DIPLOMATIA MIRCEA MALITA PAG,13-44,298-308,316-319,364-375,387-390

MIRCEA MALITA DIPLOMATIA –PAG:13-44,298-308,316-319,364-375,387-390

SENS ŞI ACTUALITATE

Profesiunea diplomatică este foarte veche; inscripţii aflate pe unele dintre cele mai vechi monumente istorice atestă existenţa, în acele epoci îndepărtate, a unor tratate de pace sau alianţe, pentru perfectarea cărora se duseseră desigur tratative între reprezentanţii respectivelor comunităţi. Dar chiar şi preistoria trebuie să fi avut diplomaţii ei ad-hoc, care erau trimişi să negocieze arm Mi ţii în timpul luptelor dintre triburi1 sau să trateze alte chestiuni de interes comun . Desigur că aceste negocieri şi înţelegeri erau doar forme primare şi sporadice de activitate „diplomatică, întrucît numai odată cu apariţia formaţiunilor statale se poate vorbi de diplomaţie ca instrument de aplicare a politicii externe a statelor. Dezvoltîndu-se odată eu societatea, metodele diplomatice au înregistrat o permanentă tendinţă de institu- ţionalizare şi perfecţionare, urmînd procesul general de evoluţie a raporturilor dintre indivizi şi dintre colectivităţi. In decursul acestei continue dezvoltări, diplomaţia a cunoscut modificări calitative profunde, atît în conţinut cît şi în metodele ei de bază. Un moment de răscruce în istoria diplomaţiei clasice îl aduce apariţia primelor misiuni permanente, în secolul al XV-lea, care a însemnat o adevărată revoluţie în dezvoltarea diplomaţiei ; naşterea diplomaţiei permanente reprezintă crearea unor instituţii şi metode diplomatice în sensul modern al acestora. Alt moment cardinal în evoluţia diplomaţiei tradiţionale îl marchează Congresul de la Viena din 1815, cînd activitatea diplomatică se cristalizează în anumite forme stabile şi reguli ce caracterizează toată perioada aşa-numitei „diplomaţii clasice. Trăsăturile principale ale acesteia sînt : autonomia, caracterul secret şi spiritul de castă. Dacă între cele două momente principale amintite s-au scurs mai bine de trei secole şi jumătate, în epoca actuală transformările instituţiilor, ca şi întreaga evoluţie a societăţii, se realizează cu o viteză incomparabil mai mare decît în epocile precedente. In zilele noastre, dezvoltarea accelerată a tuturor formelor de activitate umană în domeniul economic, social, politic, cultural sau ştiinPAG:13

ţiflc supune atît instituţiile cit şi metodele diplomaţiei unui proces de transformări rapide şi de substanţă, fapt care determină uneori punerea în discuţie a însăşi esenţei şi a formelor ei. Întrucît diplomaţia este o instituţie social-politică care face parte atît din sistemul de instituţii al fiecărui stat cît şi dintr-o reţea de instituţii acceptate internaţional, în nici o epocă transformarea ei nu a fost mai imperios reclamată ca în epoca noastră, cînd factori generali îi afectează existenţa. Marile transformări pe plan internaţional, modificarea raportului de forţe în favoarea socialismului, păcii şi democraţiei, acţiunea fermă şi constructivă a ţărilor socialiste, a statelor care au păşit pe calea dezvoltării independente, a tuturor forţelor păcii, democraţiei şi progresului, în direcţia instaurării şi generalizării relaţiilor noi între state, creează premise pentru înfăptuirea unei noi ordini politice şi economice pe plan mondial. Documentele Congresului al XI-lea al P.C.R., evidenţiind modificările calitative produse în configuraţia actuală a lumii, subliniază perspectiva nouă a evoluţiei internaţionale. „Se poate spune arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Raportul prezentat la Congresul al XI-lea al P.C.R. că. mai mult ca ori'dînd vreodată în istoria omenirii, stă acum în puterea popoarelor să-şi făurească propriul viitor, să deschidă o nouă eră de înflorire a civilizaţiei umane“ . In această etapă, caracterul şi conţinutul relaţiilor dintre state va trebui să reflecte adecvat configuraţia reală a lumii actuale, ceea ce înseamnă transformarea lor esenţială. In acest context, diplomaţiei actuale îi revin sarcini de importanţă majoră, care impun necesitatea perfecţionării formelor şi metodelor ei. Ideile de reformă a metodelor diplomatice datează de mai mult timp şi sînt împărtăşite de multe şcoli şi curente. In multe ţări, comisii speciale studiază modul de funcţionare şi eficienţa sistemului diplomatic al statelor respective şi fac propuneri de reformă a metodelor sau a aparatului diplomatic vizat. Perfecţionarea metodelor şi mijloacelor diplomaţiei, a aparatului diplomatic, îmbunătăţirea sistemelor diplomatice naţionale, a selecţiei şi formării cadrelor diplomatice,

PAG:14

studierea şi utilizarea celei mai avansate experienţe a activităţii diplomatice, elaborarea şi dezvoltarea bazelor ei ştiinţifice sînt obiective permanente pe care şi le-au fixat toate statele interesate în folosirea cît mai eficientă-a diplomaţiei lor. In cadrul acestor dezbateri, adeseori se aud voci care merg pînă la a contesta însăşi necesitatea existenţei diplomaţiei în prezent, conside- rînd că activitatea specifică acesteia ar putea fi preluată de alte canale de relaţii interstatale, mult mai specializate, cum ar fi cele economice sau culturale, sau chiar eventual de către presă. Alte tendinţe de reconsiderare şi inovare în diferite comparti mente ale ştiinţei diplomaţiei, metodelor, funcţiilor şi instituţiilor principale ale acesteia vin din partea unor teoreticieni ai relaţiilor internaţionale sau a unor specialişti în drept internaţional, grupaţi în diferite curente, cum ar fi : şcoala realismului politic, doctrina funcţionalistă, teoria universalistă etc. Aceşti autori, pornind de la modificările survenite în caracterul şi conţinutul relaţiilor internaţionale, mai ales sub influenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, supun unui examen critic metodele şi instituţiile diplomatice, încercînd să conteste pînă şi trăsături de bază, esenţiale şi permanente, ale diplomaţiei. Apariţia unor astfel de opinii care pornesc de la constatarea fap tului evident că în diplomaţia contemporană au fost introduse şi consacrate principii, metode şi instituţii noi, dar care absolutizează toate aceste transformări impune o examinare succintă a principalelor trăsături ale diplomaţiei epocii noastre ; în felul acesta vom prefigura ideea care stă la baza lucrării de faţă, şi anume că în prezent diplomaţia este departe de a fi în declin, că, dimpotrivă, rolul ei creşte pe măsura instaurării, în locul relaţiilor bazate pe forţă, a unor raporturi paşnice şi de colaborare, bazate pe principiile dreptului internaţional. O primă constatare, care este scoasă în evidenţă de considerarea atentă a tendinţelor dezvoltării contemporane, este aceea că metodele diplomaţiei, şi în primul rînd metoda tratativelor ca mijloc de soluţionare a chestiunilor litigioase, se impun ca o unică alternativă a unor situaţii conflictuale care ar putea pune în pericol însăşi civilizaţia umană. Aşa cum arată tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „în zilele noastre, unul din obiectivele de cea mai mare însemnătate în viaţa internaţională este evitarea oricăror confruntări militare, promovarea largă, susţinută a metodei tratativelor ca mijloc de soluţionare a problemelor litigioase, a conflictelor dintre state. Tratativele, discuţiile purtate în spiritul înţelegerii şi respectului faţă de interesul fiecărei părţi, faţă de cauza generală a păcii şi destinderii, sînt unica soluţie cu adevărat viabilă de PAG:15

rezolvare a diferendelor între state, de evitare a războiului, de dezvoltare a colaborării internaţionale şi asigurare a păcii. Întrucît practic nu există decît două genuri de raporturi între state, conflictuale şi de cooperare, dezvoltarea unui arsenal de arme cu o putere de distrugere imensă pune semnul egalităţii între problema supravieţuirii şi problema păcii. Diplomaţia este alternativa războiului ; dar tehnologia modernă, în special sub forma armelor nucleare, a distrus acest dualism virtual, sporind considerabil importanţa diplomaţiei. Dacă odinioară distincţia între diplomaţie şi strategia militară era considerată ca relativă, iar Clausewitz putea să afirme cu conştiinţa împăcată că „războiul trebuie să corespundă în întregime intenţiilor politice, iar politica trebuie să se adapteze mijloacelor de răziboi disponibile, în prezent „un război atomic generalizat fiind o tentativă de sinucidere, o diplomaţie eficientă oferă unica şansă de supravieţuire. Este desigur o simplificare considerabilă să afirmăm că diplomaţia ar apărea ca o simplă alternativă la imposibilitatea de a face război : epoca „războiului rece, bazată pe echilibrul nuclear, a arătat că absenţa conflictelor militare nu duce în mod automat la înflorirea diplomaţiei. Războiul rece a minimalizat posibilităţile de utilizare a metodelor diplomatice. Din acest motiv, acelaşi Morgenthau — care în lucrări mai recente afirmă că „metodele tradiţionale ale diplomaţiei au o importanţă vitală pentru o naţiune care îşi promovează cu succes şi în mod paşnic interesele — considera, în perioada războiului rece, împreună cu alţi reprezentanţi ai doctrinei „realismului politic, că normele de drept internaţional ea şi metodele de rezolvare pe cale paşnică a litigiilor dintre state nu ar oferi garanţii suficiente pentru evitarea unui nou război mondial, singura soluţie pentru prevenirea războiului putînd fi numai crearea unui „stat mondial, de preferinţă, desigur, pentru autorii respectivi, sub forma de „pax americana. în mod similar, un alt reprezentant al doctrinei realismului politic. M. Mc. Dougal, afirma că „nici o îmbinare a doctrinei tradiţionale a dreptului internaţional şi a procedurii diplomatice demodate nu este aptă să asigure un echilibru relativ în arena internaţională, autorul respectiv substituind şi el, diplomaţiei exercitate de state suverane, formula „statului mondial. Chiar şi diplomaţia tradiţională, în concepţia doctrinei realismului politic,

PAG:16

nu apărea decît ca un instrument al puterii, al exercitării de presiuni fără a se recurge la folosirea directă a forţei militare. Istoria relaţiilor internaţionale de după cel de-al doilea război mondial unmăreşte trecerea continuă, de la o stare de tensiune, caracterizată prin absenţa dialogului şi a negocierilor diplomatice, la o etapă de destindere şi de restabilire a încrederii reciproce şi a cooperării. Acest proces indică tocmai creşterea rolului diplomaţiei în zilele noastre prin extinderea considerabilă a dialogului şi diminuarea utilizării forţei în relaţiile internaţionale. In majoritatea cazurilor din lumea contemporană, modul de rezolvare a problemelor internaţionale se îndreaptă automat, sub influenţa noului curent în relaţiile internaţionale, spre reglementarea paşnică, şi nu spre cea conflietuală. Aceasta înseamnă că numărul de cazuri ce se supun tratamentului paşnic este destul de mare şi angajează deci acel personal care este specializat în rezolvarea lor pe calea, tocmai, a diplomaţiei. In ceea ce priveşte factorii care au influenţat în mod hotărîtor această evoluţie, enumerarea celor mai însemnaţi dintre ei reliefează configuraţia aparte pe care epoca actuală o conferă diplomaţiei : 1) De la apariţia primului stat socialist, care din cele dintîi zile al? existenţei sale consacră prin documente legislative redactate de Lenin principii noi, democratice, în relaţiile dintre state, forţele socialismului au jucat un rol hotărîtor în procesul de democratizare a vieţii internaţionale, stimulând aspiraţiile şi lupta popoarelor pentru pace, progres şi eliberare socială şi naţională. Datoria clasei muncitoare, arăta încă Marx, este „de a face în aşa fel încît simplele legi ale moralei şi dreptăţii să devină legi supreme în relaţiile dintre naţiuni1116. Prin însăşi natura sa, „socialismul este împotriva violenţei faţă de naţiuni. Întîiul stat socialist după primul război mondial şi sistemul statelor socialirte după cel deal doilea război mondial au contribuit în mod hotărîtor la formarea unei diplomaţii de tip nou. „Decretul asupra păcii declara desfiinţată „diplomaţia secretă şi hotăra publicarea tratatelor urmărind democratizarea diplomaţiei prin asigurarea controlului eU către popor a acţiunilor de politică externă. Din iniţiativa ţărilor socialiste au fost întreprinse acţiuni care au permis depăşirea condiţiei războiului rece şi reactualizarea cooperării, cu toate resursele ei. Principiile diplomaţiei ţărilor socialiste resping metodele bazate pe forţă, constrîn- gere şi presiuni în relaţiile dintre state, susţin metoda negocierilor şi a

PAG:17

participării active la reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale, în scopul întăririi păcii şi securităţii tuturor statelor. 2) Un alt factor care a contribuit la modificarea conţinutului relaţiilor internaţionale şi, în consecinţă, a trăsăturilor diplomaţiei clasice, îl constituie apariţia noilor state independente şi energia cu care sînt promovate de către acestea democratizarea vieţii internaţionale şi crearea unui climat guvernat de normele dreptului internaţional. Epocile anterioare se caracterizau prin participarea la viaţa internaţională a unui număr restrâns de state, care îşi asumau un rol hotărîtor în rezolvarea problemelor vitale ale omenirii, excluzînd ţările mai mici din viaţa politică mondială. Diplomaţia era „un instrument al politicii de putere. Ca urmare a procesului îndelungat de afirmare şi luptă naţională, pe harta politică a lumii postbelice au apărut zeci de noi state libere şi independente, ceea ce a făcut ca numărul de participanţi la viaţa internaţională să fie astăzi de peste 140 . Saltul de la un număr restrîns de parteneri în viaţa internaţională la actualul tablou al acesteia, cu peste 140 de protagonişti, marchează un proces cu consecinţe pozitive asupra caracterului vieţii internaţionale. Relaţiile internaţionale din epoca noastră au mai mult ca oricînld un caracter mondial, la ele participînd majoritatea covârşitoare a statelor care alcătuiesc comunitatea internaţională. Noile state care şi-au dobândit independenţa aduc o dinamizare a relaţiilor internaţionale, imprimândul e o direcţie convergentă cu interesele majore ale progresului economic şi social al întregii omeniri. O consecinţă importantă a participării tuturor acestor state — în marea lor majoritate de mărime mică sau mijlocie, care promovează o politică independentă activă, bazată pe principiul egalităţii şi respectului între popoare — la viaţa actuală o constituie afirmarea şi acreditarea în relaţiile dintre state a principiilor de dreplt internaţional. Importanţa noilor state şi, în general, a ţărilor mici şi mijlocii, în afirmarea şi respectarea pe plan internaţional a marilor idei de justiţie, de progres economic şi social, de scoatere a războiului în afara legii şi de condamnare a agresiuni, este primordială. După cum arăta tovarăşul

PAG:18

Nicolae Ceauşescu, „ţările mici şi mijlocii sînt chemate să joace un rol tot mai activ în afirmarea noilor principii de relaţii între state şi a unei noi ordini economice şi politice internaţionale. Recunoscând rolul important pe care îl au ţările mari pe arena mondială, România apreciază totodată că rolul ţărilor mici şi mijlocii în soluţionarea tuturor problemelor internaţionale va creşte continuu, ceea ce va da garanţia că rezolvarea acestor probleme va corespunde mai bine intereselor tuturor naţiunilor, cauzei păcii şi colaborării generale . Diplomaţia tinerelor state independente şi, în general, a ţărilor mici şi mijlocii joacă un rol tot mai mare în activitatea O.N.U. şi a altor organisme internaţionale, exercitând o influenţă pozitivă în cadrul acestor organisme. Fostul Secretar General U Thant, afirma în cuvântarea sa la cea de-a XXI-a sesiune a Adunării Generale că „viitorul Naţiunilor Unite depinde in mare măsură de ţările mici, de simţul lor de responsabilitate, de independenţa lor şi, în acelaşi timp, de hotărîrea lor colectivă de a contribui la eliminarea situaţiilor şi tensiunilor care au afectat într-un mod atît de defavorabil relaţiile internaţionale în cursul ultimilor 20 de ani. Creşterea numărului de parteneri în viaţa internaţională şi a ponderii acestora la adoptarea deciziilor, alături de creşterea influenţei ideilor socialismului ca şi a tuturor forţelor progresiste, înlătură concepţia perimată a inegalităţii statelor şi a rolului special al statelor mari în viaţa internaţională. Statele rămînînd subiecţii principali ai activităţii diplomatice, o diplomaţie eficientă nu poate exista decât pornind de la principiul egalităţii suverane. Dacă un stat neagă egalitatea altor state, este evident că el urmăreşte impunerea unor decizii prin forţa armelor şi renunţarea la diplomaţie. Chiar şi un autor ca H. Morgenthau, cunoscut prin teoriile sale privind rolul factorului putere în relaţiile internaţionale, ca unul din principalii reprezentanţi ai doctrinei realismului politic, recunoaşte că, întrucât sarcina diplomaţiei este de a găsi compatibilităţi între state, această compatibilitate nu îşi poate avea baza deoît în egalitatea între naţiuni . Ca atare, teoriile care susţin aşa-zisa incapacitate politică a unor state de a desfăşura o activitate diplomatică deplină şi care urmăresc acreditarea tezei unei diplomaţii „limitate, pe baza unor considerente de „întindere geografică sau „importanţă demografică, de „forţă economică şi militară, de considerente istorice sau de angajamente în cadrul unor alianţe se dovedesc a fi eronate. In concepţia ţării noastre, în epoca contemporană rolul unui stat şi capacitatea sa de a acţiona în relaţiile internaţionale nu pot fi limitate de considerente de mărime geografică sau demografică sau

