Dincolo de luntrea visului - Irina Lucia Mihalca

Irina Lucia Mihalca

Dincolo de luntrea visului

Căsuţa tehnică

Irina Lucia Mihalca

Dincolo de luntrea visului

Cuvânt înainte Vorbesc porţile cerului de-o copilă, ce-n zbor, le atinge cu aripile de parcă ar vrea şi n-ar avea pe unde să intre, să se lumineze sau să bea din nectarul iubirii divine, prelinsă pe ivăre. Vorbesc gemetele pământului că alunecările faliilor în căutările locurilor sigure de aşezare sunt însoţite de paşi de femeie, de gemete surde din suflet pribeag, în căutare de suflet pribeag. Vorbesc malurile răscolite de brize, de braţe deschise spre ele, de nisipuri cernute-n clepsidre, de fluxuri sărutate de ea, călătoarea. Vorbesc valuri de creste-nspumate, răsturnate, de pânze-n plutiri peste hărţi amintiri, balansate sub greutatea iubirii. A ducerii acesteia departe, pe tărâmul trăiniciei, de tornade. Miezul perechii urcate e răsucit, plimbat şi dansat, lăsat cuibului pregătit pentru el, printre astre. Vorbesc mătăsurile iatacurilor de veştminte picate, de lujer dezgolit, arătat, de splendoarea adevărului relevat, de revelaţia cercului cu două arce îmbinate, de bunătate şi de fiori, flori desfăcute din pori de femeie, de bărbat, geamăt-oftat, dorinţă izbucnită de sub cenuşa mocnită şi de contopire, alipire într-o singură floare-fiinţă, cu aceeaşi credinţă. Vorbesc dunele de paşi suprapuşi pe nisip… Fără să vrei, citind versurile poetei Irina Lucia Mihalca prinse-n cununa de faţă, devii poet. Fără să vrei, făcând înconjurul lumii şi urcând înspre ceruri, coborând în abisurile pline de taine

Irina Lucia Mihalca

5

ascunse, devii călătorul filozof, căci sunt la un loc şi lucruri văzute, şi bănuite, şi mesaje trimise şi deducţii. Fără să vrei câştigi din inocenţa pierdută, devenind inocent şi pur. Fără să vrei înfloreşti ca femeie, feminitatea romantică a autoarei îmbie la băutul izvorului cu apă vie, la al tinereţii cu cercei la urechi. Citind visezi, zâmbeşti, înfloreşti, citind te încălzeşti ca om, te transfigurezi în femeia sensibilă şi senzuală, care n-are nevoie să lepede haine, dorinţa spre celălalt izbucnind ca focurile pădurii-n noapte, acolo unde au fost ascunse comori. Legi suflete, imagini, reverii, energii, le atragi fără să vrei înspre tine, înţelepciunea lumii devenindu-ţi o joacă, un dans de naiade pe muzicile chemărilor de sirene. Copilăreşti. Ţi se readuc în memorie amintiri şi şoapte ale părintelui plecat, pânzele pictorului urcat prea devreme la ceruri, tărâmuri neştiute gemând sub chemări. Copilăreşti odată cu fetele poetei şi creşti împreună cu ele. Stai şi tu smerită sub privirile blânde ale soţului, tată, prieten, liniştindu-te ca-n ţinutul din nord-vestul ţării, ţinutul vorbei molcome şi calde. Şi înverzeşti luând din seva florilor, a frunzelor de început de primăvară sau din amprentele celor uscate. Şi fără vrei devii şi tu o curajoasă, căci scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase, nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală şi aş putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar şi de stridenţele, vulgarităţile moderniste şi postmoderniste. Dispariţia ad literam a sexului explicit, a exhibiţionismului afişat, prin atingerile ei feminine, capătă accente de senzualitate, de simţire asemănătoare celei divine. O alchimie plimbă, transformă şi contopeşte, ca apoi să dispară, apărând în alte planuri şi timpuri, dar rămânându-ţi certitudinea că a

6

Dincolo de luntrea visului

fost totdeauna acolo; a vegheat şi a aşteptat, întrupându-se, având nu numai coerenţă spirituală, dar şi transcendentă. Iubirea, speranţa şi perpetuarea ei sunt ţesute din substanţă divină ce devine izvor la îndemâna cititorului. Desele dialoguri cu eul sau cu celălalt eu, iubitul, aproapele, viul, toate vin ca o certitudine a simţirii nu numai împărtăşite, dar şi ca o cale liberă de intrare pe poarta aceluiaşi sine. Păşim… „Între cer şi pământ, între El şi Ea, doar un timp. Voalul a căzut, dând deoparte cioburile, întunericul deveni luminat disperarea - speranţă durerea – bucurie depărtarea – simbioză, singurătatea – întreg.” Celălalt timp, o nouă viaţă „Au intrat în vis scriind singura lor carte ce devenea realitate pe măsura literelor căpătau contur, forme, lumini şi umbre Un pictura poesis…” Castelul de nisip al unui vis „Nimic nu mai pare ce-a fost, nimic nu mai e în ordine. Ne întrebăm unde oare ne-a fost să ajungem, Pierduţi într-un spaţiu fără spaţiu mai îndurăm un timp. Evacuaţi în locuri rarefiate

Irina Lucia Mihalca

7

plutim fără ancore ne menţinem echilibrul în aşteptarea unei lumi ce nu se mai potriveşte cu piesele noului puzzle…” Timpul şi noi cei rămaşi în ochiul furtunii Şi spre speranţa noastră, a revenirii şi devenirii noastre, suntem când plini de viaţă rugându-ne, jucându-ne, căutându-ne, când devenim dezorientaţi. Într-o empatie generală, poeta notează: „soarele obosise, slăbise, se vlăguise, lent a căzut într-un crater imens, se preschimba din foc incandescent în negru – cărbune o imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!” O imensă sferă într-o prăpastie Fiind eu o cititoare asiduă a Reţelei Literare, numele poetei mi-a devenit destinatarul comentariilor şi darul meu către ea, cea „rostitoare”, născătoarea de versuri, realizând, feedbackul perfect. Pentru desluşire şi înţelegere a talentului poetei, a sferei lărgită la care-a bătut suflul poeziei acesteia, a sensibilităţii ei ieşite din comun, îmi permit să alătur scrierii acesteia şi scrierea câtorva comentarii. Cele două îmbinate, împreună cu delectarea cititorului în faţa versurilor, vor însemna reperele operei poetei. N-am întârziat să o numesc, alături de regretata Magda Isanos, Poeta Iubirii, căci mesajul desprins din opera ei este iubirea: de oameni, de cer şi pământ, de vechile lumi bântuite de muze, de gânduri şi energii legătoare, de legături indestructibile între oameni, corespondenţe ce depăşesc sfera obişnuitului, încadrându-se în infinitul sentimentelor umane nemodificate, pure. „Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului” - translaţia de la

8

Dincolo de luntrea visului

rău la bine, de la durere la fericire, de la „cuvintele golite de sensul lor la pictogramele interiorului nostru, de la cădere la o nouă cunoaştere” , de la plecare la întoarcere, nu este vectorială şi spiralată, pragul trecându-se fără să ne dăm seama, parcurgând lumi. Bine scris! Filosofic şi în acelaşi timp accesibil. Sunetul cugetului, ca al ploii, întrerupt de grozăvia fulgerului, apoi, iar ploaia! „Nu aruncaţi cu pietre” - recunosc pe cel ce se târăşte prin întunericul tunelului în căutarea luminii, mânat de dorinţa cunoaşterii şi amintindu-şi parfumul atingerii. Vrea să se descâlcească, să aleagă iţa realului de cea a gândului, a amintirii, a iubirii de semen, a adevărului acestei lumi. „Nu daţi cu pietre”, acesta e cel mai vulnerabil din toţi şi căderea lui înseamnă doar gust, viteză, sânge lăsat în urma turnirului şi răceala metalului. Mai rămâne ceva în spatele lor? Doar speranţa primului, căutătorului, fugarului înspre Helios. „Celălalt trup ~ o nouă viaţă” nu remarcabilă, formidabilă, scrisă în registrul grav. Îţi mulţumesc pentru delectare şi reflecţie. Pune-i semn de carte, este printre cele mai bune poezii ale tale. Toate sclipesc, dar asta sparge o graniţă! „Cercelul pierdut” - speranţa regăsirii într-o altă viaţă ne ţine în asta, indiferent de e vorba de persoana dragă, unica, de o întreagă umanitate, aceea din trecut, de o identitate naţională generoasă, de bine şi cald. Toate legile fizicii demonstrează asta, e legea firii. Iubirea şi binele nu au cum să fie egale cu ura şi răul, din antiteza lor provine imboldul iniţial, provine naşterea. Boomul iniţial a pornit din diferenţe, simpla coacervată peste care s-a aşternut suflarea divină e mărturia. „La Început – Cuvântul” - pot oare descrie în actualele, decapitatele, depreciatele cuvinte? O poezie caldă şi pură, dar în acelaşi timp, o pătrundere în realitate, în adevăr: greu trebuie să-i fie/ porumbelului alb/ să conducă şirul cocorilor/ întorcându-se dalb/…..

Irina Lucia Mihalca

9

„În veşnicia fără cuvinte” - neputinţa despărţirii în pofida timpului, „spinilor”, palierelor reale sau ireale suite sau coborâte de unul din doi sau de amândoi, uşilor închise şi deschiderile lor pe alte tărâmuri, se datorează doar fluidului magic ce i-a legat pe vecie. Rămân unul în altul scrijeliţi pe piele, scrijeliţi în inimile şi gândurile lor. Oricâte cuvinte ar mai fi avut să-şi spună, înţelesurile lor nu se pierd cu timpul, ci capătă noi însuşiri: completarea, permanenţa, indestructibila legare. Veşnicia! „În visul copilului” da, copilul este primul care recepţionează corect mesajele universului prin toate visele şi stările lui de veghe. El este şi primul nostru judecător. Treptat, în mulţime şi crescând mai pierde din această capacitate, semănând cu adulţii. Li se ia din bine şi li se adaugă răul. Inconştient. Frumuseţea poeziei şi a poeţilor, frumuseţea ta, constă şi în păstrarea acestor capacităţi. „Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare” trebuie să fiu sinceră acum; la prima ta „citire” pari doar o romantică incurabilă, de neegalat. Te-am comparat cu Magda Isanos, cu poeta verde, cu cea calofilă, nu, nu! Atingi cititorul cu o inflaţie de cuvinte pe baza câtorva sentimente, dar, nu! Fiecare senzaţie romantică de cuvânt asociat cu loc, mai nou şi muzică, reprezintă o faţetă distinctă a unei sfere uriaşă, cu suprafaţa fagure de miere. Laşi cititorul într-o linişte dumnezeiască. Ai personalitatea ta în poezie, poate fi socotită cumulativă, dar e unică. Eşti vindecătoare şi reformatoare. Cititorule, niciodată nu suntem singuri! Încurcaţi printre „zăpada dorului, furtuna inimilor, veşnicia frământată, carnea cuvintelor” ni se induce sentimentul siguranţei – niciodată nu suntem singuri, totul are un răspuns, transcendenţa e lină şi calmă, e caldă! Adina Dumitrescu

10

Dincolo de luntrea visului

Celălalt trup - o nouă viaţă

Vuietul veşniciei, auzit noaptea, tăia timpul în două, cobora din cer pe pământ, împungându-l ca un ac. Calea lacrimilor suspină pe cer. Iute ca privirea femeii, un sunet subţire îndoi cerul-n lumină şi întuneric. Dintr-o îndepărtată nostalgie, o tristă melodie voia să cârpească viaţa acolo unde sunetul o sfâşiase. La stânga sunetului era noaptea, la dreapta lui era ziua, univers presărat cu picături de apă şi prezenturi. Începând să respire, muzica se strecură prin labirint, călcându-şi umbra plină de apă în Canalul Miracolelor. Timpul femeii nu curge pe aceeaşi cale cu timpul bărbatului, spre celălalt trup.

Irina Lucia Mihalca

11

12

Dincolo de luntrea visului

Adevărul e în cuvânt, piatră şi apă, un distih în oglindă - Milee dugento con sessanta sei prin Surâsul Cybelei! Între cer şi pământ, între El şi Ea, doar un timp! Voalul a căzut, dând deoparte cioburile, întunericul deveni lumină, disperarea – speranţă, durerea – bucurie, depărtarea – simbioză, singurătatea – întreg. – Voi fi cu tine până la sfârşitul Timpului! În palma ei atingerea literei-mamă ebraice Shin. Îi citi sărutul: – Să fii fericită cât îţi stă în putinţă! Călător în univers după sufletul stelar, spre noul acum, sufletul încarcerat, eliberat de trup, caută un strop de apă şi-un strop de timp, înghiţind din lacrimile Maicii Domnului în secţiunea de aur a Timpului cu Veşnicia.

Irina Lucia Mihalca

13

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa. Intersecţii de raze şi umbre, punţi către cer. Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii, păstrează nisipul din vidul clepsidrei. Razele sufletului oglindesc mozaicul paşilor mei prin întuneric. Prin lumina felinarelor, aripi de îngeri sfâşie tăcerea. Prelinse în urmă, două din umbrele mele se întind către cer. Sunt umbrele sufletului nostru risipite în tu... în eu... în eu... în tu... Îşi caută urmele noastre în timpuri.

14

Dincolo de luntrea visului

Suntem

Ca un vis neîntrerupt vreodată, ca un gând ce pulsează la capătul străzii, ca un adevăr purtat mereu în inimi, ca o furtună peste necuprinse întinderi, ca o salbă de stele ce ne înconjoară, ca o centură de timpuri prin spaţii, ca o revoltă de semne pe bolta cerească, ca o înverşunare de eroi în ultimele lor fapte de arme, ca un soare ce ne înconjoară printre nori, ca ziua ajunsă dinaintea eternităţii, Noi suntem. Suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri, cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumini, curcubeu reflectat prin oglinzi paralele, tunel ascuns în labirintul iubirii, suflet în căutarea sufletului-pereche care, negăsindu-l pe pământ, îl caută în Cer, cutreierând ierarhia îngerilor.

Irina Lucia Mihalca

15

Suntem piesele aceluiaşi puzzle, suntem Tu, Eu, manifestarea Absolutului prin Noi.

16

Dincolo de luntrea visului

Castelul de nisip al unui vis ,,Lumea devine vis, visul devine lume” - Nov alis

Au intrat în vis scriind singura lor carte ce devenea realitate, pe măsură ce literele căpătau contur, forme, lumini şi umbre. Ut pictura poesis... Pictau cuvintele, pagină cu pagină, prin straturi succesive, prin suprapuneri de tuşe fine, gânduri fragile lovindu-se de cercuri concentrice, iubiri eliberatoare înăbuşite, până ce-au devenit vizibile în şi prin esenţa lor. Erau concomitent personaje himerice şi autori, idealul ciocnind rutina, arta se adăuga vieţii, clipe aşternute în refluxul vieţii. Mise en abîme...

Irina Lucia Mihalca

17

Odată cu zorii zilei, natura lui, aparent solară, se adapta misterului unei zbuciumate mări nordice. Marea ei, melancolic-egee, fărâmiţa castelul de nisip din visul unei scriituri, din clepsidra visului unui alt vis.

18

Dincolo de luntrea visului

Chemând o păpădie...

Chemând o păpădie se reîntoarce în mii de scântei la chemarea vântului. Se spune că, în vis, trăim continuarea unei vieţi neperisabile. Se spune, doar se spune, încă nu putem şti. Revenind, aici, prin tainica uşă, ni se şterg amintirile. Ne rămân frânturi-scântei, stingându-se la lumina zilei. Ne rămân amintiri-viziuni, cu neînţelese doruri, cu întrebări, cu sau fără răspuns.

Irina Lucia Mihalca

19

Oare prin vis ne continuăm viaţa din oglinda timpului necuprins sau e o pseudo-poartă deschisă, lăsată muritorilor spre iluzia nemuririi?

20

Dincolo de luntrea visului

Timp de-amintire, timp de uitare

Era un timp când alergam spre tine, un timp dilatat ce ne-mbrăţişa în secundele lui. Era un timp când doar lumina din noi conta, când odată privirile întâlnite, metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acţiona instantaneu, când te mirai că-ţi revedeai, inexplicabil, imaginea ta pe chipul meu, impregnată de adierea blândă a zefirului, a apei reflectată de oglinda sufletului nostru. Era un timp când încă nu ne-am îndepărtat, rănindu-ne, devenind un alt timp. Doar Helios surâde... Ştie el ce ştie!

Irina Lucia Mihalca

21

Timp carnivor, fără timp Timpul ni s-a depărtat treptat, treptat, ne-am fărâmat puţin câte puţin, în urma noastră a rămas totul, agonia inimilor e doar durerea prezentului. Poate ne vom reîntâlni într-o toamnă-primăvară cu fum de frunze şi parfum de vis. Îmi vei strânge mâna fără să te ştiu, fără să mă ştii, vom fi, iar, copii târzii, într-un alt vis, într-o nouă viaţă.

22

Dincolo de luntrea visului

Desprindere de primăvară Primăvara grădina trebuie curăţată, primenită, împrospătată. Noile flori vor colora perspectiva, un aer proaspăt va reînvia natura. Depinde mult de seminţe, de substrat. Mi-ai spus să încerc desprinderea ramurilor noastre, motivul era boala ce a pătruns în tine, în noi. Ţi-am întins un cleşte perfect ascuţit să încerci tu tăierea rădăcinilor sau, măcar, a ramurilor. Încearcă, te rog, să nu laşi franjuri în urmă! Poate doar aşa, seva se va dilua împrăştiindu-ne, în neant, petalele sufletului-geamăn! Poate doar aşa vei uita de dureri, de golul şi teama ce-au pus stăpânire pe tine! Deschid o fereastră, lumină şi soare. În zare, privesc un fluture albastru. Se-nalţă ameţit de suave astenii de primăvară, smulgându-se din vârsta unui timp secat...

Irina Lucia Mihalca

23

Simţi, spune-mi, tu simţi?

