Din oficiu Cristi Ardelean
Editura Karth 2014
© 2014 Cristi Ardelean © 2014 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie Este interzisă reproducerea totală sau parțială a textelor, pe orice suport audio, video sau electronic, fără acordul deținătorului drepturilor de autor. Editura Karth Un imprint Herg Benet Publishers Str. Dr. Burghelea nr. 22, sector 2, Bucureşti, România www.karth.ro
[email protected] Copertă: The Spartan Bureau Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ARDELEAN, CRISTIAN Din oficiu / Cristi Ardelean. - Bucureşti : Karth, 2014 ISBN 978-606-93658-4-7 821.135.1-31 Tipărit în România
Din oficiu Cristi Ardelean - roman -
Andreei
1.
„Câtă răbdare să poți avea, să stai mereu după o femeie? Câteva minute, ore? Dar se întâmplă mereu, la nesfârșit. Mă ia de prost, are impresia că n-am nimic mai bun de făcut. Sub ploaia măruntă și rece, Marcel se simțea prostit, exploatat. Carmen uitase de el. După atâtea întâlniri la care întârziase, de data asta se decisese să nu mai apară deloc. — Băi, ăla! Ai un foc? Puștiul avea cam mult tupeu să se lege de el cu o asemenea formulă. Nu erau de-o vârstă și nici nu făcuseră școala primară împreună sau ceva echivalent. Totuși, Marcel era prea sictirit și murat să mai pună la suflet mici obrăznicii. Își desfăcu geaca și scoase un pachet de țigări ponosit. — Mersi, amice. Auzi, de când stai aici ca prostu'? — Ne cunoaștem? — În măsura în care cineva ca tine ar vrea să
cunoască pe cineva ca mine. Marcel îl privi atent. Puștiul arăta banal. Slab, înalt, îmbrăcat obișnuit. N-ai fi dat doi bani pe el. Dar el tocmai dăduse 20.000 de euro. — Aștept degeaba? — Ba bine că nu. Treaba e rezolvată. — Și de ce aflu abia acum? — Nu culeg castraveți. În meseria asta mai există și postludiu. Se puseseră amândoi pe râs. Ploaia îi camufla, îi proteja, erau în siguranță. Pentru Marcel, era un nou început.“ Ce tâmpenie de carte. Sună ca un film polițist prost. Și asta pentru că n-am citit romane polițiste. Mi-a ocupat facultatea mare parte din timp. Au fost vreo doi ani în care n-am pus mâna pe nimic altceva în afară de cursuri. Dar nu aici e esența problemei. Chestiunea de fond e următoarea: există o grămadă de cauze în care Parchetul se dă peste cap să convingă instanțele că inculpatul e vinovat. Nimic rău până aici. Doar că la un moment dat devin logoreici. Și tot pun la dosar. Și nu se mai opresc. La un moment dat, ajung să adauge și foaia matricolă din școala primară, unde X-ulescu i-a aplicat o palmă unei colege, fiindu-i scăzută nota la purtare. Ce să vezi, delincvent de mic. Sau vreun proces verbal de contravenție, pentru o amendă luată pe autobuz în studenție. O fi statul nostru gripat și ineficient, dar știe tot.