PAG:19

de potenţial economic şi militar. Activitatea unui stat pe plan internaţional este un atribut al suveranităţii sale, iar rolul său stă în raport direct proporţional cu ataşamentul faţă de normele de justiţie şi etică internaţională. In epoca actuală, fiecare stat, mare sau mic, poartă o parte de responsabilitate pentru soarta păcii, soluţionarea litigiilor internaţionale prin mijloacele paşnice depinzînd de cooperarea activă a tuturor statelor lumii. Rezolvarea tuturor problemelor complexe, politice şi economice care preocupă astăzi omenirea „reclamă în mod imperios participarea activă a tuturor ţărilor, cu drepturi egale, depline. Un al treilea factor important care a avut o influenţă considerabilă asupra modificării structurii relaţiilor internaţionale în epoca actuală şi în consecinţă asupra evoluţiei metodelor şi instituţiilor diplomaţiei este revoluţia tehnico-ştiinţifieă contemporană. Unul dintre efectele cele mai însemnate ale acestei revoluţii a fost dezvoltarea unei tehnologii militare care a pus omenirea în faţa unei responsabilităţi sporite în abordarea problemelor păcii şi războiului ; iar această responsabilitate a dobîndit un caracter global, în sensul interesului vital pe care îl reprezintă pacea pentru toate popoarele, precum şi al corelaţiei indisolubile care există între pace şi dezvoltarea economică şi socială. Uriaşul progres tehnic şi ştiinţific atins în zilele noastre împreună cu consecinţele acestui fenomen asupra evoluţiei factorilor politici, economici, militari şi strategici au căpătat într-adevăr o semnificaţie globală, evenimentele dintr-o zonă a lumii reflectîndu-se direct în întregul sistem al relaţiilor internaţionale. Revoluţia tehnică ştiinţifică contemporană măreşte volumul şi lărgeşte considerabil sfera raporturilor dintre state, datorită apariţiei unor noi domenii de colaborare internaţională : energia atomică, spaţiul cosmic, exploatarea resurselor mărilor şi oceanelor, cărora li se adaugă subiectele recente de investigaţie : celula, creierul, maşina electronică de calcul, ecologia şi problemele demografice3i. In direcţia realizării acestei colaborări lărgite, sarcinile diplomaţiei au sporit şi ele : necesităţile dezvoltării economice şi sociale a statelor, avîntul fără precedent al ştiinţei şi tehnicii contemporane, accelerarea ritmului de dezvoltare a omenirii pe calea civilizaţiei au determinat o creştere considerabilă a densităţii relaţiilor internaţionale şl, în consecinţă, o amplificare a importanţei diplomaţiei. Progresul tehnic a condus la o dezvoltare considerabilă a diplomaţiei economice. Proporţiile pe care le ia diplomaţia în perioada actuală sînt ilustrate, între altele, de existenţa unui număr mare de organizaţii şi reuniuni internaţionale, consacrate colaborării în sfera economică, precum şi de faptul că preocupările O.N.U. în acest domeniu antrenează astăzi circa patru cincimi PAG:20

din resursele materiale şi umane ale Naţiunilor Unite. O transformare importantă pe care creşterea relaţiilor economice internaţionale o are asupra conţinutului şi formelor diplomaţiei se manifestă în apariţia aşa-numitei „diplomaţii tehnice care constă, pe de o parte, în cooptarea unui mare număr de tehnicieni în sfera activităţilor diplomatice, pe de altă parte, în creşterea numerică (peste 2 000) a organizaţiilor internaţionale specializate cu profil tehnic, în raport cu celelalte organizaţii internaţionale şi evident şi în creşterea importanţei lor. In sfârşit, unul dintre aspectele cele mai însemnate ale cuceririlor tehnicii şi ştiinţei contemporane, care a avut o influenţă considerabilă asupra evoluţiei formelor diplomaţiei în zilele noastre, ca dealtfel şi asupra altor numeroase instituţii, este dezvoltarea tehnicii comunicaţiilor şi a transporturilor. „Tehnica comunicaţiilor a revoluţionat prac tica diplomaţiei. Perfecţionarea rapidă a tehnicii comunicaţiilor a avut, în primul rând, prin dezvoltarea în consecinţă a mijloacelor de informare în masă (mass-media), un rol important în democratizarea vieţii internaţionale. Abolirea diplomaţiei secrete şi creşterea considerabilă a rolului opiniei publice nu pot fi concepute fără un sistem de comunicaţii directe şi rapide. în zilele noastre, guvernele se adresează desigur unul altuia, dar se adresează în acelaşi timp şi popoarelor şi opiniei publice internaţionale . Manifestările internaţionale oficiale sînt secondate sau pregătite de întruniri neoficiale şi de acţiuni ale organismelor neguvernamentale. Astfel, pe tema securităţii şi cooperării europene, în iunie 1972, s-a ţinut la Bruxelles o Adunare a reprezentanţilor opiniei publice, care au adoip- tat o Declaraţie solemnă prin oare şi-au exprimat hotărârea de a contribui activ la „accelerarea pregătirilor conferinţei". Pe de altă parte, dezvoltarea tehnicii comunicaţiilor şi transporturilor a dus la aplicarea pe scară largă a unei forme noi a diplomaţiei, şi anume diplomaţia la nivel înalt. Dacă, înainte de ultimul război, delegaţia japoneză la Societatea Naţiunilor trebuia să plece cu aproape o lună înainte de deschiderea lucrărilor, astăzi cele mai mari distanţe sînt străbătute în cîteva ore. Rapiditatea comunicaţiilor este numai un factor favorizator al întâlnirilor dese ale şefilor de state şi de guverne şi ale contactelor personale ale miniştrilor de externe. Esenţa fenomenului constă în gravitatea şi urgenţa problemelor de politică internaţională, răspunderea şi implicaţiile deciziilor. Unii autori citează această nouă împrejurare printre PAG:21

factorii care diminuează rolul diplomatului de carieră. Dacă ţinem seama de considerabila acţiune de pregătire şi de întinsa operă de aplicare a acordurilor de nivel înalt, putem spune că diplomatul în post este antrenat ca niciodată în operaţii politice de răspundere, fiind inclus într-un cerc de personalităţi şi într-un proces decizional, în care în alte condiţii ar fi pătruns lent şi cu greutate. Nai este însă mai puţin adevărat că şi în ceea ce priveşte purtarea de negocieri, autonomia şi independenţa diplomaţilor de odinioară se află astăzi în scădere, sub influenţa tocmai a dezvoltării mijloacelor de comunicaţie : înainte, diplomatul primea o mişcare iniţială numită mandat sau instrucţiune, după care cordonul ombilical era tăiat, negociatorul avînd autonomie de mişcare cel puţin pentru o bună bucată de timp. Neavînd posibilitatea de a informa guvernele lor asupra situaţiilor noi care se iveau, diplomaţii trebuiau să-şi asume responsabilitatea deciziei, în special privind chestiunile de detaliu36. în zilele noastre, revoluţia în comunicaţii schimbă complet maniera colaborării între diplomat şi factorii de decizie. Astăzi, din conferinţă, un diplomat se duce la cabina telefonică şi primeşte de acasă instrucţiunile pe care le citeşte în şedinţă. Reversul situaţiei este dat de contactul strîns şi asocierea mai intimă cu etapele procesului de decizie. In mod asemănător, rolul presei în transmiterea informaţiilor a adus modificări într-o funcţiune de bază a diplomaţilor. In secolele trecute informaţiile lor erau aproape exclusive. Astăzi, aproape nici o telegramă transmisă de o misiune diplomatică nu poate depăşi ca viteză ştirile anunţate de agenţii şi preluate fără întîrziere de presă, radio şi televiziune. în acest fel, diplomatul este împins spre analiza cauzelor, autentificarea faptelor şi selecţia adevărului dintr-o puzderie de variante puse în circulaţie, descifrarea strategiei ce stă în spatele unor mişcări sau iniţiative, cântărirea semnificaţiilor, cu un cuvânt el este deplasat de la descriere la explicaţie, de la eveniment la motivaţie, de la aparenţe la mecanisme. Toţi aceşti factori esenţiali care au determinat transformarea structurii relaţiilor dintre state — democratizarea vieţii internaţionale sub influenţa creşterii forţelor socialismului şi a modificării numărului de parteneri ai relaţiilor internaţionale, declinul folosirii forţei şi abordarea raţională a conflictelor, revoluţia tehnico-ştiinţifică şi profunda transformare a mijloacelor de comunicaţie şi transport — împreună cu alţi factori şi cu rezultatele interacţiunii tuturor acestor elemente au adus modificări esenţiale în metodele şi instituţiile diplomatice, fie în structura acestora, fie în gradul de utilizare a lor, fie în ceea ce priveşte suportul ştiinţific, social şi politic al acestei profesiuni cu veche tradiţie. O încercare de sistematizare ar scoate în evidenţă următoarele : Importanţa diplomaţiei în general este în creştere, iar rolul jucat de diplomaţia bilaterală creşte, de asemenea, cu toate modificările deosebite survenite în conţinutul şi în caracterul acesteia. PAG:22

Formele noi pe care diplomaţia contemporană le dezvoltă în mod deosebit sînt : diplomaţia multilaterală, diplomaţia la nivel înalt şi diplomaţia dezvoltării . Acestea nu înlătură însă şi nici nu diminuează formele clasice, ci, dimpotrivă, aşa cum vom vedea, se bazează pe acestea din urmă şi chiar promovează extinderea lor. Vom analiza în continuare principalele aspecte ce caracterizează atît formele tradiţionale cît şi pe cele noi. DIPLOMAŢIA BILATERALĂ Ca şi întreaga viaţă politică internaţională, diplomaţia este supusă unui proces de democratizare. înainte vreme, diplomaţia era secretă ; ea era cultivată ca ştiinţă şi exercitată ca profesiune de un cerc de persoane destul de restrîns. Diplomaţii respectivi, reprezentînd şi interesele unei clase dominante din care ei înşişi făceau parte şi aparţinând unei civilizaţii şi culturi comune, aveau adesea mai multe afinităţi intre ei decât faţă de ţara pe care o reprezentau .In epocile trecute, diplomaţia avea deci un puternic caracter de elită. Fiind o meserie cu puţini reprezentanţi, selecţia care îi stătea la bază impunea şi cerinţe numeroase privitoare la cunoştinţele juridice şi profesionale ale diplomaţilor, dar mai ales pretenţii la nobleţea extracţiei lor. în prezent, sub influenţa democratizării vieţii internaţionale, diplomaţia a devenit o profesiune de masă. Întrucît cifra partenerilor pe plan internaţional este de aproximativ 140, dacă socotim numărul de relaţii bilaterale şi de centre internaţionale diplomatice, ca şi succesiunea rapidă de conferinţe cu participare numeroasă, se vede imediat că meseria diplomatică în zilele noastre necesită reprezentanţi numeroşi, diferind astfel fundamental de cercul îngust al diplomaţilor de altădată. Relaţiile diplomatice şi consulare au atins deja o cifră impresionantă. O listă a relaţiilor bilaterale Interestatale de pe glob are 10 000 poziţii. Misiunile diplomatice se multiplică, efectivele lor cresc : am putea spune că aceleaşi armate de profesionişti ce caracterizează medicina sau învăţămîntul nu au cruţat nici diplomaţia de caracterul unei profesiuni largi. Cine ar face un calcul elementar pentru a vedea cîţi diplomaţi au fost în lume înainte de lâzboi şi cîţi există în momentul de faţă, uneori comasaţi în stoff-uri de ambasade numărând sute de persoane (când este vorba de reprezentarea unei mari puteri in altă mare putere), ar putea constata că numărul diplomaţilor a devenit de zeci de ori mai mare. Un calcul in acest sens ar putea arunca lumină asupra proporţiei profesiunii diplomatice în zilele noastre, ilustrând creşterea rolului instituţiilor diplomaţiei tradiţionale şi în special al misiunilor diplomatice.

PAG:23

O dovadă a intensificării activităţii diplomatice este şi creşterea numărului de ambasade faţă de cel al legaţiilor. Acestlucra Reflectă marea diferenţă dintre statutul ierarhizat al ţărilor pe plan internaţional înainte de război şi statutul egal pe care îl deţin astăzi, înainte, ţările se reprezentau prin ambasade îndeosebi în relaţiile marilor puteri. Ţările mai mici puteau întreţine numai legaţii. Ţara noastră avea astfel numai cîteva ambasade, restul misiunilor fiind la nivel de legaţie. Această diferenţiere netă în reprezentarea diplomatică a ţărilor a fost criticată la Conferinţa de la Viena din 1961, cînd s-a cerut unificarea rangurilor misiunilor diplomatice, tendinţă care se integrează în procesul remodelării relaţiilor internaţionale, în sensul afirmării tot mai puternice a egalităţii în drepturi a statelor. Legaţiile sînt astăzi pe cale de dispariţie, practica generală constînd în stabilirea de relaţii diplomatice la nivel de ambasadă. Diplomaţia ilustrează avansurile mari în democratizarea vieţii internaţionale. Acest proces creează tuturor ţărilor obligaţia de a-şi forma cadre capabile să le reprezinte în cele mai dificile circumstanţe pe un plsn de competenţă egal cu acela al puterilor care ar putea ridica pretenţii la răspunderi speciale. Participarea activă a ţărilor mici la viaţa internaţională demonstrează faptul că ele nu acceptă ideea mai multor feluri de diplomaţie, unele competente şi altele mai puţin competente, unele cu răspunderi mai mari şi altele eu răspunderi mai mici. Funcţiile clasice ale misiunilor diplomatice (reprezentarea, protecţia concetăţenilor, informarea şi negocierea) nu numai că se menţin, dar îşi sporesc considerabil importanţa. La acestea se adaugă o funcţie nouă, consacrată de Convenţia de la Viena din 1961, promovarea relaţiilor prieteneşti şi a cooperării între state, funcţie care ilustrează procesul dezvoltării progresive a instituţiilor diplomatice în epoca noastră. Unii autori, care contestă rolul ascendent al diplomaţiei în zilele noastre, neagă importanţa în epoca aetulă a funcţiei de reprezentare, care este recunoscută de majoritatea teoreticienilor ca ţinînd de esenţa diplomaţiei. Deşi negarea rolului pe care îl au în diplomaţie protocolul, ceremonialul şi uzanţele diplomatice este prezentată ca urmărind simplificarea „canoanelor" şi „formalismului" diplomaţiei, în intenţia de a o face mai operativă şi conformă actualelor relaţii internaţionale dinamice, punctul de vedere al acestei şcoli este eronat : desfiinţarea protocolului şi a

PAG:24

uzanţelor diplomatice ar suprima o funcţie a diplomaţiei, constituită istoriceşte pentru a servi şi a marca în relaţiile internaţionale un principiu fundamental : acela al egalităţii suverane a statelor. Dacă examinăm funcţia de observare şi informare, constatăm că dezvoltarea tehnicii comunicaţiilor nu a invalidat-o, ci, dimpotrivă, a sporit importanţa ei prin rapiditatea transmiterii ştirilor şi rapoartelor. Informarea diplomaţilor se deosebeşte de cea a ziariştilor întrucît nu se adresează cititorilor în general, ci guvernelor. Criteriile de selecţie a informaţiilor sînt diferite. Mai mult decît atît, diplomaţii de azi nu informează numai pe cei de acasă, ei sînt propagandişti ai ţării lor în statul acreditar, ţinînd conferinţe, dSnd interviuri la radio şi televiziune sau publicînd articole etc., lucru care, aşa cum spune un diplomat englez, „i-ar fi îngrozit pe bunicii noştri. Cît priveşte funcţia negocierii — una din funcţiile esenţiale ale diplomaţiei importanţa ei creşte şi din puncrtul de vedere al ponderii, dar şi din acela al sferei utilizării. Procedurile şi forurile moderne ale negocierilor diplomatice sînt din ce în ce mai variate şi complicate. Ele înregistrează an de an o creştere rapidă, iar formele şi funcţiile lor evoluează în sensul adaptării la nevoile schimbătoare ale comunităţii internaţionale în plină expansiune. Se poate spune că diplomaţia actuală trăieşte în era negocierilor. Democratizarea vieţii internaţionale determină creşterea rolului negocierilor diplomatice, iar revoluţia tehnico-ştiinţifieă contemporană măreşte volumul şi sfera acestora. In acelaşi timp, fenomenul de „fărî- :miţare“ a diplomaţiei prin apariţia „diplomaţiei tehnice", specializate, este împiedicat de existenţa unei metode fundamentale, care este negocierea. O foarte mare deplasare de accent se produce însă în obiectul diplomaţiei „tradiţionale", în activitatea ei curentă. Dacă înainte diplomaţia se ocupa foarte mult de reprezentare şi de promovarea intereselor politice şi tactice, astăzi ea cuprinde în sfera ei de preocupări totalitatea relaţiilor pe care le întreţin statele, iar dintre acestea cele mai importante sînt cele economice. O deplasare a spectrului activităţii diplomatice de la partea solemnă şi juridică la partea economică este vizibilă şi măsurabilă la absolut toate cancelariile. Corolarul acestei preocupări din ce în ce mai diversificate : diplomatul nu se mai poate forma de o manieră generală, activitatea diplomatică face apel la profesiunile cele mai diverse şi tinde să-şi sporească competenţa prin înglobarea unei game largi de specialişti, mergind de la domeniul construcţiilor pînă la acela al biologiei. In interiorul ei, diplomaţia devine economică, culturală, o diplomaţie a forPAG:25

melor de cooperare, a dezvoltării economice, a explorării cosmosului, a cercetării în domeniul energiei, a exploatării resurselor mărilor şi oceanelor, aşa cum se dezvoltă o diplomaţie a maşinilor de calcul, a celulei şi a creierului. Nici un subiect propriu-zis nu rămâne în afara sferei de cooperare internaţională şi ca atare trebuie să fie înglobat în activitatea aparatului specializat în relaţiile internaţionale. întrucât sfera relaţiilor internaţionale s-a diversificat continuu şi a cuprins treptat problemele esenţiale ale economiei, ştiinţei, tehnicii şi cooperării în aceste domenii, a fost necesară introducerea în aria diplomaţiei clasice a unui mare număr de tehnicieni. Acest lucru a determinat apariţia unor opinii afirmând „dizolvarea" diplomaţiei clasice şi dezvoltarea în locul acesteia a diplomaţiei pe domenii concrete, specializate (economică, tehnică, culturală, ştiinţifică etc.). Deşi pleacă de 1a. fenomenul real şi actual al dezvoltării diplomaţiei specializate, teza fărîmiţării activităţii diplomatice pierde din vedere faptul că esenţa diplomaţiei şi metoda sa principală, care împiedică dislocarea ei pe specialităţi, rămîn negocierile. Ohiar şi în probleme tehnice, negocierile sînt adesea delicate, necesitând o anumită experienţă şi abilitate pe care- experţii pot să nu o aibă întotdeauna. Diplomatul participă. astfel, direct sau în calitate de consilier, şi la tratativele tehnice. Pe de altă parte, misiunile diplomatice permanente sînt acelea care pregătesc reuniunile- experţilor, informează ministerele de externe despre situaţia şi elementele noi din diferite ţări, realizând astfel cadrul necesar pentru desfăşurarea întîlnirilor specialiştilor. Oricît de numeroşi ar fi experţii care lucrează în relaţiile internaţionale şi oricît de profundă ar fi specializarea, există necesitatea permanentă a unui factor de sinteză care să măsoare „temperatura" acestor relaţii şi să examineze balanţa lor activă sau pasivă pentru o ţară. Factorul acesta de sinteză nu poate să vină decît din partea unei profesiuni consacrate în întregime relaţiilor internaţionale. FORME NOI ALE DIPLOMAŢIEI CONTEMPORANE Principalele forme ale „noii diplomaţii" sînt multilateralitatea şi diplomaţia la nivel înalt. Am putea menţiona ca o formă nouă şi „diplomaţia tehnică". Aria acesteia se cuprinde însă atît în cadrul diplomaţiei prin conferinţe şi organizaţii internaţionale cît şi în sfera diplomaţiei tradiţionale. O dezvoltare importantă cunoaşte în zilele noastre şi diplomaţia ad-hoc, o formă cu veche tradiţie istorică. Oîteva consideraţii se impun în legătură cu formele noi ale diplomaţiei : Dezvoltarea multilateralităţii a adus inovaţii în domeniul instituţiilor şi metodelor diplomaţiei, creînd noi tipuri de misiuni diplomatice. Este vorba de înfiinţarea misiunilor permanente acreditate, nu pe lîngă state, ca în cazul diplomaţiei clasice, ci pe lîngă organizaţiile internaţionale sau, în cazuri mai rare, acreditate de către organizaţiile internaPAG:26