Simţi, spune-mi, tu simţi bătăile inimii noastre? – respiraţii, tăceri de lumină, muguri ce pulsează seva vieţii prin picăturile ploii din noi. Simţi, spune-mi, tu simţi roiuri de fluturi multicolori care ni se perindă prin primăvara iubirii? Fiorii pe aripile cărora plutim? Căutări, magie, vis, durere, zbor, dorinţă, regăsire, renaştere! Simţi, spune-mi, tu simţi paşii Destinului ce ne pierd cărările în balansul fără sfârşit? Un fulger atinge marea, formând perla din timpul ce se-ascunde într-o lacrimă!

24

Dincolo de luntrea visului

Simţi, spune-mi, tu simţi bătăile inimii noastre? – respiraţii, tăceri de lumină, inocenţă de gesturi şi gânduri, acel puf de păpădie ce vine, vine şi pleacă cu primul fir de vânt ce va trece pe la porţile sufletelor noastre. Fără frontiere este sufletul omului, doar când ne adoarme este cu adevărat acolo unde îşi doreşte – amprente de neşters sunt atingerile petalelor de vis trăit, adânci inspiraţii din curcubeul de culori...

Irina Lucia Mihalca

25

Timpul şi noi cei rămaşi în ochiul furtunii

Nimic nu mai pare ce-a fost, nimic nu mai e în ordine. Ne întrebăm: – Unde, oare, ne-a fost să ajungem? Pierduţi într-un spaţiu fără spaţiu mai îndurăm un timp. Evacuaţi în locuri rarefiate, plutim fără ancore. Ne menţinem echilibrul în aşteptarea unei lumi ce nu se mai potriveşte cu piesele noului puzzle. Agăţaţi de fiecare speranţă, rug, rugă, scenariul nu se mai respectă, actorii-şi pot continua drumul separării purtând aceleaşi măşti. Baricadaţi în buncărele fricii nici ei nu ştiu ce mai aşteaptă. Deschizând cufărul cu vise, piesa se rescrie la dorinţa actorilor din ochiul furtunii.

26

Dincolo de luntrea visului

Conduşi în zone purificate se reîntorc firesc în curentul vieţii, cu fiecare respiraţie, cu noi vibraţii, cu roluri simple, fără efort, spre autenticul sine, spre farul luminii interioare, spre a crea în viitoare vremuri. Capitole vechi, un sfârşit al trecutului, o moarte de final se încheie fără regrete. Tineri călători purtaţi în locuri noi, pe unda inimii – liantul şi puntea de legătură între propriul spaţiu şi ceilalţi –, centraţi şi în ochiul furtunii. Întoarce-ţi privirea spre tine!

Irina Lucia Mihalca

27

Povestea celor o mie de vieţi şi-o nouă viaţă – Bunicule, ce sunt acolo în zare? – Nişte dealuri. – Şi după dealuri? – Alte dealuri. – Şi după alte dealuri? – Dincolo sunt munţii, puiule! – Dar tu, micule, ce îţi doreşti în viaţă? – Altă viaţă! – Şi după altă viaţă? – O altă viaţă! – Şi după acea viaţă? – Ultima viaţă sau o nouă viaţă! Ibn Al-Nadim derula, prin imaginile touch screen-ului din Fihrist, oglinda Timpului. Când visul călătoreşte prin nopţi şi zile arabe de-a lungul atâtor sute de vieţi, fiica povestitorului îi prevestea lumina tămâiosului zâmbet din manuscrisul Saragossei, fiece viaţă prin pierderea nopţilor arabe. El viaţa-şi dorea, suplimentarele nopţi la cele o mie şi una nopţi, povestea tuturor poveştilor şi viaţa fără de moarte...

28

Dincolo de luntrea visului

Vedea derularea unei stranii, crude, inexplicabile iubiri cu unica fată, trăite în acea parte a oraşului, dincolo de fumul amestecului de culori, miresme ale unei primăveri şi toamne, uitând de tărâmul de dincolo de voal, atinsese Absolutul prin priviri, gânduri, vise, trăiri. Un vis răscolit persista printre timp, frânturi de imagini, flori, sălcii plângătoare, o tânără fată la mijloc de pod, o tulbure apă reflecta lacrima privirilor ei, un tânăr pătruns de frigul durerii din ea, apoi se trezea... un tremur, ud leoarcă, frisoane, o spaimă de moarte. Şeherezada atât doar ştia, trandafirul luminii nu înfloreşte în somn, căprioara acum doar se-adapă, din izvorul ei, o mie de vieţi şi ultima viaţă.

Irina Lucia Mihalca

29

Refugiu în lumina unui zâmbet Copilul de aur e-n tine, e-n noi, mereu te priveşte, surâde. Chiar dacă valurile trec, priveşte-i zâmbetul poznaş. Întoarce-te, găseşte-i calea, deschide-ţi inima, ascultă-i tainica şoaptă, lumină caldă, candelă vie nestinsă de niciun vârtej! Acest refugiu să-ţi fie locul când norii negri şi deznădejdea te vor lovi. Condus de el, vei înţelege că viaţa-i darul nepreţuit.

30

Dincolo de luntrea visului

Aliteraţia timpului Există un timp pentru toate, un timp de uitare, un timp de-nvăţare, un timp de trăire, un timp de iubire, un timp pentru somnul cel lung, un timp de murire. Pas cu pas, toate, se-nvaţă şi se dezvaţă.

Irina Lucia Mihalca

31

Şarpele din sufletul tău... Şarpele din sufletul tău se strecoară insidios din miasmele stătute ale pământului şi apelor, din întuneric spre lumina crucii – organică sevă din lemnul copacului urcat, predestinat să-i dea viaţă până-n ultima nervură a frunzelor; în drumul său spre vârf, va modela ramuri cu forme bizare, alunecând prin lemn, oase, crengi, scorburi, cioturi, dureri lăsate în urmă, crucificat în cele patru puncte cardinale ale aurei copacului, retras transcendent în sine –. Ascuns după masca fără chip şi nume, muşcă, sufocă, otrăveşte, zâmbeşte.

32

Dincolo de luntrea visului

El crede în jocul acesta, uitând că jocul final e Moartea ce-şi numără corect zilele. Cu o prăbuşire va trăi groaza sutelor de mii de prăbuşiri. Cu o singură dorinţă va trebui să reziste ispitelor sutelor de mii de dorinţe. Cu o singură moarte va patimi sute de mii de morţi, ca, în final, sa ia asupra sa haosul tragic al lumii. Va învăţa să sufere prin el, purificându-se, o realizare ce mintea nu o poate cuprinde! Va trebui să înveţe ce-nseamnă a fi Om! Va trebui să evoce, în sine, toate Infernurile, să le evoce, să le cunoască, să le strălumineze într-o continuă luptă pentru fericire, căci fericirea – o simte fiecare – s-a pierdut pe undeva, pe drum. Stăpâneşte, Omule, fiara din tine, vei regăsi culoarea armoniei!

Irina Lucia Mihalca

33

Şoaptele timpului, subtil parfum de iasomie Trăim în lumi paralele, presărate ici-colo cu oglinzi din care rar se reflectă imagini-tablou, labirinturi prin care intrăm inconştient. Şoaptele timpului, exorcizarea viselor în timpul unei prohibiţii la zâmbet, Un înger damnat vinde şi cumpără lumea în numele echilibrului. Lacrimi se preling prin cioburi, raze de lumină reflectă scântei deformate de tăişul sticlei. Nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil. "A whiter shade of pale... She said there is no reason and the truth is plain to see."

– Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea, cărarea râdea, ochii-ţi zâmbeau, ochii-ţi plângeau, te iubeam dincolo de viaţă şi moarte! Nu se auzeau nici măcar şoapte, doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor. Mâna mea îţi contura chipul învăluit în ceaţa timpului, zefir de primăvară îţi adia lumina din visul tău

34

Dincolo de luntrea visului

reconstruit în secvenţe-fragmente repetitive, încă nedesluşit, doar mâna o ştiai, zâmbet fugar al unei clipe, subtil parfum de iasomie. Simţea nevoia să-ţi mângâie obrazul, ca şi cum ţi-ar fi alinat sufletul. Cercuri noi se deschid...

Irina Lucia Mihalca

35

36

Dincolo de luntrea visului

Ekphrasis, miniatură în mantia unui înger

Undeva în timp, ascult Vangelis, efigia zâmbetului tău rămas în palma mea, o frunză memoriei furată, monada oglindită în creatoarea diadă. Esenţa de caprifoi, prin culorile toamnei, şi-a mistuit sufletul sleit de putere, prin căutări de la izvoare sau începuturi. În inima lor şi-au scris poemul bucuriei, ekphrasis, miniatură în mantia unui înger coborât pe urmele paşilor lor din constelaţia cosiţei dedicată zeiţelor. Şoaptele vântului, mesagerul primăverilor pierdute, adie poemul singurei lor respiraţii, în lumina uitată – nălucirea unui tainic sărut în oglinzile cerului – ţes cuvinte, poeme de stele, din raze şi roua petalei.

Irina Lucia Mihalca

37

În spaţii duble, timpul s-a-nchis în sine, o tânără fată trece prin lacrima gândului, cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul tău. Nu sunt eu. Din templul său, cu ajutorul Meduzei, o tânără nimfă cu părul frumos, prin valuri plesnite-n noapte, Perseu începe căutarea timpului pierdut. Pare absurd dar e logic: - Aşa a fost Voinţa lui Dumnezeu! Reţii doar gestul ei din gară, ochii ei plutind de dincolo de timp, secundele lui niciodată sunt geamuri, când tânăr reflectau speranţe acum prăfuite, citeşti printre rânduri fum şi pseudo-stele. Nu s-a pierdut, s-a rătăcit, dar această rătăcire e mai tristă ca pierderea.

38

Dincolo de luntrea visului

Şoaptele luminii - Transcendenţă

Ateh (Selma) adoarme. Un somn greu o cuprinse. Gânduri, lumini, trăiri, vârtej de vise, întreabă-al ei spirit, Ea, Fiica Luminii, se-nalţă, pluteşte, în al său templu, pe AMON RA îl caută, doreşte. În ritm sacadat de tobe păşeşte, printre coloane uriaşe, hieroglife, culori, simboluri şi semne, pe-acordul lirei, lutei, chimvalei, pătrunde în sala hipostilă, magie de forme, frize şi fresce. Ochi nevăzuţi o-nsoţesc, figuri, umbre şi suple forme se-ndreaptă departe, adânc, spre întunecata-ncăpere, ferit de arşiţa zile, pe-Osiris, trinitatea, întâlneşte, continuă drumul şi, dintr-o aură, Isis-Hathor, Stăpână a Tronului, lumina nocturnă, zeiţă a Cerului, soţie şi mamă ce cu credinţă-ngrijeşte. Un lotus i-oferă şi-o cupă de aur, licoarea să soarbă şi Hathor, zeiţa iubirii-i zâmbeşte, în stânga-i surâde senină, Bastet, ochiul lui Ra, blânda zeiţă cu cap de pisică.

Irina Lucia Mihalca

39

Treptat, în lumina albastră a lui RA, pătrunde, se scaldă şi intră, simţindu-se acasă, în ia meri, pământul iubit din Egipt, ştie şi simte oricând calea deschisă spre ta nutri, pământul zeilor şi templul lui Ptah din Memphis... Uşoare şi scurte, sunete de tamburină şi talger, ritmuri suave de flaut şi nai încep s-o trezească. E vis sau aievea?? Pe pernă, o petală de lotus adie şi-n palmă un semn ce doar ea-l mai ştie. Surâde-n lumina, încă, albăstruie...

40

Dincolo de luntrea visului

Fibrilaţia ventriculară – severa tulburare de ritm a inimii Crezi încă în karma iluziei, reduci la absurd gând, suflet, lumină, spirit. Cu precizia chirurgului, prin intervenţii dure, induci asistola cardiacă, crezi în protecţia miocitelor. Retrograd prin sinus coronar administrezi cardioplegia cu sânge, tehnici rafinate de circulaţie artificială, oprirea circulatorie. Hipotermia profundă ţi-era de ajutor, vase dilatate riscau să mi se spargă. Contra-cronometru, conştient de efectul prelungit, mi-ai produs leziuni ireversibile. Răspunsul inflamator indica clinic sindromul post-perfuzie. Anestezia anevrismului, localizat în spatele ochilor nu bănuia punctul mărit de lumină, culoarul de trecere spre graniţa temporară dintre viaţă şi moarte, imaginile derulate tridimensional în viteza filmului unui alt timp, plutirea prin spaţii şi lumi intuite. Fără să ştii, lumina păcii a fost absorbită de întreaga lumină eleusină.

Irina Lucia Mihalca

41

Fibrilaţia ventriculară – cea mai severă tulburare de ritm – cauza morţii subite prin cord.

42

Dincolo de luntrea visului

Omul, doar omul

Sclipiri de raze prin ochiul dintre lumi, papirusuri înscrise în piele şi în suflet, la margine de noapte asalt de doruri, animate gânduri, dansezi cu cerul speranţe, regăsiri. Omul visează, omul te visează, Omul întâlneşte, omul te-ntâlneşte, Omul iubeşte, omul te iubeşte. Omul răneşte, omul te răneşte, Omul pierde, omul te pierde, Omul uită, omul te uită. Pisc şi abis, contrast lumină –întuneric, omul te-nalţă, omul te coboară. În depărtări imense, sub triste constelaţii, noian de-ntinse ape, refluxul din genuni, adâncul-ametist. Pe margini de prăpăstii, pustiuri şi tăceri, frânturi de realitate, şoapte,

Irina Lucia Mihalca

43

imense ziduri, potop de suferinţe, prin oglindiri de umbre, furtuni nenumărate. Din lacrimă de stea, călătorind prin ceaţă, oceanul de lumini răsare-o floare albă, surâs purtat în suflet pe-aripă de vânt, prin timpuri, lumina păcii este, şi dincolo de moarte, o viaţă într-un vis, El, Ea, Omul, doar Omul iartă, iubeşte, Omul te iartă, te iubeşte.

44

Dincolo de luntrea visului

Undeva în timp...

Undeva în timp, în faţa rondului intuit, surâs parfumat... Prin vitraliul privirii, licăriri de stea. aţipind pe banca amintirilor, îţi ascult sunetul inimii, raze de ceaţă, dublura mea te-a luat de mână peste pragul Timpului, galbene frunze, purtate de vânt, pe aleea dintre lumi, miresmele serii ne-nvăluie paşii-n oglinda din vis. Umbrele arţarilor duc taina spre nori, încercând să oprească clipa, continuarea unui alt timp în acest timp, zâmbetul meu – o frunză memoriei furată... Lacrima gândului tău ne-a readus iluzia prezentului. Suspinul inimii a spart Poarta dintre lumi, în capcanele Uitării, prin ochii ei,

Irina Lucia Mihalca

45

revezi copacii care v-au îmbrăţişat, în palma ei, răsfirată de vânt, efigie, o frunză galbenă. Ţi-a cuprins chipul în cercul mâinilor ei, ţi-a mângâiat infinitul oprit, acolo unde nu mai sunt cuvinte sau gânduri. Poate, cândva, o vei reîntâlni într-o toamnă-primăvară, cu fum de frunze şi parfum de vis. Poate, cândva, undeva în timp...

46

Dincolo de luntrea visului

Lacrima din abisul durerii

Peste abisul durerii, aripile Îngerului Negru s-au desfăcut. Un singur trofeu ţi-a cerut, inima. Vârtej înnegurat de gânduri, tu, suflet neliniştit, orbit uiţi visul, trăirea, iubirea. Rătăcitor, cu fiecare pas, adânc calci şi-ntuneci lumina. Amintiri, risipite în cioburi–vitralii, le-mprăştii în neant. Luciri de ape învolburate ne-ndepărtează timpul, tot mai străin te târăşti cu fiecare gând, în urmă, răni, lacrimi, fum, drumuri tot mai retrase în ceaţă, în oglinda de ieri priveşti cum trece umbra ta gârbovă, pribeag călător, prin întunericul nopţii bâjbâi. Cu o mută strigare, tot mai singur în cercul durerii, înalte ziduri ţi-apar în cale, inutil destrami un alt cerc, osândă ţi-e veghea în eternul pustiu.

Irina Lucia Mihalca

47

O singură cheie va dezlega lanţul blestemului atras, lacrima şi-ntoarcerea prin cercul de foc, labirintul de ieri, poarta spre Ochiul Luminii, nemărginita iubire din inima pierdută. Din casa –gândului, fiecare unitate ne cere o nouă trinitate...

48

Dincolo de luntrea visului

Neînţeleasa ploaie

Prin picuri de ploaie, amurgul scutură petalele florilor de prun, pe ramuri, copacul suspinului îşi poartă, uşor, florile. Neînţeleasa ploaie, prin argintul nopţii, despică umbrele iubirii–culori, vârtej de imagini, silabe, spaţii, cuvinte. Frânturi de umbre se preling prin zborul sufletelor regăsite într-un sărut, lacrima lui o aude în sufletul ei. Frunzele de pelin împrăştie aroma tristeţii. Cândva s-au plimbat pe marginea vieţii, azi rătăcesc prin ceaţa pădurii. Margini pierdute prin vis, pe pod, o fată, printre lacrimi, priveşte apa şi timpul domol curgător.

Irina Lucia Mihalca

49

În liniştea apei, prin pleoapa închisă, depărtările scad. Acum el pluteşte în barca cea neagră. Vremea furtunii s-a sfârşit. Pe băncile goale, pe-alei, străzi, vânt şi frunze, tăind curcubeie, prin raze de soare şi stele, Ea ştie, mereu El e în inima ei...

50

Dincolo de luntrea visului

Sincope temporale

Ecoul întrebărilor străbate închise universuri interioare. Acolo unde mergi tu Moartea te-nsoţeşte, pas cu pas. Cei ce se-aseamănă călătoresc prin trecutul zilei de mâine, prezentul din fluidul anilor din adâncul timpului mistuitor. Distanţe-ntinse în toate direcţiile prin tăceri lungi, intersecţia viitorului Lui cu trecutul Ei prin punţi ţesute-ntre ele, de pretutindeni, frenetice culori ţâşnesc în negura misterului. Marea Ţestoasă* s-a mişcat prin dimensiuni palimpseste. Lumea nu este nici ce pare a fi, nici ceea ce nu pare, şi ceea ce pare a fi, şi ceea ce nu pare a fi, toate la un loc. Vălul subţire de ceaţă o-nfăşoară prin striaţii suprapuse, moartea-i fluidul acela albastru, albastru ca marea, albastru ca cerul dispărut în gura monştrilor.

