Despre Legionari

80 de ani de la Întemeierea Mişcării Legionare Onorat auditoriu, Încep cu începutul în ceea ce mă priveşte, momentul când, pe la sfârşitul anilor 70, fără să ştiu ce mă aşteaptă, în hol la Atehenée Pallace aflându-mă la o cafea cu mai multă lume de faţă, hodoronc-tronc m-am pomenit întrebându-l pieziş pe Petre Ţuţea, cu care abia ce făcusem cunoştinţă, întrebându-l cu un soi de reproş: - Aţi fost legionar, domnule Ţuţea! - Sunt legionar! A răsunat peste toate mesele răspunsul bătrânului. În discuţia care s-a lansat astfel, eu am mai pus câteva întrebări, incomode pentru orice legionar, de genul: - De ce legionarii l-au ucis pe marele naţionalist Nicolae Iorga? - Dar cu evreii ce aţi avut? Chiar i-aţi atârnat de vii în cârligele de la Abator? - E adevărat că aţi asasinat la Jilava vreo 60 de politicieni de prin rang? Vreo 4 prim miniştri, magistraţi, generali… - Dar cu I.C.Duca ce-aţi avut, săracul?! Sau cu prefectul ăla de poliţie de la Iaşi pe care Căpitanul la împuşcat ca pe un câine?!… Încet-încet, pe măsură ce discuţia se încingea în jurul acestor întrebări, a acestor acuzaţii care circulă îndeobşte la adresa legionarilor, s-a făcut gol în jurul nostru, toţi s-au retras să-şi bea cafeaua la alte mese, la o distanţă neutră de subiectul abordat. În final, am rămas la acea masă numai eu cu Petre Ţuţea şi Simion Ghinea. Ne-am revăzut apoi de nenumărate ori în aceeaşi formaţie, iar subiectul discuţiilor noastre a fost mai ales acesta: acuzaţiile de tot felul ce se aduc Mişcării Legionare. Paralel cu aceste discuţii în care Ţuţea şi Ghinea încercau să se dezvinovăţească, să disculpe Mişcarea Legionară, eu am făcut propriile mele cercetări pe acest subiect. Vă comunic rezultatul: nici una dintre acuzaţiile grave, incriminante la adresa legionarilor, nu rezistă la o verificare atentă a probelor, a argumentelor. Şi conchid că poporul român îşi poate asuma cu bucurie şi satisfacţie acest capitol de istorie care se cheamă Mişcarea Legionară. Poporul român nu are nici un motiv să repudieze Mişcarea Legionară, ci dimpotrivă, are toate motivele să meargă pe mâna legionarilor, aşa cum a făcut-o şi electoratul român care, în 1937 a votat, practic, pentru venirea legionarilor la guvernarea Ţării. Un vot istoric. Orice discuţie despre legionari de aici trebuie să înceapă, de la succesul electoral pe care legionarii l-au obţinut la alegerile din toamna lui 1937. Erau nebuni românii când i-au votat pe legionari în 1937, an în care se împlineau zece, zece ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare, prilej cu care Corneliu Zelea Codreanu constata cu reţinută satisfacţie: „Camarazi, Peste câteva zile, Joi, 24 iunie 1937, se împlinesc 10 ani de când a luat fiinţă Mişcarea Legionară. Am plecat alături de Moţa şi încă trei camarazi. În total am fost cinci. Din primul moment ne-au acoperit toate insultele, am primit apoi palme şi loviturti, închisorile ne-au supt oasele, am fost condamnaţi la moarte în gândul vrăjmaşilor noştri, iar de câţiva ani suntem obiectul tuturor uneltirilor întunecate. Război de nimicire dus ceas cu ceas. Pentru noi nici o milă. Am trăit din mila lui Dumnezeu şi din vârful spadei noastre. Am răbdat şi am răspuns năpraznic. Şi acum, la zece ani vom spune vrăjmaşilor noştri: După zece ani rezultatul uneltirilor voastre este acesta: suntem un milion! Un milion de suflete, femei, copii, bărbaţi şi bătrâni, care au o credinţă nouă, care trăiesc, care luptă, care jertfesc sub steag legionar, care aşteaptă România legionară şi cred într-însa. Unde vă este biruinţa? Căci dacă n-aţi putut nimici cinci suflete, cum veţi putea nimici de două sute de mii de ori mai mulţi?!”(Am citat din Circulara nr.79.)