Da, așa a ajuns cartea asta la dosarul cauzei. Procurorul a considerat că romanul prezintă o legătură indisolubilă cu infracțiunea comisă. Adevărul e că de data asta nu mi se pare excesiv. N-am trecut încă de prima pagină, dar îmi dă deja un fior rece. Dacă individul ăsta chiar și-a ucis prietena exact ca în carte? Cel puțin asta se susține în rechizitoriu. Înseamnă că procurorul a avut decența să ducă romanul până la capăt. Ar trebui să mă înarmez și eu cu răbdare. Doar că arhiva Tribunalului e plină ochi. Doi colegi mă încotesc. Suntem mai înghesuiți ca niște săteni în căminul cultural, la o nuntă de țară. Știți voi, mesele alea lipite, kilometrice, cu fețe de masă proaspăt spălate, dar cusute și peticite tot din metru în metru. Nunțile alea la care nu poți nici să tragi un pârț fără să intoxici o treime din nuntași. În arhivă e mai nasol. Încotitul din lipsă de spațiu e una, aglomerarea dosarelor e alta. Pur și simplu, n-ai unde să-ți desfășori „ustensilele“. Nu am cum să-mi iau notițe din cartea asta. Ideal ar fi să fotografiez cu telefonul mobil, dar e interzis. Sunt camere de luat vederi în încăpere și nu vreau să-mi fac probleme la început de drum. Sigur, cel mai simplu ar fi să fac o cerere de copie xerox și să rezolv așa. Dar cartea are 250 de pagini. Și cererea se timbrează cu un leu pe pagină. Nu dau o avere pe așa ceva, nu câștig atât din toată cauza. Nici timp să citesc nu am. Mai sunt șapte zile până la primul termen și nu mai pot reveni și a doua
zi, pentru că dosarul urmează să fie luat la studiu de judecător. Veți spune că sunt leneș, că nu mi-am mișcat părțile dorsale spre arhivă mai devreme, să studiez din timp. Dar chiar astăzi am fost desemnat ca avocat din oficiu în cauză. Se întâmplă. Acum, mai rămân două variante: fie aștept primul termen, să schimb câteva cuvinte cu clientul arestat preventiv, fie mă strecor în biroul grefierilor și mă rog ca de sfântu-așteaptă să mă lase să fac copie fără să timbrez. Ceea ce nu e neapărat interzis, cât incomod pentru ei. — Auzi, ăla micu', și cum propui tu să faci copie fără cerere? — Dosarul „urcă“ mâine. — Știu, că doar eu îl duc. — Și mă gândeam că se rezolvă așa. Până fac cererea, până o înregistrez, dosarul pleacă. Grefierul doar se făcea că nu înțelege. Vedea el prea bine unde duceam conversația. Avusese destul de-a face cu răcani. Știa ce voiam, și la o adică m-ar fi ajutat. Era un munte de om, de nu l-ai fi mutat nici cu o detonare, dar cu o figură lejeră, ce inspiră încredere. Din topor, dar cald. Se apucă să dezlege firele de ață groasă care țineau împreună cele șapte volume ale dosarului. — Lasă-mi legitimația. — Hmm? Vorbea cumva precipitat, alert, și pe o voce groasă și joasă. Distingeam cam un cuvânt din trei. — Sau buletin, dacă ai lăsat-o acasă. Așa sunteți
voi, ăștia. Numai probleme-mi faceți. I-am dat rapid legitimația. — Mulțumesc, mulțumesc. Vă mulțumesc. A dat din mână să tac. — Xeroxezi dintr-un singur volum? — Da, da. Sigur că da. Mi l-a pasat pe cel indicat. — Să vii repede cu el. Sigur că la xerox a mai trecut o veșnicie până când a avut și timp de mine. Dar măcar am plătit doar 30 de bani pagina, și nu 1 leu. Făcusem o afacere, nu glumă, mai ales că reușisem să-i explic tipei de-acolo cum funcționează unele opțiuni de la măgăoaia cu care lucra, așa că mi-a colat patru pagini pe o singură filă. După eforturi serioase, eram în posesia cărții de la dosar, principala probă împotriva clientului meu, despre care nu știam nimic altceva, în afara abominabilei crime prezentate în rechizitoriu.
2.