ţionale pe lîngă statele membre. Metodele 'diplomaţiei tradiţionale se supun şi ele unor transformări importante : negocierile devin multilaterale în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale, fiind însoţite de dezbateri îndelungate, care, chiar dacă nu duc întotdeauna şi în scurt timp la soluţii, permit statelor să-şi expună detaliat punctele de vedere. Apariţia acestor inovaţii nu trebuie să ducă însă la concluzia că ar exista opoziţie între formele noi şi cele tradiţionale ale diplomaţiei şi nici la concluzia grăbită a declinului diplomaţiei bilaterale, considerată drept clasică sau tradiţională. Relaţiile bilaterale, cu toată dezvoltarea considerabilă a multilateralităţii, continuă să-şi păstreze rolul important pe care îl deţin în viaţa'internaţională. Ele reprezintă în continuare un mijloc de cunoaştere şi apropiere între popoare, de realizare a destinderii, de întărire a încrederii reciproce între popoare şi creează premise trainice pentru îmbunătăţirea climatului internaţional, pentru asigurarea păcii în lume. Viabilitatea diplomaţiei bilaterale este demonstrată de dezvoltarea şi diversificarea relaţiilor bilaterale în perioada actuală, de faptul că acestea oferă posibilităţi de colaborare practic inepuizabile. Diplomaţia bilaterală prezintă şi avantajul de a putea obţine rezultate în privinţa intereselor practice ale convieţuirii statelor fără a aştepta o rezolvare prealabilă a tuturor problemelor internaţionale pendinte. Pe de altă parte, diplomaţia multilaterală nu reprezintă o alternativă a metodelor diplomaţiei clasice. Procedurile din cadrul O.N.U. „nu diferă în esenţă de practicile tradiţionale ale diplomaţiei. Dag Hammarskjold sublinia că instituţiile internaţionale nu au făcut ca metodele diplomatice să devină caduce, ci, dimpotrivă, le-au confirmat valoarea : „Procesul legislativ din cadrul Naţiunilor Unite nu constituie un substitut pentru diplomaţie. El îşi atinge scopul numai cînd ajută diplomaţia să ajungă la un acord între interesele naţionale ale statelor. Cu alte cuvinte, nu există o antinomie între multilateralitate şi bila- teralitate în diplomaţie ; dimpotrivă, forurile internaţionale servesc drept cadru afirmării sporite a metodei clasice a negocierilor diplomatice. Unii autori au văzut în explozia multilateralităţii apusul diplomaţiei bilaterale, afirmînd că politica externă dusă prin metode diplomatice de către naţiuni suverane aparţine unei epoci pe cale de dispariţie şi ar reprezenta un obstacol în calea creării unui model mai paşnic de organizare a lumii. Una din cele mai cunoscute teorii universaliste sau inte- graţioniste de acest gen este expusă în cartea autorilor americani Grenville Clark şi Louis Sohn, Pacea mondială prin dreptul mondial. Pornind de la necesitatea creşterii rolului O.N.U. în menţinerea păcii şi în PAG:27

cooperarea internaţională, autorii susţin ideea declinului statelor ca subiecţi ai relaţiilor internaţionale şi propun construirea unui sistem de securitate bazat pe „statul mondial". Evident că o asemenea teorie îşi neagă propriul punct de plecare, adică dezvoltarea considerabilă a raporturilor multilaterale prin intermediul organizaţiilor internaţionale, întrucît subiecţi ai relaţiilor multilaterale, ca şi ai celor bilaterale, nu pot să fie decît statele suverane. Este o realitate istorică şi un aspect esenţial al întregii dezvoltări sociale faptul că naţiunea, departe de a fi un concept depăşit, continuă să ofere cadru valabil pentru mersul ascendent al societăţii. „Procesul dialectic de apropiere între naţiuni nu poate fi în nici un fel forţat; aceasta presupune, mai întîi, afirmarea şi înflorirea puternică a fiecărei naţiuni şi, totodată, promovarea unor relaţii principiale între ele, întemeiate pe deplină egalitate, pe stimă şi respect reciproc. Cea mai mare parte a diplomaţiei multilaterale este consacrată domeniului economic, ceea ce face ca rolul organismelor internaţionale specializate să fie astăzi mult mai mare în comparaţie cu celelalte organizaţii internaţionale. Diplomaţia multilaterală se îndreaptă tot mai mult, spre domeniile cooperării constructive pentru soluţionarea în comun a marilor probleme care stau în faţa omenirii, ca aceea a lichidării subdezvoltării, care în ultimă instanţă constituie una din sursele conflictelor dintre state, sau problema luptei împotriva poluării mediului ambiant. Instituţiile specializate ale O.N.U. sau alte organisme internaţionale constituie cadrul în care se desfăşoară în cea mai mare parte ceea ce s-a denumit „diplomaţie tehnică", deşi, aşa cum am arătat, experţii se întîl- nesc şi în reuniuni pe plan bilateral, a căror pregătire se face în principal prin canalele diplomaţiei tradiţionale, ca şi prin alte departamente care se ocupă de relaţiile bilaterale. Se pune întrebarea dacă reuniunile de specialişti care au loc în cadrul instituţiilor sau organismelor internaţionale constituie sau nu forme ale diplomaţiei. Delegaţii respectivi nu sînt diplomaţi, ci tehnicieni : economişti pentru G.A.T.T. sau O.E.C.D., specialişti în agricultură pentru F.A.O. sau medici pentru O.M.S. Răspunsul este pozitiv, întrucît deciziile sau recomandările acestor organizaţii „au repercusiuni asupra ordinii juridice interne a statelor, care în consecinţă vor urmărf să le influenţeze pentru a corespunde cît mai bine intereselor lor Pe de altă parte, pregătirea reuniunilor de experţi se face prin misiunile permanente ale statelor pe lîngă organizaţiile internaţionale respective, care întreţin raporturi între ele, ca şi cu conducerea organizaţiei respective, şi participă direct la lucrări prin reprezentanţii lor. Datorită complexităţii situaţiei politice actuale, nivelul de decizie în problemele internaţionale s-a ridicat foarte mult. Constituţiile, practica politică, felul de organizare a guvernelor determină ca hotărîrile de politică externă să stea cît mai sus pe scara factorilor de decizie în fiecare ţară. Această situaţie face ca ponderea şi intensitatea diplomaţiei la nivel înalt să crească în mod considerabil în epoca actuală. Deşi nu

PAG:28

este o formă nouă Luidovic al XI-lea s-a dus şi el la Peronne pentru a negocia cu Carol Temerarul , importanţa diplomaţiei la nivel înalt este din ce în ce mai mare în zilele noastre. Factorii care contribuie la această tendinţă sînt cei amintiţi mai sus : democratizarea vieţii internaţionale, importanţa ascendentă a statelor noi, creşterea rolului opiniei publice, ca şi dezvoltarea mijloacelor de informare şi (nu în ultimul rînd) perfecţionarea mijloacelor de transport. Diplomaţia la nivel înalt este în zilele noastre una din formele cele mai eficace de a simplifica acţiunile şi urgenta hotărîrile : vizitele la nivel înalt pot deschide uşi şi dezgheţa situaţii care altfel par de nerezolvat. Cu toate acestea, rolul misiunilor permanente nu scade ; dimpotrivă, el este stimulat de vizitele la nivel înalt, întrucît pregătirea negocierilor este aproape tot atît de importantă ca şi tratativele propriu-zise. Or, misiunea diplomatică este cea care pregăteşte detaliile vizitei, face propuneri privind chestiunile de discutat, alcătuieşte dosare ale problemelor pendinte. Ambasadorul în ţara respectivă face totdeauna parte din delegaţia oficială, iar după încheierea vizitei tot misiunea permanentă va veghea la aplicarea acordurilor perfectate în cursul întîlnirilor respective. Astfel, diplomaţia la nivel înalt, ca şi diplomaţia multilaterală, nu reduce din importanţa metodelor tradiţionale, ci le dă un impuls şi conţinut sporit. Pe lîngă formele noi examinate ale metodelor şi instituţiilor diplomatice contemporane, se cuvine să mai amintim o trăsătură foarte importantă a evoluţiei actuale a diplomaţiei : este vorba de fenomenul dedublare a diplomaţiei oficiale de către o armată de specialişti în teoria relaţiilor internaţionale, constituind ceea ce s-ar putea numi „diplomaţia oficioasă". Este vorba de experţii în teoria relaţiilor internaţionale, de centrele de analiză a problemelor internaţionale, de catedrele de pe lîngă universităţi, de simpozioanele, cenaclurile, asociaţiile care dezbat public şi care întreprind cercetări ce privesc direct activitatea diplomatului, fără însă a i se substitui, şi care au menirea de a-i suplimenta informaţia, de a-i oferi acestuia modele şi procedee noi şi, în general, de a ridica nivelul teoretic al activităţii sale. Foarte numeroase soluţii importante de rezolvare a unor probleme internaţionale au fost şi sînt pregătite în dezbateri care au avantajul de a nu reprezenta puncte de vedere oficiale, de a putea fi anulate sau retrase -după voie, după cum cereau interesele negocierii respective. Ara putea să numim aceste discuţii adevărate laboratoare de soluţii, în care se prepară ideile-probă ce urmează a fi ulterior testate şi aplicate Mascara oficială a evenimentelor. Diplomaţia fiind o ştiinţă interdisciplinară, dezvoltarea teoriei şi practicii diplomatice este sprijinită de o gamă întreagă de cercetări în domeniul economiei, psihologiei, antropologiei, geografiei etc. ; dar mai ales investigaţiile sociologice moderne, întreprinse de cercetători ai domeniului internaţional şi în special în teoria comunicaţiilor, aduc o contribuţie importantă la studiul diplomaţiei şi al metodelor ei, diplomaţia fiind una din formele principale de comunicare internaţională. PAG:29

Dezvoltarea cercetărilor pe plan teoretic este o necesitate impusă de caracterul din ce în ce mai complex al relaţiilor internaţionale şi de problemele a căror soluţionare reclamă metode tot mai perfecţionate. Diplomatul îşi are şi el trusa cu instrumente ca şi medicul care se apropie de pacient. Ustensilele sale sînt tehnicile de reglementare paşnică a diferendelor dintre state. Intre acestea, rolul cel mai important le revine negocierilor, metoda de bază a diplomaţiei. Evoluţia actuală a sistemului relaţiilor dintre state, multitudinea problemelor cu care este confruntată în zilele noastre omenirea, progresul tehnic şi ştiinţific, avalanşa informaţională determină necesitatea depăşirii stadiului empiric al folosirii metodelor diplomatice, în care calităţile personale ale diplomatului joacă un rol aproape exclusiv. Intuiţia şi experienţa nu mai sînt suficiente în condiţiile în care succesiunea rapidă a evenimentelor şi complexitatea situaţiilor necesită mînuirea aproape simultană a unei cantităţi impresionante de informaţii. Metodele clasice trebuie perfecţionate. Ca şi ân alte domenii, oamenii s-au gîndit la ajutorul maşinii. Folosirea calculatoarelor electronice pentru prelucrarea informaţiilor se află deja în perspectiva apropiată a unor ministere de externe. Se vorbeşte de posibilitatea folosirii ordinatoarelor în tehnica mediaţiei în conflictele internaţionale. Calculatoarele au atras atenţia asupra necesităţii perfecţionării modelelor matematice, fără de care programarea la maşină nu se poate face. „Dacă este complexă situaţia, este necesar să se pătrundă structura ei (modelul matematic) şi să se folosească un instrument adecvat de calcul (ordinatorul electronic). Utilizarea modelelor matematice, a cercetării operaţionale şi a analizei de sistem este o tendinţă „inerentă ştiinţelor sociale contemporane. Dezvoltarea teoriei negocierilor, ca subramură a teoriei matematice a jocurilor (care încearcă să formalizeze şi să exprime în limbaj matematic regulile de bază prezente în negocierile diplomatice), atestă tendinţa de fundamentare mai riguroasă, pe baze ştiinţifice, a relaţiilor internaţionale şi, în consecinţă, evoluţia firească a mijlocului lor principal de înfăptuire — diplomaţia. Aceasta nu înseamnă însă o diminuare a rolului şi importanţei metodelor şi instituţiilor diplomaţiei clasice, ci o confirmare a caracterului viu, evolutiv, a actualităţii ştiinţei diplomaţiei, chemată să servească cât mai fidel nevoile relaţiilor interstatale în continuă dezvoltare. Problema dezvoltării metodelor diplomatice, a unui instrumentar adecvat, adus la zi, este strîns legată de chestiunea perfecţionării organizării aparatului diplomatic, a introducerii de metode şi tehnici moderne de conducere. Aceste preocupări sînt din ce în ce mai numeroase în toate ţările. în ţara noastră, activitatea de perfecţionare a personalului diplomatic se integrează în vastul program iniţiat de conducerea

PAG:30

partidului şi de guvern pentru ridicarea continuă a calificării cadrelor din toate domeniile de activitate, pentru perfecţionarea metodelor de- organizare şi conducere. întreaga activitate a diplomaţiei Republicii Socialiste România, menită, să pună în aplicare politica pe plan internaţional a statului nostru, să creeze instrumentele de lucru necesare dezvoltării şi lărgirii colaborării cu celelalte state, se desfăşoară sub îndrumarea şi cu sprijinul direct al conducerii de partid şi de stat, care, printr-o activitate perseverentă,, prin numeroase contacte cu factorii de răspundere din alte state, participă direct la înfăptuirea politicii noastre externe, dînd astfel un conţinut mai bogat acţiunilor politico-diplomatice întreprinse de ţara noastră. Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român a subliniat rolul' activ al partidului şi guvernului român în viaţa internaţională, evidenţiind contribuţia ţării noastre la afirmarea tendinţelor pozitive de destindere şi normalizare a raporturilor interstatale pe plan mondial. Aşa cum arăta tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Raportul prezentat la. Congres, „putem afirma că nu au existat probleme mai importante în viaţa mondială la care România să nu fi participat într-o formă sau alta, aducîndu-şi contribuţia la soluţionarea lor în interesul tuturor popoarelor, al colaborării internaţionale. Rezultatele deosebite obţinute de ţara noastră în relaţiile internaţionale,, prestigiul său pe plan extern sînt indisolubil legate de personalitatea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România. în fruntea partidului şi statului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu a adus o contribuţie hotărâtoare la elaborarea liniilor directoare şi la înfăptuirea practică a politicii externe şi a activităţii internaţionale ale Partidului Comunist Român şi Republicii Socialiste România. Vizitele efectuate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu în diferite ţări ale lumii, iniţiativele şi acţiunile politice de- amploare întreprinse de şeful statului român au marcat contribuţia de seamă, cu valoare istorică, la statornicirea unor raporturi noi între state, bazate pe principiile şi normele legalităţii internaţionale, la promovarea cursului spre destindere, la cauza păcii, cooperării şi înţelegerii între popoare. Preţuirea dată ţării noastre în lume, extinderea legăturilor sale politice, economice şi tehnieoştiinţifice cu un număr tot mai mare de state, iniţiativele întreprinse, ca şi participarea largă la acţiunile internaţionale fac să sporească sarcinile diplomaţiei româneşti şi, paralel cu aceasta, preocuparea pentru cercetarea celor mai de seamă momente ale- istoriei ei, ale sarcinilor şi metodelor ei actuale, pentru ca ea să servească cît mai bine principiile şi scopurile politicii externe de pace şi cooperare a patriei noastre. Trăsăturile diplomaţiei româneşti actuale sînt determinate de principiile, ţelurile şi esenţa politicii externe de pace şi colaborare a României socialiste. PAG:31

Principala trăsătură a diplomaţiei româneşti contemporane o constituie ataşamentul ei deplin faţă de interesele naţionale fundamentale ale poporului român. După cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, „politica externă a României îşi trage izvoarele din însăşi structura orînduirii sociale a ţării. Ea reflectă preocupările poporului român, ale statului socialist, de a contribui la realizarea unui climat internaţional de pace şi colaborare care să permită tuturor naţiunilor sănşi dedice plenar forţele şi capacităţile lor creatoare cauzei progresului şi bunăstării lor. In acest sens, politica externă şi diplomaţia României socialiste continuă eforturile depuse de poporul român, în decursul istoriei sale, pentru independenţă, suveranitate şi colaborare în condiţii de egalitate cu toate celelalte naţiuni ale lumii. Principala coordonată a istoriei poporului român a fost, aşa cum o redau memorabilele cuvinte ale lui Mihail Kogălniceanu, „să-şi asigure fiinţa sa în marea familie a naţiunilor acesta a fost ţelul tuturor stăruinţelor luptelor şi suferinţelor neamului nostru într-un timp de mai mult de cinci secole“. Diplomaţia românească, înfăptuind politica externă a ţării noastre, susţine şi promovează principiile fundamentale care trebuie să guverneze relaţiile internaţionale. Aşa cum sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ţara noastră situează la baza raporturilor sale internaţionale „principiile deplinei egalităţi în drepturi, respectului independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc, renunţarea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, resîpectul dreptului fiecărui popor de a-şi hotărî dezvoltarea economică şi socială corespunzător voinţei sale, fără nici un amestec din afară, al dreptului de a-şi făuri o viaţă liberă, independentă. Aceste reguli fundamentale se confundă cu acelea ale diplomaţiei însăşi. O diplomaţie fără independenţă, suveranitate, egalitate în drepturi sau în condiţiile folosirii forţei nu este posibilă. Diplomaţia României socialiste se bazează pe adeziunea consecventă la căile politice ale soluţionării conflictelor şi la primatul metodelor paşnice. Numeroasele contacte şi schimburi de vizite începînd eu cele la nivel înalt cu multe state europene şi din alte continente, activa participare la organismele internaţionale, iniţiativele în numeroase teme de interes mondial atestă nu numai aderarea la principiile cooperării internaţionale, dar şi o contribuţie activă la crearea unui climat propice dezvoltării armonioase a colaborării între state şi popoare. Dezvoltarea schimburilor comerciale, a colaborării şi cooperării economice a României cu alte state, stimulată de eforturile însemnate făcute de ţara noastră pentru progresul său economic rapid şi multilateral, ca şi de necesitatea obiectivă a diviziunii muncii pe plan mondial, a determinat sporirea sarcinilor diplomaţiei noastre, întrucît activitatea de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională dobîndesc în prePAG:32

zent un rol tot mai important în dezvoltarea economică generală, ele „constituie un factor hotărîtor pentru dezvoltarea viitoare a ţării noastre“ Avînd în vedere importanţa pe care partidul şi guvernul român o acordă activităţii politice externe a ţării noastre, rolul pe care aceasta îl are în asigurarea condiţiilor de pace şi securitate necesare operei vaste de construcţie paşnică în care este angajat poporul nostru, apare întru totul justificat interesul manifestat astăzi în ţara noastră faţă de aspectele teoretice şi practice ale relaţiilor internaţionale şi diplomaţiei. Studiul diplomaţiei, al istoriei acesteia, al şcolilor diplomatice naţionale cît şi al instituţiilor moderne cunoaşte o amploare deosebită în zilele noastre. Interesul pentru studiul diplomaţiei este determinat, în esenţă, de dezvoltarea şi diversificarea cooperării internaţionale în etapa actuală, fiind direct proporţional cu gradul de dezvoltare a relaţiilor interstatale în epoca revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, cînd sfera raporturilor internaţionale s-a lărgit considerabil prin apariţia unor noi domenii de colaborare internaţională, pentru realizarea cărora diplomaţia este chemată să răspundă unor sarcini sporite. Interesul pentru studiul acestei discipline şi al instituţiilor ei este atestat de apariţia unui număr considerabil de lucrări teoretice, care tratează aspecte variate ale diplomaţiei, atît din punct de vedere istoric cît şi din punctul de vedere al funcţiilor şi metodelor actuale ale acesteia. In ţara noastră, cercetările şi preocupările teoretice în domeniul relaţiilor internaţionale şi al diplomaţiei s-au dezvoltat în raport direct cu extinderea relaţiilor politico-diplomatice ale României, cu creşterea constantă a participării ţării noastre la comunicarea internaţională. Studiile şi cercetările întreprinse la noi pe plan teoretic au menirea de a contribui la perfecţionarea instrumentelor şi instituţiilor diplomatice, precum şi de a defini rolul însemnat care revine. în viaţa internaţională contemporană, diplomaţiei româneşti, considerată în întreaga lume drept una dintre cele mai dinamice din ultimul deceniu. 33

