termenul nefeş desemnează principiul vital (“sufletul animal”), prezent la toate fiinţele vii, şi care, la om, e intermediarul dintre corpul fizic şi ruah – spiritul intelectual, iar neşama reprezintă principiul spiritual superior al omului, “scânteia (emanaţia) divină” încapsulată în trupul perisabil. După moartea fizică, aceste părţi ale sufletului urmează trasee diferite. “Nefeş se găseşte lângă trup până în momentul când acesta se descompune în pământ – spune Zohar-ul; această parte a sufletului 40

este cea care parcurge adesea această lume şi care se duce la cei vii pentru a le afla durerile; iar când cei vii au nevoie de o milostenie, se roagă pentru ei. Ruah pătrunde în Edenul de jos unde ia înfăţişarea pe care trupul o avea pe pământ cu ajutorul unui înveliş în care acesta este înfăşurat; se bucură de fericirea pe care i-o dă şederea în Grădina Raiului; (…) Neşama urcă imediat în regiunea de unde emană; cu ea se aprinde «lampa» care luminează acolo sus. Ea nu mai coboară niciodată pe pământ (…); câtă vreme n-a ajuns la locul ei, unde este legată de Tronul sfânt, ruah nu poate intra în Edenul de jos iar nefeş nu-şi găseşte odihna lângă trup” (citat după [19], p. 81). Cabala admite doctrina transmigraţiei sufletelor (pe care o numeşte ghilgul), dar îi adaugă particularităţi proprii. De pildă, postulează că ghilgul se produce numai dacă sufletele aparţin aceleiaşi familii şi că există posibilitatea asocierii între sufletul unui decedat şi sufletul unui om în viaţă. “Fireşte, ruah este cea care revine de la capătul cerului inferior pentru a se reîncarna, deoarece neşama nu-şi părăseşte niciodată locul de lângă Tronul divin” [19, p. 82]. 16. În sufism, componentă mistică şi ascetică a vieţii religioase islamice, fiinţa umană este descrisă ca fiind alcătuită din corp fizic, suflet şi spirit, fiecare dintre acestea având mai multe părţi sau niveluri, ce diferă, ca număr şi funcţiuni atribuite, de la o doctrină la alta [22 – 24]. Astfel, în concepţia adepţilor ordinului sufist Naqshabandi, la formarea corpului fizic (tab) participă patru elemente materiale primare (Pământul, Apa, Focul şi Aerul), din a căror fuziune rezultă sufletul uman (nafs), de esenţă subtilă, aşa cum parfumul inefabil al unei flori emerge din părţile materiale care o compun. Spre deosebire de corpul fizic şi de suflet, spiritul are, pentru sufişti, o natură celestă, el fiind dăruit de Allah omului pentru a deveni cea mai bună creaţie a sa. În doctrina Naqshabandi, spiritul uman are cinci “organe (centre) subtile”, denumite lataif (la singular: latifa; ca adjectiv, latifa înseamnă, în limba arabă, “subtil”), fiecăruia corespunzându-i o anumită facultate psiho-spirituală, o “culoare divină” particulară şi un loc specific. Cele cinci lataif sunt: -

Qalb, sau “inima spirituală” (diferită de inima anatomică), cu sediul în partea

stângă a pieptului şi având asociată culoarea galben; este locul în care se confruntă raţionalul şi iraţionalul;

41

-

Ruh, plasat în partea dreaptă a pieptului şi asociat cu culoarea roşu, reprezintă

“omul interior”, spre deosebire de nafs, care reprezintă “omul exterior”; ruh conţine secretul divin, chiar dacă o persoană nu este conştientă de acest lucru, -

Sirr, situat între Qalb şi Ruh, este centrul conştiintei interioare, acolo unde se

împlineşte contactul perceptual cu Divinul; are asociată culoarea alb; -

Khafi, sediul apercepţiei (intuiţiei) Absolutului Manifestat, este aşezat în frunte şi

are asociată culoarea negru; -

Akhfa, cea mai profundă parte a conştiinţei, imersată în esenţa divină a

Absolutului Nemanifestat, are sediul în creier şi îi corespunde culoarea verde. Scopul central al “căii sufiste” este transformarea succesivă a sufletului uman din starea iniţială, dominată de egocentrism si senzualitate păcătoasă, până la purificarea care permite contopirea cu divinitatea. 17. Neoplatonicianul florentin Marsilio Ficino (1433 – 1499) – care a avut un rol deosebit în resuscitarea renascentistă a concepţiilor platoniciene şi plotiniene – susţinea că spiritul (pneúma) este acela care, datorită naturii lui speciale (de tip dual), face posibile relaţiile dintre sufletul (psyché) vitalizator şi corpul carnal. De exemplu, în 1482, în lucrarea “Teologia platoniciană a nemuririi sufletelor”, Ficino afirma: “Sufletul, fiind extrem de pur, se acuplează cu acest trup dens şi pământesc care-i este atât de îndepărtat [în ce priveşte natura lui – n.n], prin intermediul unui corpuscul foarte subtil şi luminos, numit spirit, generat de căldura inimii din partea cea mai subţiată a sângelui, de unde pătrunde întregul trup. Sufletul, insinuându-se cu uşurinţă în acest spirit ce-i este îndeaproape înrudit, se propagă mai întâi peste tot într-însul şi apoi, pătrunzând prin intermediul său în întreg trupul, îi conferă viaţă şi mişcare, făcându-l prin asta vital. Iar prin spirit domneşte asupra trupului şi-l mişcă. Şi tot ceea ce se transmite dinspre trup acestui spirit, sufletul care este prezent în el percepe: act pe care-l numim percepţie. Pe urmă, sufletul observă şi cântăreşte această percepţie” (citat după [1], p. 55). O caracterizare mai amănunţită (şi dialectică, am spune) a “substanţei” spiritului este dată într-un tratat din 1489, intitulat “De vita coelitus comparanda”; aici spiritul este definit de Ficino ca “un corp foarte fin, aproape non-corp şi aproape deja suflet, sau aproape non-suflet şi aproape deja corp. În compoziţia lui există un minimum de natură pământească, ceva mai multă natură acvatică şi încă mai multă natură aeriană. Dar cel mai mult ţine de natura focului stelar […]. Este strălucitor, cald, umed şi însufleţitor” (citat după [1], p. 55 – 56). Pentru a face mai bine înţelese 42

funcţiile spiritului, fără de care ar fi de neconceput relaţiile dintre sôma şi psyché, Marsilio Ficino apelează la metafora reflexiei în oglindă; astfel, într-un comentariu la unul din dialogurile platoniciene, el explica fenomenele perceptive în modul următor: “Slujindu-se de instrumentele simţurilor, [spiritul] prinde imaginile corpurilor externe; or, sufletul însuşi nu poate prinde aceste imagini direct, dat fiind că substanţa incorporală, superioară acelei a corpurilor, nu poate fi determinată de acestea să primească imagini. Sufletul, prezent peste tot în spirit, poate cu uşurinţă contempla în el imaginile corpurilor, strălucind acolo ca într-o oglindă. Prin aceste imagini poate el să-şi dea seama de corpurile înseşi” (citat după [1], p. 56). În filozofia ficiană, structura triadică de tip trup/spirit/suflet a fiinţei umane o reflectă pe cea a Universului în ansamblu, care are un suflet (concentrat în Soare) ce animă trupul lumii prin intermediul curenţilor pneumatici ai spiritului cosmic (quinta essentia). 18. Printre cele mai elaborate doctrine referitoare la alcătuirea subtilă a omului sunt cele din hinduism, iar speculaţiile gânditorilor indieni (de diferite orientări filozofico-religioase) privitoare la natura realităţii şi la raporturile acesteia cu sufletul uman au o îndelungată istorie. Cele mai vechi texte sacre ale hinduşilor, Vedele (în limba sanscrită, veda înseamnă “cunoaştere”), au fost elaborate în perioada cuprinsă între 1400 şi 400 î. Ch., pe baza unor revelaţii transmise oral. În număr de patru (Rig Veda, Yajur Veda, Sama Veda, Atharva Veda), ele conţin imnuri, incantaţii şi descrieri de ritualuri pe care trebuie să le oficieze cu stricteţe preotii vedici atunci când invocă zeii şi le aduc ofrande. Conform antropologiei vedice, omul este format din:

• Corpul fizic; • Ashu, principiul vital (diferit de atributele personale); • Manas, suma facultăţilor psiho-mentale (minte, sensibilitate, dorinţă). Din jurul anului 600 î. Ch. încep să fie redactate Upanishadele, opere colective cu caracter mai abstract, fondate pe interpretarea metafizică a Vedelor. Tema care uneşte Upanishadele, dincolo de diferentele interpretative, terminologice sau de accent filozofic, este căutarea şi accesul la unitatea fundamentală care leagă tot ceea ce percepem şi gândim. Această unitate este numită Brahman (Absolutul, principiul unic al tuturor lucrurilor, esenţa care transcende toate formele de existenţă); în multe texte hinduse se afirmă că Brahman este identic cu Atman (Sufletul Universal, Eul

43

Suprem), cu care tinde să se contopească sufletul (sinele) individual al omului în încercarea de a-şi atinge desăvârşirea. Cosmogonia upanişadică este una de tip emanaţionist, în care fiecare element (principiu) care contribuie la edificarea lumii este generat de altul mai subtil, centrul iniţiator fiind Atman. Astfel, în Taittiriya Upanishad se spune: “Din acest Eu (Atman) se naşte Spaţiul (akasha); din Spaţiu, Aerul; din Aer, Focul; din Foc, Apa; din Apă, Pământul” (citat după [25], p. 542). Spaţiul este mai subtil decât aerul deoarece pe acesta din urmă îl poţi sesiza (ca vânt, de pildă), Aerul este mai subtil decât Focul ce poate fi perceput prin căldura sau lumina degajate ş.a.m.d., elementele fiind asociate cu simţurile. Succesiunea elementelor se produce gradat, de la “mai subtil” la “mai dens”, iar cel mai subtil principiu, şi originea primă a orice altceva, este, desigur, Principiul Absolut, identificat aici cu Eul Suprem (Atman). Taittiriya Upanishad este importantă şi pentru faptul că este una din primele scrieri hinduse care prezintă o viziune sistematizată asupra structurii fiinţei omeneşti, mai precis a Eului (Sinelui) individual. În viziunea autorilor anonimi ai aceste upanişade, Sinele uman (atma) are cinci niveluri care, în ordinea crescândă a gradului de subtilitate, sunt:

• Anna-maya-atma – “Eul făcut din hrană”; • Prana-maya-atma – “Eul făcut din suflu vital (respiraţie vitală)”; • Mano-maya-atma – “Eul mental inferior”; • Vijnana-maya-atma – “Eul mental superior”; • Ananda-maya-atma – “Eul făcut din beatitudine” sau “Eul fericit”. Aspirantul spiritual (cel care doreşte să atingă desăvârşirea) devine conştient treptat, sub îndrumarea unui Maestru, de existenţa celor cinci Euri, atingând în final Absolutul (Brahman) cu care se contopeşte. Pentru metafizica upanişadică, fiecare din nivelurile Sinelui individual era considerat ca având o existentă şi o manifestare reală. Mai târziu, şcoala filozofică vedantină (fondată de Gaudapa şi Shankara în secolele VII – VIII d. Ch.) a promulgat ideea că existenţa fenomenală este, dacă nu literalmente iluzorie, cel puţin falsă şi ontologic inferioară, şi că numai Absolutul este cu adevărat real. Mai mult, chiar şi această Realitate Absolută (sau Brahman) ar fi total lipsită de calităţi. Vedantinii au preluat mare parte din termenii folosiţi în Upanishade, dar le-au dat alte înţelesuri. De

44

exemplu, cele cinci niveluri ale Sinelui individual au devenit cinci straturi sau învelişuri (koshas) care ascund, datorită ignoranţei noastre, adevăratul Sine (Atman). Ulterior, s-au dezvoltat curente de gandire vedantină, mai puţin negativiste, în care cele cinci koshas sunt considerate straturi (comparate uneori cu foile unei cepe) prin care Sinele individual “funcţionează” simultan în diferite planuri sau niveluri de existenţă. În tabelul 3 este prezentată – după [25] – una din variantele care clasifică (în ordinea creşterii subtilităţii) şi descrie aceste învelişuri ale Eului uman. Tabelul 3 – Cele cinci koshas (straturi, învelişuri) ale Eului uman din concepţia vedantină Annamaya kosha

Pranamaya kosha

Manomaya kosha

Vijnanmaya kosha Anandamaya kosha

“Învelişul compus din hrană”. Este corpul fizic, cel mai grosier în comparaţie cu celelalte facultăţi ale Sinelui şi totuşi indispensabil pentru evoluţie şi autorealizare, căci numai în el pot “lucra” cele 14 chakras. “Învelişul compus din prana”. Coexistă cu corpul fizic, conferindu-i acestuia vitalitate prin circulaţia pranei (suflu vital). După moarte, se dezintegrează o dată cu corpul fizic. “Învelişul format din mentalul inferior”. Este stratul gândirii obişnuite, al instinctelor, dorinţelor şi emoţiilor. Coordonează organele senzoriale şi motorii şi se formează pe măsură ce se dezvoltă corpul fizic. “Învelişul cunoaşterii (sau al mentalului superior)”. Este sediul gândirii superioare, al intuiţiei, al înţelepciunii şi creativităţii. “Corpul fericirii”. Este învelişul superconştiinţei intuitive.

Trebuie menţionat că anandamaya kosha nu este un înveliş în acelaşi sens ca în cazul celorlalte patru koshas; el e sufletul însuşi, “un corp de lumină” care păstrează înscrise în el toate faptele bune şi rele din viaţa aceasta şi din vieţile trecute ale omului. În unele texte hinduse, se foloseşte şi termenul de sharira, fie în sensul de “vehicul” al Sinelui, fie de “corp” (sau “coajă”) în care acesta este înfăşurat. Sharira (sau rûpa) îndeplineşte rolul de interfaţă dintre o componentă subtilă şi alta mai puţin subtilă a Sinelui, tradiţia vorbind despre existenţa a trei shariras:

• Sthula-sharira, corpul grosier (sau corpul fizic), similar cu annamaya kosha; • Sukshma-sharira (sau linga-sharira), dublul subtil al corpului fizic, format din pranayama kosha, manomaya kosha si vijnanmaya kosha;

45

• Karana-sharira, sau corpul cauzal, identic cu anandamaya kosha. Una din temele centrale ale hinduismului este cea a transmigraţiei sufletului, subcontinentul indian fiind prin excelenţă arealul pe care au înflorit diferitele doctrine ale reîncarnării. În Upanishade se afirmă că necunoaşterea (avidya) Sinelui adevărat (atman sau purusha) determină intrarea în acţiune a lui karman – legea cauzei şi a efectului, sau, mai precis, legea repercusiunii faptelor asupra celui care le-a înfăptuit –, iar reîncarnarea (samsara) este modalitatea prin care sufletul omului ispăşeşte pentru consecinţele faptelor sale din viaţa terestră. De aceea, sufletul este forţat să reintre ciclic în lumea pământească, până când întreaga sa “datorie karmică” este plătită. Eliberarea (moksha) sufletului din lanţul reîncarnărilor este posibilă – spuneau înţeleptii upanişadici – prin cunoaşterea (vidya) realităţii ultime, cunoaştere care permite realizarea contopirii sufletului cu Sinele Suprem. Alte doctrine sau şcoli indiene indică în plus, pentru eliberarea sufletului, devoţiunea mistică, ritualurile ascetice, tehnicile yoga etc. Este de subliniat că – aşa cum nota Mircea Eliade – “descoperirea suitei fatale avidya – karman – samsara, şi a remediului ei, dezrobirea (moksha) prin intermediul «gnozei», al cunoaşterii de ordin metafizic (jnana, vidya), descoperire efectuată, deşi imperfect sistematizată, în timpul Upanishadelor, constituie esenţialul filosofiei indiene ulterioare” ([27], p. 240). 19. Multe din conceptele gândirii tradiţionale hinduse (îndeosebi de sorginte upanişadică) au stat – alături de idei egiptene, neoplatoniciene, hermetice şi cabalistice – la baza doctrinelor şcolii teosofice întemeiată de Elena Petrovna Blavatsky (1831 – 1891) în deceniul opt al secolului al XIX-lea. Teosofia promovată de adepţii acestei şcoli se pretinde a fi “ştiinţa care se ocupă cu cercetarea adevărului unic ce se ascunde în spatele tuturor misterelor si dogmelor, adevăr considerat drept cheia tuturor religiilor” ([28], p. 259). În teosofia blavatskiană se vorbeşte despre şapte principii sau planuri care structurează fiinţa omenească [28 – 31]. Principiile respective sunt grupate, la rândul lor, în două părţi: tetrada inferioară (care formează partea terestră şi trecătoare a omului) şi triada superioară (ce reprezintă partea spirituală şi nemuritoare din constituţia

umană). Această

împărţire

este

justificată

printr-un

simbolism

numerologic, de origine ezoterică, conform căruia numărul şapte e legat de evoluţie, de progresul temporal, iar numărul patru ar fi cel care “guvernează” în lumea terestră

46

(inferioară), în vreme ce numărul trei este semnificativ pentru lumea spirituală (superioară). Tetrada inferioară este alcătuită din corpul fizic grosier, corpul astral, principiul vital şi sufletul animal; triada superioară reuneşte sufletul uman, sufletul spiritual şi atma. a). Corpul fizic grosier (sthula-sharira), căruia i se dă mai puţină atenţie în teosofie, nu este privit ca “producătorul” vieţii, ci ca un rezultat al acesteia, căci – după cum afirmă o adeptă a teosofiei – “viaţa este un principiu universal iar corpul fizic este construit prin acţiunea respectivului principiu. Este imposibil să se explice mai mult despre corpul fizic fără a se face referire la alte principii; a proceda astfel, ar însemna să se discute numai efectele, lăsând cauzele neexplicate. (…) Elementele care compun corpul fizic sunt menţinute în ordine de principiul vieţii care posedă inteligenţă. Corpul fizic ca atare este un automat iresponsabil” [29], ce se destramă atunci când, la moartea fizică, principiul vital îşi încetează acţiunea. b). Corpul astral (linga-sharira) constituie “dublul” subtil – sau “modelul astral” – al corpului fizic grosier şi e compus dintr-o materie mai rafinată decât cea perceptibilă cu simţurile comune. Teosofii susţin că toate entităţile din univers (fie ele animale, vegetale ori minerale) au astfel de “dubluri” şi că există o “lume astrală” care conţine modelele (proiectele) după care sunt realizate aceste entităţi. Corpul astral, sesizabil pe căi extrasenzoriale, se află în strânsă legătură cu corpul fizic grosier şi îi facilitează relaţiile cu nivelurile psiho-spirituale. Lui îi este atribuită puterea formativă fără de care corpul grosier al omului nu ar avea şi nu şi-ar menţine forma specifică. Sub acţiunea acestei capacităţi formative, corpul fizic se dezvoltă de la embrion până la forma anatomică stabilă, conform design-ului conţinut în corpul astral. Se mai afirmă că, în cazul oamenilor obişnuiţi, corpul astral “nu se poate detaşa de corpul fizic decât până la o distanţă de circa un metru, fenomen care se produce în somn sau în stări de reverie. Dar cei care au trecut prin lungi şi dificile procese de dezvoltare implicând purificarea fizică şi morală (…) pot să-şi proiecteze corpul astral la distanţă mare şi să-l folosească ca pe un mijloc de acţiune conştientă diferit de cele ale corpului fizic” [29]. c). Potrivit concepţiilor teosofice, viaţa (având ca sursă fundamentală Spiritul Absolut) există pretutindeni, deci principiul vital (prana) este unul universal şi el capătă în om o formă particulară de manifestare. Prana umană acţionează, ca factor energetic, în conjuncţie cu linga-sharira, pentru a menţine forma şi integritatea

47

funcţională a organismului. Acest lucru se realizează prin curenţii pranici care circulă în corpul fizic pe “liniile de forţă” configurate de corpul astral. d). Sufletul animal (kama-rûpa; kama = “dorinţă”, “poftă”) este sediul dorinţelor, impulsurilor instinctuale, pasiunilor. Ca şi viaţa, principiul kama – principiul dorinţelor – este o prezenţă universală care, atunci când se manifestă în natura inferioară, nespiritualizată, a omului ia forma pasiunii egocentrice. “Dorinţele omului încarnat provin, în cea mai mare parte, din natura sa animală şi tind să-l tragă în jos şi să-i promoveze instinctele egoiste şi distructive” [29]. Principiul kama, acţionând împreună cu linga-sharira, formează “corpul (vehiculul) dorinţei” sau sufletul animal, constituit din “materie astrală”. După moartea corpului fizic, sufletul animal părăseşte trupul şi, în coalescenţă cu corpul astral, supravieţuieşte, un interval timp mai mare sau mai mic, sub forma unei entităţi fantomatice (uneori botezată, impropriu, “spirit astral”) lipsită de conştiinţă şi supusă dezintegrării progresive până la dispariţia totală; “procesul de descompunere poate dura un timp îndelungat atunci când kama-rûpa provine de la o persoană care şi-a cultivat mai ales latura animalică a naturii sale, neglijând partea mentală şi spirituală” ([28], p. 127). e). Sufletul uman (manas) este principiul constitutiv inteligent, gânditor şi individualizant care îi conferă omului superioritatea faţă de celelalte fiinţe. Manas este, spun teosofii, “omul real”; rolul lui este acela de a stabili legătura dintre naturile animală şi divină ale omului şi de aceea are un dublu aspect: − manas inferior (”sufletul inferior”), zona mentalului obişnuit, a gândurilor legate de activităţi concrete. Când sufletul inferior este atras de kama-rûpa, el formează personalitatea tranzitorie, de zi cu zi, a omului încarnat; în acest caz, manas inferior reprezintă partea perisabilă a sufletului uman. Dar sufletul inferior are, în mod virtual, şi capacitatea de a accede la buddhi (sufletul spiritual), iar pentru ca această facultate să devină operantă, este necesară desprinderea de sub influenţa lui kama-rûpa; − manas superior (“sufletul superior”), acea parte a mentalului capabilă de gândire abstractă şi de unire cu sufletul spiritual; manas superior participă la alcătuirea lui jivatman, partea nepieritoare a omului, aceea care se reîncarnează. “Înţelegem astfel – scria Helena Blavatsky – că în om există două Euri: Eul inferior, o iluzie produsă de asocierea lui manas cu kama, cu pasiunile; şi Eul

48

superior, Eul real, format din unirea lui manas cu buddhi, sufletul spiritual. (…) Mai presus de mentalul inferior se află mentalul superior, adică manas iluminat de buddhi” [28]. f). Sufletul spiritual (buddhi; buddh = “a trezi”), sediul inteligenţei spirituale, intuiţiei, înţelepciunii şi al iubirii universale, este “vehiculul” şi emanaţia directă a spiritului universal pur, respectiv a lui atma. g). Atma, cel de-al şaptelea principiu, nu este, strict vorbind, un principiu uman, deoarece “nu e vreo calitate individuală a omului, ci esenţa divină care nu are corp, nu are formă, care este imponderabilă, invizibilă şi indivizibilă” [30]. Numai în conjuncţie cu buddhi participă acest principiu la Eul superior al omului. Atma (Spiritul Universal şi Unic, Sinele Suprem) este considerat în teosofie ca fiind sursa primordială a întregii vieţi. Natura ultimă a lui Atma, cea de dincolo de orice contingenţă, transcende înţelegerea umană. Ceea ce putem spune, afirmă teosofii, este că, atunci când lumile se manifestă, atma “devine o dualitate – spirit şi materie – iar interacţiunea dintre acestea două determină viaţa, generarea şi multiplicarea. În natura superioară a omului, primul vehicul al lui atma este buddhi, sau sufletul spiritual, şi împreună constituie viaţa spirituală a omului. Ele sunt asemenea fascicolelor de lumină solară, buddhi corespunzând razelor, iar atma esenţei invizibile a luminii pe care aceste raze o manifestă sau o transportă” [29]. În acest fel, atma-buddhi (principiul atmic voalat de principiul buddhic) se constituie în “monada spirituală” a omului, “centrul de conştiinţă ce participă la atributele Totului din care este parte integrantă” ([28], p. 166). 20. În anul 1912, în ziua de Crăciun, se constituia, la Köln, o societate a cărei doctrină, antroposofia – elaborată de filozoful, savantul, pedagogul şi artistul austriac Rudolf Steiner (1861 – 1925) –, consideră că cea mai importantă sarcină a umanităţii constă în cultivarea percepţiilor spirituale ale omului (percepţii aflate în curs de dezvoltare), întrucât cheia înţelepciunii şi a descifrării tainelor universului se găseste, potenţial, în omul însuşi. Asemenea altor sisteme de gândire, ontologia antroposofică afirmă că dincolo de lumea fizică, de lumea senzorială în care trăim, se află tărâmurile spirituale, şi că “aşa cum omul pătrunde lumea fizică fără să o considere o mare unitate, ci vede diferite plante, diferite animale, diferite materiale, diferite popoare şi oameni diferiţi, fiecare cu specificul său, tot astfel poate să împartă lumea spirituală în categorii şi individualităţi specifice de entităţi spirituale” ([32], p. 21). Gnoseologia antroposofică pleacă de la premiza că, deşi raţiunea umană are 49

posibilitatea de a înţelege lumile spirituale, accesul deplin la aceste lumi se poate face numai prin manifestarea şi cultivarea “cunoaşterii suprasensibile”, adică a acelei capacităţi, latentă în fiecare om, de a percepe manifestările subtile, spirituale ale naturii. Modalităţile prin care această “cunoaştere suprasensibilă” (numită uneori “vedere superioară”) se poate actualiza şi dezvolta fac parte din ceea ce Steiner numea “ştiinţa spirituală”, ce-şi propune să arate că “natura spiritual-eternă a omului există în relaţie cu natura spiritual-eternă a lumii exterioare şi că în sufletul omenesc este efectiv prezentă marea armonie dintre individualitatea umană şi univers” ([33], p. 62). Cu mijloacele “ştiinţei spirituale” descoperim “acele lucruri care vor să arate că omul, în afara acelui corp fizic ce îl percepem cu simţurile, mai are un purtător suprasensibil (…) pe care îl recunoaştem ca nucleu fiinţial spiritual-sufletesc” ([32], p.

195).

Totodată,

“ştiinţa

spirituală”

tratează

despre

evoluţia

nucleului

spiritual-sufletesc al fiinţei umane, evoluţie care se desfăşoară prin reîncarnări succesive, precum şi despre faptul că cele pe care le trăim fiecare dintre noi în timpul vieţii sunt “rezultatul a ceea ce noi înşine ne-am pregătit într-o viaţă pământească anterioară” ([32], p. 195), respectiv, rezultatul karmei individuale. În concepţia lui Steiner, “ştiinţa spirituală” demonstrează că fiinţa umană are o structură septenară [32 – 36], fiind alcătuită din: i.

corpul fizic;

ii.

corpul eteric (sau corpul vital);

iii. corpul astral (sau corpul sensibil); iv.

Eul (Corpul Spiritual, Sinele, Ego-ul);

v.

Sinele spiritual;

vi. Spiritul vital; vii. Omul spiritual. Corpul fizic este elementul din constituţia omenească cel mai asemănător cu regnul mineral; el e “corpul grosier”, sesizabil cu simţurile obişnuite, cel care după moarte se descompune. În corpul fizic se găsesc aceleaşi substanţe şi acţionează aceleaşi forţe ca în regnul mineral, dar, în timpul vieţii, acţiunile lor sunt dirijate de un “ceva” ascuns, de natură mai subtilă, ce duce o luptă permanentă împotriva tendinţelor disolutive, dezorganizatoare ale lumii minerale. Acest element formator ascuns, inaccesibil sensibilităţii comun şi denumit corp eteric, este fie perceptibil direct prin “cunoaştere suprasensibilă”, fie se relevă facultăţii rationale, indirect, prin efectele sale. “Iar efectele respective se manifestă în forma, în structura după care 50

forţele şi substanţele minerale ale corpului fizic sunt unite pe parcursul vieţii. Atunci când survine moartea, această formă dispare puţin câte puţin şi corpul fizic devine o parte a ansamblului lumii minerale” ([34], p. 73). Privitor la sintagma “corp eteric”, Steiner atrăgea atenţia că folosea adjectivul “eteric” în alt sens decât în fizica pre-einsteiniană (unde se presupunea că eterul este “suportul” undelor luminoase): “aici, el se aplică la ceea ce este accesibil direct vederii superioare, şi sesizabil percepţiei comune doar prin efecte, adică la ceea ce dă o formă precisă ansamblului de substanţe minerale şi de forţe prezente în corpul fizic”. De asemenea, “nu trebuie să ne inducă în eroare termenul de «corp», căci pentru a desemna realităţile superioare ale existenţei, suntem forţaţi să utilizăm termenii limbajului obişnuit. Pentru observaţia senzorială, aceşti termeni nu exprimă decât ceea ce ţine de domeniul sensibilului. Desigur, sub aspect senzorial, «corpul eteric» nu are nimic dintr-un «corp», oricât de subtil ni l-am imagina” ([34], p. 74). Corpul eteric este constitutiv tuturor fiinţelor vii (vegetale, animale, umane), fiind elementul care le conferă ceea ce numim vitalitate. El “îmbibă” toate părţile corpului fizic şi poate fi considerat un fel de “arhitect” al acestuia, iar structurile organice sunt configurate şi apoi menţinute în formele şi alcătuirile lor particulare prin curenţii şi mişcările corpului eteric, astfel încât inimii fizice îi corespunde o “inimă eterică”, creierului fizic un “creier eteric” etc. Steiner precizează că, la om, corpul fizic şi corpul eteric au aproximativ aceeaşi formă şi extindere spaţială, lucru care nu se întâmplă la animale şi, mai ales, la plante. Însă, “aşa cum corpul fizic îşi conservă forma, nu datorită substanţelor şi forţelor minerale pe care le conţine, ci graţie corpului eteric care-l impregnează, tot aşa forţele acestui corp eteric nu pot, prin ele însele, să se pătrundă de lumina conştiinţei” ([34], p. 75), adică nu pot transforma reacţiile la stimulii interni sau externi în trăiri de natură psihică. Al treilea component al entităţii umane, corpul astral, are tocmai rolul de a “ilumina” corpul eteric (care poate întreţine doar viaţa vegetativă) şi de a nu lăsa ca forţele inconştiente ale acestuia să ne cufunde într-un somn permanent. În descrierea pe care o dă corpului astral uman (identificat uneori cu Sufletul), Steiner distinge patru aspecte graduale ale acestuia: − Corpul astral inferior (legat de nutriţie şi de reproducere); − Sufletul senzitiv;

51

− Sufletul intelectiv; − Sufletul conştiinţei. Corpul astral (pe care îl au, într-o formă redusă la primele două aspecte, şi animalele, dar plantele deloc) este sediul sau “vehiculul” psihismului inferior, al senzaţiilor şi instinctelor, al emoţiilor, sentimentelor şi dorinţelor, al plăcerii şi al durerii – toate acestea fiind absente la o creatură alcătuită numai din corp fizic şi corp eteric. Pentru cel antrenat să-şi exercite “vederea superioară”, corpul astral al omului se prezintă ca un ovoid luminos şi colorat în care sunt învăluite corpul fizic şi corpul eteric. Corpul astral este legat de corpul eteric prin ceea ce se numeşte “cordonul de argint”; ruperea lui eliberează corpul eteric, antrenând astfel descompunerea corpului fizic. În timpul somnului, corpul astral îşi relaxează influenţa asupra corpului eteric, ceea ce permite ca cel din urmă să-şi exercite acţiunea de “reîncărcare/redinamizare” a corpului fizic. Dacă însă corpul astral se separă brutal de corpul eteric (de exemplu, în urma unui şoc violent), omul intră în starea de comă, rămânând aşa atâta vreme cât corpul astral “refuză” să reia legătura cu corpul eteric. “Ieşirea” voită, conştientă a corpului astral se numeşte “decorporare” sau “călătorie astrală” şi trebuie practicată cu maximă precauţie. Eul (sau corpul spiritual), cel de-al patrulea element pe care “cunoaşterea suprasensibilă” îl decelează în structura fiinţei umane, este propriu numai omului. Experienţele de la nivelurile corpurilor fizic, eteric şi astral nu dau conştiinţa faptului că, dincolo de variabilitatea sau regularitatea lor, există ceva permanent – numit Spirit – în entitatea care le trăieşte. Conştiinţa permanenţei, a memoriei existenţei individuale, este dată de Eul fiinţei umane. Aşa cum corpul fizic se dezintegrează atunci când corpul eteric nu-l mai susţine, aşa cum corpul eteric cade în inconştienţă de îndată ce corpul astral nu-l mai “luminează”, tot astfel astralul ar lăsa în uitare trecutul dacă acest trecut nu ar fi salvat de Eu şi transmis în prezent. Uitarea este pentru corpul astral ceea ce este moartea pentru corpul fizic şi somnul pentru corpul eteric. Dar Eul nu este numai sediul memoriei; el e sediul a tot ceea ce ţine de psihismul superior. Graţie lui putem trăi sentimentul de comuniune cu celelalte fiinţe, cu natura, cu întreg universul. El ne permite să percepem prezenţa divinului, atât în interiorul nostru, cât şi în exterior. Totodată, este scânteia divină, Christosul care se găseşte în noi, potenţialul de Iubire necondiţionată ce ne însoţeşte pe parcursul

52

evoluţiei noastre. Eul este imortal, atemporal şi în afara spaţiului, la fel fiind şi următoarele componente (Sinele spiritual, Spiritul vital şi Omul spiritual), care reprezintă, respectiv, consecinţele “lucrărilor” Eului asupra corpurilor astral, eteric şi fizic. Sinele spiritual este Eul care “lucrează” asupra corpului astral, fiecare fiinţă umană fiind angajată, în timpul vieţii terestre, în această lucrare – indiferent dacă vrea sau nu, dacă o face conştient sau nu. Rezultatul acestei acţiuni se observă atunci când se compară un om ce se abandonează pasiunilor inferioare şi senzualităţii, cu un om înalt spiritualizat. Sinele spiritual se manifestă prin ceea ce Steiner denumea “sufletul conştiinţei”, locul unde se “aprinde” spiritul şi de unde el iradiază asupra tuturor celorlalte componente ale naturii umane, penetrându-le. Dezvoltarea Sinelui spiritual începe cu înţelegerea şi aplicarea fără reţineri a legii “iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Acţiunile Eului asupra corpului eteric (mai lente decât cele asupra corpului astral) duc, independent de voinţa omului, la modificări ale caracterului şi temperamentului. De-a lungul vieţii, impulsurile cele mai puternice care se exercită în acest sens sunt cele religioase, impulsuri care ne relevă că mai există ceva ascuns în natura umană, un alt element pe care Eul îl face să reiasă progresiv prin influenţe asupra forţelor din corpul vital. Se poate considera acest element ca fiind un al doilea aspect al Spiritului, numit de antroposofi Spirit vital. În concepţia lui Steiner, punctul culminant pentru manifestarea fizică a Spiritului vital este descris în Noul Testament în pasajele referitoare la transfigurarea lui Iisus pe Muntele Tabor. Pentru omul care ajunge la acest stadiu, corpul lui fizic nu va mai fi niciodată bolnav şi se va bucura de o tinereţe aproape eternă (dacă, bineînţeles, nu va fi victima unui accident violent). Comentând, din perspectiva “cunoaşterii suprasensibile”, acţiunile Eului asupra corpurilor astral şi eteric, Rudolf Steiner sublinia că “nivelul intelectual al unui om, gradul de purificare şi de înnobilare a sentimentelor şi impulsurilor lui voluntare arată măsura în care corpul lui spiritual s-a transformat în Sine spiritual; experienţele sale religioase şi anumite alte experienţe se imprimă în corpul lui eteric pentru a-l transforma în Spirit vital. În cursul obişnuit al existenţei, toate acestea se petrec mai mult sau mai puţin inconştient, în vreme ce aşa-numita iniţiere constă tocmai în ceea ce cunoaşterea suprasensibilă indică omului ca fiind mijloacele de a întreprinde într-un mod pe deplin conştient lucrarea privind Sinele spiritual şi Spiritul vital” ([36, p. 112). 53

“Lucrările” asupra corpurilor astral şi eteric nu epuizează, însă, toată activitatea Eului, extinzându-se şi asupra corpului fizic. Rezultatul acţiunilor Ego-ului la nivelul corpului fizic este Omul spiritual, al cărui exemplu suprem este – spunea Steiner – Iisus cel de după Înviere, când elementele terestre ale trupului christic s-au sublimat în elemente celeste. Omul spiritual reprezintă triumful spiritului asupra materiei grosiere, este opusul omului fizic şi cel mai înalt stadiu la care, potenţial, poate ajunge omul prin cultivarea “cunoaşterii suprasensibile”. 21. În voluminoasa sa lucrare “Din tainele vieţii şi ale universului” – publicată prima oară în anul 1939 –, naturalistul şi spiritualistul român Scarlat Demetrescu (1872 – 1942) face o descriere a naturii umane bazată, afirma el, pe “un mănunchi de cunoştinţe adunate din diferiţi autori, din afirmaţiile marilor lucizi spirituali pe care i-a avut pământul până în prezent, dar mai ales din comunicările ce le-am primit de la marile Lumini Cereşti” ([37], p. 13). Conform viziunilor sale, omul are un corp fizic (format din corpul carnal şi corpul eteric sau vital), un corp planetar (sau terestrian), un corp solar şi trei corpuri divine (corpul gândurilor sau mental, corpul memoriei şi corpul voinţei). La baza acestei repartiţii septenare se află triada ontologică trup fizic – suflet – spirit. Corpul fizic este “învelitoarea exterioară a fiinţei reale, a spiritului nostru, care îi serveşte de instrument prin care observă, învaţă şi se manifestă în lumea fizică” ([37], p. 27), fiind alcătuit din “materie fizică” ce prezintă patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă şi eterică (sau radiantă). Stările solidă, lichidă şi gazoasă sunt perceptibile şi analizabile cu simţurile obişnuite, spre deosebire de starea eterică, accesibilă numai “simţurilor superioare”. De aceea, “suntem nevoiţi a distinge, în corpul nostru fizic, două părţi: corpul carnal şi corpul eteric” ([37], p. 27). Corpul carnal, pe care S. Demetrescu îl mai numeşte şi “corp chimic”, este compus din organe, ţesuturi şi celule, formate, la rândul lor, din molecule şi atomi. “Acestui corp, pentru a servi cât mai bine spiritului nostru, trebuie să-i procurăm alimente, din cele mai alese, mai apropiate de natură, iar nu prelucrate printr-o serie nesfârşită de preparări, alimente care, prin absorbţie şi asimilare, să formeze un corp sensibil, bun reflector în afară al voinţei spiritului, bun receptor al impresiilor lumii fizice şi astrale” ([37], p. 27). Pentru a introduce conceptul de corp eteric (sau corp vital), Scarlat Demetrescu face apel la vechea doctrină ocultistă referitoare la “fluidele eterice”, 54

respectiv la acei curenţi subtili care ar intra “în constituţia tuturor corpurilor din natură – de la microbi până la aştri, de la om până la universuri”, curenţi formaţi din particule infinitezimale (altele decât atomii studiaţi de “ştiinţa pozitivă”) “animate de diferite vibraţii, după gradul lor evolutiv” ([37], p. 37). Deşi există o infinitate de fluide eterice, se pot distinge – în ordinea crescândă a fineţii lor – patru categorii: fluide planetare, fluide solare, fluide universice şi fluide cosmice; toate aceste categorii de fluide eterice se găsesc “în fiinţa noastră integrată” şi formează perispiritul (sau sufletul), acel “fluid care e intermediar între corpul fizic şi scânteia divină numită spirit” ([37], p. 37). “Corpul nostru vital – afirma S. Demetrescu – e format din eterul cel mai de jos din toată gama de eteruri ale planetei noastre” ([37], p. 37). Totuşi, mişcarea particulelor din acest eter “impulsionează, pune în mişcare protoplasma şi nucleul celulei, precum şi toate componentele sale. Cu alte cuvinte, celula întreagă. Mişcarea, senzaţia, combinaţiile chimice, asimilaţia, dezasimilaţia, respiraţia ca şi excreţia celulei se datorează numai şi numai fluidului vital. Dacă am presupune că fluidul corpului vital s-ar opri brusc din activitatea sa, din mişcarea sa, imediat ar încetini şi mai apoi s-ar opri şi activitatea celulei. (…) Din această cauză corpul vital se poate considera ca un motor al corpului carnal, ca un animator, ca un dătător de viaţă, de unde şi numele de corp întreţinător de viaţă, sau corp vital” ([37], p. 37 – 38). Scarlat Demetrescu expune pe larg caracteristicile corpului vital, unele dintre ele fiind prezentate în continuare prin citate din lucrarea menţionată mai sus. − “Corpul vital e cu ceva mai mare decât corpul carnal. Din această cauză, el depăşeşte periferia corpului nostru cu câţiva centimetri. Cei ce au vederea spirituală, ori persoanele adormite prin pase magnetice, văd în jurul omului o ceaţă alburie, ca o bandă de 10 - 20 centimetri – constituind ceea ce se numeşte aureola sau aura omului” ([37], p. 39). − “După cum corpul fizic se hrăneşte – din care cauză creşte sau înlocuieşte părţile uzate – tot astfel şi corpul vital al omului se hrăneşte, absorbind din mediul înconjurător material vital, care să-l înlocuiască pe cel uzat, pe cel eliminat. Această absorbţie se face prin actul respiraţiei, prin porii pielii şi, în fine, o dată cu ingerarea alimentelor. Cea mai mare parte de materie vitală, corpul vital o absoarbe prin nişte organe speciale” ([37], p. 43). “Deşi el (corpul vital – n.n.)

55

este format din acelaşi material, totuşi el este organizat, adică în unele părţi ale sale materialul său este mai fin, formând nişte centre, nişte organe, într-o vibraţie, într-o activitate mai mare decât în restul corpului. Clarvăzătorii văd la suprafaţa corpului vital nişte discuri sau rozete (chakras în terminologia hindusă – n.n.), având diametrul de 1 – 3 centimetri, de forma unor mici farfurioare, deci cu mijlocul scobit şi puţin adâncit. Aceste rozete sau discuri (în număr de şapte, distribuite de la baza coloanei vertebrale până în dreptul creştetului capului – n.n.) sunt centrele de absorbţie ale fluidului vital din mediul înconjurător” ([37], p. 44 – 45). − “Există o strânsă relaţie între calitatea corpului carnal şi calitatea corpului vital. Cu cât un corp carnal e format dintr-un material mai pur, cu atât şi însoţitorul său, corpul vital, e alcătuit şi el dintr-un material de o calitate mai fină” ([37], p. 39). − “Acest corp vital, ca şi orice materie din lume, are o sensibilitate a sa proprie, o orientare, şi din această cauză am zice o conştiinţă, redusă, bineînţeles, dar nu mai puţin existentă” ([37], p. 39). − “oamenii se influenţează unii pe alţii prin fluidele emanate din fiinţa lor, deşi aceste fluide nu se văd” ([37], p. 47). − “Când corpul carnal va muri, corpul vital va rămâne o vreme în corp, dar după un timp îl părăseşte, stând însă în preajma lui, în jurul coşciugului, al casei şi mai ales al mormântului său. (…) El stă locului şi încetul cu încetul materialul său se risipeşte în mediul înconjurător, până va dispare cu totul” ([37], p. 39). − “Acest corp eteric este intermediar între corpul de carne şi un alt corp aflat mai interior, mai fin, mai permanent, numit corpul planetar, denumit de unii ocultişti şi corp astral” ([37], p. 38). Corpul planetar, cea de-a treia anvelopă a spiritului uman (numit de S. Demetrescu “scânteia divină” sau “duhul omului”), este alcătuit din acelaşi “material” ca şi învelişul fluidic propriu Terrei. “Acest înveliş terestrian al omului e de diferite calităţi, căci şi învelişul fluidic planetar al globului este şi el de diferite nuanţe, de diferite calităţi (…). Materia ce formează învelişul fluidic general al pământului nostru e mult mai fină decât materia fluidică ce înveleşte orice corp de la faţa pământului, numită materie vitală. Ceea ce e – în mare – atmosfera terestriană pentru globul nostru, este – în mic – atmosfera planetară ce înconjoară şi pătrunde

56

orice corp mineral, vegetal, animal sau uman de la faţa pământului. Superioritatea acestei materii constă în puterea mai mare de mişcare, de vibraţie, a particulelor ce o compun” ([37], p. 65). “Materia terestriană” care formează corpul planetar al omului “pătrunde prin corpul vital şi carnal şi se arată (clarvăzătorilor – n.n.) la exteriorul corpului nostru ca o zonă, ca o aureolă, când mai subţire, când mai groasă, când mai întunecată, când mai luminoasă, după cum spiritul acelui om e mai mult sau mai puţin evoluat. Ea va fi cu atât mai groasă, cu atât mai luminoasă, cu cât omul va fi mai corect în viaţă, mai pios, mai moral, mai intelectual (…). Grosimea ei poate atinge chiar 40 – 50 cm” ([37], p. 66). Corpul terestrian al omului reproduce foarte vag forma corpului carnal, având mai degrabă “înfăţişarea unui mare oval, a unui ou cu vârful în jos” ([37], p. 67). Similar corpului eteric, el prezintă şapte centre (“rozete”) unde materia fluidică planetară are o activitate mai intensă, centre aflate în relaţii directe cu acelea corespunzătoare din corpul vital. Corpul vital “e organizat, adică diferitele lui particule sunt ordonate, aşezate în anumite direcţii, cu anumite vibraţii. Cu alte cuvinte el e viu, trăieşte. Or, prin faptul că el funcţionează, trăieşte, materialul din care e compus se uzează şi ca atare trebuie eliminat şi înlocuit (prin absorbţie din învelişul fluidic al Pământului – n.n.) cu unul proaspăt, nutritiv şi asimilabil” ([37], p. 67). De asemenea, corpul planetar omenesc, “având particulele într-o continuă activitate şi ele denotând o anumită sensibilitate şi chiar tendinţa de reacţiune, se poate considera ca (…) având (…) prin extensie – o conştiinţă şi voinţă a sa particulară” ([37], p. 70). Corpul terestrian este, conform viziunii lui Scarlat Demetrescu, sediul în care se elaborează senzaţiile, emoţiile, sentimentele şi dorinţele noastre, el fiind, totodată, “puntea de legătură între corpul vital şi restul perispiritului, sau mai pe scurt, între suflet şi materia fizică” ([37], p. 69). O altă funcţie este aceea de “vehicul” cu ajutorul căruia “sufletul se poate deplasa prin spaţiile planetei noastre, fie în stare de dezîncarnare, fie în stare de încarnare” ([37], p. 69). Plasat “mai înlăuntru decât corpul vital”, corpul terestrian “este intermediar între corpul vital şi corpul solar, care e mai profund în masa fluidică a perispiritului” ([37], p. 65). Corpul solar al omului este constituit din elemente ale fluidului eteric solar, superior prin fineţe fluidului eteric terestru. Fiind astfel, “corpul solar al omului nu mai ia forma corpului carnal, aşa după cum o lua corpul vital (eteric) şi cel planetar (astral). El rămâne sferic, învelind celelalte corpuri mai profunde, ale duhului sau 57

scânteii. (…) Acelaşi lucru se petrece şi cu învelişul universic şi cosmic. Ele sunt în jurul scânteii sub formă sferică, învelindu-se concentric unul pe altul. Amândouă servesc la plutirea şi mişcarea prin spaţiul cosmic şi universic. Acesta şi numai acesta e rolul lor” ([37], p. 83). Corpul gândurilor (sau corpul mental) al omului este “învelişul producător de idei, sau corpul unde iau naştere formele diferitelor idei, create de duh” ([37], p. 84). El diferă de la un om la altul, în funcţie de gradul de evoluţie spirituală. “Astfel, omul simplu (duhul mai tânăr) nu poate crea şi recepţiona decât idei comune, puţine la numar, şi în general din categoria celor concrete. Omul superior (duhul mai bătrân) poate crea şi primi idei superioare şi poate înţelege conţinutul ideilor abstracte, ştiinţifice şi filosofice” ([37], p. 85). Corpul mental, alături de corpul memoriei (în care se depun, ca într-o arhivă, toate experienţele dobândite de spirit în existenţa lui perpetuă) şi de corpul voinţei formează “corpurile divine” ale omului. Mecanismul prin care “scânteia divină” din fiecare om (folosindu-se de corpurile subtile) ia contact cu lumea fizică şi apoi generează ideile şi comenzile ce sunt executate de corpul carnal este unul cu dublu sens: “Trupul are o necesitate. El influenţează corpul planetar prin intermediul corpului vital. În corpul planetar se naşte o dorinţă corespunzătoare necesităţii sau impresiei primită de corpul carnal. Această dorinţă a corpului planetar se transmite sub forma de vibraţii, de-a curmezişul celorlalte corpuri, până la scânteie, care e suveranul central. El ia cunoştinţă de ce s-a petrecut în afara corpului său, cugetă în interiorul său şi apoi decide. Atunci, pune în acţiune voinţa sa, după care corpul începe sa vibreze. Prin vibraţiile sale trezeşte din corpul memoriei anumite forme sau clişee, ce corespund acestei dorinţe, sau necesităţi. În fine, corespunzător celor ştiute din alte experienţe, se concretizează în corpul gândurilor o formă ultramicroscopică, care e o individualitate de sine stătătoare, un corp viu, o fiinţă numită idee. Această idee este expulzată în afară, determinând în drumul ei anumite vibraţii în corpul planetar şi mai ales în cel vital. La rândul lor, aceste idei comandă creierului – şi în special unui anumit centru din creier – să intre în acţiune, pentru îndeplinirea necesităţii cerute, a evitării neajunsului simţit, sau a câştigării lucrului dorit” ([37], p. 85 – 86). 22. Încercând să creeze un cadru explicativ pentru fenomenele parapsihologice şi inspirându-se din doctrinele hinduse, fizicianul american William A. Tiller a elaborat, în deceniul opt al secolului XX, un model al structurii umane care porneşte de la ipoteza existenţei, în natură, a şapte “niveluri substanţiale”. El presupune că 58

aceste “niveluri substanţiale” – prezente toate în fiinţa omului – au tipuri distincte de configuraţii, se supun la seturi proprii de legi, manifestă însuşiri radiative (de emisie şi absorbţie) specifice şi operează în domenii spaţio-temporale şi energetice diferite. De la cel mai grosier până la cel mai subtil, cele şapte niveluri care ar intra în alcătuirea omului sunt: 1 – nivelul fizic, caracterizat prin tendinţa la dezordine (creşterea entropiei) şi generarea de efecte electrice; 2 – nivelul eteric, caracterizat prin efecte antientropice (care ordonează elementele de la nivelul fizic) şi producerea de efecte magnetice; 3 – nivelul astral, care reprezinta “vehiculul-recipient” necesar pentru “a păstra esenţa umană într-o formă compactă între reîncarnări” [38]; 4, 5, 6 – trei niveluri mentale: instinctiv, intelectual şi spiritual; 7 – spiritul. “Pentru înţelegerea acestor şapte niveluri substanţiale – notează Tiller – este sugestiv să se schiţeze diagrama calitativă a intensităţii radiaţiei în funcţie de frecvenţă (ţinând seama că fiecare nivel are caracteristici radiative proprii – n.n.). Însă trebuie să realizăm faptul că această reprezentare este utilă doar pentru a face intuitivă ideea, şi că nu este corectă ştiinţific, deoarece respectivele niveluri substanţiale au genuri total diferite de energii, tipuri total diferite de legi şi, deci, ar trebui reprezentate pe axe de referinţă diferite (…). Dar, pentru uşurarea conceptualizării, putem reprezenta nivelul fizic, nivelul eteric, nivelul astral, nivelurile mentale şi nivelul spiritului pe aceleaşi axe de referinţă. Focalizându-ne atenţia asupra nivelurilor mentale şi asupra spiritului, aici găsim adevărata esenţă a omului. Esenţă care este realitatea indestructibilă şi evolutivă a omului. Aceste niveluri energetice funcţionează (sau par să funcţioneze) într-un sistem de referinţă non-spaţial şi non-temporal – adică manifestarile inteligenţei nu pot fi reprezentate pe coordonate care se referă la spaţiu şi timp” [38]. În modelul lui Tiller, cele şapte niveluri interacţionează şi se interpenetrează (într-o măsură mai mare sau mai mică), rolul dominant aparţinând nivelurilor superioare. “Astfel, prin forţele mentale se poate crea un pattern care, apoi, acţionează ca un câmp de forţă ce se aplică nivelului eteric. (…) Substanţa de la nivelul eteric capătă în acest fel o stare particulară de ordonare şi are propriul său câmp de radiaţii – propriul câmp de forţă, dacă doriţi –, care la rândul lui, produce închegarea şi coordonarea materiei la nivelul substanţial fizic” [38]. Tiller vede aici 59

un fel de efect al “roţii dintate” (care ar putea explica, de pildă, unele tipuri de terapii neconvenţionale): o acţiune începută la un nivel mental “lucrează” prin “transmisii” succesive asupra nivelurilor inferioare, până la a produce efecte fizice. Bibliografie 1. I.P. Culianu – “Eros şi magie. 1484”, Editura Nemira, Bucureşti, 1994. 2. C. Bălăceanu-Stolnici – “Anatomiştii în căutarea sufletului”, Editura Albatros, Bucuresti, 1981. 3. M. Eliade – “Le Chamanisme et les techniques arhaïques de l’extase”, Payot, Paris, 1951. 4. I.P. Culianu – “Călătorii în lumea de dincolo”, Editura Nemira, Bucureşti, 1994. 5. I. Banu – “Filozofia orientului antic”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. 6. Lucy Lamy – “Egyptian Mysteries”, Thames & Hudson, 1981. 7. G. Rachet – “Dicţionar de civilizaţie egipteană”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997. 8. P. du Bourguet S.J. – “Mistica în Egiptul antic”, în “Enciclopedia doctrinelor mistice”, vol. III, sub direcţia lui Marie M. Davy, Editura Armacord, Timişoara, 1999. 9. Herodot – “Istorii”, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961. 10. *** – “The Columbia Encyclopedia”, sixth edition, Columbia University Press, New York, 2003. 11. M. Millar, K. Taube – „An Ilustrated Dictionary of the Gods and Symbols of Ancient Mexico and Maya”, Thames and Hudson, 1993. 12. Aristotel – “Metafizica”, traducere de Şt. Bezdechi, Editura IRI, Bucureşti, 1996. 13. Aristotel – “De anima. Parva naturalia”, traducere de N.I. Ştefănescu, S. Mironescu şi C. Noica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996. 14. F.E. Peters – “Termenii filozofiei greceşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. 15. A. Flew – “Dicţionar de filozofie şi logică”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996. 16. Platon – “Phaidon”, traducere de Petru Creţia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 17. Simone Pétrement – “Eseu asupra dualismului la Platon, la gnostici şi la maniheeni”, Editura Symposion, Bucureşti, 1996. 18. A. Boulanger – “Orfeu – Legături între orfism şi creştinism”, Editura Meta, Bucureşti, 1992. 19. Alexandrian – “Istoria filozofiei oculte”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994. 20. G. Tăuşan – “Filosofia lui Plotin”, Editura Agora, Iaşi, 1993. 21. Sf. Ioan Damaschin – “Dogmatica”, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993. 22. H. Corbin – “History of Islamic Philosophy”, Kegan Paul International Limited, London, 1993. 23. T. Burckhardt – “Introdution to Sufism”, Harper Collins Publishers, San Francisco, 1995. 24. A. Harvat – “The Lataif”, URL: http://www.kepher.net/topics. 25. S. Radhakrishnan – “”The Principles Upanishads”, George Allen & Unwin Ltd., London, 1953. 26. S. S. Subramuniyaswami – “Dancing with Siva – Hinduism’s Contemporary Catechism”, Himalayan Academy, USA, 1997.