„E destulă durere pe lume și fără să se străduie cineva să o provoace. Ai putea chiar spune că suferința e principala forță motorie. Trebuie doar să privești atent. Marcel era un tip concentrat să supraviețuiască. Să o ducă de pe o zi pe alta, să se descurce. Nimic mai mult decât atât. Nu lăcomie, nici cruzime. Pe Carmen o întâlnise la fel cum găsești un vițel în târg. Te uiți la el, vezi că-i sănătos, că are dinți buni, și că se dă pe mai nimic. Și-l iei. Vezi tu dup-aia dacă ai nevoie cu adevărat de încă unul. Mai erau destule femei în preajma lui, avea bani pe vremea aia. Îi învârtea cu lopata și îi spărgea de parcă n-ar fi ridicat un deget să-i obțină. Avea școala vieții, dar era o școală terminată la fără frecvență. Trecuse prin toate ca peștele prin apă și nu înțelesese nimic. Despre femei, cu atât mai puține. Banii veneau din te miri ce. Lucrase o vreme în Germania, mâncase pâine cu ceapă și strânsese
o sumă apreciabilă. Dar banii vin și pleacă, prostia persistă. Sau, ca să fim mai exacți, lipsa culturii te urmărește ca o șosetă murdară lipită de picior. Acum făcea tot felul de „biznisuri“, mai schimba valută, mai ajuta băieții de bani gata cu câte un comision. Schimba faianță, cumpăra băutură în miez de noapte, avea tot timpul la el 5-6 pachete de țigări de marcă diferită, să le ofere cuiva rămas în lipsă. Dacă-l parașutai în tundră, în două zile ar fi fost în stare să le vândă frunze uscate renilor. Curvele îl secaseră până și de ultimul ban. Nu, nu era nicio figură de stil. Pur și simplu ajunsese să primească partide de sex „pe caiet“, de la partenerele mai vechi. Nu se poate spune nici măcar că era un ahtiat, un obsedat sexual. Era o simplă chestiune mecanică, sportivă. Nu era nici misogin, nici bădăran. Nu credea în implicare sexuală sau emoțională. Curvele, nici atât. Fructuoase colaborări se nășteau de aici. Unele erau profesioniste, cu pește și cheie de hotel la purtător, altele studente oportuniste, altele liceence aventuriste, câteva chiar doamne respectabile în societate care căutau puțină afecțiune. Ele erau singurele ingenue în toată marea ecuație și tot singurele care nu-l tapau de bani. Deloc rar, ajungeau chiar să contribuie indirect la finanțarea celorlalte femei. Se cunoșteau între ele. Oricât de mare ar fi un oraș, femeile se simt și se recunosc după miros. Își împart și-și stabilesc clar teritoriul de vânătoare. Marcel trecea, în lungile lui plimbări și comisioane,
pe fiecare parcelă în parte. Era țintă sigură și niciuna nu-l rata. Provocase și destule conflicte, din nepăsare, uneori din amuzament. Carmen se insinuase în toată viața asta dezordonată și, pe negândite, îi pusese căpăstru. Multe dintre femei renunțaseră de bunăvoie. În principal cele mai în vârstă. Recunoscuseră în Carmen un adversar redutabil, precum și un motiv serios pentru a se retrage dintr-o afacere dezonorantă. La fel și prostituatele, care, după ce și-au primit datoriile de pe caiet, au considerat total neeconomic să mai păstreze vreo legătură cu un rău platnic. Studentele n-au mai văzut în el băiatul cu bani și relații care le poate plasa pe o piață vestică, prosperă, iar liceencele și-au găsit fiecare câte un mucea mai chipeș, mai înalt, mai cu papagal sau pur și simplu un altul, pentru variație. De aici încolo Marcel s-a transformat în alt om. Nu unul mai bun sau mai așezat, cum ne-am fi așteptat, ci într-unul mai agresiv, mai hrăpăreț, mai calculat și infinit mai zgârcit. Carmen înțelesese că exclusivitatea trebuie apărată, dar că se dovedește de fiecare dată profitabilă. Bonnie și Clyde se născuseră altundeva, dar varianta autohtonă a cuplului, altoită pe ambiție și duritate, promitea infinit mai mult.“ Ce Dumnezeu caută așa ceva la dosar? Puteau măcar să aleagă unele pagini mai relevante. Și ne mai mirăm că durează așa mult procesele. În schimb, trebuia să recunosc că subiectul mă