DIPLOMAŢIA In decursul veacurilor, diplomaţia, ca disciplină specifică şi ca profesiune distinctă, a fost as-ociată eforturilor statelor de a reglementa litigiile şi conflictele dintre ele, de a-şi apăra şi promova interesele pe calea tratativelor şi de a întreţine şi dezvolta relaţii paşnice. Introducerea în studiul evoluţiei şi al instituţiilor diplomaţiei presupune o elucidare a conceptelor care intră în definiţia ei şi o delimitare cît mai precisă faţă de disciplinele şi activităţile conexe. O altă chestiune preliminară este aceea dacă diplomaţia poate fi definită ca ştiinţă sau ca artă, sau dacă, în cadrul ei, ştiinţa şi arta se contopesc. In cele ce urmează vom încerca să răspundem la aceste întrebări. 44 Etimologic, cuvântul „diplomaţie vine de la grecescul diploo = „dublez-, care designa acţiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele in două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă l. Purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat; activitatea desfăşurată de el — diplomaţie. Preluat de la grecii antici, cuvîntul a intrat în vocabularul politic şi diplomatic modern. Termenul „diplomaţie44 a fost utilizat în limba engleză, pentru a numi activitatea de acest gen, încă din anul 1645. în 1693, Leibniz publică Codex juris gentium diplomaticus şi, în 1726, Jean Dumont dă la lumină culegerea de tratate intitulată Corps universel diplomatique du droit des gens. In ambele cazuri, termenul se referă la colecţii de documente privind relaţiile internaţionale. El a fost extins însă şi la persoanele care ?e ocupau cu aceste probleme. Astăzi, prin diplomatică se înţelege ştiinţa auxiliară a istoriei, consacrată modului de întocmire a documentelor şi autenticităţii lor. în limba română, ca termen de drept internaţional şi de politică externă. îl intîlnim spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, împrumutat din limba franceză. In sensul de document în accepţia veche (diplomă = „hrisov) îl întîlnim în Hronicul românomoldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea. Termenii de astăzi sînt adoptaţi în PAG:34

perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, fiind întîlniţi, de exemplu, în Vocabularul franţezoromânesc, publicat în Bucureşti în anii 1840—1841 de Aaron Florian, G. Hill şi Petrache Poenaru. In acest dicţionar, termenul francez diplomaţie este definit de cărturarii vremii drept ’„ştiinţa care învaţă a cunoaşte interesele şi raporturile statelor şi e suveranilor între sine ; chiar aceste interese şi raporturi ; miniştrii, ambasadorii ş.a. care le pun la orînduială, tractează despre dînsele" 2. Cuvîntul ambassade se explică prin „deputăţie trimisă la un stat suveran“. Către mijlocul secolului al XIX-lea A. Russo, în Amintiri, foloseşte adjectivul diplomatic („limbă diplomatică", cum ziceau unii la 1848). C. Negruzzi aminteşte, de asemenea, de diplomaţie în Scrieri. Sensul este mai degrabă literar, sinonim cu „abilitate", ca şi la Bălcescu, care foloseşte cuvîntul diplomat ca adjectiv3. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, termenul intră definitiv în limbă şi este des întîlnit în scrierile lui Gh. Şincai, P. Maior, B. P. Hasdeu, T. Maiorescu. Definiţii ale diplomaţiei. Dintre definiţiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvântului „diplomaţie" se poate cita cea a lui de Flassan, la începutul secolului al XIX-lea : „Diplomaţia este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace ştiinţa raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise emanînd de la suverani. Diplomaţia nu este acelaşi lucru ou diplomatica ; aceasta are ca obiect cunoaşterea cărţilor, a vîrstei şi autenticităţii lor" O altă definiţie care se referă la sensul originar al cuvîntului o găsim la Guillaume de Garden : „Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele ; într-un sens mai restrîns. ştiinţa sau arta negocierilor : ea are ca etimologie cuvîntul grec „diploma", duplicatul, dublura unui act emis de prinţ şi al cărui prim exemplar s-a păstrat. Satow defineşte diplomaţia ca ..aplicarea inteligenţei şi tactului la întreţinerea relaţiilor oficiale între guvernele statelor independente, extinse uneori şi la relaţiile lor cu state vasale ; sau, şi mai pe scurt, întreţinerea legăturilor (conduct of business) între state prin mijloace paşnice. După cum vedem, în această definiţie, subiectul diplomaţiei este statul. Ferdinand de Cussy, în lucrarea sa Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul, spune că diplomaţia este „totalitatea cunoştinţelor şi principiilor care sînt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state.

PAG:35

Analizînd noţiunile care intră în definiţia diplomaţiei, constatăm că primul concept care trebuie luat în considerare este acela de stat. Dacă subliniem acest element fundamental al definiţiei diplomaţiei este pentru că, în prezent, un întreg curent de gîndire în ţările occidentale şi-a fixat drept obiectiv să obţină eroziunea conceptului de stat. Olandezul de Valk, în cartea sa La signification de Vintegration europeenne pour le developpement du droit international moderne (1962), împarte istoria relaţiilor internaţionale în două părţi distincte : una dominată de vechiul drept internaţional, aparţinînd trecutului ; alta dominată de dreptul internaţional revizuit de şcoala căreia îi aparţine acest autor. Vechiul drept, după de Valk, este dreptul egalităţii formale între state. El are ca sarcină să concilieze libertăţile unora şi ale altora. Este un drept coordonator. Principiile sale sînt acelea ale egalităţii de reprezentare. ale unanimităţii, ale neintervenţiei, ale dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, în sensul cel mai strict al cuvântului. Dreptul internaţional „modern“, căruia autorul îi mai spune şi drept al integrării sau drept comunitar, concretizează şi materializează comunitatea în realitatea societăţii internaţionale. Sistemul se bazează pe postulatul unei suveranităţi internaţionale căreia i se subordonează suveranităţile individuale ..pentru binele comun universal" 8. Un alt autor, Georges Scelle, vorbeşte de asemenea cu dispreţ despre „dogma perimată a egalei suveranităţi a statelor" 9. In cadrul acestui curent de gîndire, autorii şi-au propus să revizuiască şi diplomaţia, afirmînd că epoca noastră este caracterizată de o diplomaţie de tip nou, o diplomaţie a coaliţiilor, a grupurilor, a blocurilor sau a asociaţiilor internaţionale. Paul Henri Spaak. fost secretar general al N.A.T.O., într-un discurs rostit la Boston, în 1958. afirma că N.A.T.O., „este centrul celei mai semnificative inovaţii diplomatice care s-a încercat vreodată". In acelaşi sens, Lester Pearson, fostul prim-ministru al Canadei, arăta într-o lucrare publicată în 1959 despre Consiliul N.A.T.O. că acesta nu trebuie să fie numai o agenţie diplomatică formală, ai cărei membri suverani schimbă informaţii asupra politicii, ci un for care să elaboreze această politică în mod colectiv . Continuarea acestei concepţii merge pînă la desfiinţarea diplomaţiei clasice. „Diplomaţia coaliţiei", cum o numeşte L. Pearson într-unul din capitolele sale, are ca scop nu numai înlocuirea maşinăriei diplomatice între guverne, ci „trebuie să obţină ca diplomaţia, în sensul formal, să nu mai fie deloc necesară. Respingînd acest curent de gîndire, concepţia exprimată în lucrările teoretice şi în documentele politice ale ţării noastre situează elementul siat în centrul activităţii diplomatice internaţionale, recunoaşte însemnătatea diplomaţiei ca mijloc de realizare a politicii externe a statelor

PAG:36

suverane şi consideră că evenimentele internaţionale, departe de a diminua valoarea acestui concept, confirmă rolul său crescînd în problemele internaţionale . Definiţia lui Satow extinde, după cum am arătat, activitatea diplomatică de la ţările suverane la statele care nu se bucură de deplină suveranitate, la ţările vasale sau dependente. Intre elementele care alcătuiesc definiţia diplomaţiei, conceptul de stat trebuie legat de adjectivul suveran. Nu se poate recunoaşte o activitate diplomatică, în sensul propriu al cuvîntului, între state care se află în relaţii de subordonare, în relaţii care nu sînt caracterizate de respectarea strictă a principiului egalităţii suverane. In istoria ţării noastre şi în statutul special pe care Ţările Române l-au avut în raport cu Poarta otomană, apărarea dreptului de a face diplomaţie a fost sinonimă cu afirmarea unei independenţe faţă de Poartă. Ţările Române şi-au rezervat întotdeauna şi n-au cedat niciodată dreptul de a face diplomaţie, deşi în unele perioade împrejurările au impus ca această activitate să fie limitată prin statutul lor de relativă dependenţă faţă de Imperiul otoman. în 1531, sultanul Selim scria regelui Poloniei cu privire la Petru Rareş : „Am aflat de asemenea că zisul voievod a trimis la voi un ambasador ; cine-i el, deci, ca să îndrăznească şi să aibă curajul să trimită un ambasador la voi ? El şi Voievodul Ţării Româneşti sînt tributarii şi sclavii mei, noi am dat deci ordine severe ca ei să nu mai îndrăznească în viitor să trimită ambasadori la nimeni ; de asemenea, nici un ambasador nu trebuie să meargă la ei ; dacă cineva are vreo afacere cu ei, acela trebuie să se adreseze puternicei noastre Porţi“13. Istoria ţării noastre ilustrează pe deplin ideea că apărarea dreptului de a face diplomaţie, la care domnitorii români n-au renunţat niciodată complet, a fost o parte componentă a luptei pentru apărarea unui statut distinct de autonomie şi independenţă faţă de Poarta otomană. Diplomaţia românească are peste şase secole de existenţă. Ea începe odată cu întemeierea celor două ţări româneşti. Dar şi înainte de acea epocă, pe pă- mîntul ţării noastre avuseseră loc evenimente istorice în care s-au manifestat şcoli vestite de diplomaţie : diplomaţia greacă, dezvoltată de cetăţile de pe litoralul Mării Negre în raporturile lor cu populaţiile băştinaşe; diplomaţia romană, ilustrată în tratativele romano-daee. Diplomaţia bizantină şi-a pus puternica amprentă asupra diplomaţiei româneşti medievale. Cît despre diplomaţia modernă, în diferitele ei faze şi şcoli, vom avea prilejul să o tratăm mai departe. După ce am situat statul ca element primordial şi ca subiect al diplomaţiei şi după ce am asociat statului atributul de suveranitate, trebuie să stabilim în ce fel de activitate îşi exercită diplomaţia opera sa utilă în raporturile dintre state. Statele intră în relaţii şi raporturi foarte variate între ele : de natură politică, militară, economică şi culturală. Aceste relaţii au făcut nece

PAG:37

sară crearea unor canale speciale de legătură, canale oficiale, pentru a asigura buna desfăşurare a raiporturilor interstatale. Din acest punct de vedere există şi definiţii ale diplomaţiei ca ştiinţă a relaţiilor internaţionale. Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1855, scrie că diplomaţia este „ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor, sau, intr-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor" Diplomaţia este deci ştiinţa relaţiilor internaţionale. în Dicţionarul Oxford se afirmă, de asemenea, că diplomaţia este ..conducerea relaţiilor internaţionale prin negocieri ; metoda prin care aceste relaţii se reglementează şi se duc prin ambasadori şi trimişi ; activitatea sau arta diplomatului". Nu vom reţine insă aceste definiţii, pentru că nu se poate pune semn de egalitate intre diplomaţie şi relaţiile internaţionale. Relaţiile internaţionale sînt raporturi între state şi ele există în probleme şi domenii speciale. Diplomaţia este o activitate aparte, care serveşte şi asigură o bună funcţionare a relaţiilor internaţionale. Ea este acea activitate menită să creeze cele mai bune condiţii pentru ca aceste raporturi să se desfăşoare normal. Confuzia între diplomaţie şi relaţiile internaţionale face ca numeroase cărţi şi studii consacrate istoriei celor din urmă să apară sub titlul „istorie diplomatică", în timp ce, în mod corect, acest termen trebuie să fie rezervat evoluţiei instituţiilor şi metodelor diplomatice. Care sînt deci funcţiile de bază pe care le asigură diplomaţia în aceste raporturi cu care, bineînţeles, ea nu se identifică ? Marea Enciclopedie sovietică furnizează o definiţie pe care o reţinem, din seria celor parcurse, în special pentru enumerarea funcţiilor diplomaţiei : ..Diplomaţia reprezintă activitatea organelor statului care se ocupă de relaţiile externe sau care se ocupă cu reprezentarea statului într-un alt stat, apărînd pe cale paşnică drepturile statului şi interesele lui în exterior, pentru atingerea scopurilor urmărite de politica externă a clasei dominante din statul respectiv. în sensul îngust al cuvântului, diplomaţia înseamnă arta ducerii tratativelor şi încheierea tratatelor între state . Ne vom opri asupra principalelor trei funcţii. Prima este cea de reprezentare. Statele, atunci cînd intră în legături reciproce, trebuie să asigure menţinerea acestor legături şi să consacre în mod solemn faptul că ele sînt în relaţii normale, în relaţii de colaborare. în ciuda caracterului formal pe care îl au eticheta şi ceremonialul prezentării scrisorilor de acreditare, sosirea şi plecarea ambasadorilor, precum şi protocolul contactelor diplomatice în general, ce se desfăşoară după o tehnică care a cunoscut foarte puţine schimbări în cursul anilor, funcţia de reprezentare a unui stat faţă de altul este destinată să PAG:38

oglindească principiile care stau la baza relaţiilor dintre state . Regulile de ceremonial şi de protocol diplomatic sînt susceptibile de a apăra caracterul de egalitate între state. Aceste elemente, aparent formale, sînt în realitate o expresie profundă a ceea ce apărăm pe plan internaţional, şi anume caracterul de egalitate în raporturile dintre state şi principiile fundamentale care trebuie să domine aceste relaţii. A doua funcţie fundamentală a diplomaţiei este aceea de a fi un instrument de aplicare şi de înfăptuire a politicii externe a statului. După cum nu se confundă cu relaţiile internaţionale şi cu substanţa raporturilor dintre state, diplomaţia nu este sinonimă nici cu politica externă. Politica externă a unui stat reprezintă totalitatea obiectivelor şi metodelor, scopurilor şi mijloacelor pe care guvernele şi forurile politice de conducere ale statului le elaborează în relaţiile cu alte state cît şi în definirea atitudinii faţă de problemele internaţionale. Diplomaţia nu este identică cu sistemul de scopuri, mijloace şi poziţii care constituie politica externă a fiecărui stat; ea este Chemată să le servească. Diplomaţia nu elaborează politica; ea este o tehnică în slujba unei anumite politici. Aparatul diplomatic nu fixează scopurile politicii externe ale unui stat. Aceasta reprezintă pentru el un dat, un punct de plecare. El este chemat ca, prin toate mijloacele, prin activitatea lui şi folosind specificul domeniului diplomatic, să pună în valoare şi să realizeze, în cele mai bune condiţii, politica statului. A treia funcţie a diplomaţiei este aceea a apărării drepturilor şi a promovării intereselor statului. Definiţia dată de Pradier-Fodere scoate în relief acest element : „Diplomaţia trezeşte ideea gestiunii afacerilor internaţionale, a mînuirii raporturilor exterioare, a administrării intereselor naţionale ale popoarelor şi guvernelor în contactele lor mutuale, fie că sînt paşnice, fie ostile. Diplomaţia, ea mijloc de realizare a politicii externe şi de promovare a intereselor unui stat, oglindeşte conţinutul de clasă al obiectivelor ce-i sînt fixate şi al funcţiilor ce le are de îndeplinit. Clasicii marxism-leninismului au subliniat servirea intereselor clasei dominante de către diplomaţie, în statele bazate pe exploatare : „Arta şi activitatea tuturor guvernanţilor de pînă acum şi a diplomaţilor lor a constat în a instiga popoarele unul împotriva altuia, în a folosi pe unul pentru asuprirea altuia şi a asigura astfel dăinuirea puterii absolute.

PAG:39

şi a reprezentanţilor statului în rezolvarea sarcinilor politicii externe, determinate de interesele clasei dominante, în scopul apărării pe cale paşnică a drepturilor şi intereselor sale în exterior. Un exemplu grăitor al reflectării caracterului de clasă al unei politici externe imperialiste în diplomaţie este lupta dusă de Statele Unite pentru obţinerea de concesiuni, de către monopolurile şi băncile americane, în construirea de căi ferate şi exploatarea lor, în Manciuria, la începutul acestui secol. In declaraţia de inaugurare a preşedintelui Taft (4 martie 1909), odată cu opoziţia faţă de reducerea armamentelor, se afirma hotărîrea S.U.A., de a „menţine interesele intacte" şi de a asigura „respectarea cererilor juste" în Orient, nu numai prin proteste verbale şi note diplomatice, ci şi prin recurgerea la forţă. Această declaraţie a fost considerată ca expresie a unei politici larg cunoscute sub numele de „diplomaţia dolarului", aplicată de S.U.A. şi în alte regiuni ale lumii . Este explicabilă încercarea unor autori de a preciza, în cadrul definiţiei diplomaţiei, care sînt interesele ce pot în mod legitim să fie promovate de activitatea diplomatică. Astfel, Ch. Calvo utilizează următoarea definiţie pentru diplomaţie : „Ştiinţa relaţiilor care există între diferite state, aşa cum aceste relaţii rezultă din interesele lor reciproce, din principiile dreptului internaţional şi din stipulaţiile tratatelor. Diplomatul argentinian Calvo cerea să se interzică folosirea intervenţiei diplomatice ca metodă de sprijinire a pretenţiilor particulare, înainte ca toate mijloacele locale să fi fost epuizate. Aşa-numita „clauză Calvo" este consemnată în diferite tratate, statute şi contracte ; ea reprezintă aplicarea concretă a acestei doctrine. Clauza Calvo a influenţat „doctrina Drago", al cărei nume vine de la alt jurist argentinian, Luis Maria Drago {1859—1921), care, în 1902, ca ministru de externe al Argentinei, a protestat împotriva faptului că Venezuela a fost forţată de către Marea Britanie. Germania şi Italia să-şi plătească datoriile externe. Potrivit acestei doctrine, nici o datorie publică nu trebuie prelevată unui stat american prin forţă sau ocupaţie de către o putere străină. Deşi unii autori consideră că diplomaţia se ocupă şi de raporturile ostile ale statelor, credem că în definiţia diplomaţiei trebuie pornit de la caracterul ei paşnic, de la contactele paşnice ale statelor, spre deosebire de cele militare. După cum scria Guillaume de Garden : „Diplomaţia îmbrăţişează întregul sistem al intereselor care se nasc în raporturile stabilite dintre state, dintre naţiuni. Ea are ca obiect siguranţa, liniştea şi demnitatea lor, iar scopul ei direct şi imediat este menţinerea păcii şi a bunei armonii între puteri. Un istoric şi diplomat francez din secolul trecut, Albert de Broglie, scria. în acelaşi sens, că diplomaţia este cel mai bun mijloc pe care