Irina Lucia Mihalca

51

El, albatrosul călător, schimbător ca cerul, înghiţit de paradoxuri, în derivă îşi îndreaptă corabia, dintr-un ţărm necunoscut în altul, umplând vidul orelor din pustiul zilelor, din anii sterpi. Necunoscutul l-a-nghiţit, lumea şi-a schimbat polii, pomii-n forme mişcătoare, pământul s-a topit într-un cer solid, iarba şoptea, florile cântau, aerul dansa. Prin desişuri întunecate, el a intrat în mormântul pădurii. Umbre şi forme pluteau în aer, un vuiet se-auzea, tot mai puternic,. Prin nepătrunsul de verde–pădure, haotic urcă, spre vârf, cărările muntelui, înfruntă groaza cunoaşterii. Istovit, tot mai adânc, scufundat în el, urcă muntele din adâncul Infernului. Cel care pătrunde în flacără, în zbor, în vânt şi Mâna –Ce-a–Scris–Totul va descifra hieroglifele sufletului tatuat. Există o cale de salvare: – Voinţa prin care deţii controlul!

52

Dincolo de luntrea visului

Priveşte spre sursa de lumină, fie ea palidă, difuză, dar lumină, dacă există culoare există şi lumină, chiar dacă nezărită! Renunţă să mai caute, se trezi din mlaştina disperării, uitase durerea amorţită de timp. Trebuia să se-ntoarcă în el, spre ieşire, prin labirint, în călătoria interdimensională. Obstacole de trecut – pândind, monştrii lăuntrici puteau oricând lovi, prin agoniile trecutului, proprii săi viermi, demonii ce-ardeau în focurile interioare, măcinându-i puterile. De erau mai puternici murea, descompunându-se-n nefiinţă, sau continua drumul, întemniţat în ruinele minţii, prin corpul slăbit. O călătorie prin tărâmul pustiu ce-i distrusese bucuria şi unica comoară, viaţa! Atât de aproape, dar la o eternitate distanţă! Amintiri tânguitoare prin profunzimile lumilor infinite, intrarea-n existenţa timpurilor, alegerile le aparţin, prin botezul focului s-au căutat în chipul din ochiul morţii. Focul din Ea putea să-l mistuie, gheaţa din Ea putea să-l vindece!

Irina Lucia Mihalca

53

Aflaţi în cercul cel mai îndepărtat din cercurile concentrice, spre punctul simţurilor contopite cu vidul, a traversat infinitul să-l caute la marginea conştiinţei, în expediţia Ei de salvare, acolo unde paradoxurile sunt descifrate rând pe rând. Asemănători şi totuşi diferiţi, călătorind prin potenţiale timpuri prezente,

eliberând cele mai tăinuite spaime întrupate, şi-au croit calea întâlnirii prin infinite timpuri prezente, prin potenţialuri viitoare, descoperind momentele cheie – puncte de răscruce-n timp –, călăuza de-a lungul unei linii de flux în universuri reasamblate. Privind în direcţia Ei, o imensă flacără arzând în mijlocul frunţii, iar, în aceeaşi clipă, fâlfâirea şi umbra de gheaţă a unor aripi imense. Misterul Lui: prin El va rămâne frumoasă, nu va muri, prin El va primi darul timpului etern, tot ce-şi dorea să caute, să ştie,

54

Dincolo de luntrea visului

să devină, să fie, suprapuse imagini, chipuri, suflete scufundate adânc în ei înşişi. Palidă luna răzbate prin ceaţă, stropi albi de lumină se-mprăştie asupra lor. Mereu vulnerabili în faţa iubirii, noi Începuturi stropesc nisipurile Timpurilor.

*Marea Ţestoasă ~ la indienii chey enne din America de Nord, Marea Ţestoasă e singura care poate purta în spinare pământul pe care-l frămantă Marele Spirit. Când povara devine prea grea, ţestoasa se mişcă şi se-ntinde, provocând cutremure de pământ.

Irina Lucia Mihalca

55

Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii

Zborul pescăruşului semnează orizontul între două clipe. În urma fiecărui pas, timpul muşcă cu forţă spaţiile, lumina eliberează căderea secundelor din trecerea cuvintelor. În urma fiecărui pas, iarbă nenăscută, iarbă neruptă de trecut. Rănit la picioare te ridici, din botezul apei, în tăcerea regăsită. Din colţul viselor, neputinţa reţinerii clipelor rebele, anotimpuri ce nu există trec prin umbrele oaselor albite. La Masa Tăcerii, sufletul, în căderea sărutului, eliberează timpul. În fiecare noapte curg, peste vetre, icoane din focul inimii. Nimic nu va mai fi cum a mai fost în inocenţa vârstelor! Traversezi oraşul, în faţă doar biserica, cu inima spargi altarul. Treci mai departe de început, cu aripile şi dinţii rupi din infinit. Prin respiraţia lacrimii, jumătăţi de glasuri se strigă, se caută, în tăcerea oglinzilor. În spatele coloanei nu mai e nimic, doar cimitirul, speranţa şi cerul!

56

Dincolo de luntrea visului

Cazi în rugăciune şi, peste toate, Coloana Infinitului se desfăşoară-n lumină. Din umbre nu a plouat, nu a nins, prin rana desfăcută peste timp, în linia rece a nopţii. Printre iluzii ne strecurăm, ultima treaptă a scării rulante nu mai există, singuri vom face saltul în tronsonul următor de timp secţionat. Orele, zilele şi anii s-au evaporat printr-o nouă rotire a pământului, gardienii nemărginirii ne-au deschis porţile prin suspinul umbrelor. Timpul – tubul îngust prin care, cu greu, vom trece din trupul cuvintelor, învăţându-ne, unii pe alţii, pentru noua rearanjare din Fântâna Luminii!

Irina Lucia Mihalca

57

O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie

Soarele obosise, slăbise, se vlăguise, lent a căzut într-un crater imens, se preschimba din foc incandescent în negrul–cărbune. O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie! Plângeam pe marginea craterului, îl rugam să-şi revină, să nu se stingă, să nu moară, mă rugam, îl rugam să-şi adune forţele, urcând pe cer. Mici semne, sforţări, licăriri reîncep, culori preschimbate, cu mari eforturi se înalț ă slăbit, revenea la loc, sunet, durere, asfixiere. Simţeam asta, ştiam asta, depindea mult de noi, de iubire, lacrimi, dorinţe, gând de iubire, gând–lumină. Slăbit agoniza, am chemat, am strigăt oamenii...

58

Dincolo de luntrea visului

Pe marginea craterului, umbrele noastre priveau, suferind. Lacrimi, rugă, dorinţă, neputinţă-n durere, agonie, stingere. Cu mare efort pâlpâia viaţă luminii, pulsând schimba culorile să redevină minge de foc, Lumină. Cu mare efort se înălţa, puţin câte puţin, inutil efort, puterile-i slăbiseră, căzuse la loc. Se stinse treptat, mistuit, tăcut, spre veşnicie într-o sinistră noapte. O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie! Toţi plecaseră. Doar eu, cimitir în suflet. Doar eu, lacrimă în agonia Soarelui. Doar eu, plângând stingerea Soarelui din vis. O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie!

Irina Lucia Mihalca

59

Prin ochii copilului, fulg în devenire

Privirea adâncă a copilului aducea lumina, nu întreba nimic. Din infinitele raze, sclipiri albastre topesc, în jur, îngheţul pustiu, mânia, tristeţea, balsam, ochii rotunzi pătrund în centrul inimii, mâna mângâie chipul, şterge lacrima, viscolul ce-l cotropea prin timp, urletul umbrelor nopţii, zâmbetul învinge fulgerul negru, ghearele demonilor ce-l sfâşiau adânc. Coborâtor din stele, îngerul luminii, copilul chemat la dorinţa iubirii, candelă şi-adăpost, prin forţa privirii şi puterea cuvântului, deschide larg ferestrele, ridică barierele sufletului înlănţuit în durere, devorat de spaime şi patimi, eliberează inimii Credinţa, Speranţa, Iubirea, prizoniere-n întuneric. Prin ochii copilului se revedea pe El, redevenea ... fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină sacră, Infinit!

60

Dincolo de luntrea visului

Opreşte clipa, călătorule!

Pe undele timpului alert derulezi şoseaua vieţii. Între sosiri şi plecări, rutina şi golul, mereu mâine, gânduri-capcană, ţinte, dorinţe, imagini, reţineri, amăgiri. Alergi printre bucurii şi lacrimi, somnul vieţii între leagăn şi cimitir, privind doar înainte uiţi trăirea, lumina, creaţia. Dormi încă.

– Opreşte clipa, călătorule! E timpul schimbării, Trezeşte-te să te-ntâlneşti, la colţ de viaţă, cu tine! Trăieşte azi, respiră adânc clipa, alungă-ţi teama, nu amâna mereu altă zi, fără ezitări, ai încredere în adevăr, în tine, în corp, viaţă, alegeri, credinţe, nu te bloca-n ele, printre ruine,

Irina Lucia Mihalca

61

nu te răni, nu te victimiza. – Să nu uiţi niciodată, că viaţa e clepsidra zilei, zborul secundei acum! Mergi dincolo de minte, de urletele ei, de limite, nu te lupta cu ea! Recompune povestea albastră, infuzia de energie, deblochează jocul, recreează viaţa, primeşte abundenţa. În cântul iubirii ziua să-nceapă, deschide-ţi ochii, un salt, dincolo, de văzut. Fără regrete, la capătul staţiei, desculţ prin iubire, să spui: – A fost, a fost, a fost atât de frumos!

62

Dincolo de luntrea visului

Iubind acum vei înţelege Cerul şi Infernul

Prin naştere suntem torţe, ce ard, sortite morţii, un interval de timp în unităţi de viaţă, finite pulsaţii în algoritmul cosmic. Tapiserii de gânduri, convulsii, certitudini, şir nesfârşit de ţărmuri, risipiri în văzduh. Între virtuţi şi greşeli, doar moartea ce-şi şterge urmele, fără drept de recurs, viitoare bătăi de inimă, în ritm diferit, vieţi trăite în număr egal de pulsuri. Prin focul cerului, mereu speranţe, vise furate, rătăciri, amintiri albite de lumină – palide imagini sepia, capriciile ploilor prin anii simţiţi în oase, golul din inimi. Adulmecând neantul, tăcerea de dinaintea cuvintelor, esenţe de viaţă în goana completării întregului. Singura lege universală: – Totul e trecător! În orice labirint lăuntric există adâncul drum spre exilul singurătăţii

Irina Lucia Mihalca

63

şi drumul salvator spre ţărmul iubirii – singurele ceasuri de fericire. Învinge-ţi tristeţea, ridică-ţi privirea, timpul e singurul dar ce-ţi aparţine, iubind acum vei înţelege Cerul şi Infernul!

64

Dincolo de luntrea visului

E un fir ca un vis Mă gândesc la o toamnă... E un fir, ca un vis. Ea există. Uneori o revezi pe aleea ce duce spre noi. Doar acolo, într-o caldă lumină, mă priveşti,

îmi zâmbeşti. Doar acolo, trăieşti. E un fir, ca un vis, ca un gând într-o altă lumină. Sunt aici... Eşti acolo... Suntem vii? Suntem morţi? Eşti aici... Sunt Acolo...

Destinul a scris să mă cauţi mereu. –E cumplit! –E şi greu! Undeva, cineva e închis... Cineva care-mi seamănă e ucis. De aici, într-o clipă pătrunde în moarte şi

Irina Lucia Mihalca

dispare în oglindă pierdut... Ne trezim amândoi, dintr-un timp, în alt timp şi ne pierdem mereu, tot mereu, tot mereu... Ca un fir, ca un vis într-o lacrimă închis.

65

Culegătoarea de stele

Mă înălţa spre cer, până la stele, eu mică, El mare. De sus priveam lumea eu mică, ea mare... Întunericul era mai departe, mai cald, Lumea, copacii şi luna se legănau la fiecare pas. Mă înălţa spre cer, până la stele, Încă mai simt cum, uşor, desprindeam câteva stele, felinare ce luminau paşii, amprente lăsate, în urma trecerii noastre...

66

Dincolo de luntrea visului

Şi acum mă înalţă în zbor, în cer, printre stele, în visele mele, zâmbeşte, lumina-mi priveşte, chiar dacă eu sunt aici, El e acolo, undeva, în cer, printre stele, icoană, candelă vie, El, veşnic, mereu TATĂL MEU.

Irina Lucia Mihalca

67

Cercelul pierdut Revin acum ,cu tine, pe acelaşi drum, în lumina dură a zilei ce pare să se mistuie în curând. Prin aburii serii absente, aproape pierdută, caut, din priviri, cercelul acela pierdut prin iarbă. Şi tu, tu cauţi perechea prin iarbă şi-n pietre albe. Conturul tău, pierdut prin aerul ce ne-nconjoară, face, din frântura drumului, o luntre în derivă în care plutim împreună, acum pentru totdeauna. Uitaţi de timpul împietrit al zilei prea lungi, delta sângelui îmi pulsează prin tâmplă. A pierde, dar a pierde cu-adevărat acum, spre a lăsa loc regăsirii în valul destinului albastru. A pierde, dar a pierde cu-adevărat acum, spre a găsi, într-altă viaţă, perechea pierdută...

68

Dincolo de luntrea visului

Poartă spre Cer

Din palma întinsă, fire de nisip se scurg în delta vântului. În orele clepsidrei, aluviuni de gânduri în zborul rândunelelor. Sub povara trecutului neputinţa trăirii prezentului, petale de iris şi-albastre frunze vibrează în proiecţia viitorului. Când zidul uitării se prăbuşeşte, soarele-i mai puţin întins, vântul mai calm, punte între Cer şi Pământ, stăpâni ai timpului, dincolo de cuvinte. În oarbe oglinzi nu va fi mâine, nici ieri, din lumea umbrelor, peste flăcări, lacrimile pietrelor vor dezlega taina lor. Acolo, pe ziduri şi-n iarba ruinelor, şi-a scris numele de copil, mici hieroglife încrustate de curcubeul vechiului timp. Se-ntoarce cu gustul vântului şi-al sării pe obraji, cu-aroma ploii în păr. Şi ea, fântâna înţeleaptă, ochi paşnic retras prin umbra deşertului sonor. Înconjurată de Lumină, porţile-i deschid lotusul cu o mie de petale spre infinit, Cu-a ei caldă privire, Teah întinde mâna să-i prindă pierduta-i suflare, uniţi şi-au regăsit vibraţiile universului, a geometriei sacre. Ştie doar, adevărata lumină străluceşte în mijlocul întunericului!

Irina Lucia Mihalca

69

La Început – Cuvântul...

La Început, Cuvântul a fost şi Cuvântul s-a Luminat în Om, în floare, în stele, în lună, în piatră, în fântâni şi în mare. Omul a luat cuvintele, le-a amestecat, le-a compus prin fulgii de nea, în stropii de ploaie, în vânt şi-n miresme de frunze, în floarea-de-colţ, în Steaua Polară, în suflet-pereche, în nu-mă-uita, în gândul din vis, într-o caligramă. Cuvintele au început să zboare, un dans spre cer şi spre soare. Din teamă, omul le-a smuls, le-a îndepărtat, le-a ascuns în adâncuri, formând noi cuvinte, mereu mutilate, psalmi de dor şi de jale, cuvântul – durere, răni, boală şi moarte, noroi, întuneric,

70

Dincolo de luntrea visului

cuvinte udate în lacrimi din veşnica teamă. Treptat cuvintele s-au stins prin gări, în spitale, pe fronturi, în războaie. Au mai rămas amintiri şi umbrele lor în inimi, în cânturi, în poveşti, în balade şi doine, mici felinare în zboruri de fluturi, petale de lotus, priviri de copil, gânduri-poeme în muguri de floare, în raze de soare...

Irina Lucia Mihalca

71

Desprinderea umbrei mele E seară, târziu. Străbat o stradă palid luminată de becul stâlpilor, case lipite, strâmte, pare că timpul s-a închis. Singuri, paşii mei răsună; în depărtare, adânc, doar umbra mea fidelă mi-i recunoaşte. La colţul străzii un gard ruginit, o poartă de fier întredeschisă, curtea în care zac aruncate prin iarbă bucăţi de piatră, inscripţii abia desluşite: ‫ שליפה‬...‫ מעבר‬...‫ לנצח‬...‫* נשמה‬ îmi atrag privirea spre casa părăsită cu aerul unui templu coral. Ecoul slab al unui cândva-undeva ... – acorduri ireale – urme de paşi făcuţi într-un alt timp mă cheamă înăuntru. Ca-n transă fac doi, trei paşi… în faţă, desprinsă uşor de mine, umbra mea întoarce capul, mă priveşte, înaintează spre templul cu o nouă, ireală lumină. Spre Ea se-apropie Umbra, conturul unui tânăr, se privesc, se-mbrăţişează, privind acum imperceptibila lor îmbinare îmi pare o singură umbră, gândul (al meu, desigur) mă-ntreabă nedumerit: – A cui e Umbra asta, a cărui om e umbra ce din senin apare? instantaneu veni răspunsul Umbrei: – Sunt Umbra unui om ce şi-a înşelat sufletul, rătăcitor fiind de-atunci!

72

Dincolo de luntrea visului

Pe zidul templului se derulă-ntr-o clipă viaţa întreagă a unui om... – Ce grea pedeapsă urma, cu rătăcirea sa eternă, să plătească! Tributul celui ce sufletu-şi înşeală, ce minte şi răneşte, ce-şi calcă cuvântul, legământul şi lumina, al celui care-şi uită iubirea. O singură salvare – ca Umbra să-ntregească ce a rupt omul din patimi, din temeri, din orgolii... De-atunci sunt mii de vieţi în care Umbra sa călătoreşte ca să repare, în timpuri, tot ce-a stricat un om. De-atunci şi el şi Umbra-şi caută perechea-umbră, Iubirea – salvarea sufletului gol. Din cer, fulgi albi, mici fluturi, pluteau deasupra acelor umbre îmbinate, un dans uşor sub palide acorduri, suave ritmuri prin care mă privesc intens şi rugător, cerându-mi aprobarea. Zâmbesc privindu-i regăsiţi, înconjuraţi de razele de lună, de licăriri de stele. Tacit le-aprob plecarea, depărtarea şi prelungirea-n templu... În fond, e umbra-mi dragă, dublura mea, simbolic redată în această viaţă. _____________________

* ebr. - Suflet ... Veşnic ... Dincolo de ... Regăsire Irina Lucia Mihalca

73

Exodul cuvintelor

Prin timp, orbit, omul aruncă, în lume, lanţuri grele. Un zeu plin de temeri! Pe norii gândurilor, o molimă grea împrăştie miasme, plăgi negre în adâncuri, în cer şi-n ape, în sânge şi în inimi, în vis, iubiri, cuvinte. Stâlpii şi uşile caselor cu sânge au fost însemnate, cu sânge de albi porumbei praguri de uşi au fost însemnate. Tot mai pierdute, sleite, cuvintele pulsau epilogul secundelor stinse. O ultimă respiraţie, un vuiet adânc, un geamăt prelung... Şi totul durere, ocean de durere! Sufocate, într-un salt disperat, cuvintele au ţâşnit din cărţi, din inscripţii, din gânduri, din lume, spre Tabernacolul din Muntele Luminii, lăsând o întindere albă, uitată-n pustiu.