60

27. M. Eliade – “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol. I, traducere de C. Baltag, ed. a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992. 28. *** – “Dicţionar. Teosofie – Esoterism – Metafizică – Masonerie”, Editura Herald, Bucureşti, 1994. 29. Katherine Tingley – “The Seven Principles of Man”, URL: http://www.theosophy-nw.org. 30. Helena P. Blavatsky – “The Secret Doctrine”, URL: http://www.theosociety.org. 31. Ch. J. Ryan, L. M. D. Ros – “Theosophia: An Introduction”, Point Loma Publications, 1976. 32. R. Steiner – “Entităţile spirituale în corpurile cereşti şi în regnurile naturale”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001. 33. R. Steiner – “Methods of Spiritual Research”, Blauvelt, Rudolf Steiner Publications, New York, 1971. 34. R. Steiner – “The Study of Man”, Rudolf Steiner Press, London, 1966. 35. R. Steiner – “The Anthroposophical Leading Thoughts”, Rudolf Steiner Press, London, 1973. 36. R. Steiner – “An Outline of Occult Science”, Anthroposophical Press, New York, 1972. 37. S. Demetrescu – “Din tainele vieţii şi ale universului”, vol. I, Editura Emet, Oradea, 1993. 38. W. A. Tiller – “Energy Fields and the Human Body. Part II”, Proceedings of The Association for research and Enlightenment’s Symposium on “Mind – Body Relationships in the Disease Process”, Phoenix, AZ, January, 1972.

61

Capitolul 3 DESPRE CONCEPTUL ŞTIINŢIFIC DE CÂMP 1. Afirmaţia conform căreia trăim într-o lume aflată în continuă mişcare şi transformare exprimă, desigur, un truism. De ce este aşa, iată o întrebare la care, în schimb, nu e deloc uşor de dat răspunsuri. Conceptul de câmp a apărut şi s-a perfecţionat în ştiinţa occidentală tocmai ca urmare a eforturilor teoretice şi experimentale depuse pentru înţelegerea cauzelor mişcărilor şi interacţiunilor din natură. Vreme de circa două mii de ani, concepţiile aristoteliene – aduse până la stadiul de dogme – au fost considerate ca oferind cele mai bune explicaţii în ce priveşte originile mişcării obiectelor naturale. Această foarte îndelungată dominaţie exercitată de filozofia lui Aristotel asupra gândirii europene este explicabilă, în parte, prin faptul că Stagiritul fundamentase o fizică perfect coerentă în articularea conceptelor proprii şi foarte apropiată de experienţa umană cotidiană relativă la spaţiu, timp şi mişcare. Se postula, de pildă, existenţa unor locuri naturale şi a unor direcţii privilegiate. Sus (lumea supralunară), se afla Cerul cu ordinea lui impecabilă, eternă şi inalterabilă, în care aştrii se deplasau pe traiectorii circulare – cercul (sfera) fiind expresia însăşi a perfecţiunii. Jos (lumea sublunară), se găsea Pământul, zonă prin excelenţă a alterităţii şi mutabilităţii, şi pe care corpurile obişnuite, în tendinţa lor de a reveni acolo unde le este locul, nu puteau decât să cadă după o direcţie privilegiată: verticala ce le definea mişcarea neconstrânsă, natural-terestră (comportamentul aparte al focului, care se înălţa de la sol, era explicat prin originea lui celestă). Altfel spus, Universul – finit şi limitat de sfera stelelor fixe – era fragmentat în două regiuni cu naturi esenţialmente diferite: Terra (tărâm al imperfecţiunii şi al mişcărilor liniare) şi bolta cerească (lumea perfecţiunii absolute şi a deplasărilor pe orbite circulare). Prin introducerea ierarhiilor spaţiale şi a direcţiilor privilegiate, fizica lui Aristotel avea un caracter finalist, iar mişcările erau privite ca procese de punere în conformitate a obiectelor cu propria lor natură. De aceea, pentru filozoful grec, mişcările naturale ale corpurilor nu reprezentau stări, ci calităţi ale respectivelor corpuri. O consecinţă a acestei viziuni a fost dogma – ce a stăruit până în vremea lui Galilei – potrivit căreia un corp mai greu cade mai repede decât unul mai uşor, aşa cum de altfel par a ne indica simţurile în trăirile noastre omeneşti de zi cu zi. 62

Desigur, fizica aristoteliană nu putea ignora şi alte tipuri de mişcări, cele “nenaturale”, determinate de ceea ce astăzi am numi forţe. Dar, în concepţia finalistă a lui Aristotel, asemenea mişcări, posibile numai în imperfecta lume terestră, nu puteau fi considerate decât ca rezultatele unor intervenţii nefireşti, “simple” derogări voluntare de la legile naturii. 2. Cu toate că, în decursul timpului, unii gânditori îndrăzniseră să pună la îndoială preceptele fizicii aristoteliene, veritabilele schimbări de paradigmă au început să se producă o dată cu revoluţia copernicană. Răsturnarea de perspectivă impusă de Copernic – ce spărgea vechea “rânduială cosmică” plasând Soarele în centrul lumii şi făcând planetele să orbiteze în jurul acestuia – implica o nouă concepţie asupra spaţiului şi mişcării. Printre cei dintâi care au înţeles în profunzime acest lucru a fost Giordano Bruno (1548 – 1600). La început, el a remarcat că universul copernican nu mai avea nici finalitate, nici structură ierahică şi, mai mult încă, era infinit (în pofida convingerilor lui Copernic însuşi, care rămăsese, în multe privinţe, un aristotelian). Ideea unităţii şi infinităţii universului, centrală în opera lui Bruno, este clar exprimată, de pildă, în lucrarea sa “De l'infinito universo e mondi”, elaborată în 1548: “Există un singur spaţiu general, o singură şi vastă imensitate pe care o putem numi nestingherit Vidul: în el sunt cuprinse nenumărate globuri asemănătoare celui pe care trăim şi creştem noi; declarăm că acest spaţiu este infinit, dat fiind că nici raţiunea, nici opinia comună, nici percepţia sensibilă, nici natura nu-i atribuie limite. Căci nu există motiv, nici vreo disfuncţie a vocaţiilor naturii, fie vreo putere activă sau pasivă care să poată împiedica existenţa altor lumi în cuprinsul spaţiului care, în trăsăturile lui naturale, este identic cu spaţiul nostru, adică e pretutindeni umplut de materie, sau, cel puţin, de eter”. Trebuie precizat că Vidul, în viziune bruniană, nu era un vacuum propriu-zis, ci unul plin de eter imponderabil; pentru G. Bruno, noţiunea de gol absolut constituia o absurditate, deoarece ar fi desemnat o mărginire a acţiunii creatoare a lui Dumnezeu şi o încălcare a principiului plenitudinii, care interzicea ca diversele porţiuni ale spatiului să fie tratate în moduri diferite. Dar dacă, de acum, spaţiul trebuia considerat ca omogen (fără regiuni privilegiate, toate punctele având aceeaşi valoare) şi izotrop (lipsit de direcţii privilegiate), iar finalismul eliminat, cum mai putea fi înţeleasă mişcarea? Pentru a răspunde, Bruno, adept al unui vitalism de sorginte magică, a fost obligat să postuleze drept cauze ale mişcărilor – în particular, ale planetelor – nişte entităţi însufleţite, cumva miraculoase, pe care le-a denumit “spirite motrice”. Pentru el, Universul, creaţie a lui 63

Dumnezeu, era viu (în sensul propriu al termenului “viu”), în perpetuă mişcare şi schimbare, căci mişcarea şi schimbarea sunt semnele divine ale perfecţiunii. Desigur, o asemenea explicaţie a mişcării nu putea fi acceptată în zorii ştiinţei moderne, când începea “desvrăjirea” lumii, adica exilarea „celor nevăzute”, a magicului şi a religiosului din câmpul cunoaşterii, “semnul... unei revoluţii... în raporturile dintre cer şi pământ, revoluţie prin care se va realiza în mod decisiv o reconstrucţie a sălaşului oamenilor separat de dependenţa divină” [1, p. 8]. E posibil ca Giordano Bruno să fi fost, aşa cum au afirmat unii epistemologi, “un prost fizician care nu înţelegea matematica”. “Totuşi subliniază Alexandre Koyré [2, p. 50] - viziunea sa despre universul infinit este atât de robustă şi profetică, atât de rezonabilă şi poetică, încât nu putem decât s-o admitem. Şi ea a influenţat atât de profund ştiinţa şi filozofia moderne - cel puţin prin structura ei generală -, încât suntem obligaţi să-i atribuim lui Bruno un loc foarte important în istoria spiritului omenesc”. 3. Pasul următor în înţelegerea mişcărilor din natura l-a constituit crearea şi afirmarea mecanicii newtoniene (mecanica zisă clasică), în care mişcarea şi repausul sunt relative şi nu mai reprezintă calităţi ale obiectelor, ci stări ale acestora. Noua concepţie asupra lumii - concepţie care ulterior va fi catalogată ca “mecanicistă” introduce şi articulează, pe baze experimentale şi cu instrumente matematice adecvate, noţiuni precum cele de particulă (idealizată prin punctul material), inerţie, masa inerţială, impuls (cantitate de mişcare), forţă (ca măsură a interacţiunii) etc. Succesele impresionante – între care un loc central îl ocupă consecinţele explicative ale legii atracţiei gravitaţionale descoperită de Isaac Newton – au impus mecanica newtoniană, pentru un interval de timp destul de mare, ca model în ştiinţă, generând speranţa că ar putea oferi o viziune unitară asupra naturii. Dar acest succes avea un preţ: admiterea, fără vreo evidenţă experimentală directă (în pofida accentului pus pe cunoaşterea de tip experimental), a principiului acţiunii instantanee la distanţă. În mecanica analitică (produsul cel mai elaborat al mecanicii clasice), interacţiunea dintre corpurile materiale se descrie cu ajutorul unui parametru, numit energie potenţială de interacţiune, care este funcţie numai de coordonatele spaţiale ale punctelor materiale. Acest mod de abordare implică propagarea cu viteză infinită a interacţiunilor. Într-adevăr, într-o astfel de tratare, forţele pe care nişte particule le exercită asupra unei particule date depind, în orice moment, exclusiv de poziţia particulelor, iar modificarea poziţiei uneia din particule în interacţiune se reflectă instantaneu asupra celorlalte particule. De aceea, atâta vreme cât în legile 64

fizico-matematice care exprimă forţele de interacţiune dintre corpuri nu apare timpul (ca de pildă: legea atracţiei universale dintre două corpuri, sau legea lui Coulomb din electrostatică), predicţiile teoretice bazate pe acţiunea instantanee la distanţă sunt, aparent,

verificate

experimental.

Ca

urmare,

gravitostatica,

electrostatica

şi

magnetostatica s-au putut dezvolta satisfăcător în cadrul principiului acţiunii instantanee la distanţă. Pe de altă parte însă, se acumulau observaţii experimentele ce dovedeau că există fenomene fizice (unele de natura electrică şi/sau magnetică, altele de natură ondulatorie) în care timpul intervine în mod explicit, fenomene aflate în contradicţie cu principiul acţiunii instantanee la distanţă. Ca atare, s-a impus introducerea altui principiu, cel al transmiterii acţiunilor din aproape în aproape (sau principiul contiguităţii), care stipulează ca vitezele de propagare ale interacţiunilor dintre sistemele fizice sunt în mod obligatoriu finite. Cu alte cuvinte, realitatea arăta ca acţiunile ponderomotoare între sistemele fizice sunt localizate în spaţiu şi întârziate, adică necesită un anumit interval de timp pentru a se propaga de la sistemul care le exercită la sistemul asupra căruia se exercită, întârzierea crescând cu distanţa ce le separă. Renunţându-se la principiul acţiunii instantanee la distanţă, s-a încercat salvarea viziunii mecaniciste (ce absolutiza conceptele de substanţă şi de forţă mecanică) prin postularea existenţei unor medii substanţiale speciale, prin intermediul carora s-ar transmite interacţiunile; generic, aceste medii au fost denumite aether sau ether. (De regulă, termenul de aether s-a folosit pentru a denumi întreaga categorie de astfel de medii, în vreme ce termenul de ether s-a utilizat cu precădere în cazul fenomenelor electromagnetice). Newton însuşi, în pofida reţinerilor declarate privind formularea de ipoteze, nu a exclus posibilitatea existenţei eterului în diferite forme. Astfel, într-o scrisoare din 1675, el scria: “Este de presupus că există un mediu eteric [aetheral medium] cu o constituţie asemănătoare cu a aerului, dar mult mai rar, mai subtil şi mai elastic...Dar nu este de presupus că acest mediu este o materie uniformă, ci compus, parţial din corpul flegmatic principal al aerului amestecat cu diferiţi vapori şi exhalaţii; efluviile electrice şi magnetice precum şi principiul gravitaţional par să argumenteze această varietate. Poate că întreaga natură este constituită din varietăţi de spirite eterice [aetheral spirits] condensate... mai întâi prin mâna imediată a Creatorului, şi de atunci prin puterea naturii, care devine un imitator perfect al copiilor trimise ei de către protoplast. Probabil că astfel îşi au toate lucrurile obârşia din eter” (citat după [3], p. 179). 65

Mediile subtile (imponderale), care transmiteau acţiunile fizice prin contiguitate şi în conformitate cu principii de extrem, păreau a fi omniprezente şi de mai multe feluri; astfel, se presupunea existenţa unui mediu pentru transmiterea căldurii (fluidul caloric sau flogisticul), a unuia prin mijlocirea căruia acţionează forţele gravitaţionale, a altuia responsabil de efectele electrice, încă unul pentru propagarea luminii (eterul luminos) ş.a.m.d. Treptat însă, noi concepte alternative, cu putere explicativă superioară, au determinat renunţarea la teoriile eterurilor, începutul fiind făcut de fizicianul englez Michael Faraday în deceniul cinci al secolului al XIX-lea. Într-o experienţă celebră efectuată în 1846 şi cunoscută astăzi de orice şcolar, Faraday a plasat un magnet pe un carton si a presărat pilitură de fier; imediat, particulele metalice s-au ordonat după nişte linii curbe care atingeau polii magnetului. Era ca şi cum “ceva” invizibil şi impalpabil, prezent în fiecare punct din jurul magnetului, asigura această poziţionare a piliturii de fier. Iniţial, Faraday a considerat aceste linii (de-a lungul cărora se exercitau, în mod evident, forţele magnetice) ca neavând suport fizic; ulterior, după alte experimente, ajunge la concluzia că liniile de forţă sunt o realitate fizică. Astfel, în articolul intitulat “Despre liniile forţei magnetice”, Faraday nota următoarele: “Într-o lucrare anterioară, au fost descrise şi definite liniile care sunt prezente în jurul unei bare magnetice (ca fiind acele linii care apar ochiului prin folosirea piliturii de fier împrăştiate în apropierea magnetului) şi ele au fost propuse ca exprimând exact natura, condiţia, direcţia şi mărimea forţei în orice regiune dată, fie din interiorul, fie din afara barei. În acea vreme consideram că aceste linii sunt abstracte. Fără a mă îndepărta de ceea ce am spus atunci şi a nega acele afirmaţii, acum cercetarea pare să sugereze că aceste linii au o probabilă şi posibilă existenţă fizică” (citat după [4], p. 199). Tocmai aceasta idee a lui Faraday privind realitatea fizică a liniilor de forţă magnetice (şi apoi a celor electrice) a stat la baza apariţiei şi dezvoltării conceptului de câmp. (M. Faraday a folosit prima oară termenul de „câmp” într-o notă din jurnalul său ştiinţific datată 7 noiembrie 1845). În anii 1860, J.C. Maxwell transpune în ecuaţii ideile lui Faraday despre liniile de forţă ale câmpurilor electrice şi magnetice, precum şi constatările experimentale anterioare asupra legăturilor dintre cele două tipuri de câmpuri (evidenţiabile prin efectele magnetice ale deplasărilor de sarcini electrice şi prin fenomenul de inducţie electromagnetică), punând astfel bazele electromagnetismului clasic. Ecuaţiile lui Maxwell conduceau la un rezultat cu totul remarcabil: prin interacţiunile dintre 66

câmpurilor electrice şi magnetice se pot produce unde electromegnetice care se propagă în spaţiu cu viteza luminii. De aici el a tras concluzia că undele luminoase sunt unde electromagnetice, fapt confirmat experimental. În acest fel, s-a realizat prima unificare majoră din fizică: fenomenele electrice, magnetice şi optice erau explicate într-o teorie unică şi coerentă. Un alt aspect al teoriei maxwelliene, foarte important pentru dezvoltarea ulterioară a conceptului de câmp, a fost acela că, în cadrul ei, câmpurile puteau fi studiate fără referire la corpurile materiale. “Autonomizarea” câmpurilor electromagnetice reprezenta un pas important spre conturarea ideii potrivit careia câmpurile sunt entităţi fizice fundamentale. Totuşi, se cuvine menţionat că, în elaborarea teoriei sale, Maxwell nu renunţase la ideea de eter. Dimpotrivă: pentru el, câmpurile electrice şi magnetice nu constituiau entităţi fundamentale ale lumii fizice, ci perturbaţii ale unui mediu subtil subiacent – eterul luminifer prin care se transmit undele electromagnetice. Mai mult, pentru a se menţine coerenţa logică a teoriei, acest eter luminifer trebuia să aibă drept caracteristică esenţială calitatea de reper absolut, de referenţial universal. Dar experimentele de tip Michelson – Morley, care ar fi trebuit să demonstreze aceasta, au dat rezultate categoric negative. Apoi, teoria relativităţii restrânse a lui Einstein a dat lovitura de graţie conceptului de eter luminifer, arătând că acest concept, deşi nu este logic contradictoriu, se dovedeşte pur şi simplu inutil. 4. Analiza fizico-matematică a conceptului de câmp a pornit de la premiza că, aşa cum sugera experimentul lui Faraday amintit mai sus, se poate defini în fiecare punct din spaţiu – sau dintr-un domeniu spaţial – o mărime legată de producerea unor efecte fizice specifice. În cazul în care acea mărime rămâne constantă în timp, avem de-a face cu un câmp static; când valoarea mărimii se modifică temporal, câmpul este dinamic (sau variabil în timp). Dacă mărimea fizică ce defineşte câmpul poate fi exprimată în fiecare punct printr-un singur număr – adică este, cum se spune în matematică, o mărime scalară –, atunci e vorba de un câmp scalar. O hartă geografică, reprezentând o zonă muntoasă şi pe care sunt notate altitudinile, oferă o bună analogie cu un astfel de câmp (desigur, un câmp scalar static). Exemple de câmpuri scalare sunt: câmpurile termice, barice, acustice, de densitate, de concentraţii chimice etc. Teoretic, descrierea câmpurilor scalare se face prin intermediul unor funcţii matematice de tipul: Ms = Ms(x,y,z) – pentru câmpuri scalare statice, respectiv Md = Md(x,y,z,t) – pentru câmpuri scalare dinamice,

67

unde x, y, z sunt coordonatele spaţiale carteziene, t este parametrul timp, iar Ms, respectiv Md, desemnează mărimea fizică reprezentând câmpul. Analogia de mai sus cu harta geografică poate fi considerată şi altfel, dacă avem în vedere nu altitudinea ci panta terenului în fiecare punct. Aceasta pantă nu o putem descrie complet doar printr-un număr (de exemplu, unghiul cu orizontala); trebuie adăugate direcţia şi sensul. O astfel de asociere dintre un număr, o direcţie şi un sens defineşte matematic un vector, iar câmpurile reprezentate de mărimi fizice vectoriale sunt denumite câmpuri vectoriale, fiind tratate matematic prin funcţii de vectorul de poziţie şi, eventual, de timp. Câmpuri vectoriale sunt, de pildă: câmpul de viteze, câmpul de accelaraţie, câmpul schimburilor de căldură, câmpurile de forţă (câmpul electromagnetic, câmpul gravitaţional, câmpul nuclear ş.a.). Pe lângă câmpurile scalare şi vectoriale, există şi câmpuri pentru a căror caracterizare sunt necesare nişte “obiecte” matematice mai complexe decât scalarii şi vectorii: tensorii, un fel de tablouri (matrici) de numere. Un exemplu de câmp tensorial este câmpul deformărilor elastice. Într-un câmp scalar, toate punctele în care proprietatea fundamentală a câmpului are o valoare identică definesc o suprafaţă de echivalenţă sau suprafaţă de nivel. Distanţa dintre aceste suprafeţe succesive constituie o măsură a variaţiei scalare în spaţiu. Respectiva variaţie este exprimată de gradient, definit prin descreşterea scalarului măsurată pe unitatea de distanţă într-o direcţie perpendiculară la suprafaţa de nivel. Gradientul este un vector; el are o valoare cantitativă şi o direcţie şi un sens determinate în fiecare punct al câmpului. În consecinţă, dintr-un câmp scalar derivă un câmp vectorial constituit din ansamblul gradienţilor, câmp ce poate fi numit un „câmp-gradient”. La fel, se poate ajunge la un câmp derivat dintr-un câmp vectorial sau tensorial, determinând în fiecare punct variaţia în spaţiu a vectorului (sau tensorului) fundamental. Astfel, câmpul derivat dintr-un câmp vectorial este un câmp tensorial, iar câmpul derivat dintr-un câmp tensorial este un câmp tensorial de ordin superior. Din punct de vedere strict teoretic, conceptul de câmp poate fi extins şi pentru spaţii matematice abstracte, cu oricâte dimensiuni. De aceea, trebuie avută mereu în vedere distincţia dintre conceptul de câmp abstract şi cel de câmp fizic, deşi “instrumentele” matematice folosite pentru descrierea lor pot fi aceleaşi. Spre deosebire de câmpurile abstracte, care “operează” în spaţii matematice multidimensionale, câmpurile fizice sunt sisteme cu parametrii fizici distribuiţi în domenii spaţio-temporale reale. 68

Dacă se analizează acceptiunile operaţionale pe care le capătă noţiunea de câmp fizic în elaborarea teoriilor privind diferitele categorii de fenomene fizice, se pot distinge trei puncte de vedere, care nu sunt disjuncte, ci complementare. Astfel, în funcţie de fenomenologia fizică studiată, câmpul fizic este definit şi studiat ca: –

regiune din spaţiul real şi material în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată (câmpul termic, câmpul baric, câmpul acustic etc.);

–

domeniu din spaţiul fizic în care se pot exercita acţiuni ponderomotoare asupra corpurilor (câmpurile de forţă: electric, magnetic, gravitaţional etc.);

–

entitate fizică fundamentală prin intermediul căreia se produce o interacţiune specifică între particule elementare (câmp electromagnetic, câmp mezonic ş.a.). 5. Noţiunea de câmp de forţe ocupă un loc important în fizică, cu ajutorul ei

putând fi explicate satisfăcător (în sensul concordanţei experimentale şi al predictibilităţii) numeroase clase de fenomene fizice. Prin intermediul acestei noţiuni, interacţiunile dintre particule pot fi descrise astfel încât, în loc de a considera că o anumită particulă acţionează asupra alteia, se poate spune că ea crează un câmp, iar orice altă particulă ce se află în acest câmp va fi supusă unei anumite forţe. Un exemplu de câmp de forţă este câmpul electric, despre care va fi vorba pe scurt în continuare. Pornind de la premiza cunoaşterii stărilor mecanice şi termice ale corpurilor materiale, anumite experimente specifice arată că există şi alte tipuri de stări, în care corpurile sunt acţionate de forţe de o natură diferită de a celor mecano-termice. O asemenea stare, ireductibilă la cele mecanice şi/sau termice, este starea de electrizare, care poate fi descrisă de o mărime fizică primară: sarcina electrică, iar câmpurile de forţe de natură electrică care acţionează asupra corpurilor electrizate se studiază prin introducerea mărimilor fizice derivate numite intensitate a câmpului electric şi potenţial electric. Stările de electrizare ale corpurilor materiale pot fi induse prin mai multe procedee: prin frecare (triboelectricitate), prin contact direct cu alte corpuri deja electrizate, prin comprimarea sau dilatarea unor cristale (pizoelectricitatea), prin încălzire (piroelectricitatea), prin iradiere cu raze Roentgen, prin reacţii chimice etc. Dacă, de exemplu, o baghetă de sticlă este frecată cu o bucată de postav, se observă, după separare, că atât între ele, cât şi asupra unor corpuri mici situate în preajmă (bucăţi mici de hârtie, fire de păr, cristale de ghips ş.a.) se exercită forţe sau cupluri de fortă adică acţiuni ponderomotoare. Ca urmare a frecării, se constată deci că sticla şi postavul

69

se află într-o stare aparte, evidenţiabilă prin aceste acţiuni ponderomotoare, stare care nu este nici mecanică, nici termică, fiind denumită stare de electrizare. Stările de electrizare ale corpurilor prezintă o serie de caracteristici care conduc la noţiunea de sarcină electrică - un parametru fizic nou, nedeductibil din considerente pur mecanice şi/sau termice. Despre corpurile aflate în stări electrice se spune că sunt electrizate sau încărcate cu sarcini electrice. O proprietate fundamentală a sarcinii electrice – a cărei unitate de măsură în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură e coulombul (simbolizat prin C) – este aceea că ea există în două moduri, botezate convenţional “pozitiv” şi “negativ”, astfel încât corpurile încărcate cu sarcini electrice de acelaşi fel (pozitive sau negative) se resping, în timp ce între corpurile electrizate cu sarcini opuse se exercită forţe de atracţie. Până în prezent nu se cunoaşte cu exactitate care este cauza existenţei acestui dualism al sarcinii electrice; se presupune că “sarcinile pozitive şi cele negative reprezintă laturile contrare ale aceleiaşi calităţi, după cum, de exemplu, noţiunile de «drept» şi «stâng» sunt laturi contrare ale proprietăţii de simetrie a spaţiului, sau după cum se poate vorbi de cele două direcţii ale timpului” [5, p. 61]. O altă proprietate esenţială a sarcinii electrice este cea exprimată prin legea conservării sarcinilor electrice: sarcina electrica totală, adică suma algebrică a sarcinilor negative şi pozitive, a unui sistem izolat se păstrează constantă. De asemenea, sarcina electrică este cuantificată, în sensul că sarcina electrica a unui corp nu poate avea orice valoare, ci este un multiplu întreg pozitiv sau negativ al unei sarcini electrice egală în valoare absolută cu sarcina electronului, care este de 1,602·10–19 C. (În teoria particulelor fundamentale, se demonstrează, totuşi, posibilitatea existenţei unor subparticule – numite quarkuri – cu sarcină electrică fracţionară: 1/3 sau 2/3 din valoarea absolută a sarcinii electronului). În principiu, ţinând seama de această cuantificare şi de legea conservării sarcinilor electrice, încărcarea electrică totală a unui corp macroscopic poate avea diferite valori, în funcţie de modalitatea şi intensitatea procedeului de electrizare. Totodată, sarcina electrică totală a oricarui corp este un invariant relativist, valoarea ei nedepinzând de alegerea sistemului de referinţă, nici de starea de mişcare a corpului – spre deosebire de masa corpului, care, aşa cum se arată în teoria relativitatii restrânse, este functie de viteza corpului. La nivel microfizic, pentru particulele elementare (cum sunt electronul şi protonul), sarcina electrică constituie o proprietate fizică intrinsecă, nemodificabilă: este imposibil să se “încarce” sau să se “descarce” electric o particulă elementară. Relativ la electron şi proton, nu cunoaştem încă de ce aceste două particule 70

elementare, atât de diferite din multe puncte de vedere (de exemplu, raportul dintre masa de repaus a protonului şi masa de repaus a electronului este 1836,11), au aceeaşi valoare absolută a sarcinii electrice. Experimentele de laborator, în care fascicule de atomi sau molecule de hidrogen au fost trecute prin câmpuri electrice foarte intense, indică faptul că eventuala diferenţă de sarcină electrică dintre cele două particule este mai mică de 1,602 ·10–39C. Cu toate că sarcina electrică reprezintă o măsură a stării de electrizare a corpurilor, ea este insuficientă pentru descierea acţiunilor ponderomotoare ce se exercită asupra corpurilor încărcate electric. Existenţa acestor acţiuni ponderomotoare (forţe sau cupluri electrice) se poate explica admiţând că sarcinile electrice confera spaţiului din jurul lor proprietăţi fizice speciale, adică generează câmp electric. Pentru a descrie cantitativ câmpul electric generat de o sarcină electrică (sau de o distribuţie de sarcini electrice) se introducere mărimea fizică vectorială numită intensitate a câmpului electric, cu valoarea absolută E, şi egală cu raportul dintre forţa electrică F e care se exercită asupra unei sarcini electrice de probă q, adusă în câmpul respectiv, şi valoarea acestei sarcini: E = Fe/q. Sarcina de probă este o sarcină punctiformă, pozitivă prin convenţie şi care, practic, nu modifică câmpul electric în locul unde e situată şi nici distribuţia de sarcini ce generează acel câmp. Cel mai adesea, valoarea absolută intensităţii câmpului electric (care, în general, este funcţie de coordonatele spaţiale şi de timp) se exprimă în volţi pe metru (V/m). Curbele din spaţiu la care, în fiecare punct, vectorul intensitate al unui câmp electric este tangent definesc liniile de forţă (sau liniile de câmp) ale respectivului câmp; ansamblul liniilor de câmp, reprezentate grafic, formează ceea ce se numeşte spectrul de câmp. Dacă intensitatea câmpului electric nu este variabilă în timp, atunci câmpul este electrostatic. Conform legii lui Coulomb, stabilită pe cale empirică, forţele care se exercită asupra a două sarcini electrice punctiforme q1 şi q2 aflate la distanţa r una de cealaltă într-un mediu oarecare au următoarele proprietăţi: –

satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii: forţa exercitată de prima sarcină (q1) asupra celei de-a doua (q2) este egală şi de sens contrar forţei cu care q 2 acţionează asupra lui q1;

–

dacă sarcinile au acelaşi semn, forţele sunt de respingere, iar dacă au semne contrare, forţele sunt de atracţie;

71

–

în valoare absolută, forţele sunt proporţionale cu produsul sarcinilor electrice, invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre ele şi depind de mediul în care se află sarcinile, astfel încât forţa de interacţiune electrostatică Fes dintre q1 şi q2 are expresia: Fes = kq1q2/r2, unde k este o constantă a cărei valoare depinde de natura mediului. Spectrul de câmp al unei sarcini electrice punctiforme, plasată într-un mediu

omogen şi izotrop, este reprezentat de un ansamblu de semidrepte dispuse simetric, radiale şi trecând prin sarcina electrică (sursa câmpului). Sensul liniilor de forţă a fost stabilit prin convenţie: spre exterior pentru sarcini pozitive, spre interior pentru sarcini negative. În cazul când există o distribuţie de mai multe sarcini, intensitatea câmpului rezultant se determină prin însumarea vectorială a intensităţilor câmpurilor electrice individuale (principiul superpoziţiilor câmpurilor). Intensitatea câmpului electric (introdusă prin intermediul altei mărimi vectoriale: forţa electrică) oferă un “instrument” util şi intuitiv pentru caracterizarea câmpului electric. În anumite situaţii concrete însă, operaţia de însumare vectorială (ce devine uneori integrare, în sens matematic, a unei variabile vectoriale) este prea dificilă. Deoarece operaţiile matematice cu scalari sunt mai convenabile, s-a introdus un alt parametru, de tip scalar, pentru descrierea câmpului electric: potenţialul electric V. Semnificaţia fizică a lui V este următoarea: potenţialul electric într-un punct P situat la distanţa r de o sarcină punctiformă fixă reprezintă lucrul mecanic (v. cap. 8) efectuat de forţele electrice pentru a deplasa o sarcină de probă de la infinit până în punctul P. Generalizând, potenţialul într-un punct al unei distribuţii de sarcini punctiforme este dat de suma algebrică a potenţialelor individuale (legea superpoziţiei potenţialelor). Unitatea de măsură pentru potenţialul electric este voltul (V). Ca şi intensitatea câmpului electric, potenţialul electric permite o reprezentare grafică intuitivă a câmpului electric: suprafeţele (sau curbele) echipotenţiale, reprezentând suprafeţele (curbele) în ale căror puncte potenţialul electric are aceeaşi valoare. Direcţia perpendicularei la tangenta într-un punct la suprafaţa echipotenţială (respectiv, curba echipotenţială) coincide cu direcţia liniei de câmp în punctul respectiv. Între intensitatea câmpului electric E şi potenţialul electric V există o relaţie directă; de exemplu, în cazul particular al câmpurilor electrostatice uniforme – pentru care liniile de câmp sunt paralele şi echidistante – această relaţie capătă forma simplă: E = U/d, unde U este diferenţa de potenţial electric (sau tensiunea electrică) dintre două puncte situate în câmp la distanţa d. În general, relatia dintre E şi V conduce la stabilirea 72

unei ecuaţii cu derivate parţiale (ecuaţia lui Poisson), ale cărei soluţii determină expresia potenţialului electric pentru o distribuţie dată de sarcini. Expresia potenţialului, la rândul ei, permite aflarea lui E şi a forţelor electrice. Într-un mod similar cu câmpul electrostatic, poate fi tratat formal şi câmpul magnetic static. Numai că, în acest caz, se pune problema existenţei “sarcinilor magnetice”. Până în prezent, experimentele nu au putut dovedi cu certitudine că există “sarcini magnetice”, adică nu s-au evidentiat monopoli magnetici (particule numai cu “sarcină nord”, sau numai cu “sarcină sud”). Presupunând că există o “sarcina magnetică” elementară, fizicianul francez P.A.M. Dirac a dedus, din simetrizarea ecuaţiilor lui Maxwell, că aceasta ar trebui să aibă o valoare de 68,5 ori mai mare decât sarcina electronului în valoare absoluta; prin urmare, forţa de interacţiune dintre două “sarcini magnetice” elementare, situate la distanţa de 1 cm una de alta, ar fi de (68,5) 2 = 4692,25 ori mai mare decât forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice elementare situate la aceeaşi distanţă. Tocmai această valoare foarte mare a interacţiunii dintre presupuşii monopoli magnetici face imposibilă (deocamdată) eventuala lor detectare pe cale experimentală, căci ar fi necesare energii uriaşe, imposibil de atins astăzi în acceleratoarele de particule. Legat de această chestiune, sunt două posibilităţi, cu consecinţe diferite: “1. dacă «monopolul magnetic» va fi pus în evidenţă pe cale experimentală va trebui reformulate fundamentele electrodinamicii clasice, ale electrodinamicii cuantice şi ale teoriei cuantice a câmpurilor; 2). dacă existenţa sa nu va fi dovedită pe cale experimentală şi se va ajunge la concluzia că o astfel de particulă nu există, va trebui să se elaboreze un principiu fizic conform căruia, în natură, există o asimetrie în privinţa sarcinilor electrice şi a «sarcinilor magnetice», adică nu pot exista decât particule elementare: fie cu sarcina electrică, fie neutre din punct de vedere electric” [6, p. 20 – 21]. 6. Aşa cum s-a menţionat anterior, descrierea formală a câmpurilor electrostatice (ca şi a celor magnetostatice şi gravitostatice) – în care parametrul timp nu intervine explicit – nu contrazice, în aparenţă, principiul acţiunii instantanee la distanţă. De asemenea, în regimuri statice, câmpurile electrice şi magnetice sunt separate. Lucrurile se schimbă radical pentru fenomenele electrice variabile temporal: în aceste cazuri, în conformitate cu principiul contiguităţii şi în acord cu experienţa, acţiunile ponderomotoare se transmit localizat, cu viteză finită, prin intermediul câmpului electric. Mai mult decât atâta, pentru regimuri variabile în timp, câmpurilor electrice li se asociază inseparabil şi câmpuri magnetice, ele intercondiţionându-se reciproc şi formând 73

sisteme fizice unitare. Mai precis, un câmp electric variabil în timp generează un câmp magnetic (ceea ce face posibilă, de pildă, realizarea electromagneţilor), iar un câmp magnetic variabil în timp produce un câmp electric (aşa cum se întâmplă în centralele electrice). Prin urmare, într-o viziune generalizatoare, câmpul electric şi câmpul magnetic sunt două aspecte sub care ni se relevă un câmp cu caracter fundamental: câmpul electromagnetic. Din punct de vedere macroscopic, câmpul electromagnetic este descris de ecuaţiile lui Maxwell, care, în esenţă (şi fără a folosi simbolismul fizico-matematic) pot fi rezumate astfel: 1. există sarcini electrice (care se conservă); 2. nu există sarcini magnetice; 3. un câmp electric variabil în timp (în particular, un curent electric) generează un câmp magnetic (legea circuitului magnetic); 4. un câmp magnetic variabil în timp generează un câmp electric (legea inducţiei electromagnetice. Pentru a forma un sistem matematic care să determine complet câmpul electromagnetic într-un anumit domeniu spaţial, la aceste ecuaţii trebuie adăugate: - aşa-numitele relaţii de material, ce ţin seama de modul în care interacţiunile electromagnetice depind de caracteristicile mediului material; - condiţiile iniţiale (valorile intensităţilor câmpurilor electrice şi magnetice la momentul iniţial); - condiţiile la limită (sau “ecuaţiile de trecere”) pe care trebuie să le verifice componentele electrice şi magnetice pe suprafeţele de separaţie dintre subdomeniile cu proprietăţi electrice şi magnetice distincte; în cazul în care suprafaţa ce mărgineşte domeniul este extinsă la infinit, condiţiile respective devin condiţii la infinit. Din ecuaţiile câmpului electromagnetic reiese caracterul lui intrinsec, de entitate fizică fundamental diferită de ceea ce îndeobşte numim substanţă. Astfel, pot exista câmpuri electromagnetice în zone ale spaţiului în care nu există surse electrice şi/sau magnetice; totodată, aceste câmpuri poartă energie, au impuls şi moment cinetic şi deci au o existenţă total independentă de sarcini şi curenţi electrici. În electrodinamica relativistă, pornind de la constatarea că ecuaţiile lui Maxwell sunt invariante faţă de anumite transformări de coordonate (grupul de transformări Lorentz - Einstein), se demonstrează că magnetismul este în realitate un efect relativist, un rezultat al mişcării sarcinilor electrice. Concret, aceasta înseamnă că dacă ne-am 74

deplasa împreună cu sarcinile electrice, nu am observa vreun efect magnetic (şi nici vreo modificare a stării sarcinilor electrice). O altă consecinţă importantă a ecuaţiilor lui Maxwell este că ele arată cum, din interacţiunea câmpurilor electrice şi magnetice, rezultă unde electromagnetice care se propagă prin spaţiu. În acord cu legea circuitului magnetic, un câmp electric variabil în timp produce un câmp mgnetic, iar acesta fiind variabil în timp generează, în conformitate cu legea inducţiei electromagnetice, un câmp electric. Astfel, din aproape în aproape, în spaţiu şi în timp – prin contiguitate –, câmpurile electric şi magnetic se intercondiţionează şi formează unde electromagnetice. Calculând viteza în vid a acestor unde, Maxwell a constatat că ea este egală, în mod riguros, cu viteza luminii în vid. De aici, a tras concluzia că lumina este constituită din unde electromagnetice, ceea cea reprezentat un argument decisiv în susţinerea teoriei privind natura ondulatorie a luminii. (Astăzi se admite că lumina are un un dublu caracter, ondulatoriu şi corpuscular, corpusculii de lumină fiind numiţi fotoni). 7. De la Newton încoace, admitem că orice corp material, indiferent de natura lui, posedă proprietatea de a reacţiona la prezenţa altor corpuri. Mai exact spus, toate corpurile exercită unele asupra altora o forţă de atracţie, numită atracţie universală sau forţă de gravitaţie. Această forţă depinde de inversul pătratului distanţei dintre corpuri şi de o mărime proprie fiecăruia dintre corpurile implicate: masa lor gravitaţională. În vorbirea curentă, noţiunea de masă pare una simplă, prin ea înţelegându-se de obicei cantitatea de substanţă. În fizică însă, conceptul de masă are două accepţiuni, diferite în semnificaţii: masa inerţială (sau inertă) şi masa gravitaţională. (Cantitatea de substanţă se exprimă în numărul de moli sau kilomoli). Masa inerţială (mi) a unui corp măsoară “rezistenţa” lui (inerţia) faţă de forţele care tind să-i modifice starea de mişcare; ea intervine, de pildă, în formula care exprimă principiul al doilea din mecanica newtoniană: F = mia, unde F reprezintă forţa ce imprimă acceleraţia a corpului cu masa inertă mi. Masa gravitaţională (mg) a unui corp este măsura greutăţii lui şi apare în expresia legii atracţiei universale: Fg = γmg1mg2/r2, în care Fg este mărimea forţei de atracţie gravitaţională dintre două corpuri cu masele gravitaţionale m g1 şi, respectiv, mg2, r este distanţa dintre corpuri, iar γ este constanta atracţiei universale. Din relaţiile precedente reiese că masa inertă şi masa gravitaţională se referă la aspecte fizice diferite ale unuia şi aceluiaşi corp material. Totuşi, una din cele mai tulburătoare experimente din fizică (efectuată prima oară de Galileo Galilei) sugerează 75

existenţa unei conexiuni intime între mi si mg. Galilei a lăsat să cadă din vârful turnului din Pisa obiecte cu mase gravitaţionale diferite, de exemplu, o ghiulea şi un glonţ de muschetă. Ce ar fi de asteptat într-un astfel de experiment? Dacă se iau în considerare doar greutăţile corpurilor (adică numai gravitaţia), lucrurile par simple: forţele care atrag la sol fiecare din corpuri sunt diferite, căci o ghiulea cântăreşte mai mult decât un glonţ. Întrucât la o forţă mai mare corespunde o acceleraţie mai mare, rezultă că ghiuleaua ar trebui să ajungă la sol înaintea glonţului de muschetă (aşa cum afirmau aristotelienii). Dar experimental se dovedeşte că cele două corpuri ating solul după acelaşi interval de timp de la lansare (desigur, dacă se neglijează frecarea cu aerul). Cauza acestui comportament, ciudat pentru “bunul simţ”, este inerţia. Ghiuleaua, care are o masă gravitaţională mai mare decât cea a glonţului, are, de asemenea, şi o masă inertă proporţional mai mare, deci şi o “rezistenţă” la accelerare superioară. Constatarea că toate corpurile cad pe pământ cu aceeaşi acceleraţie se poate explica dacă se admite că masa inertă este egală cu masa gravitaţională. Egalitatea dintre masa inertă şi masa gravitaţională (stabilită experimental cu o precizie mai mare de 10–12) este un fapt empiric de importanţă crucială în fizică, dar care nu are (încă) o explicaţie, tot aşa cum nu se ştie de ce masele (“sarcinile gravitaţionale”) sunt întotdeauna pozitive, cu toate că nici o lege a fizicii nu exclude a priori posibilitatea existenţei maselor negative. Interacţiunea gravitatională poate fi descrisă considerând că fiecare masă generează în jurul ei un câmp de forţe – câmpul gravitaţional – ce acţionează asupra altor mase din univers. Similaritatea dintre expresia matematică a legii lui Coulomb şi formula atracţiei universale permite ca fenomenele gravitostatice (unde intervin câmpuri gravitaţionale invariabile temporal) să fie tratate într-o manieră analoagă cu cele electrostatice, cu precizarea că, spre deosebire de sarcinile electrice, sarcinile gravifice sunt de un singur tip, iar forţele gravitaţionale sunt exclusiv forţe de atracţie. De asemenea, forţele gravitaţionale sunt cu mult mai mici decât forţele electrostatice. Un calcul simplu arată că raportul dintre forţa electrostatică F e şi forţa gravitaţională Fg dintre două particule (situate în vid, unde k este egal cu 9·10 9 m/F) cu sarcinile electrice q1 şi q2 şi cu masele, respectiv, m1 şi m2 este: Fe/Fg = (k/γ)(q1q2/m1m2). Dacă cele două particule sunt protonul (cu m1 = 1,67·10–27 kg şi q1 = 1,6·10–19 C) şi electronul (cu m2 = 9,1·10–31 kg şi q2 egal în valoare absolută cu q1) – constituenţii atomului de hidrogen – atunci rezultă (γ fiind egal cu 6,67·10–11 Nm2kg–2) că raportul Fe/Fg are valoarea enormă de 2,27·1039. 76