PAG:40

civilizaţia a fost capabilă să-l inventeze pentru a veghea ca relaţiile internaţionale să nu fie guvernate numai de forţă. In definiţia pentru care au optat autorii Micului dicţionar diplomatic român apărut în 1967 se arată că diplomaţia este o „activitate oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi în primul rînd a diplomaţilor, desfăşurată prin tratative, corespondenţă şi alte mijloace paşnice, pentru înfăptuirea scopurilor şi sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor şi intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor. Spre deosebire şi în contrast cu acele relaţii între state care-şi propun la rîndul lor să promoveze drepturile şi interesele lor fundamentale, dar pe calea forţei, prin mijloace violente, militare, diplomaţia are ca domeniu specific servirea relaţiilor de natură paşnică. Principala metodă a diplomaţiei este aceea a negocierilor sau tratativelor. Meea negocierilor paşnice face parte integrantă din sistemul de gîndire politică al ţării noastre. Aşa cum releva tovarăşul Nicolae Ceauşescu, „în zilele noastre se extind şi se amplifică vizitele reciproce, contactele şi convorbirile între oamenii politici, între conducătorii statelor — ca o expresie a dorinţei şi hotăririi popoarelor de a participa cît mai activ la viaţa internaţională, la soluţionarea marilor probleme cu care se confruntă omenirea; aceasta este o dovadă a faptului că problemele spinoase ale lumii contemporane nu pot fi rezolvate decît cu contribuţia tuturor statelor — fie ele mari sau mici a tuturor popoarelor, într-un spirit de deplină egalitate în drepturi. Metoda contactelor şi tratativelor este o necesitate în efortul pentru înlăturarea animozităţilor şi neîncrederii între state, pentru mai buna cunoaştere şi apropiere dintre popoare. De aceea România promovează larg şi consecvent politica contactelor internaţionale, intensifică schimbul de vizite, discuţiile şi tratativele cu reprezentanţii diferitelor state ale lumii..27. Importanţa tratativelor rezultă şi din faptul că, în enumerarea mijloacelor de reglementare pe cale paşnică a diferendelor dintre state, ele ocupă un loc primordial. Atît Cartea O.N.U. cît şi alte tratate internaţionale consacră principiul anteriorităţii negocierilor diplomatice faţă de celelalte mijloace existente 28. Din cele de mai sus reiese că metoda negocierilor constituie un element esenţial pentru definiţia diplomaţiei. Negocierile şi discuţiile nu sînt acelaşi lucru. Doi reprezentanţi oficiali nu sînt în tratative atunci cînd sînt angajaţi într-o convorbire sau discuţie. Negocierile presupun acordul prealabil de a căuta împreună soluţia unei probleme bine determinate. începerea unor trataPAG:41

tive implică acordul tacit sau explicit de a se căuta o soluţie comună asupra unei probleme, indiferent dacă, pînă la urmă, aceasta se realizează sau nu. în 1964 a izbucnit criza panameză, una din neînţelegerile cronice în jurul relaţiilor întreţinute de zona Canalului Panama cu statul panamez. Au avut loc mişcări populare ; s-au rupt relaţiile diplomatice între Republica Panama şi S.U.A., declanşîndu-se o criză diplomatică. Reprezentanţii celor două guverne se întîlnesc şi declară, la 15 ianuarie 1964, că cele două părţi au acceptat să înceapă, la 30 de zile după restabilirea relaţiilor diplomatice, discuţii oficiale, prin intermediul reprezentanţilor, pentru a putea „negocia" problemele de orice natură care ar putea afecta relaţiile între Statele Unite şi Republica Panama. A doua zi însă, la 16 februarie, reîncepe disputa. Republica Panama consideră că, în virtutea acordului, Statele Unite trebuie să ducă „tratative" pentru revizuirea pactului în conformitate cu care S.U.A. exercită controlul asupra Canalului Panama. La Washington, acordul este interpretat în sensul că nu se acceptă ducerea de „tratative", ci numai purtarea de „discuţii" asupra problemelor existente între cele două ţări. Exemplul ilustrează diferenţa între tratative şi discuţii. Tratativele nu sînt numai un contact verbal, o simplă confruntare de idei sau puncte de vedere, ci sînt discuţii care au ca premisă acordul reciproc de a căuta soluţii comune, în probleme bine definite. Unele definiţii consideră că diplomaţia este o artă, altele o prezintă drept o ştiinţă; numeroase definiţii afirmă că ea îmbină caracterele ambelor; în sfîrşit, există definiţii care privesc diplomaţia ca o activitate. în privinţa celor din urmă, trebuie să observăm că orice activitate umană are la baza ei un domeniu constituit de cunoştinţe, reguli, norme sau tehnici. Putem să definim agronomia ca activitate a agronomului, biologia ca activitate a biologului, desenul ca activitate a artistului. dar toate acestea, înainte de a deveni activităţi, sînt domenii constituite de cunoştinţe, principii, reguli ; deci, în apărarea profesiunii diplomatului va trebui să definim diplomaţia nu ca o activitate care nu ar fi bazată pe un sistem bine organizat de cunoştinţe, ci să delimităm mai înainte ideile şi normele care reglementează această activitate. Dintre autorii pentru care diplomaţia este o artă, vom cita pe Jean Serres, care scrie că „diplomaţia este arta de a rezolva în mod paşnic conflictele internaţionale. în orice artă există convenţii şi reguli în 1896, Rivier afirma că „diplomaţia este ştiinţa şi arta reprezentării statelor şi a negocierilor. în Ghidul diplomatic, scris acum un secol şi mai bine, Charles de Martens aducea argumente în favoarea includerii diplomaţiei printre ştiinţe, referindu-se chiar la faptul că aceasta operează cu elemente apropiate de obiectul ştiinţelor pozitive : „Diplomaţia, din punct de

PAG:42

vedere teoretic, poate fi considerată ca avînd principii determinate, pentru că ea este fondată pe noţiuni mai mult sau mai puţin pozitive şi pentru că ea are un obiect precis şi distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trelbuie să existe între diverse state. în accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrîns, ştiinţa sau arta negocierilor. în sens riguros, diplomaţia nu este desigur o ştiinţă, aşa cum este biologia, de pildă, sau matematica. Deşi strîns legată de dreptul internaţional, ea nu se confundă ou acesta, după cum nu se confundă nici cu relaţiile internaţionale. Dreptul internaţional, care constituie o ştiinţă chemată să sistematizeze regulile de conduită sau relaţiile între state, are o ramură, numită drept diplomatic şi consular, care studiază totalitatea acelor norme ce definesc statutul organelor de relaţii externe şi reglementează activitatea diplomatică a statelor. Dreptul internaţional se ocupă de normele care sînt scrise sau recunoscute, stipulate în convenţii sau pe cale de a fi codificate, fără să cuprindă acea latură politică, specifică diplomaţiei, care, la rîndul ei, se desfăşoară după numeroase reguli şi practici. Nici evoluţia diplomaţiei, atît de semnificativă pentru înţelegerea actualelor instituţii diplomatice, nici teoria şi tehnica tratativelor, legate de însăşi esenţa diplomaţiei, nu sînt tratate exhaustiv de dreptul diplomatic. întrebarea „în ce măsură diplomaţia este mai apropiată de domeniul ştiinţelor sau al artelor a primit răspunsuri variate. în multe din definiţiile diplomaţiei, referirea la artă are loc însă în accepţia de „capacitate, pricepere, ştiinţă de a purta negocieri44 sau de a conduce „relaţiile internaţionale44. Dealtfel, în trei din definiţiile prezentate, aparţinînd lui G. de Garden, Ch. de Martens şi A. Rivier, diplomaţia este denumită simultan ca ştiinţă şi artă. Mulţi autori stabilesc puncte comune între domeniile artei şi ştiinţei, chiar în cazul unor discipline constituite de mult şi incontestabile ca ştiinţe. De exemplu, A. Darbon, în lucrarea Filozofia matematicilor arată că „matematicile sînt o artă de a face raţionamente bazate pe semne Se pune întrebarea : există deci o disciplină distinctă a diplomaţiei ? în măsura în care există, acest domeniu trebuie să îndeplinească trei condiţii : obiect distinct, legi şi metode specifice. Considerarea funcţiilor proprii diplomaţiei, de reprezentare, de aplicare a politicii externe, de apărare şi de promovare a intereselor statelor, ne conduce la afirmaţia că totalitatea cunoştinţelor, principiilor, normelor, ideilor care asigură îndeplinirea acestor funcţii formează o disciplină aparte, cu caracter ştiinţific. Nu am putea nega că, în măsura în care diplomaţia foloseşte calităţi speciale ale indivizilor care duc tratativele, în măsura în care ea cere calităţi speciale de tact, măsură, putere de a convinge şi de a impresiona pe interlocutor, diplomaţia însăşi apare drept un domeniu mai apropiat de artă decât de ştiinţă. Dar există tendinţe foarte recente

PAG:43

de a exprima în formule regulile care stau la baza negocierilor, şi succesele realizate în acest sens accentuează caracterul de ştiinţă al diplomaţiei. Ne referim anume la acea parte a matematicii, înrudită cu programarea matematică şi cu calculul probabilităţilor, care se numeşte teoria jocurilor. In ultimii ani, teoria jocurilor s-a dezvoltat foarte mult, ca urmare a aplicaţiilor remarcabile pe care le are în economie şi strategie. Matematica a reuşit să pună în formule specifice acestei ştiinţe /sfor/e

/nternaficnal orice joc, fie că este vorba de jocuri de noroc, fie că este vorba de orice competiţie dominată de reguli bine definite. Există formule matematice, de pildă, care traduc duelul cu pistolul, formule care arată cînd unul din trăgători are şansele cele mai mari. Regulile şi legile deduse din această teorie matematică sînt extrem de utile, deşi la început nici nu se putea bănui interesul pe care îl vor prezenta din punct de vedere teoretic şi cu ktît mai puţin multiplele aplicaţii pe care le vor avea în ordinea practică. Există azi o teorie matematică a comerţului internaţional. In ultimul timp se dezvoltă şi o subramură a teoriei jocurilor, numită ..teoria negocierii". Aceasta are ca scop încercarea de a formaliza şi de a exprima în limbaj matematic regulile de bază prezente în orice negociere, de orice natură, caracterizate prin existenţa a două sau mai multe părţi şi prin tendinţa lor de optimizare a realizării scopului propus. Aceste teorii fac ca diplomaţia să cunoască şi ea influenţa curentelor moderne de inovare din gândirea contemporană, parte a revoluţiei ştiinţifice a epocii noastre. Din faptul că diplomaţia este o disciplină distinctă, care nu se confundă nici ca obiect, nici ca metode cu alte discipline, decurge necesitatea formării de specialişti care să se consacre atît practicii, cît şi studiului acestei discipline ; aceştia sînt diplomaţii. Odată cu accentuarea conceptului de stat şi apărarea importanţei sale neştirbite în viaţa internaţională, odată cu recunoaşterea importanţei crescînde a diplomaţiei, vom recunoaşte şi caracterul aparte al acestei discipline şi rolul în creştere al diplomaţilor ca specialişti cu o profesiune distinctă. PAG:44

DIPLOMAŢIA AD-HOC. MISIUNI SPECIALE DIPLOMAŢIA PRIN CONFERINŢE INTERNATIONALE Noile structuri apărute în societatea internaţională, îndeosebi după oel de-al doilea război mondial, accentuarea nevoilor de cooperare între naţiuni, ca entităţi suverane, sub impulsul revoluţiei contemporane în tehnică şi ştiinţă etc., au dus la specializarea şi tehnicizarea dialogului diplomatic în domenii diverse ale relaţiilor interstatale. Apariţia noilor state independente, întrepătrunderea problemelor economice, politice şi tehnice, dezvoltarea mijloacelor de comunicare au dinamizat, pe de altă parte, legăturile între state, făcînd să crească frecvenţa contactelor, corespunzător noilor ritmuri de dezvoltare a lumii. In mod necesar aveau să apară noi forme, metode şi procedee pentru realizarea contactelor, a dialogului, a negocierilor. Printre acestea figurează şi diplomaţia ad-hoc , denumire ptiin care sînt desemnate acele forme de diplomaţie Ia care statele recurg de regulă, în mod temporar, pentru înfăptuirea umor sarcină determiinaite. Este vorba ide modalităţi diverse ; practica relaţiilor internaţionale nu se limitează la o gamă anumită, iar în doctrină discuţia asupra conţinutului noţiunii de diplomaţie ad-hoc continuă. In general, autorii sînt de acord că este vorba de o diplomaţie de tip dinamic, spre deosebire de diplomaţia clasică, tradiţională, reprezentată prin misiunile diplomatice permanente. După Comisia de drept internaţional, expresia „diplomaţie ad-hoc“ ar viza pe trimişii itineranţi 2, conferinţele diplomatice şi misiunile speciale 3. Unii autori, socotind că delegaţii statelor la conferinţele internaţionale constituie o categorie distinctă, consideră ca forme de diplomaţie ad-hoc : a) birourile temporare sau permanente pe care un stat le poate institui în alt stat, pentru diferite motive (birou comercial pentru pregătirea unei expoziţii internaţionale ; birou cultural ; birou pentru lichidarea pagubelor de război ; birou penltrui examinarea unor probleme cum sînt cele referitoare la indiemnizările pentru exproprieri, confiscări sau naţionalizări etc.) ; i

PAG:298

ţinînd unor administraţii de stat care se deplasează pentru a examina împreună cu omologii lor din alte ţări probleme de interes comun. Mărginindu-ne să subliniem diversitatea de forme pe care diplomaţia ad-hoc le poate îmbrăca, relevăm ca prezentînd o însemnătate excepţională în practica relaţiilor internaţionale contemporane misiunile speciale şi diplomaţia prin conferinţele internaţionale. MISIUNILE SPECIALE Misiunile speciale reprezintă cea mai dinamică formă a diplomaţiei ad-hoc, fiind foarte răspândite în practica relaţiilor internaţionale actuale. Misiunile speciale sînt ca şi cele permanente misiuni cu caracter reprezentativ, dar, spre deosebire de cele din urmă, ele funcţionează pe o durată determinată sau pentru o sarcină determinată. Misiunile speciale au un regim juridic analog celui care guvernează activitatea reprezentanţelor diplomatice permanente. Raportul diplomatic care se leagă între statul ce trimite misiunea specială (statul trimiţător) şi statul care primeşte această misiune (statul de recepţie sau primitor) izvorăşte din consimţământul celor două state. Principiul consensual ca şi în cazul misiunilor permanente stă la baza întregului edificiu juridic al misiunilor speciale. Funcţiile misiunilor speciale şi sfera lor de activitate sînt stabilite prin consimţământul statelor . Norme juridice asemănătoare celor care operează în cazul misiunilor permanente sînt aplicabile pentru trimiterea aceleiaşi misiunii speciale pe lîngă două sau mai miulte state, penitnu trimiterea unei misiuni speciale comune ide către două sau mai multe staite, pentru numirea membrilor unei misiuni speciale şi naţionalitatea lor, pentru declararea unui membru al misiunii speciale persona non grata sau neacceptabilă etc. Asemenea misiunilor permanente, misiunile speciale beneficiază de toate înlesnirile, imunităţile şi privilegiile necesare exercitării normale a funcţiilor lor . Regimul drepturilor lor este analog regimului stabilit, prin Convenţia de la Viena din 1961, pentru misiunile diplomatice permanente. Cu ocazia studiilor consacrate misiunilor permanente, care au condus la adoptarea Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, s-a atras atenţia şi asupra utilităţii codificării şi dezvoltării normelor care guvernează instituţia misiunilor speciale. Comisia de drept internaţional, la recomandarea Adunării Generale, a elaborat un proiect de convenţie care a fost examinat la sesiunea a XXIII-a şi a XXIV-a, în

PAG:299

cadrul Comisiei juridice a Adunării Generale a O.N.U. Prin rezoluţia 2530 (XXIV), Adunarea Generală a adoptat textul Convenţiei cu privire la misiunile speciale, care a fost deschis statelor spre semnare, ratificare sau aderare. împreună cu Convenţia a fost adoptat şi un protocol privind rezolvarea diferendelor. Convenţia precizează normele privind trimiterea, acceptarea, funcţiile, activitatea şi componenţa misiunilor speciale, stabilind pentru acestea un statut de privilegii şi imunităţi analog celui recunoscut misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare prin convenţiile respective. Convenţia a fost deschisă spre semnare pînă la 31 decembrie 1970 şi a fost semnată de 14 state. Dat fiind numărul restrîns de semnatari, România nu a semnat Convenţia. Convenţia internaţională privind misiunile speciale reprezintă un instrument internaţional menit să contribuie la dezvoltarea progresivă a relaţiilor interstatale şi a dreptului internaţional, în interesul menţinerii păcii, pentru dezvoltarea cooperării internaţionale şi promovarea progresului în lume. Importanţa misiunilor speciale rezidă în faptul că ele sînt organele primelor contacte, ale negocierilor între state care nu şi-au acordat recunoaşterea de jure. Ca atare, interesele normalizării relaţiilor între toate statele, în scopul menţinerii păcii şi dezvoltării cooperării internaţionale, reclamă recunoaşterea dreptului tuturor statelor de a deveni părţi la Convenţia privind misiunile speciale . întrucît dispoziţiile finale ale Convenţiei (art. 50) limitează categoriile de state care pot deveni parte la aceasta (la propunerea Angliei, Franţei şi S.U.A. a fost adoptată „formula de la Viena“, în mod similar cu Convenţiile privind relaţiile diplomatice şi consulare), mai multe state au făcut propunerea (susţinută şi de România ), de a se lua în considerare consacrarea dreptului tuturor statelor de a semna, ratifica sau adera la Convenţie. DIPLOMAŢIA PRIN CONFERINŢE INTERNAŢIONALE Conferinţa internaţională — formă şi metodă a diplomaţiei. Este cunoscut că secolul al XIX-lea marchează începutul unei dezvoltări deosebite a relaţiilor dintre state. Pe lîngă contactele şi negocierile PAG:300

bilaterale, statele recurg în mod frecvent, pentru dezbaterea problemelor de politică externă, la un nou tip de dialog diplomatic, într-un cadru mai larg, organizând în acest scop reuniuni internaţionale. Fie că erau denumite conferinţe, fie că se numeau congrese, reuniunile internaţionale ofereau în ambele cazuri posibilitatea unor întîlniri ale reprezentanţilor statelor, care îşi propuneau discutarea şi rezolvarea unor probleme esenţiale, asupra cărora statele aveau poziţii diferite. Conferinţele şi congresele internaţionale constituiau astfel un cadru organizat pentru desfăşurarea activităţii diplomatice, reprezentanţii statelor participante străduindu-se ca prin negocieri să aplaneze divergenţele, să stabilească reguli sau să formuleze principii de drept internaţional care să contribuie la stabilitatea şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale. A apărut ceea ce mai tîrziu s-a numit diplomaţia multilaterală. Indiferent de scopul în care sânt convocate, scop care poate fi politic sau tehnic, reuniunile internaţionale conţin în marea lor majoritate un element politic. Acest element este pus în evidenţă, pe de o parte, de faptul că reprezentanţii statelor la reuniuni cu caracter tehnic au instrucţiuni şi de la Ministerele de Externe respective, iar pe de altă parte şi de rolul pe care rezultatele reuniunii îl pot avea în adoptarea unor măsuri sau poziţii din partea forurilor guvernamentale ale ţărilor participante. Evoluţia istorică a congreselor şi conferinţelor internaţionale. Ca formă organizată a contactelor de ordin politic, primele congrese internaţionale au apărut în secolul al XV-lea, în condiţiile consolidării monarhiilor feudale şi ale dezvoltării statelor naţionale. Congresele au fost organizate după modelul conciliilor generale convocate de papă; ele îşi propuneau reglementarea unor conflicte interstatale. Astfel, în anul 1429 a avut loc la Luţk (Volînia) Congresul suveranilor din Europa răsăriteană, la care au participat Sigismund, împăratul Germaniei, Vladislav Iagello, regele Poloniei, Vitold, marele cneaz al Lituaniei, legatul Papei, solii împăratului Bizanţului, ai regelui Danemarcei şi ai Ordinului Teutonilor. Scopurile Congresului erau lupta împotriva primejdiei turceşti şi reglementarea relaţiilor dintre Lituania, Polonia şi Ordinul Teutonilor . Cu toate eforturile depuse, nici unul din scopuri nu a putut fi pe deplin realizat. Şase ani mai tîrziu, în 1435, are loc Congresul de la Arras, convocat pentru a se stabili condiţiile păcii PAG:301

dintre Anglia şi Franţa, aflate în războiul de 100 de ani. La Congres au participat, pe lingă reprezentanţii celor două ţări, delegatul Consiliului de la Basel, legatul Papei, solii împăratului, ai Castiliei, Aragonului, Navarei şi Portugaliei, ai Milanului, Neapolului şi Siciliei, Poloniei, Danemarcei, Olandei, Ciprului etc. Nici acest congres nu şi-a atins pe deplin scopul, însă a contribuit la încheierea păcii separate dintre Anglia şi Franţa . Numărul congreselor şi conferinţelor ţinute pînă la mijlocul secolului trecut este relativ mic. De-a lungul a două sute de ani, între 1650 şi 1850. au avut loc numai 20 de congrese internaţionale, în timp ce în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au organizat 8 congrese şi 45 de conferinţe. Este de menţionat că la congresele şi conferinţele din această ultimă perioadă, nivelul de reprezentare, în cele mai multe cazuri, nu era prea înalt. Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, spre exemplu, nu s-au ţinut cu participarea unor persoane cu funcţii de stat deosebite, ci numai a experţilor reprezentanţi ai statelor. In timpul primului război mondial, frecvenţa contactelor directe între şefii statelor aliate şi miniştrii lor de externe creşte. Este motivul pentru care lordul Hankey consideră că anul 1914 marchează începutul diplomaţiei prin conferinţe. Referindu-se la întîia conferinţă (Calais, 6 iunie 1915) a şefilor de guverne englez şi francez din timpul primului război mondial, lordul Hankey menţiona : „Această întîlnire, căreia i-au urmat altele, a fost în realitate primul pas în dezvoltarea diplomaţiei prin conferinţe, care mai tîrziu a devenit un factor atît de important în victoria aliaţilor" 17. Condiţiile istorice caracteristice perioadei de după primul război mondial au determinat o sporire considerabilă a numărului de conferinţe internaţionale. în 1919, Conferinţa de la Paris are ca rezultat, pe lîngă încheierea tratatelor de pace, şi crearea Ligii Naţiunilor, ceea ce reprezintă prima încercare de a se înfiinţa o organizaţie de state cu caracter general şi permanent. Adoptat la 28 iunie 1919, Pactul Ligii Naţiunilor proclamă ca scopuri ale acesteia promovarea colaborării internaţionale şi realizarea păcii şi securităţii internaţionale prin acceptarea de către state a obligaţiei de nu recurge la război, prin dezvoltarea de bune relaţii între naţiuni, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgînd din tratate etc. Un întreg şir de conferinţe i-au urmat celei de la Paris din 1919 : conferinţa pentru stabilirea căilor navigabile de interes internaţional 'Barcelona, 1921), conferinţa pentru limitarea armamentelor (Washington, 1922), conferinţa de codificare convocată în 1930 de Liga Naţiunilor, conferinţa pentru dezarmare (Geneva, 1932—1933) etc. Indiferent dacă şi-au atins parţial sau integral scopul, conferinţele internaţionale au pus in evidenţă faptul că, în rezolvarea problemelor care preocupă statele, ele reprezintă o formă nouă şi o metodă necesară a diplomaţiei în I'-imea contemporană. Conferinţele din timpul şi de după cel de-al doilea război mondial reprezintă confirmarea noilor tendinţe. Semnificative din acest punct de