Câteva luni mai târziu, Mişcarea Legionară înregistra un succes electoral răsunător. Pentru a bara intrarea legionarilor la guvernare, clasa politică românescă şi internaţională s-a coalizat în jurul lui Carol al II-lea, permiţându-i acestuia să instituie, în modul cel mai abuziv, un regim de dictatură, binecunoscutul regim al regelui poltron şi asasin! Pentru percepţia mea şi la nivelul meu de înţelegere a lumii în care trăim, afirm calm, deloc retoric ori emfatic, gata să demonstrz oricând, afirm şi pot demonstra oricui că Mişcarea Legionară este fapta cea mai de ispravă pe care românii au săvârşit-o în epoca lor de istorie modernă. Mai întâi câteva cuvinte despre personalitatea cu totul excepţională a Căpitanului. Megem strict pe documente şi vă citez din Circularele lui Corneliu Zelea Codreanu, Circulări le numea Căpitanul. Vă citez dintr-un text prea uşor trecut cu vederea, vă citez din cuvîntul rostit de Căpitan „la inaugurarea pensiunei legionare din Predeal”, a unei cabane, a unei cantine. Ce se putea spune oare aşa de important la o ocazie atât de banală, de …prozaică? Şi totuşi: „Camarazi şi prieteni, În acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, aceleaşi feluri de mîncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum şi un maximum fixat de noi, cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai mult. Dacă unul zice: eu nu am nici un ban – nu va plăti nimic. Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, ne vom interesa de ce nu are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă cu ce plăti. Cine va judeca cât trebuie să plătească un client? El singur, clientul însuşi. Atât am judecat că pot plăti, atât cred eu că e drept să plătesc. Judecata lui este fără apel.” …Şi acum urmează partea năpraznică: „Iubiţi Camarazi, Un principiu al Justiţiei spune: „Nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”. Răspund: acest principiu înjoseşte şi jigneşte omenirea, pentru că pleacă de la premisa că omul este prin natura sa laş şi hrăpăreţ. Aşa e! Omul este într-adevăr laş şi hrăpăreţ. Dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi trebuie să fie. Într-o omenire înălţată, omul nu numai că poate, dar trebuie să fie propriul său judecător. Omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecăruia ceea ce este al său, adică de a fi drept! Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi. La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept şi e bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu acestea zise, Restaurantul de la Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi aici, săraci sau bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă. La ceea ce avem şi cât avem.” …După părerea mea, acest text, rostit la inaugurarea unui restaurant, a unei cârciumi, dacă vreţi, reprezintă un moment de culminaţie în gândirea legionară şi nu numai. Nu cunosc alt text romînesc care să se fi putut ridica la înălţimea de la care Corneliu Zelea Codreanu contestă cel mai puternic şi mai îndătinat principiu din justiţie: nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză… Iar Codreanu îl contestă profetic în numele omului legionar ce va să vină. În numele a ceea ce legionarul ţine să fie, ca onestitate, corectitudine şi sinceritate. Nu comit o blafemie spunând că prin contestaţia totală şi atât de bine, de pătimaş argumentată, adusă principiului „nimeni nu poate fi judecător în propria sa cauză”, Codreanu se ridică cel mai aproape de nivelul Predicii de pe Munte… Vă mai citez din circulara nr.63, intitulată Ordin confidenţial, cu subtitlul „Nu se va publica nicăieri această scrisoare. Ea e confidenţială, numai pentru legionari.” Când afli de asemenea precizări, te aştepţi să afli ceva despre strategia electorală ocultă a legionarilor, despre ce făceau aceştia în ascuns, probabil încălcând legea şi preceptele morale, ferindu-se de ochii alegătorilor. Şi ce ordine secrete le dădea Căpitanul legionarilor? Citez, selectiv, fără să omit cumva vreun element compromiţător pentru legionari. Ce le ordona deci Căpitanul în plină campanie electorală:

O linie de mare corectitudine. Până la cel din urmă legionar veţi păstra o notă de mare demnitate; Legionarul ne se va deda la aluzii răutăcioase, la calomnii, insulte la adresa adversarilor politici; Oamenii să voteze pe cine vor. Pe noi să ne voteze cine crede în noi; Nu atacaţi pe nimeni. Nu veţi zice: să ne votaţi pe noi pentru că ceilalţi sunt răi. Ci veţi zice: votaţine pentru ce avem noi bun. Votaţi-ne pentru credinţa şi jertfele noastre; Pe legionarul pe care îl voi descoperi că merge şi începe să vorbească de rău pe alţii, îl voi scoate din luptă.” Sunt de imaginat asemenea reguli la vreunul dintre partidele noastre de azi?… Şi punem altă întrebare, mai serioasă: A reuşit Codreanu în vasta sa operă pedagogică? – căci aşa îl considera Petre Ţuţea pe Căpitan: „cel mai mare pedagog al neamului românesc”!… A reuşit Codreanu să modeleze un chip uman nou, al legionarului? Din multele poveşti, basme şi legende depre legionari, mai toate inspirate de ţinuta morală impecabilă a legionarului, am să vă aleg una şi veţi aprecia singuri roadele pedagogiei legionare: în primăvara lui 1944 la închisoarea din Suceava se aflau încarceraţi circa o mie de legionari, condamnaţi pentru participarea la aşa zisa rebeliune din ianuarie 1941. Cum linia frontului se apropia, se punea problema ca aceşti deţinuţi politici să fie mutaţi într-o altă închisoare, departe de linia frontului, şi anume la Alba Iulia. Conducerea închisorii se lovea însă de o problemă insurmontabilă: era nevoie de cîteva zeci de jandarmi care să păzească convoiul de deţinuţi, iar lipsa de militari era acută în toată Ţara din pricina războiului. Legionarii, aflând de aceste necazuri ale onor direcţiunii, un reprezentant al lor s-a prezentat la director oferindu-i soluţia problemei: „Ne daţi fiecăruia un răgaz de 48 de ore ca să ajungem la Alba Iulia. Trecem fiecare pe acasă, pe la familiile noastre, şi după aceea ne prezentăm la închisoarea din Alba Iulia. - Ce garanţie am că veţi respecta acesta angajament? - Nici una în afara cuvîntului nostru de legionar!” Cum directorul închisorii ajunsese să-i cunoască bine pe legionari, ce soi de oameni sunt, a acceptat imediat propunerea. După 48 de ore de libertate, nici unul dintre legionari nu a lipsit de la apelul de seară de la Alba Iulia… După câteva luni, a venit 23 august: căderea guvernării mareşalului Ion Antonescu. Au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici, mai puţin legionarii. În decembrie 1944, legionarii au tratat cu directorul penitenciarelor din România ca să fie învoiţi trei zile de Crăciun, să-şi revadă familiile şi apoi să se întoarcă, aşa cum făcuseră în urmă cu câteva luni. Au fost din nou eliberaţi, câteva zile, pe cuvînt de onoare, onoarea de legionar. Din nou, la fel, fără un minut de întârziere, toţi s-au întors în mizeria unei detenţii la care fuseseră condamnaţi fără nici o vină. Un detaliu uitat: când ministrul de interne de atunci, comunistul Teohari Georgescu, a aflat că legionarii au fost eliberaţi pe cuvînt de onoare, a făcut o criză de nervi că printre subordonaţii săi se află imbecili care cred în cuvîntul de onoare al unor criminali de legionari. Fireşte, a dispus şi destituirea imbecilului! Întrebarea capitală: cum au fost văzuţi legionarii de poporul român? Ce preţ au pus românii pe legionari? Ei, bine, acesta este lucrul cel mai grozav: mişcarea legionară a fost de un idealism total, îngemănat, e drept, dar şi paradoxal, îngemănat cu un spirit gospodăresc, un simţ practic