O altă diferenţă între sarcina electrică şi masă (cea din urmă ar putea fi denumită “sarcină gravifică”) este că masa nu este un invariant relativist; în teoria relativităţii restrânse se demonstrează (iar experimentele o confirmă) că masa m a unui corp creşte cu viteza sa v după formula: m = m0/(1 – v2/c2)1/2, unde m0 este masa de repaus a corpului (când v = 0), şi c reprezintă viteza luminii în vid (egală cu 3·10 8 m/s). Datorită valorii mari a lui c, efectele relativiste (printre care variaţia masei cu viteza) devin semnificative doar la viteze apropiate de viteza luminii în vid, când raportul v 2/c2 nu este neglijabil. Din ultima formulă se observă că particulele cu masa de repaus diferită de zero nu pot atinge viteza luminii în vid, căci în acest caz masa lor ar deveni infinită. Particulele cu viteza egală cu c (cum sunt, de exemplu, fotonii) nu au masă de repaus. Cel mai cunoscut rezultat al teoriei relativităţii restrânse este relaţia lui Einstein privind “echivalenţa” dintre masă (m) şi energie (W): W = mc2

(1)

Referitor la această relaţie, Einstein nota: “Potrivit teoriei relativităţii, între masă şi energie nu este o deosebire esenţială, energia are masă şi masa reprezintă energie” (citat după [6], p. 59). O altă interpretare este aceea că formula respectivă nu se referă la o echivalenţă intrinsecă între masă şi energie (care conduce la transformarea masei în energie şi reciproc), ci ea exprimă doar o echivalenţă în sens strict cantitativ: dacă într-un proces fizic se produce o variaţie de masă, acesteia îi corespunde o variaţie de energie şi invers. De pildă, dacă un corp eliberează energia W sub forma de radiaţie, masa corpului se micşorează cu cantitatea W/c 2. În această viziune, masa şi energia sunt mărimi fizice ce reprezintă calităţi diferite ale materiei, masa fiind o măsură a inerţiei sistemelor fizice şi a diferitelor interacţiuni ale acestora cu alte sisteme, în vreme ce energia este o “măsură” a mişcării sub toate formele şi transformările ei. Formula (1) este una din cele mai folosite în fizica modernă. Printre altele, ea permite o estimare a “tăriei” cuplajului electronilor cu câmpul electromagnetic. În acest scop, se calculează constanta de cuplaj α, o mărime adimensională egală cu raportul dintre energia electrostatică We a câmpului electric dintre doi electroni aflaţi în vid la o distanţă egală cu lungimea de undă Compton λC a electronului (într-o primă aproximaţie, λC a unei particule exprimă dimensiunea acelei particule) şi energia de repaus W 0 a electronului: α = We/W0

(2)

We = k0q2/λC

(3)

λC = h/2πm0c

(4) 77

E0 = m0c2

(5)

unde q = sarcina electrică a electronului, m0 = masa de repaus a electronului, c = viteza luminii în vid, iar h este constanta lui Planck (egală cu 6,62·10 –34 Js), o constantă universală foarte importantă în microfizică (v. cap. 8). Introducând valorile numerice, din relaţiile (2) – (5) rezultă că α = 1/137. După cum se observă, această constantă nu depinde de masa electronului; ea cuantifică cuplajul cu câmpul electromagnetic al oricărei particule elementare cu sarcină electrică egală, în valoare absolută, cu cea a electronului. Faptul că interacţiunea electromagnetică este, la nivel microfizic, mult mai puternică decât cea gravitaţională se reflecta şi în valoarea foarte mică (10 –39) a constantei de cuplaj gravitaţional. 8. În cadrul fizicii clasice nu se comentează în mod semnificativ constatarea empirică referitoare la egalitatea dintre masa inertă şi masa gravitaţională. În teoria relativităţii generalizate (care este de fapt o teorie a gravitaţiei), Einstein a transformat egalitatea respectivă în postulat, introducând principiul echivalenţei dintre forţele de acceleraţie şi forţele gravitaţionale. Acest principiu afirmă că, într-o zonă suficient de mică a spaţiului, este imposibilă distingerea dintre forţele de acceleraţie şi forţele gravitaţionale. Conform principiului echivalenţei, nu se poate discerne între un sistem de referinţă în repaus aflat într-un câmp gravitaţional uniform şi un sistem uniform accelerat într-un spaţiu vid. Ca argument, putem folosi un experiment mental propus chiar de Einstein. Să presupunem, într-o primă situatie, că ne aflăm într-un lift fără ferestre care este în repaus faţă de Pământ şi în câmpul gravitaţional uniform al acestuia. Dacă dăm drumul unei bile, ea va cădea spre podeaua liftului, sub acţiunea greutăţii Fg, cu o acceleraţie a = g, unde g este acceleraţia gravitaţională. În a doua situaţie, să considerăm că liftul se găseşte undeva în spaţiul vid, foarte departe de orice corp material, şi că este accelerat în sus, de o forţă Fa, cu o acceleratie a = g. Şi în acest caz, dacă lăsăm bila liberă, o vom observa “căzând” la podea cu aceeaşi acceleraţie a = g. Prin urmare, în ambele cazuri, forţa care pune în mişcare bila este, ca valoare absolută, aceeaşi. Dar, întrucât liftul nu are ferestre, nu putem distinge între cele două situaţii: F g şi Fa sunt confundabile. Echivalenţa locală dintre forţele gravitaţionale şi forţele de acceleraţie corespunde, după Einstein, unei caracteristici locale a unui câmp. Despre ce tip de câmp poate fi vorba? Acest câmp, arăta Einstein, este spaţiu-timpul (continuum-ul cvadridimensional, în care a patra dimensiune este timpul). În relativitatea generalizată, 78

gravitaţia reprezintă curbarea spaţiului determinată de prezenţa materiei. În acest fel, nu mai este nevoie de conceptul de forţă gravitaţională: un corp masiv modifică semnificativ curbura spaţiu-timpului din vecinătatea sa, “obligând” corpurile din jur să urmeze traiectorii care ne apar nouă, obişnuiţi cu spaţiul drept tridimensional, ca fiind cauzate de nişte forţe. Inaptitudinea de a percepe deformarea spaţiu-timpului datorată prezenţei maselor ne face să credem în existenţa unei forţe - cea gravitaţională - care, potrivit relativităţii generalizate, de fapt nu există! În esenţă, teoria lui Einstein geometrizează fenomenul gravitaţiei, deoarece structura sau “forma” spaţiului influenţează mişcările corpurilor prin el, iar spaţiul, la rândul lui, este influenţat conform acestei teorii - de masele conţinute în spaţiu. Sintetizând schimbările profunde pe care teoria relativităţii generalizate le-au impus concepţiei noastre despre universul fizic, Fritjof Capra sublinia că, “în cadrul aceastei teorii, influenţa unui corp dotat cu masă asupra spaţiului care-l înconjoară are mai multe implicaţii decât are în electrodinamică influenţa exercitată de un corp încărcat electric. Şi în acest caz, spaţiul capătă o asemenea «stare» încât orice alt corp va resimţi o forţă, dar de această dată va fi afectată şi geometria şi, o dată cu ea, structura însăşi a spaţiului.[...] Oriunde există un corp cu masă există şi câmp gravitaţional şi acest câmp se va manifesta curbând spaţiul din jurul corpului. Nu trebuie să credem, în nici un caz, că, de fapt, câmpul umple spaţiul şi îl «curbează». Nu există distincţie între acestea două: câmpul este spaţiul curb! În relativitatea generală, câmpul şi structura, sau geometria şi spaţiul sunt unul şi acelaşi lucru. În ecuaţiile de câmp ale lui Einstein, ele sunt reprezentate de aceeaşi mărime matematică. Aşadar, conform teoriei lui Einstein, materia nu poate fi separată de câmp, sau gravitaţie, iar câmpul gravitaţional nu poate fi separat de spaţiul curb. Materia şi spaţiul sunt concepute ca părţi inseparabile ale unui întreg unic. Pe de o parte, corpurile determină structura spaţiului, dar, pe de altă parte, sunt la rândul lor influenţate de acest spaţiu” [7, p. 177]. Deşi teoriile relativităţii (atât cea restrânsă, cât şi cea generalizată) par a fi bizare în raport cu ideile pe care ni le formăm în mod obişnuit – din trăirile cotidiene – despre materie, spaţiu, timp şi gravitaţie, ele au o solidă confirmare experimentală. O asemenea confirmare se referă la devierea unui fascicul luminos într-un câmp gravitaţional intens. Un fascicol luminos transportă, desigur, o anumită energie W. Din relaţia (1) de mai sus, lui W îi corespunde o “masă” efectivă m = W/c 2, supusă acţiunilor gravitaţionale, astfel încât, atunci când un fascicol luminos provenit de la o stea trece prin apropierea unui 79

corp cu masă mare (Soarele, de exemplu), va fi deviat. Devierea respectivă poate fi calculată ţinând seama de efectele curbării spaţiu-timpului induse de corpul masiv pe lângă care trece raza de lumină. În cazul Soarelui, Einstein a calculat o deviere de 1,7’’, care a coincis cu cea determinată de A. Eddington în timpul unei eclipse solare din anul 1916. 9. În mod foarte sintetic se poate vorbi de un „principiu al câmpului (fizic)”, ale cărui trăsături prerogative formale sunt: I.

Existenţa/implicarea sursei/surselor de câmp.

II.

Acţiunea la distanţă – de la sursa/sursele câmpului până la entităţile

sensibile la câmp (ca opusă contactului direct/mecanic). III.

Nelimitarea – absenţa frontierelor distincte ale acţiunii/influenţei

câmpului (teoretic infinită). IV.

Integritatea/continuitatea câmpului (câmpul nu are “goluri”).

V.

Anumiţi parametri ai proceselor care au loc în interiorul unei zone aflate

sub acţiunea/influenţa câmpului sunt dependenţi de modul în care, în zona respectivă, caracteristicile câmpului variază în raport cu coordonatele spaţiale. VI.

Coexistenţa câmpurilor – în aceeaşi zonă din spaţiu pot acţiona/îşi pot

exercita influenţele, concomitent, mai multe câmpuri (în contrast cu impenetrabilitatea corpurilor substanţiale). VII.

Natura şi proprietăţile câmpului sunt sintetizate în ecuaţiile de câmp

(scalare, vectoriale, tensoriale, spinoriale etc.) şi respectă anumite principii de extrem (de exemplu principiul minimei acţiuni) şi de invarianţă faţă de transformări spaţio-temporale (legi de conservare). VIII. Măsurabilitatea – posibilitatea de estimare cantitativă a unor parametrii ai câmpului (intensitate, dependenţa de distanţă etc.). Postulatul V este cel mai indicativ: demonstrarea empirică a dependenţei parametrilor unui proces de localizarea sa spaţială într-o anumită zonă (ansamblu, domeniu, regiune) este o indicaţie directă că respectivul proces se produce într-un câmp. 10. Apariţia şi dezvoltarea ideilor despre câmp a impus o reconsiderare a conceptului de materie ca desemnând numai substanţa în sens fizico-chimic. Realitate obiectivă, materia ni se prezintă astăzi, din punct de vedere fizic, în două forme

80

existenţiale fundamentale: substanţă si câmp, care, în funcţie de nivelele de organizare macroscopic şi microscopic ale materiei, reflectă anumite proprietăţi fizice specifice. La nivelul de organizare macrofizic, definit prin dimensiuni spaţiale mult mai mari decât cele ale atomilor şi moleculelor (care sunt de ordinul a 10 –10 m – 10–8 m) şi prin neglijarea efectelor cuantice, proprietăţile fizice generale ale câmpurilor sunt: –

au distribuţii şi evolutii continue în spaţiu şi timp;

–

au un număr nelimitat de grade de libertate;

–

posedă impuls şi energie bine determinate;

–

transmit acţiuni fizice din aproape în aproape, cu viteză finită. La rândul ei, din punct de vedere macrofizic, substanţa se caracterizează prin:

–

caracter discontinuu;

–

poziţii spaţio-temporale bine determinate (formă, volum);

–

număr limitat de grade de libertate;

–

masă şi energie de repaus, impuls, moment cinetic şi energie cinetică (în cazul mişcării mecanice). Prin urmare, la nivel macrofizic (unde “funcţionează” fizica zisă clasică),

delimitarea dintre substanţă şi câmp capătă semnificaţie fizică evidentă. Nu la fel stau lucrurile pe palierul de organizare microfizic, unde domină efectele cuantice. Aici, delimitarea dintre câmp şi substanţă nu mai este evidentă, căci ele formează o entitate fizică cu proprietăţi specifice cuantice, reflectate în unitatea dialectică câmp – particulă. În teoria cuantică a câmpurilor, particulele elementare sunt considerate cuante ale unui anumit câmp, care se presupune a fi cuantificat. Pentru fizica modernă, conceptul de câmp cuantic (diferit de noţiunea clasică de câmp) este unul de maximă extensie, cu ajutorul căruia sunt descrise toate particulele elementare şi interacţiunile dintre ele. Ca entitate fizică fundamentală, câmpul cuantic este un “mediu” continuu (dar şi “granular” totodată), prezent peste tot în spaţiu, iar particulele nu sunt altceva decât condensări locale în câmp, “pachete” de energie vibratorie care apar, se mişcă şi dispar în câmpul suport. Aşa cum nota Hermann Weyl, “o particulă materială cum ar fi electronul este o mică regiune a câmpului electric în care intensitatea câmpului atinge valori enorme, indicând faptul că o cantitate mare de energie este concentrată într-un spaţiu foarte restrâns. Un asemenea nod de energie, care nu este delimitat clar de restul câmpului, se propagă prin spaţiul vid aşa cum un val traversează suprafaţa unui lac; nu există substanţă din care să se constituie electronul” [8, p. 171]. Pe de altă parte, dacă luăm termenul de “substanţă” (ousia, în 81

limba greacă) în sens filozofic, ca “esenţă” a unui lucru (adică ceea ce acesta este în mod real, prin opoziţie cu felul cum apare), atunci “substanţa” electronului este câmpul electric. Generalizând, fizicianul teoretician de origine română Basarab Nicolescu ajunge la concluzia că “realitatea subiacentă este formată de câmpuri, în timp ce realitatea manifestată este aceea a particulelor” ([9, p. 30]. O imagine plastică oferă H. R. Pagels, rezumată astfel de B. Nicolescu: "S-ar putea reprezenta un câmp printr-o reţea formată din resorturi metalice ataşate unele de altele. Reţeaua umple tot spaţiul. Resorturile sunt infinit mici şi deci, într-o regiune mică a spaţiului, există un număr infinit de resorturi. Vibraţia unui anumit resort corespunde la o cuantă de câmp. Diferitele câmpuri interacţionează între ele: diversele reţele constituite din resorturi sunt interconectate prin alte resorturi, formând super-reţele, reţele de reţele. Devine astfel posibilă o descriere a unităţii lumii, în care coexistă vizibilul şi invizibilul. Resorturile înseşi sunt invizibile, dar vibraţiile acestor resorturi sunt observabile" [9, p. 30 – 31]. Teoria modernă a câmpului a condus şi la o nouă interpretare a interacţiunilor dintre particule şi corpuri, care sunt descrise acum ca schimburi de cuante de câmp (particule mediatori). Astfel, interacţiunea electromagnetică este mediată de fotoni, cea nucleară de mezoni, cea gravitaţională de gravitoni (încă ipotetici) etc. De pildă, atunci când doi electroni se apropie unul de altul, unul dintre ei emite un foton pe care al doilea electron îl absoarbe. Prin emisia, respectiv absorbţia fotonului, electronii îşi modifică vitezele şi direcţiile de mişcare, îndepărtându-se unul de celălalt. În limbajul fizicii clasice, se spune că între electroni se exercită o forţă de respingere; în realitate, forţa reprezintă efectul cumulat la nivel macroscopic al schimburilor de fotoni. Fotonul care a mediat această interacţiune este un “foton virtual”, căci el există numai atât timp cât durează schimbul. Cu cât particulele mediatoare ale interacţiunilor au masa de repaus mai mare, cu atât energia necesară apariţiei lor este mai mare, şi cu atât mai scurt este intervalul de timp necesar procesului de schimb. (Timpul de viaţă al unei particule “create” printr-o fluctuaţie energetică este invers proporţional cu mărimea acestei fluctuaţii, conform uneia din relaţiile de incertitudine a lui Heisenberg). De aceea, nucleonii (protonii şi neutronii, constituenţii nucleelor atomice) pot schimba mezoni – particule relativ masive, cu masa de repaus egală cu circa 1/7 din masa unui nucleon – numai dacă se află foarte aproape unul de celălalt, astfel încât raza de acţiune a interacţiunii nucleare este foarte mică (circa 10–15 m). În contrast, schimbul de fotoni virtuali este posibil la distanţe oricât de mari, întrucât fotonii, neavând masă de repaus, pot fi generaţi dintr-o fluctuaţie 82

energetică oricât de mică; aşa se explică de ce raza de acţiune a interacţiunilor electromagnetice este infinită. În imensa diversitate a fenomenelor naturale, fizica de astăzi distinge patru tipuri de interacţiuni fundamentale – graviţatională, electromagnetică, nucleară (sau tare) şi slabă (care apare, de exemplu, în unele tipuri de dezintegrare nucleară) – ce se deosebesc, în principal, prin: natura mediatorilor, constanta de cuplaj (“tăria” interacţiei) şi raza de acţiune. Aceste date sunt prezentate în tabelul 4. Tabelul 4 – Interacţiunile fizice fundamentale Interacţiunea (forţa, câmpul)

Particula mediatoare (cuanta de câmp)

Constanta de cuplaj

Raza de acţiune

Durata interacţiunii

Gravitaţională

Gravitonul (ipotetic)

10–39

infinită

?

Electromagnetică

Fotonul

1/137

infinită

10–8 s

Slabă

Bosoni intermediari

10–6

< 10–14 m

10–10 s

Tare (nucleară)

Gluoni

1

< 10–15 m

10–23 s

Plecând de la ideea că lumea este unitară, în prezent se depun eforturi teoretice şi experimentale deosebite pentru a se demonstra că cele patru tipuri de interacţiuni sunt faţete ale unei singure interacţiuni cu caracter realmente fundamental. Deocamdată s-a reuşit unificarea interacţiunii electromagnetice cu cea slabă – rezultând ceea ce se numeşte interacţiunea electroslabă –, dar mai este până la Marea Unificare (visul lui Einstein). Una din modalităţile prin care fizicienii teoreticieni încearcă să o realizeze este dezvoltarea fascinantei ipoteze a supercorzilor. În teoriile (căci sunt mai multe) privind supercorzile, “ideea de bază este că entităţile fundamentale din universul nostru nu sunt punctiforme, ci nişte minuscule corzi în formă de buclă, iar diferitele particule subnucleare reprezintă diverse moduri de vibraţie – diverse armonice – ale acestor corzi. Corzile au dimensiunea lungimii Planck (egală cu 2·10–23 cm – n. n.); cu alte cuvinte, ele sunt mai mici prin mulţi factori de zece decât ceea ce putem testa în realitate” [10, p. 189]. Pentru realizarea unificării interacţiunilor fundamentale şi explicarea quarkurilor, gluonilor, etc. prin vibraţii ale supercorzilor, teoriile respective renunţă la ideea de spaţiu tridimensional cu care suntem obişnuiţi, şi postulează că spaţiul are cinci, zece sau mai multe dimensiuni, dintre care nu ne sunt accesibile decât trei. 11. În fizica modernă (care a depăşit viziunea mecanicistă), conceptele fundamentale ce stabilesc cadrele în care sunt gândite fenomenele fizice sunt cele de 83

câmp şi de energie, astfel încât ceea ce îndeobşte denumim „lucru”/entitate reprezintă în esenţă o configuraţie locală şi particulară a unui câmp de energie ne-separabil de univers în ansamblul lui. Totodată, conceptul de câmp, aşa cum apare el în teoria cuantică, rămâne marcat de o vaguitate caracteristică şi de o indeterminare fundamentală. Se afirmă despre electron, de pildă, că este un fel de „nor” de sarcină electrică, iar determinarea sa ca apariţie evenimenţială nu depinde decât de instrumentele noastre de măsură. Pe de altă parte, în tot ceea ce observăm, la nivel macroscopic în percepţia noastră, în manifestările naturale, găsim structuri bine definite. În consecinţă, conceptualizarea trecerii de la un câmp indefinit spre un univers structurat în forme delimitabile pune probleme delicate. Dacă admitem că universul „izvorăşte” în fiecare moment din vacuitatea unui câmp unificat subiacent materiei aşa cum o percepem, dacă o fluctuaţie haotică se află la originea lui, nu este mai puţin de acceptat că progresia spre forme/structuri organizate este tendinţa sa cea mai evidentă. Însăşi organizarea universului urmează o lege a complexităţii crecânde, de la structurile inanimate, trecând prin entităţile vii, până la fiinţa gânditoare – omul. Existenţa formelor „lucrurilor” presupune ca necesară o cauzalitate formativă (adică una referitoare la „punerea în formă”) ce funcţionează în Natură şi care stabileşte legăturile dintre câmpul fundamental şi formele manifestate. Sintagma „punere în formă” duce imediat la conceptul de informaţie care, deci, trebuie alăturat şi pus în conlucrare cu cele de câmp şi de energie. Viitoarea „nouă fizică” se va ivi, probabil, din această extensie ontologică şi epistemologică. Câmpul este invizibil ochilor noştri, în afară de cazul în care se poate, prin artificii experimentale, ajunge la a-l evidenţia indirect, ca în experienţa clasică cu magnetul şi pilitura de fier. Ceea ce se observă este că acţiunea câmpului generează (conturează) o formă. Câmpul modelează deci o structură spaţială. Pilitura de fier se dispune după configuraţia câmpului magnetic şi se crează astfel o organizare structurală caracteristică, căci „fineţea” grăuntelui de pilitură de fier îl face sensibil la acţiunile câmpului. Ştim însă că şi obiectele de dimensiuni mai mari şi foarte mari pot fi influenţate de la distanţe mai mari sau mai mici (adică fără contact direct). Există, de pildă, un câmp magnetic terestru care orientează acele busolelor. De asemenea, faptul că o piatră lăsată din mână cade spre pe sol nu este explicabil decât presupunând existenţa unui câmp gravitaţional al Pământului, pe care totuşi nu-l zărim. Tot un câmp gravitaţional este responsabil de relaţiile dintre corpurile celeste, de mişcările stelelor şi planetelor. Noi nu vedem undele electromagnetice şi totuşi receptoarele noastre radio 84

şiTV sau telefoanele mobile funcţionează chiar dacă se află în încăperi închise. Aceste unde („câmpuri călătoare”) sunt purtătoare de informaţii ce pot fi decodificate şi utilizate de receptori adecvaţi. Conceptul de câmp presupune/ar trebui să presupună, în mod fundamental, referiri la noţiunile de structură şi de transmitere (comunicare) de informaţii, întrucât orice câmp posedă un potenţial structural-organizaţional şi unul informaţional. 12. Noţiunea de câmp nu este una cu utilizare exclusivă în fizică şi disciplinele adiacente. Încărcătura semantică a termenului de “câmp”, reliefată mai întâi în fizică, a permis extinderea utilizării lui şi alte domenii, cum ar fi biologia şi psihologia. De pildă, în biologie, mai exact în embriologie, modul în care anatomia definitivă a unui organism se construieşte, pas cu pas, în decursul dezvoltării embrionare implică recursul la aşa-numitele câmpuri morfogenetice. Conceptul de câmp morfogenetic a fost impus de observaţiile experimentale care arată că multe regiuni ale embrionului, imediat după ce se formează, prezintă un anumit grad de autonomie. Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă mugurii membrelor la vertebrate. "Dezvoltarea mugurelui unui membru este, bineînţeles, influenţată într-o oarecare măsură de restul embrionului, după cum ne putem da seama din faptul că întotdeauna se formează exact în locul în care trebuie să se afle în viitor un membru şi din faptul că părţile anterioară şi posterioară, dorsală şi ventrală ale membrului rezultat coincid întotdeauna cu părţile respective ale întregului embrion.[...] Lăsând însă la o parte aceste dependenţe, mugurii unui membru manifestă o autonomie remarcabilă în modelarea punctelor în care se condensează celule mezenchimatoase pentru a forma precursorii cartilaginoşi ai oaselor, a locurilor de formare a muşchilor şi a poziţiei articulaţiilor şi a degetelor" [11, p. 202 – 203]. Această autonomie a mugurilor embrionari se poate dovedi fie prin transplantarea unui mugure tânăr (la care diferenţierea lipseşte aparent) în alte zone ale embrionului, fie prin introducerea lui într-un mediu de cultură. În asemenea condiţii neobişnuite, despre care este de bănuit că nu exercită vreo influenţă semnificativă, ar fi de aşteptat ca mugurele să nu mai urmeze calea specifică de dezvoltare. Totuşi, experimentele arată că mugurele se dezvoltă normal. Mai mult decât atât, dacă mugurele este secţionat în două părţi, fiecare dintre ele formează, într-un mediu nutritiv adecvat, câte un membru întreg, şi nu jumătăţi de membre. De asemenea, dacă se realizează fuziunea a doi muguri întregi astfel încât să coincidă orientarea axelor lor, se va forma de asemenea un membru întreg şi nu jumătăţi de membre. 85

Prin urmare, deşi este aparent nediferenţiat, mugurele unui membru conţine, totuşi, în structura lui, acea organizare necesară pentru a da naştere unui membru cu orientarea corectă chiar şi în condiţiile lipsei altor stimuli de modelare proveniţi de la restul embrionului. Mai departe, putem concluziona că, în linii generale, dezvoltarea embrionului animal are loc în două etape: în prima, are loc o subîmpărţire treptată în zone tot mai restrânse (cum sunt mugurii membrelor), a căror localizare şi orientare iniţială se stabilesc prin interacţiunea cu ţesuturile înconjurătoare; în a doua etapă, aceste zone capătă o anumită autonomie, putând să se auto-organizeze în absenţa stimulilor externi. Tocmai aceste regiuni ale unui embrion, care se modelează şi se individualizează prin ele însele, au fost denumite câmpuri morfogenetice. Cu alte cuvinte, am putea spune că dezvoltarea unui embrion până la formarea definitivă a organismului este rezultatul acţiunilor succesive exercitate de două tipuri de câmpuri biologice: 1) – un câmp embrionar iniţial, cu acţiune generală, care “comandă” subîmpărţiri treptate ale substanţei embrionare şi duce la formarea de muguri aparent nediferenţiaţi, şi 2) – câmpuri morfogenetice cu caracter specific, individualizant, care dirijează structurarea autonomă a diferitelor componente ale organismului pornind de la mugurii tineri. Trebuie menţionat, totuşi, că majoritatea embriologilor, din prudenţă scientistă, se folosesc de termenul de “câmp morfogenetic” doar ca de o convenţie (o abstracţie) propusă pentru descrierea unor fapte experimentale, şi nu-i acordă o corespondenţă în realitatea biofizică. Chiar şi aşa, faptul că s-a impus apelul la noţiunea de “câmp”, relevă valoarea ei euristică pentru biologie. 13. Psihologul american Kurt Lewin a propus, încă din 1933, conceptul de câmp psihologic, care desemnează “un ansamblu de fapte interdependente fizice, biologice, sociale, psihice (conştiente şi inconştiente) existente la un moment dat şi care determină comportamentul unui individ sau unui grup” [12, p. 115]. Introducerea acestui concept permite să se înţeleagă mai bine comportamentul individual şi/sau de grup şi “evită explicaţiile «fixiste» fondate pe atribuirea unui caracter determinat” [13, p. 60]. În determinaţiile câmpului psihologic individual sunt implicate, pe de o parte, existenţa individului uman, iar pe de altă parte interdependenţa dintre acesta şi mediul în care trăieşte (condiţiile socio-culturale, economice, ecologice etc.). Ca variabile, câmpul psihologic le include numai pe acelea care care pot avea o influenţă demonstrabilă asupra conduitei subiectului, indiferent dacă acesta este sau nu conştient de ele. În linii generale, variabilele câmpului psihologic sunt de trei tipuri: a) variabile psihologice (percepţii, nevoi, motivaţii, scopuri, idealuri etc. ale subiectului dat); b) variabile 86

nepsihologice cu impact direct asupra subiectului uman (fizice, biologice, culturale, sociale); c) alte posibile variabile care influenţează indirect subiectul. Câmpul psihologic este un spaţiu dinamic al trăirilor personale, în care se confruntă permanent tendinţe şi obstacole în calea realizării tendintelor, au loc fluxuri sau refluxuri voliţionale, polarizări şi repolarizări afective, se produc satisfacţii ori frustrări mai mult sau mai puţin refulate. Toate acestea se reflectă corespunzător asupra comportamentului individual, în funcţie de “liniile de forţă” ale fiecărei situaţii existenţiale concrete. Făcând o analogie cu un anume fenomen fizic, filozoful francez Émile Bréhier se exprima astfel: “Aşa cum în câmpul electric creat într-un lichid prin trecerea curentului de la anod la catod ionii împrăştiaţi iniţial la întâmplare în masa lichidului, alcătuind deci toate combinaţiile posibile, se orientează acum unii spre anod, alţii spre catod, tot aşa structurile fiinţei umane sunt ca nişte câmpuri de forţă ce ordonează, polarizându-le, elementele aflate sub influenţa lor” [14, p. 138]. 14. O contribuţie deosebit de interesantă privind aplicarea conceptului de câmp pentru explicarea fenomenelor psihice este cea a psihologului şi matematicianului român Gheorghe Zapan (1897 – 1976). Din nefericire, despre această contribuţie se ştie foarte puţine şi, de aceea, trebuie remarcate eforturile depuse de dr. Pavel Mureşan [15, 16] pentru a o face cunoscută. “În concepţia lui Zapan – scrie P. Mureşan – creierul uman reflectă, ca un microcosmos, nu numai apariţiile senzoriale, ci şi, în mod amplificat, înseşi legile cosmosului, cum sunt cele ale relativităţii einsteiniene. Creierul uman condensează în funcţionarea sa legităţi universale” [16]. Pornind de aici, Gh. Zapan a făcut încercarea de a elabora o Teorie unitară a câmpului fizic şi psihic din perspectiva unor formalizări matematice comune atât sistemelor fizice cât şi celor psihice. Aceste formalizări nu au caracter reducţionist ci rezultă din anumite analogii care, conform viziunii lui Zapan, pot fi stabilite între fenomenele fizice şi cele psihice. Astfel, dacă în teoria relativităţii se demonstrează că spaţiul fizic şi timpul fizic se “contractă” sau se “dilată” în circumstanţe adecvate, în psihologie se arată că “dimensiunile din câmpul perceptiv se modifică, în anumite condiţii (ca în iluziile optico-geometrice), iar timpul subiectiv, în unele activităţi, pare mai scurt decât cel obiectiv, iar în altele mai lung” [17]. Pentru a-şi construi teoria, Gh. Zapan configurează mai întâi noţiunea de sistem psihofizic, sistem ce “cuprinde atât traiectul nervos, cât şi sistemele dinamice corticale” şi “prezintă, în mod normal, un înalt grad de organizare. El are un caracter unitar şi în acelaşi timp dinamic, este diferenţiat în subsisteme corelate între ele si subordonate 87

întregului. Subsistemele se deosebesc între ele prin aspecte calitative şi de densităţi, intensităţi sau tensiuni diferite, care formează în ansamblu un câmp neomogen, determinat de specificul şi gradul de organizare al sistemului” [17]. Acest câmp era considerat de psihologul român ca fiind câmpul psihofizic. Explicitând conceptul din perspectivă cibernetică, Zapan scria: “câmpul psihofizic este acel sistem cu autoreglare, complex şi unitar (fizic, fiziologic şi psihic) în care are loc recepţia informaţiilor, codificarea, transmiterea şi prelucrarea lor, precum şi reacţia de comandă sub forma reflectării subiective a realităţii obiective, adică raportată la un subiect şi având totodată caracter activ” [17]. La fel cum un grad înalt de concentrare/organizare a câmpului gravitaţional

influenţează

spaţiul

fizic

şi

timpul

fizic,

gradul

ridicat

de

concentrare/organizare al câmpului psihofizic produce distorsiuni ale percepţiilor spaţio-temporale. De aici se conchide că sunt posibile unele formalizări matematice ale spaţiului şi timpului cvasi-identice în fizică şi psihologie. Pentru evaluarea gradului de concentrare/organizare al câmpurilor fizice şi psihofizice, Gh. Zapan a utilizat elemente din teoria informaţiei (câmpuri de probabilităţi, entropie informaţională, cantitate de informaţie, energie informaţională etc.). De altfel, originalitatea demersului său rezidă, printre altele, din combinarea creatoare a unor concepte şi instrumente de analiză teoretică provenite din diferite domenii ştiintifice. 15. În anul 1986, neurologul britanic John C. Eccles lansa ideea existenţei unor câmpuri analoage câmpurilor de probabilitate din teoria cuantica şi care ar fi responsabile pentru cuplajul dintre procesele din conştiinţă şi fenomenele neurale [18]. Ulterior, dezvoltarea acestei sugestii a dus la crearea a ceea ce se numeşte “neurodinamica cuantică”, astfel încât “un important segment al celor mai recente eforturi în cercetarea conştiinţei se bazează pe ipoteza conform căreia conştiinţa este ceva de natura câmpului, iar anumite câmpuri ar putea îndeplini un rol mediator între conştiinţă şi organismul biologic” [19]. 16. La nivel de maximă generalitate şi în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, câmpurile – indiferent de natura lor şi de mediul în care intervin – se pot clasifica (fără a intra în detalii) în: câmpuri dinamice, câmpuri de echilibru şi câmpuri relaţionale. Câmpurile dinamice determină o extensie continuă de energie sau potenţialitate într-un spaţiu ori un domeniu în care se află sursa sau sediul forţelor, puterilor sau influenţelor. Câmpurile relaţionale interconectează într-un ansamblu unitar (sistem integrat) 88

diferite elemente/părţi/componente care altfel ar fi independente sau izolate. Câmpurile de echilibru realizează un echilibru specific între forţe, elemente, obiecte, decizii etc. interrelaţionate şi mutual dependente. O altă clasificare se poate face în raport cu tipurile de relaţionări pe care le realizează câmpurile între diferitele elemente, componente, subsisteme, sisteme etc. În principiu, relaţionările sunt fie preponderent energetice, fie preponderent informaţionale. Relaţionarea de tip preponderent energetică este de genul acţiune, fiind la rândul ei de două feluri: i). acţiune unilaterală (directă sau indirectă); ii). acţiune mutuală ori inter-acţiune (directă sau indirectă). Relaţionarea de tip preponderent informaţională este de genul influenţă, fiind de asemenea de două feluri: i). influenţă unilaterală (directă sau indirectă); ii). mutuală ori inter-influenţă (directă sau indirectă). Astfel, câmpurile pot fi: – câmpuri de acţiune, adică preponderent energetice (cum sunt câmpurile de forţe sau câmpurile energetice); – câmpuri de influenţă, respectiv preponderent informaţiomale (de pildă câmpurile in-formative, cele care „pun în formă”: câmpuri morfogenetice, câmpuri morfice). Desigur, există şi o a treia categorie, câmpurile complexe, de natură integratoare, care au atât componente de acţiune cât şi componente de influenţă în ponderi sensibil egale. În opinia mea, un asemenea câmp este biocâmpul. 17. Diferitele concepţii din vechime privind „corpurile subtile” pot fi privite şi ca prefigurări, mai mult sau mai puţin evidente, ale ideii ştiinţifico-filozofice de câmp. Să preluăm aici, în scop ilustrativ, un exemplu oferit de A. Koyré în [2]. Într-o carte publicată în anul 1659 şi intitulată „The Immortality of the Soul”, filozoful englez Henry More (oponent al lui Descartes) definea „spiritul în general în felul următor: o substanţă penetrabilă şi inseparabilă (nefragmentabilă). Pertinenţa acestei definiţii va fi mai bine înţeleasă dacă dividem substanţa în general în următoarele genuri prime: Materie şi Spirit, apoi definim Corpul material: o substanţă impenetrabilă şi secabilă (fragmentabilă). Plecând de aici, este definit în mod convenabil

genul

opus

acestuia:

o

substanţă

penetrabilă

şi

inseparabilă

(nefragmentabilă.). Rog acum pe oricine poate îndepărta orice prejudecată şi se poate folosi liber de facultăţile sale să ne spună dacă fiecare termen din definiţia spiritului nu e la fel de inteligibil şi conform raţiunii ca termenii care intervin în definiţia corpului material. Căci noţiunea precisă de substanţă, noţiune în care concep incluse întinderea 89

şi activitatea, fie ea înnăscută sau comunicată, este efectiv aceeaşi în ambele cazuri. Căci materia însăşi, o dată pusă în mişcare, poate mişca o altă materie. Iar a înţelege ce înseamnă a fi penetrabil e la fel de uşor ca a înţelege ce inseamnă impenetrabil, şi a înţelege ce înseamnă a fi inseparabil (nefragmentabil) ca a înţelege ce înseamnă separabil (fragmentabil); şi, întrucât penetrabilitatea şi nefragmentabilitatea sunt proprietăţi la fel de nemijlocite ale spiritului precum sunt pentru un corp impenetrabilitatea şi fragmentabilitatea, avem tot atâtea motive să le considerăm a fi atributele unuia ca şi, respectiv, ale celuilalt” (citat după [2], p. 103–104). H. More scria mai apoi despre un „spirit al naturii”, definit ca „o substanţă necorporală, dar lipsită de simţuri sau de conştiinţă, pătrunzând întreaga materie din Univers şi exercitând aici o putere plastică, potrivit diverselor predispoziţii şi circumstanţe ale părţilor asupra cărora acţionează, şi determinând direcţia părţilor materiei, ca şi mişcările lor, producând în lume fenomenele care nu pot fi reduse la acţiunea unei puteri mecanice” (citat după [2], p. 105–106). Comentând viziunea lui More despre „spirite”, Koyré nota (cu o prudenţă ce nu este obligatoriu de a fi împărtăşită de toată lumea): „entitatea fundamentală a ştiinţei contemporane, «câmpul», e ceva care posedă loc, întindere, penetrabilitate şi insecabilitate (la care se mai pot adăuga „puterea plastică”, adică in-formativă sau modelatoare, şi capacitatea de a produce fenomene nemecanice – n.n)… Dacă nu ne-am teme de anacronism, am putea deci asimila «spiritele» lui More, sau cel puţin speciile lor inferioare, inconştiente, cu anumite forme de câmp” [2, p. 105] 18. Fie şi numai dintr-o schiţă sumară şi destul de eterogenă a conceptului de câmp (aşa cum este prezentată în acest capitol), se poate desprinde ideea că – dincolo de formele specifice pe care le îmbracă – câmpul reprezintă o realitate fundamentală, universală, cu multiple determinări ce realizează conexiunile dintre “cele văzute şi cele nevăzute”. Aprofundarea, sub toate aspectele, a ideilor legate de câmp – acel “super-invizibil cuprinzând invizibilele” şi către care “toate marile culturi sau marile gândiri par să întindă mâinile” [20, p. 247] – constituie, probabil, una din căile majore de “revrăjire”, într-un fel, a lumii. Bibliografie 1. M. Gauchet – “Desvrăjirea lumii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995. 2. A. Koyré – “De la lumea închisă la universul infinit”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. 3. I. B. Cohen – “Isaac Newton’s Papers and Letters on Rational Philosophy and Related Documents”, Harvard University Press, 1978. 90

4. J. T. Cushing – “Concepte filosofice în fizică”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000. 5. E. Luca s. a. – “Fizica”, vol. 2, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996. 6. M. Vasiu – “Electrodinamica şi teoria relativităţii”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979. 7. F. Capra – “Taofizica”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995. 8. H. Weyl – “Philosophy of Mathematics and Natural Science”, Princeton University Press, 1949. 9. B. Nicolescu – “Noi, particula şi lumea”, Editura Polirom, Iaşi, 2002. 10. M. Rees – “Doar şase numere”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. 11. W.H. Tefler, D. Kennedy – “Biologia organismelor”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 12. P. Popescu-Neveanu – “Dicţionar de psihologie”, Editura Albatros, Bucureşti, 1979. 13. N. Silamy – “Dicţionar de psihologie”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996. 14. E. Bréhier – “Mari teme ale filozofiei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. 15. P. Mureşan – “O teorie a relativităţii psihofizice sau spre o teorie unitară a câmpului fizic şi psihic”, ŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ, nr. 7, 1989. 16. P. Mureşan – “Contribuţii la o teorie unitară a câmpului psihic”, ACADEMICA, nr. 6, 1991. 17. Gh. Zapan – “Teoria relativităţii psihice”, ACADEMICA, nr. 6, 1991. 18. J.C. Eccles – “Do Mental Events Cause Neural Events Analogously to the Probability Fields of Quantum Mechanics?”, PROCEEDINGS OF THE ROYAL SOCIETY (LONDON), B227, 411-428, 1986. 19. M. Bischof – “Field Concepts and the Emergence of A Holistic Biophysics”, în: L.V. Beloussov, F.A. Popp, V.L. Voeikov, R. Van Vijk (eds.) – “Biophotonics and Coherent Systems”, Moscow University Press, Moscow, 2000. 20. J. Audouze, M. Cassé, J. C. Carrière – „Conversaţie despre invizibil”, Editura Omniscop, Craiova, 1998.

91

Capitolul 4 ENERGIA – “MĂSURĂ” A MIŞCĂRII 1. “Lucrurile” (indiferent de natura lor) care alcătuiesc lumea, existenţa în accepţiunea cea mai generală, au două tendinţe fundamentale: cea de mişcare şi cea de organizare/structurare. Primei tendinţe îi asociem conceptul de “energie”, iar celei de-a doua pe cel de “informaţie”. Din punct de vedere filozofic, şi cu maximă generalitate, se poate spune că energia (termenul provine din greaca veche: enérgeia = activitate, act, actualizare, funcţionare, forţă în acţiune) este o “măsură” a mişcării. Aici, termenul de “măsură” este utilizat nu cu semnificaţia lui curentă, de determinare cantitativă a unei mărimi sau a unui parametru, ci în sensul sugerat de expresii precum “dă seama de” sau “ţine seama de”. Energia “dă seama de” schimbările şi procesele care au loc în univers, de la simpla deplasare în spaţiu până la gândire. Conceptul de energie, ca orice concept, nu are, evident, vreo determinaţie cantitativă (nu se măsoară ca, bunăoară, intensitatea curentului electric dintr-un circuit), ci este o construcţie epistemică care reflectă un anumit aspect al realităţii – cel de mişcare în cazul acesta. Ceea ce se măsoară efectiv sunt “formele de manifestare în concret” ale energiei, respectiv cele legate de anumite tipuri particulare de mişcare (mecanică, termică, electrică etc.); de pildă, se poate evalua cantitativ variaţia de energie electrică produsă, într-un interval de timp, de un curent electric, adică de mişcarea unor sarcini electrice. Din punct de vedere ştiinţific este nevoie însă de o definiţie “instrumentală” a energiei, cu care să se poată opera atât teoretic cât şi experimental. 2. În fizică, ştiinţa care a introdus şi a fundamentat noţiunea de energie, aceasta este definită, de regulă, drept o mărime scalară care indică capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic când trece printr-o transformare din starea în care se află la un moment dat într-o altă stare aleasă ca stare de referinţă. Lucrul mecanic L efectuat de un sistem fizic oarecare este un scalar dat de integrala produsului dintre forţa F şi elementul de distanţă pe care acţionează acea forţă. Dacă forţa F este constantă şi face un unghi α cu deplasarea d, atunci lucrul mecanic L este dat de relaţia: L = Fdcosα Unitatea de măsură (în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură) a lucrului mecanic, şi deci şi a energiei, este Joule-ul (cu simbolul J); 1J = 1N·m. O unitate de măsură tolerată (folosită mai des în chimie şi biochimie) pentru energie este caloria: 1 92

cal = 4,18 J. Altă unitate de măsură tolerată este electron-voltul (eV), utilizată în microfizică: 1 eV = 10-19 J. Când un sistem fizic trece printr-o transformare din starea sa iniţială la starea de referinţă, se produc schimbări cu privire la poziţia lui relativă şi la proprietăţile sistemelor fizice din exteriorul lui, adică: –

schimbarea poziţiei, vitezei,

–

schimbarea stării termice,

–

schimbarea stării electrice, magnetice, etc.

atât ale lui cât şi ale sistemelor din exteriorul său. Efectele asupra sistemelor externe reprezintă acţiunile externe ale sistemului în cursul transformării; dacă acestea sunt exclusiv sub forma efectuării de lucruri mecanice, acestea constituie echivalentul în lucru mecanic al acţiunilor externe. Din adiţionarea echivalenţilor în lucru mecanic al tuturor acţiunilor externe care se produc când un sistem fizic trece, printr-o transformare, dintr-o stare dată într-o stare de referinţă rezultă energia totală a sistemului fizic în starea dată faţă de cea de referinţă şi reflectă capacitatea sistemului de a produce lucru mecanic. Max Planck definea astfel energia (totală) a unui corp sau a unui sistem de corpuri: “ Energia unui corp, sau sistem de corpuri, este o mărime depinzând de starea momentană a sistemului. Pentru a ajunge la o expresie numerică netă pentru energia unui sistem într-o stare dată, este necesar să se stabilească o anumită stare normală arbitrar aleasă (adică o stare de referinţă – n. n.) ... Energia sistemului într-o stare dată, raportată la starea normală arbitrar selectată, este atunci egală cu suma algebrică a echivalenţilor mecanici corespunzători tuturor efectelor produse în afara sistemului atunci când el trece în orice mod de la starea dată la starea normală. De aceea, energia unui sistem (noţiunea de “sistem” poate include şi câmpurile fizice – n. n.) este uneori desemnată, pe scurt, drept capacitatea de a produce efecte externe” [1, p. 39]. Fiecare termen aditiv algebric (care, deci, poate avea semnul plus sau semnul minus) din cea mai generală expresie a energiei totale a sistemelor fizice, termen ce depinde exclusiv de o anumită clasă de mărimi de stare (de exemplu: mărimi mecanice, termice, electrice magnetice etc.), desemnează o formă de energie. De precizat că lucrul mecanic nu este o formă de energie, deoarece nu caracterizează sistemele fizice, ci transformările lor, respectiv interacţiunea dintre sistemele fizice în cursul transformării lor. Lucrul mecanic este o formă a schimbului de energie. 93

3. Conceptul ştiinţific de energie s-a format şi s-a precizat o dată cu principiul (unii spun legea) conservării energiei, pornindu-se de la baze empirice. Esenţa activităţii umane a fost şi continuă să fie activitatea de transformare a mediului – a naturii şi a societăţii – îndreptată spre crearea şi asigurarea unor condiţii propice de existenţă a omului (ca specie, colectiv şi individ). Experienţa acestei activităţi a arătat că fiecare realizare şi transformare obţinută are loc cu preţul depunerii unor eforturi corespunzătoare; a arătat că nimic nu se transformă spontan într-o direcţie predeterminată; a arătat că în toate transformările efectuate este necesară cheltuirea unor forme specifice de “ceva”, care într-un caz este acţiunea fizică a unui om, în altul cea a unui animal, o dată acţiunea apei, altă dată cea a focului etc. Procesul elaborării noţiunii ştiinţifice de energie a constat în raportarea şi corelarea diferitelor forme specifice ale acelui “ceva” necesar în orice transformare, în stabilirea unor echivalenţe cantitative între diferite surse de transformare şi transformările respective. Procesul acesta s-a desfăşurat concomitent şi s-a împletit cu lămurirea limitelor intrinseci ale transformărilor dorite şi cu stabilirea condiţiilor care trebuie să fie îndeplinite pentru a se obţine rezultatele scontate, transformări şi condiţii pe care omul, potrivit naturii sale, înainte de a acţiona, le prefigurează. Omul nu numai că face ceva, dar şi ştie că face ceva; esenţa acestui “ştie” este prefigurarea în minte a ceea ce urmează să apară în realitatea înconjurătoare ca rezultat al acţiunii. Transformarea naturii şi necesităţile ivite în cadrul acestei acţiuni au dus la formarea prefigurărilor-dorinţi; practica şi ştiinţa au trasat şi continuă să traseze hotarele ce despart dorinţele-vis de dorinţele realizabile. Necesitatea folosirii forţelor naturii şi marile dificultăţile întâmpinate în eforturile depuse în scopul stăpânirii acestor forţe au condus la prefigurarea-dorinţă a unui dispozitiv – un perpetuum moble – care să constituie o sursă inepuizabilă de forţă şi să realizeze la infinit de la sine lucru mecanic. Numeroasele încercări de realizare a unor astfel de dispozitive s-au soldat însă toate cu eşecuri. Recunoaşterea oficială a constatării empirice a imposibilităţii realizării unui perpetuum mobile a fost formulată în declaraţia Academiei Franceze din 1775, prin care s-a hotărât să nu se mai primească pentru examinare şi testare nici un proiect de dispozitiv care “crează veşnic mişcare”. Formularea în cadrul fizicii a acestei imposibilităţii a fost elaborată abia la jumătatea secolului al XIX-lea, sub forma principiului de conservare a energiei: într-un sistem dat, izolat, suma energiilor la sfârşitul unui proces este egală cu suma energiilor de la începutul 94

procesului – fiindcă în cadrul lui nu poate avea loc decât transformarea unor forme de energie în alte forme de energie. Esenţa afirmaţiei poate fi formulată în mai multe moduri: –

într-un sistem izolat pot să se desfăşoare numai procesele care nu depăşesc rezervele de energie ale sistemului;

–

pentru ca un sistem dat să livreze spre exterior (încontinuu) lucru mecanic, este necesar să i se livreze (încontinuu) din afară o “cantitate” echivalentă de energie;

–

indiferent de procesele concrete, între “cantităţile” de energie de diferite tipuri există raporturi constante, bine definite, adică există o mărime care rămâne constantă, sau, în termeni consacraţi, o mărime care se conservă, un număr constant pentru un proces dat, care reprezintă energia implicată în proces. Termenul “izolat” trebuie să fie precizat. În realitate, nici o parte a universului

nu este absolut izolată de restul universului. În fapt, prin “sistem izolat” se înţelege un sistem aflat în atât de slabă conexiune cu celelalte sisteme, încât schimbul energetic cu mediul exterior este neglijabil în raport cu nivelul proceselor energetice din sistemul considerat. Sistemul “absolut izolat” reprezintă un model ideal la limită al diverselor sisteme reale, model ce se poate folosi în deplină siguranţă că rezultatele măsurătorilor din sistemul real vor corespunde satisfăcător valorilor deduse din model atât timp şi în măsura în care condiţia precedentă de izolare va fi îndeplinită. Pasul hotărâtor în formularea principiului conservării energiei şi în definirea ştiinţifică a însăşi noţiunii de energie este legat tocmai de acest al treilea aspect, şi anume stabilirea echivalentului mecanic al energiei termice. Ulterior, s-au luat în considerare şi alte tipuri de energie: electrică, magnetică, luminoasă, chimică etc. şi s-a constatat că în fiecare proces intervin schimburi de energie, iar în cadrul acestora raporturile în care au loc transformările dintr-o formă în alta rămân constante, independent de caracterul concret al transformărilor şi de modul în care diferitele forme de nergie intervin în proces. Tocmai în această trăsătură de “acelaşi care trece dintr-o formă în alta” – acelaşi deoarece raportul cantitativ este mereu acelaşi – constă caracterul de noţiune generalizatoare a energiei. Ea desemnează acea caracteristică a mişcării ce nu se crează şi nu dispare, ci se află într-un proces continuu de trecere dintr-o formă în alta, mişcare care, ca şi energia, nu există în general, ci numai concret, ca mişcare şi energie a unui arc, aunei reacţii chimice, a unei radiaţii nucleare etc.