PAG:302

vedere sînt conferinţele la nivel înalt de la Teheran (1943), Moscova (1943), Yalta (1945), Berlin (1945), care au reunit pe şefii de state sau pe miniştrii de externe ai U.R.S.S., S.U.A şi Marii Britanii în vederea discutării încheierii păcii şi creării unui sistem eficace de asigurare a securităţii internaţionale, precum şi conferinţa de la San Francisco care a creat Organizaţia Naţiunilor Unite. Dintre conferinţele mai importante de după 1945, amintim : conferinţa de pace de la Paris , conferinţa privind rezolvarea paşnică a problemei coreene şi restabilirea păcii în Indochina (Geneva, 1954), conferinţele pentru codificarea dreptului mării (Geneva, 1958 şi I960) , conferinţele cu privire la relaţiile diplomatice (Viena, 1961) şi relaţiile consulare (Viena, 1963), conferinţa pentru comerţ şi dezvoltare (Geneva, 1964), conferinţa pentru codificarea dreptului tratatelor (Viena, 1968 —1969), conferinţa ţărilor nenucleare (Geneva, 1968), conferinţa ţărilor nealiniate (Georgetown, 1972), Conferinţa mondială a O.N.U. pentru problemele populaţiei (Bucureşti 19—30 august 1974), Conferinţa mondială a Naţiunilor Unite pentru alimentaţie (Roma, noiembrie 1974), Conferinţa de la Viena privind reprezentarea statelor şi organizaţiile internaţionale (martie 1975) etc. Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, care se află în prezent pe agenda internaţională, marchează una dintre cele mai semnificative etape în evoluţia diplomaţiei contemporane. Se poate spune că în zilele noastre conferinţele internaţionale se numără printre formele cele mai importante ale activităţii diplomatice . Noţiunea de conferinţă internaţională. Reuniunile internaţionale descrise în capitolele anterioare purtau — după cum s-a văzut — denumirea fie de congres, fie de conferinţă. Autori cunoscuţi au căutat o distincţie între cele două noţiuni (M. Sibert, R. Genet, P. Fauchille22), însă criteriile de clasificare propuse de aceştia nu sînt edificatoare ; practica arată că, oricare ar fi criteriul de clasificare (scopul reuniunii, nivelul

PAG:303

reprezentării etc.), între cele două noţiuni rămîne în majoritatea cazurilor un cîmp de interferenţă destul de larg . Astfel, la începutul organizării reuniunilor internaţionale se folosea în mod frecvent denumirea de congres pentru întrunirile care aveau ca scop restabilirea păcii şi a discutării problemelor create în urma războiului (reparaţii, teritorii etc.). Se menţionau în acest sens Congresul de la Viena (1814— 1815), Congresul de la Paris (1856), Congresul de la Berlin (1878). Se atribuia congresului şi caracteristica de a fi prin excelenţă de natură politică, o reglementare a problemelor în lumea dreptului internaţional fiind tipică conferinţelor (conferinţa de la Londra din 1827—1832, privind problema greacă ; conferinţa de la Londra din 1831, care a prilejuit semnarea unui protocol garantând neutralitatea Belgiei etc.). In prima jumătate a secolului al XIX-lea, reuniunilor internaţionale destinate dezbaterii unor probleme speciale li s-a dat denumirea de conferinţe. La sfârşitul aceluiaşi secol, însă, conferinţa desemna reuniunea organizată în scopul discutării unor importante probleme politice internaţionale. E. Satow remarca interferenţa noţiunilor de congres şi conferinţă, arătînd că : „Ambele sînt întîlniri de plenipotenţiari pentru discutarea şi reglementarea problemelor internaţionale ; ambele includ întîlniri pentru definirea problemelor politice şi pentru tratarea problemelor de ordin economic şi social. In prezent, fără a se face o deosebire strictă între cele două noţiuni, termenul de congres se foloseşte uneori pentru reuniuni cu caracter tehnic, cum ar fi Congresul Internaţional de Apicultură (Bucureşti, 1964), Congresul Mondial Forestier (Madrid, 1966) etc. ; termenul de conferinţă desemnează întruniri ale reprezentanţilor statelor în vederea negocierii şi rezolvării unor chestiuni esenţiale de interes comun. Aşadar, caracteristic conferinţelor internaţionale este faptul că discuţiile între reprezentanţii statelor sînt purtate în scopul găsirii unei soluţii acceptabile pentru toţi participanţii. Majoritatea definiţiilor date diplomaţiei prin conferinţe subliniază importanţa metodei negocierilor pentru această formă a diplomaţiei. Negocierea reprezintă însă o metodă care caracterizează toate formele diplomaţiei. Ca atare, dacă se urmăresc diferenţele faţă de alte instituţii diplomatice, pot fi remarcate următoarele trăsături specifice : Spre deosebire de diplomaţia permanentă, diplomaţia prin conferinţe nu abordează întreaga gamă a relaţiilor internaţionale, ci numai unele aspecte şi momente ale acestora ; ea se desfăşoară totodată pe un plan multilateral şi are un caracter temporar. PAG:304

Obiectul special şi scopul limitat, ca şi limitele temporale, apropie diplomaţia prin conferinţe de misiunile speciale. Planul multilateral distinge însă prima formă de cea de-a doua. Pe de altă parte, multilateralitatea, ca şi unele asemănări de structură organizatorică, a determinat pe unii autori să includă în noţiunea de diplomaţie prin conferinţe internaţionale şi sesiunile anumitor organe principale ale organizaţiilor internaţionale, ca de exemplu Adunarea generală a O.N.U. sau plenarele anuale ale agenţiilor specializate sau ECOSOC. Astfel, după J. Kaufmann, diplomaţia prin conferinţe internaţionale are loc în cadrul „relaţiilor dintre guverne şi a relaţiilor dintre guverne şi organizaţiile internaţionale'. Această definiţie este însă prea largă, depăşind esenţa conferinţei internaţionale, care este o entitate finită, limitată şi ca scop şi în timp . Confuzia între noţiuni este facilitată de faptul că unele sesiuni anuale ale agenţiilor specializate din sistemul O.N.U. poartă numele de conferinţe 30. Trebuie precizat însă că sesiunile diverselor organe ale instituţiilor specializate sînt prevăzute prin statutele acestora şi se ţin periodic, iar deciziile luate exprimă voinţa statelor participante în calitate de membri ai unei anumite organizaţii internaţionale şi au ca atare un caracter obligatoriu pentru acestea, întrucît, spre deosebire de conferinţele internaţionale, organizaţiile internaţionale au personalitate juridică internaţională . Conferinţele internaţionale nu trebuie confundate nici cu contactele directe dintre şefii de state sau de guverne, care au loc cu ocazia vizitelor la nivel înalt (diplomaţia la nivel înalt). Deşi în anumite momente diplomaţia prin conferinţe poate promova întîlnirea organelor centrale ale relaţiilor internaţionale (şefi de state, prim-miniştri sau miniştri de externe), diplomaţia directă caracterizează mai ales relaţiile pe plan bilateral. Caracteristici ale conferinţei internaţionale. Din cele arătate în capitolele anterioare putem deduce unele caracteristici proprii conferinţei internaţionale. Faptul de a fi o entitate finită este caracteristica ce deosebeşte conferinţa de reuniunile periodice ale organismelor internaţionale care au legătură între ele prin temele tratate. Aşa cum am arătat mai sus, conferinţa internaţională are o existenţă de-sine-stătătoare, fiind independentă de conferinţele care o precedă sau de cele care-i urmează. întreruperea eventuală a conferinţei este determinată, de obicei, de necesitatea ca reprezentanţii statelor să raporteze guvernelor lor stadiul în care au ajuns lucrările, să informeze asupra poziţiilor diferiţilor participanţi şi opiniei generale care s-a format şi, mai ales, să capete noi

PAG:305

instrucţiuni faţă de situaţiile create. Nu este exclus ca asemenea întreruperi ale lucrărilor conferinţei să fie provocate de considerente de ordin tactic, vizînd depăşirea unor momente critice de conjunctură nefavorabilă. Oricum. aceste întreruperi nu afectează caracterul de entitate finită al conferinţei. Caracteristica de entitate finită a unei conferinţe internaţionale implică deci şi lipsa de periodicitate a acesteia. Intr-adevăr, o conferinţă este convocată pentru reglementarea unei anumite probleme şi, după atingerea scopului propus, îşi încheie lucrările. Situaţii speciale sînt cele in care unele conferinţe sînt instituţionalizate, dobîndind trăsături caracteristice organismelor internaţionale. Astfel, în timpul primului război mondial a funcţionat Consiliul Suprem de Război, al cărui nucleu permanent era format din primii miniştri ai puterilor aliate (Anglia, Franţa, Italia). Consiliul reprezenta un organ consultativ menit să coordoneze acţiunile aliaţilor în război. In acest scop, el pregătea recomandări pe care le supunea apoi hotărîrii guvernelor respective. După terminarea războiului, Consiliul a fost transformat în organ al Conferinţei de pace de la Versailles. De asemenea, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial au avut loc conferinţe ale miniştrilor afacerilor externe ai marilor puteri. Ele au cunoscut o anumită periodicitate, mai ales sub forma Consiliului miniştrilor afacerilor externe, organism creat în 1945 la Conferinţa de la Berlin a marilor puteri aliate. Consiliul era compus din miniştrii de externe ai Angliei, Chinei, Franţei, S.U.A. şi U.R.S.S. şi a avut ca sarcină principală elaborarea tratatelor de pace cu Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda. în perioada 1945—1949, Consiliul a ţinut 5 sesiuni. Unul din cazurile recente de instituţionalizare a unei conferinţe îl constituie Conferinţa O.N.U. pentru comerţ şi dezvoltare (Geneva, iunie 1964). Actul final al Conferinţei 35 conţine recomandarea, adresată Adunării Generale a O.N.U., a instituţionalizării ei sub forma unui organ al Adunării generale. în consecinţă, Conferinţa de comerţ şi dezvoltare şi-a pierdut caracteristicile de „conferinţă” din momentul în care a căpătat noi trăsături : permanenţă, periodicitate, cadru organizatoric instituţional etc. Permanentizarea Conferinţei de comerţ şi dezvoltare sub forma unui organ al Adunării generale a O.N.U. a fost răspunsul la necesitatea resimţită mai de mult privind crearea unei organizaţii internaţionale cu caracter universal, destinată dezvoltării multilaterale a comerţului între state . PAG:306

Obiectul special şi scopul limitat reprezintă o altă caracteristică a conferinţelor internaţionale. Ele nu constituie o tribună pentru discutarea ansamblului de probleme de politică externă, de relaţii internaţionale. Conferinţa este convocată în vederea unui scop special : discutarea şi stabilirea condiţiilor de încheiere a păcii, reglementarea prin mijloace paşnice a unui litigiu internaţional, stabilirea unor norme de drept internaţional aplicabile unui anumit domeniu de activitate internaţională etc. Spre exemplu, în scopul reglementării paşnice a problemei coreene şi restabilirii păcii în Indochina a fost convocată conferinţa de la Geneva, din 1954, care a lucrat în două etape corespunzător celor două obiective urmărite. Pentru codificarea dreptului mării s-a ţinut la Geneva, în anul 1958, o conferinţă la care au fost adoptate 4 convenţii internaţionale. Pentru organizarea colaborării economice internaţionale şi stabilirea căilor şi mijloacelor prin care comerţul internaţional să contribuie la dezvoltarea economică a tuturor ţărilor în primul rînd a celor în curs de dezvoltare sa organizat la Geneva, în 1964, Conferinţa O.N.U. pentru comerţ şi dezvoltare. De o mare importanţă este stabilirea cît mai exactă a scopulm conferinţei internaţionale, pentru ca ea să fie operativă şi eficientă. De obiectul conferinţei depinde care anume state vor fi invitate la lucrările acesteia şi care va fi nivelul de reprezentare. Vom vedea în cele ce urmează că obiectul conferinţei are influenţă şi asupra locului organizării ei. în legătură cu caracterul de entitate finită al conferinţei remarcăm şi o altă trăsătură a acesteia : ilipsa de capacitate juridică. Convocată prin consensul diferitelor state în scopul discutării şi reglementării unor chestiuni politice, economice, sociale sau de altă natură, conferinţa internaţională oferă un cadru de negocieri, de armonizare a poziţiilor, care pot fi diferite de la stat la stat. Cu alte cuvinte, se poate spune că o conferinţă internaţională este o metodă de politică externă acceptată PAG:307

de state, şi nu un organ de politică externă al statelor. Sub acest aspect nu se poate concepe ca o conferinţă internaţională să intre în raporturi juridice internaţionale. Ea trebuie considerată ca o entitate temporară, comună diferitelor state care o compun. Conferinţa cu privire la relaţiile consulare (Viena, 1963) este astfel o entitate autonomă cu caracter propriu, care nu trebuie confundată nici cu statele ce au participat la ea şi nici cu organizaţia sub auspiciile căreia a fost convocată. Altul este cazul unui organ deliberativ larg, ce aparţine unei instituţii internaţionale. Conferinţa F.A.O., spre exemplu, care cuprinde totalitatea statelor membre ale organizaţiei, posedă o capacitate juridică internaţională, în limitele constituţiei adoptate de statele membre ale F.A.O. In sfârşit, caracteristice conferinţei din punct de vedere organizatoric sînt organele ad-hoc alese. Este vorba de alegerea preşedintelui, vicepreşedinţilor şi raportorului care constituie biroul conferinţei , precum şi de stabilirea comisiilor, comitetelor şi grupelor de lucru necesare desfăşurării lucrărilor. Aceste organe, alese din rîndul participanţilor, au funcţii limitate la scopul pentru care au fost constituite. Ca atare ele îşi îndeplinesc atribuţiile ce le revin prin regulamentul de procedură adoptat, atîta timp cît durează conferinţa, după care funcţiile lor încetează. Din caracterul de entitate temporară al conferinţei se poate deduce -în consecinţă această nouă trăsătură : lipsa unui cadru instituţional. Organizarea şi desfăşurarea conferinţelor internaţionale. Marea diversitate a conferinţelor internaţionale, determinată de obiectul lor diferit, precum şi faptul că fiecare conferinţă internaţională este considerată ca o reuniune independentă, au condus pe unii autori la concluzia că organizarea şi desfăşurarea acestor reuniuni nu sînt supuse unor norme generale obligatorii. Din practica internaţională se pot desprinde însă anumite trăsături comune în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea conferinţelor. Anumite reguli privind modul de invitare, stabilirea programului, regulamentului, statutului conferinţei tind să se generalizeze. Ele trebuie insă să se conformeze anumitor norme fundamentale ale dreptului internaţional. Deşi privesc forma de organizare şi desfăşurare a conferinţelor internaţionale, regulile de procedură trebuie să permită exprimarea deplină a voinţei statelor participante. Numai în felul acesta, statele vor beneficia de rezultatele conferinţelor, materializate în acordurile elaborate sau în declaraţiile şi recomandările făcute.

PAG:308

DIPLOMAŢIA PRIN ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE Unii autori care s-au ocupat de istoria diplomaţiei au delimitat două mari perioade în evoluţia acesteia : o perioadă care începe în antichitate şi se încheie în secolul al XV-lea, 'în care se situează originea misiunilor diplomatice şi se prefigurează principalele instituţii ale diplomaţiei şi o a doua perioadă, după secolul al XV-lea, caracterizată de acreditarea diplomaţiei permanente şi de perfecţionarea metodelor şi instituţiilor diplomatice întîlnite şi în prezent. Diplomaţia astfel constituită, în esenţă bilaterală, a fost denumită „clasică" sau „tradiţională" 1„ Dacă încercările de periodizare a diplomaţiei tradiţionale au adesea, un caracter arbitrar, fiind dictate mai mult de considerente de ordin metodologic, apare imperios necesară, începind îndeosebi cu secolul al XIXlea, identificarea şi recunoaşterea, ca diviziune aparte, a diplomaţiei multilaterale, denumită uneori şi diplomaţie prin organizaţiile internaţionale sau „noua diplomaţie" (prin contrast cu „vechea" diplomaţie,, clasică, sau tradiţională) . SCURT ISTORIC Considerente de ordin politic Creşterea numărului de state în urma luptelor pentru lichidarea fărî- miţării feudale şi realizarea centralizării începind cu secolul al XVI-lea şi, ca o consecinţă firească, dezvoltarea relaţiilor dintre entităţile sta PAG:316

tale în toate domeniile au determinat ca, în rezolvarea chestiunilor dins ce în ce mai complexe şi mai variate de interes comun, alături de metodele diplomatice tradiţionale să apară preocupări pentru forme complementare de negociere. în aceste condiţii apar şi se dezvoltă, progresiv, negocierile multilaterale, care vor facilita şi determina, în bună. măsură, înfiinţarea, începind cu secolul al XIXlea, a organizaţiilor internaţionale. Ca şi în cazul altor instituţii pe planul relaţiilor internaţionale şi dreptului internaţional, apariţia în domeniul diplomaţiei a instituţiei organizaţiilor internaţionale a corespuns unor necesităţi obiective, legate de asigurarea unui cadru corespunzător pentru evoluţia normală a raporturilor 'dintre state şi soluţionarea problemelor de interes comun. Două din dezideratele esenţiale ale omenirii — pe de o parte, asigurarea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, iar, pe de altă parte, promovarea cooperării dintre naţiuni în diferite domenii au stat la baza preocupării pentru crearea unor organizaţii internaţionale cu caracter universal. Cu toate că primele organizaţii internaţionale, în sensul modem al cuvîntului, se conturează abia în secolul al XIX-lea, apariţia lor a fost: precedată de întreaga evoluţie istorică, economică, socială şi juridică a statelor în epoca modernă, iar pe planul suprastructurii, de dezvoltarea gîndirii socialpolitice a omenirii. Astfel, încă din secolul al XIV-lea, francezul Pierre Dubois afirmă principiul organizării internaţionale. Două secole mai tîrziu, Emeric de Cruce propune un interesant proiect privind crearea unei organizaţii internaţionale. Deşi european şi aparţinînd unei epoci în care orizontul geopolitic se limita la popoarele creştine ale Europei, este de remarcat că el a prevăzut utilitatea participării Chinei în organizaţia internaţională pe care o preconiza. Lucrarea lui Hugo Grotius, De jure belli et pacis a constituit un jalon important în cristalizarea unui corp de reguli şi principii după care- trebuie să se călăuzească statele suverane în relaţiile multiple care se stabilesc între ele în procesul cooperării, datorită intereselor comune. Ea a contribuit în bună măsură, deşi indirect, la crearea premiselor pentru apariţia organismelor internaţionale. Referindu-se la condiţiile care au determinat apariţia organismelor internaţionale, Leland M. Goodrich, cunoscut autor al unor lucrări despre organizaţiile internaţionale, arată că „existenţa unor interese comune ale popoarelor şi guvernelor diferitelor state şi care reclamau unele acţiuni concertate din partea acestor guverne a fost recunoscută, din momentul apariţiei sistemului statelor moderne... Nu este, de aceea, surprinzător faptul că războiul de treizeci de ani (1618—1648), care a marcat, potrivit aprecierilor istoricilor săi, naşterea sistemului statelor