prindea. Mi-am făcut o cafea, trebuia să rezist cât mai mult timp, eventual să citesc toată cartea până dimineață. Meseria asta e îngrozitor de cronofagă. Dacă tot admitem asta, măcar ar face bine să fie alertă. „Așa solid cum părea, Marcel n-ar fi rănit o muscă. Era de neconceput să dea în cap cuiva, la propriu sau nu. În clipa în care Carmen s-a simțit complet călare pe situație, n-a mai pierdut vremea. — E momentul. — ? — Să dăm primul tun. Marcel crezuse inițial că se referea la o învârteală simplă. Vreun comision, un biznis de nimic, din care să iasă ceva, să le fie bine o vreme. Carmen nu umbla cu jumătăți de măsură. — Mă refer la bani grei. Bani cum neam de neamul tău nu a pomenit, coate-goale ce ești. Bani cu toptanul. Nu se considera un tip slab de înger. De fapt, neavând mai deloc conștiință de sine, nu se considera nicicum, dar știa că n-are frică de nimic. Nu se ferise niciodată de muncă, oricât de absurdă sau de grea. Dar de data asta era vorba de altceva. Era manipulat, dus de nas de o curvă oarecare. — N-am niciun chef să intru la răcoare. — Poate nici nu intri. Că doar de-aia sunt și eu pe aici. — Nu.
Și atunci Marcel crezu că i se pare, că n-avea cum fi adevărat, dar o palmă grea îl dezechilibră. Femeiușca aia, care abia avea jumătate din kilogramele lui, îl bătea cum nu-l bătuse nimeni, nici măcar propriul tată. — Tu faci cum îți spun. Nu era nimic negociabil acolo. Puterea n-are nicio legătură cu forța. Își trage seva din frică, e impusă prin teroare. Un lider nu așteaptă să aibă forța să sfarme. Se ia la trântă și convinge pe toată lumea că poate sfărma. Îți pune pumnul în gât și te trezești că te paralizează frica. Te prinde pe picior greșit și-ți induce senzația că poți dispărea fizic în câteva clipe. Apoi ești al lui. Nici nu e nevoie să strângă prea tare. Omul e programat genetic să tremure, strâns cu ușa de reguli și frici iraționale. Praf de stele condensat, suntem la mâna oricărui aspirator. De aici încolo fire invizibile ți-s legate de mâini și de picioare, ești la dispoziția păpușarului. E perioada de tranziție, în care joci de teama consecințelor nesupunerii. Dar liderul știe că oricât de bezmetică, de temătoare, victima se va trezi la un moment dat, de obicei la apariția unui impuls exterior. Știe că, atunci când trezirea devine posibilă, forța sa trebuie să fie nu doar o simplă umbră problematică, ci o realitate. Se mișcă repede, iar victima nu-și dă seama de tranziția alertă. Forța indusă devine forță reală. Propaganda transformă manipularea în opresiune. Firele nevăzute devin frânghii, apoi jug. Mai ieși din el doar cu picioarele înainte.
— Fac. Furaseră prima mașină la fel ca-n jocul Grand Theft Auto, ăla de la începutul anilor 90', când a treia dimensiune era o glumă simpatică pe monitorul umplut de abțibilduri. Marcel deschisese portiera cum deschizi ușa propriei băi. Proprietarul vechiului Opel era un colonel în rezervă, care credea că revoluția nu venise și că era în continuare inimaginabil să furi de la un militar. Nu avea de ce să securizeze mașina. Tot orașul îl știa pe colonel, nici măcar nu era nevoie să meargă la pont. Intuiția întreprinzătoarei femei o dusese la concluzia corectă, trebuia doar să acționeze. Carmen era tupeul întruchipat, genul de vână care trece și peste ghinionul colosal. Un agent de poliție cu fler a oprit Opelul pe o arteră. Se întâmpla vara, pe înserat, toată lumea era plecată din oraș, traficul era aproape inexistent. Din fericire, fiind nou în sistem, nu-l cunoștea pe colonel și mașina lui altfel celebră. — Actele, vă rog. Carmen era la volan. Marcel băuse câteva pahare și admisese că n-aveau de ce să-și asume riscuri inutile. — Auzi, țâcă, nu crezi că ai lucruri mai bune de făcut? Agentul se aștepta la orice. Mai ales să fie mituit, dar în niciun caz să fie luat pe sus. Tupeul epocal al lui Carmen schimbase raportul de forțe. Se mutase subiectul de discuție de la actele mașinii la obrăznicia ei.