95

În definiţia pe care William Thomson o dădea energiei în 1853 era inclus şi principiul conservării energiei: “Numim energie a unui sistem material într-o stare determinată contribuţia, măsurată în unităţi de lucru, a tuturor acţiunilor produse în exteriorul sistemului, dacă acesta trece, indiferent în ce mod, din starea sa într-o stare fixată arbitrar” (citat după [2], p. 124). Principiul conservării energiei este cuprins în formularea “indiferent în ce mod”. 4. În mecanică, principiul conservării energiei stipulează că energia mecanică totală a unui sistem/corp fizic rămâne neschimbată dacă sistemul este supus doar la forţe care depind de poziţie sau de configuraţie (forţe conservative). Energia mecanică totală a unui corp de masă m ce se mişcă cu viteza v într-un câmp de forţă conservativă este suma dintre energia lui cinetică (egală cu mv 2/2) şi energia lui potenţială (care depinde de poziţia corpului în câmpul respectiv). Energia cinetică a unui corp poate trece în energie potenţială, şi invers, dar, în condiţiile enunţate, suma lor rămâne constantă. Astfel, mecanica clasică a sistemelor conservative defineşte energia drept un invariant al mişcării. În mecanica teoretică, energia totală a unui sistem este numită hamiltonian (după numele savantului britanic William Rowan Hamilton), notat cu H. Ecuaţiile clasice de mişcare pot fi scrise în termenii hamiltonianului, chiar şi în cazul sistemelor foarte complexe, ecuaţiile rezultate fiind denumite ecuaţiile canonice ale lui Hamilton. O altă funcţie din mecanica teoretică clasică legată de energie este lagrangianul (după numele teoreticianului francez Joseph Louis Lagrange), notat cu L (a nu se confunda cu lurul mecanic). Lagrangianul unui sistem este definit, în fizica nerelativistă, ca diferenţa dintre energia cinetică a sistemului şi energia potenţială a acestuia. Lagrangianul este de asemenea folosit pentru deducerea ecuaţiilor de mişcare (inclusiv pentru câmpuri fizice), fiind mai convenabil în descrierea matematică a sistemelor neconservative (de pildă, cele în care intervine frecarea). 5. Din viaţa de toate zilele suntem însă obişnuiţi cu situaţii în care în sistemele reale energia mecanică nu se conservă; în toate aceste cazuri nu se poate face o descriere exclusiv mecanică a fenomenelor. Astfel, dacă un automobil cu frânează pe un drum orizontal până se opreşte, energia lui cinetică devine zero, fără ca să apară vreun surplus de energie potenţială, deci energia mecanică nu se conservă. Totuşi, frânele automobilului se încălzesc. Rezultă că mecanica singură este insuficientă pentru descrierea unui asemenea proces, în care intervin şi forţe disipative cu efecte

96

nemecanice, fiind nevoie să se introducă unii parametri inexistenţi în mecanică: temperatura şi căldura. Pentru abordarea unor astfel de procese s-a dezvoltat un alt domeniu al fizicii: termodinamica, care cercetează transformarea reciprocă a diferitelor forme de mişcare ale materiei, cu referire specială la mişcarea termică. Termodinamica studiază din punct de vedere energetic proprietăţile generale ale sistemelor şi legile care guvernează mişcarea termică, fără a se ţine seama de natura mişcărilor şi interacţiilor atomo-moleculare. Metodele termodinamicii nu au la bază niciun model de reprezentare atomo-moleculară a substanţei şi din acest motiv tremodinamica este o ştiinţă fenomenologică. În cadrul termodinamicii se stabilesc relaţii între mărimi direct observabile, adică între mărimi măsurabile în experienţe macroscopice, cum ar fi volumul, presiunea, temperatura, concentraţia soluţiilor, intensitatea câmpului electric şi magnetic etc. 6. Orice sistem termodinamic este un sistem macroscopic format dintr-un număr foarte mare de particule (atomi, molecule) aflate într-o mişcare continuă, dezordonată (mişcare termică) şi care interacţionează între ele. Particulele posedă o energie cinetică corespunzătoare mişcării termice, precum şi o energie potenţială datorată atât forţelor de interacţiune dintre ele, cât şi interacţiei cu câmpurile de forţe exterioare. Se defineşte energia internă (notată cu U) a unui sistem termodinamic ca fiind suma dintre energiile cinetice ale mişcării termice, energiile potenţiale determinate de forţele de interacţiune dintre particule şi energiile potenţiale în câmpurile de forţe exterioare ale tuturor particulelor din care este format sistemul. Dacă sistemul este în stare de repaus mecanic, energia lui totală E T coincide cu energia internă U. Dacă sistemul termodinamic are şi o mişcare mecanică de ansamblu, caracterizată de energia cinetică Ec şi de energia potenţială Ep, atunci: ET = U + Ec +Ep. Experimental, se arată că la trecerea sistemului termodinamic dintr-o stare iniţială de energie internă U1 într-o stare finală de energie internă U 2, indiferent de caracterul reversibil sau ireversibil al transformării, variaţia ΔU = U 2 – U1 a energiei interne nu depinde de stările intermediare prin care a trecut sistemul, ci doar de stările finală şi iniţială. Aceasta înseamnă că energia internă este o mărime care depinde doar de starea sistemului – este o mărime de stare. Tot experienţa arată că dacă se fracţionează sistemul în mai multe părţi componente, energia internă a sistemului este

97

egală cu suma energiilor interne ale părţilor consituente ale sistemului, adică energia internă este o mărime aditivă. 7. Starea unui sistem termodinamic se poate modifica din cauza schimbului de lucru mecanic dintre sistem şi mediul înconjurător; totodată, energia internă a sistemului variază. Dacă un sistem termodinamic suferă o transformare adiabatică – în care modificarea stării de echilibru termodinamic (când parametrii sistemului nu se mai modifică în timp) se face numai prin schimb de lucru mecanic cu exteriorul – de la starea iniţială A la starea finală B, şi dacă L este lucrul mecanic efectuat asupra sistemului în această transformare, atunci din principiul conservării energiei rezultă că variaţia de energie internă ΔU = U B – UA este egală cu lucrul mecanic schimbat: ΔU = L. Dacă transformarea din starea A în starea B este una oarecare, neadiabatică, experienţa arată că, în funcţie de proces, lucrul mecanic efectuat asupra sistemului poate fi mai mare sau mai mic decât ΔU. Aceasta înseamnă că în procesele adiabatice intervine o mărime de proces, numită căldură, notată cu Q, şi care este dată de diferenţa dintre variaţia energiei interne şi lucrul L efectuat asupra sistemului: Q = ΔU – L. Căldura depinde nu numai de stările iniţială şi finală, ci şi de tipul transformării. Fiind o mărime de proces, căldura Q – una din mărimile fundamentale în termodinamică – este, ca şi lucrul mecanic, o formă a schimbului de energie, şi nu o formă de energie. 8. Generalizarea constatărilor experimentale legate de funcţionarea maşinilor cu aburi a condus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la afirmarea, sub forma unor postulate, a imposiblităţii de a se genera “travaliu” de un tip oarecare fără să se consume nimic, precum şi a imposibilităţii transformării integrale a căldurii în lucru mecanic. Astfel enunţate, aceste două postulate, denumite principiile I şi II ale termodinamicii, par să exprime doar limite ale posibilităţilor maşinilor termice; în realitate însă, ele au semnificaţie cu mult mai profundă, descriind caracteristici fundamentale ale naturii însăşi şi putând să fie formulate ca legităţi fizice de cea mai largă generalitate. Principiul I al termodinamicii – expresie a principului conservării energiei – afirmă că toate acţiunile pe care le poate efectua un sistem (deplasări mecanice, producerea de căldură, generare de curenţi electrici etc.), ca şi toate transformările pe care le poate suferi, reprezintă diferite forme ale variaţiei energiei sale interne. În cazul sistemelor izolate, energia internă rămâne constantă, diferitele tipuri de energii 98

atomo-moleculare transformându-se unul în altul. Energia internă a sistemelor neizolate variază la trecerea dintr-o stare în alta cu o valoare ∆U egală cu suma algebrică a schimburilor de căldură (Q), de lucru mecanic (L m), de energie electrică (We), de energie chimică (W ch) etc.: ΔU = Q + Lm + We + Wch + ... În această relaţie, oricare din mărimile din membrul drept este pozitivă atunci când sistemul o “primeşte”, şi este negativă atunci când o “cedează”. Trebuie subliniat că, deşi căldura şi variatele forme de “travaliu” sunt echivalente din punct de vedere cantitativ, căci reprezintă modalităţi diferite de variaţie a aceluiaşi parametru al sistemului – energia sa internă –, între ele este o puternică neechivalenţă calitativă. Astfel, schimbul de căldură exprimă variaţia energiilor de interacţie între moleculele sistemului şi a energiilor de agitaţie termică a moleculelor, adică a unor energii dezordonate, ce diferă de la o moleculă la alta. Pe de altă parte, lucrul mecanic exprimă variaţia ordonată a energiilor unui mare număr de molecule ale sistemului, eventual chiar a tuturor. Întrucât, prin frecări, mişcările moleculare ordonate se dezordonează, lucrul mecanic se poate transforma integral în căldură, în timp ce căldura nu se poate transforma decât parţial în lucru mecanic, nefiind posibile orientarea şi ordonarea spontană a mişcărilor moleculare. Principiul al II-lea al termodinamicii generalizează constatarea practică a acestei imposibilităţii, arătând că numai o parte din energia internă a unui sistem este liberă să fie convertită în forme utile de travaliu, o altă parte fiind legată în sistem ca energie a agitaţiei termice a moleculelor. Această energie legată se exprimă ca produsul dintre temperatură (T) şi un parametru de stare – entropia (S) – ce indică gradul de dezordine al componenţilor moleculari ai sistemului: S este cu atât mai mare cu cât moleculele sistemului sunt într-o stare mai dezordonată. Prin urmare, energia legată în sistem este TS, iar partea liberă, efectiv convertibilă în travaliu este: F = U – TS. În condiţii izobare (de presiune constantă), energia convertibilă se exprimă ca entalpie liberă (numită şi energie liberă Gibbs): G = H – TS, unde H = U + pV (p este presiunea, iar V este volumul) este entalpia. Spre deosebire de energie, entropia nu se conservă, ci, prin orice proces care se produce într-un sistem izolat, ea creşte: dS > 0, rămânând constantă la valoarea maximă atunci când sistemul a ajuns în starea de echilibru, când în interiorul lui nu se mai produce nici o transformare. La nivel molecular, creşterea entropiei exprimă dezorganizarea progresivă a sistemelor izolate, odată cu care energia lor liberă scade, devenind minimă în starea de echilibru. Aspectul cel mai important de reţinut este că 99

un sistem ajuns în starea de echilibru nu mai poate efectua nici un travaliu, efectuarea oricărei acţiuni realizându-se numai de către sistemele ce evoluează către echilibru. Variaţia entropiei unui sistem neizolat este rezultanta a doi termeni: o creştere a entropiei determinată de procesele ce au loc în interiorul sistemului (d iS > 0) şi un flux de entropie legat de schimburile de căldură cu exteriorul: deS = (dQ/T) > 0 sau deS = (dQ/T) < 0. Deoarece schimburile de căldură ale oricărui sistem pot fi în ambele sensuri, acest termen poate să fie atât pozitiv, atunci când sistemul primeşte căldură din exterior, cât şi negativ, atunci când el degajă căldură. Primirea de căldură determină intensificarea agitaţiei termice din sistem, deci accentuarea dezordinii moleculelor sale, ceea ce se exprimă prin creşterea entropiei. Un sistem care elimină în exterior căldură îşi scade entropia. Datorită termenului de schimburi ce exteriorul, deS, variaţia globală a entropiei unui sistem neizolat, adică suma celor doi termeni discutaţi anterior poate să fie şi negativă, ceea ce însemnă că entropia (“dezordinea”) sistemelor neizolate poate şi să se diminueze, în timp ce în sistemele izolate ea creşte întotdeauna. Afirmaţia că “orice proces determină creşterea entropiei sistemului în care se produce” este valabilă numai pentru sisteme izolate căci, chiar în sisteme fizice simple (simple în raport cu, să zicem, organismele biologice) care au schimburi energetice cu exteriorul, entropia poate şi să scadă. De exemplu, apa lichidă, plasată într-un mediu cu temperatura mai mică de 0 0C, se solidifcă, trecând în stare cristalină. În această stare entropia este mai scăzută, pentru că posibilităţile de dispunere reciprocă a moleculelor sunt cu mult mai reduse decât în starea lichidă. Poate fi, deci, acceptată ideea că sistemele care degajă în exterior căldură pot trece în stări mai ordonate, cu o dispunere spaţială a moleculelor mai restrictivă. 9. Energia internă U, energia liberă Helmholtz F, entalpia H şi energia liberă Gibbs G reprezintă ceea ce în termodinamică se numesc potenţiale termodinamice [3, 4]. Un potenţial termodinamic (ce depinde de anumiţi parametri de stare) este o funcţie de stare a unui sistem fizic sau chimic şi are dimensiunile unei energii. Diferitele tipuri de potenţial termodinamic exprimă capacitatea energetică a sistemului în timpul unei transformări în funcţie de condiţiile în care aceasta are loc. În tabelul 5 sunt enumerate câteva dintre potenţialele termodinamice mai uzuale. Tabelul 5 – Tipuri de potenţiale termodinamice Nume Energie internă Energie liberă Helmholtz

Formula U F = U – TS

parametri S, V, {Ni} T, V, {Ni}

100

Entalpie H = U + pV S, P, {Ni} Energie liberă Gibbs G = U + pV – TS T, p, {Ni} (T = temperatura, S = entropia, p = presiunea, V = volumul, N i = numărul de particule de tip i din sistem). Potenţialele termodinamice sunt folosite la calculul echilibrului reacţiilor chimice, sau la determinarea proprietăţilor substanţelor utilizând reacţiile chimice. Reacţiile chimice se produc de obicei în condiţii relativ simple, ca presiune şi temperatură constante, sau volum şi entropie constante, iar când aceste condiţii sunt îndeplinite se aplică potenţialul termodinamic corespunzător. Ca şi în mecanică, potenţialul sistemului va tinde să scadă, iar la echilibru, în acele condiţii, potenţialul va atinge valori minime. Ca urmare, potenţialele termodinamice pot caracteriza starea energetică a unui sistem în condiţiile date. În particular, dacă entropia şi volumul unui sistem închis (adică un sistem care schimbă cu exteriorul energie dar nu şi substanţă) sunt menţinute constante, energia internă scade şi atinge valoarea minimă la echilibru. Acest comportament este dictat de principiile I şi II ale termodinamicii şi reprezintă expresia a ceea ce se numeşte principiul energiei minime. Aşa cum în sistemele mecanice o mică creştere a energiei poate fi exprimată prin produsul dintre forţă şi o mică deplasare, tot aşa în sistemele termodinamice o creştere a energiei poate fi exprimată ca o sumă a produselor dintre nişte “forţe generalizate” şi nişte “deplasări generalizate”, rezultând transferuri de energie. Aceste “forţe” şi “deplasările” asociate lor sunt denumite “parametri conjugaţi”. De exemplu, în perechea (p, V) presiunea p acţionează ca o forţă generalizată: diferenţa de presiune determină o variaţie de volum, iar produsul acestora este energia cedată de sistem prin lucru mecanic. Similar, diferenţa de temperatură determină variaţia entropiei, iar produsul dintre ele este energia cedată de sistem prin transfer termic. Teoria potenţialelor termodinamice ia în considerare şi numărul particulelor din sistem ca parametru similar cu alte mărimi extensive ca volumul sau entropia. Numărul particulelor este, la fel ca volumul şi entropia, un parametru de “deplasare” într-o pereche de parametri conjugaţi. “Forţa generalizată” este în acest caz potenţialul chimic. Acesta poate fi considerat ca o “forţă” care determină schimbul de particule cu exteriorul sau între diferitele faze (stări de agregare) din interiorul sistemului. De exemplu, dacă un sistem conţine lichid şi vapori, potenţialul chimic al lichidului determină trecerea din starea lichidă în cea gazoasă (evaporare), iar potenţialul chimic al fazei gazoase determină tranziţia din starea gazoasă în cea

101

lichidă. Când aceste potenţiale chimice devin egale, se atinge echilibrul între cele două faze ale sistemului. 10. Una din presupunerile mecanicii clasice (newtoniene) este că masa inerţială este o mărime invariantă pentru fiecare particulă sau sistem de particule. Această presupunere este compatibilă cu experimentele numai atâta timp cât vitezele observate nu sunt prea mari. Discrepanţe mari faţă de rezultatele mecanicii newtoniene se observă însă în studiul mişcării particulelor la energii mari, cum este de exemplu mişcarea particulelor din razele cosmice, sau a particulelor produse în acceleratorii de energii înalte. Bazat pe generalizarea unor fapte experimentale, Albert Einstein a elaborat teoria relativităţii restrânse, care se aplică sistemelor mecanice inerţiale la viteze foarte mari, apropiate de viteza luminii (pentru sistemele neinerţiale se foloseşte teoria generală a relativităţii). În cadrul acestei teorii se demonstrează, şi experimental se verifică, faptul că masa inerţială a unui corp depinde de viteza lui (v. cap. 3). Pentru viteze mult mai mici decât viteza luminii în vid, masa poate fi considerată, cu bună aproximaţie, constantă şi se aplică legităţile mecanicii clasice. Din dependenţa masei de viteză rezultă, prin calcule corespunzătoare, că energia cinetică Ec câştigată de un corp atunci când viteza lui variază de la 0 la v este: Ec = mc2 – m0c2 =(m – m0)c2 unde m0 este masa de repaus, iar m este masa de mişcare. Această relaţie este foarte sugestivă, ea indicând că o creştere a energiei cinetice se face pe baza unei creşteri a masei (datorită dependenţei masei de viteză). Cantitatea constantă m 0c2 este energia de repaus (sau energia stării de repaus) a particulei, iar E = mc2 reprezintă energia totală a particulei şi este, prin definiţie, egală cu suma dintre energia cinetică şi energia de repaus. Relaţia de “echivalenţă” E = mc2 (v. cap. 3) s-a dovedit ca exprimând o strictă realitate, căci, în diferite transformări la nivel sub-atomic, masa inerţială fie dispare şi apar radiaţii electromagnetice, fie apare pe seama energiei acestor radiaţii. De asemenea, relaţia respectivă este importantă atunci când se determină energiile de legătură nucleară. Astfel, energia de legătură W a unui nucleu – având Z protoni, N neutroni şi masa M – este egală cu energia eliberată la formarea nucleului din componentele sale, adică cu diferenţa dintre energia nucleonilor (protoni şi neutroni) aflaţi în stare liberă şi energia lor când sunt legaţi în nucleu, respectiv: W = (Zmp + Nmn – M)c2 102

unde mp este masa protonului, iar mn este masa neutronului. Faptul că masa unei particule este “echivalentul” unei anumite cantităţi de energie arată că particula nu poate fi gândită ca un obiect static, ci ca o entitate dinamică, deci ca un proces care implică energie, aceasta manifestându-se ca masă. 11. Ca şi în celelalte domenii ale fizicii, şi în electromagnetism noţiunea de energie este esenţială, pentru că atât câmpul electric, precum şi cel magnetic, sunt forme de stocare a energiei unei distribuţii de sarcini electrice, aflate în repaus şi, respectiv, în mişcare. Dintre numeroasele aspecte energetice, de cea mai mare importanţă este faptul că energia celor două câmpuri, care se generează reciproc atunci când sunt variabile, se propagă în spaţiu sub forma undelor electromagnetice, aşa cum sunt undele radio, lumina, razele X etc. Energia radiantă electromagnetică se propagă perfect prin spaţiul vid, fără să necesite existenţa vreunui mediu material, ceea ce a arătat că este ea însăşi o formă specifică de existenţă a materiei. (Dat fiind faptul că toată biosfera este o “creaţie” a energiei radiante solare, consideraţiile fizice referitoare la energia undelor electromagnetice sunt relevante în mod nemijlocit pentru energetica lumii vii.) Orice corp emite o aşa-numită radiaţie termică prin transformarea energiei de agitaţie termică în energie electromagnetică, radiaţie a cărei intensitate şi distribuţie spectrală depinde de temperatură. Pentru a explica unele rezultate experimentale aparent contradictorii, Max Planck a emis ipoteza – care s-a dovedit a fi corectă – că oscilatorii electromagnetici microscopici din structura unui corp emit şi absorb energie în cantităţi discrete, numite cuante de energie. Planck a exprimat energia ε a unei cuante cu ajutorul frecvenţei ν a radiaţiei electromagnetice prin relaţia: ε = hν unde h este constanta universală ce îi poartă numele. Aplicând ipoteza lui Planck la explicarea fenomenului fotoelectric, Einstein a formulat la rându-i ipoteza existenţei fotonilor, particulele care alcătuiesc radiaţia electromagnetică (deci şi lumina). Prin urmare, radiaţia electromagnetică are simultan un caracter ondulatoriu şi unul corpuscular. Fotonul (“particula de lumină”) nu are masă de repaus, are masă de mişcare mf, are viteza c şi, din aplicarea formulelor precedente corespunzătoare, are energia Ef şi impulsul pf date de expresiile (unde λf este lungimea de undă asociată fotonului): Ef = mfc2 = hν = hc/λ = cpf pf = Ef/c = hν/c = h/λf 103

Louis de Broglie a extins dualismul undă-corpuscul la toţi corpusculii materiali, afirmând că orice particulă aflată în mişcare (electron, proton, atom etc.) are şi o comportare ondulatorie. El a a stabilit, prin analogie cu cazul fotonului, că relaţia dintre lungimea de undă λ asociată particulei (numită lungime de undă de Broglie) şi impulsul p al particulei este: p = h/λ. 12. Descoperirea cuantelor de energie şi dualismul undă corpuscul, împreună cu teoria structurii atomice au reprezentat impulsul iniţial pentru edificarea mecanicii cuantice, care reflectă şi descrie tipul special de mişcare al sistemelor microfizice (sistemele cuantice), acolo unde valoarea constantei lui Planck devine semnificativă. Mecanica cuantică stipulează că un astfel de sistem sau ansamblu de sisteme fizice este descris de o funcţie de undă complexă al cărui modul la pătrat stabileşte probabilitatea de localizare spaţială a sistemului. Ecuaţia de mişcare a unui sistem cuantic este ecuaţia lui Schrödinger, care poate avea două forme: temporală şi atemporală. În ecuaţia lui Schrödinger intervin funcţia de undă a sistemului, energia acestuia şi un operator matematic numit hamiltonian. Operatorul hamiltonian descrie starea totală de energie a sistemului. La fel ca în legea forţei din mecanica newtoniană, şi aici forma operatorului hamiltonian trebuie presupusă sau stabilită independent, deoarece depinde de proprietăţile intrinseci ale sistemului. Rezolvarea ecuaţiei lui Schrödinger pentru un anumit sistem cuantic permite caracterizarea energetică a respectivului sistem. În cazul oscilatorului cuantic armonic, se ajunge la rezultatul că energia E este dată de relaţia: E = hν(n + 1/2), unde n = 0,1,2,3 … Din această formulă reiese, în primul rând, că energia oscilatorului este cuantificată, ea nu poate avea decât valori discrete (de 1/2, 3/2, 5/2 etc. din valoarea produsului dintre constanta lui Planck şi frecvenţa de oscilaţie); aceasta este o trăsătură a multor sisteme cuantice, inclusiv a celor atomice şi moleculare. În al doilea rând, se constată că cea mai mică energie accesibilă nu este zero, ci hν/2, numită “energia de punct zero” (“zero-point energy”). Unii cercetători presupun că “zero-point energy”, care apare şi în cazul altor sisteme cuantice, reprezintă energia vidului [5]. În al treilea rând, nivelurile energetice, corespunzătoare valorile lui n, sunt egal distanţate – spre deosebire, de pildă, de nivelurile energetice ale electronilor din atom. 13. Unul din rezultatele importante ale mecanicii cuantice îl reprezintă relaţiile de incertitudine stabilite de Heisenberg. Una din aceste relaţii relevă o legătură specială între energie şi timp, mai precis între incertitudinea ΔE asupra energiei şi incertitudinea Δt asupra timpului, atunci când are loc un proces fizic: 104

ΔE·Δt ≥ h/2 Din cauza valorii foarte mici a constantei lui Planck, relaţia de incertitudine dintre energie şi timp devine operantă doar la nivel microfizic. Ea permite, printre altele, evaluarea razei de acţiune a forţei nucleare mediate prin schimbul de particule virtuale (aşa cum este forţa nucleară mediată de pioni). Energia necesară pentru “crearea” unei astfel de particule virtuale de masă m v este: ΔEv = mvc2. În intervalul Δt, particula ar parcurge cea mai mare distanţă r dacă ar avea viteza c: r = cΔt. Din ultimile relaţii şi din relaţia de incertitudine rezultă că distanţa respectivă este de ordinul r ≈ h/m vc. Desigur, după ce parcurge această distanţă, particula este absorbită de un nucleon, mediind astfel forţa nucleară. Prin urmare, r aproximează raza de acţiune a forţei. O altă legătură între energie şi timp este exprimată de o teoremă a teoreticienei Emmy Noether conform căreia conservarea energiei este consecinţa matematică a simetriei de translaţie a timpului, adică a faptului că toate legile fizicii sunt invariante la translaţia timpului (nu se modifică pe măsură ce timpul trece). 14. Pe scurt, caracteristicile generale energiei ar fi următoarele: –

este nemijlocit legată de mişcare;

–

este mărime de stare a unui sistem;

–

depinde de natura sistemului;

–

se prezintă sub forme particulare;

–

exprimă capacitatea sistemului de a modifica starea altor sisteme cu care interacţionează;

–

respectă o lge de conservare;

–

este perceptibilă prin efecte directe sau indirecte;

–

în unele sisteme microfizice, este cuantificată;

–

este legată de masa inerţială şi de timp.

Bibliografie 1. M. Planck – “Treatise on Thermodynamics”, Longmans, Green & Co., London, New York, Bombay, 1903. 2. M. von Laue – “Istoria fizicii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965. 3. H. B. Callen – “Thermodynamics and an Introduction to Thermostatics”, John Wiley & Sons, New York, 1985. 4. R. A. Alberty – “Use of Legendre Transforms in Chemical Therodynamics”, PURE AND APPLIED CHEMISTRY, vol. 73, no. 8, 1349–1380, 2001. 5. “Zero Point Energy and Zero Point Field”, http://www.calphysics.org/zpe.html

105

Capitolul 5 “CORPUL ELECTROMAGNETIC” AL FIINŢELOR VII 106

1. Ştiinţa occidentală – în speţă biologia şi medicina alopată – a cercetat şi cercetează amănunţit corpurile fizico-chimice ale fiinţelor vii, pătrunzând până la structurile şi procesele de pe palierul atomo-molecular. Pe de altă parte, concepţiilor privind existenţa şi funcţiile “corpurilor subtile” li s-a acordat prea puţină atenţie din partea comunităţii ştiinţifice “ortodoxe”, fiind, de regulă, considerate ca indemne pentru demersul ştiinţific. Cu toate acestea, în ultima vreme prinde tot mai mult contur ideea că, pe lângă corpul organic, există cel puţin un “corp subtil”, de natură electromagnetică, ce ar avea un rol la fel de important, poate chiar mai important în anumite privinţe, ca cel al corpului fizico-chimic. În sprijinul unor asemenea consideraţii converg o serie de date experimentale şi ipoteze ştiinţifice pertinente care scot, măcar în parte, chestiunea “corpurilor subtile” din sfera purelor speculaţii şi o fac abordabilă metodelor ştiinţifice moderne. În

lumea

vieţuitoarelor,

fenomenologia

electrică

(şi,

implicit,

electromagnetică) este practic omniprezentă; de la nivel celular până la nivel organismic şi chiar populaţional, determinările de natură electrică sunt intricate în multitudinea de activităţi biologice, astfel încât fiecărui eveniment care are loc într-o structură vie i se poate stabili, direct sau indirect, o origine electrică/electromagnetică. Acest fapt nu este surprinzător dacă avem în vedere că: (a) – viaţa a apărut, a evoluat şi se menţine în prezenţa şi sub influenţa permanentă a unor câmpuri electromagnetice terestre (electricitatea atmosferică, activitatea geomagnetică) şi extraterestre (emisiile solare, radiaţiile cosmice); (b) – interacţiunile chimice care susţin metabolismul vital sunt, în esenţă, de natură electromagnetică. Apare, deci, firească adoptarea de către structurile

vii

a

unor

modalităţi

specifice

de

utilizare

a

câmpurilor

electrice/magnetice/electromagnetice, ca părţi importante ale mecanismelor necesare pentru menţinerea şi funcţionarea lor. 2. A devenit aproape o regulă [1 – 6] să se considere că studiul fenomenelor electrice produse în (asociate cu) structurile vii a luat naştere în anul 1791, o dată cu publicarea la Bologna, de către anatomistul italian Luigi Galvani (1737 – 1798), a lucrării “Asupra forţelor electricităţii în mişcările musculare”. Vreme de aproape 20 de ani, el efectuase experimente repetate pe preparate neuromusculare de broască şi arătase că pot avea loc contracţii musculare atât datorită electricităţii atmosferice sau acelei provenite de la generatoarele electrostatice, cât şi atunci când între muşchi şi nervul corespunzător se închide un circuit exterior format dintr-un compas cu braţele 107

confecţionate din metale diferite. Pentru a explica aceste rezultate, Galvani a emis ipoteza existenţei electricităţii animale, produsă şi prezentă ca un fel de “forţă vitală” în fiecare organism animal. În opinia savantului italian, nervii şi muşchii erau încărcaţi cu cantităţi de “electricitate animală” de semne, opuse, care se descărcau prin circuitul exterior bimetalic şi induceau contracţia musculară. Ideea generării de electricitate de către un organism animal nu era nouă. Pentru a explica şocurilor resimţite la atingerea “peştilor electrici”, francezul Adanson (în 1757), olandezul van Musschenbrook (în 1760) şi britanicul Walsh (în 1772) făcuseră supoziţia că peştii respectivi se încarcă electric prin procese fiziologice, comparând acest fenomen cu încărcarea electrică a buteliilor de Leyda. Demonstraţia definitivă a efectuat-o fizicianul englez Henry Cavendish în anul 1774: prin conectarea adecvată a mai multor butelii de Leyda, el a realizat un model electric funcţional al peştelui-torpilă, model care producea şocuri identice cu cele provocate de acest peşte. La doi ani de la lansarea ei, concepţia lui Galvani privind o electricitate intrinsecă lumii animale a fost aprig contestată de un compatriot al său, fizicianul Alessandro Volta (1745 – 1827), care descoperise că apare întotdeauna o diferenţă de potenţial electric la contactul direct, sau mediat electrolitic, dintre două metale diferite. Volta afirma că structurile biologice nu generează electricitate şi că, în experimentele lui Galvani, muşchiul de broască se contractă deoarece prin el trece curentul produs de diferenţa de potenţial electric de contact dintre metalele de naturi diferite care închid circuitul extern. Astfel, pentru Volta, organismele vii reprezentau, cel mult, nişte “instrumente de măsură” a electricităţii. “Dacă negăm – scria el – existenţa oricăror activităţi electrice proprii organismelor vii şi renunţăm la seducătoarea teorie sprijinită pe frumoasele experienţe ale lui Galvani, aceste organisme pot fi considerate pur şi simplu o nouă varietate de electrometre, înzestrate cu o admirabilă sensibilitate” (citat după [7], p. 142). Intenţionând să rezolve disputele dintre adepţii celor două interpretări, a lui Galvani şi a lui Volta, naturalistul german Alexander von Humboldt (1769 – 1859) a repetat şi a extins experimentele italienilor. Într-o lucrare apărută în anul 1797, a dovedit că era vorba de două fenomene diferite, ambele autentice: pe de o parte, electricitatea biologică intrinsecă, iar pe de altă parte, electricitatea de contact dintre metale diferite.

108

Astăzi, la peste două sute de ani de la lucrările lui Galvani, Volta şi Humboldt, se cunoaşte fără dubiu că structurile vii produc electricitate prin mecanisme proprii şi că fenomenele bioelectrice intervin într-o multitudine de funcţiuni biologice. Pe această bază, s-a constituit şi se află în plină dezvoltare un domeniu ştiinţific interdisciplinar numit bioelectricitate, ce se ocupă cu cercetarea “fenomenelor electrice naturale din organismele vii şi a relaţiile lor cu caracteristicile sau comportamentele biologice. Bioelectricitatea include, de asemenea, studiul efectelor moleculare, celulare, fiziologice sau comportamentale determinate, parţial sau total, de aplicarea electricităţii organismelor vii” [8]. (Studiul acestor efecte mai este denumit uneori electrobiologie). 3. Orice celulă vie poate fi comparată – desigur, între anumite limite – cu o pilă (baterie) electrică în care are loc transformarea unei părţi a energiei chimice metabolice în energie electrică (conversie chemo-electrică), iar un sistem viu constituie, din punct de vedere electric, un volum conductor neomogen în care purtătorii de sarcini electrice sunt, în mod preponderent, ionii. Sediul principal al bioelectrogenezei îl reprezintă membranele biologice, structuri care au proprietatea de a menţine diferenţe de concentraţii ionice şi de potenţial electric de o parte şi de alta a lor. Componentă a fiecărei celule biologice, membrana celulară (sau plasmalema) este, sumar vorbind, un înveliş foarte subţire – cu grosimi de ordinul a 0,006 microni până la 0,01 microni – care înconjoară şi separă interiorul celulei (citoplasma) de mediul înconjurător. Acest înveliş e format dintr-o pătură externă şi una internă, alcătuite din două straturi de molecule fosfolipidice, ce trimit unul spre altul lanţuri de molecule de glucide (substanţe hidrofobe), acoperite de câte un strat de molecule de substanţe proteice (hidrofile). Din loc în loc, membrana celulară încorporează elemente de naturi proteice, glico-proteice, oligo-zaharidice sau glico-lipidice reprezentând receptori, canale ionice, acvaporine, transportori şi alte elemente active în funcţionarea membranei. Datorită structurii sale, membrana este permeabilă selectiv, controlând astfel “intrările” şi “ieşirile” de substanţe în, respectiv, din celulă. Membrana celulară are caracteristici electrice aparte: o conductivitate electrică foarte scăzută (de ordinul a 10–9 – 10–8 S/m, comparativ cu cca. 10–1 S/m pentru fluidele intracelular şi extracelular), o permitivitate electrică destul de ridicată (de ordinul a 10–11 – 10–10 F/m) care îi conferă o capacitate electrică de 1 – 10 microF/cm 2; de asemenea, membrana celulară este polarizată electric. Măsurătorile efectuate cu 109

ajutorul microelectrozilor au arătat că, în stare de repaus, faţa internă (dinspre citoplasmă) a membranei este întotdeauna electric negativă, iar faţa externă (în contact cu fluidul extracelular) este electric pozitivă. Există astfel un gradient de potenţial electric transmembranal, numit potenţial electric de repaus (PER), care are valori specifice fiecărei celule, variind între –10 mV şi –100 mV [2, 9, 10]. În mod schematic, membrana celulară poate fi reprezentată ca un condensator real (o capacitate electrică legată în paralel cu o rezistenţă electrică) ce este încărcat la diferenţa de potenţial electric transmembranal. Dacă se calculează intensitatea câmpului electric transmembranal prin raportul dintre PER şi grosimea membranei celulare, se obţin valori de ordinul a 10 6 – 107 V/m (pentru comparaţie, menţionăm că un câmp electric cu intensitatea de 3·10 6 V/m poate produce o scânteie electrică, în aer la presiunea atmosferică). Prin urmare, membranele sunt supuse la câmpuri electrice considerabile, care au un rol esenţial în controlul interacţiunilor moleculare ce determină caracteristicile membranare în diferite condiţii (de exemplu, probabilitatea de deschidere a unor canale ionice dependente de valoarea potenţialului electric local). PER este strâns legat de activitatea metabolică celulară, ca şi de permeabilitatea selectivă a membranei, factori care menţin o compoziţie ionică a citoplasmei diferită în raport cu cea a fluidului extracelular, “potenţialul de repaus fiind tocmai expresia electrică a acestei asimetrii de distribuţie ionică” [2, p. 46]. În condiţii normale, proteinele, polipeptidele şi alte substanţe organice se găsesc în interiorul celulei sub formă de macroioni (predominând anionii organici purtători de sarcini electronegative); ca structuri macromoleculare, ele nu sunt permeabile prin membrană şi rămân în celulă ca o “zestre” permanentă a acesteia. Ionii difuzabili însă, precum cei de potasiu (K+), sodiu (Na+) şi clor (Cl–), se găsesc atât în mediul intracelular, cât şi în mediul extracelular, dar în concentraţii diferite: extracelular, predomină ionii Na+ şi Cl–, iar intracelular ionii K+. De reţinut şi faptul că ionii K + şi Cl– au viteze de trecere prin membrana celulară mai mari decât cea a ionilor Na +. Cu toate că ionii Na+ pot trece în mod curent de la exteriorul celulei în interiorul acesteia şi invers, concentraţia ionilor lor din interiorul celulei se păstrează mai mică decât cea din exterior. Acest lucru se datorează unor mecanisme de transport activ (de la o concentraţie mai mică la o concentraţie mai mare), realizate prin intermediul aşa-numitelor “pompe ionice” şi al canalelor ionice comandate de mesageri chimici sau de variaţii ale potenţialului electric. 110

PER se datorează, pe de o parte, deplasării ionilor de potasiu din interiorul celulei (unde se află în concentraţie mai mare) spre exteriorul acesteia, iar pe de altă parte, ionilor de sodiu şi clor care, fiind în concentraţie mai mare în fluidul extracelular, au tendinţa de a migra spre interiorul celulei. Întrucât membrana celulară are o permeabilitate mai redusă faţă de ionii Na+, aceştia trec în cantităţi foarte mici în comparaţie cu ionii Cl–. Ca urmare, prin pierderea de sarcini electrice pozitive (K +) din interiorul celulei şi prin pătrunderea în mediul intracelular a unor sarcini electrice negative (Cl–), faţa internă a membranei celulare se negativează electric, simultan cu pozitivarea electrică a feţei externe. Atunci când polarizarea ajunge la valoarea PR, trecerea ionilor dintr-o parte în alta este împiedicată de sarcinile electrice apărute şi se stabileşte un echilibru dinamic. Echilibrul este perturbat dacă asupra membranei celulare acţionează un agent exterior (mediator chimic, impuls electric, variaţie de temperatură, modificare a pH-ului etc.) care inversează polarizarea iniţială a membranei. La un anumit nivel critic al acestei inversări, apare potenţialul electric de acţiune (PEA), respectiv o variaţie tranzitorie a potenţialului electric transmembranar care se propagă de-a lungul membranei. Inversarea polarizării electrice a membranei celulare este determinată de o creştere, indusă de stimulul extern, a permeabilităţii membranale pentru de ionii Na+; prin intrarea masivă a ionilor de sodiu în interiorul celulei, faţa externă a membranei devine electronegativă, iar cea internă electropozitivă. Pe măsură însă ce PEA se deplasează de-a lungul membranei, în urma lui are loc procesul de repolarizare a membranei celulare, refăcându-se PR prin ieşirea din celulă a unei cantităţi de ioni de potasiu aproximativ egală cu cea de ioni de sodiu care intră. Aparte de capacitatea fiecărei celule vii de a răspunde (inclusiv electric), cu amploare mai mare sau mai mică, la stimuli externi, apariţia potenţialelor electrice de acţiune lor caracterizează îndeosebi celulele excitabile de tipul celor nervoase, musculare şi senzoriale. Fenomene de polarizare electrică se produc, de asemenea, la nivelurile membranelor unor organite celulare (nucleu, mitocondrii etc.), astfel încât activitatea electrică a unei celule vii nu se reduce doar la relaţiile dintre interiorul şi exteriorul celulei, ci cuprinde şi procesele intracelulare. Trebuie precizat că descrierea făcută aici a mecanismelor bioelectrogenezei celulare este foarte sumară, având numai un caracter orientativ. În realitate, aceste mecanisme sunt extrem de complexe (ele

111

include, printre altele, şi dinamica schimburilor altor ioni, precum cei de calciu, magneziu, hidrogen etc.) şi nu pe deplin elucidate. 4. Celula vie utilizează potenţialele electrice membranare în multe şi variate modalităţi. Spre pildă, o dată cu deschiderea rapidă a canalelor pentru ionii de sodiu, potenţialul electric transmembranar se modifică semnificativ (apare PEA) într-un interval de timp de ordinul miimilor de secundă, iar celulele din sistemul nervos comunică între ele prin intermediul unor asemenea semnale electrice care se propagă pe durata proceselor neurale. Un alt exemplu este acela că însăşi viaţa fiecăruia dintre noi începe cu o schimbare de potenţial electric membranar: pătrunderea unui spermatozoid în ovul activează canalele ionice, ceea ce are ca urmare stabilirea unui nou potenţial electric transmembranar care împiedică intrarea în ovul a altor celule spermale. Caracteristicile electrice ale ţesuturilor vii (rezultate din cele ale celulelor componente) permit emiterea şi transmiterea semnalelor necesare pentru îndeplinirea unor funcţiunii informaţionale şi de autoreglare indispensabile organismului. Categoria de funcţiuni informaţionale le include pe cele de natură senzorială, cum ar fi vederea, auzul etc.; în aceste cazuri, un traductor periferic (ochiul, urechea etc) transmite semnale aferente spre creier care, la rândul lui, iniţiază semnale eferente ce determină contracţiile anumitor muşchi pentru efectuarea, de exemplu, a unor mişcări voluntare ale membrelor. Totodată, autoreglările necesare pentru realizarea diferitele tipuri de homeostazii biologice implică şi circulaţia unor semnale bioelectrice (pe lângă cele biochimice) ce participă la controlul unor parametrii fiziologici, precum frecvenţa şi intensitatea contracţiei cardiace, eliberările hormonale etc. 5. Integrând manifestările bioelectrice ale tuturor părţilor componente, se poate vorbi de o stare electrică globală a unui organism viu (fie el unicelular sau multicelular) – denumită pe scurt electrostazie biologică [11, 12] –, aflată în intercondiţionare cu activităţile metabolice şi care rezultă din: –

distribuţiile de sarcini electrice din interiorul, de la suprafaţa şi din vecinătatea organismului;

–

existenţa unor surse celulare de biopotenţiale electrice;

–

caracteristicile

electrice

(conductivitate,

permitivitate

etc.)

specifice

biomaterialelor ce alcătuiesc organismul; –

distribuţiile de curenţi bioelectrici;

–

configuraţiile de câmpuri bioelectrice generate de componentele organismului. 112

Dacă se acceptă că electrostazia biologică nu este doar un ansamblu de epifenomene fiziologice, ci reprezintă un fel de “vector de stare” multidimensional ce exprimă în bună măsură funcţionarea organismului şi modul în care acesta reacţionează la stimulii interni şi externi, atunci se pune problema existenţei unui mecanism

de

reglare/menţinere

a

electrostaziei

bioelectrice

(homeostazia

bioelectrică). Actualmente, un astfel de mecanism nu a fost încă descris şi analizat fără a se depăşi domeniul ipotezelor. Şi aceasta pentru că, în stadiul actual al cunoaşterii, nu sunt identificate cu precizie structurile care ar participa la homeostazia bioelectrică şi, deci, cu atât mai puţin, relaţiile dintre ele. Rămânând într-un cadru ipotetic foarte general, şi cu referire îndeosebi la organismul uman, presupunem că învelişul cutanat – ale cărui caracteristici electrice reflectă, ca un “ecran biologic” [13], stările fiziologice interne (ar fi de amintit în acest sens importanţa diagnostică a unor metode ca electrocardiografia şi electroencefalografia) – este un factor important în homeostazia bioelectrică, asemănător oarecum cu membrana celulară. Învelişul cutanat ar putea fi considerat ca un mediu bioelectric de suprafaţă (MBS) care interfaţează mediul bioelectric intern (MBI) şi mediul bioelectric proximal (MBP). Acesta din urmă este mediul din imediata vecinătate a organismului, fiind format, pe de o parte, din microparticule organice, molecule anorganice

şi vapori de apă rezultate din procesele tisulare

(transpiraţie, respiraţie), iar pe de altă parte, din câmpurile bioelectrice generate de activităţile bioelectrice interne şi de suprafaţă. Relaţiile de tip cibernetic dintre cele trei medii sunt redate în schema următoare:

Stimuli externi 113

MBP

MBS

Stimuli interni MBI

Pentru stabilirea unui mecanism homeostatic, trebuie îndeplinite cel puţin două condiţii: realizarea separării (secluziunii) între elemente şi existenţa unor bucle închise pentru transmiterea semnalelor între elemente. Modelul cibernetic al homeostaziei bioelectrice propus aici îndeplineşte ambele condiţii: (1) – secluziunea electrică a mediului intern, care este dublă (faţă de învelişul cutanat, respectiv faţă de mediul bioelectric proximal); (2) – existenţa a două bucle închise. Mediul bioelectric de suprafaţă apare ca un nod comun al celor două bucle de reacţie, ceea ce ar explica şi din punct de vedere cibernetic funcţiile de proiecţie şi protecţie electrică ale pielii. În această viziune, punctele de acupunctură descrise de medicina tradiţională chineză (puncte care prezintă caracteristici bioelectrice aparte comparativ cu restul tegumentului [13]) reprezintă efectori în mecanismele de homeostazie electrică, iar tratamentul acupunctural contribuie, printre altele, la readucerea electrostaziei organismului la parametri normali. 6. Organismele pluricelulare se dezvoltă trecând prin variate stadii de divizare, diferenţiere şi multiplicare a unor celule individuale, proces de-a lungul căruia sunt generate pattern-uri (modele) spaţiale. Ele nu sunt evidente într-o celulă; de pildă, într-un ou fertilizat (zigot) nu se află un animaliculus prefigurând viitorul animal, aşa cum credeau unii cărturari din secolul al XVII-lea. Pentru propria dezvoltare, celulele şi ţesuturile au nevoie de informaţii suplimentare spaţiale care să indice unei celule sau unui ţesut în ce plan să aibă loc diviziunea, în ce direcţie să se dezvolte, unde 114

trebuie “construite” anumite structuri şi unde trebuie îndeplinite diferite funcţiuni. Acest aspect al manifestărilor biologice este încă incomplet lămurit, dar numeroase studii arată că fenomenele bioelectrice sunt implicate aici într-o măsură însemnată, dacă nu chiar esenţială în anumite cazuri.. Într-o trecere în revistă din anul 2003 a cercetărilor respective, biofizicienii americani Kenneth. R. Robinson şi Mark. A. Messerli notează: “O caracteristică fundamentală a sistemelor biologice este organizarea lor spaţială. În dezvoltare, regenerare şi refacere sunt necesare semnale direcţionale pentru plasarea adecvată a componentelor organismului. Totodată, agenţii patogeni care invadează alte organisme se orientează după semnale direcţionale pentru a ţinti zonele vulnerabile. Este destul de bine cunoscut faptul că gradienţii chimici constituie importante semnale direcţionale în sistemele vii. Mai puţin recunoscute sunt câmpurile electrice, care pot, de asemenea, furniza informaţie direcţională. Câmpuri electrice continue pot ghida direct mişcarea celulară şi creşterea, şi pot genera gradienţi chimici de macromolecule încărcate împotriva acţiunii nivelatoare a difuziunii. De exemplu, la locul leziunii unui epiteliu transportator de ioni, este generat imediat un câmp electric considerabil care se poate extinde pe mai multe diametre celulare. Recent, s-au făcut progrese substanţiale în identificarea proceselor specifice care sunt controlate, până la un punct, de aceste câmpuri electrice endogene” [14]. 7. Numeroase celule prezintă modificări semnificative ale potenţialelor electrice transmembranare în primele momente ale dezvoltării. De exemplu, în cazul algelor brune [15,16], potenţialul electric transmembranar al ouălor nefertilizate este cuprins între –15 mV şi –40 mV; după fertilizare, se produce spontan o hiperpolarizare şi, după 6 – 9 ore, se stabileşte nou PER cu valori de –70 mV până la –80 mV. Capacitatea specifică a algelor brune de a forma protuberanţe (rizoizi) – formă de diferenţiere celulară – spre zonele cu intensitate luminoasă foarte scăzută începe să se manifeste la valori ale potenţialului transmembranar mai negative decât –50 mV. Încercând să explice modul în care modificările electrice de la nivelul membranei celulare influenţează diferenţierea celulară, L. F. Jaffe [17, 18, 19] susţine, pe baza datelor experimentale, că factorii exogeni (şi posibil cei endogeni) sunt percepuţi asimetric în jurul celulei prin receptori specifici, determinând o uşoară şi primă asimetrie în dispunerea “pompelor ionice” şi a canalelor ionice în interiorul membranei celulare, cea ce duce la stabilirea unor gradienţi de potenţial electric de-a 115

lungul membranei. Consecinţa imediată este apariţia unor curenţi electrici (ionici) transcelulari: ionii intră în celulă pe o parte şi sunt scoşi afară pe cealaltă parte. Aceşti curenţi electrici endogeni amplifică, prin retro-reacţie pozitivă, distribuţia asimetrică a pompelor ionice şi a canalelor ionice şi, la o densitate şi o durată suficient de mari, determină gradienţi ridicaţi de concentraţie în membrană şi citoplasmă, controlând astfel dezvoltarea celulei. Măsurătorile au indicat pentru densităţile curenţilor electrici endogeni valori de 1 – 1000 microA/cm 2, în funcţie de tipul materialului biologic folosit [19]. Curenţi electrici endogeni care preced diferenţierea spaţială şi acompaniază dezvoltarea locală au fost observaţi la toate plantele şi animalele investigate până în prezent [20]. La celulele plantelor, aceşti curenţi intră întotdeauna prin locul unde va avea loc creşterea şi ies pe partea în care nu se va produce creşterea. În cazul animalelor, la ovulele fecundate, curenţii ionici intră prin polul animal şi ies prin polul vegetativ. Astfel, se stabileşte o legătură, care nu poate fi întâmplătoare, între polarizarea biologică şi polarizarea bioelectrică. [De precizat că, din punct de vedere embriologic, un ovul fecundat este întotdeauna asimetric, având un pol animal (din care se vor dezvolta sistemul nervos, epiderma, sistemul circulator, sistemul osos, aparatul uro-genital, organele senzoriale) şi un pol vegetativ (din care se vor dezvolta aparatul digestiv şi aparatul respirator)]. Existenţa unei asemenea conexiuni fusese remarcată, încă din 1937, de către Harold Saxton Burr la salamandrele din genul Amblystoma [21]. Măsurând gradienţii de potenţial electric, el a constatat la ouăle nefecundate de salamandre câte o zonă în care potenţialul electric era minim. Burr a marcat aceste zone cu un colorant albastru şi a descoperit că, după fecundarea ouălor, capetele viitoarelor salamandre se formau întotdeauna la nivelurile opuse zonelor respective. Lucrurile se petreceau ca şi cum celulele embrionare se asamblau conform modelului impus de un câmp electric preexistent apariţiei individului. În plus, H. S. Burr a demonstrat că fiecare exemplar adult de salamandră are un câmp electric, cu polul pozitiv şi polul negativ situaţi pe axa longitudinală a corpului. (Asupra lucrărilor lui Burr vom reveni în cap. 6). Peste câteva decenii, Robert O. Becker a efectuat măsurători pe o gamă largă de organisme – de la viermi de pământ la peşti, reptile şi mamifere (inclusiv la om) – şi a găsit că potenţialele bioelectrice de suprafaţă reflectă dispunerea sistemului nervos [3, 22, 23]; în cazul salamandrei, există un potenţial pozitiv relativ mare în zona capului şi a gâtului, care descreşte şi devine gradual negativ spre extremităţi. 116

8. Apariţia şi dinamica spaţio–temporală a curenţilor ionici nu explică în totalitate mecanismele dezvoltării biologice la nivel celular şi tisular, căci, de pildă, dacă dezvoltarea celulelor şi ţesuturilor este întotdeauna legată de curenţii electrici endogeni, s-a dovedit că situaţia inversă nu este valabilă mereu: pot apare curenţi electrici endogeni şi atunci când dezvoltarea este blocată biochimic [16]. Totuşi, curenţii respectivi par să fie o componentă necesară a dezvoltării deoarece: (a) încep întotdeauna să circule înainte de dezvoltarea şi diferenţierea morfologică, (b) întotdeauna indică viitorul loc al dezvoltării şi (c) inhibarea lor prin aplicarea de câmpuri electrice din exterior stopează dezvoltarea şi diferenţierea celulelor şi a ţesuturilor [16, 20]. Curenţii electrici endogeni determină, de asemenea, modificări locale ale concentraţiilor ionice în celule şi ţesuturi [14, 16], modificări ce pot avea efecte asupra structurilor celulare şi a activităţii enzimatice şi hormonale. O stare ionică modificată serveşte în mod direct celulei ori ţesutului ca “instrument” de control sau, alternativ, afectează fluxul informaţiei purtate de alţi mesageri. 9. Lezarea unui ţesut (prin tăiere, să spunem) duce la apariţia aşa-numiţilor curenţi electrici de leziune (injury currents). În cazul salamandrelor de apă – cunoscute pentru capacitatea lor de regenerare a membrelor şi a cozilor –, un curent electric cu densitatea de 10 – 100 microA/cm 2 [16, 24] iese din portiunea amputată a unui membru şi intră prin zonele neafectate. Curentul, purtat în principal de ioni de sodiu, este implicat în diferenţierea (care precede regenerarea) ţesutului de la nivelul ciotului; anularea acestui curent prin administrarea de substanţe ce blochează sistemul de transport al Na+, sau prin aplicarea de curent electric din exterior, inhibă diferenţierea membrului regenerativ şi determină acumularea de material celular nediferenţiat. Regenerarea este un caz special de morfogeneză, deoarece presupune re-construcţia unei structuri în contextul existenţei ţesutului deja format din vecinătate. În procesul de înlocuire a unei părţi din corp pierdută, pot fi mobilizate mecanisme de dezvoltare, de tipul celor embrionare, pentru restabilirea pattern-ului iniţial. Unele animale prezintă în mod obişnuit grade uimitoare de regenerare, mergând de la refaceri de cozi sau membre la anumiţi amfibieni, până la regenerarea completă a unui organism dintr-o mică bucată de ţesut, ca în cazul viermilor Planaria. S-a sugerat, pe baza datelor experimentale, că diferenţa dintre sistemele regenerative şi cele nonregenerative depinde de proprietăţile bioelectrice ale ţesuturilor [20]. 117

La amfibieni, regenerarea membrelor are, aşa cum s-a menţionat, o componentă electrică, care include diferenţierea mediată electric şi controlul axial. Faptul este susţinut de următoarele observaţii [3, 20, 22 – 24]: − în membrele care se “reconstruiesc” acţionează câmpuri electrice endogene relativ intense, ale căror configuraţii modelează direcţiile (axele) de regenerare; − sunt diferenţe notabile între caracteristicile electrice ale organismelor regenerative şi cele ale organismelor nonregenerative, cel mai adesea constând în variaţii ale rezistenţei şi ale curenţilor de eflux; − anularea câmpurilor endogene prin şuntare inhibă regenerarea; − câmpurile electrice exogene pot fie să altereze regenerarea, chiar până la anulare, fie să o accelereze. Un al exemplu de reglaj bioelectric al regenerării este cel al viermilor de pământ segmentari (râmele). Oriunde este tăiat viermele, noi segmente, până la circa 90, sunt regenerate. Numărul segmentelor este controlat de potenţialul electric: fiecare segment are un anumit potenţial, iar segmentele sunt adăugate până când potenţialul însumat egalează valoarea corespunzătoare endogenă pentru un organism întreg [25]. 10. Radiologul suedez Björn E. W. Nordenström a propus modelul “circuitelor electrice închise biologice” (Biologically Closed Electric Circuits, prescurtat BCEC) pentru sistemele de control bioelectric de la nivelul organismului uman [26], prin analogie cu circuitele electronice. El consideră că există mai multe BCEC în organism, la ele participând compuşi ionici şi neionici ce interacţionează într-un mod care face posibile distribuţia selectivă şi modularea energiei prin corp, chiar la distanţe relativ mari. Circuitele sunt închise atât de activitatea electrică normală a organelor şi sistemelor, cât şi de modificările patologice, cum ar fi o tumoră, o leziune sau o infecţie. Un “circuit electric închis biologic”, asupra căruia Nordenström insistă în mod deosebit, este cel presupus a exista între sistemul intravascular (ca primă ramură) şi sistemul interstiţial (ca a doua ramură). Sistemul intravascular este format din vase sanguine cu pereţi care acţionează ca nişte izolatori electrici, în vreme ce plasma intravasculară (având o conductivitate electrică de câteva sute de ori mai mare decât cea a pereţilor vasculari) se comportă ca un conductor electric, unde ioni precum cei de sodiu, calciu şi potasiu furnizează energie disponibilă imediat, în primul rând prin fenomene de electroforeză. Nordenström inventează pentru aceşti ioni denumirea de

118

ionars. Conform teoriei sale, energia potenţială, ce nu e imediat disponibilă, este transportată de celulele sanguine care leagă oxigenul, ca şi de alte substanţe ca glucoza, aminoacizii nepolari etc. Acestea constituie “pachete” de energie (neutre electric) – botezate ergonars – care ajung în zone specifice şi sunt eliberate în principal prin reacţii de reducere/oxidare. În ceea ce priveşte a doua ramură, aici funcţionează ca izolator matricea tisulară, iar proprietăţi de conductor electric are fluidul interstiţial. Componenta principală care uneşte cele două ramuri şi închide biologic circuitul, este sistemul de membrane ale capilarelor sanguine; ele funcţionează ca nişte joncţiuni între fluidele interstiţial şi vascular, permiţând schimbul de ionars şi ergonars de-a lungul gradienţilor de potenţial electric. Nordenström presupune că BCEC similare există pentru sistemele urinar şi gastrointestinal. 11. Modalităţile de producere a electricităţii în lumea vie

este mai

diversificată decât poate părea la o analiză sumară. De pildă, în anumite structuri organice se generează câmpuri electrice prin efecte piezoelectrice, piroelectrice şi feroelectrice [3, 27 – 33]. Piezoelectricitatea este capacitatea anumitor materiale (cristaline sau cvasicristaline) de a se polariza electric atunci când sunt supuse unui stress mecanic; efectul este reversibil, materialele respective suferind deformări mecanice dacă asupra lor se aplică o tensiune electrică (efect mecano-electric). Multe din substanţele şi formaţiunile organice prezintă calităţi piezoelectrice: proteinele, polizaharidele, acizii nucleici, oasele, tendoanele, dentina, elastina, fibrele de colagen etc. “Energia mecanică cheltuită în aceste structuri poate produce potenţiale electrice de suficientă amplitudine pentru a exercita o gamă largă de efecte în sistemele biologice. Acestea pot include controlul asupra nutriţiei celulare, pH-ului local, activităţii enzimatice, orientării intra- şi extra-celulare a macromoleculelor, activităţii migratorii şi proliferative a celulelor, capacităţii sintetice a celulelor, contractilităţii şi permeabilităţii

membranelor celulare, transferului de energie” [30]. Efectul

mecano-electric ar putea fi unul din mecanismele prin care anumite organisme sunt capabile să detecteze câmpuri electrice externe. Unii cercetători au afirmat chiar că “piezoelectricitatea este o proprietate fundamentală a ţesuturilor biologice” [28]. Efectul piroelectric constă în polarizarea electrică indusă de o modificare a temperaturii (reversul nu este adevărat). Descoperită mai întâi la oase şi tendoane, piroelectricitatea s-a dovedit apoi a fi o proprietate prezentă la cele mai multe tipuri de 119

celule şi ţesuturi animale sau vegetale, având un rol important, ca şi piezoelectricitatea, în procesele de morfogeneză şi de percepţie senzorială. Prin efectul feroelectric se produce polarizarea electrică (cvasi)permanentă a unui material dielectric după ce a fost supus acţiunii unui câmp electric, devenind ceea ce numeşte un “electret”. Oasele au proprietăţi asemănătoare cu ale electreţilor [3], ca şi, posibil, punctele de acupunctură [34]. 12. Într-una din lucrările sale, 1987, prof. C. Ionescu–Târgovişte considera, pe bună dreptate: “Se poate spune că structura electrică a corpului uman trebuie să aibă o arhitectură la fel de precisă şi importantă ca şi structura biochimică, între ele existând o continuă interdependenţă” [35]. Afirmaţia poate fi extinsă la toate organismele biologice şi completată prin luarea în considerare şi a fenomenologiei magnetice care însoţeşte, mai întotdeauna, “structura electrică” a fiinţelor vii. Câmpurile electrice variabile şi curenţii electrici produc câmpuri magnetice (v. cap. 3). Deoarece în funcţionarea structurilor vii sunt implicate, aşa cum am văzut, atât câmpuri electrice variabile temporal, cât şi curenţi electrici, este de aşteptat ca aceste structuri să genereze câmpuri magnetice, adică biomagnetism. Şi lucrurile aşa stau, numai că, spre deosebire de cazul fenomenelor bioelectrice, detectarea câmpurilor magnetice biologice este mult mai dificilă datorită intensităţii lor foarte mici. Câmpul magnetic din jurul unui conductor parcurs de curent electric este direct proporţional cu intensitatea curentului electric şi scade cu distanţa; în cazul unui conductor liniar suficient de lung, parcurs de un curent electric constant cu intensitatea I, inducţia B a câmpul magnetic la distanţa d faţă de conductor este dată de formula: B = μI/2πd, unde μ este permeabilitatea magnetică (între intensitatea H a câmpului magnetic şi inducţia magnetică B există relaţia: B = H). Dacă pentru I considerăm valori de ordinul celor pentru curenţii ionici care circulă, de pildă, în membrul inferior la om, adică 10 microamperi (după [36]), iar pentru d luăm pe rând valorile de un milimetru şi un metru, rezultă (μ fiind egal cu 12,56·10 –7 Henry/metru) pentru B valorile de 2·10–9 T, respectiv 2·10–12 T, care ne dau o idee despre posibilele ordine de mărime ale intensităţii câmpului biomagnetic. Comparativ cu intensitatea câmpului geomagnetic, cuprinsă între 3·10–5 T şi 8·10–5 T, aceste valori sunt extrem de scăzute. O dată cu perfecţionarea senzorilor magnetici şi modalităţilor de ecranare faţă de

câmpul

magnetic

terestru

a

devenit

posibilă

explorarea

adecvată

a

biomagnetismului. Primele măsurători biomagnetice [37] au fost efectuate pe nervul 120

sciatic al unei broaşte din specia Rana catesbiana; rezultatele au indicat o dispunere soleniodală a liniilor de câmp biomagnetic în jurul nervului parcurs de impulsul bioelectric. Mai apoi, s-au putut înregistra, la subiecţi umani, câmpurile magnetice generate de inimă [38, 40] şi de creier [39], punându-se bazele unor noi metode de investigare

biomedicală

magnetoencefalografia

neinvazivă:

(MEG).

magnetocardiografia

Conform

datelor

(MCG),

experimentale,

respectiv câmpurile

biomagnetice generate de corpul uman sunt de ordinul a 10 –3 pT, pentru creier, până la 100 pT, pentru inimă (1 pT = 10–12 T). În cazuri speciale, se pot atinge valori de cca. 103 pT (plămân contaminat magnetic). În general, câmpurile magnetice asociate cu organismele vii sunt produse prin trei mecanisme diferite [41]: (a) în mod fiziologic, (b) datorită prezenţei în organism a unor materiale feromagnetice şi (c) ca magnetizare indusă prin aplicarea unor câmpuri magnetice exterioare puternice. Producerea fiziologică a câmpurilor biomagnetice este rezultatul curenţilor electrici (ionici) endogeni asociaţi cu numeroşii gradienţi de potenţial electric tipici proceselor vitale. În primă instanţă, ar părea că măsurătorile de câmpuri biomagnetice generate de curenţii endogeni pot furniza numai informaţii redundante, aproape identice, cu cele obţinute din măsurătorile de gradienţi electrici; la urma urmei, acolo unde există un curent electric, există şi un câmp magnetic. Touşi, biofizica biocurenţilor electrici diferă de cea a câmpurilor biomagnetice. De pildă, curenţii bioelectrici trec cu dificultate prin craniul cu conductivitate electrică scăzută, în vreme ce câmpurile magnetice îl traversează cu uşurinţă. De aceea, pentru extremitatea cefalică

(mediu

neomogen)

există

zone

în

care

electroencefalograma

şi

magnetoencefalograma diferă destul de mult [42]. Pe de altă parte, una din chestiunile de mare importanţă teoretică şi practică legată de interpretarea rezultatelor măsurătorilor biomagnetice este aşa-numita “problemă inversă a biomagnetismului” [43]. Teoria electromagnetismului arată că un acelaşi câmp magnetic, având anumite caracteristici bine determinate (configuraţie spaţială, intensitate etc.), poate fi generat de o multitudine de distribuţii diferite de curenţi electrici, iar problema inversă a biomagnetismului constă în determinarea acelei distribuţii reale de curenţi bioelectrici care generează câmpul biomagnetic măsurat în jurul unei structuri biologice. Rezolvarea acestei probleme, esenţială pentru corelarea informaţiilor biolectrice cu cele biomagnetice, se încercă a se face prin modelări teoretice ale datelor experimentale [44]. 121

Prezenţa în organism a unor materiale cu magnetism accentuat poate avea fie cauze exogene, fie cauze endogene. Printre cauzele exogene se numără inhalarea de microparticule magnetizate sau ingestia de alimente contaminate cu substanţe feromagnetice. În ceea ce priveşte cauzele interne, numeroase cercetări au dovedit faptul că o serie întreagă de organisme – de la unele bacterii, moluşte şi artropode până la peşti, balene, rechini sau păsări – au capacitatea biochimică de a precipita endogen cristale magnetice precum cele de magnetită (Fe 3O4) sau greigită (Fe3S4), cu rol esenţial pentru orientarea respectivelor organisme în câmpul geomagnetic ori pentru biocomunicare [45 – 48]. În anul 1992 s-a descoperit că şi creierul uman conţine cristale de magnetită biogenă [49], în proporţie de 4 ng – 70 ng la 1 g de ţesut (1 ng = 10–9 g). Acţiunea câmpurilor magnetice artificiale de mare intensitate produce magnetizarea unor componente din interiorul organismului care, în mod normal, nu sunt în această stare. Fenomenul este folosit, de exemplu, în tomografia prin rezonanţă magnetică nucleară (metodă imagistică de investigare medicală), unde se utilizează un câmp magnetic puternic ce aliniază după anumite direcţii atomii de hidrogen din porţiunea de organism investigată; prin înregistrarea spectrului de absorbţie în radiofrecvenţă al acestor atomi se obţin semnale care sunt traduse, prin intermediul computerului, în imagini care reflectă starea morfo-fiziologică a zonei respective. 13. Dacă structurilor vii le sunt intrinseci activităţile electrice şi magnetice, atunci, prin generalizare, se poate vorbi de câmpuri bioelectromagnetice şi de bioelectromagnetism ca noţiuni mai cuprinzătoare. Aşa cum s-a menţionat în cap. 3, câmpurile electrice şi magnetice variabile temporal, precum cele produse de sistemele biologice, se propagă în spaţiu ca unde electromagnetice; prin urmare, este firesc să se presupună existenţa undelor (radiaţiilor) bioelectromagnetice. Probabil că primul care a formulat în mod explicit această idee a fost, în anii 1920 – 1930, inginerul francez de origine rusă Georges Lakhovsky [50, 51]; el postula, pe baza propriilor experimente, că: –

toate organismele biologice sunt “fiinţe electromagnetice”;

–

celulele vii pot fi asimilate cu circuitele electrice oscilante (filamentele cromozomiale având funcţii de inductanţe), adică sunt emiţătoare/receptoare de radiaţii electromagnetice pe frecvenţe proprii;

122

–

celulele

vii

comunică

între

ele

prin

intermediul

radiaţiilor

(bio)electromagnetice; –

organismele vii sunt în permanentă interacţiune electromagnetică cu mediul lor înconjurător;

–

perturbările emisiilor electromagnetice normale ale celulelor provoacă îmbolnăvirea; aceste perturbări pot fi cauzate de modificări ale compoziţiei celulare, de prezenţa bacteriilor şi virusurilor (care îşi “impun” propriile frecvenţe) sau de fluctuaţiile neobişnuite ale radiaţiilor solare ori cosmice. “Viaţa este creată de radiaţie, menţinută de radiaţie şi distrusă de dezechilibrul oscilatoriu” [51, p. 198]. La câteva decenii după Lakhovsky, savantul rus Alexander S. Presman suţinea

şi el că fenomenele bioelectromagnetice contribuie în mod esenţial la evoluţia, autocontrolul şi relaţionarea cu exteriorul a organismelor biologice [52]. Conform viziunii

sale,

câmpurile

bioelectromagnetice

servesc

ca

mediatori

pentru

interconectarea organismului cu mediul ambiant, ca şi pentru comunicarea între organisme; de asemenea, aceste câmpuri sunt implicate în coordonarea şi reglarea proceselor fiziologice interne. Presman sublinia astfel latura informaţională a proceselor bioelectromagnetice. Dincolo de dovezile indirecte şi inferenţele teoretice, confirmarea deplină a aserţiunilor de tipul celor de mai sus necesită detectarea directă a emisiilor bioelectromagnetice, ceea ce constituie o intreprindere dificilă, dat fiind faptul că puterea lor este foarte mică. Cu ajutorul unor sisteme electronice de mare sensibilitate, cu raport semnal/zgomot adecvat, s-au înregistrat benzi discrete de oscilaţii electrice din gama 1,5 MHz – 34,8 MHz la celule de drojdie de bere. Amplitudinile oscilaţiilor sunt cu atât mai mari cu cât creşte rata activităţii metabolice [54]. La subiecţi umani, au putut fi înregistrate radiaţii bioelectromagnetice din domeniul undelor milimetrice având o putere de ordinul 10–20 – 10–21 W/Hz·cm2, putere ce variază de la un individ la altul şi este funcţie de starea fiziologică în care se află organismul [55]. De asemenea, s-au înregistrat semnale electromagnetice emise de corpul omenesc în gama de frecvenţe 0,5 – 30 Hz [56]. În domeniul frecvenţelor optice, tehnicile experimentale actuale permit detectarea şi analizarea cu destulă precizie a radiaţiilor bioluminescente ultraslabe emise de structurile vii (v. cap. 14). La o privire de ansamblu, se poate spune că dezvoltarea exponenţială din ultimile decenii a studiilor din domeniu a adus argumente teoretice şi experimentale 123

multiple privind existenţa câmpurilor şi radiaţiilor electromagnetice, argumente pe baza cărora cercetătorii de la Hippocampus Institute din Budapesta concluzionează: “Ca rezultat al proceselor biologice, toate organismele radiază un câmp electromagnetic de intensitate foarte scăzută, în gama de la sub 1 Hz până la 10 15 Hz. Electroliţii care circulă într-un organism (via sistemul circulator sau în interiorul celulelor) crează un câmp electromagnetic. Câmpuri de joasă frecvenţă sunt generate în celule prin schimbări ale configuraţiilor proteinice, prin modificări ale conţinutului lipidic şi prin migrarea transmembranală a ionilor. Câmpuri de înaltă frecvenţă sunt generate de peroxidarea enzimatică, producţia de ATP, ciclul Krebs şi luminoforii naturali din acizii nucleici şi proteine” [53]. 14. Sumarizând cele anterioare, reiese că fiecare din componentele structural-anatomice ale unui sistem viu – celule, ţesuturi, organe etc. – este sursă de câmpuri şi unde electromagnetice, iar toate aceste surse se combină la nivelul întregului organism. Se pune întrebarea: aceste câmpuri şi unde bioelectromagnetice sunt “subproduse” ale activităţilor metabolice sau au vreo importanţă aparte în funcţionarea organismului? Pentru cei cu viziune reducţionist-biochimică, ele nu sunt altceva decât epifenomene (desigur, cu un oarece rol, dar nu esenţial, în “funcţionarea” viului). Pentru alţii, taxaţi uneori drept “neovitalişti” [57], ansamblul manifestărilor bioelectromagnetice reprezintă o caracteristică fundamentală a oricărei fiinţe vii, iar studiul fenomenelor de această natură “poate furniza bazele unei noi paradigme în biologie şi medicină, paradigmă care este radical diferită faţă de accentul pus în prezent pe biologia moleculară şi biochimie” [58] – consideră biofizicianul american Abraham L Liboff. Potrivit aceluiaşi autor, distribuţiile de sarcini şi curenţi electrici din structurile biologice au o specificitate numai a lor şi, “prin selecţie naturală, ele sunt dispuse în aşa fel încât permit organismului să supravieţuiască. O dată cu moartea, aceste distribuţii de sarcini şi curenţi sau, echivalent, câmpul electromagnetic asociat sistemului, nu mai sunt viabile. Pe scurt, sugerăm că procesul vieţii în sine este o expresie a câmpului electromagnetic” [58]. Liboff atribuie câmpului electromagnetic propriu unui organism viu (câmp rezultat din integrarea celor endogene) un vector multidimensional Π0 despre care postulează [58]: “1. Fiecare organism viu este complet descris de un vector de câmp electromagnetic Π0 care este determinat specific de genom.

124

2. Toate patologiile, anormalităţile şi traumele sunt manifestate prin devieri de la câmpul normal Π0 şi, în anumite limite, aceste devieri sunt compensate de tendinţa homeostatică a sistemului de a reveni la Π0”. 15. Într-o teorie care încearcă să conecteze datele ştiinţifice cu concepte tradiţionale extrem-orientale, prof. Changlin Zhang (de la Universitatea din Hangzhou, China) consideră că emisiile electromagnetice ale structurilor interne interferează unele cu altele în cavitatea rezonantă, deosebit de complexă, reprezentată de corpul “dens” uman. Ele formează un pattern de unde electromagnetice staţionare, denumit de prof. Zhang “corp electromagnetic” [59 – 63], în ale cărui “noduri” se află “centrii bioenergetici” (puncte de acupunctură, chakras) descrişi în medicinile tradiţionale extrem orientale. Localizarea “nodurilor”, a franjelor şi a altor detalii dintr-un pattern de interferenţă depinde de forma şi structura cavităţii rezonante în care se produce suprapunerea undelor. De aceea, de pildă, localizarea acupunctelor şi meridianelor de acupunctură depinde de forma şi structura anatomică a corpului uman. Din această perspectivă, se poate înţelege mai uşor ciudata (în aparenţă) distribuţie a punctelor şi meridianelor de acupunctură. Astfel, structura membrelor inferioare şi superioare este relativ simplă, determinând o distribuţie a meridianelor în mare măsură paralelă; în schimb, structura capului este relativ mai complicată şi, ca urmare, configuraţia meridianelor de aici este mai complexă. Datorită stabilităţii structurale a corpului fizic, distribuţia “centrilor bioenergetici” este, de asemenea, relativ stabilă. Totuşi, undele staţionare care alcătuiesc “corpul electromagnetic” nu sunt chiar aşa de stabile precum le-ar indica denumirea. Într-un sistem deschis, ca organismul uman, câmpul intern are, în fapt, o structură dinamică şi disipativă; ea rămâne relativ stabilă (cu mici fluctuaţii) în condiţii normale, dar devine foarte sensibilă la orice alterare a acestora, iar “corpul electromagnetic” suferă modificări. Deoarece locurile cele mai potrivite pentru a influenţa un pattern de interferenţă sunt “nodurile”, tratamentul acupunctural se bazează pe acţiuni asupra centrelor acupunctice. Un aspect deosebit al “corpului electromagnetic” este, arată prof. Zhang, cel holografic: “fiecare undă electromagnetică emisă de structurile interne traversează cavitatea rezonantă a corpului fizic cu viteză atât de mare şi de atât de multe ori încât, practic, vizitează aproape instantaneu fiecare punct din corp. În felul acesta se

125

colecţionează informaţii din toate zonele corpului, iar fiecare punct din cavitatea rezonantă conţine informaţii despre fiecare undă”. [61]. Alţi autori împărtăşesc, de asemenea, ideea existenţei pattern-urilor de interferenţă bioelectromagnetică şi a rolului acestora în terapeutică: “Fiecare nivel particular al ierarhiei unui organism are un spectru caracteristic de oscilaţii electromagnetice endogene produse prin diferite procese. Se produc rezonanţe pe acelaşi nivel şi între nivele, asigurându-se, mai mult sau mai puţin, corelaţia dintre aceste procese. Astfel, pattern-uri specifice de interferenţă ale oscilaţiilor electromagnetice pot fi atribuite fiecărui organism particular. Din acest punct de vedere, o patologie, care poate lua naştere la orice nivel, va perturba toate oscilaţiile prin interacţiunile dintre unde, indiferent de originea lor. Pattern-ul interferenţial distorsionat al undelor endogene dintr-un organism bolnav reflectă relaţii incorecte dintre procesele biochimice interne. Numeroasele rezultate pozitive obţinute prin folosirea dispozitivelor de terapie electromagnetică sugerează că restaurarea pattern-ului de interferenţă restabileşte ordinea fiziologică într-un organism bolnav” [64]. O constatare experimentală remarcabilă este aceea că, în cazul subiecţilor umani sănătoşi, valorile de conductibilitate electrică cutanată (expresii ale pattern-ului de interferenţă electromagnetică din organism) au o distribuţie normal-logaritmică, şi nu una gaussiană [65]. În general, sunt posibile trei tipuri de distribuţii matematice ale valorilor măsurate pentru o mărime fizică dată: gaussiană (sau normală), normal-logaritmică şi distribuţia delta. Prima dintre ele descrie o stare dezordonată, în care elementele sistemului nu conlucrează între ele, iar ultima este specifică pentru sistemele perfect ordonate, cum sunt cristalele. Distribuţia de tip normal-logaritmică se plasează între cea gaussiană şi cea de tip delta, caracterizănd o stare coerentă, de remarcabilă cooperare între elementele sistemului. Dacă valorile de conductibilitate electrică cutanată se aşează după o distribuţie normal-logaritmică, aceasta însemnă că toate elementele din corp sunt în stare bună de cooperare, iar corpul este sănătos. Structurile interne ale unui organism biologic funcţionează în moduri specifice, emiţând unde electromagnetice de frecvenţe diferite. Totuşi, trebuie să existe o anume cooperare, coordonare şi comunicare între ele. Un sistem viu nu este nici într-o stare perfect haotică, nici într-una perfect ordonat ci într-o stare coerentă. O contribuţie esenţială la menţinerea acestei stări este asigurată de “corpul electromagnetic”. 126

Bibliografie 1. E.E. Suckling – “The Living Battery. An Introduction to Bioelectricity”, Macmillan, New York, 1964. 2. V. Vasilescu, D.-G. Mărgineanu – “Introducere în neurobiofizică”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. 3. R.O. Becker, A.A. Marino – “Electromagnetism & Life”, SUNY Press, Albany, NY, 1982. 4. R.O. Becker, G. Selden – “The Body Electric: Electromagnetism and the Foundation of Life”, William Morrow Inc., New York, 1985. 5. M. Pera – “The Ambigous Frog: The Galvani – Volta Controversy on Animal Electricity”, Princeton University Press, Princeton, NJ, 1992. 6. URL: http://en.wikipedia.org/wiki/Luigi_Galvani 7. P. Tompkins, C. Bird – “Viaţa secretă a plantelor”, Editura ELIT, Ploieşti, 1994. 8. A. Marino – “Bioelectricity”, Macmillan – Collier’ Encyclopedia, vol. 4, 1991. 9. W. Hoppe, W. Lohmann, H. Markl, H. Ziegler (eds.) – “Biophysics”, Springer-Verlag, Berlin – Heidelberg – New York – Tokyo, 1983. 10. R. Gilles – “Physiologie animale”, Université de Liège, Faculté des Sciences, 2004; URL: http://www.ulg.ac.be./physioan/traite.htm 11. W. Sedlak – “Bioelectronika”, Instytut Wydawinczy Pax, Warszawa, 1979. 12. I. Mamulaş, F. Brătilă – “Consideraţii privind electrostazia biologică”, Al IV-lea Colocviu de Sisteme–Modele–Informatică şi Cibernetică, Bucureşti, 1987. 13. I.F. Dumitrescu – “Omul şi mediul electric”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 14. K.R. Robinson, M.A. Messerli – “The Role of Endogenous Electrical Fileds as Directional Signals in Development, Repair and Invasion”, BIOESSAYS, vol. 25, Issue 28, 2003. 15. M.H. Weisenseel, L.F. Jaffe – “Return to Normal of Fucus Egg Membrane after Microelectrod Impalement”, EXP. CELL RES., vol. 89, 1974. 16. M. H. Weisenseel – “Control of Differentiation and Growth by Endogenous Electric Currents”, în: [9], 460-465. 17. L.F. Jaffe – “Control of Development by Ionic Currents”, în: R.A. Cone, J.E. Dowling (eds.) – “Membrane Transduction Mechanism”, Raven Press, New York, 1979, 199-231. 18. L.F. Jaffe – “The Rol of Ionic Currents in Establishing Developmental Pattern”, PHILOS. TRANS. R. SOC. LOND., B 295, 1981. 19. L.F. Jaffe – “Developmental Currents, Voltages and Gradients”, în: S. Subtelny, P.B. Green (eds.) – “Developmental order: Its Origin and Regulation”, Alan R. Liss Inc., New York, 1982. 20. M. Levin – “Bioelectromagnetics in Morphogenesis”, BIOELECTROMAGNETICS, vol. 24, 2003. 21. H.S. Burr – “Bio-electric Correlates of Development in Amblystoma”, YALE JOURNAL OF BIOLOGY AND MEDICINE, vol. 9, 1937. 22. R.O. Becker – “The Bioelectric Factors in Amphibian Limb Regeneration”, J. BONE JOINT SURG., vol. 43A, 643-656, 1961. 23. R.O. Becker – “Electromagnetic Controls Over Biological Growth”, Journal of Bioelectricity, vol. 3, 105-118, 1984. 24. R.B. Borgens, J.W. Vanable, L.F. Jaffe – “Bioelectricity and Regeneration”, BIOSCIENCE, VOL. 29, 468-474, 1979.

127

25. I. Kurtz, A.R. Schrank – “Bioelectrical Properties of Intact and Regenerating Earthworms Eisenia Foetida”, PHYSIOL. ZOOL., vol. 28, 322-330, 1955. 26. B.E.W. Nordenström – “Biologically Closed Electric Circuits”, Nordic Medical Publications, Stockholm, 1983. 27. S. Lang – “Pyroelectric Effect in Bone and Tendon”, NATURE, vol. 212, 704, 1966. 28. M. Shamos, L. Levine – “Piezoelectricity as A Fundamental property of Biological Tissues”, NATURE, vol. 216, 267, 1967. 29. C.A. Basset – “Review: Biologic Significance of Piezoelectricity”, CALC. TISS. RES. vol 1, 252, 1968. 30. F.W. Cope – “A Review of the Applications of Solid State Physics Concepts to Biolocical Systems”, JOURNAL OF BIOLOGICAL PHYSICS, vol. 3, No. 1, 1975. 31. E. Fukada – “Electrical Phenomena in Biorheology”, BIORHEOLOGY, vol. 19, 15, 1982. 32. D.E. Ingber – “The Architecture of Life”, SCIENTIFIC AMERICAN, vol. 278 (1), 48, 1998. 33. C. Kent – “Piezoelectric Properties in Biological Systems”, THE CHIROPRACTIC JOURNAL, February 2003. 34. M. Simionescu, S. Prună, D. Golcea, I. Mamulaş, E. Popa, O. Băjenaru, C. Ionescu Târgovişte – “Experimental Study of the Electric Properties of Acupuncture Points”, Al V-lea Simpozion Naţional de Acupunctură, Bucureşti, 1986. 35. C. Ionescu-Targoviste – “Measurement of Acupuncture Injury Potentials by Acupunctometry”, AMERICAN JOURNAL OF ACUPUNCTURE, vol. 15, No. 3, 1987. 36. D.I.F. Grimes, R.F. Lennard, S.J. Swithenby – “Macroscopic Ionic Currents Within the Human Leg”, PHYSICS IN MEDECINE AND BIOLOGY, vol. 30, 1101-1112, 1985. 37. J.H. Siepel, R.D. Morrow – “The Magnetic Field Accompanying Neuronal Activity: A New Method for the Study of the Nervous System”, J. ACAD. SCIENCESs, vol. 50, 1-4, 1960. 38. G.M. Baule, R. McFee – “Detection of the Magnetic Field of the Heart”, AMERICAN HEART JOURNAL, VOL. 66, 95-96, 1963. 39. D. Cohen – “Magnetoencephalography: Evidence of Magnetic Fields Produced by Alpha-Rhythm Currents”, SCIENCE, vol. 161, 784-786, 1968. 40. G. Bison, R. Wynands, A. Weis – “A Laser-pumped Magnetometer for the Mapping of Human Cardiomagnetic Fields”, APPLIED PHYSICS B, vol. 76, 325-328, 2003. 41. J.T. Zimmerman, V.R. Rogers – “Biomagnetic Fields as External Evidence of Electromagnetic Bioinformation”, în: F.-A. Popp, U. Warnke, H.L. König, W. Peschka (eds.) – “Electromagnetic Bio-Information”, 2 nd edition, Urban & Schwanzerberg, München – Wien – Baltimore, 226-237, 1989. 42. B.N. Cuffin, D. Cohen – “Comparison of the Magnetoencephalogram and Electroencephalogram”, ELECTROENCEPHALOGR. CLIN. NEUROPHYSIOL., vol. 47, 132-146, 1979. 43. S.J. Swithenby – “Biomagnetism and the Biomagnetic Inverse Problem”, PHYSICS IN MEDICINE AND BIOLOGY, vol. 32, 3-4, 1987. 44. J. Malmivuo, R. Plonsey – “Bioelectromagnetism”, Oxford University Press, New York – Oxford, 1995.

128

45. J.L. Kirschvink, D.S. Jones, B.J. MacFadden – “Magnetite Biomineralization and Magnetoreception in Organisms: A New Biomagnetism”, Plenum Press, New York, 1985. 46. H. Markl – “Geobiophysics: The Effect of Ambient Pressure, Gravity and of the Geomagnetic Field on Organisms”, în [9], 776-787. 47. R.A. Martin – “Living Lodestones – Magnetic Sensing Biology of Shark and Rays”, DIVER MAGAZINE, September 1994. 48. C.V. Mora, M. Davison, J.M. Wild, M.M. Walker – “Magnetoreception and Its Trigeminal Mediation in the Homing Pigeon”, NATURE, vol. 432, 508-511, 2004. 49. J.L. Kirschvink, A. Kobayashi-Kirschvink, B.J. Woodford – “Magnetite Biomineralization in the Human Brain”, PROC. NATL. ACAD. SCI. USA, vol. 89, 7683-7687, 1992. 50. G. Lakhovsky – “L’oscillation cellulaire”, Gauthier-Villars et Cie, Paris, 1931. 51. G. Lakhovsky – “The Secret of Life: Electricity, Radiation and Your Body”, Noontide Press, Costa Mesa, 1992. 52. A.S. Presman – “Electromagnetic Fields and Life”, Plenum Press, New York – London, 1970. 53. O. Zhalko-Tytarenko, G. Lednyiczky, S. Topping – “A Review of Endogenous Electromagnetic Fields and Potential Links to Life and Healing Process”, Hippocampus Institute, Budapest, 1997. 54. R. Hölzer, I. Lamprecht – “Electromagnetic Fields Around Biological Cells”, NEURAL NETWORK WORLD, vol. 3, 327-337, 1984. 55. S.P. Sitko, A.F. Yanenko – “Direct Registration of the Non Equilibrium Electromagnetic Radiation of a Human Body in mm-Range”, PHYSICS OF THE ALIVE, vol. 5, no. 2, 1997. 56. J. Lipkova, J. Cechak – “Human Electromagnetic emission in ELF Band”, MEASUREMENT SCIENCE REVIEW, vol. 5, section 2, 29-32, 2005. 57. S. Mizrach – “Electromagnetic Effects on Human Behaviour”, MINDNET JOURNAL, vol. 1, No. 82, 1996. 58. A.R. Liboff – “Toward an Electromagnetic Paradigm for Biology and Medicine”, THE JOURNAL OF ALTERNATIVE AND COMPLEMENTARY MEDICINE, vol. 10, 41-47, 2004. 59. C. Zhang, F.-A. Popp, M. Bischof (eds.) – “Current Development in Biophysics”, Hangzou University Press, 1996. 60. C. Zhang – “The Recognition from Dense Body to Electromagnetic Body – the Nearest Future of Biology and Medicine”, în [57], 92-101. 61. C. Zhang – “Electromagnetic Standing Waves as Background of Acupuncture System”, în [57], 188-202. 62. C. Zhang – “Dichter Körper und electromagnetischer Körper – die Zukunft der Biologie und Medizin”, TATTVA VIVEKA, vol. 6, 18-22, 1997. 63. C. Zhang – “Electromagnetic Body Versus Chemical Body”, URL: http://www.datadiwan.de/SciMedNet/library/articlesN81+/N81Zhang_electroche m.htm 64. G. Lednyiczky, O. Zhalko-Tytarenko – “Biological Resonance–Resonance in Biology”,http://www.hippocampus-brt.com/articles/more/biologicalresonance.zip 65. C. Zhang, F.-A. Popp – “Log-Normal Distribution of Physiological Parameters and the Coherence of Biological Systems”, în [57], 102-111.

129

Capitolul 6 EFECTE BIOLOGICE ALE CÂMPURILOR ELECTROMAGNETICE

130

1. În anii ’60 – ’70 ai secolului trecut, profesorul Rutger Wever, de la Institutul Max Planck din München, a efectuat o serie de experimente – inedite la acea veme – privind ritmurile biologice circadiene umane [1 – 4]. El a construit un buncăr subteran format din două încăperi identice, în care au locuit, separat, timp de mai multe săptămâni, grupe de subiecţi voluntari. Ambele incinte erau izolate de acele variaţii periodice naturale de lumină, temperatură, zgomote etc. care sunt indicatori obişnuiţi ai trecerii timpului. Una din camere era, în plus, ecranată faţă de orice câmpuri electrice, magnetice şi electromagnetice, inclusiv cele de origine naturală. Pe timpul şederii în respectivele încăperi, subiecţilor le-au fost monitorizaţi diferiţi parametri fiziologici care, în condiţii normale, au variaţii diurne: temperatura corporală, ciclurile veghe–somn, concentraţiile de sodiu, potasiu şi calciu din urină etc. Datele obţinute în urma unor repetate experimentări au arătat că ritmurile circadiene la subiecţii ne-ecranaţi faţă de mediul electromagnetic s-au modificat foarte puţin comparativ cu ritmurile normale. În schimb, la persoanele din incinta ecranată electromagnetic s-au produs modificări semnificative ale ciclurilor biologice, acestea devenind, după câteva zile, total desincronizate în raport cu ritmurile normale (în general, s-au mărit perioadele ciclurilor). De asemenea, subiecţii respectivi au prezentat şi alte simptoame, cum ar fi migrene persistente sau tulburări emoţionale. Apoi, Wever a introdus – fără ştirea subiecţilor – diferite câmpuri electrice şi magnetice artificiale în camera ecranată electromagnetic. Cu o singură excepţie, aceste câmpuri nu au avut vreo influenţă asupra stării subiecţilor. Excepţia a constituit-o aplicarea unui câmp electric oscilant cu frecvenţa de 10 Hz şi de amplitudine foarte mică (2,5 V/m), ceea ce a avut drept consecinţă restabilirea promptă a ritmicităţii biologice în parametrii normali şi înlăturarea celorlalte efecte ale ecranării electromagnetice. Wever a interpretat rezultatele ca indicând faptul că variaţiile ciclice cu frecvenţe în jur de 10 Hz

ale

câmpului

natural

geoelectromagnetic

sunt,

probabil,

determinanţii

fundamentali ai ciclurilor biologice. În legătură cu acesta, este de menţionat că, în anul 1959, Herbert L. König constatase [5] o variaţie diurnă a magnitudinii benzii de 10 Hz din spectrul undelor electromagnetice atmosferice naturale (produse, în principal, prin descărcările electrice sub forma fulgerelor).

131

În ansamblul lor, rezultatele lui R. Wever reprezintă doar un singur exemplu din multitudinea de dovezi acumulate de-a lungul timpului referitoare la conexiunile profunde dintre câmpurile electromagnetice naturale şi organismele biologice. Aceste câmpuri constituie factori de mediu fundamentali pentru existenţa vieţii pe Terra, factori ce nu pot fi neglijaţi atunci când dorim o evaluare corectă şi cât mai cuprinzătoare a fenomenelor biologice. Unii cercetători, printre care R. O. Becker şi A. A. Marino [6], consideră că modificările din trecut ale câmpurilor electromagnetice naturale au exercitat presiuni asupra evoluţiei biologice şi este posibil să fi fost asociate chiar cu biogeneza. Ceea ce ştim cu siguranţă este că, în prezent, toate fiinţele vii sunt intim legate de diferite aspecte ale câmpurilori electromagnetice terestre şi este posibil ca, în viitor, să fie descoperite lucruri încă mai surprinzătoare. 2. Frecvenţa de 10 Hz a câmpului electromagnetic natural, la care se refereau H. L. König şi R. Wever, se încadrează, grosso-modo, în domeniul frecvenţelor electromagnetice specifice spaţiului dintre Pământ şi acea parte a atmosferei terestre superioare – numită ionosferă – în care radiaţiile solare determină apariţia de sarcini electrice libere prin ionizarea atomilor. Existenţa şi dinamica ionilor din atmosferă sunt factori esenţiali atât în configurarea câmpului geoelectric, cât şi pentru activităţile electrice atmosferice. Suprafaţa Pământului absoarbe ionii negativi şi capătă o sarcină electrică negativă, în vreme ce ionosfera rămâne încărcată cu sarcini electrice pozitive. Diferenţa de potenţial electric dintre Pământ şi ionosferă este de circa 280 kV, ceea ce induce un curent electric global de aproximativ 2000 A, cu o densitate de curent de circa 10 –12 A/m2 [7, p. 211]. Organismele vii trăiesc în câmpul electric natural ce se menţine între sol şi ionosferă, şi, prin urmare, este firesc să se presupună că, într-un fel sau altul, ele s-au adaptat la acest câmp. De exemplu, nu poate fi doar o cincidenţă faptul că polarizarea electrică a plantelor (precum soia, cartoful, tomata sau cactusul) coincide cu cea a sistemului Pământ – ionosferă [8]: rădăcinile sunt negative electric, iar vârfurile sunt pozitive electric.

132

O parte din emisiile electromagnetice naturale generate de cele circa 1500 – 2000 de furtuni, cu descărcări electrice, permanent active în diferite zone geografice, şi care produc 50 – 200 de fulgere pe secundă [9], sunt “capturate” în atmosfera terestră prin reflexii multiple între solul terestru (bun conductor electric) şi ionosferă (având de asemenea o anumită conductibilitate electrică). În felul acesta, Pământul şi ionosfera

formează

o

enormă

cavitate

rezonantă

pentru

anumite

unde

electromagnetice produse de fulgere, posibilitate prevăzută teoretic prima dată de fizicianul german W. O. Schumann în 1952 [10]. Dacă se consideră Pământul şi ionosfera ca nişte sfere perfect conductoare electric şi se ţine cont de faptul că înălţimea ionosferei (50 ÷ 600 km) este mult mai mică decât raza Pământului (6400 km), teoria electromagnetismului arată [10, 11] că frecvenţele de rezonanţă fn ale cavităţii Pământ–ionosferă – denumite frecvenţe (rezonanţe) Schumann – sunt date (în Hz) de formula: fn = (c/2πR)·[n(n+1)]1/2, unde n = 1, 2, 3, … este un număr întreg, c este viteza luminii în vid , iar R este raza Pământului. Pentru primele şase frecvenţe de rezonanţă, se obţin următoarele valori: f1 = 10,55 Hz, f2 = 18,27 Hz, f3 = 25,84 Hz, f4 = 33,36 Hz, f5 = 40,86 Hz, f6 = 48,34 Hz, dar măsurătorile efectuate cu antene speciale au arătat că frecvenţele Schumann sunt mai mici decât estimările teoretice [12, 13]: f1 = 7,8 Hz, f2 = 14,1 Hz, f3 = 20,3 Hz, f4 = 26,4 Hz, f5 = 32,5 Hz, f6 = 38,8 Hz. Această diferenţă dintre predicţiile teoretice şi datele observaţionale se explică prin aceea că, pe de o parte, Pământul şi ionosfera nu sunt conductori electrici perfecţi, iar pe de altă parte, există pierderi electrice în atmosferă, a cărei conductivitate creşte cu altitudinea [11, 13, 14]. Totuşi, este interesant de remarcat că un calcul bazat pe considerente fizice extrem de simple dă un rezultat foarte apropiat de prima rezonanţă Schumann constatată experimental (cea de 7,8 Hz): dacă lungimea de undă L a unei unde electromagnetice care “călătoreşte” în jurul Pământului are o valoare egală cu circumferinţa acestuia, respectiv cu 2R, atunci frecvenţa f a undei (determinată prin relaţia f = c/L = c/2R) este de 7,46 Hz. Rezonanţele Schumann fac parte din spectrul de frecvenţe radio (v. tabelul 6, preluat după [15]), primele dintre ele încadrându-se în banda frecvenţelor extrem de joase (ELF).