extraordinar. Pe cât de visător, de Don Quijotesc la prima vedere, pe atât a fost de eficient Căpitanul în munca concretă de organizare a Mişcării. A ştiut să se facă înţeles şi preţuit atât de oamenii de rând, cât şi de marile minţii ale neamului românesc, mulţi dintre ei viitoare somităţi ale culturii universale. Au fost alături în Mişcarea Legionară şi muncitorii de la ITB, dar şi profesorii din Universităţi, ofiţerii tineri şi generalii încărcaţi de glorie în luptele pentru Întregirea Neamului. În mod cu totul excepţional, înfrângând regula îndătinată, Corneliu Zelea Codreanu a fost profet în propria sa Ţară, iar Ţara l-a urmat până la sacrificiu. Onorată audienţă, Sunt mulţi cei care şi-au făcut o profesie, pe cât de murdară, pe atât de bănoasă, din a blama şi batjocori neamul nostru românesc, găsindu-ne toate defectele şi păcatele din lume. Acestora, în replică la noianul de acuzaţii şi de calomnii, li se poate răspunde printr-o întâmpinare simplă, uşor de mânuit: „dacă noi, românii, suntem aşa de păcătoşi şi de ultimii cum vă place să ne consideraţi, atunci cum se explică faptul că printre români s-a născut şi printre români a avut aşa de mare succes Mişcarea Legionară, doctrina politică cea mai generoasă, mai idealistă, mai onorabilă din toată istoria modernă a umanităţii?! Iar dacă printre detractorii neamului românesc se va nimeri ca unul dintre ei să aibă un moment de sinceritate, de înţelegere a păcatului în care trăieşte, s-ar putea să auzim acest comentariu: „Tocmai de aceea, pentru că dintre români s-au fost născut legionarii, sunteţi voi, românii, azi, atât de ponegriţi şi defăimaţi, atât de calomniaţi şi injuriaţi! Nu vi se iartă că aţi creat şi oferit lumii modelul legionar de luptă şi biruinţă asupra minciunii şi netrebniciei! Modelul probabil mântuitor! Salvator pentru omenire!” Nu fac, la acest ceas sărbătoresc, inventarul adversarilor, mai toţi nişte mişei şi sperjuri, dar voi apela totuşi la un adversar, la gura păcătosului, ca să închei cu adevărul rostit de un comunist, la 20 decembrie 1944, într-o şedinţă a comuniştilor din Frontul Naţional Democrat. Afirmaţia îi aparţine lui Lothar Rădăceanu: „Jumătate din ţara asta a fost în Legiune, în Mişcarea Legionară, într-un fel sau altul.” (Apud Da, se poate vorbi în istorie de un „miracol românesc”. De mai multe ori istoricii au consemnat sub acest titlu isprăvi de-ale părinţilor şi înaintaşilor noştri. Un miracol, poate cel mai mare, este şi acela că Mişcarea Legionară, deşi a pus la temelia ei numai şi numai înalte comandamente morale, de un idealism total, a reuşit să fie mişcarea politică cea mai populară şi cea mai românească din toată istoria politică a românilor. Iar miracolul acesta are şanse de a spori în viitor pe măsură ce tot mai mulţi sunt oamenii de pe planeta noastră care, apucând să cunoască ideile şi faptele Căpitanului, ale camarazilor săi, simt nevoia să ni se alăture, să le perpetueze modelul, să facă din figura legionarului român speranţa lor de mântuire, de salvare a acestei omeniri minţită şi trădată de atâtea ori de politicieni. Din această perspectivă vreau să salut întâlnirea noastră cea de azi: va intra în istorie, căci dumneavoastră, aici, dejucaţi şi înfruntaţi strategia satanică a celor ce visează şi lucrează de când se ştiu la o Românie în care să fie uitată Mişcarea Legionară. La o omenire care să nu aibă habar că a existat Corneliu Zelea Codreanu şi ai săi camarazi! …Aşa ceva nu se poate! Aşa ceva nu rabdă bunul Dumnezeu! Amin! Sala Dalles, 24 Iunie 2007-07-28 Ion Coja

Ion Coja și premiul Nobel pentru pace October 21st, 2009 · Comentati (10 Comentarii)

- Domnule profesor ION COJA, lumea nu știe că aveți o relație aparte cu premiul Nobel pentru Pace. Cred că e timpul să se afle ce ați făcut Dvs. în 1993 pentru acest premiu. - Mata de unde știi? - Dintr-un interviu pe care mi l-ați dat cu ceva ani în urmă, dar nu l-am putut publica, n-am avut unde atunci. Așadar, vă rog să vă lăudați, sunteți în plină campanie electorală, lumea trebuie să știe totul despre candidați! Și alea bune, nu numai cele rele! - Poate că aveți dreptate!