74

Dincolo de luntrea visului

Şi astfel, o lume albastră împietri, tăcută şi sumbră! Doar zborul de păsări şi fluturi luceau vagi semne-n priviri, Speranţa unei, cândva, viitoare lumini...

Irina Lucia Mihalca

75

Ceasornicarul timpului

Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea, la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă. Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor, drept plată ultimele nouă secunde! – ( pe masă diverse obiecte împrăştiate străluceau în raza oglinzii ) Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii schiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş! În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios, întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte: – Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara? – Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat, un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi, un timp paralel, o buclă de timp, jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat? – Un timp în avans cu zece ani! şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse...

76

Dincolo de luntrea visului

Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte. Citind, se întoarse: De ce nu?! – Aş vrea să primesc un timp diferit! întinde ceasul-brăţară şi-n alt timp intră... A trecut şi-un bătrân, ce greu îşi târşi anii mulţi, privind aşeză pe tarabă vechiul ceas şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, el fugi... Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată, să treacă şi-un om singur, cu privirea rătăcită. Vag, gândul îi încolţi: – Un timp, un timp paralel să primesc! Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul şi, astfel, între tristeţe şi soare, prin ritmuri mareice, omul trecuse... .... spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului, ştia sigur, a doua zi, de la fiecare, în dar va primi nouă preţioase secunde, cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp...

Irina Lucia Mihalca

77

Ieşirea din labirint

Ard clipe la temelia templelor, urnind lespedea simţi vaierul lanţurilor. Mai departe de soare, insula virgină apărută din mare. ( cu fiori pătrunzi în ea ) Am sărutat vântul, crezând că-s ochii tăi! Un mesager nevăzut, vântul călător mi-a dăruit sărutul. Parfum suav, mister printre stele, doar buzele tale în vise! Misterul învăluie visele tale, o lume unde puţini au acces. Capcane de gânduri despleteşti spre mâine, înaintezi în flacăra stinsă a torţei, printre voci, respiraţia ei îţi arde oxigenul.

78

Dincolo de luntrea visului

Două clipe-i separă – atât de aproape şi-atât de departe... Blocat printre ruine, paşii lui călcau peste el. Ea trebuie să reaşeze mozaicul pieselor, şoptind o chemare. Aripile grele îşi continuă zborul spre zenit.

– lumină strânsă în cercul iubirii –

Irina Lucia Mihalca

79

Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile

În ziua acelui straniu reflux, dansând foarte aproape de moarte, au plecat zeii. Capetele lor devin tot mai mici, două puncte la orizont, o boare de tăcere, o zbatere, abia perceptibilă, de apă. În urma lor, marea redevine lină, închizându-se deasupra. Retrase, apele au oprit vântul într-un timp încremenit. Dezlegând moartea de viaţă, în ultima noapte, marea păstrează sărutul şi morţii unui trecut tot mai îndepărtat. Peste mări, un albatros rătăcit purtat de valuri... Cu gust de ceaţă, o împletire între tristeţe şi soare respiră ritmuri mareice. Câinele negru muşcă adânc, încă puţin şi-i devorează inima.

80

Dincolo de luntrea visului

Ploaia a înflorit tăcerile celor două fluvii: – dor şi cuvânt – în aer, printre nori de cuvinte, zborul pierdut al unui fluture... Sufletul-copil amestecă în pumni culori de foc şi sunete de lumină, la o margine de stea îşi înalţă iubirea. Mâine va ajunge la fântâna visată!

Irina Lucia Mihalca

81

Adâncul mării

În valurile mării intră iubirile zdrobite. Paşi se risipesc în pietre şi-n nisipuri. Spre ultimii zori, spre-o ultimă stea, se-nchid ochii. În adâncuri, în zare, se pierde un strigăt de pasăre. În liniştea undei, spre soarele stins, braţul clipei.

82

Dincolo de luntrea visului

Ea s-a născut...

Ea s-a născut pe muntele răsărit din apa întunecată. Ea s-a născut lumină şi lacrimă în inima florii de lotus ce a-nflorit pe vârful muntelui. Azurul nu şi-a construit bolta, seara, floarea s-a închis ascunzând în ea copilul, ca dimineaţa să se deschidă. Ea s-a născut frumoasă ca ea însăşi. Prin iubirea aerului şi ploii au apărut zeiţa Cerului şi zeul Pământului. Soarele i-a despărţit ridicând-o în braţe. De atunci, Cerul şi Pământul au fost separaţi prin aer.

Irina Lucia Mihalca

83

Era aproape de potop, foarte puţin timp a trecut. Va trebui un alt potop şi o altă arcă ca să se nască o altă poveste?

84

Dincolo de luntrea visului

O nouă primăvară

În palma tatălui meu am aşezat o inimă greu încercată, trecută prin focul patimilor, plătind crunt vama tristeţii. Pulsa rănită, scufundată în frigul sălbatic al tăcerii, în adâncul anilor, crescută cândva în spirale din prima maree până la delirul stelei purpurii. (nu era inima mea) Privindu-l, l-am rugat s-o înconjoare cu lumină, balsam şi alinare. Cu lacrimi l-am rugat pe tata să desprindă pădurea de răni din sângele inimii...

Irina Lucia Mihalca

85

O floare s-a deschis în mijlocul inimii, a-mbrăţişat inima, devenind primăvară, stea, zâmbet, lumină. În lumina zorilor, în palma mea adia petala unei flori de măr.

86

Dincolo de luntrea visului

Pe urmele fiecărui pas

Un val plesneşte în noapte... Cuvintele vorbesc misterios prin tăceri, adânc inspiri sărutul. E noaptea din noapte, ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă. Cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul ei, copil plutind în şoapta timpului, sângele tău e stingher fără ea, cutreierând cerul primăverii, iubirea voastră ţipă în oarbe oglinzi, lumea îţi scapă din mână, timpul se scurge prin inima ta. Voi pleca din atâtea vieţi trăite şi visate, pe urmele fiecărui pas, prin fiecare viaţă, prin lumină, doar spre lumină...

Irina Lucia Mihalca

87

Un val plesneşte-n noapte E noaptea din noapte, ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă. S-au plimbat ameţiţi de visul neştiut din ei... El spuse: - O boală a intrat în lume, în lumea noastră! Totul se duce, se strică, moare. Nu va mai fi nimic! În geamuri imaginea mea va fi spălată de ploaie! Sângele meu e stingher fără tine, surâsul tău la fel. Nu va fi mâine, nici ieri! Iubirea va ţipa în oarbe oglinzi. Cândva stăpâneam Timpul, acum nici uitarea nu-mi mai mângâie tâmpla. Copil plutind în lacrima timpului, ţipind după mireasma gândului Ei... Sufletul urlă-n deşertul cerului, adormind în gândul atâtor tăceri! Doamne, dacă exişti undeva, nu mă mai face om! Cine va cunoaşte Iubirea, va zdrobi Porţile Morţii! Atunci, lumina uitată dintr-o ciudată toamnă va întrupa nălucirea ca un tainic sărut. Se spune că trecând prin visul zeului te purifici, în palmă îţi înfloresc toate gîndurile, uitarea învie din cenuşă, nicio ascunsă uşă nu mai există. S-au regăsit mai curaţi decît cerul primăverii. Fiecare dintre ei e ecoul celuilalt, regăsindu-se mai tineri decât moartea ce i-a chemat, despărţindu-i. Prin sărutul lor, adânc inspirat, au sorbit nectarul zeilor, asemeni sărutului pământului cu Cerul, devenit el însuşi cer, mirific ca orizontul în lumina asfinţitului. Cândva au aparţinut viitorului, astăzi, însă, sunt închişi în ziua de ieri. Lumea îi scapă din mână, timpul se scurge prin lacrima lui.

88

Dincolo de luntrea visului

Nu există îndoială. E tristă, frumoasă şi vine din Moarte. Zâmbeşte dincolo de timp şi are pe buzele ei mireasma începutului. Se întoarce să-şi sărute iubitul, de dincolo de timp, în timpul ăsta bolnav... Când apare El, oglinzile explodează, cuvintele atârnă agăţate, uscându-se în bătaia vântului. Fragila ţesătură a spaţiului şi timpului s-a deşirat, volatilizand barierele dintre sferele visurilor şi lumea reală. Ferestrele lor se lărgesc în lumina ce topeşte totul în jur. Cortina dintre cele două lumi, tăiată în franjuri, acum, dansează în bătaia vântului... Un val plesneşte-n noapte... Cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul ei. Sufletul lui urlă-n deşertul cerului, adormind în gândul atâtor tăceri! Când apare Ea, vântul toamnei devine vineţiu, frunzele zboară bezmetice. Şoaptele copacilor sunt ascunse în zâmbetul ei. Pe geamuri apar angelice umbre. Ee o vreme ciudată, de iubire nebună, de Moarte, de Iubire şi Moarte, nici învăţaţii nu ştiu a spune... Lacrimi se-amestecă prin picăturile de ploaie. Nu va mai fi nimic! În geamuri, imaginea ei va fi spălată de ploaie! O fată trece prin oglinda timpului. O amintire-ecou stăruie şi-i cheamă prin lumile întrepătrunse...

Irina Lucia Mihalca

89

În veşnicia fără cuvinte

O stea se stinge în preludiul nopţii. Scuturându-şi aripile, în crengile salciei, o pasăre îşi cântă ultimul cântec. Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal. Ea a plecat spre apa cerului, prin fiecare viaţă, pe aleile fiecărui pas risipit, porţile s-au închis. La chemarea umbrelor adormite, vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor. Ea a plecat prin zăpada dorului, spre ţara soarelui un zbor de fluturi fixează eternitatea clipelor trecute. Mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui. Fără regrete, rând pe rând, porţile s-au închis. Despărţiţi, prin absenţă, se regăsesc în adâncul lor. O ultimă amintire - petale de iasomie împrăştiate de furtuna inimilor spre luna pictată.

90

Dincolo de luntrea visului

Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş. În veşnicia fără cuvinte, privirea permite visul să vadă poemele scrijelite pe trupul ei. În ghiocul durerii se-aude inima lor picurând. Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieţii, respiră lacrima iubirii, mistuită de flăcările spinilor. Ea a plecat în marea oglindă, coborând şuvoiul clipelor trăite în fluviul argintiu al nemuririi.

Irina Lucia Mihalca

91

Gândul sufletului meu...

Gândul sufletului meu aleargă printre litere însorite, prin ceaţa cuvintelor şi umbra cărţilor. Gândul sufletului meu! Sunt dincolo de graniţa dorului, acolo unde lacrima devine albastrul infinit al sufletului. Cercul durerii se închide. Dăinuie doar amintirea şi esenţa zenitului etern al unui sărut, zenitului etern de priviri. Prin labirintul adânc de stele şi fum îmi pierd iluzia palidă. Gândul sufletului meu!

92

Dincolo de luntrea visului

O umbră, cândva ştiută, îmi absoarbe privirea. Privesc cuvântul iubire ce trece prin oglinda sângerândă. Vioara mea! Vioară, încă mai cânţi?

Irina Lucia Mihalca

93

O inimă rebelă...

O inimă rebelă spre cineva ascuns în tine, spre tăcerea din voi, spre-acel copil ce-l poartă peste tot, spre uimirea sângelui tău, pentru ochii ei plânşi, spre marea regăsire. O inimă rebelă spre cea pe care nu o vei mai vedea, spre iubirea ce-i venea din priviri, întrebându-te dacă o vei mai regăsi, când, de ce despărţiţi, privindu-i bucuros fericirea, iubirea, trist că nu o vei mai regăsi vreodată, zicându-ţi: – E o minune de fată!

94

Dincolo de luntrea visului

Doar o inimă rebelă, în visul unei lacrimi, în sabia umbrei, în libertate!

Irina Lucia Mihalca

95

Cântul viorii

Prin cântul viorii se-aude lacrima viselor. Cântă vioară, cântă-ţi tânguirea inimii! Prin glasul ei suspină adânc sufletele care nu au atins stelele cerului lor. Plânge vioara, plânge uşor, cum plânge cerul din ochiul paradisului, cum plânge ploaia mărgăritare lângă crucea răstignirii, cum plânge râul ce-şi poartă florile durerii, cum plânge salcia albastră la mal, cum plânge, în liniştea rotundă a nopţii, cântecul roşu al păsării captivă între ramuri, cum plânge vântul galben peste nisipul deşertului. E imposibil să tacă sunetul corzilor ei pe undele vântului.

96

Dincolo de luntrea visului

O vioară! Inimă rănită de tăişul pumnalelor, Cântă vioară, cântă-ţi tânguirea inimii!

Irina Lucia Mihalca

97

Barierele

Învelit de albastrul cerului, visul nu are bariere. Dincolo de albastrul cerului, visul nu are bariere. Şi-atunci barierele cine le-a trasat? Frontiera a împiedicat dorinţa călătorului. Obstacolele au împiedicat dorinţa de a se înălţa.

98

Dincolo de luntrea visului

În visul copilului

În visul copilului

– nepreţuita comoară a lumii – respiră o mică necuprindere. Ritmic balans, legănând, tainic, viitorul. În faşă sunt toate, paleta de gânduri, cuvintele toate, faptele toate, inocenţa, ispite, păcate, toate misterele vieţii. Temeţi-vă înaintea copilului, a micilor lui mâini! Încă din leagăn va fi judecător. Cu nepăsare, mâna copilului, cu umbrele vii, se joacă: jocul privirii, jocul iubirii, jocul trăirii, jocul uitării numelor noastre...

Irina Lucia Mihalca

99

Atât de aproape şi totuşi departe

Privesc uluită spre tine. În fiecare noapte creştem, ne înălţăm, tot mai mult, tot mai aproape, tot mai departe... Până la Cer, dincolo de albastrul cerului, dincolo de albastrul cerului străbatem visul. Din taina urzită în noapte mă întorc în visul meu risipit. Intru în inima ta cu rodiile coapte de lumina soarelui – simfonii de culori, miresme şi gânduri! Doar luna, rotunda lună, se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt. Doar luna, rotunda lună, ne luminează visul plutitor pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură.

100

Dincolo de luntrea visului

Doar luna, rotunda lună, ne-ngână şoaptele prin ramurile bătrânului rodiu înflorit. Totul e soartă, totu-i suspin, clipă. Totul e un început nesfârşit. Totul e căutarea îndelungatului ecou, tot mai aproape de tine, de mine, de noi. Tot ce-a trecut se continuă-n vis. Atât de aproape şi totuşi departe! Mă cauţi, te caut prin adânca privire oglindită în apa din noi... La capătul timpului suntem noi – departe de zile, departe de luni, departe de ani, pe drumul înspre Lumina Veşnică.

Irina Lucia Mihalca

101

Visul

Un zâmbet mereu tânăr, o aină a inimii, un vas ce-şi aşteaptă umplerea, o dorinţă neîmplinită, un suflet ce-aşteaptă să fie flacăra nestinsă a inimii. Prin noaptea albastră, realitatea prin care am fugit are o spărtură, chiar dacă nu poţi prinde liniile din palma iubirii noastre, chiar dacă nu poţi prinde urmele paşilor noştri. Totuşi eşti liber să cauţi, să vii, să revii. Să cauţi, să vii, să revii...

102

Dincolo de luntrea visului

Plâng copacii... Plâng copacii. Poţi auzi durerea lor? Nici ploaia, nici lacrima ta n-o aude. Nici sfinţii nu le aud bocetul. Plâng copacii...

Irina Lucia Mihalca

103

Transfuzia – Dacă simţi un minus, plusul este la mine! Timpul îşi cere echilibrul şi netezirea drumului. Pe lângă lumea noastră mai există una, sunt locuri, doar, pe unde poţi trece dincolo... ( Timpul nu mai are răbdare! ) – Ne încâlcim, ne ameţim tot mai mult într-o pânză, în pânza timpului dulce-amar...

– O gutuie e lumina din fereastra timpului! Din asta suntem făcuţi, din suferinţă şi chin îngemănate cu plăcerea de a avea ceva, de a simţi altfel, mereu noi, mereu alţii, noi emoţii, regenerare nu stagnare, Urcăm, ne uşurăm, consumându-ne! S-a rupt vreun fir? Poate nu, altfel nu mai scriai! Ne complicăm când totul e simplu... Prea obosit să mai strigi, frunzele ţi-au ieşit din orbite, sângele s-a făcut ţărână şi tot nu ai uitat-o! Ai căutat-o, sărutându-i disperarea, ai alintat-o în moartea rece, dar nu ai uitat-o!

104

Dincolo de luntrea visului

Aşteptai ochii ei, plutind de dincolo de timp şi iată, vezi copacii ce au îmbrăţişat-o odată cu tine, singuri şi galbeni, nocturni şi nebuni, cum era zâmbetul ei! Când prin transfuzie, în sângele venelor, ţi-a intrat noua sevă, s-a născut un curs armonios în delta sângelui tău. Când seva ţi s-a strecurat în corp, în noul corp necunoscut, asemeni florii hoya ce se deschide într-un anume timp, într-un anume loc, în taină înfloreşte-n inima ta o neştiută frumuseţe, o negustată lacrimă. În delirul mecanicii inimii, acul indicator al orelor ceasornicului ei îţi străpunge pielea într-un singur sens. Din trupul rănit, în locul neştiut, printre atâtea perfuzii, urcă seva vieţii pentru a încălzi acele locuri neînsorite, pentru a-ţi înroşi harta neterminată. Din inimă în inimă, picături de sânge donate sunt petale de maci purtate de vânt, de vântul speranţei...