Tabelul 6 – Spectrul de radiofrecvenţe

133

Banda de frecvenţe

Abreviere

Frecvenţe extrem de joase (Extremely Low Frequencies) Frecvenţe super joase (Super Low Frequencies) Frecvenţe ultra joase (Ultra Low Frequencies) Frecvenţe foarte joase (Very Low Frequencies) Frecvenţe joase (Low Frequencies) Frecvenţe medii (Medium Frequencies) Frecvenţe înalte (High frequencies) Frecvenţe foarte înalte (Very High Frequencies) Frecvenţe ultra înalte (Ultra High Frequencies) Frecvenţe super înalte (Super High Frequencies)

ELF

Frecvenţe < 3 Hz 3 Hz – 30 Hz

SLF

30 Hz – 300 Hz

ULF

300 Hz – 3 kHz

Lungimi de undă > 100.000 km 100.000 km – 10.000 km 10.000 km – 1.000 km 1.000 km – 100 km

VLF

3 kHz – 30 kHz

100 km – 10 km

LF

30 kHz – 300 kHz 300 kHz – 3 MHz 3 MHz – 30 MHz 30 MHz – 300 MHz 300 MHz – 3 GHz 3 GHz – 30 GHz

10 km – 1 km

MF HF VHF UHF SHF

1 km – 100 m 100 m – 10 m 10 m – 1m 1 m – 10 cm 10 cm – 1 cm

134

Frecvenţe extrem de înalte (Extremely High Frequencies)

EHF

30 GHz – 300 GHz

1 cm – 1 mm

Înregistrări în regim continuu, efectuate pe intervale mari de timp, au relevat variaţii (cu câteva procente în plus sau în minus) diurne, lunare şi sezoniere ale frecvenţelor şi amplitudinilor undelor Schumann, variaţii determinate în principal de activităţile solare şi geomagnetice curente [16, 17]; în perioadele cu activitate solară intensă, modificările de frecvenţă şi amplitudine devin mai importante [18]. De asemenea, se pare că există o legătură între magnitudinea undelor Schumann şi temperatura atmosferică, caracteristicile acestor unde putând fi considerate, într-o anumită măsură, drept indicatori ai climatului global terestru [19, 20]. Amplitudinile electrice şi magnetice ale undelor Schumann sunt cu mai multe ordine de mărime mai mici faţă de intensitatea câmpului electrostatic atmosferic şi, respectiv, de cea a câmpului geomagnetic [13]. Astfel, componenta electrică a undelor Schumann are intensităţi în jur de 10–3 V/m (câmpul electrostatic atmosferic este, pe vreme frumoasă, de aproximativ 100 – 150 V/m, putând ajunge până la 3000 V/m în timpul furtunilor), iar componenta magnetică este de circa 10 –12 T (comparativ cu 10–5 T pentru câmpul geomagnetic). În condiţii atmosferice normale, amplitudinea undelor Schumann scade, de regulă, o dată cu creşterea frecvenţei. Amplitudinile undelor Schumann având valori foarte scăzute, şi energia transportată de ele este extrem de mică; de pildă, componentele electrice au o putere medie de ordinul a 10 –13 W/m2 [13]. 3. După descoperirea undelor (rezonanţelor) Schumann, unii cercetători au remarcat că domeniul de frecvenţe al acestora este similar cu cel al semnalelor electroencefalografice înregistrate la om şi la majoritatea mamiferelor [21 – 40].

135

Electroencefalografia (EEG) este metoda de înregistrare, reprezentare grafică în timp şi măsurare a activităţii electrice a creierului prin intermediul unor electrozi plasaţi pe pielea capului sau, în cazuri speciale, direct pe cortex. Traseele rezultate reprezintă electroencefalograma, pe care se evidenţiază, în funcţie de stările fiziologice/fiziolpatologice, variatele tipuri de semnale electroencefalografice (aşa-numitele unde sau ritmuri electrice cerebrale), diferenţiate în benzi de frecvenţă [41, 42]. La originea undelor înregistrate pe electroencefalogramă se află gradienţii de biopotenţial electric (de ordinul microvolţilor şi zecilor de microvolţi) dintre diferitele zonele ale membranelor neuronale. Aceste diferenţe, existente şi în stare de repaus, se intensifică sau se modifică în stările de excitaţie şi prezintă variaţii caracteristice în raport cu anumite stări fiziologice sau patologice. Prin EEG se pot decela leziuni sau disfuncţionalităţi ale creierului, exprimate prin anomalii ale activităţii electrice cerebrale, contribuind astfel într-o măsură însemnată la stabilirea diagnosticului unor boli cu etiologie neurologică. Pe traseele electroencefalografice se înregistrează, în principal, următoarele tipuri de ritmuri electro-cerebrale: –

ritmul delta (δ), cu frecvenţe mai mici de 4 Hz şi amplitudini de 50 – 150 microvolţi; este prezent la copii de vârste mici (ca unul din factorii ce declanşează eliberarea de hormoni de creştere), iar la adulţi numai în starea de somn profund şi fără vise, de comă sau de extaz intens. Poate apare în urma consumului excesiv de alcool, în unele encefalopatii şi leziuni cerebrale;

–

ritmul theta (θ), cu frecvenţe de 4 – 7 Hz şi amplitudini de 30 – 70 microvoţi; prezent în mod normal la copii şi adolescenţi, este mai puţin pregnant la adulţi (fiind mascat de ritmul alfa); manifest în somnul cu vise, în stări hipnagogice, hipnotice, halucinatorii sau de mare stress emoţional;

–

ritmul alfa (α), cu frecvenţe de 8 – 13 Hz şi amplitudini de 10 – 120 microvolţi; se produce în starea de relaxare conştientă cu ochii închişi, sau scurt timp înainte de adormire şi/ori imediat după trezire; este caracteristic stărilor de meditaţie; în timpul somnului, este înlocuit de ritmul beta;

–

ritmul beta (β), cu frecvenţe de 14 – 30 Hz şi amplitudini de 5 – 30 microvolţi; caracteristic stării obişnuite de veghe, în care atenţia este preponderent orientată spre acţiuni exterioare; starea de activitate electro-cerebrală beta se amplifică în condiţii de stress sau anxietate;

136

–

ritmul gamma (γ), cu frecvenţe de 30 – 80 Hz şi amplitudini de ordinul a 40 de microvolţi; apare în activitatea mentală superioară, incluzând percepţia şi conştientizarea. Alte ritmuri electrice cerebrale sunt complexele K (amplitudine minimă de

100 microvolţi, durata de 0,5 – 1 secunde, precedate şi urmate de cel puţin 2 secunde de activitate encefalică de mică amplitudine), fusurile electroencefalografice (unde de 12 – 16 Hz şi durate de 0,5 – 1 secunde, cu anvelopă fusiformă), descărcările epileptice (unde triunghiulare de maxim 1/12 s) ş.a. În ultimii ani, prin introducerea şi perfecţionarea tehnicilor digitale în EEG, s-a demonstrat că gama de frecvenţe a ritmurilor electrice cerebrale este mult mai extinsă decât s-a crezut anterior [42], ajungând până la 3000 Hz. Ritmurile electro-cerebrale ultrarapide, cuprinse între 100 Hz şi 3000 Hz, sunt implicate, se pare, în procesele superioare ale conştiinţei, în mecanismele neurologice legate de modul în care fiinţa umană conceptualizează şi raţionează. 4. După cum se poate lesne observa, frecvenţele principalelor ritmuri electrice cerebrale umane (α, β, γ, δ, θ) sunt în bună măsură cuprinse în spectrul undelor Schumann. Se poate presupune că nu este vorba

de o simplă coincidenţă

întâmplătoare, ci are semnificaţii profunde legate de modul în care organismele vii (în particular, cel uman) se “cuplează” la câmpurile electromagnetice naturale. În opinia cercetătorului australian Lewis B. Hainsworth [27, 29], frecvenţele specifice de operare ale semnalelor cerebrale s-au adaptat, în decursul evoluţiei biologice, la frecvenţele semnalelor electromagnetice naturale care circulă în cavitatea rezonantă mărginită de suprafaţa terestră şi ionosferă. Ca urmare, undele Schumann participă la reglarea “ceasurilor biologice interne”, sunt implicate în stările de veghe şi de somn, acţionează asupra secreţiilor hormonale etc. De aceea, de pildă, la bordul navelor cosmice cu echipaj uman se montează dispozitive speciale care generează în mod artificial semnale electromagnetice de tipul rezonanţelor Schumann; după cum s-a constatase la începutul erei spaţiale, privarea de astfel de semnale provoca astronauţilor serioase perturbări fiziologice.

137

Studii experimentale au indicat, într-adevăr, că există corelaţii între activitatea electrică cerebrală şi caracteristicile rezonanţelor Schumann. Într-una din lucrările mai recente privind acest subiect, cercetători ruşi de la Universitatea de Stat din Tomsk au găsit o corelaţie pozitivă între parametrii undelor Schumann (amplitudine şi frecvenţă) şi cei ai semnalelor electroencefalografice în domeniul 6 – 16 Hz. Utilizându-se tehnici de monitorizare sincronizată, s-a constatat că respectiva corelaţie, exprimată prin indici ai funcţiei de corelaţie încrucişată, este statistic semnificativă şi variază între 0,12 şi 0,65, la un nivel de semnificaţie de 0,95. De asemenea, s-a observat că această corelaţie suferă o influenţă majoră din partea activităţii solare şi a celei geomagnetice [43]. Corelaţia dintre activitatea electro-cerebrală şi undele Schumann ar putea fi explicată, cel puţin parţial, prin mecanisme de tip rezonanţă (rezonatorul fiind chiar creierul) care, în plus, facilitează bio-comunicaţia. “Creierul este o sursă de semnale ELF ce sunt transmise în tot corpul prin sistemul nervos, care este sensibil la câmpurile magnetice. Undele cerebrale şi bioritmurile naturale pot fi antrenate de semnale ELF externe, cum ar fi undele staţionare la rezonanţe Schumann. Antrenarea, sincronizarea şi amplificarea promovează o activitate coerentă la scară largă, în pofida fluctuaţiilor tranziente tipice undelor cerebrale. În felul acesta, din creier emerg unde rezonante staţionare şi este facilitat transferul intern şi extern de bio-informaţie prin unde electromagnetice de tip ELF. Aceste unde de rezonanţe Schumann prezintă un caracter non-local şi o capacitate de comunicaţie aproape instantanee” [38].

138

Bazându-se pe similitudinea dintre frecvenţele Schumann şi ritmurile EEG, profesorul neo-zeelandez Neil J. Cherry a emis ipoteza potrivit căreia creierul uman poate fi considerat un sistem electromagnetic a cărui sincronizare – ce determină comportamentul inteligent – se realizează tocmai prin rezonanţele Schumann: “Creierul uman este un organ biologic. Pe de o parte este maleabil, flexibil şi adaptabil, dar pe de altă parte este relativ stabil şi coerent, cu o inteligenţă bine dezvoltată. În scopul menţinerii gândirii inteligente într-un organ malebil şi adaptabil este nevoie de un sistem de sincronizare constant, global disponibil, care să stabilizeze în mod continuu creierul. Inteligenţa şi reacţiile rapide necesită un sistem electromagnetic de semnalizare, susţinut de un sistem biochimic. Semnalul de rezonanţă Schumann furnizează un domeniu de semnale electromagnetice corespunzătoare

frecvenţelor

cerebrale,

susţinând

sincronizarea

necesară

inteligenţei” [37]. Există, de asemenea, încercări de a descifra mecanismele unor fenomene parapsihologice prin implicarea undelor Schumann. Astfel, Lian Sidorov consideră că “rezonanţa Schumann poate fi substratul unui mecanism de percepţie extrasenzorială de tip radar: (…) această frecvenţă nespecifică este absorbită şi re-emisă în tipare de interferenţă unice de către toate obiectele pe care le întâlneşte; aceste tipare de interferenţă sunt compuse de proprietăţi externe şi interne, căci atomii şi moleculele constituente precum şi ansamblul lor global retransmit această energie în conformitate cu configuraţia lor specifică. Dar nu numai atât: unda ‘prospectoare’ poate fi modulată în frecvenţă şi ca formă de intenţiile conştiente, cu scopul de a produce informaţii specifice (tipare de interferenţă) care apoi sunt decodate de creier atunci când revin aproape instantaneu pe ‘spatele’ rezonanţei Schumann. O dată recapturate, tiparele sunt decodate de către creier printr-o transformare de tip Fourier, iar informaţiile sunt traduse în date conştiente, într-un mod foarte asemănător cu al altor procese senzoriale. În sens invers, efecte specifice pot fi imprimate ca bioinformaţie şi făcute să exercite o ‘misterioasă acţiune la distanţă’ de îndată ce unda semnal ajunge la ţintă” [44].

139

O interesantă legătură între meridianele acupuncturale, rezonanţele Schumann şi activitatea electrică cerebrală este sugerată de o lucrare comunicată de M. Cohen, C. Behrenbruch şi I. Cosic [45]. Este cunoscut faptul că punctele şi meridianele de acupunctură prezintă caracteristici electrice distincte faţă de restul tegumentului: punctele de acupunctură au o impedanţă electrică mai scăzută, iar meridianele reprezintă trasee cu rezistenţă electrică redusă. Autorii menţionaţi au examinat caracteristicile spectrale ale meridianului Intestin Gros la 10 subiecţi sănătoşi, prin aplicarea unui puls electromagnetic cu spectru larg de frecvenţe într-un punct de pe meridian şi detectarea răspunsului de ieşire într-un alt punct mai îndepărtat de pe meridian. “Analiza funcţiei de transfer a meridianului a relevat frecvenţe rezonante caracteristice care coincid semnificativ cu componentele spectrale ale rezonanţelor Schumann şi cu cele ale EEG-ului uman” [45].

140

5. N. J. Cherry, citat mai sus, a elaborat şi un model biofizic [36], în care frecvenţele Schumann joacă un rol cheie, pentru explicarea efectelor biologice, fiziologice şi asupra sănătăţii produse de activităţile solare (densitatea şi dinamica petelor solare, furtuni solare, radiaţii solare) şi geomagnetice [36] – în engleză solar and geomagnetic activities (prescurtat: S–GMA). Numeroase studii (citate în [36]) au arătat că aceste efecte includ modificarea presiunii sanguine, a concentraţiei de melatonină, creşterea incidenţei cancerului, tulburări de reproducere, afecţiuni cardiace şi neurologice, moartea subită etc. Ce factor din mediul înconjurător – se întreabă Cherry – determină aceste efecte? Numeroase studii experimentale au arătat că expunerea la câmpuri ELF artificiale produce scăderea semnificativă a nivelurilor de melatonină precum şi alte efecte fiziologice identice sau foarte asemănătoare cu cele produse de S–GMA. De asemenea, s-a constatat că peştii, păsările, animalele şi oamenii “răspund” la semnale ELF ce generează gradienţi electrici tisulari de semnale oscilatorii ULF/ELF la praguri foarte scăzute de ordinul a 10 –8 – 10–7 V/cm, ceea ce face plauzibilă ipoteza absorbţiei rezonante neliniare a semnalelor ULF/ELF, inclusiv a semnalelor Schumann, în sistemele biologice care utilizează semnale oscilatorii ionice în aceeaşi gamă de frecvenţe. Pe de altă parte, aşa cum demonstrează Cherry pe baza unei ample documentaţii, semnalele de rezonanţă Schumann sunt înalt corelate cu parametrii S–GMA. “Ceea ce – consideră el – furnizează un puternic suport pentru identificarea semnalelor de rezonanţă Schumann ca mecanismul biofizic al S–GMA, în primul rând printr-un mecanism care implică melatonina” [36]. Importanţa pe care Cherry o acordă melatoninei este determinată de faptul că acest hormon secretat de glanda pineală are un rol major în modularea ciclurilor bioritmice. Alături de melatonină, este luat în considerare şi alt hormon, serotonina (care participă la reglarea metabolismului cerebral şi a proceselor psihocomportamentale), mai exact, raportul

melatonină/serotonină:

“Factorii

de

mediu

ce

modifică

balanţa

melatonină/serotonină au capacitatea de a influenţa toate funcţiile şi organele pe care ciclurile circadiene melatonină/serotonină le folosesc pentru realizarea homeostaziei termice. Aceasta include presiunea sanguină, respiraţia, influenţarea sistemului imunitar şi a proceselor cardiace, neurologice şi reproductive” [36].

141

Profesorul neo-zeelandez îşi formulează astfel ipoteza de bază a modelului său: “Semnalul de rezonanţă Schumann (SR) este mecanismul biofizic pentru efectele asupra sănătăţii produse de S–GMA deoarece este detectat de creier, unde interacţionează cu ionii din neuroni şi modifică balanţa melatonină/serotonină. Ca un corolar, SR furnizează un semnal ULF/ELF de referinţă pentru sincronizarea diurnă şi sezonieră, un fel de metronom” [36]. Modelul înmănunchează, în succesiune logică, următoarele elemente (rezultate din analiza multitudinii de date observaţionale şi experimentale dintr-o bogată bibliografie): a). Activitatea solară este înalt variabilă; nivelul ei este “transferat” prompt spre Pământ prin radiaţii cosmice şi, după câteva zile, prin mari nori de plasmă ionizată transportaţi de vânturile solar, provocând modificări ai parametrilor specifici magnetosferei şi ionosferei terestre. b). Rezonanţele Schumann (SR) reprezintă un spectru de semnale radio ULF/ELF generate şi întreţinute, la nivel global, de fenomene electrice atmosferice (furtuni, fulgere) în cavitatea rezonantă formată de suprafaţa Pământului şi ionosferă. c). Schimbările diurne şi sezoniere din ionosferă, ca şi cele ale activităţilor electro-atmosferice, induc modificări diurne şi sezoniere ale semnalelor SR. La rândul lor, furtunile solare şi ciclurile legate de dinamica petelor solare produc modificări specifice ale semnalelor SR. Ca rezultat, se stabilesc corelaţii semnificative statistic între indicii S–GMA şi semnalele SR. d). Creierele oamenilor şi ale animalelor utilizează în mod natural semnale ULF/ELF, generate de oscilaţii ale ionilor (de calciu, în special) în neuroni şi alte celule, pentru reglarea unor funcţii celulare fundamentale, cum ar fi eliberarea de neurotransmiţători sau comunicarea de la celulă la celulă. e). Câmpurile electromagnetice din mediul înconjurător din domeniile de frecvenţe ULF/ELF, incluzând undele Schumann, interacţionează rezonant cu câmpurile electromagnetice biologice, inducând modificări ale semnalelor celulare produse de ionii din structurile celulare, ale pattern-urilor undelor cerebrale şi ale timpilor de reacţie la stimuli exteriori. Aceasta produce alterări în secreţia de melatonină/serotonină.

142

f). Prin influenţarea proceselor de reglare neurohormonală a ciclurilor biologice, sunt modificate şi o serie întreagă de organe şi procese fiziologice. Reducerea nivelului de melatonină modifică presiunea sanguină şi ritmul cardiac, cu repercusiuni cardiovasculare şi cardiopulmonare. Se produc, de asemenea, efecte neurologice, asupra funcţiilor reproductive, carcinogenice şi slăbirea sistemului imunitar. Organimele majorităţii oamenilor pot face faţă la aceste modifcări induse de câmpuri electromagnetice exterioare, dar exacerbarea efectelor la persoanele slăbite şi vulnerabile determină creşteri ale ratelor de morbiditate şi chiar de mortalitate. g). Modificările semnificative ale S–GMA determină modificări semnificative ale semnalelor de rezonanţă Schumann, dincolo de limitele normale, ceea ce induce în continuare modificări ale ritmurilor cerebrale şi cardiace, precum şi alterări ale concentraţiilor de melatonină. Multe din efectele bio-medicale ale acestor alterări sunt produse de schimbările majore generate în activităţile solare şi geomagnetice, “demonstrând că S–GMA reprezintă un factor de risc natural” [36]. 6. Undele Schumann nu sunt singurele semnale electromagnetice produse de activităţile electrice atmosferice. În timpul furtunilor cu descărcări electrice se produc şi

aşa-numitele

VLF-sferics

(sau

sferics,

ori

atmospherics):

impulsuri

electromagnetice cu frecvenţe de la câţiva kilohertzi până la zeci de kilohertzi. Ele se propagă în ghidul de undă format de suprafaţa Pământului şi ionosfera inferioară, iar caracteristicile lor (amplitudinea, spectrul de frecvenţe, forma de undă şi durata) depind de tipul descărcărilor electrice care le-au generat, de distanţa faţă de sursă şi de condiţiile de propagare din atmosferă. Sferics au amplitudini foarte scăzute şi durate scurte. Câmpul electric al acestor unde este de ordinul câtorva V/m, iar cel magnetic de ordinul nT până la microT, iar durata este în medie de 0,5 ms (după [46]). Întrucât ghidul de undă atmosferic funcţionează similar cu un filtru de bandă pentru frecvenţe în jur de 10 kHz, sferics având astfel de frecvenţe suferă atenuări minime în timpul propagării, putând fi detectate la distanţe mai mari de 1000 km. Datorită faptului că sunt generate de descărcările electrice din atmosferă, VLF-sferics pot fi utilizate pentru detecţia şi studiul fulgerelor şi pentru localizarea zonelor cu furtuni. Deşi primele constatări privind influenţele exercitate de sferics asupra organismelor umane au fost raportate încă de la mijlocul anilor 1930, studii sistematice – de tip observaţional-corelativ şi de tip experimental-simulator – au început să fie publicate abia după 1950. În continuare sunt redate, după [46], unele din rezultatele obţinute: 143

♦ R. Reiter (în 1950, 1951, 1960) a găsit corelaţii pozitive semnificative între rata impulsurilor atmospherics (în două benzi de frecvenţe: 4 – 12 kHz şi 10 – 50 kHz) şi intensitatea durerii raportate de pacienţi suferind de injurii cerebrale, ţesuturi rănite sau afecţiuni interne (astm, anghină pectorală, migrene). În plus, Reiter a observat o creştere a ratei infracţionalităţii, a accidentelor rutiere precum şi a timpilor de reacţie în timpul intensificării activităţilor sferics; ♦ Investigaţii efectuate de Ruhenstroth-Bauer şi colaboratorii au pus în evidenţă conexiuni

între

diferite

simptoame

patologice

şi

rata

impulsurilor

VLF-atmospherics, având maxime spectrale clar separate la 6, 8, 10, 12 şi 28 kHz. Rata impulsului la aceste frecvenţe a fost asociată cu producerea crizelor epileptice, a surzeniei bruşte şi a infarcturilor miocardice. La grupul de şapte pacienţi suferind de epilepsie, monitorizaţi pe o perioadă de şapte luni, izbucnirea crizelor s-a corelat pozitiv cu rata impulsurilor sferics la frecvenţa de 28 kHz, observându-se o corelaţie negativă la frecvenţa de 10 kHz. În cazurile de surzenie bruscă, analizate pe un lot de 203 pacienţi timp de un an, s-a constatat o incidenţă ridicată a afecţiunii în anumite zile, când rata impulsului la frecvenţa de 8 kHz era scăzută, iar în zilele precedente rata impulsului la 8 kHz fusese înaltă. O corelaţie pozitivă s-a remarcat între numărul de pacienţi internaţi în spitale pentru infarcturi miocardice (162 de cazuri) şi activitatea sferics în banda de 28 kHz; ♦ La un grup de 23 de elevi, Laaber (în anul 1987) a constatat că aceştia făceau relativ mai multe greşeli la testele şcolare dacă în nopţile de dinaintea testelor rata impulsurilor sferics la 10 kHz era mai înaltă decât în mod obişnuit; ♦ Jacobi (în 1981) a evidenţiat un efect al impulsurilor de tip VLF-sferics asupra compoziţiei sângelui. După trei ore de expunere la impulsuri sferics de 10 kHz cu amplitudinea de 0,4 V/m şi repetate cu o frecvenţă tot de 10 kHz, adezivitatea plachetelor sanguine a crescut în mod semnificativ. Acest efect a fost mai pronunţat la subiecţii anxioşi şi depresivi; ♦ Efecte electrocorticale au fost observate de Tirsch şi colaboratorii într-un studiu pilot realizat în 1994. Aplicarea de sferics de 10 kHz, cu o intensitate a componentei magnetice de 50 nT, timp de numai zece minute, a dus la modificări ale ritmului alfa EEG în zonele occipitale.

144

În [46] sunt citate şi lucrările unor cercetători care au obţinut rezultate negative în ce priveşte posibilele influenţe produse de VLF-sferics asupra subiecţilor umani. Totuşi, aşa cum se remarcă în [46], “predominanţa rezultatelor pozitive pare să susţină presupunerea că sferics produc efecte biologice”. 7. De peste o sută de ani şi cu precădere în ultimele decenii, mediul electromagnetic în care trăiesc vieţuitoarele Pământului devine din ce în ce mai bogat şi mai complex prin câmpurile create în mod artificial de activitatea umană. Asistăm la creştere continuă a numărului şi diversităţii surselor de câmp electromagnetic inventate, construite şi folosite în scopuri individuale, industriale, comerciale, medicale, militare. Printre aceste surse se numără emiţătoarele radio şi TV, radarele, instalaţiile şi receptoarele de telefonie celulară, cuptoarele cu microunde, calculatoarele, precum şi diverse echipamente utilizate în industrie, medicină, comerţ etc. Fără îndoială că toate aceste tehnologii, rezultate ale progresului şttinţifico-tehnic, sunt utile şi fac viaţa oamenilor mai confortabilă. Pe de altă parte însă, ele ridică probleme (şi nu de puţine ori, chiar îngrijorări) legate de influenţele pe care câmpurile electromagnetice le au sau se prezumează că le au asupra organismelor vii, îndeosebi asupra omului. Efecte biologice ale radiaţiilor electromagnetice au fost remarcate încă de la începuturile producerii şi utilizării acestor forme de energie. Prima societate ştiinţifică din domeniu a fost American Electro-Therapeutics Association care, în 1898, a oferit cadrul de prezentare a lucrărilor lui Tesla privind aplicaţiile terapeutice ale câmpurilor de radiofrecvenţă. Din perioada primelor utilizări în medicină a acestor câmpuri s-a constatat că expunerea subiecţilor biologici la radiaţii electromagnetice de înaltă densitate de putere determină o încălzire excesivă a ţesuturilor, ajungându-se chiar până la arsuri ale structurilor iradiate. Respectivele efecte biologice, brutale şi rapide, au fost denumite “efecte de nivel ridicat de putere” sau “efecte termice”. Mai târziu s-a observat faptul că şi la niveluri scăzute de densitate de putere se produc efecte, de data aceasta mai insiduoase şi care se manifestă după un interval mai mare de expunere; astfel de efecte au fost numite “efecte de nivel scăzut de putere” sau “efecte atermice”. Literatura ştiinţifică în care sunt prezentate rezultatele cercetărilor privind efectele câmpurilor electromagnetice asupra structurilor biologice este uriaşă şi în continuă creştere. În cele ce urmează sunt spicuite, cu scop pur ilustrativ, doar câteva aspecte şi exemple. 145

8. La începutul anilor 1930, germanul E. Pflomm (citat în [47], p. 8), efectuând experimentări pe inimi de broască, constata că acestea, introduse într-un câmp de înaltă frecvenţă, îşi modificau ritmurile bătăilor şi, după un timp, încetau să mai bată. După întreruperea expunerii la câmpul electromagnetic, inimile îşi relau, treptat, bătăile. Britanicii L. Hill şi H. J. Taylor [48] au refăcut şi dezvoltat experienţele lui Pflomm, arătând că radiaţiile electromagnetice cu lungimi de undă de 600m, 22 m şi 6 m şi cu niveluri scăzute de putere cresc excitabilitatea unui preparat muşchi–nerv. Dacă nivelurile de putere se măresc, excitabilitatea scade. S-a remarcat de asemenea că un efect similar se obţine prin amplasarea unui conductor încălzit în vecinătatea nervului, de unde au concluzionat că respectivele efecte biologice ale câmpurilor electromagnetice sunt de natură termică. Alte cercetări asemănătoare au demonstrat că efectele undelor radio asupra inimii de broască sunt similare celor provocate prin încălzirea acesteia prin mijloace pur termice. Rezultate de acest fel, acumulate de-a lungul timpului, i-au determinat pe mulţi cercetători să susţină cu inflexibilitate opinia potrivit căreia acţiunile câmpurilor de radiofrecvenţă asupra structurilor biologice sunt explicabile exclusiv prin efecte termice. De exemplu, în [49] olandezii E. Marani şi H. K. P. Feirabend afirmă: “efectele microundelor pot fi în întregime explicate prin efecte termice, lipsind dovezi convingătoare pentru alte explicaţii”. (Microundele sunt unde electromagnetice cu frecvenţe de ordinul a 10 9 – 1011 Hz.).

146

Un fenomen interesant şi insolit, notificat prima oară de operatorii instalaţiilor radar în timpul celui de-al doilea război mondial, este producerea unor senzaţii auditive pe care le au persoanele expuse iradierii cu microunde modulate cu impulsuri de joasă frecvenţă. Abia după anii 1960 fenomenul a început să fie luat în considerare şi investigat în detaliu, această întârziere fiind determinată în principal de ideea preconcepută a inexistenţei efectelor atermice ale microundelor. Senzaţiile auditive respective (percepute nu numai de subiecţi umani, ci şi de alte mamifere) au fost descrise ca bâzâituri, clinchete, ciripituri, în funcţie de lărgimea impulsurilor modulatoare şi de frecvenţa lor de repetiţie [50]. Fenomenul are o importanţă aparte pentru că el apare la densităţi ale puterii incidente inferioare celor necesare inducerii altor efecte biologice ale microundelor, iar pragul densităţilor medii de putere este cu mult mai mic decât cel prevăzut de standardele uzuale de siguranţă, adică de 10 mW/cm2. Au fost propuse câteva mecanisme fizice pentru justificarea conversiei microundelor în energie acustică. Modelul general (după [47]), bazat pe teoria perturbaţiilor acustice termoelastice), admite faptul că datorită impulsurilor de microunde are loc o creştere de temperatură, mică, dar foarte rapidă, care provoacă expansiunea termică a materiei nervoase; aceasta, la rândul ei, lansează undele acustice pe care le detectează cohleea.

147

9. O altă influenţă interesantă indusă de câmpurile/undele electromagnetice exogene asupra mediilor biologice constă în aceea că, în anumite situaţii, efectele biologice, biofizice şi fiziologice se produc, cu preponderenţă, în anumite “ferestre” ale amplitudinilor şi frecvenţelor respectivelor câmpuri/unde electromagnetice [51 – 54]. “Ferestrele de frecvenţă şi amplitudine au fost observate la sistemele genetic, imun, hematologic şi nervos, cu răspunsuri de fereastră reproductibile de la frecvenţe extrem de joase până la unde milimetrice. Fenomenul constă în aceea că un anumit efect poate fi observat, de pildă, la nivele joase şi înalte de expunere, dar nu şi în domeniul intermediar. În gama undelor milimetrice, efecte de fereatră au fost constatate asupra sintezei proteinelor din celulele de mamifere în domeniile 38 – 48 şi 65 – 75 GHz” [54]. Existenţa “ferestrelor” de frecvenţă şi amplitudine sugerează implicarea unor fenomene de tip rezonant. Unii cercetători consideră, pe baza rezultatelor experimentale, că astfel de fenomene rezonante, având un rol bio-informaţional, au loc la nivelul membranelor celulare. De exemplu, în [55] se spune: “Există tot mai multe dovezi experimentale şi teoretice care susţin ideea existenţei unui cuplaj între câmpuri electromagnetice exogene şi canalele ionice localizate în membranele celulelor excitabile. Una din cele mai uimitoare consecinţe al unor astfel de interacţiuni indică un comportament de tip rezonant al acestei clase de sisteme electrice non-liniare, comportament care duce la un transfer informaţional optimizat de-a lungul membranelor excitabile. Autorii lucrării [55] “prezintă noi dovezi care arată că potenţiale de acţiune se pot produce în biomembrane chiar şi sub pragul de excitaţie, cu condiţia ca, simultan cu stimulul depolarizant, să interacţioneze cu membrana şi un câmp electric exogen oscilatoriu de joasă amplitudine şi cu frecvenţă adecvată (în jur de 10 kHz)”.

148

10. Întrucât câmpurile/undele electromagnetice interacţionează cu sistemele vii într-un mod foarte complex, este dificil de evaluat şi de cuantificat distribuţia absorbţiei de putere electromagnetică în structurile biologice. Cuplarea şi transferul energiei electromagnetice către ţesuturile iradiate variază în funcţie de mulţi parametri, diferiţi de la o situaţie particulară la alta. Parametrii fundamentali sunt, în acest caz, componentele de câmp electric şi magnetic induse de radiaţia incidentă în mediul biologic iradiat. Câmpul extern incident la structura biologică poate fi exprimat în termeni de densitate de putere (mW/cm2), de amplitudine a componentei de câmp electric (V/m) sau a componentei de câmp magnetic (A/m). Dar nici unul din aceşti parametri nu este potrivit ca referinţă pentru evaluarea efectelor provocate de penetrarea radiaţiei electromagnetice în interiorul structurii biologice. De aceea, se defineşte un parametru specific denumit “rată de absorbţie specifică” (în engleză: Specific Absorption Rate, prescurtat SAR), exprimat în W/kg, reprezentând raportul dintre puterea electromagnetică absorbită de o masă biologică şi valoarea acelei mase absorbante. Dimensiunea masei considerate determină definirea locală sau mediată a SAR. Parametrul SAR este utilizat îndeosebi pentru exprimarea influenţelor de tipul efectelor termice. Câteva exemple, după [54]: “- 1 W/kg produce o creştere cu 1 0 C a temperaturii corpului uman, luând în considerare reglarea termică; -

Deteriorări la nivel de cornee au fost observate la maimuţe pentru SAR de 2,6 W/kg şi 2,45 GHz ;

-

Afectări ale retinei au fost constatate la maimuţe pentru SAR de 4 W/kg, în gama 1,25 – 2,45 GHz, în câmpuri pulsatorii;

-

SAR peste 15 W/kg produce maltformaţii, cu creşteri de temperatură mai mari de 50 C”. Relativ la efectele termice, trebuie meţionat că acestea variază lent cu

frecvenţa şi sunt puternic influenţate de pierderile dielectrice, proporţionale, la rândul lor, cu intensitatea radiaţiei electromagnetice.

149

11. Aşa cum se arată în [47], s-au conturat, de-a lungul ultimelor decenii, două modalităţi de abordare a efectelor biologice induse de microunde. Standardele de siguranţă occidentale (vest-europene şi americane) la iradierea cu microunde impun o valoare limită superioară a densităţii de putere de 10 mW/cm 2, în timp ce numeroşi specialişti est-europeni (îndeosebi ex-sovietici şi polonezi) propun ca această limită să fie de o mie de ori mai mică, adică de 10 microW/cm 2. Diferenţa mare dintre aceste valori este determinată de concepţii diferite asupra a ceea ce este considerat drept efect biologic. Conform “şcolii estice”, “limitarea densităţii de putere la 10 microW/cm 2 corespunde valorii pentru care devin observabile primele efecte biologice, în timp ce în viziunea şcolii vestice se ia în considerare valoarea densităţii de putere de 10 mW/cm2 pentru care anumite modificări induse în mediile biologice iradiate riscă să devină ireversibile” [47, p. 206]. Controversa are ca fundament nu doar considerente pur ştiinţifice, căci realizarea şi producerea în serie de aparatură de microunde care să prezinte scăpări de radiaţii electromagnetice la niveluri mai mici de 10 microW/cm 2 este dificilă şi extrem de costisitoare; acesta este, probabil, motivul pentru care mulţi cercetătorii occidentali, sponsorizaţi (direct sau indirect) de firme producătoare de aparatură cu microunde, se exprimă cu vădită circumspecţie relativ la afirmaţiile privind existenţa unor efecte biologice ale microundelor la niveluri joase şi foarte joase ale densităţii de putere. În tabelul 7 sunt prezentate (după [47]) unele rezultate ale cercetătorilor est-europeni care indică existenţa multor efecte biologice ale microundelor la densităţi de putere cu mult sub 10 mW/cm2. Tabelul 7 – Efecte biologice ale microundelor la niveluri mici ale densităţii de putere

150

Parametru/Sistem/ Funcţie investigate

Densitate de putere (μW/cm2)

Greutate corporală

150

Tensiunea arterială

150

Reproducerea (în cazul expunerilor cronice)

150

Sistemul nervos central

10 – 20 şi peste 150

Electromiografie Sistemul endocrin

150 150

Metabolismul

150

Efecte Scădere în greutate (în cazul expunerilor cronice) Hipotensiune marcată (în cazul expunerilor cronice) - Scăderea fertilitţii şi a numărului de descendenţi; - Creştere a numărului de descendenţi cu tare congenitale; - Creştere a mortalităţii embrionare. Modificări ale EEG evidenţiind o sincronizare externă (expunere acută) - modificări comportamentale cu predominanta spre activare (expunere acută); - modificări în structurile subcorticale bazale (expunere cronică). Activitate electrică crescută - Modificări ale greutăţilor glandelor endocrine (hipofiză, suprarenale); - Modificarea funcţiei neurosecretorii a hipotalamusului; - Tendinţa de creştere a nivelului de nor-epinefrină în glandele suprarenale Modificări în metabolismul apei şi al electroliţilor (sodiu, potasiu)

151

Sistemul imunitar

150

Inhibarea activităţii neutrofilelor

fagocitare

a

În pofida disputelor legate nivelurile de densitate de putere la care apar efecte biologice semnificative ale microundelor, în ultimii ani se vorbeşte tot mai insistent de aşa numitul “sindrom al microundelor” (microwave syndrome) de care suferă anumite persoane şi care “implică un număr de semne precum dureri de cap, transpiraţie, instabilitate emoţională, iritabilitate, oboseală, somnolenţă, probleme sexuale, pierdere de memorie, dificultăţi de concentrare şi în luarea deciziilor, insomnie, tendinţe depresive etc” [54]. 12. De la începutul vieţii pe Pământ, organismele vii au existat în armonie cu câmpurile electromagnetice terestre naturale. Radiaţiile electromagnetice naturale, în cazul în care nu sunt perturbate de anomalii geofizice sau din alte cauze, sunt în general benefice omului şi celorlalte vieţuitoare şi au avut un rol de mare importanţă în evoluţia biologică. De zeci de ani, însă, mediul natural este “infestat”, într-un ritm exponenţial, de surse artificiale de câmpuri şi radiaţii electromagnetice, ceea ce ridică în mod tot mai acut problema efectelor nocive pe care astfel de câmpuri/radiaţii le pot avea asupra biosferei şi a omului în particular. În opinia lui Robert Becker, unul din cei mai proeminenţi specialişti în domeniul bioelectromagnetismului: “cel mai mare element de poluare a mediului terestru este proliferarea câmpurilor electromagnetice. Consider că aceasta e o ameninţare, la scară globală, de departe mai mare decât încălzirea atmosferei sau creşterea concentraţiilor de substanţe chimice în mediu” [56]. Mai înainte, acelaşi Becker atrăsese atenţia asupra faptului că: “Fără să înţelegem relaţiilor acestor câmpuri cu organismele vii, noi am produs o alterare globală a mediului înconjurător care are profunde implicaţii pentru sănătatea oamenilor” [57, p. 217]. Bibliografie 1. R. Wever – “Einfluss schwacher electromagnetischer Felder auf die circadiane Periodik des Menschen”, NATURWISSENSCHAFTEN, vol. 55, 29-33, 1968. 2. R. Wever – “The Effects of Electric Fields on Circadian Rhythmicity in Men”, LIFE SCIENCES & SPACE RESEARCH, vol. 8, 177-187, 1970. 3. R. Wever – “Human Circadian Under the Influence of Weak Electric Fields and the Different Aspects of these Studies”, INTERNATIONAL JOURNAL OF BIOMETEOROLOGY, vol. 17, 227-232, 1973. 4. R. Wever – “The Circadian System of Man”, Springer Verlag, Berlin – Heidelberg – New York, 1979.

152

5. H.L. König – “Atmospherics geringster Frequenzen”, ZEITSCHRIFT FÜR ANGEWANDTE PHYSIK, vol. 11, 264-274, 1959. 6. R.O. Becker, A.A. Marino – “Electromagnetism & Life”, SUNY Press, Albany, NY, 1982. 7. R.G. Roble, I. Tzur – “The Global Atmospheric-Electrical Circuit”, în: “The Earth’s Electrical Environment – Studies in Geophysics”, National Academy Press, Washington, D.C., 1986. 8. A.G. Volkov, C.L. Brown – “Electrochemistry of Plant Life”, 2004, URL: http://electrochem.cwru.edu/ed/encycl/ 9. H.J. Christian – “Global Frequency and Distribution of Lighting As Observed from Space by the Optical Transient Detector”, JOURNAL OF GEOPHYSICAL RESEARCH, vol. 108 (D1), 4005, 2003. 10. W.O. Schumann – “Über die strahlungslosen Eigenschwingungen einer leitenden Kugel, die von einer Luftschicht und einer Ionosphärenhülle umgeben ist”, ZEITSCHRIFT FÜR NATURFORSCHUNG, vol. 7A, 149-154, 1952. 11. J.D. Jackson – “Electrodinamica clasică”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991. 12. M. Balser, C.A. Wagner – “Observations of Earth-Ionosphere Cavity Resonances”, NATURE, vol. 188, 638-641, 1960. 13. C. Polk – “Schumann Resonances”, în: H. Volland (ed.) – “CRC Handbook of Atmospherics”, CRC Press, Boca Raton, FL., vol. 1, 111-178, 1982. 14. J.A. Morente et. al. – “Do Schumann Resonance Frequencies Depend on Altitude?”, JOURNAL OF GEOPHYSICAL RESEARCH, vol. 109, A05306, 2004. 15. URL: http://en.wikipedia.org/wikipedia/wiki/Radio_spectrum 16. M. Balser, C.A. Wagner – “On Frequency Variations of the Earth-Ionosphere Cavity Modes”, JOURNAL OF GEOPHYSICAL RESEARCH, vol 67 (10), 4081-4083, 1962. 17. K. Sao et. al. – “Experimental Investigations of Schumann Resonance Frequencies”, JOURNAL OF ATMOSPHERIC AND TERRESTRIAL PHYSICS, vol. 35 (11), 2047-2053, 1973. 18. V.C. Roldugin, Y.P. Maltsev, A.N. Vasiljev, E.V. Vashenyuk – “Changes of the First Schumann Resomance Frequency During Relativistic Solar Proton Precipitation in the 6 November 1997 Event”, ANNALES GEOPHYSICAE, vol. 17, 1293-1297, 1999. 19. E.R. Williams – “The Schumann Resonance: A Global Tropical Thermometer”, SCIENCE, vol. 256, 1184-1187, 1992. 20. C. Price, D. Rind – “Possible Implications of Global Climate Change on Global Lightning Distributions and Frequencies”, JOURNAL OF GEOPHYSICAL RESEARCH, vol. 99, 10823-10831, 1994. 21. H.W. Ludwig – “A Hypothesis Concerning the Absorbtion Mechanism of Atmospherics in the Nervous System”, INTERNATIONAL JOURNAL OF BIOMETEOROLOGY, vol. 12, 93-98, 1968. 22. F.M. Peterson, K.V. Paulson, R.W. Schnor – “An investigation into the suggested relation between Schumann resonance and α rhythm”, PHYSICS IN MEDICINE AND BIOLOGY, vol. 17, no. 6, 1972. 23. R.O. Becker – “Electromagnetic Forces and Life Processes”, TECHNOLOGY REVIEW, December, 1972. 24. H.L. König – “Behavioural Changes in Human Subjects Associated with ELF Electric Fields”, în: M.A. Persinger (ed.) – “ELF and VLF Electromagnetic Field Effects”, Plenum Press, New York, 1974.

153

25. R.C. Beck – “Extreme Low Frequency (ELF) Magnetic Fields and EEG Entrainment”, Biomedical Research Associates, Los Angeles, CA, 1978. 26. G. Leonard – “The Silent Pulse. A Search for the Perfect Rhythm that Exist in Each of Us”, EP Dutton, New York, 1978. 27. L.B. Hainsworth – “The Effect of Geophysical Phenomena on Human Health”, SPECULATIONS IN SCIENCE AND TECHNOLOGY, vol. 6, no. 5, 1983. 28. C. Polk, E. Postow (eds.) – “CRC Handbook of Biological Effects of Electromagnetic Fields”, CRC Press, Boca Raton, FL, 1986. 29. L.B. Hainsworth – “Electrical Technology and Human Evolution”, SPECULATIONS IN SCIENCE AND TECHNOLOGY, vol. 11, no. 2, 1987. 30. F.-A. Popp, U. Warnke, H.L. König, W. Peschka (eds.) – “Electromagnetic Bio-Information”, second edition, Urban & Schwarzenberg, München-Wien-Baltimore, 1989. 31. M. Hutchison – “Mega Brain Power”, Hyperion Books, New York, 1994. 32. J. Houck – “Mental Access Window”, TREAT VI Conference, Virginia Beach, April 27 – May 1, 1994. 33. M. Cohen, C. Behrenbruch, I. Cosic – “Is there a link between acupuncture meridians, Earth-ionosphere resonances and cerebral activity?”, Proceedings of the 2nd International Conference on Bioelectromagnetism, Melbourne, 15 – 18 February, 1998. 34. W. Ludwig – “Informative Medizin”, VGM Verlag für Ganzheitsmedizin, Essen, 1999. 35. J.L. Oschman – “Energy Medicine: The Scientific Basis”, Hartcourt & Company/Churchill Livingstone, Edinburgh, 2000. 36. N.J. Cherry – “Schumann Resonances, a Plausible Biophysical Mechanism for the Human Health Effects of Solar/Geomagnetic Activity”, NATURAL HAZARDS, vol. 26, no. 3, 2002. 37. N.J. Cherry – “Human Intelligence: The Brain, an Electromagnetic System Synchronised by the Schumann Resonance Signal”, MEDICAL HYPOTHESES, vol. 60, 279-331, 2003. 38. R.A. Miller, I. Miller – “The Schumann Resonances and Human Psychobiology”, NEXUS MAGAZINE, vol.10, no. 3, 2003. 39. G. Mitsutakea, K. Otsukaa, M. Hayakawab, G. Cornélissenc, F. Halbergc – “Does Schumann resonance affect our blood pressure?”, 2004, URL: http://chrono.umin.jp/htm/H400107.htm. 40. J. Lipkova, J. Cechak – “Human electromagnetic emission in the ELF band”, MEASUREMENT SCIENCE REVIEW, vol. 5, section 2, 2005. 41. J. Malmivuo, R. Plonsey – “Bioelectromagnetism”, Oxford University Press, New J. Malmivuo, R. Plonsey – “Bioelectromagnetism”, Oxford University Press, New York – Oxford, 1995. 42. E. Niedermeyer, F. Lopes da Silva – “Electroencephalography: Basic Principles, Clinical Application and Related Fields”, Lippincott, Williams & Wilkins, New York, 2005. 43. S.V. Pobachenko, A.G. Kolesnik, A.S. Borodin, V.V. Kalyuzhin – BIOFIZIKA, vol. 51, no. 3, 2006. 44. L. Sidorov – “On the possible mechanism of intent in paranormal phenomena”, JOURNAL OF THEORETICS, July, 2001. 45. M. Cohen, C. Behrenbruch, I. Cosic – “Is there a link between acupuncture meridians, Earth-ionosphere resonances and cerebral activity?”, BIOELECTROMAGNETICS, vol. 10, no. 3, 173-174, 1998.

154

46. A. Schienle, R. Stark, D. Vaitl – “Biological Effects of Very Low Frequency (VLF) Atmospherics in Human: A Review”, JOURNAL OF SCIENTIFIC EXPLORATION. vol. 12, no. 3, 455-468, 1998. 47. M. Zamfirescu, G. Sajin, I. Rusu, M. Sajin, E. Kovacs – “Efecte biologice ale radiaţiilor electromagnetice de radiofrecvenţă şi microunde”, Editura Medicală, Bucureşti, 2000. 48. L. Hill, H.J. Taylor – “Effect of High-Frequency Field on Some Physiologic Preparations”, LANCET, vol. 1, 311, 1936. 49. E. Marani, H.K.P. Feirabend – “A Nonthermal Microwave Effect Does Not Exist”, EUROPEAN JOURNAL OF MORPHOLOGY, vol. 31, no. 1-2, 141-144, 1993. 50. W.J. Rissmann, C.A. Cain – “Microwave Hearing in Mammals”, Proc. Nat. Elect. Conf., vol. 30, 239, 1975. 51. S.M. Bavin – “Effects of Modulated VHF Fields on the Central Nervous System”, ANN. N.Y. ACAD. SCI., VOL. 247, 74, 1975. 52. S.M. Bavin, W.R. Adey – “Sensitivity of Calcium Binding in Cerebral Tissue to Weak Electric Fields Oscillating at Low Frequency”, PROC. NATL. ACAD. SCI. USA, vol. 73, 1999-2003, 1976. 53. C.F. Blackman – “Induction of Calcium Ion Efflux from Brain Tissue by Radiofrequency radiation; Effects of Modulation Frequency and Field Strength”, RADIO SCIENCE, vol. 14, 93, 1979. 54. A.V. Vorst – “RF/Microwave Radio Protection”, TUTB NEWSLETTER, no. 21, 12-16, 2003. 55. T. Luchian, B. Bancia, C. Pavel, G. – “Biomembrane Excitability Studied Within a Wide-Band Frequency of an Interacting Exogenous Electric Field”, ELECTROMAGNETIC BIOLOGY AND MEDICINE, vol. 21, no. 3, 287-302, 2002. 56. ABC Radio Network, May 2000. 57. R. Becker – “Cross Currents”, 1990.