PAG:317

moderne, a fost însoţit de publicarea primelor tratate sistematice de drept internaţional... în timp ce filosofii şi juriştii au contribuit în mare măsură la dezvoltarea iniţială a dreptului internaţional, acceptarea lor de către conducătorii suverani ai statelor s-a datorit, în esenţă, recunoaşterii de către acestea a faptului că nu pot trăi împreună fără ca relaţiile lor să fie reglementate într-o anumită măsură de către norme şi principii convenite. Din acest punct de vedere prezintă interes şi ideile lui Immanuel Kant asupra organizării relaţiilor internaţionale, în care autorul enunţă unele principii progresiste, cum ar fi dreptul popoarelor de a dispune de soarta lor, neintervenţia din afară în treburile interne ale statelor etc. în examinarea factorilor ce au contribuit la crearea condiţiilor politice şi juridice pentru apariţia primelor organisme internaţionale, un loc important îl ocupă, pe plan politic, revoluţia franceză, iar pe planul economic, revoluţia industrială, care au dus la ascensiunea burgheziei şi la apariţia unor noi relaţii de producţie, însoţite de o creştere şi intensificare a schimburilor şi relaţiilor dintre state. Revoluţia franceză a influenţat puternic gîndirea politică şi juridică a epocilor următoare, în special prin afirmarea conceptelor de suveranitate naţională, de egalitate a naţiunilor, de drept al popoarelor de a fi stăpîne pe soarta lor şi a subliniat necesitatea renunţării la războaiele de cucerire. în perioada de după revoluţia franceză, cu toate că principiile suveranităţii, egalităţii şi neintervenţiei în treburile interne ale statelor sînt din ce în ce mai cunoscute în cadrul unor lucrări teoretice, în practica vieţii internaţionale ele pătrund anevoie datorită politicii de hegemonie şi forţă a marilor puteri. Practica conferinţelor şi congreselor internaţionale, care traversează secolul al XIX-lea, a pus în evidenţă rolul şi influenţa marilor puteri, acţiunile de înţelegere ale acestora pentru a-şi asigura hegemonia în raport cu ţările mai mici. Istoria Europei, în special perioada din urma războaielor napoleoniene, ilustrează în modul cel mai semnificativ faptul că principalele reglementări din viaţa politică europeană şi mondială au fost efectuate de un număr restrîns de state mari, cunoscute pe tot parcursul secolului al XIX-lea sub numele de „Concertul european al marilor puteri“, „Sistemul european" sau „Pentarhia europeană", în condiţiile excluderii statelor mai mici, a aşa-numitelor „puteri de mina a doua“, de la dezbaterile şi ’notărîrile în problemele europene şi internaţionale. Este epoca în care termenul „mari puteri“ca noţiune politi-co-militară pătrunde în vocabularul diplomatic, fiind consemnat pentru prima dată oficial în textul Tratatului de pace de la Paris (1856), care reglementa problemele legate de încheierea războiului Crimeii. Intre reuniunile internaţionale ale secolului al XIX-lea care au marcat ideea tratamentului inegal al statelor mici de către marile puteri

PAG:318

mai pot fi amintite Congresul de la Berlin din 1878 şi Conferinţa de la Londra din 1883 -consacrată problemelor regimului Dunării1. în consecinţă, apare firesc ca în secolul trecut, care a cunoscut numeroase conflicte şi războaie în care interesele şi drepturile statelor mici şi mijlocii au fost nesocotite şi încălcate, să existe o puternică preocupare a omenirii pentru a se crea o organizaţie internaţională pentru promovarea păcii şi securităţii şi pentru lichidarea sistemului instabil al alianţelor. Soluţia care a întrunit o largă adeziune a statelor mici şi mijlocii a. fost aceea a organizării comunităţii internaţionale după norme şi principii de legalitate şi a creării unor instituţii internaţionale în care fiecare stat să poată solicita sprijin şi asistenţă comunităţii mondiale, iar rezolvarea problemelor majore de interes general să se facă prin participarea tuturor naţiunilor. Prima organizaţie care a fost creată pentru a răspunde acestor obiective a fost Societatea Naţiunilor, înfiinţată în anul 1919, după primul război mondial, iar a doua Organizaţia Naţiunilor Unite, creată imediat după cel de-al doilea război mondial. Considerente de ordin economic şi social Alături de factorii de natură politică şi în strînsă legătură cu aceştia,, factorii cu caracter economic şi social au determinat — mai ales cu începere din secolul al XIX-lea preocupări continue ale statelor pentru crearea unor organizaţii internaţionale care să răspundă noilor cerinţe ale relaţiilor dintre ele. Extinderea şi diversificarea comerţului internaţional, facilitată şi de dezvoltarea mijloacelor de transport şi comunicaţie, avîntul general al ştiinţei şi tehnicii au condus la amplificarea contactelor şi schimburilor dintre state în cele mai variate domenii. Toate acestea determină apariţia şi dezvoltarea negocierilor multilaterale între state în cadrul diferitelor întîlniri şi reuniuni internaţionale, în vederea armonizării punctelor de vedere şi a intereselor, a stabilirii unor norme comune, a încheierii unor tratate şi convenţii. Interesele economice ale statelor au dus la necesitatea apariţiei unor forme şi instituţii permanente de colaborare, menite să confere relaţiilor internaţionale un caracter stabil, permanent, să elimine fluctuaţiile şi conflictele în procesul raporturilor ce se stabilesc între naţiuni. Natura foarte diversă a problemelor economice şi sociale a condus, în mod logic, la apariţia unui mare număr de organizaţii internaţionale, caracteristice diferitelor domenii de activitate şi colaborare. La jumătatea secolului al XIX-lea apar aşa-numitele uniuni administrative, între care Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor şi Uniunea Poştală Universală. După cel de-al doilea război mondial, unele dintre aceste organizaţii internaţionale cu caracter tehnic şi PAG:319

foarte multe din ministerele de externe ale diferitor state dispun de direcţii specializate pe probleme economice (direcţii economice propriu- zise, direcţii de cooperare tehnică, direcţii de asistenţă tehnică etc.). Pe plan extern, misiunile diplomatice dispun de birouri sau agenţii comerciale înzestrate cu personalul corespunzător. Aceleaşi misiuni diplomatice sau chiar misiuni speciale permanente se ocupă de urmărirea şi chiar de executarea activităţilor multiple care se desfăşoară în cadrul organizaţiilor internaţionale cu profil economic. Pe lângă instituţii specializate ale O.N.U., cum ar fi F.A.O., A.I.E.A., O.M.S., statele obişnuiesc să- conferinţa Naţiunilor Unite pentru aplicarea ştiinţei şi tehnicii în folosul regiunilor slab dezvoltate (1963) ; conferinţele Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (1964, 1968 şi 1972) ; Congresul mondial al populaţiei >(1963) ; conferinţa mondială organizată de O.N.U. şi F.A.O. pentru reforma agrară (1966) ; colocviile regionale şi colocviul mondial pentru industrializare (1966 şi 1967); programul de acţiuni organizate în cadrul „Anului internaţional al turismului1' (1967) etc. Cea de-a 53-a sesiune a E.C.O.S.O.C. (3—28 iulie 1972) a avut ca teme principale : punerea în aplicare a unor măsuri de cooperare economică internaţională care să răspundă necesităţilor şi aspiraţiilor actuale ale tuturor ţărilor, imprimarea unei eficienţe sporite activităţii desfăşurate de E.C.O.S.O.C., precum şi examinarea progreselor înregistrate în aplicarea strategiei celui de-al doilea Deceniu al dezvoltării (pentru care a fost fixat un ritm anual de 6 la sută pentru creşterea economică a ţărilor în curs de dezvoltare). Pe aceeaşi linie a intensificării preocupărilor Consiliului în legătură cu problemele esenţiale ale dezvoltării economice se înscriu şi unele iniţiative ale E.C.O.S.O.C., cum sînt : reorganizarea, în vederea unei eficienţe sporite, a programelor de asistenţă tehnică ale O.N.U. într-un organism unitar, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) ; constituirea Comitetului pentru planificarea dezvoltării, a Comitetului consultativ pentru aplicarea ştiinţei şi tehnicii la dezvoltare. In direcţia sporirii eficacităţii activităţilor de coordonare, Consiliul Economic şi Social şi-a creat un organ prqpriu : Comitetul de Programe şi Coordonare. Frecvenţa şi importanţa dezbaterilor consacrate anumitor chestiuni de ordin economic în cadrul O.N.U. şi al organismelor sale au făcut ca numeroase rezoluţii, studii, programe de acţiuni sau chiar comitete să poarte denumirea temei care constituia obiectul preocupărilor. Pentru a releva diversitatea şi amploarea tematicii economice în cadrul activităţii O.N.U., prezintă importanţă enumerarea unora dintre problemele în jurul cărora s-au polarizat discuţiile şi eforturile diplomaţilor. Planificarea. Ignorat în discuţiile O.N.U. o bună parte din timp, conceptul planificării a atras în ultimul deceniu atenţia unanimă, prin consecvenţa cu care statele socialiste şi tinerele state independente au susţinut această metodă de incontestabil succes în edificarea economiilor naţionale independente şi echilibrate. Conform rezoluţiei 1708, adoptată la sesiunea a XVI-a a Adunării Generale O.N.U., un grup de experţi a elaborat un studiu asupra experienţei acumulate şi tehnicii utilizate în materie de planificare a dezvoltării economice în diferite ţări.

PAG:369

Aceste acţiuni, întreprinse în cadrul organismelor internaţionale, au la bază recunoaşterea unanimă a importanţei conceptului de planificare ca unul din mijloacele cele mai eficace pentru asigurarea dezvoltării economice a statelor. Resursele naturale. Principalele resurse naturale care contribuie prin valorificarea lor la dezvoltarea economică constituie în prezent teme de largă audienţă şi interes în cadrul O.N.U. şi organismelor sale. Solul, apa, bogăţiile subsolului şi rezervele energetice, analizate separat sau în ansamblul lor în grupe de lucru, comitete, organisme guvernamentale, au continuat să fie aprofundate de către specialişti în materie în cadrul reuniunilor internaţionale speciale. Unul din primele rezultate importante îl constituie organizarea, în 1948, a conferinţei ştiinţifice a Naţiunilor Unite pentru conservarea şi utilizarea resurselor umane. Şapte ani mai tîrziu, în 1955, şi ulterior în 1958, două conferinţe succesive au fost consacrate dezbaterilor asupra folosirii energiei atomice în scopuri paşnice. Importanţa folosirii tuturor surselor de energie pentru dezvoltarea economică a fost marcată de cele două reuniuni organizate la Roma {1961) şi Tokio (1964) pe tema surselor noi de energie. în această succesiune de reuniuni, o idee cu semnificaţie de principiu politic merită cu deosebire a fi subliniată : dreptul suveran al popoarelor asupra exploatării bogăţiilor şi resurselor lor naturale. Rezoluţii ale O.N.U. evidenţiază acest drept30 şi un studiu special este consacrat prezentării legilor şi practicilor utilizate în diverse state în exploatarea şi punerea în valoare a bogăţiilor şi resurselor lor naturale. Industrializarea, la fel ca şi planificarea, se încadrează în conceptele care şi-iau făcut loc mai greu în activităţile O.N.U., dar care, o dată verificată şi recunoscută ca deosebit de importantă în accelerarea dezvoltării economice şi sociale, ca şi în lărgirea şi diversificarea schimburilor comerciale ale ţărilor, a stat aproape în permanenţă pe agenda dezbaterilor. Rezoluţiile 521 (VI) şi 522 (VI) ale Adunării Generale sînt punctul de plecare în dezbaterile oficiale .care au avut loc la O.N.U. pe această temă. Discuţiile purtate au fost orientate îndeosebi spre determinarea scopului, metodelor, ritmului, surselor şi rezultatelor industrializării. Documentele O.N.U. au pus în evidenţă că industrializarea PAG:370

nu este un scop în sine, relevînd că singurele sale scopuri trebuie să fie ridicarea nivelului de viaţă al populaţiei. Urmarea acestei discuţii a fost crearea unor organisme specializate, cum au fost succesiv Comitetul dezvoltării industriale, Organizarea Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.), înfiinţată în 1965 ca centru destinat schimbului de experienţă şi informaţii şi coordonării acţiunilor şi programelor O.N.U. în domeniul industrializării. Scopul organizaţiei, definit în rezoluţia Adunării Generale O.N.U. privind activitatea O.N.U.D.I. este de „a promova dezvoltarea industrială, conform prevederilor 3 al articolului 1 şi ale articolelor 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite, şi de a încuraja mobilizarea resurselor naţionale şi internaţionale, de a facilita, favoriza şi accelera industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare, mai ales în sectorul industriilor manu- facturiere“. La prima Conferinţă extraordinară a O.N.U.D.I. (1971), delegaţia română a relevat necesitatea ca Organizaţia să se preocupe de facilitarea încheierii de acorduri interguvernamentale de cooperare industrială, de examinarea formelor şi mijloacelor specifice de cooperare în producţia diferitelor ramuri industriale, de consolidarea programului de servicii industriale speciale (S.I.S.). La sesiunile din 1973 şi 1974 ale Consiliului pentru dezvoltare industrială, delegaţiile a numeroase ţări, printre care şi România, au formulat propuneri concrete menite să sporească contribuţia organizaţiei la realizarea obiectivelor de progres economic şi social al ţărilor în curs de dezvoltare, la reducerea decalajelor ce le desparte de statele puternic industrializate. Astfel, la sesiunea din 1973 a Consiliului O.N.U.D.I., a fost adoptată la propunerea a 18 ţări în curs de dezvoltare, între care şi România, o rezoluţie privind promovarea cooperării tehnico-industriale între ţările în curs de dezvoltare. Delegaţia română a propus de asemenea ca viitoarea Conferinţă generală a O.N.U.D.I. să dezbată principiile şi metodele cooperării internaţionale în domeniul dezvoltării industriale. In această perspectivă au fost abordate, la sesiunea din mai 1974 a Consiliului O.N.U.D.I., şi problemele legate de pregătirea celei de-a două Conferinţe a O.N.U. pentru Dezvoltare Industrială, care a avut loc la Lima în martie 1975. Conferinţa a definit o strategie pe termen lung în domeniul industrializării. Delegaţia română a adus o contribuţie constructivă la dezbaterea şi adoptarea unor documente de bază ale Conferinţei. Aceste documente, cunoscute sub numele generic „Declaraţia de la Lima“, precum şi rezoluţiile principale, la elaborarea cărora a luat parte şi România, subliniază conexiunea strînsă dintre viitorul industrializării ţărilor în curs de dezvoltare şi imperativul unei noi ordini economice internaţionale. La sesiunea a XXVII-a a Adunării Generale, Comitetul pentru problemele economice adopta o rezoluţie iniţiată de 16 state, printre care

PAG:371

şi România. Rezoluţia cere ca O.N.U.D.I., avînd un rol central în activităţile O.N.U. în domeniul dezvoltării industriale, să-şi intensifice colaborarea cu P.N.U.D. în vederea sprijinirii eforturilor economice ale ţărilor în curs de dezvoltare. O.N.U.D.I. urmează, conform acestei rezoluţii, să-şi întărească legăturile cu statele în curs de dezvoltare prin intermediul programului de specialişti în domeniul industrializării. Asistenţa tehnică acordată de O.N.U. ţărilor în curs de dezvoltare face parte din activităţile curente şi de prestigiu ale Organizaţiei. Sub acest aspect se poate spune că O.N.U. şi instituţiile din familia Naţiunilor Unite reprezintă cel mai complex şi vast mecanism conceput pînă în prezent care a permis ţărilor membre abordarea în comun a problemelor economice internaţionale. Sub forma programelor multilaterale de asistenţă tehnică, un dispozitiv instituţional a fost pus la punct pentru a asigura pe scară internaţională schimbul de cunoştinţe tehnice şi sprijinirea eforturilor ţărilor în curs de dezvoltare în vederea dezvoltării economiilor lor naţionale. Rezoluţia 200 (VII) a Adunării Generale a pus bazele deschiderii de credite destinate să permită Secretarului general ca, în cooperare cu instituţiile specializate, să întreprindă un program de asistenţă pentru dezvoltarea economică a statelor membre. Acest program, înfiinţat în 1948, şi-a propus ca obiectiv formarea de personal în sectorul administraţiei publice. Instituţiile specializate şi-au organizat şi ele programe de asistenţă similare, finanţate din bugetul lor ordinar. In prezent, acţiunile O.N.U. în aceste domenii sînt realizate atit prin programele ordinare ale instituţiilor specializate cît şi printr-un program ordinar al O.N.U., finanţat în mod identic. Asistenţa prin acest program se acordă în domenii determinate : dezvoltare economică, administraţie publică, protecţie socială. In 1949, prin rezoluţiile 222 (IX) ale E.C.O.S.O.C. şi 304 (IV) a Adunării Generale, asistenţa tehnică a O.N.U. se diversifică, înfiinţîndu-se în acest scop Programul Lărgit de Asistenţă Tehnică (P.E.A.T.) . Scopul Programului Lărgit de Asistenţă Tehnică, definit în rezoluţia adoptată de Adunarea Generală, era „de a ajuta ţările insuficient dezvoltate în vederea întăririi economiilor lor naţionale,prin dezvol tarea industriei şi agriculturii, pentru a contribui la independenţa lor economică şi politică în spiritul Cartei Naţiunilor Unite şi pentru a permite întregii lor populaţii să atingă un nivel mai ridicat de viaţă, pe plan economic şi social 31. Fondurile P.E.A.T. se realizau prin contribuţii voluntare ale ţărilor membre O.N.U. sau membre ale instituţiilor specializate, care se declarau în cadrul unei conferinţe anuale de anunţare a contribuţiilor. Asistenţa tehnică acordată prin P.E.A.T. ţărilor în curs de dezvoltare se concretiza în trimiteri de misiuni de experţi, acordarea de burse de perfecţionare, furnizarea de echipament industrial (pînă la suma de 50000 $). PAG:372