— Doamnă, mă simt nevoit să vă amendez. — Și nu crezi că-i prea mult? Da' ce-am făcut? Marcel încerca să evalueze cât mai corect situația. Nu erau trecători. Dar nici nu erau în filme proaste cu gangsteri. — Iartă-mi femeia. E proastă. — Cum sunt, mă, cum? O altă palmă grea îi mută falca. Ripostă prinzând-o de părul lung, viu. O a doua palmă aproape îl transformă pe agent în victimă colaterală. O a treia se lipi de fruntea lui Marcel. Conflictul se acceleră. Ce scursuri, se gândi el. Întinse mâna, să scape cât mai repede de balamuc. Nu avea nevoie de incidente în sectorul lui. Nu protestă când două hârtii de 100 de lei i se plantară cuminți în palmă. — Data viitoare poți și tu să fii mai puțin violentă. — Du-te, mă, soprană. Te pomenești că te-a durut obrazul subțire. Ce faci cu o mașină furată, pe care vrei să o faci pierdută cât mai repede, pe o sumă oricât de mică, la o adică? O bagi în căpiță. Exact. Carmen profita din plin de ideile unor iluștri precursori, care revoluționaseră ideea de infracțiune. După câteva săptămâni, îi luai plăcuțele și o pasai la fier vechi. Acolo nimeni nu întreba nimic. Luai mai nimic pe ea, dar era un început. De la capace de canal, la grilajele porților nepăzite de dobermani, până la componente de mașini. Date pe bucăți, la kilogram, ieșea ceva. Măcar blocul
motor și șasiul tot trăgea la cântar. Țiganii de-acolo nu erau deloc țigani clasici. Majoritatea erau sudamericani în căutarea visului românesc. Ziua cântau la nai la colțuri de stradă, înzorzonați în costume colorate, cu pene, un soi de manele incașe, seara făceau pierdute mașini ai căror proprietari aflau de pagubă prea târziu ca să mai înțeleagă ceva. — Ai văzut ce viteză au la descompus? Păi aștia precis fac zilnic chestiile astea. — Tu pe ce lume trăiești? Carmen îl privea cu dispreț crescut. Se tot întreba ce fusese în capul ei să umble cu un neica-nimeni. Îl crezuse ceva mai descurcăreț, cel puțin așa se lăudase. Acum era șocat, bietul de el, implicat în genul de șmecherie de care se ferise toată viața. — Cinci. — Ce cinci? — Sute. — De lei? — Si. — Fie.“
3.
Păi și ăștia erau „bani grei“? 500 de lei? Merita să-ți riști pielea pentru așa ceva? Nimic nu se lega. Carmen pare o însetată de adrenalină cu orice preț, simulează nevoia de bani ca să-și justifice excentricitatea. Imposibil ce fac. Am ajuns să comentez o carte ieftină. Dar până la urmă, dacă era chiar atât de inutilă, cel puțin cauzal, nu ajungea la dosar. Pentru așa ceva am terminat eu facultatea de drept, ca să fac critică literară? Nu ajungem nicăieri așa, e simplă pierdere de vreme. Am răsfoit. Pagini la rând despre furturi de mașini, diverse procedee explicate în detaliu. Era aproape un manual despre cum poți pune ochii pe o mașină, cum poți folosi ustensile banale ca șurubelnița și chiar o bucată de sârmă ca să deschizi o portieră, și, bineînțeles, cum o poți vinde sau duce la fier vechi fără să fii prins. Mă gândesc că orice găinar autohton adoarme cu volumul ăsta sub pernă. Dacă știe citi.