155

Capitolul 7 AURELE CORPURILOR 1. Termenul de “aură” nu are un înţeles unic, general recunoscut şi acceptat, fapt ce se poate constata din definiţiile de mai jos (la care ar fi de adăugat încă multe altele): –

“Aura:1. Orice emanaţie sau exhalaţie subtilă şi invizibilă provenită de la o substanţă, cum ar fi aroma florilor, mirosul sângelui, o presupusă emanaţie fertilizantă de la polenul florilor etc. 2. (Med.) Senzaţia particulară, ca un abur sau ca un aer rece, ce se ridică de la trunchi sau membre spre cap, un simptom prevestitior în epilepsie sau isterie” [1];

–

“Aura: (…) O presupusă emanaţie sau un fluid insesizabil ce transportă influenţele de tip mesmeric” [2];

–

“Aura: 1. Emanaţia subtilă a calităţii sau a stării cuiva sau a ceva. De exemplu: «Ea are o aură de independenţă absolută». 2. O luminozitate subtilă care, cred unii, înconjoară fiinţele vii şi conţine informaţii despre ele. Examplu: «Culoarea aurei sale arată cruzime»” [3];

–

“Aura: 1. Un suflu, o emanaţie sau o radiaţie invizibile. 2. O calitate distinctivă dar intangibilă care pare să înconjoare o persoană sau un lucru; atmosferă: «O aură de înfrângere a cuprins sediul de campanie al candidatului». 3. O senzaţie, precum cea de briză rece sau de lumină strălucitoare, care precede declanşarea anumitor tulburări, cum ar fi o criză epileptică sau un atac de migrenă” [4];

156

–

“Aura: 1a. Un stimul senzorial subtil (o aromă, de pildă); 1b. O atmosferă specifică înconjurând o sursă dată («Locul avea o aură de mister»). 2. O radiaţie luminoasă: nimb. 3. O senzaţie subiectivă (ca cea de lumini) experienţiată, în anumite afecţiuni (ca epilepsia sau migrena), înaintea unei crize. 4. Un câmp de energie despre care se susţine că emană de la o fiinţă vie” [5];

–

“Aura: o emanaţie, un suflu sau o radiaţie invizibile cu ochiul liber. De multe ori este gândită a fi un mediu invizibil emanând de la fiecare individ. Unele persoane cred că pot realmente să vadă aura unui individ şi, în funcţie de culoarea şi forma ei, aceasta este un indicator al stării mentale şi fizice a acelui individ” [6];

–

“Aura: un înveliş sau un strat de substanţă astrală care înconjoară şi pătrunde corpul fizic. Un halou de lumină/energie spirituală ce înconjoară o persoană şi poate fi văzut de clarvăzători” [7];

–

“Aura: Conform metafizicii mişcării New Age, aura este un contur colorat, sau un set de contururi învecinate presupuse a fi emanate de la suprafaţa unui obiect. (...) Se presupune că aura reflectă un câmp de energie supranaturală sau o forţă vitală care permează toate lucrurile” [8];

–

“Aura: Un termen utilizat frecvent de adepţii New Age pentru a descrie un câmp de energie emis de fiecare lucru viu, în particular de oameni. Această aură capătă diferite culori depinzând de dispoziţia persoanei, de starea de sănătate etc., iar unii practicanţi New Age pretind a avea capacitatea de a interpreta culorile aurei şi de a diagnostica astfel diferitele condiţii şi stări mentale ale persoanei respective” [9];

–

“Aura umană este un câmp de energie ce reflectă energiile subtile ale vieţii din corp. Aceste energii fac din noi ceea ce suntem şi sunt afectate, la rândul lor, de mediul ambiant şi de stilul nostru de viaţă. Aura reflectă sănătatea noastră, activitatea mentală şi starea emoţională. De asemenea, ea indică – cu mult timp înainte – declanşarea bolilor” [10];

–

“Toate lucrurile vii (oameni, plante animale) sunt alcătuite din combinaţii complexe de atomi, molecule şi energie celulară. Întrucât aceşti ingredienţi coexistă, ei generează un mare câmp de energie care poate fi simţit şi chiar văzut în jurul corpului fizic. Acest câmp de energie este adesea o Aură” [11];

–

“Aura: O anvelopă de energie vitală, care aparent iradiază de la orice lucru din natură: minerale, plante, animale şi oameni. Aura nu este vîzibilă vederii normale, dar poate fi văzută prin clarviziune ca un halou luminos” [12]; 157

–

“Aura: Un halou luminos care ar înconjura capul sau un nor ori o ceaţă multicolorate ce ar învălui corpul [13];

–

“Aura (simptom): ... tulburare perceptuală avută de unii suferinzi de migrene înainte de un atac de migrenă şi de unii epileptici înainte de un acces al bolii. Se manifestă adesea prin perceperea de unei lumini stranii sau de mirosuri neplăcute” [14];

–

“Aura: Un câmp de radiaţii luminoase, multicolorate, subtile, presupuse a înconjura corpul viu ca un halou sau un cocon; ocazional, termenul este folosit cu referire la forţele de câmp electromagnetic normal ce înconjoară corpul” [15];

–

“Aura: 1. Aureolă; 2. Stare particulară care precede o criză de epilepsie; 3. Fenomen biofizic dintr-un câmp de emisiune a unor radiaţii ale corpului, de natură luminoasă sau electromagnetică” [16];

–

“(…) un sistem viu este înconjurat de vibraţii specifice care formează ceea ce numim «câmpuri energetice» a căror rezultantă poate fi percepută sau pusă în evidenţă prin mijloace tehnice moderne şi este cunoscută sub numele de «aură»” [17, p. 95]. 2. În continuare, referirea la noţiunea de aură se va face în sensurile sugerate,

mai mult sau mai puţin clar, de frazele subliniate din citatele de mai sus. Din această perspectivă, sub diverse denumiri, conceptul de aură datează de multe milenii şi este prezent în toate culturile. În Egiptul antic, zeii şi oamenii consideraţi importanţi erau reprezentaţi ca fiind înconjuraţi de un halou diafan; la fel procedau hinduşii, chinezii, grecii şi romanii, iar în iconografia creştină aureola sfinţilor este un motiv tradiţional. De asemenea, dintotdeauna, ocultişti, mistici autentici şi persoane cu aptitudini parapsihice au descris formaţiuni aparent imateriale şi efluvii irizate care ar fi prezente în jurul corpurilor, îndeosebi în cazul organismelor vii şi cu precădere al fiinţelor omeneşti. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, conceptul de aură a părut, pentru scurt timp, că va deveni “respectabil” din punctul de vedere al ştiinţei academice, după ce chimistul german Karl von Reichenbach a publicat un masiv volum în care descria rezultatele a mii de experimentări şi teste ce păreau să demonstreze că anumiţi subiecţi umani – denumiţi de el “persoane senzitive” – puteau vizualiza o iradiere luminoasă de culoare albastră la polul nord al unui magnet, şi una de culoare roşie la polul sud. Unii subiecţi detectau prezenţa unui magnet prin pereţi subţiri, chiar şi atunci când erau adormiţi. De asemenea, “senzitivii” puteau să perceapă iradieri 158

luminoase emanând de la cristale şi de la vârfurile degetelor. Rezultatele experimentelor l-au condus pe Reichenbach la concluzia că există o “forţă” necunoscută (botezată de el “forţă odică”), proprie vieţii, diferită, dar legată, de electricitate şi magnetism. Traducătorul în limba engleză al cărţii lui Reichenbach, dr. John Ashburn, a repetat multe din experimentele lui Reichenbach şi a confirmat rezultatele acestuia. Dar “nebunia spiritistă care a început la sfârşitul anilor 1840 (…) a avut ca efect apariţia unui val de scepticism acerb printre oamenii de ştiinţă şi, în mai puţin de un deceniu, forţa odică a lui Reichenbach a început să fie privită ca o glumă” [18, p. 124]. Aproximativ în acelaşi timp, medicul american Joseph Rodes Buchanan a constatat că unele persoane puteau identifica corect o serie de substanţe chimice introduse în prealabil în plicuri sigilate de culoare închisă; el presupunea că acest al “şaselea simţ” era determinat de o anume “forţă” specială caracteristică sistemului nervos şi pe care, în consecinţă, o denumea “aură nervoasă”. În anii 1880, psihiatrul francez Charles Féré se referea la o “aură neuropatică”, pe care o observase la diferiţi pacienţi – de pildă, o strălucire portocalie în jurul capului unei bolnave isterice. În anul 1901, Annie Besant şi C. W. Leadbeater, lideri ai mişcării teozofice, au publicat o carte [19], considerată clasică de către adepţii lor, în care descriu şi ilustrează prin desene colorate aurele vizualizate prin clarviziune. În primul deceniu al secolului XX, medicul britanic Walter J. Kilner, de la St. Thomas Hospital din Londra, a descoperit că, atunci când privea la o persoană printr-un ecran transparent special, putea distinge “atmosfera umană” sau aura proprie acelei persoane [20]. După cel de-al război mondial, interesul pentru conceptul de aură a fost promovat mai ales de susţinătorii ideilor de tip New Age. 3. În ipoteza că existenţa aurei este reală, caracteristicile ei generale ar fi: ♦

Aura unui corp nu este accesibilă vederii obişnuite, putând fi “vizionată”

parapsihic – prin percepţie extrasenzorială (respectiv, clarviziune) – ca un halou luminos, uneori multicolor, stratificat pe niveluri succesive destul de vag delimitate şi care, uneori, reproduc într-o anumită măsură forma corpului. De asemenea, aura (sau mai degrabă o serie de elemente ale acesteia) poate fi evidenţiată direct ori indirect prin procedee experimentale sau dispozitive tehnice speciale.

159

♦ Expresiile aurice ale unui corp (morfologia, părţile componente, dinamica, distribuţia cromatică şi extinderea spaţială ale aurei acelui corp) depind, pe de o parte, de natura, însuşirile şi funcţionalitatea corpului respectiv, iar pe de altă parte, de modul în care acesta interacţionează cu mediul înconjurător. Corpurile inanimate au aure cu structuri simple şi, în general, stabile, în vreme ce fiinţele vii posedă aure complexe (gradul de complexitate creşte în raport cu nivelul evolutiv) şi variabile temporal. Aurele cele mai complexe le au fiinţele umane şi reflectă, printre altele, starea de sănătate fizică şi mentală. 4. Clarvăzătorii percep aura ca emanând din corpuri, fiind de regulă compusă din mai multe straturi. Celebra parapsihică engleză Eileen J. Garrett, de pildă, relata că putea vedea benzi de lumină colorată “învelesc” atât obiectele animate, cât şi pe cele inanimate, benzi alcătuind ceea ce ea denumea “the surround”, adică aura. [21]. Stările de sănătate şi psiho-emoţionale sunt indicate în aura umană, se spune, prin culori variate, spoturi difuze, umbre, eventuale discontinutăţi, modificări de formă. Sănătatea fizică pare să fie corelată/reflectată de acea parte a aurei care este cea mai aproapiată de corp, denumită adesea corp vital sau corp eteric. Vindecătorii clarvăzători spun că boala se manifestă mai întâi în corpul eteric, uneori cu luni sau ani înainte de apariţia tulburărilor fizice/organice. Celelalte straturi succesive ale aurei, corespunzătoare diferitelor “corpuri subtile” (v. cap. 2), sunt legate de aspectele afective, voliţionale şi spirituale ale fiinţei umane. Clarvăzătoarea britanică Ursula Roberts descria (pe baza propriilor observaţii) o structură aurică umană tripartită, pe care o aseamăna cu foile unei cepe ce se înfăşoară succesiv, “căci o aură este cuprinsă în alta. Prima aură este cea mai frecvent percepută, fiind tocmai un contur al corpului uman, de culoare albastră, gri sau albă. În condiţii de bună sănătate, această aură apare ca o strălucire argintie. Când oamenii sunt obosiţi, apare gri. În stări de boală este aproape imposibil de detectat. (...) Deseori, această aură este numită corpul eteric. (...) A doua aură este mai extinsă decât prima. (...) Coloraţia şi întinderea acestei aure variază foarte mult. Umbre de culoare întunecată relevă oameni absorbiţi de propriile dorinţi şi apetite. Nuanţe frumoase de roz, albastru sau verde pot fi văzute în aurele acelora care simt iubire şi încearcă în mod altruist să îmbunătăţească lume. (...) Mulţi oameni au un caracter dual, şi această dualitate poate fi sesizată în aură ca două benzi de radiaţie, una dintre ele relevând senzualitatea, iar cealaltă indicând

160

sentimentele superioare de iubire şi devoţiune. La oamenii care sunt buni dar neconştienţi de potenţialităţile lor spirituale, a doua aură se poate extinde până la 30 cm. A treia aură este mult mai largă şi la oamenii foarte dezvoltaţi spiritual se poate extinde până 1 m – 1,5 m. (...) Aceasta e aura de energie spirituală care este emisă de sufletele ce transmit conştient gânduri luminoase, de vindecare şi de iubire, prin voinţa lor spirituală” [22, p. 6–8]. Cu excepţia corpului eteric, care pare să afecteze direct starea fizică a organismului, compoziţia aurei umane este subiectul unor opinii diferite, uneori chiar contradictorii. Unii clarvăzători spun că pot vedea întreaga aură, alţii că percep numai unele părţi ale aurei. Numărul componentelor aurei, denumirile şi rolurile/funcţiile lor diferă de la un clarvăzătorla altul, de la un autor la altul, de la o şcoală de gândire la alta. Dintre componentele ce alcătuiesc aura umană – componente ce se află în relaţii directe cu “corpurile subtile” (v. cap. 2) –, mai des întâlnite în încercările de sistematizate a relatărilor clarvăzătorilor sunt (după [12], p. 42), în ordine succesivă: componenta eterică, componenta astrală, componenta mentală, componenta cauzală, componenta spirituală. De asemenea, interpretările date culorilor văzute în aură variază considerabil. În plus, deseori clarvăzătorii descriu în mod considerabil diferit aura aceleiaşi “persoane-ţintă” [23]. 5. Healer-ul britanic Gordon Turner [24] descrie aura unui muşuroi de furnici ca pe o iradiere rozalie slabă, ce devene întunecată în jurul fiecărei furnici, iar o pasăre pare înconjurată de un halou uşor albăstrui, de două ori mai mare decât corpul păsării. Aşa cum era de aşteptat, aura umană percepută de Turner e mai complicată şi dinamică: un pattern de culori unduitoare, mereu în schimbare, mai dens în apropierea corpului fizic şi mai slab spre exterior; emoţiile sunt “înregistrate” în aură ca modificări de culoare, iar efectele unei boli întunecă aura sau sunt marcate prin apariţii de pete cu noi culori. G. Turner afirmă că atunci când un vindecător îşi pune mâinile pe un pacient, se produce imediat o îmbinare a aurelor lor. În câteva minute, toate celelalte culori care erau observabile înainte devin “subordonate” unui albastru predominant, care se extinde mult doncolo de limitele normale şi pare să umple încăperea unde are loc tratamentul. Este încă posibil să se “vadă” culorile/petele ce denotă simptoamele bolii, dar acestea “plutesc” departe de corpul pacientului şi, treptat, sunt acoperite de o 161

lumină galbenă rotitoare, pe măsură ce tratamentul îşi face efectul. Mulţi pacienţi au relatat despre “simţirea energiei” şi a unei încălziri în momentele vindecării. Turner descrie un experiment în care un film neexpus a fost plasat între mînile vindecătorului şi cele ale pacientului, într-o cameră întunecată. Când filmul a fost developat, au fost constatate pe el impresiuni similare cu cele ce puteau fi obţinute ţinând filmul aproape de o plită electrică. A fost efectuat şi un test de control, reluându-se experimentul cu cineva care nu avea facultatea de vindecător; nu s-au obţinut semne vizibile. Psihiatrul american John Pierrakos, deşi nu-şi recunoşte capacităţi de “vindecător parapsihic” (“psychic healer”), percepe şi el câte o aură tri-stratificată în jurul fiecărui pacient al său: “Dr. Pierrakos vede trei straturi aurice pe care le defineşte ca pe o inter-stare sau o punte între energie şi materie. Primul strat are o lăţime de circa o jumătate de inch şi este semitransparent, lăsând să se vadă prin el culorile fundalului. Vine apoi un strat-anvelopă albastru, ce poate deveni roşu atunci când persoana este furioasă, sau albastru închis, gri ori galben când există o boală. În sfârşit, urmează o uşoară ceaţă învăluitoare de culoare albastru luminos, legată de starea de sănătate. Potrivit dr. Pierrakos, mai semnificativ este faptul că aura este netedă şi continuă la o persoană sănătoasă, dar întreruptă la cineva bolnav mental sau fizic” [25]. Acelaşi Pierrakos (citat în [26], p. 212) susţine că poate observa cum aurele plantelor sunt serios afectate de bolnavii cu tulburări psihice grave. De exemplu, aura unei crizanteme s-a contractat într-un mod foarte neobişnuit, aproape crispându-se, atunci când unul din pacienţi a strigat ceva în direcţia ei, de la o distanţă de aproximativ un metru şi jumătate, fenomenul fiind însoţit şi de pierderea nuanţei aurii (specifice aurei acestei plante) şi scăderea la o treime a pulsaţiilor aurice. După încercări repetate, Pierrakos a constatat că dacă o plantă stă mai mult de două ore pe zi în preajma capetelor pacienţilor care ţipă la mai puţin de un metru de ele, frunzele cele mai de jos încep să cadă, planta se veştejeşte şi se usucă cu totul în trei zile. 6. Dincolo de controversele legate de structura aurei percepute de clarvăzători, există dovezi că aceştia “văd” într-adevăr “ceva” care le semnalează starea de sănătate a unei persoane. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rezultatul cercetărilor efectuate de neuropsihiatra americană Shafica Karagulla [27]. Ea a lucrat cu o clarvăzătoare, având pseudonimul Diane (numele adevărat este Dora Kunz), care pretindea că prin vizualizarea aurelor pacienţilor, putea pune diagnostice corecte. Comparând sistematic şi scrupulos afirmaţiile Dianei cu rezultatele investigaţiilor medicale moderne, Karagulla a constatat că aceasta nu greşea aproape niciodată. Mai 162

mult, uneori era mai exactă decât examenele medicale de rutină: o dată, Diane a detectat la un pacient o obstrucţie a intestinului care scăpase examinării efectuate Karagulla; pacientul a fost rechemat în grabă şi i s-au făcut radiografii, confirmându-se astfel afecţiunea. A urmat operaţia de urgenţă ce a salvat viaţa pacientului. Shafica Karagulla a ajuns la concluzia că în jurul corpului uman există, în condiţii normale, un “câmp fizic energetic”, apoi un “câmp emoţional” (cu o grosime de circa 45 cm) continuat de un “câmp mental” (extins cu încă aproximativ 15 cm). 7. Psihologul şi parapsihologul american Charles T. Tart defineşte aura “într-un mod foarte minimal şi simplu ca fiind ceva ce este perceput de fiinţele umane în jurul unei persoane” [28] – Tart o denumeşte pe cea din urmă “persoană ţintă”, şi cu termenul de “observator” pe cel care percepe (sau crede că percepe), într-un fel sau altul, acel “ceva” numit aură. Tart atrăgea atenţia că “practic în toate cazurile aflăm că observatorul care, prezumabil, percepe aura, se uită şi la persoana ţintă. Aparenţa fizică a ţintei conţine o multitudine de informaţii. Puteţi afla multe lucruri despre oameni doar privind la ei, după înfăţişare, postură, felul în care se mişcă, se îmbracă, se îngrijesc etc. Aceasta conduce la o mare confuzie atunci când cineva face o descriere a aurei prin caracteristici fizice observabile direct la persoana ţintă, fie ele caracteristici statice sau de comportament. La o extremă, de pildă, un observator care doar se preface că efectuează citirea aurei (sintagma “citirea aurei” se referă la ansamblul informaţiilor pe care observatorul pretinde că le obţine prin perceperea aurei unei persoane-ţintă – n.n.) poate spune un număr de lucruri valabile despre persoana ţintă, dar care este posibil să nu aibă nimic de-a face cu ceva de genul aurei. Aceste lucruri valabile sunt caracteristici pe care un bun observator al oamenilor le poate culege din aspectele exterioare ale acestora” [27]. Cum pot fi separate cele două surse de informaţii (pe de o parte, înfăţişarea fizică şi comportamentul persoanei-ţintă, iar pe de altă parte, aura acesteia) pentru a şti când avem de-a face realmente cu aura? “Modul în care s-ar putea face acest lucru – răspunde Tart – este prin blocarea informaţiilor perceptibile senzorial de la persoana ţintă. Astfel, nu se mai culeg informaţii senzoriale, iar singurele informaţii disponibile sunt cele conţinute în ipotetica aură” [28]. Pentru aceasta, Tart propune ceea ce el denumeşte “testul cu uşa”, pentru efectuarea căruia recomandă următoarele:

163

“Mai întâi: pentru a optimiza condiţiile, lăsaţi senzitivul (observatorul aurei – n. n.) să găsească o persoană ţintă care are o aură mare, ce se extinde mult şi e stabilă în timp. În al doilea rând: mascaţi caracteristicile fizice ale persoanei ţintă într-un mod foarte simplu, prin plasarea persoanei ţintă în spatele marginii cadrului unei uşi. Umerii ei trebuie să fie exact în spatele marginii cadrului uşii, astfel încât să nu se vadă nimic din corpul său fizic, dar aura să se extindă cu mai mulţi centimetrii dincolo de marginea cadrului uşii. (...) Pot fi utilizate ecrane mai elaborate, însă uşile sunt în general disponibile. În al treilea rând: stabiliţi un program randomizat de testări, în care uneori persoana ţintă stă imediat în spatele marginii cadrului uşii (într-o poziţie în care este mascat corpul, dar nu şi aura – n. n.), iar alteori stă la jumătate de metru mai departe (fiind astfel mascate atât corpul, cât şi aura – n. n.). La fiecare test, un experimentator îl întreabă pe senzitiv: «Se extinde aura dincolo de marginea cadrului uşii sau nu?» Dacă senzitivul percepe în mod obiectiv aura, ar trebui, practic, să obţină un succes de sută la sută spunând că persoana ţintă se află sau nu chiar la marginea cadrului uşii” [28]. Charles T. Tart (împreună cu John Palmer) au aplicat “testul cu uşa” pentru verificarea pretinsei abilităţi a parapsihicului britanic Mathew Manning de a percepe aura umană [29]. Rezultatele a zece serii de încercări nu au fost semnificative. Cercetătorii islandezi Gissurarson şi Gunnarson [30], au utilizat o variantă mai complexă a testului lui Tart, aplicată pe un lot de zece clarvăzători, comparativ cu un lot de control format din nouă persoane fără aptitudini parapsihice. Şi rezultatele acestor experimente au fost nesemnificative statistic – ba chiar grupul de control a făcut ceva mai multe “ghiciri” corecte (196) decât grupul parapsihicilor (185). 8. Charles T. Tart distinge patru tipuri de aură umană: aura fizică, aura psihologică, aura parapsihică şi aura proiectată. Aura fizică este cea asociată cu energii fizice cunoscute: “De obicei, o persoană este mai caldă decât mediul din jur, astfel încât există gradienţi termici şi curenţi de aer rezultaţi din aceşti gradienţi în imediata sa vecinătate. Energie termică (radiaţii infraroşii) radiază din corp. Există un câmp electrostatic în jurul unei persoane, precum şi câmpuri electrice ionice (particule şi gaze ionizate). Radiaţie electromagnetică (unde radio) în domeniul de microunde al spectrului este emisă la nivel scăzut, ca şi radiaţie electromagnetică de frecvenţă joasă de până la 100 cicli 164

pe secundă generată de activitatea musculară. [Se mai pot adăuga radiaţiile biofotonice (v. cap. 14) – n.n.]. În orice moment, oricare sau toate din aceste posibile «aure» pot exista într-un amestec complex în jurul corpului unei persoane” [28]. Conceptul de aură fizică – arată Tart în aceeaşi lucrare – ridică mai multe chestiuni care rămân şi în prezent valabile: –

“Este aura fizică realmente detectabilă fie prin instrumente, fie de către observatori umani? În principiu, este posibil ca această aură fizică să existe; în practică, instrumentele pot detecta unele lucruri în jurul corpului uman” [28]. În ceea ce priveşte detecţia aurei fizice pe căi extrasenzoriale, Tart remarcă pe bună dreptate că “în vreme ce avem o imensă cantitate de dovezi despre realitatea a ceva de tipul clarviziunii, avem prea puţine informaţii asupra limitelor acestui gen de aptitudine. De pildă, nimeni nu poate spune cu deplină autoritate că nu puteţi detecta prin clarviziune un nor ionic în jurul unei persoane, chiar dacă simţurile umane obişnuite nu sunt destul sensibile la acest aspect al aurei fizice” [28];

–

“O altă problemă a cercetării aurei fizice este dacă ansamblul trăsăturilor respectivei aure prezintă variaţii în timp sau este o structură permanentă ce se corelează numai cu caracteristicile pe termen lung ale persoanei ţintă. Într-un caz extrem, aura fizică ar putea fi un fenomen mai degrabă static – existând în timpul vieţii şi dispărând la moarte, acesta fiind maximul de informaţii ce se poate obţine de la ea. Pe de altă parte, ar putea exista variaţii în diferitele componente ale aurei fizice care s-ar corela cu modificări în activitatea fiziologică, mentală etc.” [28];

–

“O persoană poate învăţa controlul prin voinţă asupra propriei aure fizice? Poate învăţa să facă lucruri care vor schimba caracteristicile acesteia, cum ar fi intensificarea ei pentru a o face mai accesibilă observaţiei, sau pentru a îndeplini mai bine unele ipotetice funcţiuni ale aurei fizice?” [28] În unele scrieri ale ocultiştilor aura este descrisă ca acţionând precum o barieră protectivă faţă de stimulii exteriori. Aura fizică realizează o asemenea funcţiune? Tart nu exclude aceste posibilităţi şi face o comparaţie cu cercetările legate de bio-feedback, ce au demonstrat că “tot felul de procese biologice şi fiziologice, care anterior erau considerate involuntare şi complet dincolo de controlul uman, pot fi acum aduse sub control voliţional furnizând oamenilor semnale feedback adecvate cu ajutorul unor instrumente speciale” [28]; 165

–

“cum influenţează mediul înconjurător (atât cel fizic, cât şi cel psihologic) aura fizică?” [28]. Fotografia Kirlian (v. cap. 13) “pare să fie o modalitate de studiere a influenţei mediului asupra aurei fizice” [28], crede Charles T. Tart. Aura psihologică este un construct mental referitor la spaţiul din imediata

vecinătate a persoanei ţintă, neavând o existenţă independentă de starea mentală a persoanei respective. “Acest concept poate să fie conştient, semiconştient sau chiar inconştient. Mulţi oameni acţionează ca şi cum posedă aură psihologică, dar când îi întrebaţi dacă există ceva special în spaţiul din jurul lor vă privesc nedumeriţi: despre ce e vorba? Ei nu îşi dau seama de aura psihologică, căci aceasta există, în cazul lor, la nivel inconştient” [28]. Tart ilustrează aura psihologică prin ceea ce psihologii numesc “spaţiu personal” şi reacţiile noastre când cineva îl invadează: “S-a observat că oamenii reacţionează ca şi cum ar fi ceva special în spaţiul imediat din jurul lor, şi că acest spaţiu poate fi destul de bine delimitat. Unii cercetători au efectuat ceea putem numi studii de invaziune. Ei au trasat spaţiul personal al persoanei ţintă invadându-l şi notând la ce distanţă ea se retrage sau raportează că se simte inconfortabil. (...) S-a constatat că oamenii au spaţii personale diferit configurate. De obicei, spaţiul personal al unei persoane este mai extins în zona din faţa sa. El se poate întinde până la circa 60 – 70 cm.” [28]. Aura parapsihică (psychical aura) este cea percepută de obicei de subiecţii cu aptitudini parapsihice (clarvăzătorii); acest tip de aură “nu este alcătuită din energiile fizice cunoscute, deşi are un tip de existenţă mai ‘substanţial’ sau mai ‘obiectiv’ decât un simplu construct psihologic al persoanei care o posedă. Cu alte cuvinte, se poate spune că există la un nivel «diferit» sau pe alt «plan»” [28]. Aura proiectată “există numai în mintea observatorului. În contrast, aura psihologică a unei persoanei ţintă ar putea exista şi în mintea altor oameni, dacă respectiva persoană îi convinge de existenţa acestei aure prin persuasiune” [28]. Tart utilizează adjectivul “proiectată” în sensul psihologic şi psihiatric al termenului “proiecţie”, ce desemnează o anume experienţă care există numai în mintea unei persoane şi care, în mod fals, este considerată de acea persoană ca fiind o percepţie a ceva din lumea exterioară. Modul în care poate fi experienţiată aura proiectată este descris astfel de Tart: “Observatorul priveşte la persoana ţintă şi culege informaţii despre diferitele ei caracteristici fizice şi comportamentale. De asemenea, el poate primi informaţii, în diferite grade, prin propriile facultăţi parapsihice. Apoi, undeva la nivel inconştient, toate aceste informaţii sunt transformate într-o imagine mentală 166

şi furnizate conştientului, astfel încât observatorul vede o aură în jurul persoanei ţintă” [28]. Tart consideră că aura proiectată – în pofida faptului că nu are existenţă obiectivă (este iluzorie) – poate fi, în anumite situaţii, o sursă de informaţii valide, în funcţie de calitatea datelor “culese” prin observaţie directă şi/sau prin modalităţi parapsihice. 9. O metodă ştiinţifică de evidenţiere (obiectivare) directă şi completă a aurei nu există (încă); de altfel, însuşi conceptul de aură nu are, deocamdată, o accepţiune clară şi unanim recunoscută. Ceea ce se poate spera este ca, prin tehnici experimentale, să se obţină fie elemente de verosimilitate privind existenţa aurei, fie detectarea unor componente ale aurei. Aceasta fiind situaţia, metodele de cercetare instrumentală a aurei umane pot fi clasificate în trei tipuri: –

metode pasive: metoda lui Kilner, metoda radiestezică, metoda senzorilor de câmpuri;

–

metode interactive: electrografia prin electroluminescenţă (metoda Kirlian, electronografia);

–

metode “mimetice”: auras camera, metoda Korotkov. A). Ecranul special folosit în metoda Kilner este format din două plăci de sticlă

între care se află o soluţie alcoolică de dicianină (substanţă derivată din gudron de huilă). Walter J. Kilner afirma că atunci când o persoană era privită prin acest ecran, se observau, în condiţii de semiobscuritate, o aură în general ovală, predominant de culoare gri, în jurul persoanei respective. Forma, culorile, diviziunile şi extinderile spaţiale ale acestei aure variază în funcţie de sexul, vârsta şi starea de sănătate mentală şi fizică a subiectului investigat, precum şi de condiţiile exterioare. Kilner [20] distingea trei zone ale aurei: –

O bordură întunecată, cu lărgimea de 1,5 cm, mărginind corpul; este dublul eteric; în anumite afecţiuni are o lărgime mai mare;

–

O zonă secundă – aura interioară – ce acoperă dublul eteric, obliterându-l un pic uneori; are o lărgime de 3 – 8 cm şi este relativ mai mare la copil;

–

A treia zonă este aura exterioară; ea nu are un contur strict definit la exterior şi se pierde în spaţiu. La copii, şi în special la băieţi, aura interioară este adesea la fel de largă ca cea

interioară şi e dificil de separat. Kilner a crezut în câteva cazuri că discerne o a patra “anvelopă” foarte subtilă, pe care a numit-o aura ultra-exterioară. Uneori, în timpul observaţiilor aurice prin ecranele cu soluţie de dicianină, apar, temporar, raze şi/sau 167

pete strălucitoare de diferite culori. Kilner a mai constatat că, sub influenţa câmpurilor electrice şi magnetice, aurele subiecţilor umani îşi forma şi cromatica. O variantă a metodei Kilner constă în folosirea de către observatorul aurei a unor ochelari pe ale căror lentile este depus un strat de dicianină (aşa-numiţii “ochelari Kilner”, comercializaţi şi în prezent). Bazându-se pe o lucrare publicată în 1962 de A. Ellison [31], Charles T. Tart consideră că aura percepută prin metoda Kilner este de tipul aurei proiectate: “Ellison a măsurat caracteristicile de transmisie optică ale ochelarilor Kilner. El a găsit că transmisia era era foarte bună în roşu îndepărtat şi în violet îndepărtat. Nefiind un instrument optic exact, ochiul uman nu se focalizează perfect la extremităţile spectrului vizibil, astfel încât se crează o franjă optică în jurul oricărui obiect văzut prin ochelarii Kilner, determinată de faptul că radiaţiile din aceste extremităţi spectrale se focalizează în locuri uşor diferite de pe retină şi lipsesc informaţiile din zona centrală spectrului vizibil care să mascheze această focalizare defectuoasă. Prin urmare, persoanele care îşi pun ochelari Kilner şi afirmă că văd aura, văd de fapt o aură proiectată. Ele iau rezultatul funcţionării defectuoase a sistemului lor vizual drept ceva ce există în mediul înconjurător” [28]. Totuşi, Tart a remarcat că explicaţia dată de Ellison nu acoperă toate efectele raportate de Kilner. De exemplu, “de ce aura pare să se extindă ori să se contracte la aplicarea unei sarcini electrice? Aceasta nu influenţează caracteristicile de transmisie optică ale ochelarilor, astfel încât ochelarii Kilner sunt încă de studiat” [28]. Metoda radiestezică constă în utilizarea ansei sau a pendulului radiestezic, cu care se “scanează” spaţiul din jurul subiectului. Din modul în care aceste instrumente se comportă în diferitele zone explorate se trag concluzii privind forma şi starea aurei. Aplicarea cu succes a metodei depinde de sensibilitatea radiestezică a operatorului. În metoda senzorilor de câmpuri se folosesc traductori şi echipamente electronice care înregistrează câmpurile electrice, magnetice, electromagnetice, fotonice, termice şi acustice din proximitatea subiectului. Prelucrarea pe calculator a datelor complexe astfel obţinute permite o cartografiere a câmpurilor fizice din jurul organismului. Metoda este foarte laborioasă şi costisitoare; în practică, nu a fost aplicată decât parţial. B). Metodele de electrografie prin electroluminescenţă sunt metode imagistice, imaginile formându-se ca urmare a interacţiunilor dintre un câmp electric exterior (cu parametri specifici fiecărei tehnici în parte) şi structura explorată (v. cap. 7). Se 168

presupune că printre factorii care determină caracteristicile imaginilor obţinute se numără şi calităţile aurei. Totuşi, deocamdată acest lucru nu este încă bine stabilit. În mod eronat, mulţi autori susţin că electrografia prin electroluminescenţă este o metodă de evidenţiere directă a aurei energetice. C). În ceea ce priveşte metodele “mimetice”, menţionăm că am ales această denumire deoarece prin modalităţile respective doar se simulează imagistic structuri de tip auric, pornindu-se de la unele date obiective: –

La utilizarea aşa-numitelor aura cameras, se culeg, prin intermediul unor electrozi, date referitoare la rezistenţa electrică cutanată a subiectului. Valorile rezistenţei electrice cutanate depind de o serie de factori fiziologici şi, deci, reflectă în parte starea de sănătate a subiectului. Datele culese de electrozii aplicaţi pe piele sunt prelucrate de un procesor electronic ataşat unei camere foto şi transformate în semnale care formează pattern-uri de culori variate. Pattern-urile respective impresionează pelicula foto atunci când subiectul este fotografiat. Rezultă o imagine în care subiectul apare înconjurat de o “aură” ale cărei culori sunt distribuite în funcţie de datele culese iniţial de electrozii plasaţi pe piele.

–

În metoda Korotkov se porneşte de la imaginile de tip Kirlian obţinute pe degetele subiectului. Diferite porţiuni ale acestor imagini, corespunzând unor zone şi organe anatomice, sunt transpuse, prin intermediul calculatorului, în jurul schiţei unei siluete umane. Rezultă imaginea unei “aure” compuse, ale cărei caracteristici reflectă, în bună măsură, starea de sănătate a subiectului.

Bibliografie 1. Webster's Revised Unabridged Dictionary, 1913. 2. Webster's New International Dictionary of English Language, 1930 Edition. 3. Wordsmyth Dictionary. 4. The American Heritage Dictionary of English Language, Fourth Edition, 2000. 5. Merriam–webster Dictionary. 6. Paranormality.com/aura.shtml 7. http://www.llewellynencyclopedia.com/term 8. Robert Todd Carroll SkepDic.com 9. www.carm.org 10. Robert – “Easy New Way to See Auras”, http://www.worldtrans.org/spir/aura.html, 1994. 11. Spring Wolf's Spiritual Education Network – “The Aura. The Colors of Life”. 12. Rosemary Ellen Guiley – “Harper’s Encyclopedia of Mystical & Paranormal Experience”, Harper, San Francisco, 1991. 13. A. S. Berger, J. Berger – “The Encyclopedia of Parapsychology and Psychical Research”, Paragon House, New York, 1991. 14. http://en.wikipedia.org/wiki/Aura

169

15. http://parapsych.org/glossary 16. F. Marcu – “Marele dicţionar de neologisme”, Ed. Saeculum, 2000. 17. Doina-Elena Manolea, A. Manolea – “Aura energetică”, Editura Aldomar Extrasenzorial, Bucureşti, 2002. 18. C. Wilson, J. Grant – “Mysteries. A guide to the unknown: past, present and future”, Chancellor Press, London, 1994. 19. Annie Besant, C. W. Leadbeater – “Thought–Forms”, The Theosophical Publishing House, London, 1901. 20. W. J. Kilner – “The Human Atmosphere or The Aura Made Visible by the Aid of Chemical Screens”, Rebman Ltd., London, 1911. 21. Eileen J. Garrett – “Adventures in the Supernormal: A Personal Memoir”, Creative Press Inc., New York, 1949. 22. Ursula Roberts – “Look at the Aura and Learn”, Greates World Association, London, 1975. 23. A. Neher – “The Psychology of Transcendence”, Spectrum, Englewood Cliffs, NJ, 1980. 24. G. Turner – “An Outline of Spiritual Healing”, Warner, New York, 1963. 25. M. Walker – “The Power of Color”, B. Jain Publishers, New Delhi, 2002. 26. P. Tompkins, C. Bird – “The Secret Life of Plants”, Harper, New York, 1989. 27. Shafica Karagulla – “Breakthrough to Creativity: Your Higher Sense Perception”, DeVors, Los Angeles, 1967. 28. C. T. Tart – “Concerning the Scientific Study of the Human Aura”, JOURNAL OF THE SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 46, no. 751, 1-21, 1972. 29. C. T. Tart, J. Palmer – “Some Psi Experiments with Mathew Manning”, JOURNAL OF SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 50, 224-228, 1979. 30. L. R. Gissurarson, A. Gunnarson – JOURNAL OF THE AMERICAN SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 91. No. 1, 33-49, 1997. 31. A. Ellison – “Some Recent Experiments in Psychic Perceptivity”, JOURNAL OF SOCIETY FOR PSYCHICAL RESEARCH, vol. 41, 355–365, 1962.

170

Capitolul 8 ELECTROGRAFIA PRIN ELECTROLUMINESCENŢĂ. BIOELECTROLUMINESCENŢA 1. Termenul de “electrografie prin electroluminescenţă” poate fi folosit în două moduri: 1) pentru a desemna o imagine obţinută prin efecte electroluminescente, sau 2) cu referire la metodele de investigare care constau în înregistrarea pe peliculă fotosensibilă sau prin mijloace electrono–optice a emisiilor luminescente rezultate din interacţiunea dintre un câmp electric de înaltă tensiune şi obiectul sau proba supuse investigaţiei. Metodele de electrografie prin electroluminescenţă (prescurtat: metode EGEL) au la bază o schemă principială comună reprezentată astfel:

Câmp electric

interacţiune

Obiect investigat

Emisii electroluminescente

Înregistrarea emisiilor electroluminescente

Prelucrare, analiză 171

Prin prelucrarea şi analizarea înregistrărilor obţinute se pot extrage unele informaţii referitoare la caracteristicile obiectului astfel explorat, în condiţiile în care parametrii câmpului electric sunt controlaţi şi nu afectează semnificativ starea obiectului respectiv. Orice sistem de electrografie prin electroluminescenţă are ca principale părţi constitutive următoarele elemente: o sursă de înaltă tensiune, un dispozitiv de expunere şi modalitatea de înregistrare a radiaţiilor electroluminescente. Diferitele metode EGEL se deosebesc în funcţie de aceste elemente. Utilizarea câmpurilor de înaltă tensiune este determinată de faptul că emisiile electroluminescente se produc – în imediata proximitate a structurii investigate – în principal prin descărcări electrice (de tip corona sau de tip scânteie) în aer la presiuni atmosferice şi temperaturi normale, condiţii în care tensiunea de străpungere electrică a aerului este de circa 30 kV/cm. Dispozitivele de expunere folosite în metodele EGEL se grupează în două categorii: de tip “capacitor incomplet” şi de tip “capacitor complet”. În cazul dispozitivelor de tip “capacitor incomplet”, obiectul investigat se constituie el însuşi ca electrod conectat direct sau virtual la una din bornele sursei de înaltă tensiune; cealaltă bornă a sursei de înaltă tensiune se conectează la un ecran de expunere format dintr-un electrod plan şi un strat dielectric (izolator). Într-un dispozitiv de tip “capacitor complet”, obiectul explorat se plasează între două ecrane de expunere legate la bornele sursei de înaltă tensiune. Configuraţia şi componenţa dispozitivelor de expunere pot prezenta diferite variante concrete ale celor două tipuri menţionate, variante adecvate unor scopuri investigatoeii particulare (ecrane trasparente, ecrane mulabile sau cu diverse geometrii, adaptări pentru înregistrări la nivel micoscopic etc.). Principalele modalităţi de înregistrare a emisiilor electroluminescente sunt: –

folosirea de pelicule fotosensibile (alb – negru sau color), imaginile electrografice obţinute fiind apoi, eventual, prelucrate pe computer;

–

captarea cinematografică sau video a emisiilor electroluminescente;

172

–

utilizarea, în locul peliculelor fotosensibile, a unor dispozitive matriciale formate din senzori optici de tip CCD (Charge-Coupled Device) cuplaţi direct la un calculator. Folosirea metodelor EGEL pentru aplicaţii biologice şi medicale impune ca

realizarea tehnică a instalaţiilor respective să asigure electrosecuritatea biologică. De aceea, cu toate că în aceste metode acţionează câmpuri electrice de înaltă tensiune, intensitatea curenţilor electrici este, cel mult, de ordinul microamperilor, mult sub pragul de periculozitate. Din aceleaşi motive, în cazul investigaţiilor pe subiecţi umani este preferat, ca modalitate de expunere electrografică, tipul de capacitor incomplet. 2. Prin electroluminescenţă [1 – 4] se înţelege producerea unor emisii luminescente, pe un spectru relativ larg de lungimi de undă (de la infraroşu la ultraviolet), ca urmare a interacţiunii dintre un câmp electric exterior şi o structură materială. Aceste emisii sunt generate fie în interiorul respectivei structuri, fie pe conturul şi/sau în proximitatea ei. La modul cel mai general, electroluminescenţa reprezintă conversia nontermală a energiei electrice în energie luminoasă (fotonică). Fenomenele de electroluminescenţă apar atunci când câmpul electric exterior furnizează suficientă energie atomilor/moleculelor pentru a produce stări energetice excitate, urmate de dezexcitări însoţite de emisii fotonice. În funcţie de starea de agregare a mediului supus acţiunii câmpului electric se disting: electroluminescenţa corpurilor solide, electroluminescenţa lichidelor şi electroluminescenţa gazelor. Electroluminescenţa poate fi indusă la o serie de cristale (germaniu, siliciu, rubin, diamant etc.), la unii compuşi cu elemente chimice din grupele a II-a şi a V-a ale sistemului periodic, la unii oxizi, la compuşi segnetoelectrici, precum şi la anumiţi compuşi morganici de tipul polimerilor conjugaţi. Emisiile electroluminescente care au loc în substanţe semiconductoare au ca substrat diferite procese (cum ar fi injecţia de purtători de sarcină electrică, efectul tunel, ionizarea de şoc) prin care se realizează concentraţii mari de sarcini electrice libere. Purtătorii de sarcină astfel generaţi sunt captaţi de centrii de luminescenţă, ceea ce duce la emisii luminoase. La compuşii organici, mecanismul producerii radiaţiei electroluminescente include trei etape succesive: injecţia de purtători de sarcină electrică de la electrozi, transportul acostro purtători de sarcini electrice şi recombinarea lor radiativă

173

În cazul lichidelor, electroluminescenţa este generată electrochimic (electrochemiluminescenţă) şi poate fi observată, de exemplu, în timpul electrolizei soluţiilor

de

fluoresceină,

luminol,

lucigenină.