Zece ani mai tîrziu, în 1959, pentru activităţi de preinvestiţii, care reclamau sume mai mari decît plafonul acordat P.E.A.T., se înfiinţează „Fondul special", ale cărui resurse financiare se formau la fel ea in cazul Programului Lărgit de Asistenţă tehnică. Obiectivul principal al Fondului l-a constituit sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare în definitivarea lucrărilor de bază care vor deschide cale investiţiilor sau le vor face mai eficace : finanţarea de anchete asupra resurselor exploatabile ale unei ţări, de institute care cercetează modalităţi de utilizare mai largă a produselor unei ţări, sprijin în crearea sau extinderea de institute pentru formarea de cadre etc. In 1966, aceste două programe au fuzionat din punct de vedere administrativ în cadrul unui singur organism, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.). Pentru a ilustra amploarea acţiunilor de asistenţă tehnică întreprinse de P.N.U.D. este suficient să fie citată suma anuală afectată proiectelor pentru ţările membre O.N.U. Astfel, în 1973, P.N.U.D. a acordat 269 milioane dolari pentru proiecte de dezvoltare, iar între 1972—1976, programul de asistenţă tehnică al P.N.U.D. va totaliza suma de 1,5 miliarde dolari. Comerţul internaţional, ca mijloc de apropiere între popoare şi ca factor al progresului economic şi social, a devenit astăzi o formă importantă a colaborării economice internaţionale, căreia diplomaţia Naţiunilor Unite i-a acordat o atenţie specială. Discuţiile în cadrul O.N.U. s-au referit la unele aspecte de inechitate în schimburile comerciale care au loc pe piaţa mondială, la analizarea cauzelor acestor fenomene şi la măsurile care se impun pentru ca anomaliile acumulate în comerţul internaţional în ultimele două decenii să dispară, prin lichidarea discriminărilor de natură politică, a barierelor artificiale ridicate în calea schimburilor internaţionale, a neajunsurilor grave în mecanismele actuale de finanţare a dezvoltării etc. In 1961, una din concluziile dezbaterilor Adunării Generale se referea la responsabilitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a altor organisme internaţionale de a promova căi şi mijloace pentru găsirea unor soluţii eficace în vederea înlăturării anomaliilor menţionate şi accelerării dezvoltării economice a ţărilor în curs de dezvoltare. O rezoluţie special consacrată acestei teme recomanda şi organizarea unei conferinţe internaţionale care să examineze problemele comerţului internaţional. O amplă activitate diplomatică s-a cerut din partea misiunilor permanente ale statelor, a oficiilor diplomatice şi a tuturor factorilor de politică externă, pentru ca toate condiţiile necesare unei întîlniri de asemenea anvergură să fie întrunite. Ca urmare a negocierilor din cadrul Naţiunilor Unite, a eforturilor depuse de statele socialiste şi de numeroase ţări în curs de dezvoltare, PAG:373

a fost organizată în 1964, la Geneva, cea mai largă Conferinţă Internaţională destinată problemelor comerţului.şi dezvoltării. Actul final adoptat de către statele participante reflectă condiţiile existente în comerţul internaţional, formulează unele din principiile care trebuie să guverneze relaţiile internaţionale comerciale şi conturează aria preocupărilor şi sarcinilor de îndeplinit în viitor de către Conferinţă. Periodizarea Conferinţei la interval de 4 ani a permis organizarea la New Delhi a celei de-a doua Conferinţe pentru Comerţ şi Dezvoltare, la care au luat parte reprezentanţi a peste 122 de guverne, peste 900 de experţi din partea O.N.U. şi organizaţiile internaţionale. A treia sesiune (U.N.C.T.A.D. III Santiago de Chile 1972) a reunit reprezentanţi a 142 de state şi 2 500 de experţi. Pentru prima dată, această reuniune a fost concepută ca o reuniune de negocieri şi ca un instrument de acţiune în scopul satisfacerii cererilor ţărilor în curs de dezvoltare. Cooperarea internaţională tehnico-ştiinţifică a devenit subiect central de dezbateri la O.N.U. îni ultimul deceniu, în condiţiile în care progresul vertiginos al ştiinţei şi tehnicii a dus la adîncirea decalajului dintre ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare. Ceea ce introduce nou în dezvoltare progresul ştiinţei şi tehnicii se referă îndeosebi la extinderea comerţului cu tehnica nouă, la constituirea lui într-un domeniu tot mai important al schimburilor internaţionale. Rezultatele nesatisfăcătoare înregistrate în primul deceniu al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare au pus cu şi mai multă acuitate — în cadrul reuniunilor desfăşurate sub egida O.N.U. problema căilor şi modalităţilor prin care Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţiile sale specializate pot încuraja şi sprijini mai bine eforturile de dezvoltare accelerată întreprinse de majoritatea statelor membre. Economişti şi diplomaţi, oameni de ştiinţă şi personalităţi politice au pus în discuţie „gap-ul tehnologic" şi au căutat mijloace pentru reducerea lui. Concluzia care s-a impus în urma reuniunilor economice şi diplomatice a fost că o largă politică de cooperare internaţională este inevitabilă în materie de comerţ şi de difuzare a tehnicii şi ştiinţei fără această cooperare, decalajul dintre nivelurile de dezvoltare ale ţărilor s-ar aaînci, iar costul dezvoltării ar fi enorm. In asemenea împrejurări, cooperarea internaţională tehnico-ştiinţi- fică începe să intre din ce în ce mai mult în sfera preocupărilor politicii externe a statelor. Pe această linie, în 1963, două evenimente importante sînt de semnalat : Conferinţa Naţiunilor Unite pentru aplicarea ştiinţei şi tehnicii în interesul .regiunilor mai puţin dezvoltate (Geneva) şi Conferinţa ministerială asupra ştiinţei, care a avut loc sub egida Organizaţiei europene de cooperare şi dezvoltare (Paris)reuniuni PAG:374

care pun în evidenţă dimensiunile noi ale ştiinţei şi necesitatea cooperării internaţionale. Un Comitet O.N.U. pentru aplicarea ştiinţei şi tehnicii la dezvoltare a fost creat în scopul studierii problemelor specifice şi elaborării de recomandări şi soluţii. Sesiunile Adunării Generale a O.N.U. şi ale E.C.O.S.O.C., Comisiile economice regionale, instituţiile specializate, O.N.U.D.I. şi cele trei Conferinţe pentru Comerţ si Dezvoltare au relevat importanţa cooperării tehnico-ştiinţifice, au adoptat recomandări sau au întocmit studii asupra unor chestiuni de interes deosebit pentru state : schimbul de brevete, licenţe şi tehnologii (know-how), acordarea de credite şi asistenţă tehnică, forme de cooperare în producţie, care reprezintă numai cîteva exemple de felul în care diplomaţia poate acţiona în stimularea activităţilor destinate dezvoltării economice. INIŢIATIVE DIPLOMATICE ALE ROMÂNIEI IN DOMENIUL ECONOMIC Pe planul relaţiilor sale economice bilaterale sau multilaterale, România, cunoscută ca o ţară care parcurge un amplu proces de dezvoltare economică, a considerat în permanenţă că aceste relaţii trebuie să se desfăşoare pe baza respectării principiilor independenţei economice a fiecărui stat, a suveranităţii naţionale, a schimbului şi avantajului reciproc, fără nici un fel de condiţii care ar putea ştirbi independenţa economică şi politică a ţărilor. Tema privind elaborarea unei Declaraţii asupra principiilor cooperării economice internaţionale a fost supusă pentru prima dată dezbaterii O.N.U. de către România, la sesiunea a XH-a a Adunării Generale (1957). Problema a fost reluată la sesiunea a XIII-a, cînd s-a adoptat rezoluţia 1321 (XIII) intitulată Scopurile şi mijloacele cooperării economice internaţionale, la sesiunea a XVTII-a a Adunării Generale a O.N.U.43 şi în cadrul primei Conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare, unde un loc central s-a acordat problemei principiilor care să călăuzească relaţiile comerciale internaţionale. Aceste principii au fost incluse în Actul final al Conferinţei, urmînd ca ele să fie discutate în continuare pentru a putea fi unanim acceptate în cadrul unor sesiuni ulterioare 45. Ataşată ferm cauzei apărării şi promovării principiilor menite să asigure cea mai largă cooperare internaţională, dezvoltării unor relaţii de încredere şi apropiere între state, România a iniţiat la cea de-a XXna sesiune a Adunării Generale a O.N.U., împreună cu alte 8 state

PAG:375

După sfera domeniului de care se ocupă, s-ar mai putea face distincţie între : organizaţii internaţionale speciale, care se ocupă de un singur domeniu al culturii (Consiliul internaţional al cinematografiei sau televiziunii, Comitetul organizaţiilor internaţionale de ştiinţe medicale) şi organizaţii internaţionale generale, a căror sferă de activitate cuprinde majoritatea problemelor culturale, cum ar fi, spre exemplu, U.N.E.S.C.O., Consiliul cultural interamerican, Comisia culturală scandinavă etc. în afara organizaţiilor internaţionale mai există o serie de centre, institute, laboratoare şi staţiuni de cercetări internaţionale care sînt deschise tuturor specialiştilor din diferite ţări. Organele interne oficiale ale diplomaţiei culturale Direcţiile culturale din Ministerele Afacerilor Externe. Necesitatea unei politici culturale a statelor este un fenomen recent. Dezvoltarea legăturilor culturale, extinderea legăturilor culturale, extinderea schimburilor şi a iniţiativelor particulare au determinat o coordonare oficială din partea statelor. De asemenea, necesitatea unui climat favorabil a dus la găsirea altor domenii de înţelegere în afara celui politic. Astfel, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe apar direcţiile relaţiilor culturale şi înainte, dar mai ales după cel de-al doilea război mondial. Aşadar, cultura poate fi o sursă de influenţă pentru un stat în străinătate. Nevoia unei colaborări în ştiinţă şi tehnică pentru o dezvoltare economică rapidă, colaborare determinată de cheltuielile mari în diferite domenii de cercetare şi deci greu de suportat de un singur stat. este un alt factor ce a determinat această apariţie. De asemenea, accesul la cultură al diferitelor pături ale populaţiei, dezvoltarea mijloacelor de comunicare şi de difuzare în masă ca şi noile state independente ce apar după al doilea război mondial au dus la intensificarea colaborării în cultură şi la coordonarea acesteia de către state. în cadrul misiunilor diplomatice există azi consilieri sau ataşaţi culturali care au rolul de a face cunoscută în străinătate cultura statului acreditant şi de a uşura colaborarea culturală între cele două ţări. Funcţiile consilierilor sau ataşaţilor 'culturali sînt multiple : pregătirea de acorduri culturale, acordarea de burse de studii, schimburi de studenţi, organizarea de conferinţe, de expoziţii. în acest domeniu, scopul ce trebuie atins este de a face cunoscută şi apreciată cultura naţională a statului acreditant Această nouă realitate a fost dealtfel reglementată şi întărită şi prin Convenţia de la Viena din 1961. care, la alin. e) al primului paragraf din art. 3, prevede printre funcţiile misiunii diplomatice promovarea de relaţii economice, culturale, ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar. PAG:387

Secţiile de relaţii externe ale diferitelor instituţii. Tot în cadrul organelor interne oficiale care se ocupă cu promovarea relaţiilor culturale pe plan internaţional pot fi socotite secţiile de relaţii externe ale ministerelor pentru învăţămînt cultură, şi educaţie, care colaborează între ele în domenii ca acordarea de burse pentru studii şi specializare şi schimb de studenţi. De asemenea, ele organizează schimb de lectori, profesori, savanţi pentru a ţine conferinţe şi cursuri, organizează excursii de studii, congrese şi conferinţe internaţionale pentru schimburi în domeniul învăţământului, educaţiei şi culturii, precum şi comemorări, aniversări, simpozioane, colocvii şi invită diferite personalităţi culturale din străinătate pentru contacte personale şi schimb de experienţă. Centrele naţionale de schimb. Progresele intelectuale şi materiale se îmbogăţesc prin contacte, schimburi şi împrumuturi reciproce. Schimbul de publicaţii pe scară mondială este necesar pentru consolidarea înţelegerii internaţionale, prin difuzarea cunoştinţelor, prin asigurarea accesului tuturor popoarelor la ceea ce fiecare din ele publică, ceea ce duce la o mai bună cunoaştere şi apreciere reciprocă. Pentru dezvoltarea şi reglementarea schimbului de publicaţii pe scară internaţională s-au încheiat diferite convenţii, între care menţionăm Convenţia Prinţilor de la Paris din 1867, semnată de 15 monarhi din Europa şi care se referea la schimbul de reproduceri de obiecte de artă, cele două convenţii din 1883 de la Bruxelles. La conferinţa care a avut loc tot la Bruxelles în 1898 s-au încheiat două convenţii multilaterale privind schimburile internaţionale de publicaţii şi schimburile de publicaţii oficiale şi documentele guvernamentale, convenţii ratificate de 24 state, printre care şi de România. Convenţiile prevăd, printre altele, înfiinţarea de centre naţionale de schimb avînd drept scop înlesnirea schimburilor de publicaţii cu alte ţări. Astfel, centrele pot fi autonome, cum sînt cele din Roma şi Bruxelles, dar majoritatea lor sînt subordonate bibliotecilor naţionale (Bucureşti, Tokio, Paris, Moscova etc.). Prin articolul XVII al Actului constitutiv al U.N.E.S.C.O. se prevede crearea de comisii naţionale în ţările membre. Aceste comisii sînt organisme create de guvernele ţărilor respective, avînd în general un rol consultativ pe lîngă guverne în problemele de resortul U.N.E.S.C.O., asigurând legătura între Secretariatul U.N.E.S.C.O. şi instituţiile şi organizaţiile naţionale care activează în domeniile educaţiei, ştiinţei, culturii şi informaţiei, precum şi coordonarea diferitelor acţiuni întreprinse pe plan naţional în domenii ţinând de sfera U.N.E.S.C.O. Crearea lor se bazează pe ideea că o organizaţie culturală internaţională nu este viabilă şi eficace decît dacă se sprijină pe organisme naţionale active, servind drept puncte de legătură între guvernele şi cercurile intelectuale şi ştiinţifice . Conferinţele regionale ale comisiilor naţionale europene pentru U.N.E.S.C.O. (Aix-en Provence, 1954; Dubrovnik, 1957; Taormina, 1960;

PAG:388

Sofia, 1962 ; Monaco, 1968 ; Bucureşti, 1972) sînt convocate periodic pentru a analiza cooperarea între aceste comisii, mai ales în ce priveşte posibilitatea de acţiuni comune şi specifice. Organe interne neoficiale ale diplomaţiei culturale Secţiile de relaţii externe ale universităţilor. Universităţile şi colaborarea între ele au în urma lor o veche istorie. Originea lor trebuie căutată in antichitate, în Grecia, India şi China. Mai tîrziu, universităţile europene au avut puternice legături care le uneau, fiecare căutînd să îmbogăţească suma cunoştinţelor umane. Nici o universitate nu deţine singură toate cunoştinţele omenirii şi fiecare recunoaşte că savanţii şi erudiţii altor instituţii au cunoştinţe şi idei care ar stimula şi îmbogăţi gîndirea propriilor ei membri. Din această comunitate de scopuri şi idealuri între toate universităţile decurge legătura intimă dintre noţiunea de cooperare şi cea de universitate. Azi, colaborarea între universităţi s-a dezvoltat foarte mult datorită în primul rînd necesităţilor de cadre bine calificate pentru economie, diversificării disciplinelor ştiinţifice, diviziunii internaţionale a muncii, necesităţii organizării şi dezvoltării învăţământului, ştiinţei şi culturii, îndeosebi în noile state independente. Pentru o colaborare cît mai rodnică, în cadrul universităţilor au fost organizate servicii de relaţii cu străinătatea, care au drept scop tocmai coordonarea şi dezvoltarea legăturilor între universităţi şi organizarea de acţiuni comune menite să ducă la dezvoltarea ştiinţei şi culturii. Deşi se bucură de mare autonomie, aceste servicii de relaţii externe ale universităţilor colaborează totuşi şi cu direcţiile relaţiilor culturale din ministerele de învăţământ şi de afaceri externe cît şi cu alte organe oficiale, pentru o coordonare cît mai bună a acţiunilor pe care le întreprind. Colaborarea între universităţi se face prin aranjamente în general bilaterale, cunoscând diferite forme : Schimburi de persoane. Migraţiunea de studenţi de la o universitate la alta a atins astăzi cifra de peste 200 000, fiind aspectul cel mai cunoscut al colaborării interuniversitare. Această mişcare este înlesnită de sistemul de burse acordate de guverne, instituţii şi organizaţii internaţionale, diferite fundaţii şi universităţi. Bursele se acordă fie pentru studiul în învăţămîntul superior, fie pentru stagii de specializare. Alături de studenţi, universităţile fac schimb şi de lectori, conferenţiari şi profesori, pe un timp mai scurt, pentru a ţine conferinţe sau cursuri, sau pe un termen mai lung. Universităţile organizează în cadrul colaborării o serie de congrese, colocvii, conferinţe, simpozioane, reuniuni, creează organizaţii internaţionale în cadrul cărora au loc schimburi de informaţii, de idei, comunicări ştiinţifice, care permit participanţilor să se cunoască personal şi să colaboreze mai intens. Se organizează, de asemenea, întîlniri între cadrele didactice şi întîlniri între studenţi, cu care ocazie se trec în revistă o serie de probleme ale ţării-gazdă, precum şi problemele genePAG:389

mie de interes comun. Se cuvine să mai menţionăm călătoriile şi stagiile de studii pentru oamenii de ştiinţă şi cercetători, cursurile de vară pentru studiul limbii şi literaturii unui popor, vizitele şi ceremoniile oficiale, trimiterile de delegaţii cu ocazia centenarelor şi altor evenimente culturale etc. Pe lîngă schimburile de persoane, universităţile cunosc şi schimburi de publicaţii între bibliotecile lor, schimburi de programe de învăţămînt, schimburi de -materiale didactice, de utilaje de laborator, de comunicări ştiinţifice etc. Aceste planuri şi aranjamente se încheie fie direct între universităţi, fie prin intermediul organizaţiilor internaţionale la care sînt afiliate. Pe lîngă schimburile de publicaţii pe plan naţional, prin intermediul centrului de schimb, între biblioteci şi diferite alte instituţii şi centre documentare au loc schimburi directe care se fac prin serviciile lor de schimb cu străinătatea. Aceste servicii organizează schimburi directe între biblioteci şi instituţii, fiind deci autonome, dar în acelaşi timp pot colabora şi cu centrul naţional de schimb, mai ales în ceea ce priveşte informaţia privind posibilităţile de schimb ale străinătăţii pe care centrul le furnizează bibliotecilor. De asemenea, ele pot colabora cu centrul în expedierea publicaţiilor. Larga dezvoltare a relaţiilor culturale internaţionale atît ca volum cît şi ca -arie geografică, stabilirea unor contacte mai intense între Occident şi Orient, antrenarea noilor state independente în această reţea au făcut să crească rolul şi importanţa schimburilor de publicaţii atît prin centre naţionale de schimb, cît şi direct între instituţii, biblioteci şi centre de documentare, contribuindu-se şi pe această cale la transmiterea şi dezvoltarea cunoştinţelor şi deci implicit la înţelegerea şi apropierea între popoare. Pe lângă direcţiile culturale ale ministerelor afacerilor externe şi celelalte organe ale diplomaţiei oficiale, există şi alte instituţii şi asociaţii, a căror activitate contribuie la dezvoltarea relaţiilor culturale, colaborînd cu instituţiile şi asociaţiile similare din alte ţări. Acestea sînt comitetele sau asociaţiile de creaţie din domeniul artelor plastice, literaturii, muzicii, teatrului etc., precum şi alte asociaţii din diferitele domenii culturale. Scopul acestor asociaţii este realizarea şi dezvoltarea diferitelor schimburi de persoane şi de expoziţii, ansambluri artistice, opere de artă, conferinţe, organizarea de manifestări culturale, ca: gale de filme, seri culturale, comemorări, manifestări artistice, audiţii muzicale etc. Ele întreţin relaţii cu personalităţi culturale din străinătate şi ajută la afirmarea culturii proprii peste hotare şi la dezvoltarea unui climat favorabil înţelegerii internaţionale. Toate aceste mijloace sînt folosite diferit în funcţie de condiţiile concrete şi de gradul de dezvoltare generală a diferitelor ţări, dar mai ales de gradul dezvoltării relaţiilor lor culturale ; uneori se observă şi tendinţe diferite, în funcţie de zonele geografice şi organizarea internă a statelor. Trăsătura lor comună este dezvoltarea lor ascendentă pe căi oficiale şi neoficiale, statele fiind din ce în ce mai conştiente de avantajele colaborării în acest domeniu. PAG:390