Irina Lucia Mihalca

105

O fată ţi-a traversat timpul

Pe moneda bătută atunci a fost trecut eronat anul, o melodie de departe te cheamă, poezia ei s-a ascuns în tine, doar visul i-l porţi în suflet... O fată ţi-a traversat timpul – reamintirea unui alt timp sau doar o trecere temporară printr-un nou timp. Acesta-i misterul şi cheia timpului ei! Lumina ei a pâlpâit la ceas de seară, călătorind împreună, pe pământ înspre pământ, nu ai recunoscut-o, dar focul din mână i l-ai citit – că te-ai născut din neşansa de a fi iubit şi a o iubi dincolo de viaţă şi moarte... Se lasă noaptea. Încerci să-i refaci traseul chiar dacă nu şi-a atins cerul sufletului, nici stelele în palmă nu le-a ţinut, nu se auzeau nici măcar şoapte, doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor. Dar setea nu ţi-o potolesc!

106

Dincolo de luntrea visului

Printre copaci vântul îşi poartă suspinul frunzelor pe alei, – blestemul rătăcirii atâtor vieţii, neavând construită fundaţia de petale. În ochii de culoarea timpului reţii doar clipa visării. Ce ai astăzi, mâine poate fi o mare durere! Din aripi bate şi zboară o porumbiţă albă, o melodie auzi, priveşti înainte vrăjit – cercuri mari, în oglinda apei, face valul, malurile se depărtează încet, din umbră lunecă luntrea înspre lumină. Fără întoarcere, uşurat de poveri, sufletul e desprins, acum, în cerul subţire, în cerurile de dincolo de cer se vor uni în uitare...

Irina Lucia Mihalca

107

Lacrima unei fete ajunsă într-un poem

Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem! – Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi. – Ambele! am să îţi spun. Trecutul, mereu iluzia clipei! Memoria rămâne închisă acolo, căci fiecare primăvară e unică, şi dragostea cea mai nebună şi mai durabilă nu e decât un adevăr trecător. Durere despletită! În urmă, ruinele sunt năpădite de ierburi şi paşii lor purtaţi de vânt. Timpul nu trece, se-nvârte doar pe loc, iubirea nu e mereu iubire şi ura nu e mereu ură, amăgitor, destinul te trimite spre porţi închise, iar mai târziu, după momentul zero, spre frigul ce te va cuprinde.

108

Dincolo de luntrea visului

Din tine şi din mine nicio urmă, zâmbesc amar: – Acesta-i timpul! Nori, păsări şi pietre, cuţite aruncate, scântei ţâşnite, stele unite într-un zbor, un câmp de maci şi verdele trifoiului, ( mult timp, zadarnic ai căutat-o ) cândva am stat acolo, acum eşti liber, purtat de timp, prin timp, nuntit, doar, cu un vis!

Irina Lucia Mihalca

109

Tu... Eu Alunecăm ca două iluzii, suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem, traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă.... Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre, doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şi-a ierbii... Uşor ţi-e numele, ca briza mării. Totul începe cu marea, acea sălbatică mare, calmă, dar în adâncuri de nestăvilit! Un ţărm de mare de care valurile se sparg în mii de bucăţi-destin! Ştiu că dacă mi-ai strânge mâna ai fi fericit. Ştii că dacă te-aş zări aş plânge... Tu... Eu, poem nocturn plutind într-un vis, fără a şti cum lacrima mea te-ar reda întreg, iar moartea ar mirosi a salcie, mereu prea devreme, mereu prea târziu...

110

Dincolo de luntrea visului

Priveşte marea întâmplare...

Priveşte marea întâmplare – petrecerea unui om pe pământ! Este pragul pe care păşeşti pe urmele paşilor tăi, cândva ştiuţi! Înţeleg maturitatea ca un fruct zemos şi aromat: ,,– Dacă-ţi fac apa jucăuşă şi sălbatică n-o să-mi mai apropii barca de malul tău!” – mi-ai spus cândva. Stelele când le priveşti nu au colţuri, doar puncte intens luminoase ce pulsează vraja, iubirea, misterul! Eu ştiu să stau la soare şi pe câmpul cu petale. Realitatea e acolo unde eşti cu gândul. O corespondenţă e în toate, o scriere tainică ce-şi aşteaptă descifrarea, ce nu-nţelegem rămân litere moarte. Dacă-ţi lipseşte căldura, închide ochii şi instant o vei avea, căldura de orice fel... am să revin! Înţelegem durerea legată de moarte, arsura eternă din inocenţa privirii, aici găsim doar locul ce ne va coace fructele.

Irina Lucia Mihalca

111

Suntem spectatori şi actori ai istoriei, suntem litere, simboluri, texte divine, în care ni se-nscrie destinul. Totul se derulează ca-ntr-un vis, ca într-o sferă de cristal, aici trăim în lumea umbrelor. Dincolo de nori e lumina, trăirea, totul e mai intens, mai viu, cerul nu e un cer pasiv, nici cerul recompensei, e cerul iubirii, cerul artei, un cer cerebral. Omul va alege cerul îngerilor sau infernul cu lumea lui de conspiraţii, furii, ură şi demoni, sufletul îşi doreşte doar continuarea, eternitatea verbului a fi...

112

Dincolo de luntrea visului

În lacrimă e împletită iubirea

– Îmi aşez sufletul lângă tine! Noapte şi zi, prin timp, din pădurea dorului, şoaptele frunzelor îşi devoalează etern iubirea neschimbată. * Hoinar vânt! Prin ferestrele deschise ale inimii, cascada amintirilor şi-a aruncat raza de lumină. * Purtate de vânt, petalele macilor roşii au ajuns pe suprafaţa râului, la marginea câmpiei. Zâmbeşte poznaşă lumina soarelui, zâmbeşte jucăuş şi valul! * Străbaţi eteruri la care nu ajungi, căci lumea nu poate trece nişte ziduri. Surprinzi sunete de corn, repezi, uruitoare alămuri, tânguitoare corzi.

Irina Lucia Mihalca

113

Sămânţa o sădeşti lăsând-o să-ncolţească... * Halucinante tărâmuri abia apărute din mare! După ce marea şi-a retras apele, dune de nisip arse de soare, în zare, munţii par înalţi, norii coboară peste linia frântă a orizontului. * Cuibărit peste vârfurile arborilor un clocot există, râurile sunt repezi, deşi abia susură. Cu dorinţă îi atingi buzele. În lacrimă e împletită iubirea... * Cu cât pătrunzi mai adânc, cu atât fascinaţia este mai mare. Ţii o făclie aprinsă şi mergi, nu ştii până unde vei ajunge. Vrei să pătrunzi până unde n-ai mai ajuns niciodată, şi timpul aleargă, şi acum goneşte spre mâine. Iată, deja a trecut! Ce nebunie să străbaţi cleştaruri de gheaţă printre torţele pietrelor albastre! *

114

Dincolo de luntrea visului

Din palmele ei vrei lumina, lumina ei strânsă într-un cerc, cercul ei, cercul iubirii, interzisa capcană şi straturi de gânduri. Ceva din ea îţi spune să nu opreşti clipa, Să te opreşti, tu, un călător, tu, un căutător! A sosit vremea schimbării, vremea pământului, ţi se stinge flacăra torţei, înaintezi, auzi glasul ei, respiraţia ei îţi arde oxigenul... * Alegeri, viaţă, credinţe, două credinţe alegi, a ta şi a ei, două clipe te despart. Atât de aproape şi atât de departe... Unde e zborul dacă secunda trece? Unde e glasul ei dacă timpul goneşte? Ecou, asta primeşti, din alt timp urmele ecoului ei, ecou care-ţi spune s-o cauţi unde poate fi şi a fost, dar nu unde este... * Printre ruine te blochezi devreme ce calci peste tine însuţi şi nu te mai poţi recompune. *

Irina Lucia Mihalca

115

Ea trebuie să aleagă mozaicurile şi-apoi să le-aşezaţi împreună. Un singur trup veţi deveni, o singură suflare, un singur torent de lumină! Deja eşti departe de glasul minţii, noi forme de strigăt, alte forme. O cunoşti. Eşti gata să primeşti abundenţă de ape, nu e nevoie de salt, doar de un singur pas. * – Ne-am oglindit în roua din paşii timpului pierduţi sau redescoperiţi. Dacă vrei răspunsuri întreabă vântul de pe câmpii! Oglinda cuvântului din ochii tăi e adevărul, vindecarea din inima ta e frumuseţea, zâmbetul impregnat pe faţa ta e iubirea, atingerea mâinii tale e dorinţa!

116

Dincolo de luntrea visului

Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi

Poetul va vedea, astăzi şi mâine, cu toţi ochii, prin toţi ochii. Poetul va simţi, astăzi şi mâine, cu toate inimile, prin toate inimile. Poetul va râde şi plânge, astăzi şi mâine, cu lacrimile noastre, prin lacrimile noastre. Poetul va scrie, astăzi şi mâine, cu toate mâinile, prin toate mâinile. Poetul va trăi şi muri, astăzi şi mâine, cu toate morţile voastre, prin toate morţile voastre. Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi! Vorbeşte-mi de mirajul noilor primăveri, de prima sau ultima vară! Vorbeşte-mi de-a ta nestinsă flacără chiar dacă continui să râd şi să plâng prin ninsoare! Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi, dar nu lasă cuvintele iernii să ne viscolească inimile!

Irina Lucia Mihalca

117

Conturul nopţii

În taina nopţii e-o şoaptă, o chemare, un dor crescut din lumina zilei. – Lasă-te purtat pe aripile visului şi-adu lumina din tine! îţi spuneam. Pe firul undelor, un cântec adie în poarta viselor. ,,Frunze pe alei, o frunză pe alee, purtată de vânt!” – ai simţit, închizând ochii. Prin umbra chiparoşilor, ecoul revine în dansul lunii, tot mai adânc răsună ecoul cântecului... Timpul nu curge pentru toţi într-o singură direcţie! Mai presus de toate există ceva, ceva ce te face să pluteşti, desprinzându-te uşor de tine – mi-ai spus. Pagini albe de tăcere există în noi, pe marea vieţii, mantia infinitului ne-acoperă statura. Înaintăm în propriul labirint după cântecul lăuntric, visele subterane vor umfla izvoarele ce ne conduc, prin anotimpuri, în oceanul timpului necuprins.

118

Dincolo de luntrea visului

O vibraţie te-nalţă pe scara cerului. Drumurile recuceresc câmpia mlădioasă din noi, doar vântul ne schimbă destinul! – îţi şoptea aerul ce multiplica gândul meu în spaţiul mistuit...

Irina Lucia Mihalca

119

Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare

Propagăm aceeaşi emoţie! Prin simple bătăi de aripi, un fluture ne călăuzeşte drumul, apărându-ne inima mai puternic decât orice alt scut. Prin puntea dintre maluri, în trecerea de dincolo de cuvânt, prin umbrele oculte ce-şi caută lumina, printre lianele sufletului ce par să respire aceleaşi miresme ale paradisului sau infernului, cine o înţelege, înţelege tot! La baza tuturor stă străfulgerarea. Iubirea durează cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare, acel punct de topire-a luminii, atingerea stelelor cu mâna în completarea întregului!– i-ai spus. Un vis! Taci. Păşeşte, păşeşte uşor, în zbor prinzi amintirile presărate de cântecul privighetorii.

120

Dincolo de luntrea visului

Păşeşte, păşeşte uşor. Taci şi priveşte o piatră, o piatră netedă atingi, luminată de stele prin timpuri, în cântecul serii... La ceas de seară luminiţa ta pâlpâie încă! Am gura plină cu litere sângerânde, O baladă a durerilor negre sunt, dulcea ei asperitate pentru a-i simţi atingerile de catifea! Dincolo de sfârşitul timpului, mergând pe verticala eternităţii, vom respira nemărginirea universului. A rezona înseamnă să poţi, dincolo de trup este adevărul! Prin lumina difuză din adâncuri, taina inimii se va risipi, deschizându-se. – O primăvară este gândul tău, între uitare şi taină alerg spre tine! Eternitatea clipei! În veşnicia rece doar piatra zâmbeşte! Suntem piatra dintre izvor şi cer. În adâncul amintirilor, doar copacii mai ştiu frunzele scuturate în liniştea absentă.

Irina Lucia Mihalca

121

Mâine e doar inscripţia pietrei din deşertul tăcerii: BANA IASTI ICI TIVA, CA BRUMA DI TAHINA... CANDA CHIARI VREAREA!* (– O, privighetoare a inimii şi sângelui lui! ) Sunt încă departe, abia mâine vor sosi la răscrucea cărărilor... ________________________

* Viaţa este chiar nimic, Este ca bruma dimineţilor... când dragostea moare! (traducere din armână)

122

Dincolo de luntrea visului

O primăvară este gândul tău...

– O primăvară este gândul tău! Din depărtări, la chemarea zidurilor adormite, ecoul ne propagă respiraţia, unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa... – Cine-mi redă acest tainic parfum, acest dar fără rădăcini? Pe drumul început din nostalgie, devenit pas, devenit dans, devenit zbor şi timp, devenit tăcere, zi şi noapte, trecutul uimeşte aburul prezentului unui timp de-amintire, unui timp de regăsire, unui timp de uitare... – Dincolo de trup este adevărul! Sub cerul nostru, cuvintele nasc inscripţii pe pietre, pe frunze, pe petale, pe drumul unde zefirul le risipeşte... (cu pietre arunci în mare, pietre verzi, roşii, albastre, pietre lucioase, pietre rotunde, în multe cercuri concentrice undele se propagă...)

Irina Lucia Mihalca

123

– Toate pornesc de la un punct spre centru! Dincolo de marginea vieţii, orice desprindere naşte un început uluitor. – Sub clarul de ceas al liniştii albe, construcţia din petale nu se poate dărâma. În foşnetul clipelor intri pe poarta lunii, ( în candela timpului nu există distanţă ) pe cărări nesfârşite, prin oglinzi de cristal, călătorim spre stele izvorâte din scoici de lumină. – Nu te teme de vise, în aerul ce trece prin oglinzile timpului, acolo nimic nu te poate răni, nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare! Dincolo de fiecare oglindă un copil doarme, iar steaua care-l însoţeşte, în aer, îi multiplică visul-evantai. Arc peste timp, prin umbrele stelelor, cu un nufăr în palme, pe cărarea albastră, te voi întâlni. – Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu! – O primăvară este gândul tău!

124

Dincolo de luntrea visului

O poveste, o stare, o emoţie, un vis

O poveste poate continua şi-n alte locuri sau timpuri! Un gând alb în delirul literelor ~ Oare, unde duc urmele paşilor noştri pierduţi în ceaţă, în întinderile zăpezilor imaculate? Ce departe dansul argintiu al fulgilor pe gene, crâmpeie de poveşti din răsuflarea sufletelor plecate! Ce departe îngerii ce-şi lasă amprenta aripilor, ce departe florile de gheaţă desenate pe geamuri! Sufletul este în căutarea perechii sale, negăsindu-l pe pământ, în Cer, printre îngeri, îl caută. Tac cuvintele între noi, tac şi plâng, Vor mai vorbi vreodată? Ei sunt în noi, ei cei plecaţi, ei cei prezenţi! Sclipiri de lumină din caldul trecut licăresc. Dacă eşti în gândul cuiva ceva din tine s-a transferat acolo! În perle rotunde se preschimbă toate picăturile,

Irina Lucia Mihalca

125

în depărtate amintiri crengile sălciilor plângătoare se leagănă. Ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă, viaţa-i o poveste, o stare, o emoţie, un vis!

126

Dincolo de luntrea visului

Acesta-i misterul, aceasta-i cheia timpului Ei

Între veghe şi somn, praful purtat de vânt îi poartă vocea: ,,Te iubesc prea mult ca să te las să mă iubeşti!” Între cuceriri şi părăsiri, amintirea ta, uitarea ta. Ai nevoie de căldura focului, ai nevoie de răceala gheţii, tânjeşti după acele îndepărtate locuri, spre început te întorci. De la dreapta la stânga, asemeni scrisului dintr-o moschee - sinagogă, un ceas se-nvârte, spre spirala vieţii, în palma ei... – Acesta-i misterul, aceasta-i cheia timpului Ei! Între malurile aceluiaşi râu, noi peisaje se întind până la o nouă întâlnire când inima va începe iar să pulseze. Sunt legaţi prin soartă mai puternic decât orice gând, memoria îi avertizează: – De mână veţi trece prin îngheţata Poartă! Nu vă temeţi! Când apare Ea frunzele zboară bezmetice, vântul toamnei devine vineţiu. Lacrimi apar pe angelice geamuri, e o vreme ciudată, de iubire nebună, de Moarte, de Iubire şi Moarte.

Irina Lucia Mihalca

127

De dincolo de timp zâmbeşte Ea având pe buze mireasma începutului. De dincolo de timp, în timpul ăsta bolnav, se întoarce să-şi sărute iubitul. Când apare El oglinzile explodează, în taina ţesută în noapte, un parfum sublim îi ameţeşte sângele la vederea unui zâmbet răsfrânt. Un dans mut în care-au intrat. În fiecare frunză şi piatră sunt ascunse lecţiile purtate de şoaptele vântului. Pe urmele lor se vor întoarce până vor deveni UNU, mereu se vor căuta, iar în moartea ce-i va uni vor fi doar EU SUNT.