La

baza

fenomenului

de

electrochemiluminescenţă stă formarea, din doi radicali ionici (M + şi M–), a unei molecule în stare excitată energetic (M*) şi a uneia neexcitate (M). Având în vedere procesul

de

electroliză

şi

reacţiile

din

vecinătatea

electrozilor,

electrochemiluminescenţa are următorul mecanism general: Anod: M – electron → M+ Catod: M + electron → M– M+ + M– → M* + M M* → M + foton În gaze, electroluminescenţa apare ca urmare a unor procese de descărcare electrică, atunci când intensitatea câmpului electric exterior depăşeşte o anumită valoare critică, în funcţie de natura gazului, de forma electrozilor între care se stabileşte câmpul şi de presiunea gazului [5 – 8]. Un tip aparte de descărcare electrică în gaze – care se produce atât la presiuni scăzute cât şi la presiuni atmosferice – este descărcarea corona (sau efectul corona), care apare în jurul electrozilor cu rază de curbură mică, atunci când intensitatea locală a câmpului electric depăşeşte o anumită valoare, numită intensitate iniţială. Astfel, dacă se aplică o diferenţă de potenţial între doi electrozi, unul cu forma de vârf ascuţit, iar celălalt sub forma de placă, în jurul electrodului–vârf se va dezvolta descărcarea corona, caracterizată de o luminescenţă locală, la o tensiune cu mult mai mică comparativ cu tensiunea de străpungere a întregului interval de gaz dintre vârf şi placă. Descărcarea corona apare ca urmare a faptului că, în imediata vecinătate a electrodului cu rază mică de curbură (vârf), câmpul electric este foarte intens. În această zonă se produc ionizări intense, care determină apariţia de sarcini electrice libere. Fenomenele de ionizare şi recombinare, din apropierea electrodului cu rază de curbură mică, sunt însoţite de o relativ intensă emisie de fotoni, ceea ce conferă zonei o anumită luminescenţă. În cazul în care fenomenul se localizează în jurul unui singur electrod, descărcarea se numeste unipolară (pozitivă sau negativă – după cum electrodului i se aplică o tensiune pozitivă sau negativă); dacă ambii electrozi au raze de curbură mici, la fiecare dintre aceştia dezvoltându-se descărcarea corona, aceasta se numeşte dipolară. În spaţiul exterior zonei afectate de descărcarea corona, intensitatea câmpului electric este mult mai mică, ceea ce face capurtătorii de sarcină 174

să se deplaseze cu o viteză relativ redusă, fărăa produce excitări sau ionizări prin ciocnire. Descărcarea în scânteie se produce, în mediu gazos, atunci când presiunea gazului are valori de ordinul a 1 atm sau mai mult, manifestându-se sub forma unor canale luminoase – numite strimeri (streamers, în limba engleză) –, fasciculare, mai mult sau mai puţin ramificate, care apar dacă între electrozi se stabileşte o diferenţă de potenţial electric cel puţin egală cu tensiunea electrică de străpungere. Canalul descărcării electrice în scânteie porneşte, în funcţie de configuraţia electrozilor şi de eventuala prezenţă a unor medii dielectrice, fie de la un electrod, fie de la celălalt. Strimerii care se amorsează la catod se deosebesc morfologic de cei amorsaţi la anod. În ordine fenomenologică, strimerii (canalele de descărcare) sunt precedaţi de formarea unor avalanşe de electroni iniţiate de la catod şi care lasă în urmă particule ionizate (cu masă mai mare, deci mai puţin mobile). Condiţiile de formare şi întreţinere ale strimerilor cer ca între câmpul electric al avalanşelor şi câmpul electric exterior să existe un anumit raport şi, în plus, să se emită un număr suficient de fotoni. Când aceste condiţii sunt îndeplinite, se dezvoltă canale plasmatice în spaţiul dintre electrozi. Formarea strimerilor este un proces complex, în cadrul căruia intervin şi unele efecte secundare precum: –

ionizarea gazului de către ionii pozitivi produşi prin ciocnirile electronilor iniţiali cu atomii/moleculele gazului;

—

emisia de electroni secundari de către catod la impactul ionilor din descărcare (în funcţie de natura gazului şi a catodului);

—

emisii electronice secundare la catod generate de fotonii rezultaţi din dezexcitări şi recombinări;

—

emisia de electroni secundari de către catod după impactul cu atomi excitaţi aflaţi în stări metastabile;

—

fotoionizarea gazului. După W. A. Tiller [9], fotoionizarea gazului este cel mai important dintre aceste

efecte secundare, însoţind ionizarea cumulativă şi fiind produsă de atomii şi moleculele excitate, care au un înalt potenţial de ionizare. Atomii şi moleculele respective emit radiaţii în domeniul ultraviolet, radiaţii ce sunt rapid absorbite de gaz, producându-i ionizarea. Fotoelectronii astfel generaţi, ca şi cei proveniţi de la catod, determină aparoţia de noi avalanşe, ceea ce explică ramificaţiile strimerilor. 175

Influenţa polarităţii electrozilor asupra morfologiei strimerilor a fost studiată pe un model experimental în care descărcarea electrică în aer se realizează între un electrod punctifirm (vârf metalic) şi un electrod plan legat la pământ; între cei doi electrozi se plasează o peliculă fotosensibilă pe care se înregistrează imaginea strimerilor. Electrodului punctiform i se aplică un impuls de înaltă tensiune de polaritate pozitivă sau negativă. Atunci când electrodul punctiform este la polaritate pozitivă, electronii sunt acceleraţi lăsând în urmă canale radiale, cu sarcini pozitive, iar densitatea sarcinilor creşte rapid spre anod. Acest fenomen duce la creşterea tensiunii la anod, dându-i o distribuţie ramificată, şi atrage noi avalanşe de electroni care lărgesc canalele. Ca urmare, se dezvoltă un sistem de arborizaţii dterminat de sarcinile spaţiale pozitive ce pornesc din electrodul punctiform, dirijându-se în spaţiu până când, la extremitatea arborizaţiilor, câmpul scade şi nu mai alimentează în continuare procesele de ionizare. În felul acesta, pe pelicula fotosensibilă se înregistrează imagini de strimeri catodici, cu caracter expansiv şi cu numeroase arborizaţii. Dacă electrodul punctiform este la polaritate negativă, electronii, respinşi de electrod, se deplasează concentric în câmpul ce descreşte în intensitate. Electronii lasă în urmă o sarcină spaţială pozitivă care reduce intensitatea câmpului; sarcina spaţială nu se mai ramifică, ci este atrasă de electrod. În acest caz, imaginea strimerilor – strimeri catodici – dă impresia unei convergenţe neramificate spre interior (spre electrodul punctiform). La aceeaşi valoare a amplitudinii impulsului de înaltă tensiune, lungimea liniară a strimerilor anodici este mai mare decât cea a strimerilor catodici. Din analiza proceselor care contribuie la apariţia şi dezvoltarea strimerilor reiese că intensitatea, morfologia şi distribuţia spaţială a emisiilor electroluminescente produse prin descărcările în scânteie depind, pe de o parte, de parametrii câmpului electric exterior, iar pe de altă parte de caracteristicile mediului şi ale structurii în care/pe care se amorsează. 3. Ar fi firească afirmaţia că procesele fizice implicate în producerea emisiilor electroluminescente sunt aceleaşi, indiferent dacă ele sunt iniţiate de pe obiecte inanimate sau de pe structuri vii. Totuşi, gradul lor de complexitate este mult sporit în cel de-al doilea caz, reflectând, cel puţin parţial, acele însuşiri care deosebesc viul de neviu, ceea ce justifică introducerea termenului de bioelectroluminescenţă ca desemnând un gen mai aparte de electroluminescenţă. 176

Tentativa de a explica exhaustiv fenomenologia bioelectroluminescenţei prin mecanismele electroluminescenţei electroliţilor (aşa cum au propus unii autori, de exemplu în [10, 11]) ar părea justificată prin existenţa unor proprietăţi comune substratului examinat, format din electroliţi. Se omite însă faptul esenţial că în cazul structurilor biologice sunt prezente concomitent mai multe stări de afregare ale materiei: solidă (inclusiv componente cu proprietăţi semiconductoare), lichidă (în special electroliţi), gazoasă şi, poate, chiar de tipul plasmei. Astfel, "răspunsul" electroluminescent al al acestor structuri este unul global, complex şi sinergic, rezultat din integrarea, cu ponderi diferite, a mai multor reacţii specifice unor componente aflate în diferite stări energetice şi faze de agregare. Ca urmare, nu este deloc hazardat să se afirme că emisiile bioelectroluminescente se corelează cu o serie de aspecte biofizice (inclusiv bioenergetice), fiziologice, biochimice etc. ce concură la funcţionalitatea sistemelor vii. Pe de altă parte însă, ţinând seama că cercetarea modalităţilor prin care emisiile bioelectroluminescente se corelează cu aspectele biofizice, fiziologice etc. este departe de a fi încheiată, e necesară studierea implicării formelor particulare de luminescenţă (chemiluminescenţă, bioluminescenţă, electrochemiluminescenţă s. a.) în fenomenul global al bioelectroluminescenţei. De pildă, nu s-au efectuat lucrări experimentale privind formarea radicalilor liberi şi a altor specii chimice reactive în timpul expunerilor electrografice şi consecinţele de natură chemiluminescentă produse de ele asupra caracteristicilor emisiilor bioelectroluminescente. 4. În mod unanim se recunoaşte că primele înregistrări de tip imagistic (primele electrografii) ale descărcărilor electrice de tip scânteie le-a obţinut fizicianul german Georg Christoph Lichtenberg (1742 – 1799), rezultatele sale fiind publicate într-o lucrare apărută în 1778 [12]. Ulterior, imaginile de genul celor prezentate de el au fost denumite “figuri Lichtenberg”. Lichtenberg a utilizat dispozitive electrostatice pentru a încărca suprafeţele a diferite materiale izolatoare: răşină, sticlă etc. Apoi a împrăştiat peste suprafeţele respective un amestec de pulbere fină de sulf şi plumb roşu (tetroxid de plumb). Particulele de sulf erau atrase de zonele încărcate pozitiv, iar cele de plumb roşu de zonele încărcate negativ, devenind astfel vizibile distribuţiile de sarcini electrice superficiale. Lichtenberg a observat că figurile formate în zonele încărcate negativ difereau semnificativ de cele formate în zonele încărcate pozitiv. Figurile “pozitive” aveau forme stelate, cu ramificaţii mult prelungite, în timp ce figurile “negative” erau mai degrabă rotunde, în formă de evantai şi relativ mai mici. Prin 177

aşezarea cu atenţie a unor foi de hârtie peste figurile formate de amestecul de pulbere, Lichtenberg reuşea să transfere imaginile pe foile respective, anticipând cu mult înainte principiul folosit astăzi în xerografie. Peste mai bine de o sută de ani (în jurul anului 1888), în Franţa, J. Brown [13] şi E.-L. Trouvelot [14 – 16], independent unul de celălalt, au ideea de a folosi plăci fotografice pentru a înregistra figurile Lichtenberg, realizând astfel primele electrofotografii prin electroluminescenţă (dar nu pe structuri biologice). “O placă fotografică foarte sensibilă – se poate citi în [14] – este pusă pe o placă metalică legată la unul din polii unei bobine de inducţie; celălalt pol este conectat la un fir conductor ce se plasează în centrul plăcii fotosensibile. Atunci când firul formează polul negativ, o simplă descărcare produce pe placă o frumoasă figură formată din linii dispuse în evantai. Când polul pozitiv este pus în contact cu pelicula fotosensibilă, se observă un grup de linii neregulate, având un caracter cu totul diferit”. În acelaşi articol se face şi următoarea remarcă interesantă, referitoare la procesele care concură la producerea imaginii electrografice: “Un studiu aprofundat al clişeelor obţinute în acest mod duce la presupunerea că acţiunea descărcărilor electrice este totodată fotografică şi electrografică, adică imaginile se formează în parte numai sub acţiunea electricităţii şi fără intervenţia directă a luminii ca în fotografia obişnuită” [13]. De regulă, în metodele EGEL care folosesc pelicule fotografice, sensibilitatea acestor pelicule este destul de redusă pentru a permite înregistrarea plenară a emisiei luminescente propriu-zise (ţinând seama şi de timpii de expunere); şi totuşi se obţin imagini clare şi cu numeroase detalii, ceea ce face ca observaţia din [13] să-şi păstreze actualitatea. La începutul secolului XX, cehul B. I. Navratil a efectuat cercetări asemănătoare cu cele ale lui Brown şi Trouvelot, fiind interesat îndeosebi de utilizarea electrofotografiei în studiul metalelor. Dar probabil că primele bio-electrografii prin electroluminescenţă le-a obţinut medicul şi fizicianul polonez Jakub Jodko Narkiewich (sau Narkiewicz) în anul 1892 [17]. Cercetările lui Jodko au fost publicate îndeosebi în Polonia, împreună cu imagini electrofotografice ale mâinilor a câte două persoane între care existau fie relaţii de atracţie, fie de respingere. În cazul atracţiei, pe imagini se vedeau emanaţii, pornite de la fiecare din mâinile celor două persoane, care se uneau sau tindeau să se unească; în cazul în care persoanele se antipatizau, se remarcau linii de repulsie între emanaţii. Într-una din metodele utilizate de Jodko Narkiewich, sursa de electricitate era o mică bobină 178

Ruhmkorff, conectată la un capăt al unui fir conductor. Celălalt capăt al conductorului era introdus într-un tub de sticlă închis şi umplut pe jumătate cu o soluţie diluată de acid. Atunci când o persoană A atingea acest tub cu mâna, iar altă persoană B venea foarte aproape de A, atunci între A şi B se produceau descărcări electroluminescente care puteau impresiona o placă fotografică. Cam pe vremea când J. J. Narkiewich îşi efectua cercetările, precum şi în anii următori, înregistrări bio-electrografice au fost realizate de Nikola Tesla şi, în Franţa, de dr. H. Baraduc, fotograful Yvon şi dr. Menager, iar în Cehia de Bartholomew I. Navratil, semnalându-se totodată controverse privind semnificaţiile imaginilor obţinute. După cum menţionează Thelma Moss (cea care a introdus metoda fotografiei Kirlian în Statele Unite): “Nikola Tesla a folosit bobina inventată de el pentru a fotografia obiecte biologice, obţinând ‘aure’ sau ‘corone’ în jurul marginilor corpurilor. (…) Baraduc a folosit o tehnică electrică diferită. El a aşezat mâna unei persoane pe o placă fotografică, pe care apoi a expus-o într-un câmp electrostatic. Conform rapoartelor publicate, imaginile obţinute de el prezentau în mod caracteristic «halouri, globule asemănătoare cu perlele şi linii luminoase părând să radieze de la o sursă centrală». În unele din fotografiile publicate de Baraduc, puteau fi văzute aceleaşi efecte de ‘atracţie’ şi ‘repulsie’ semnalate de Jodko. Atât Jodko, cât şi Baraduc – care la un moment dat s-au întâlnit şi au colaborat o perioadă de timp la Paris – credeau că pe imaginile obţinute de ei se înregistrau ‘efluviile’ sau, în termeni mesmerici, ‘fluidul magnetic’ caracteristic radiaţiei umane. Dar Mesmer fusese discreditat de Academia Franceză de Ştiinţe cu mulţi ani mai înainte. Şi în pofida resurgenţei în medicină a paselor magnetice şi a hipnozei, reînvierea ipotezelor lui Mesmer a stârnit puternice proteste. Un fotograf francez, pe nume Yvon, a făcut un experiment la limita macabrului. Utilizând metoda lui Baraduc, el a electrofotografiat mai întâi mâna unei persoane în viaţă, apoi o mână tăiată de la un cadavru. Mâna vie a prezentat ‘efluvii’, iar cea moartă nu. Dar după ce Yvon a încălzit mâna moartă până la temperatura corporală normală, s-au obţinut imagini foarte asemănătoare ce cele ale mâinii vii. Astfel, ipoteza ‘efluviilor’ a fost respinsă, acestea fiind considerate doar un efect al căldurii. Campionii ipotezei efluviilor erau de acord că temperatura reprezenta un factor, dar susţineau că ‘forţa vieţii’ era de asemenea necesară pentru a produce imaginile. Pentru a răspunde la acest argument, un alt francez, dr. Menager, a realizat următorul experiment. În locul mâinii unui decedat, Menager a folosit în deget artificial gol din cauciuc, pe care l-a umplut cu apă la diferite temperaturi. Încă o dată – în ciuda 179

absenţei totale a ‘forţei vitale’ sau a ‘fluidului magnetic’ – au apărut radiaţiile luminoase” [18]. Într-un fel sau altul, controverse de acest fel continuă şi în prezent. S. Prat şi J. Schlemmer – de la Universitatea Carol din Praga, Laboratorul de fiziologia plantelor – au publicat în 1939 o lucrare în care afirmau că propriile lor experimente au demonstrat faptul că “ţesuturile vii, cum ar fi frunzele, se dovedesc materiale foarte bune pentru electrografie” [19] şi conluzionau astfel referitor la natura proceselor radiative electrografice: “Nu poate exista dubiu referitor la natura complexă a radiaţiei înregistrate. Radiaţiile vizibile şi ultraviolete sunt prezente în scânteie, aşa după cum a arătat examinarea spectrografică. Dar experimente cu filtre plasate între obiect şi emulsia fotografică au indicat prezenţa foarte probabilă şi a altui tip de radiaţie. În special ecranele de xilonit, un material de fabricaţie englezească opac la la radiaţiile infraroşii, vizibile şi ultraviolete, nu au împiedicat producerea coronei” [19]. Unii autori (de exemplu, în [20]) susţin că preotul catolic brazilian Landell de Moura ar fi obţinut, printr-o metodă originală, imagini bio-electrografice între anii 1904 – 1912. Această afirmaţie se bazează pe unele note din jurnalul lui Moura din perioada respectivă dar, din nefericire, nu s-au păstrat şi probe materiale (fotografice) ca dovezi indubitabile. 5. În acelaşi an în care Prat şi Schlemmer îşi publică articolul, tehnicianul electrician Semyon Davidovich Kirlian (1898 – 1978) din Krasnodar (Rusia) redescoperă accidental – în timp ce repara un aparat de diatermie – principiile bio-electrografiei prin electroluminescenţă. Experimentările efectuate de el şi de soţia sa, Valentina Khrisanovna Kirlian, rămân timp de mulţi ani în anonimat, abia după anul 1959 ele intrând în atenţia oamenilor de ştiinţă şi a publicului. În anul 1961, cei doi obţin primul lor brevet de invenţie pentru metoda pe care au botezat-o “fotografie prin intermediul curenţilor de înaltă frecvenţă” şi publică primul articol despre aceasta într-o revistă ştiinţifică [21]; trei ani mai târziu, rezultatele muncii lor de decenii sunt adunate într-o carte [22]. În lumea occidentală, metoda fotografiei Kirlian devine cunoscută mai ales după Primul Congres Internaţional de Psihotronică de la Praga din anul 1973, în cadrul căruia specialişti din fosta URSS au prezentat mai multe lucrări despre fotografia Kirlian şi aplicaţiile acesteia. În anii următori, numeroşi cercetători din diferite ţări au preluat metoda, iar în mass media au apărut multe materiale de prezentare pentru public a metodei, mizându-se în special pe ineditul şi spectaculozitatea imaginilor de tip Kirlian, care îndemnau la speculaţii de tot felul (“fotografia sufletului”, “evidenţierea aurei ezoterice” etc.). 180

6. În metoda fotografiei Kirlian se utilizează trenuri de implusuri de înaltă tensiune (1 kV – 120 kV) şi înaltă frecvenţă (1 kHz – 1 MHz). De regulă, înregistrările prin această metodă pe subiecţi umani se efectuează la nivelul pulpelor degetelor, în principal pentru a se preveni posibilele accidente legate de manipularea surselor de înaltă tensiune şi înaltă frecvenţă. S-a încercat să se coreleze imaginile astfel obţinute cu unele stări fiziologice, psihofiziologice şi patologice ale subiecţilor investigaţi. Modificările observate în diferite situaţii funcţionale ale subiecţilor au fost atribuite fie modului în care activitatea dermală reflectă dinamica internă a organismului, fie influenţei unor factori ţinând de o prezumată “fiziologie subtilă” (aura energetică, bioplasma, “bioenergie” etc.). Leonard W. Konikiewicz [23, 24] consideră că un rol important în interpretarea imaginilor Kirlian îl are activitatea glandelor sudoripare. După acest autor, în timpul unui stre emoţional, se produce o scădere a activităţii secretorii a glandelor sudoripare, ceea ce determină reducerea centrilor de amorsare a descărcărilor electrice luminescente, iar imaginea Kirlian prezintă un halou (corona) redus şi puţin luminos. Dimpotrivă, în stările emoţionale nestresante, creşte activitatea secretorie sudorifică, precum şi concentraţia de NaCl în lichidul sudoral. Ca rezultat, mai mulţi ioni au şansa de a se recombina cu electroni în procesul dezvoltării strimerilor, generându-se astfel mai mulţi fotoni care impresionează sistemul de captare a imaginii, ceea ce face ca bioelectroluminescenţa să crească în intensitate şi extindere spaţială. Câţiva din factorii de stres care produc hipohidroză parţială, inhibând luminozitatea coronei, sunt: încordarea, teama, repulsia, animozitatea, aversiunea, durerea viscerală. Factorii care produc hiperhidroza, şi deci o intensificare a luminozităţii coronei, sunt: efortul mental, bucuria, stimularea, anxietatea, durerea neviscerală etc. Un alt factor, pus în evidenţă de Konikiewicz, de care depinde imaginea Kirlian este aciditatea pielii, respectiv valoarea pH-ului. Aciditatea pielii joacă un rol important în condicţia fluxului electronic spre punctele de evaporaţie sudorală. În electrografiile Kirlian obţinute pe degete tamponate cu soluţii de pH-uri diferite se observă o diminuare a coronei pe măsură ce valoarea pH-lui creşte. Ţesuturile umane prelevate in vivo chirurgical prezintă o corona intens luminoasă, în vreme ce ţesuturile prelevate de la cadavre produc o corona semnificativ mai redusă. Diminuarea coronei s-ar datora creşterii pH-ului, determinată de descompunerile chimice. Cromatica imaginilor Kirlian poate furniza indicaţii privind activitatea fiziologică a secreţiei sudorale. O salinitate ridicată a sudorii determină o bioelectroluminescenţă în 181

care sunt evidente nuanţe de galben-oranj, caracteristice pentru liniile spectrale din vizibil ale sodiului şi compuşilor lui. O scădere anormală a concentraţiei de potasiu în lichidul sudoral produce spoturi roşu-oranj. L. W. Konikiewicz a studiat şi relaţia dintre ciclul menstrual şi imaginile electrografice Kirlian de la nivelul degetelor. El consideră ca fiind posibilă o corelaţie între imaginea coronei obţinută pe deget şi fazele menstruale, corelaţie atribuită cuantificării secreţiei de NaCl a sudorii în funcţie de fazele menstruale. Acelaşi cercetător a efectuat investigaţii prin electrografie Kirlian pe degete la persoane cu fibrocistoză. Înregistrările astfel obţinute prezintă aure electrografice cu morfologii anormale în funcţie de salinitatea sudorii şi de vârsta pacientului. Aceste modificări specifice par a fi determinate de anumite anomalii structurale ale glandelor sudoripare şi ale sistemului capilar la pacienţii cu fibrocistoză. De-a lungul timpului s-au efectuat numeroase şi variate studii şi cercetări privind aplicaţiile metodei Kirlian în diferite domenii. În cele ce urmează sunt menţionate pe scurt (după [21 – 34]) – în scop ilustrativ – doar un număr restrâns dintre acestea: –

în ecologie, folosirea metodei Kirlian are ca obiect investigarea “amprentelor” electrografice ale diferitelor organisme dezvoltate într-un mediu natural normal comparativ cu dezvoltarea lor în medii poluate. Zdenek Rejdak a efectuat electrografii Kirlian ale unor ramuri de brad crescut în zone nepoluate şi ale unor brazi crescuţi în zonele industriale cu grad inalt de poluare sau intoxicate experimental cu bioxid de siliciu. Pe electrofotografiile în alb–negru, Rejdak a constatat diferenţieri semnificative ale haloului produs de descărcările marginale ale celor două tipuri de probe;

–

aplicaţiile fotografiei Kirlian în agricultură au fost inaugurate printr-o suită de cecetări efectuate de W. Emboden, Thelma Moss, K. Johnson şi J. Ganon, cu scopul de a stabilii unele criterii de identificare a gradului de viabilitate a seminţelor de soia. S-a constatat că seminţele de soia viabile produc un halou de nuanţă albăstrui deschis; concomitent, la periferia cuticulei seminţelor apare o serie de “bule” roşii-portocalii. În cazul seminţelor neviabile, haloul are o tentă albastru-întunecat;

–

cercetările pe plante din genul Chrysanthemum, având tumori induse de bacterii, au evidenţiat un halou intens şi strimeri cu o morfologie aparte. În cazul unor leziuni foliare produse de insecte la frunzele de salcie, urmate de obicei de apariţia unor excrescenţe nodulare de neoformaţie, electrografiile Kirilan au relevat zona 182

înţepăturii într-o tentă roşie. În zonele foliare, adiacente acestora, s-au remarcat “amprente” ce preced formarea unor noi noduli. Acestea apar în stadiile de dezvoltare în care macroscopic nu pot fi observate modificări notabile; –

scăderea intensităţii respiratorii la plante, indusă de cianura mercurică, a fost urmată de scăderea cu 35 – 40 % a bioelectroluminescenţei. O altă serie de experienţe a utilizat albastrul de metilen, ca agent discriminator între procesele de fosforilare oxidativă – pe care le inhibă – şi cele respiratorii, unde nu afectează absorbţia, în unele concentraţii stimulând chiar oxidarea respiratorie. Rezultatele experimentărilor au arătat că albastrul de metilen (în concentraţie de 10–2 M) determină scăderea intensităţii bioelectroluminescenţei de 2,5 ori, adică cu un factor care depşeşte pe cel al acţiunii inhibitoare a cianurii de mercur;

–

metoda Kirlian a fost folosită de A. S. Romen şi V. M. Inyushin pentru studierea bioelectroluminescenţei în fenomenele de autosugestie şi sugestie. Ei au constatat faptul că autosugestionarea unui subiect privind creşterea temperaturii sale corporale influenţează caracteristicile bioelectroluminescenţei mai mult chiar decât încălzirea efectivă a pielii acestuia. Dacă un subiect antrenat îşi punea mâna pe antebraţul unui subiect neantrenat, sugerându-i prezenţa căldurii în mână, modificările bioelectroluminescenţei se decelează la extremităţile degetelor subiectului “neutru”, în condiţiile în care acesta nu cunoaşte ceea ce îi sugerează subiectul inductor;

–

la schizofrenici, în psihozele alcoolice şi în sindroamele maniaco-depresive, D. Sheikin şi M. Schater au raportat prezenţa unei fragmentări sau anihilări a unei largi portiuni a a halourilor electroluminescente peridigitale. Evoluţia favorabilă, ca urmare a tratamentului aplicat, era însoţită de reconfigurarea completă a haloului;

–

A. Mulatova, R. Stepanov şi soţii Kirlian au efectuat înregistrări electrografice pe probe de mucoase gastrice normale comparativ cu probe de mucoase gastrice neoplazice. Morfologia “amprentelor” electrografice ale celor dinurmă are ca element principal prezenţa unor “străpungeri” sugerând procese de microdifuzie ale descărcărilor de înaltă tensiune, cu aspect de formaţiuni globulare fine, albe sau cu o tentă gri. Acelaşi tablou dominant al microdifuziilor descărcărilor apare şi în ţesuturile limfoide recoltate din zonele ganglionare invadate de metastaze. R. S. Stepanov afirmă că prin metoda Kirlian se poate urmări nu numai extinderea metastazelor, ci şi dinamica malignităţii. La rândul lui, S. Mallikarjun a constatat că electrografiile Kirlian înregistrate pe degete la subiecţi sănătoşi prezintă în timp 183

modificări ciclice, iar la pacienţi cu afecţiuni neoplazice se păstrează o luminozitate relativ intensă, prea puţin modificată în timp; –

diferiţi cercetători au încercat să folosească metoda Kirlian pentru a evidenţia punctele de pe învelişul cutanat utilizate în acupunctura tradiţională chinezească. Cu ajutorul acestei metode a fost semnalată apariţia pe suprafaţa pielii a unor puncte şi canale luminescente (care pâlpâie şi se sting periodic, imobile sau mobile, având culori diferite, de la galben la albastru-închis) considerate a fi corespondente punctelor, respectiv meridianelor de acupunctură. Totuşi nu au fost publicate imagini electrografice de tip Kirlian semnificative reprezentând aceste puncte şi canale, aspectele prezentate fiind descrise de diferiţi autori numai pe baza vizualizărilor directe. Pe de altă parte, interpretarea diferitelor aspecte ale imaginilor Kirlian de la nivelul degetelor (palmare şi plantare) din punct de vedere acupunctural (atât în scop diagnostic specific, cât şi de monitorizare a tratamentului prin acupunctură) s-a dovedit mai fructuoasă, după cum o demonstrează lucrările medicului german Peter Mandel. O metodologie proprie de obţinere, analiză şi interpretare medicală a electrografiilor Kirlian înregistrate pe degete a propus şi aplicat profesorul brazilian Newton Milhomens. Trebuie remarcat faptul că, de foarte multe ori, rezultatele obţinute de unii

cercetători cu metoda clasică Kirlian nu pot fi repoduse de alţii, în principal din cauza nestandardizării acesteia în ceea priveşte parametrii câmpului electric, modul de expunere electrografică, condiţiile ambientale de experimentare, materialul fotosensibil utilizat. 7. Germanul E. P. Ingebergs, citat în [34], insistă în lucrările sale asupra posibilităţii obiectivării relaţiilor afective dintre persoane prin intermediul electrografiei Kirlian. El a constatat că pentru doi subiecţi aflaţi în raporturi de simpatie reciprocă, halourile electrografice ale degetelor se întrepătrund. În cazul în care subiecţii investigaţi sunt în raporturi de antipatie, strimerii haloului desenează pe “amprenta” electrografică o zonă despărţitoare, delimitată de de borduri drepte şi paralele, sugerând un fel de fenomen de respingere. Rezultate asemănătoare obţinuse, aşa cum s-a menţionat mai sus, şi J. Jodko Narkiewicz. Bernard I. Murstein şi Serge E. Hadjolian au efectuat o cercetare cu aceeaşi temă, rezultatele lor fiind sumarizate astfel: “Concluzionând din trecerea în revistă a literaturii de specialitate că aurele degetelor obţinute prin efectul Kirlian pot fi asociate cu atracţia interpersonală, au fost avansate patru ipoteze pentru testarea acestei aserţiuni. Astfel, s-a presupus că subiecţii vor răspunde prin formarea de aure mai mari 184

la: (1) experimentatori (cei care efectuează, venind în contact cu subiecţii, operaţiunile necesare înregistrărilor electrografice – n. n.) de sex opus, comparativ cu experimentatori de acelaşi sex cu subiecţii; (2) experimentatori de sex opus cu comportament intenţionat seductiv, comparativ cu experimentatori de sex opus cu comportament normal; (3) la persoane necunoscute de sex opus, comparativ cu persoane necunoscute de acelaşi sex; (4) la persoane agreate, comparativ cu persoane neagreate. Cu excepţia lui (2), toate ipotezele au fost confirmate experimental. În ce priveşte a doua ipoteză, rezultatele au fost, în mod semnificativ, în sensul opus ipotezei. Aura Kirlian la nivelul degetelor este considerată ca o modalitate promiţătoare de evaluare în studiul atracţiei interpersonale” [35]. Rezultate similare au fost raportate şi de Thelma Moss [29]. 8. Unul din rezultatele cele mai interesante şi mai cotroversate este aşa-zisul “efect de frunză fantomă” (phantom leaf effect), pus în evidenţă prima dată de Viktor Adamenko, un colaborator apropiat al soţilor Kirlian: dacă o porţiune nu prea mare dintr-o frunză vie este tăiată şi îndepărtată, pe fotografia Kirlian a respectivei frunze apare imaginea întregii frunze. Efectul ar fi totuşi o redescoperire – în cazul structurilor vegetale – a unui fenomen comunicat de către francezul Bouvier (citat în [34]) în jurul anului 1900. Folosind o tehnică electrografică la baza căreia stăteau curenţii D’Arsonval, se pare că Bouvier a reuşit fotografierea, la un subiect hipnotizat, a formei integrale a unui picior amputat anterior. Comunicări privind obinerea efectului de frunză fantomă au mai făcut Thelma Moss şi J. Hubacher, R. Miller, R. Wagner s. a., dar el este foarte greu de obţinut, fiind mult mai numeroase eşecurile decât confirmările. Unii autori pun serios la îndoială existenţa efectului, considerându-l ca fiind un artefact experimental realizat intenţionat sau neintenţionat. Pentru alţii, efectul este absolut real şi reprezintă o dovadă obiectivă a existenţei “dublului subtil”, a “corpului eteric”, a bioplasmei, a biocâmpului etc. 9. Începând cu anul 1975, cercetătorii români Ioan Florin Dumitrescu, Eugen Celan şi colaboratorii au conceput şi utilizat o metodă originală EGEL, pe care au denumit-o electronografie [30, 34, 36 – 42]. Metoda electronografică are la bază următoarele elemente: a) – utilizarea unui singur impuls de înaltă tensiune, monopolar (pozitiv sau negativ), de formă triunghiulară, cu panta brusc ascendentă (având durata mai mică de 5 microsecunde), urmată de una relativ lent descendentă (cu durata mai mare de 50 microsecunde), şi cu amplitudinea cuprinsă între 10 kV şi 40 kV (în funcţie de 185

structura electronografiată); b) – înglobarea unui strat de substanţă electroluminescentă în ecranul de expunere; această substanţă are rolul de a evidenţia unele efecte de câmp rezultate din interacţiunea dintre impulsul de înaltă tensiune şi structura investigată. În stratul de substanţă electroluminescentă (de exemplu, sulfură de zinc dopată cu argint şi cupru), emisiile luminoase se produc prin alte mecanisme decât cele din descărcările electrice, fapt care particularizează metoda electronografică în raport cu alte metode EGEL, cum ar fi fotografia Kirlian. De asemenea, utilizarea monoimpulsului de înaltă tensiune diferenţiază în plus electronografia de metoda Kirlian prin aceea că permite obţinerea de imagini electrografice primare (în cazul fotografiei în curent de înaltă frecvenţă se mixează şi se suprapun imaginile primare date de fiecare impuls din trenul de impulsuri aplicat). Pelicula fotosensibilă este impresionată în cursul unei înregistrări electronografice prin două fenomene distincte: –

pe de o parte, de descărcările electroluminescente provovate de câmpul electric pe suprafaţa şi în imediata vecinătate a structurii investigate (efectul pelicular);

–

pe de altă parte, de luminescenţa determinată de câmpul de înaltă tensiune în stratul de substanţă electroluminescentă. În cazurile în care se urmăreşte îndeosebi obţinerea efectului pelicular, se preferă

înregistrările cu polaritate negativă (structura investigată este conectată la polul negativ al sursei de înaltă tensiune), avându-se în vedere următoarele argumente: la această polaritate, strimerii se amorsează direct de pe suprafaţa structurii şi deci caracteristicile lor depind de în mod nemijlocit de calităţile şi funcţionalitatea acesteia, în vreme ce polaritatea pozitivă determină strimeri care se amorsează dinspre exteriorul structurii electronografiate şi, prin urmare, sunt mai puţin influenţaţi de însuşirile ei. Creată ca metodă destinată aplicaţiilor medicale, electronografia a fost utilizată preponderent în acest sens, folosirea ei în biologie şi alte domenii fiind mai degrabă sporadică şi nesistematică. Cercetările experimentale efectuate de autorul acestui articol [42] pe subiecţi umani au stabilit o semnificativă condiţionare neurovegetativă a imaginilor palmare şi plantare (la care este important efectul pelicular). Iată pe scurt câteva din rezultatele obţinute: –

vasoconstricţia sanguină periferică determină o diminuare a densităţii strimerilor precum şi discontinuităţi de contur, îndeosebi la nivelul falangelor;

–

vasodilataţia sanguină periferică induce o morfologie particulară a strimerilor, 186

reprezentată prin dublări sau chiar triplări, însoţită de reducerea lungimii lor; –

electronografiile efectuate în condiţii de hipersudoraţie prezintă formaţiuni particulare de strimeri cu aspect de “fulgi”, în special în zona proximală policelui; în condiţiile unei sudoraţii hipertone (cu concentraţii electrolitice ridicate) se remarcă o intensificare generală a efectului pelicular, în timp ce o sudoraţie hipotonă (cu concentraţii electrolitice scăzute) determină o diminuare a efectului pelicular (reducerea intensităţii bioelectroluminescenţei);

–

imaginile electronografice obţinute în timpul maximului reflexului psihogalvanic diferă semnificativ de cele din repaus neurovegetativ, prezentând un efect pelicular mai intens;

–

în cazul subiecţilor cu tulburări neurovegetative, înregistrările electronografice palmare au un pronunţat caracter dezorganizat, în care strimerii cu caracter catodic alternează cu strimerii cu caracter anodic. Pentru electronografiile la nivelul abdomenului (electronografia este singura

metodă EGEL care permite explorarea electrografică în această zonă anatomică), de interes este efectul electromorf, cel pelicular devenind practic neimportant. Unul din cele mai interesante rezultate obţinute în investigaţiile electronografice a fost punerea în evidenţă a unor puncte sau zone electrodermice, cu aspect electronografic specific, corespunzătoare în proporţie de circa 80 % cu punctele “energetice” din acupunctură. Remarcabil este faptul că, la un anumit reglaj al parametrilor impulsului electronografic, aceste puncte apar numai în condiţii patologice şi deci pot fi folosite ca indicatori în diagnosticul şi tratamentul prin acupunctură [28, 30, 40, 41]. 10. Metoda Kirlian a fost perfecţionată şi modernizată de fizicianul rus Konstantin G. Korotkov [43 – 49], care a rebotezat-o cu acronimul GDV (de la: Gas-Discharge Visualization). “Tehnica de bioelectrografie prin GDV permite înregistrarea, de la un organism viu, a emisiilor electronice şi fotonice stimulate de un câmp electromagnetic, precum şi achiziţionarea datelor respective într-un sistem de procesare computerizată a imaginilor. Impulsul electric aplicat stimulează obiectele biologice (sau produşii chimici evaporaţi de acestea) şi generează un răspuns sub forma unei plasme de gaz ionizat. Din cauza impulsului scurt utilizat (10 microsecunde), această plasmă emite, pe lângă lumină, şi alte câmpuri electromagnetice pe o bandă largă de frecvenţe. Emisiile sunt direct captate de un dispozitiv cu sarcină cuplată (CCD: ‘charge-coupled device’). CCD-ul înregistrează, în timp, distribuţia spaţială a fotonilor. Datele digitale astfel obţinute sunt transmise direct într-un computer pentru procesare, şi fiecare imagine 187

(numită BEO-gramă) rezultată din emisia de lumină este stocată ca filă grafică. Aceste imagini bidimensionale sunt apoi folosite pentru a se calcula ariile de emisie, intensitatea emisiilor, densitatea, fractalitatea şi alţi parametri. Pe baza parametrilor calculaţi, sunt trase concluzii. (…) Tehnica GDV s-a dovedit eficientă în evaluarea stării de sănătate individuală, în monitorizarea reacţiilor individuale la diferite tipuri de antrenament, şi în studierea proprietăţilor energetice ale lichidelor” [48]. Printre alte multe cercetări privind aplicabilitatea metodei GDV (care, trebuie subliniat, permite înregistrări electrografice în timp real), K. Korotkov a încercat să pună în evidenţă şi efectul de frunză fantomă, fără a reuşi. Experimentând pe diferite tipuri de frunze din care s-au decupate anumite porţiuni, a constatat totuşi că: “De regulă, unul sau mai mulţi strimeri emergeau de la marginea tăieturii şi rămâneau stabili vreo zece secunde. În unele cazuri, aceşti strimeri dădeau impresia unei extensii a frunzei spre zona care fusese decupată. Dacă frunza era tăiată astfel încât se formau colţuri ascuţite, atunci descărcările apăreau şi staţionau la aceste colţuri. O observaţie uimitoare era vizualizarea de strimeri scurţi (circa 3 mm) şi strălucitori care îşi aveau originea nu la marginea tăieturii, ci la o anumită distanţă de ea. [43, p. 184]. Pentru a explica aceste observaţii experimentale, Korotkov presupune “că strimerii neobişnuiţi de la marginea tăieturii făcute unei frunze ar putea fi induşi de fotoni ultravioleţi cvasi-coerenţi proveniţi din interiorul frunzei. Astfel, sugerăm că vaga ‘formă de câmp’ considerată iniţial a fi răspunzătoare pentru fenomenul de frunză fantomă poate fi înlocuită de un set de procese fizice reale. Apărând în anumite puncte pe suprafaţa tăieturii frunzei, această generare de fotoni ultravioleţi ar putea determina dezvoltarea de descărcări foarte intense aproape de această suprafaţă sau formarea de zone de ionizare. Cu puţină imaginaţie, aceste descărcări şi zone de ionizare produse la distanţă suficient de mare de marginea tăieturii ar putea fi interpretate ca o reconstrucţie a conturului regiunii decupate” [43, p. 191]. Bibliografie 1. H. F. Ivey – “Electroluminescence and Related Effects”, Academic Press, New York, 1963. 2. I. G. Murgulescu, V. E. Sahini – “Introducere în chimia fizică”, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1978. 3. R. Olinescu, M. Greabu – “Chemiluminescenţa şi bioluminescenţa”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987. 4. G. Mueller – “Electroluminescence II”, Academic Press, New York, 2000. 188

5. L. B. Loeb – “Electrical Coronas”, University of California Press, Berkeley, 1955. 6. I. I. Popescu, I. Iova, E. Toader – “Fizica plasmei”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. 7. R. J. Goldston, P. H. Rutherford – “Introduction to Plasma Physics”, Taylor & Francis, New York, London, 1995. 8. G. Drăgan – “Tehnica tensiunilor înalte”, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996. 9. W. A. Tiller – “Kirlian Photography. Its Scientific Foundation and Future Potentials”, Department of Materials Science, Stanford Univerdity, 1975. 10. A. A. Marino, R. O. Becker, B. Ullrich, J. Hurd – “Kirlian Photography: Potential for Use in Diagnosis”, PSYCHOENERGETIC SYSTEMS, vol. 12, 82–86, 1984. 11. T. Hines – “Pseudoscience and the Paranormal”, Prometheus Books, Buffalo N.Y., 1990. 12. G. C. Lichtenberg – “Novo methodo naturam ac motum fluidi electrici investigandi”, Societatis Regiae Scientarum Gottingensis, vol. 8, 168–180, 1778. 13. H. W. (doar iniţiale) – “Figures produites sur des plaques photographiques sèches par les décharges électriques, par J. Brown”, LA LUMIÈRE ÉLECTRIQUE, no. 42, 20 Octobre, 1888. 14. E.-L. Trouvelot – “La Photographie appliquée à l'étude des décharges électrique”, COMPTES RENDUS DES SÉANCES DE L'ACADÉMIE DES SCIENCES, vol. 107, 684–685, 1888. 15. E.-L. Trouvelot – “Phénomènes produits par les décharges électrique sur le papier pelliculaire Eastman”, COMPTES RENDUS DES SÉANCES DE L'ACADÉMIE DES SCIENCES, vol. 107, 784–786, 1888. 16. E.-L. Trouvelot – “La photographie appliquée à l'étude de l'étincelle électrique”, LA NATURE, no. 841, 109–110, 1889. 17. L. E. Stefanski – “Jodko Narkiewich, Polish Precursor of Kirlian”, Proceedings of the Second International Psychotronics Conference, Monaco, 1975. 18. Thelma Moss – “Electrography and Kirlian Photography: A Short History”, ACTA ELECTROGRAPHICA, no. 1, 11–19, 1979. 19. S. Pratt, J. Schlemmer – “Electrography”, JOURNAL OF THE BIOLOGICAL PHOTOGRAPHIC ASSOCIATION USA, vol. 7, 145–148, 1939. 20. Vania Maria Abatte – "Landell, or Kirlian Effect?", http://www.abatte.hpg.ig.com.br/vaniaenglish.htm 21. S. D. Kirlian, Valentina Kh. Kirlian – “Photography and Visual Observations by Means of High-Frequency Currents” (in Russian), JOURNAL OF SCIENTIFIC AND APPLIED PHOTOGRAPHY AND CINEMATOGRAPHY (in Russian), vol. 6, no. 6, 397–403, 1961. 22. S. D. Kirlian, Valentina Kh. Kirlian – “In the World of Marvelous Discharges” (in Russian), Znaniye, Moscow, 1964. 23. L. W. Konikiewicz – “Kirlian Photography in Theory and Clinical Practice”, JOURNAL OF THE BIOLOGICAL PHOTOGRAPHIC ASSOCIATION USA, vol. 45 115–131, 1977. 24. L. W. Konikiewicz – “Introduction to Electrophotography”, Harrisburg, PA, 1979. 25. S. Krippner, D. Rubin (eds.) – "The Kirlian Aura", Anchor Press/Doubelday, New York, 1974. 26. R. A. Miller – “Bioluminescence, Kirlian Photography and Medical Diagnostocs”, M. RUJ, Seattle, 1974. 27. A. Laugt – “L'Electrographie”, Université de Grenoble, 1978.

189

28. I. Fl. Dumitrescu – “Electronografia. Metode electrografice în biologie”, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979. 29. Thelma Moss – “The Body Electric”, Paladin Books, Granada, 1981. 30. I. Fl. Dumitrescu, J. N. Kenyon – “Electrographic Imaging in Medicine and Biology”, Neville Spearman, Suffolk, 1983. 31. P. Mandel – “Energy Emission Analysis: A New Application of Kirlian Photography for Holistic Health”, Synthesis Pub. Co., 1985. 32. H. Oldfield, R. Coghill – “The Dark Side of Brain”, Neville Speraman, Suffolk, 1988. 33. N. Milhomens – “Kirliangrafia – Um Método Alternativo para Diagnosticar”, IV Congresso Mundial de Medicina Alternativa, Belo Horizonte (MG) Brazil, 1990. 34. E. Celan – “Biocâmp şi bioradiaţii”, Editura Teora, Bucureşti, 1994. 35. B. I. Murstein, S. E. Hadjolian – “Fingertip Aura and Interpersonal Attraction”, JOURNAL OF PERSONALITY ASSESSMENT, vol. 41, no. 3, 255–265, 1977. 36. I. Fl. Dumitrescu, E. Celan – Brevet de Invenţie nr. 81143, OSIM, Bucureşti, 1975. 37. I. Fl. Dumitrescu, E. Celan – Brevet de Invenţie nr. 82222, OSIM, Bucureşti, 1975. 38. I. Fl. Dumitrescu, Carmen Golovanov, N. Golovanov, E. Celan – Brevet de Invenţie nr. 82556, OSIM, Bucureşti, 1975. 39. I. Fl. Dumitrescu – Brevet de Invenţie nr. 83440, OSIM, Bucureşti, 1975. 40. I. Fl. Dumitrescu – “Omul şi mediul electric”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 41. P. Bărbulescu, Ingrid Macarie, I. Mamulaş – “Gezielte Elektronographie. Eine Originelle Methode zur Objektivierung Punkte Ting”, AKUPUNKTURARZT/AURIKULOTHERAPEUT, no. 3, 66–70, 1986. 42. I. Mamulaş – “Peripheral Blood Circulation's Influence Upon the Electrographical Images of Human Palms”, Proceedings of 13th Annual International Conference of the IEEE, Orlando, 1991. 43. K. Korotkov – “Aura and Consciousness. New Stage of Scientific Understanding”, second revised edition, State Publishing Unit 'Kultura', St. Petersburg, 1999. 44. K. Korotkov, K. Korotkin – “On Concentration Dependence of Gas Discharge Around Drops of Non-Organic Electrolytes”, JOURNAL OF APPLIED PHYSICS, vol. 89, no. 9, 4732–4736, 2001. 45. K. Korotkov – “Human Energy Field: Study with GDV Bioelectrography”, Backbone Publishing, Fair Lawn, NJ, 2002. 46. K. G. Korotkov, E. P. Popechitelev – "A Method for Gas-Discharge Visualization and an Automated System for Its Implementation", BIOMEDICAL ENGINEERING, vol. 36, no. 1, 23–27, 2002. 47. K. Korotkov (ed.) – "Measuring Energy Fields: State of the Art. GDV Bioelectrography Series", vol. 1, Fair Lawn, NJ, Backbone Publishing, 2004. 48. K. G. Korotkov et al. – "Research on the Time Dynamics of the Gas Discharge Around Drops of Liquids", JOURNAL OF APPLIED PHYSICS, vol. 95, no. 7, 3334–3338, 2004. 49. K. G. Korotkov, P. V. Bundzen, V. M. Bronnikov, L. U. Lognikova – "Bioelectrographic Correlates of the Direct Vision Phenomenon", THE JOURNAL OF ALTERNATIVE AND COMPLEMENTARY MEDICINE, vol. 11, no. 5, 885–893, 2005.

190

Capitolul 9 IPOTEZA BIOPLASMEI 1. Într-o conferinţă ţinută în anul 1816, intitulată “Despre materia radiantă”, şi într-o alta din 1819 cu titlul “Despre formele materiei”, genialul fizician englez Michael Faraday enunţa – pe baza unor raţionamente analogice legate de trecerea succesivă din starea solidă în starea lichidă şi apoi în cea gazoasă – ipoteza existenţei unei a patra stări a materiei, pe care o denumea “materie radiantă” (conform [1, p. 195 şi p. 270 – 271]). Peste circa şase decenii, un alt renumit fizician britanic, William Crookes, a crezut că “materia radiantă” este evidenţiată în fenomenele produse de descărcările electrice din tuburile de sticlă conţinând gaze rarefiate [2 – 4]. El avea convingerea că materia din aşa-numitul “spaţiu întunecat” dintre catod şi zona luminescentă care se formează în timpul acestor descărcări electrice (la presiuni ale gazului mai mici de 10-6 atm) are “proprietăţi atât de noi şi de caracteristice încât este pe deplin justificată aplicarea termenului împrumutat de la Faraday, şi anume cel de materie radiantă” [3]. Dar cercetările ulterioare ale lui J. J. Thomson [5] au dovedit că ceea ce Crookes considera a fi “materie radiantă” se constituia, de fapt, din fascicule de particule cu sarcină electrică (negativă) elementară, particule denumite ulterior “electroni”. Cu deplină obiectivitate şi onestitate, W. Crookes a admis eşecul ipotezei sale şi

191

recunoştea că: “ceea ce era nebulos şi inexplicabil prin teoria materiei radiante, este acum precis şi clar prin teoria electronilor” [6]. Şi totuşi Crookes nu greşise cu totul: cea de-a patra stare a materiei se formează într-adevăr în tuburile cu gaze foarte rarefiate în timpul descărcărilor electrice; însă nu acolo unde credea el (în zona întunecată), ci în zonele luminescente, acolo unde (ştim astăzi) gazul este ionizat. Acest lucru l-a remarcat în anul 1928 Irving Langmuir care, de altfel, a introdus primul în fizică termenul de “plasmă”: “Exceptând zona de lângă electrozi, unde sunt straturi conţinând foarte puţini electroni, gazul ionizat conţine ioni şi electroni în număr aproape egal, astfel că sarcina spaţială rezultată este foarte mică. Vom utiliza numele de plasmă pentru a descrie această regiune conţinând sarcini echilibrate de ioni şi electroni” [7]. 2. În esenţă, prin plasmă (a nu se confunda cu semnificaţiile date termenului în biologie şi fiziologie în noţiuni precum citoplasmă, protoplasmă, plasmă sanguină etc.) se înţelege în fizică o colecţie de particule pozitive, negative şi neutre din punct de vedere electric care realizează anumite condiţii de concentraţie şi interacţiune energetică. Din îndeplinirea condiţiilor respective rezultă proprietăţi fizice speciale dintre care cea mai importantă este “comportamentul colectiv”, adică mişcările particulelor componente depind nu numai de condiţiile locale, ci sunt semnificativ afectate şi de starea plasmei din regiuni mai îndepărtate. “În cele mai multe materiale, dinamicile mişcării sunt determinate de forţe între regiuni strâns învecinate ale materialului. În plasmă, separarea de sarcini între ioni şi electroni dă naştere la câmpuri electrice, iar fluxurile de particule încărcate produc curenţi şi câmpuri magnetice. Prezenţa acestor câmpuri are drept rezultate «acţiuni la distanţă» şi o gamă întreagă de fenomene de o complexitate uimitoare” [8, p. 1]. Existenţa plasmei fizice este determinată în principal de satisfacerea a trei crite rii: –

o parte semnificativă din numărul total de particule constituente trebuie să fie formată din particule încărcate electric pozitiv şi negativ (de exemplu, ioni pozitivi şi electroni);

–

interacţiunile dintre particulele încărcate electric să fie astfel încât câmpul electric al unei particule să fie ecranat de câmpul particulelor de sarcină opusă pe o distanţă scurtă comparativ cu dimensiunile zonei în care plasma există ca atare (condiţia de neutralitate electrică a plasmei);

192

–

frecvenţa proprie a plasmei să fie mai mare decât frecvenţa medie a coliziunilor dintre particule, astfel încât mişcările din plasmă să fie determinate preponderent de forţe electromagnetice. Frecvenţa proprie a plasmei reprezintă frecvenţa oscilaţiilor colective (ale particulelor componente) induse atunci când o cauză exterioară disturbă echilibrul electro-energetic al plasmei. Cantitativ, condiţiile pentru ca un sistem fizic să fie clasificat ca unul de tip

plasmă se exprimă prin relaţiile (conform lui [9]): Lc