Dar cum îmi pot eu ajuta clientul citind chestia asta? De ce s-ar lega lucrurile? Poate că e doar o glumă proastă a procurorului. Printre atâtea dosare banale pe care e obligat să le instrumenteze, acum îi cade în mână un caz de omor deosebit de grav încărcat de ironie. Inculpatul și-a ucis iubita, i-a tranșat cadavrul, și a incinerat rămășițele. Pardon, inculpatul e acuzat că și-a... Vedeți voi, nu e pic de prejudecată aici. Sunt trimis să apăr un om, și chiar așa voi și face, cu toată convingerea. Doar că în imaginarul românesc procurorul e un soi de prieten de pahar al Sfântului Gheorghe, încălecat dacă nu pe omnisciență, în tot cazul pe dreptate și omnipotență. Un pumn de zale al legii, care dă peste cap șmecherilor care cred că pot să râdă în față poporului. Poporul... Iar intru în subiecte social-politice care nu mă mai interesează de prea mult timp. Sentimentul de inutilitate al oricărui protest împotriva sistemului apare ca evident, mai ales când lucrezi în sistem. Divaghez. Infailibilitatea, forța procurorului e confirmată cu cifre. În sistemul nostru, rata condamnărilor s-a instalat solid în jurul cifrei de 90% și peste. Acești super-eroi fac ridicolă media europeană și chiar pe cea ex-sovietică. Deci individul pe care-l reprezint precis a făcut-o. În orice caz, precis o să înfunde pușcăria. Cadavrul, mai exact ce-a mai rămas în el, e de negăsit. Mai mult, se presupune că bucățile au fost incinerate. O să râdeți dacă vă spun de unde apare presupunerea asta: o babă, vecină cu inculpatul, a
declarat că în dimineața ce a urmat crimei a simțit miros de carne arsă dinspre gospodăria inculpatului. Și tipul n-avea orătănii pe care să le sacrifice ritualic. Un om e în arest pentru că o babă a avut o halucinație sinestezică. Și pentru că a scris o carte despre felul în care rentează uneori să-i închizi definitiv gura partenerei de viață și de afaceri. Sunt tânăr, dar prea bătrân să mă mai ambalez din cauza unor astfel de lucruri. Cert e că o femeie, de data asta în carne și oase, lipsește de-acasă de mai bine de trei luni. Moartă sau nu, ar fi bine să apară, dacă e să sperăm la o condamnare mai blândă. Mircea Petrescu. Ciudat cum, atunci când te prinde o carte, tinzi să crezi că personajele respiră. Nu, sigur că pe clientul meu nu-l cheamă Marcel. Dar tot sunt surprins să văd că individul are un nume, ca noi toți. Că până mai ieri avea o viață de familie, se plimba pe stradă, câștiga bani, plătea facturi. Oboseala acumulată îmi încetinea îngrozitor ritmul de citire. În facultate ajunsesem la 100 de pagini pe oră. Și asta în condiții de text tehnic, de specialitate. Asta e, de la un moment dat nu mai ai chef de prostii. Te complaci în ritmul cotidian, tot alert, dar ceva mai așezat și constant. Cărțile fac loc dosarelor, drumul spre școală e înlocuit de cel spre instanță, se golește de sens, de plăcerea unui drum util ție. Dar trebuia să termin cât mai repede, măcar pe sărite aveam și alte cauze, trebuia să ajung la birou.
www.karth.ro www.libraria.hergbenet.ro Editura Karth Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România. E-mail:
[email protected] Bun de tipar: aprilie 2014. Apărut: 2014. Tipărit în România