128

Dincolo de luntrea visului

Două clipe, mai mult decât una

Din coroana soarelui orbitor suntem boabe aurii risipite la vale, ne răsfirăm, ne împrăştiem, plutim, ne rostogolim în palmele timpului şi spaţiului necuprins... Până unde poate ajunge gândul tău? Nu-i ştiu puterea. Are frontiere? Cuvintele emană forţa misterioasă de a vorbi prin tăceri, de a exista în absenţele lor, continuă să simtă vocabulele dezmembrate din trecutul lor, construind fraze, folosind cuvinte pe care nu le mai posedă. Melanj de sunete, pânze de păianjen, senzaţia aruncării într-o fântână secată, stalactitele durerii! Cuvintele îmi par ca apa prelinsă printre degete, curată, răcoroasă şi binefăcătoare,

Irina Lucia Mihalca

129

dar când să-mi dau cu ea şi pe ochi, pentru a-mi limpezi privirea, deja n-o mai am, s-a evaporat... – Eşti ca un ulcior magic din care curg poveşti! În lumea asta poţi visa cum timpii tăi nu au timp, cum alergi după clipe ce se ascund, cum te bucuri de soarele ce nu-ţi cere nimic, cum te poţi juca cu umbrele şi niciuna să nu plângă, cum te poţi bucura de tine, uitându-te şi de jos şi de sus. În castelul umbrelor există un ritm subteran, zborul pescăruşului semnează orizontul între două clipe. În urma fiecărui pas timpul muşcă cu forţă spaţiile, lumina eliberează căderea secundelor din trecerea cuvintelor. Două clipe, mai mult decât una! Sub palida lună, doar paşii tăcerilor noastre ascund sevele primăverilor, de la un capăt la altul al pământului. Noi şi amintirile noastre ce se-ntorc ca rândunelele, în retina noastră!

130

Dincolo de luntrea visului

Noi şi amintirile noastre, seminţe-nflorite în primăveri, cristale despărţite ce vor reaprinde scânteile focului lor! Să vâslim pe râul de argint, căutând, în depărtare, pierdutele vele albe!

Irina Lucia Mihalca

131

Revenirea

După ce ai călătorit departe, foarte departe, prin atâtea locuri de basm, te vei întoarce pe pământul anilor tăi, acum, întâmplare sau nu, ai venit în anul acestui gând, în anul acestei toamne, aplecat sub cerul dorinţelor – de ce eu, nu ştiu?! – asemeni mărului cu ramurile încărcate de fructe, aplecate până-n pământ, pe pământul anilor tăi. Nu ştiu încă cine eşti, prin ochii tai îţi citesc povestea purtată şi rătăcită prin vieţi, cu sufletul simt ceea ce porţi cu tine, de departe, de foarte departe, din edenul pierdut, din viaţă şi suferinţă, din zbuciumul şi pribegiile tale, din moarte. Sub mărul cu ramurile încărcate de fructe, aplecate până-n pământ, pe pământul anilor tăi, îţi ascult firesc, atât de firesc, suferinţa, iubirea, gândurile, misterul vieţii pe acest drum de început...

132

Dincolo de luntrea visului

Sub umbra binecuvântată a mărului, tu şi eu, pe pământul acesta al anilor făgăduinţei! Ceva ce nu există şi nu putea să existe, o melodie nedesluşită auzi, auzi şi cauţi – o ştii sau nu o ştii? – un început, un început de poveste scrisă prin cuvintele inimilor noastre! Undeva, o rădăcină ne ţine, ştii doar că iubirea o simţim sau nu o simţim...

Irina Lucia Mihalca

133

Cine eşti Tu, cine este Ea?

Îţi asculta tăcerea în lumina suspinelor înfăşurate. Deşi nici un cuvânt nu se rostogolea, dialogul continua, nici aprig, nici suav, nici viu, nici mort. – Ard ca o lumânare fără terminaţie! Cu simţurile decupezi peisajul, delimitând terenul îngust în care te mişti. Intuieşti distanţa dintre teama şi nerăbdarea cu care aştepţi să te lovească. Încet şi blând se micşorează acest spaţiu. Topirea resemnată a lumânării tăcute pare a fi totul, făcând uitate gestul aprinderii şi para luminoasă în care se zbat aceleaşi posibile întâmplări. Oare ce s-ar întâmpla dacă şi astăzi, şi mâine, am privi cum se topeşte lumânarea? În faţă ni se-aşează lumânări calde, aurii, ce vor arde, în urmă şirul trist de lumânări topite, reci, stinse – zilele de ieri.

134

Dincolo de luntrea visului

Soarele apune, ziua se sfârşeşte, noaptea se destrămă, omul uită, omul moare, în jur doar o lumânare ce arde... în tempera timpului rămâne tabloul dramatic înconjurat de acelaşi pustiu, durerea primei lor lumini. Cine eşti Tu, cine este Ea? Pot atinge cerul sau nimic nu e real? Unde vor ajunge oare? Spre locurile cândva ştiute, spre armonia avută, spre visul din vis fără frontiere? Sunetul valsului se aude şi noaptea-i nesfârşită chiar şi atunci când pentru toţi pare să fie dimineaţă. Doar universul rătăcit curge între ei... Marele secret al timpului – nimeni nu ştie de unde vine, cu toate că vine şi plecă! Ea vine dintr-un timp sepia, un timp cu umbre ce se desfac asemeni petalelor nufărului ce-şi caută umbra după ce soarele le-a copt. Prin timp multe teste ţi se relevă, trăirea unică e în afară timpului şi spaţiului acesta. Simţi mult mai mult, sfâşietor – lumină, zâmbet, dor, intensă durere prin razele amintirilor, neputinţă în faţa destinului, lacrima ce ştim că este şi va fi...

Irina Lucia Mihalca

135

Ea este un copac astăzi, are nevoie de ploaia lui! Îi asculta tăcerea, îi căuta urmele, după lumina ei o va găsi. Un copac întins până la cer şi-atât de jos de-l poate mângâia cu palmele incandescente, un copac prin care curge şi urcă seva vieţii. Copacul e însăşi viaţa! Mereu ea a visat că o să viseze un vis! Mii de întrebări apar în iluzia Mayei, reţii doar clipa ireversibilă – intersecţii de drumuri, regăsiri, dorinţe, neputinţe. Amintiri şi iluzii... Să nu îţi oboseşti sufletul! Mai departe de voinţa lui nu ajungi, în tot ce faci este el, renunţi sau nu, este tot sufletul acolo – ochiul ce se uită pe albia râului ce curge, ochiul ce-aşteaptă să treacă râul... Diferă râul de la om la om, diferă şi aşteptarea, şi întâlnirea diferă, dar, în final, toţi ajung, dincolo, la terminaţie. Prin faţă ne trece timpul. Suntem drumuri, căutările sufletului. La capătul lor ne-ntâlnim cu noi. Drumul nu te-ntreabă când se va sfârşi. Dacă i-ai atins capătul a fost doar o potecă, nu drumul. Când suntem doar poveşti, suntem drumuri. Avem nevoie de emoţii ce ne depăşesc,

136

Dincolo de luntrea visului

doar atunci ne încercăm pe noi, descoperindu-ne, când avem şi ce. Mereu căutăm un timp, să-l şi găsim, iată un miracol! Trecând prin visul Zeului se purifică, în palmă-i înfloresc toate gândurile, chiar uitarea învie din cenuşă. Nicio tainică uşă nu mai există. Rămân frânturi-scântei ce se sting la lumina zilei. Din Netimp o ştia. Deşi nu plouă, mâinile ei plâng – să fie amintire, dor sau un gând? Verde crud şi copt, şi mort, arată indicatoarele, indiferent de unde te uiţi, toate duc acolo... spre casă, spre tărâmul ştiut cândva.

Irina Lucia Mihalca

137

Dimineţi cu ferestre de vise

Dimineţi risipite din boabe de rouă sunt oamenii, înfloresc odată cu razele de soare, îşi plăsmuiesc universuri, îşi deschid porţile sufletului, pictând în vise mirări şi povestind amintiri mai târziu. După-amiezi de treceri în zbor sunt oamenii, oscilează pe drumul lor între a fi cer senin, nori, furtuni, lumină sau întunericul zilei, complicaţi sau simpli, fericiţi sau întristaţi de singurătate. Înserări printre adierile trestiilor sunt oamenii, privesc la sfârşitul zilei pământul, mulţumesc sau nu pentru destin, sărută fruntea copiilor şi mâna părinţilor, adorm unul lângă altul, încălzind cu sufletele jumătatea cealaltă a lumii.

138

Dincolo de luntrea visului

Nopţi cu stele sunt oamenii, visează răsărituri ce-şi deschid larg porţile luminii, ca apoi, tăcuţi, să se retragă în boabele de rouă ale zorilor. Dimineţi cu ferestre de vise – un popas spre clipa de azi, spre ziua de mâine... Sufletul deschis spre lume, uneori doarme, uneori plânge, uneori râde, uneori cântă. Ne dorim mereu veşnicia sau măcar stropi mari din ea.

Irina Lucia Mihalca

139

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

Singur, aşteptând toamna, Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă, O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii! – îţi spune. Printre potecile luminate de lună, Neîntrupându-se, frunzele zboară spre alte gari, Ca un tren fumuriu în care urci fară să ştii. Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru? Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp, Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţărmul. Iată, vezi copacii ce te-au îmbrăţişat odată cu el, singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul? Vei înţelege mai târziu, poate, mult mai târziu... Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii, La poale-ţi sunt şi vântul, şi izvoarele! Un nor cu petale plouă peste ei cu flori, Purtate de vânt, un curcubeu, arc peste timp şi loc. Luminezi acolo unde nu-i lumină. Un cântec a trecut prin zidul de piatră, baladă-ntr-un gând! Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă, Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.

140

Dincolo de luntrea visului

Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi să plutesc pe cele patru vânturi. Spune-mi, e mult prea târziu în timpul nostru? Ca să te doară trebuie Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei! Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului, Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri. Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul, Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi răsună paşii, Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna. Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp! Râule, cine plânge şi cine vorbeşte – spune-mi? Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută – spune-mi? Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului! El este cel care cheamă, el este cel care plânge – ascultă! Te iubesc, te iubesc! – îţi spune. Să nu întârzii!– doar atât îţi mai spune.

Irina Lucia Mihalca

141

142

Dincolo de luntrea visului

A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate?

Urci. Urci mereu, urci pe firul unui vis. Tot mai sus. Tot înainte. Sus, cât mai sus. Crezi că, acolo, pe creste, iubirea te-aşteaptă cu buchete de maci roşii şi albi. Inutile noduri fac oamenii în viaţa lor. Te leagă cu noduri. Multe noduri, de nedesfăcut... Urci. Mereu urci. Înainte. Mereu mai sus. Îţi cauţi poteci. Îţi deschizi drumul. În iubire nu sunt făcute cărări, singur îţi despici cărările. Parfum de cireş bătut – timpul înghite totul –, mergi mai departe, în urmă, uitarea se-aşterne pe un drum îngheţat şi pustiu. Pe rând, gazdă sau oaspete, moartea îşi joacă rolul. Urci. Chiar dacă florile şi-au împrăştiat demult petalele în trecerea vântului nebun. Urci chiar dacă ştii că iubirea – înfocata iubire – e ceaţă, abur şi fum.

Irina Lucia Mihalca

143

Pe pământ sufletul este un nou născut, cel ce poate să găsească urmele unui alt timp îşi va căuta şi sufletul pereche, corespondentul trăirilor. Păşim pe urmele lor, sufletul păstrează memoria tuturor clipelor! Închide ochii, o lacrimă te vede, păstreaz-o, aproape de inimă s-o pui pe lanţul de la gât! E ca un bob de rouă pe petala unui mac ce se joacă dulce cu gravitaţia şi-o înşală! Prizoniere inimii, dureri rostogolite prin dorul gândurilor. Prin timp navighezi spre infinit în căutarea iubirii visate. Urci chiar dacă, în vârf, în locul macilor, găseşti doar spini. Urci şi mulţumeşti, nu florilor, nu spinilor, mulţumeşti Cerului – Puterea Divină – prin care-ai putut urca şi simţi tot ce-ai trăit. O să faci undeva o deltă să-ţi laşi durerea, focul îl arde doar pe cel ce se-apropie de el, de departe, privindu-l, poeţii cad în melancolie şi scriu! A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate?

144

Dincolo de luntrea visului

Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului

Plouă ca în vechile tale poeme, precum aerul, un abur ne urmează paşii gravaţi prin umbrele ce ne-nsoţesc lumina. Sunt o vrabie peste care va trece trenul! Dacă au dispărut cuvintele golite de sensul lor, ne rămân pictogramele interiorului. Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului! Eşti prea obosit să mai strigi timpul ce separă clipa durerii de înţelegerea ei. Prin umbra nopţii încerci s-o priveşti în lumina lunii. Plutind, de dincolo de timp, frunze răvăşite de vânt, sângele s-a facut ţărână şi tot nu ai uitat primul şi ultimul zbor visat în singura călătorie a vieţii. Spiralat drum, mereu primul şi ultimul, la nesfârşit, încet se va retrage mareea tăcerii din cuvântul havaya prin care-i cauţi cheia.

Irina Lucia Mihalca

145

Peste ani vom păşi în adâncul pădurilor verzi, pe ţărmurile cu nisip... dă-mi mâna, e timpul sa te-ntorci aici! Pentru că ai crezut în frumuseţe, mereu o vei vedea. Pentru că ai crezut în iubire, mereu o vei simţi. Pentru că ai crezut în lumină, mereu te va-nsoţi-n imensitatea cerului tău. (misterul pe care puţini îl acceptă din lumina filtrată de trestiile gândului şi tăcerea ascuţită a gheţarilor) Fiecărei căderi îi va urma o nouă cunoaştere... Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet şi nu le putem atinge, doar, în vis o putem face! Le atingem cu inima şi sufletul, luminându-ne drumul cu visul adânc din noi...

146

Dincolo de luntrea visului

Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui

Eu, tu, aici, acolo, rotunde piruete, în paşi de dans, împrăştie fiori, în adierea visului, suspin e cântecul. Prin frunzele risipite de toamnă asculţi curgerea timpului, din amfora antică sorbi melodia – delicat mir – beţie a umbrelor nopţii, emoţie furată din astre. Prin noaptea-nvăluită în vrajă, o mână mângâie perna, un fluture albastru adie... O însingurare solară răsfiră cuvintele, adânc pătrund în respiraţia unui timp comun, pare să ne coase, unul de altul, în punctele cardinale ale inimii. Estompat este totul, ceva s-a pierdut, acolo, în vânt. Nimic nu mişcă durerea, asemeni unui lac liniştit... Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui! Labirint este viaţa, labirint este moartea, coridoare invadate de alte coridoare ce nu duc nicăieri,

Irina Lucia Mihalca

147

pânza vieţii nu derulează nimic, mileniile însele trăiesc în adâncuri! Stăpâna omului este viaţa, surprizele ei, feliile tortului de migdale, când dulci, când amare. Un paradis pe care nu-l vedem trece prin dreptul mâinilor noastre, spre visul unei patimi. Ştii că ceea ce trăieşti în clipa asta depinde de întâlniri întâmplătoare? Peste ani, clipa prezentă va fi, la rândul ei, o uitare întâmplătoare. Pe unda sufletelor pereche, umbrele sunt îngeri, când ele nu mai sunt locaţii în materie, îşi caută alţi timpi, îngeri care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea cu noi. Nimic aici, doar tăcerea ce curge din bolţi ...

148

Dincolo de luntrea visului

Nu aruncaţi cu pietre

Aşa simplu cum mi-ai redat, un zâmbet ai adus, printre vitraliile reflectate-n gânduri, fotografii şi aburii acestei zile. Ştiu, melancolia ne însoţeşte în paralela timpului ce trece. Să simţim doar clipa bucuriei! Noi, două mirate aripi în întuneric, căutăm răspunsuri prin atingerea aerului – eideza obsesiei, trecând printre noi, ne recunoaşte dorinţa zborului spre lumină. Prin peştera ideilor căutăm adevărul, din parfumul atingerii respirăm privirea gândului, dincolo de reflexia intersecţiei unei raze timide ce străbate răceala metalică a cuielor presărate în cale, vântul ne-adie vag sunetul mării. Aşa cum ai intuit, am fugit spre Helios...

Irina Lucia Mihalca

149

O gutuie e ca o lumină în fereastra timpului! Unde este oglinda? Unde să te privesc pentru a mă zări? Când te voi vedea cu adevărat? Nu aruncaţi cu pietre, oricând puteţi strivi o poveste, poate fi chiar viaţa ta, poate un alt timp... sau cine ştie?!

150

Dincolo de luntrea visului

Priveşte cu înţelegere totul în jur...

Priveşte cu înţelegere totul în jur! Mult prea târziu ne va fi să ocolim stâncile ce ne-au epuizat zborul trezit de clopoţeii câmpului nostru. Priveşte cu uimire pescăruşii ce plutesc deasupra mării, precipitându-se spre următorul salt. Mult mai mult va ploua când ne vom acoperi gândurile din ochii păsării Phoenix, oarbe de iubire. Priveşte cu bucurie agitaţia copiilor urcând toboganul, fericiţi ca frunzele desprinse, cuprinse de mirajul zborului. Un cerc în care ne vom întoarce, primul şi ultimul zbor visat de mugurele ieşit în călătoria spiralată a vieţii.

Irina Lucia Mihalca

151

Pentru a atinge, pământul se grăbeşte, în drum spre rădăcini, pentru a porni în sevă spre viitorii muguri, de unde-şi vor relua zborul, mereu primul şi ultimul, la infinit. Priveşte cu atenţie bătrânii sprijiniţi în baston, urmărind copiii care aleargă spre tobogan. Priveşte cu înţelegere totul în jur!

152

Dincolo de luntrea visului

Nimic nu trebuie scris numai o singură dată

Între viaţă şi moarte, între grafia vieţii şi grafia morţii, doar culoarea ,,a fi” îşi macină sunetele în primul şi ultimul zbor. Între viaţă şi moarte, primul om, primul vis, prima lacrimă, prima lumină şi ultimele clipe ce-i palpită inconştiente. Deasupra noastră strigă întreg cerul – pare că totul va muri – te înfiori, mă înfior. Iată, acum, strâns între noi, valul din adâncurile noastre urcă, urcă până ce se sparge în spumă, şiroind! Revărsat în taine de ape, se retrage acum spre misterul adâncului nostru marin, atunci mi-ai spus – ,,Iubirea mea!” Aflaţi acum departe, pe cerul nopţii vor vedea constelaţii; planetele se opresc în jurul soarelui – „Ajută-mă!” e ultimul ei cuvânt. Dacă amestecăm infinitul, recucerim culoarea primordială pentru a o lua de la capăt.

Irina Lucia Mihalca

153

E noapte iar. În pustiu doar nimicul e totul. Clipa nu există, valul rostogolit demult s-a spart, frunza nu mai e aripă... – nimic nu trebuie scris numai o singură dată –

154

Dincolo de luntrea visului

În faţa oglinzii – doar noi şi singurătatea noastră

Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet şi nu le putem atinge, prin vis o putem face! Dincolo de noi începe pustiul, Dincolo de noi mor singuri copacii, Dincolo de noi lucrurile dispar, Dincolo de noi e noaptea şi întunericul ei, Dincolo de noi sunt cerurile noastre, Dincolo de noi e şoapta din adâncuri auzită în trecere. Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi! Prin dispărute păduri va trece vântul, Râurile, din apa unde nu ne-am aplecat să bem, vor seca, Trupurile vor muri treptat, prin părăsire, odată cu lucrurile ce ni s-au învechit prin sertare. De însingurare vor muri mâinile neatinse, Din lipsa luminii vor pieri visele nevisate, Din lipsa iubirii vor înceta bătăile inimilor îngheţate. În noi e lumina şi taina ei – ecoul ascuns în liniştea gândului ce va trece prin fiecare oglindă. Prin ochiul vederii de dincolo de vedere ne adăpăm setea la izvorul vieţii. Au început să picure câţiva stropi mici.

Irina Lucia Mihalca

155

Sunt lacrimile celor ce nu au apucat să-şi plângă dorul aici! Asculţi ploaia, ploaia asta care ne sărută, asculţi ploaia şi descântecul ei? Şi ploaia asta! De ce vine aşa rece? Uneori e tristă şi rece, alteori e caldă şi veselă, o ploaie senină de vară! În taina fiecărui ceas, prin umbră – celălalt chip al luminii – ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre. Oare ce iubesc oamenii? Oare de ce nu se-ntreabă de ce nu iubim toţi la fel? Eu te iubesc pe tine, posibil tu să nu mă percepi pe mine aşa cum vreau eu! Importantă e doar iubirea – suntem lentila luminii! La o margine a vieţii, în încercarea de a nu pleca, târziu intri în piramida singurătăţii. Simţi că momentul inimii e răsăritul Luceafărului din unda deschisă, simţi că doar prin întoarcerea ta vei îmblânzi focul. În faţa oglinzii – doar noi şi singurătatea noastră! Tu, eu, aceeaşi inimă...

156

Dincolo de luntrea visului

Într-un cuvânt încape întreaga lume

Timpul îşi cerne fulgii uitării. Iris al cerului – arc divin! În răvăşirea vântului ştrengar, prin păduri multicolore pluteşte aroma de toamnă ruginie-rubinie cu parfum de struguri copţi. – miroase a toamnă la tot pasul – Liniştea apelor cu flacăra bărcii o aprinde. De unde-a venit, încotro se va duce? Nu ştie nimeni noua răscruce, pluteşte în larg, – cu aur amurgul îi vopseşte vâslele. Nu e prea simplu să cobori, să te întorci apoi, aripă înroşită de suflet, să discerni firele de lumină, să-i vezi curcubeul, să-i auzi dulcele cântec şi să-l păstrezi mereu... E doar inima mea cea care-i primeşte cerul şi îngemănarea culorilor? Într-un cuvânt încape întreaga lume, într-un cuvânt încă nespus, într-o silabă trecătoare, nerostită! Ecoul numelui tău într-un verb – Eu Sunt – tot ce Tu eşti în mine, acea imagine a Absolutului!

Irina Lucia Mihalca

157

Toate mor. Pe unde vei trece noaptea vei auzi şoaptele străzilor pustii, a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise. Pe unde vei trece noaptea vei auzi lacrima pietrelor, tânguirea copacilor tăiaţi şi-a râurilor secate... Pustiul lor începe dincolo de noi! Ne adăpăm setea la izvorul magic al vieţii şi jocului ei. Ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre, în taina fiecărui ceas. Înainte de a intra în tăcere culegem azurul, semănăm vise, pătrundem în abisuri, învingem timpul, precum o pasăre peste mările cerului ce-şi reia imaginea pierdută. Linişte-n gând, linişte-n suflet, linişte-n spirit! În toate linişte! Tăcerea ne-nconjoară, spre regăsire ne trimite, dând aripi gândului de Lumină.

158

Dincolo de luntrea visului

Pasăre de Foc este iubirea...

Pasăre de Foc este iubirea stăvilită, cea cu aripile aurii ca o mie de luminiţe, cea cu ochii sclipitori ca de cristal, cea care nu-şi dăruie cântecul inimii decât primăverii din ea! Eşti steaua care-şi află cerul! Sub lună, domol coborâm împreună. Când apele curgătoare stau – o clipă doar – ne întâlnim cu noi! Alergăm în viteză, ţi-e dragă clipa, repede, departe te poartă, cu picături de cer plouă în noapte. Simţi o rupere, o sfâşiere! În pădurea dorului, murmurul frunzelor îţi dezvăluie veşnic iubirea neschimbată. O! Amintire din urmă, un punct e viaţa, neînsemnate vieţi punctiforme! O! Spaţiu necuprins! Îmbrăţişăm cuvintele, cuvinte nerostite, cuvinte ce ne străpung tăceri. Întâlniri aievea, veniri nepetrecute, plecări, şoapte dintr-un timp în care ne-am pierdut. Cuvinte călătoare închise în gânduri, intrate prin norii ce plutesc către un necunoscut...

Irina Lucia Mihalca

159

Atragem cuvinte care vor sparge barierele timpului, într-o adâncă tăcere vor rămâne în ţesătura inimii topite. Ameţitoare tăcere! Prin semnele cuvintelor strecurate în noi ne regăsim un anotimp, o veşnicie... Prin sarea mării doar sunetul propagă ecoul. Îndelung porţi imagini gravate în tine fără să ştii ce să faci cu ele. Trebuie să străbaţi imensitatea cerului interior.

– Uită-te în palmă, o să vezi lumea ta prin liniile ei! Multe doruri, multe cărări o să vezi, dacă le cauţi le vei călători! Călătoriile inimii, călătoriile sufletului – imagine în altă oglindă, oglindire după oglindire, la infinit... Un vis dintr-un alt vis în care visăm că visăm! Spărgând oglinda, doar moartea îl va trezi pe visător! În căutarea unui sens care ni se relevă, odată cu destinul, trecem prin viaţă. Pentru a-l descifra ne cufundăm în fântâna de aur a prezentului. Un dans să fii! – Ai vreme, te-aşteaptă atâtea! E doar neliniştea dinaintea înfloririi. În zori îţi vei primi medalia – roua de pe flori!

160

Dincolo de luntrea visului

O, floare de nu-mă-uita, icoane ale tăcerii, doar ele vorbesc! Nicăieri nu ajungem, nesfârşită e viaţa, sosirea e doar o moarte. Fără pauze, viaţă după viaţă, la infinit se mişcă roata Timpului... Ar fi bine dacă s-ar scrie poeme pe pietre! Multe s-au scris, multe îşi aşteaptă descifrarea pe drumurile pierdute pe axa Timpului! Niciodată n-ai să mă pierzi, niciodată n-am să te pierd, trăim unul în altul prin tot ce am simţit împreună – un întreg univers –

Irina Lucia Mihalca

161

Frica, întotdeauna frica

Mă învelesc într-un alb desăvârşit şi în picături dulci de ploaie Sfârşit amintiri confirmate, frica întotdeauna frica desfigurând logica zâmbetului golul îngheţat într-o inutilă sărbătoare globurile de sânge şi indiferenţa târzie O să-i dăm un titlu amuzant fricii tale – ,,Unde este Irina?” purtând în drum lumina celor rămaşi... ce e dincolo de cortină? ,,– Da, îmi amintesc asta!” fără durere, fără frică, O odă bucuriei! ,,Unde este Irina?” lângă conturul trupului ei până ce fiecare parte din ea va muri

162

Dincolo de luntrea visului

abia acolo o vei pierde definitiv pe Irina Unde este Irina?

Irina Lucia Mihalca

163

Poem nocturn

În aşteptarea vântului am adormit pe malul râului. Pe apă, la vale, pluteau frunze îngălbenite, risipind, în jur, cântul iubirii – lumina îngheţa în trupul meu – Ce a plecat spre cer nu era visul, nu era luna. – Un nou născut este sufletul pe pământ, Cel ce poate să găsească urmele unui alt timp îşi va căuta şi sufletul pereche, corespondentul trăirilor! Păşim pe urmele lor, păstrând memoria tuturor clipelor. În aşteptarea vântului noaptea aceasta va şti să tacă. O noapte tristă ne leagă de lumea asta, de lumea altor lumi. Cu urechea lipită de pământ asculţi ce doruri ne-au rămas necântate de vânt, din alte lumi tăcerea în noi va rostogoli amprente pierdute prin timpuri...

164

Dincolo de luntrea visului

– Pe unda sufletelor pereche umbrele sunt îngerii, când ele nu mai sunt, sufletele îşi caută alţi timpi. Mult prea târziu vom vedea mâine când ne vom trezi de cealaltă parte a lunii! – Unde se află casa inimii noastre, unde priveşti tu, iubitule? În marea de smarald a ochilor tăi vor înota dorurile mele şi-odată cu ele coloana de vise, iar eu, adânc mă voi arunca-n tăcere, acolo unde pasărea cu aripi de aur tânguitor îşi va cânta dragostea în ultimul ei cântec...

Irina Lucia Mihalca

165

Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!

Pe măsură ce zilele au trecut, am pătruns într-o altă realitate, am înlăturat toate certitudinile, toate credinţele, toate judecăţile şi prejudecăţile ca să ne îmbogăţim cu acea unică clipă a nudităţii. M-ai văzut şi îndrăgit în puritatea fiinţei mele, eliberată de toate – am ales bucuria, acea simplă bucurie care-a trecut prin fiecare celulă a corpului meu, a corpului tău, deschizându-se, curgând aşa cum curge apa spre un pământ însetat de atâtea anotimpuri. Din dorinţa mea, din dorinţa ta, am băut viaţa, am băut seva, ritmul şi suflul ei – soare şi lumină – însăşi bucuria am fost şi suntem. Am împărtăşit infinitul, conştiinţa lumii solitară, am depăşit graniţele ei – o respiraţie de lumină, o adiere de viaţă clară. Liniştea este acum în inimă, în spiritul şi corpul meu topit, căci asta am văzut

166

Dincolo de luntrea visului

în fotografia de ieri – o imagine, o simplă imagine – Am ajuns unde ne-a fost dat să ajungem, unde ne-am chemat şi dorit să ajungem. Mă îndrept către visul meu, în mine duceam dorul prin care să mă nasc, să mă-ntrupez dincolo de moarte, dincolo de viaţă. Mă voi întoarce pe celălalt tărâm, acel acasă pe care l-am căutat mereu. Ştiu că, murind aici, voi găsi mai mult decât pierd, voi părăsi pentru că mă voi părăsi, ăsta e cursul – totul e un nou început – M-ai simţit venind de departe, de foarte departe, dragostea mea te va-nsoţi, te va ocroti, zidită sunt în tine. Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o! S-o pui la lanţul de la gât, aproape de inimă, E ca un bob de rouă pe petala unui mac, se joacă dulce cu gravitaţia şi o înşală! Fie că drumul să-ţi fie frumos! Nu îngădui nimănui să-ţi zdruncine visele! Să nu faci compromisuri în privinţa setei tale, urmează-ţi cele mai profunde dorinţe, adevărul tău! Fie că drumul tău să fie acea fericire vie de a te cufunda în adâncurile lumii, fără răgaz!

Irina Lucia Mihalca

167

Ştii bine că moartea nu-i decât o trecere, veghează asupra ta şi a viselor tale, dacă vei pierde într-o zi sensul, tu şi numai tu eşti cel care îţi porţi adevărul şi împărăţia lui. Te iubesc, te voi iubi mereu, te voi însoţi în fiecare zi, dincolo de moartea mea, dincolo de viaţă, prin viaţa din viaţă, prin visul din vis. Prin imaginea derulată am înţeles cum, treptat, am părăsit tot ce a format persoana mea pentru a coborî în profunzimea fiinţei mele – esenţa mea, acel ceva ce a trecut mai departe de un nume, de o formă. Dragostea noastră însăşi ne-a ales prin chemarea ei, prin efortul căutării, ne-a găsit şi reunit – întoarcerea ta a-nsemnat renaşterea mea din fundaţia noastră, reîntregirea noastră în cercul de lumină, acel glob din inima aurorelor noastre boreale.

168

Dincolo de luntrea visului

Să deschidem Cartea 7

Hai, să deschidem Cartea 7, Cartea Cărţii, Cartea lui Eu! (Carte ~ sefer... egală cu 340, cu 7 Eu ~ ani, a cărei geometrie este egală cu 7) Într-o zi sau alta ajungi să-ţi înfrunţi umbrele purtate cu tine, umbre de care încerci să scapi, ca odată privindu-le, să-ţi modifici în profunzime eul şi, mai ales, înţelegerea iubirii. Ştii că fericirea e acea pasăre liberă de pe umărul stâng care vine când vrea ea şi tot la fel zboară. Priveşte cerul senin sau înnorat, priveşte trunchiurile copacilor înrădăcinate adânc în pământ. Acolo este o taină, în cer şi în pământ, un echilibru, o linişte fără început şi fără sfârşit, este acel ,,acasă”... Treci prin ţara nimănui, vrei şi nu vrei, simţi şi nu simţi, râzi şi plângi – singura pată de culoare într-un tablou obosit – în mersul pe întinderile nesfârşite de ape. Tot ce vezi în zare e-o linie,

Irina Lucia Mihalca

169

o singură linie în dansul monoton al corabiei tale pe crestele valurilor, din noaptea care a trecut blocată în vid. Fără direcţie, fără orizonturi, fără vise, fără dorinţe, fără fericire, fără disperare, fără voinţă, fără..., atâţia de fără. Zâmbete, lacrimi, ca-ntr-un tablou eşti – scânteile focului bengalez de artificii – Doar arzi, nu dai, nu primeşti, nu pleci, nu ştii, nu vii. Vrei şi nu vrei – ca-ntr-un cutremur simţi că se clatină pământul sub picioare. Nu ştii cât de grav este! Să fugi sau să aştepţi să treacă? Şi dacă nu trece, dar nici aşa grav nu este încât să...? O stare de vid ca pe o nemişcare în mijlocul mişcării bulversante. Simţi nevoia de o direcţie, dar există şi o nevoie care te ţine în vid. Nu te opreşte nimic din exterior înspre interior, doar ţi anulează orice impuls din adâncuri spre lumină. Nu-ţi mai găseşti locul, dar nici izolarea nu ţi-e amprenta, deşi le vrei pe ambele – solitudine şi interacţiune –

170

Dincolo de luntrea visului

De unde starea asta de vid? Atât de acută ca acum, parcă niciodată, parcă niciodată....

Irina Lucia Mihalca

171

Întoarcerea spre lumină Într-un nou cer, nicicând real, lumina reapare în fiecare dimineaţă. Ceva aveai de făcut, ceva ai uitat. Clipa e goală, un timp fără sfârşit. Nicăieri nu e lumea. Închizi ochii, te-ntorci launtric, imagini şterse au revenit, un vânt îţi spulberă amintirile, păşeşti pe urmele ştiute cândva într-o singurătate deplină… Demult era o tărâm în care copiii se năşteau copii, tinerii-tineri şi bătrânii-bătrâni. Nu ştia nimeni de ce te naşti copil, tânăr sau bătrân. Ce se ştia sigur era că acolo moartea nu exista. Aveai impresia că în acel paradis fericirea era continuă, dar nu era aşa, căci o eternă existenţă poate fi, uneori, un chin cumplit. Într-o zi, o tânără fată a găsit un izvor cu apă cristalină. Uitându-se-n oglinda apei i s-a reflectat chipul unui tânăr dintr-un alt tărâm, cel al muritorilor. – Ţi-ai dori nemurirea? îl întrebă Ea. – E posibil să mă plictisesc. Cred că, noi, muritorii, avem o salvare, Uitarea! îi răspunse tânărul. Fata zâmbi, amintindu-şi că şi ea, când a fost muritoare a încercat să uite, ajungând, apoi, în Utopia, căci nimicul e imposibil. Ea trăieşte în realităţi paralele, pe care le separă în legea ei. Singurul punct în care realităţile acestea se întâlnesc este moartea. Doar ea face posibilă întâlnirea fetei cu necunoscutul (care o citeşte ca pe o pagină).

172

Dincolo de luntrea visului

El este cel care pătrunde în visul ei, acaparându-i spiritul. Această Realitate, paralelă cu celelalte, o înspăimântă, o goneşte spre alte Realităţi în care Ea speră că va găsi refugiul, idealul. Crede că acolo nu o să plângă din senin, tăcut, înghiţindu-şi suspinele. În vis, mereu aleargă printr-un culoar slab luminat. Ea, visătoare, copilă şi matură în acelaşi timp, pesimistă, încăpăţânată, iar El, acel culoar, cel care îi alimentează fetei Realităţile, alergând prin el buimacă. Neştiind cum să primească iubirea şi nefiind sigură de ea, încearcă să îi nege existenţa: „...nu, nu, să nu mă iubeşti!”. În orice frumuseţe, presimte sfârşitul, încercând să evadeze din propria tristeţe. Ştie că sfârşitul ar presupune o renaştere, o altă viaţă, alte realităţi şi alte amintiri despre vieţile trecute, despre toamna care arată tot timpul la fel. Aceeaşi toamnă în care jumătăţile se întâlnesc. Indiferent de numărul Realităţilor, iubesc şi mor... ca să poată iubi din nou! Încercând sa oprească clipa, adânc au pătruns în cercul lor, trezindu-se amândoi, dintr-o altă realitate într-un timp, continuarea unui alt timp. Să dormi, să cunoşti nesfârşitul... Geamurile plâng de singurătate, sângele tău e stingher fără Ea, Cândva stăpâneai Timpul, acum nici uitarea nu-ţi mai mângâie tâmpla. O vezi zâmbind fericită, agitând un mănunchi de chei (ale tăcerii-trecerii voastre?), ţinând de mână un copil imposibil de frumos, plecând amândoi atât de liniştiţi – ca o metaforă impenetrabilă şi tu, urmărindu-i pasul zvelt, mai trist ca nicicând, coborând într-o lumină bolnavă. …................................................................................

Irina Lucia Mihalca

173

Totul e nimic, nimic nu e real, nimic nu e vis, Nimic nu va mai fi, nimic nu este, nimic nu a fost. Cuvântul-nimic, gândul-nimic, trăirea nimicului, Cine abandonează şi cine e abandonat? Nimic nu a fost, nimic nu este, nimic nu va mai fi, Nimic la marginea visului... nimic dincolo de vis. Poate vor trece ani de lacrimi şi ceaţă, ca-ntr-un ţipăt de gheaţă, o nouă viaţă se va întrupa... poate. Poate o cifră să explice disperarea sau vreun cuvânt tăcerile morţilor sau regăsirea voastră? Păşind pe urmele memoriei, piatra se-nfioară, contopindu-se cu durerea din visul nestins. Salvarea e în tine, în dăruire, în iubire – dând vieţii sens şi adevar. În inima ta trăieşte – o minune – Suflete, să nu-i uiţi cântecul, întoarce-te spre Lumină!

174

Dincolo de luntrea visului

În fiecare stea există un suflet Priveşte apusul, ascultă sunetul mării, acea sălbatică mare, plină de viaţă, în culori fascinante, zbatându-se la ţărm printre stânci! Un ţărm de mare de care valurile se sparg în mii de bucăţi-destin! Asemeni mării suntem – curată şi învolburată, într-o continuă zbatere, calmă, dar în adâncuri de nestăvilit! Boabe de rouă la ferestrele sufletului sunt lacrimile! Broboane de sudoare ale îngerului nostru ce ne ţine în braţe sufletul atât de greu, uneori! Din doruri, din nostalgii, din noi, din şoapte, din lacrima sufletului nostru, din aripile îngerilor. Din simţiri delicate, din minţi însetate, din lacrimi puţine, din doruri multe! De asta vântul merge pe câmp, are multe de spus. Acolo, pe câmp, macii nu pot fi îngrădiţi! Cu privirea îi pictezi la lumina stelelor şi a lunii. Cel ce timpul îl are în faţă nimic nu ştie. Tânguirea ta cutremură trestiile iazului albastrelor nopţi.

Irina Lucia Mihalca

175

O, despărţire! Adâncă viaţă din umbrele nopţii! Multe petale se aştern peste cărarea pietrelor! Un ochi se uită pe albia râului ce curge – sufletul ce-aşteaptă să treacă râul spre întâlnirea cu spiritul. Diferă râul de la om la om, diferă aşteptarea şi întâlnirea diferă. Într-un final, toţi ajung dincolo la terminaţie... spre râul Lethe, râul Uitării! Dacă întinzi mâna mă vei atinge, sunt în umbra ta. – Am întins mâna, îţi mângâi sufletul! În fiecare stea există un suflet, dacă doar o atingi rămâi vrăjit ştii că stelele care sunt culese ajung tot pe cer! Nu noi dăm stele jos de pe cer, trebuie doar să le atingem – iată marele vis al pământenilor! Ajungem să avem şi noi o stea, părţi din noi ajung acolo – lumina noastră!

176

Dincolo de luntrea visului

Dincolo de luntrea visului Căutăm până la risipire pierduta literă – drum spre lumină – înflorind printre picăturile durerii. Vor veni şi zorii când vom deschide Marea Poartă a Norilor. Pentru noi vor cânta îngerii, pentru noi sfinţii ne vor însoţi la trecerea râului, fără să-şi ude picioarele! Anotimpuri nedespărţite! Vom asculta cântecul celor două voci îmbinate – copilul şi bătrânul – cuvântul de-nceput şi de sfârşit, iubirea. Tot ce începe mai devreme, sfârşeşte mai devreme... Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem lumini – suflete întoarse la matcă – această ninsoare de flori e marea-ntâlnire. O lume de poveste în ochi risipită cu mare dăruire! Totul creşte în cer, o stea, un fluture, o boare-argintată se pierde în lumina undei. Din clipă în clipă, din zi în zi, din anotimp în anotimp, fugim de moartea din noi. Alungă-ţi norii cenuşii de pe albastrul cerului tău! Dincolo de gânduri vom găsi dorinţa plângând, suspinul ei!

Irina Lucia Mihalca

177

Nicio alee spre tine grăbind sfârşitul, nici locul, nici timpul ce-nfloreşte floarea şi ultimul drum spre noi! Ne regăsim în cerul de dincolo de cer. Să ascultăm vântul şi cântecul florilor, dincolo de luntrea visului! După ce un fruct se coace, cade, ca şi frunzele, ca şi florile, ca şi omul, inima se rupe mai împăcată. Verde crud, şi copt, şi mort – aşa arată indicatoarele – indiferent de unde te uiţi, toate duc spre moarte! Spre-o nouă, altă, viaţă... Celălalt trup ~ o nouă viaţă!

178

Dincolo de luntrea visului

Şi dincolo de nefiinţă Unde-i casa inimii, dragul meu? În noi, chiar dacă nu prea vedem asta! În noi sunt toate! Şi cântul, şi poezia, întreg universul de vise, de culori şi lumini! De ce doar unii oameni scriu, de ce doar unii oameni cântă? Oamenii scriu pentru că sunt impregnaţi de parfumul bucuriei sau tristeţii, a fericirii sau a singurătăţii, pentru că iubesc sau pentru că suferă, aducând, astfel, lumina stelelor atinse prin cuvânt. Scriu despre emoţiile copleşitoare, trăirile, durerile, bucuriile bogate şi pline de culori ce prind viaţă. Ard, bântuie, tulbură, strigă, ţâşnesc. Acea senzaţie de acum şi aici, la care nu poţi rămâne rece, indiferent, pentru că se întâmplă în adâncul tău, aproape de tine. De întinzi mâna le vei simţi. Scriu pentru că prin literele aglomerate în adâncuri îşi modelează fiecare stare, idee, dorinţă, respiraţie. Scriu pentru că aşa simt, din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăştiate de norii cerului lăuntric. Scriu pentru că oamenii se îndrăgostesc şi poezia izvorâtă le curge prin sânge, scriu când se despart şi cred că prea puţine sau prea sărace le sunt cuvintele pentru a-şi lămuri cascada de trăiri. Scriu din dorinţa de a evada, eliberând lanţurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.

Irina Lucia Mihalca

179

Scriu pentru că realitatea li se pare de multe ori absurdă sau, poate, din neputinţă, pentru a stinge propagarea ţipătului auzit din adânc. Scriu pentru că avem nevoie de noi şi, doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate. Scriu pentru că ne imaginăm zâmbetul, lumina şi atingerea celui iubit, zâmbet înflorit dacă nu pe chip, măcar în floarea de lotus din palme sau pe o pernă din apropiere. Scriu din chemare, din şoapte, din muzica auzită, cu sufletul, prin petalele răsfirate, prin culori şi sunete, scriu privind în oglinda celuilalt, prin gândurile undei intrate, pentru că, prin litere, oamenii se pot întâlni pe cărarea fundaţiei construite. Scriu ca o rugăciune şi pentru ca să se audă rugăciunea. Scriu, mai mult sau mai puţin, coerent sau aberant, pentru viaţă, ignorând moartea, pentru trecut sau viitor. Scriu pentru soarele care le inundă cu lumină totul sau prin jocul umbrelor de la lumina lumânării. Scriu la malul mării sau de pe vârf de munte, sacadat sau în goana impulsului, descifrabil sau nu, printre semnele care stăpânesc timpul – cu mirări sau întrebări – prin spaţii albe sau puncte ivite din senin, cu linii, virgule sau apostrofuri. Sublim sau anost, la nervi sau în joacă, mutând munţii sau coborând văile, cântând sau plângând. Scriu modelând, conturând, pictând, sculptând, amestecând, redând într-o măsură sau alta, simfoniile de trăiri, curcubeul de stări, spectrul de lumini sau de umbre ţâşnite din straturile interioare. Scriu pentru că altfel ar cânta, ar desena, ar dansa, ar privi această lume sau s-ar exprima într-un alt fel, într-o perioadă sau alta de timp.

180

Dincolo de luntrea visului

O eliberare adusă la exterior, amprenta trecută prin filtrul propriilor simţiri, gânduri, crezuri, modelând gândul prin cuvânt, sunet, culoare, materie, metamorfoza creaţiei prin scânteia divină. Un carusel de stări prin care ne redescoperim, redefinindu-ne! Spre neuitare, dragul meu! Pentru o flacără vie ce arde şi dincolo de nefiinţă! ~ Astăzi desenez flori, voi ce puteţi să le dăruiţi, nu ezitaţi! ~

Irina Lucia Mihalca

181

Cuprins Cuvânt înainte – Adina Dumitrescu................................... 5 Celălalt trup ~ o nouă viaţă...................................................... 11 Între cer şi pământ doar un timp............................................ 14 Suntem..................................................................................... 15 Castelul de nisip al unui vis..................................................... 17 Chemând o păpădie................................................................. 19 Timp de-amintire, timp de uitare........................................... 21 Timp carnivor, fără timp......................................................... 22 Desprindere de primăvară...................................................... 23 Simţi, spune-mi, tu simţi?....................................................... 24 Timpul şi noi cei rămaşi în ochiul furtunii............................. 26 Povestea celor o mie de vieţi şi-o nouă viaţă......................... 28 Refugiu în lumina unui zâmbet.............................................. 30 Aliteraţia timpului................................................................... 31 Şarpele din sufletul tău........................................................... 32 Şoaptele timpului, subtil parfum de iasomie......................... 34 Ekphrasis, miniatură în mantia unui înger............................ 37 Şoaptele luminii – Transcendenţă.......................................... 39 Fibrilaţia ventriculară - severa tulburare de ritm a inimii..... 41 Omul, doar omul..................................................................... 43 Undeva în timp........................................................................ 45 Lacrima din abisul durerii....................................................... 47 Neînţeleasa ploaie................................................................... 49 Sincope temporale................................................................... 51 Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii....................................... 56 O imensă sferă carbonizată într-o prăpastie.......................... 58 Prin ochii copilului, fulg în devenire...................................... 60 Opreşte clipa, călătorule!........................................................ 61 Iubind acum vei înţelege Cerul şi Infernul............................. 63 E un fir ca un vis..................................................................... 65 Culegătoarea de stele.............................................................. 66

182

Dincolo de luntrea visului

Cercelul pierdut....................................................................... 68 Poarta spre cer......................................................................... 69 La Început – Cuvântul........................................................ .... 70 Desprinderea umbrei mele................................................ ..... 72 Exodul cuvintelor.................................................................... 74 Ceasornicarul timpului............................................................ 76 Ieşirea din labirint................................................................... 78 Printre nori de cuvinte, ploaia a înflorit tăcerile.................... 80 Adâncul mării.......................................................................... 82 Ea s-a născut............................................................................83 O nouă primăvară.................................................................... 85 Pe urmele fiecărui pas............................................................. 87 Un val plesneşte-n noapte....................................................... 88 În veşnicia fără cuvinte........................................................... 90 Gândul sufletului meu..............................................................92 O inimă rebelă......................................................................... 94 Cântul viorii............................................................................. 96 Barierele.................................................................................. 98 În visul copilului...................................................................... 99 Atât de aproape şi totuşi departe.......................................... 100 Visul....................................................................................... 102 Plâng copacii.......................................................................... 103 Transfuzia...............................................................................104 O fată ţi-a traversat timpul.....................................................106 Lacrima unei fete ajunsă într-un poem................................ 108 Tu – Eu.................................................................................. 110 Priveşte marea întâmplare..................................................... 111 În lacrimă e împletită iubirea................................................ 113 Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi.................................. 117 Conturul nopţii.......................................................................118 Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare...................... 120 O primăvară este gândul tău................................................. 123 O poveste, o stare, o emoţie, un vis...................................... 125 Acesta-i misterul, aceasta-i cheia timpului Ei...................... 127 Două clipe, mai mult decât una............................................. 129 Revenirea............................................................................... 132

Irina Lucia Mihalca

183

Cine eşti Tu, cine este Ea?..................................................... 134 Dimineţi cu ferestre de vise................................................... 138 Un cântec a trecut prin zidul de piatră................................. 140 A fost un vis sau doar frânturi străfulgerate?....................... 143 Un fulger a sfâşiat cearşaful cerului...................................... 145 Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui.......... 147 Nu aruncaţi cu pietre............................................................. 149 Priveşte cu înţelegere totul în jur......................................... 151 Nimic nu trebuie scris numai o singură dată....................... 153 În faţa oglinzii - doar noi şi singurătatea noastră................. 155 Într-un cuvânt încape întreaga lume.................................... 157 Pasăre de Foc este iubirea..................................................... 159 Frica, întotdeauna frica......................................................... 162 Poem nocturn........................................................................ 164 Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!........................ 166 Să deschidem Cartea 7........................................................... 169

Întoarcerea spre lumină ............................................... 172 În fiecare stea există un suflet............................................... 175 Dincolo de luntrea visului...................................................... 177 Şi dincolo de nefiinţă............................................................. 179

184

Dincolo de luntrea visului

Impresii: ,,Irina Lucia Mihalca scrie o poezie spontană, folosind cu naturaleţe versul alb, construind un univers liric în care întâlnim, ca în natură, felurite forme de relief ale sensibilităţii. De la ondularea blagiană la forţe ce ţâşnesc artezian dintr-un suflet care doreşte să îmblânzească realitatea lumii. Poeta mi-a sugerat o undă din Fernando Pessoa (heteronimul Alvaro de Campos, freneticul), asemuindu-şi şi o estetică a iubirii cu nelinişti folositoare poemului. Crede că, „asemenea naturii, poezia îşi arată forţele sale, dar câteodată le ascunde adânc în sine, fiind limitată şi fără bariere, luminoasă şi întunecată, eternă şi trecătoare, săracă şi bogată, haotică şi armonioasă, lină şi repezită”. O prezenţă suficient de discretă în presa literară, Irina Lucia Mihalca este o voce lirică distinctă, care stârneşte sensibilitatea şi îmbogăţeşte experienţa cititorului de poezie aleasă. “ Gheorghe Pârja – Nord Literar nr.2 (117), febr. 2013 *** Romantic, sensibil, aproape elegiac; frumos curge versul, se duce spre marea destinului poetic, tot mai precise cuvinte, mai picturale imagini, mai naturală filosofia. Nimic căutat, nimic pedant, autentic redat cu lirismul, deja specific, stilului I.L.Mihalca.

Timp de-amintire, timp de uitare ~ ,,Te mirai că-ti revedeai inexplicabil imaginea ta pe chipul meu... reflectată de oglinda sufletului nostru". Inovatoare sintagmă poetică a sufletului la plural, condiţie a iubirii, replicarea sufletului, în întregime identificat cu sine şi regăsit în celălalt. ,,Era un timp cand, încă, nu ne-am îndepărtat, rănindu-ne, devenind un alt timp." Timpul subiectiv, cel sufletesc, trăit în consonanţă, zideşte dimensiunea continuităti. Odată disipat, se topeşte în mareea timpului cronologic, instrăinat de iubire.

Irina Lucia Mihalca

185

Aceiaşi tematizare am identificat-o şi în Pasăre de foc este iubirea: ,,În căutarea unui sens trecem prin viată, pentru a-l descifra ne cufundăm în fântâna de aur a prezentului. Un dans să fii!˝ Aspiraţia spre eternitate este topită de emoţia clipei, eliberată prin graţia momentului trait, cuprinzând tot ce ar putea dărui întregul univers al iubirii, prin simţire împreună, prin acelaşi unic suflet armonizat, în "dans". Sanda Farcaş

*** Irina Lucia Mihalca este o poetă experimentată, cu un discurs liric bine articulat, cu o paletă imagistică debordantă. Poemele ei sunt ample revărsări de lirism, cu supraetajări de metafore de mare impact emoţional,degajând un mesaj bine ancorat în ţesătura versului. Arborescentă şi delicată, năvalnică şi inefabilă precum şoapta unui izvor de munte, poezia Irinei Lucia Mihalca reprezintă cartea de vizită a unei autoare de certă valoare şi originalitate. Poemele Irinei Lucia Mihalca conturează o mitologie erotică şi existenţială sui- generis. Fervoarea genuină a sentimentului de dragoste se consumă în imagini de o mare transparenţă şi puritate, traducând, în termenii unui lirism absolut, o geografie sufletească tulburătoare. Iubirea, percepută ca trăire intensă şi purificatoare, este captată în cadenţe ample, care se ordonează în arhitecturi imagistice fastuoase. Melancolică şi vizionară, poeta adaugă periplului său liric dimensiunea rezonantă a unei ambiguităţi savant dozate, care aduce un plus de expresivitate şi profunzime întregului edificiu poetic. Un apetit pentru imaginea scăpărătoare, arborescentă, o navigare profundă în planul ideii, care acaparează spaţiul poemului şi conferă sensibilitate şi emoţie întregului edificiu liric. Un fast imagistic, o retorică a diafanităţii exemplare, un fel de euforie barocă a ceremonialului poetic, care creează vaste polifonii

186

Dincolo de luntrea visului

ideatice. O tensiune constantă a discursului liric, sprijinită pe o gesticulaţie amplă, asigură o coerenţă benefică a întregului edificiu poetic. Originalitatea frapantă a limbajului poetic face aproape imposibilă orice tentativă de a o situa pe Irina Lucia Mihalca (fie şi din raţiuni de strictă eficienţă metodologică) într-o descendenţă plauzibilă a liricii feminine. Poeta se sustrage, cu orgoliu, rigorilor oricărei formule aleatorii, trasând, cu fiecare poem, un destin literar de excepţie. În palma mea stângă am lacrima ta! ~ Sentimentul de dragoste se decupează cu delicateţe şi suavitate, iar aşteptarea, perpetuă şi necondiţionată, transfigurează fiinţa, eliberând-o de zgura cotidianului. Anvergura trăirilor, transpuse în registrul nuanţat al unui discurs amplu şi învăluitor, dimensionează resurecţia unui lirism de autentică vibraţie afectivă. Căci iubirea revitalizează fiinţa şi imprimă realităţii o altă cadenţă, inoculându-le fiorul extatic al împlinirii dincolo de contingent. Inscripţie pe o piatră - "multe pietre, în multe straturi!", "fără repaos roţile Timpului se rostogolesc", "priveşte inima mea cu inima ta"- imagini puternice, capabile să amorseze resorturile gândirii şi emoţiei deopotrivă, o amplă feerie lirică pivotând în jurul ideii de zădărnicie. Un ţipăt disperat şi, în acelaşi timp, o victorie a artei împotriva neantului. Geo Galetaru – scriitor

Irina Lucia Mihalca

187