… Da, eram proaspăt senator, și prin ianuarie 1993 fiecare senator a primit în corespondența sa o scrisoare de la Comitetul Internațional pentru premiul Nobel pentru Pace, o scrisoare în care ni se cerea să facem propuneri pentru Nobelul din 1993, dacă, firește, aveam de făcut asemenea propuneri. Mi-aduc bine aminte de colegii din Senat, ce haz făceau că li s-a cerut o asemenea trăznaie. Numai de premiul Nobel nu le ardea lor! Nu se gândiseră niciodată că ar putea avea ei vreo legătură cu povestea asta atât de depărtată de nevoile și necazuirle lor. - Dumneavoastră însă… - Eu însă am luat în serios acea scrisoare pe care – îmi dădeam seama, comitetul Nobel o trimitea la mai toate parlamentele din Europa, îndeosebi senatorilor. Așa că am căzut pe gânduri, bătrânește, căci doar de-aia eram în Senat, și m-am întrebat dacă nu cumva ar putea exista o propunere din România, una care să avanseze numele unui român! Nu mi-a trebuit nici măcar un minut ca să-mi dau seama că nu poate fi vorba de așa ceva. Dar mi-am adus aminte că premiul Nobel a fost acordat, cel puțin o dată, unei instituții care se remarcase în acest sens. Așa că m-am întrebat ce ONG ar putea fi propus. Imediat m-am gândit la deținuții politici, categorie „profesională” pentru care am avut din copilărie o simpatie aparte. Câțiva dintre ei mi-au marcat viața! - La cine vă referiți? - În afară de Petre Țuțea, la Simion Ghinea, dr. Dulea (din Germania), Nae Cojocaru (eram puțin rude), Ion Ionescu, Dumitru Bacu, Marcel Petrișor… - Mai departe! - Mai departe am făcut un text, o scrisoare, în care prezentam suferințele nedrepte îndurate în anii comunismului de acești bravi bărbați și elogiam comportamentul lor de după 1990, când, în loc să se situeze pe poziții de revanșă ori vendetă, s-au manifestat ca factori de conciliere națională,

atât de necesară la început de drum. Căci, atunci, așa ne simțeam: la un nou început, sub auspicii dintre cele mai generoase. Foarte prezenți în viața publică – amintiți-vă de Petre Țuțea, de Traian Puiu la Constanța, Corneliu Coposu, Aurel Șeitan, Octavian Voinea, Marcel Petrișor, Mircea Nicolau, Traian Popescu, Șerban Milcoveanu, Dan Amedeo Lăzărescu, Ioan Lup, o mulțime de oameni unu și unu, majoritatea legionari și țărăniști, dădeau vieții politice în 1993 un nivel de intelectualitate și moralitate la care nu ne vom mai ridica curând! Am făcut o pledoarie, pe ideea că România, în care democrația a debutat atât de sîngeros în decembrie 1989, și-a regăsit echilibrul în mare măsură datorită foștilor deținuți politici, prestației lor în viața publică, politică a Țării. Am tradus textul și l-am expediat la Oslo, dar l-am dus și la ambasada Norvegiei din București. De teamă că mulți vor lua peste picior ideea mea, nu am făcut-o publică decât după câteva luni, când m-am trezit cu un răspuns de la comitetul de decernare a premiului Nobel, cum că propunerea mea li s-a părut interesantă și că a fost reținută pentru selecția finală, adică alături de încă câteva, urmând să se ia o decizie finală peste câteva luni. Atunci mi-am zis că rolul meu s-a încheiat și m-am dus cu scrisoarea de la Oslo la Corneliu Coposu și Ticu Dumitrescu, cerându-le să se ocupe mai departe, cum vor ști ei, să sprijine candidatura Asociației Foștilor Deținuți Politici, parcă așa se numea. - Nu erau două asociații? - Mi se pare că mai târziu a apărut și cealaltă, pe care n-o conducea Ticu și care, după mine, era mai autentică, era mai „adevărată”. Dacă nu mă înșel, eu vorbeam în scrisoarea respectivă de „foștii deținuți politici”, fără să numesc Asociația, știam că este contestată de legionari. Iar Ticu Dumitrescu, ca om, nu prea îmi plăcea. - Nici mie! - Nu contează asta. Pe scurt, i-am dat și textul scrisorii mele lui Radu Vasile, redactor la „Dreptatea”, unde a apărut. Ulterior am aflat că Corneliu Coposu a pus în mișcare diaspora românească, în susținerea acestei propuneri. Din păcate despre această propunere au aflat și unii inimici ai foștilor deținuți politici, printre care și un nevrednic de Katz, care, la New York a mobilizat presa împotriva candidaturii românești la Premiul Nobel, pe motivul că majoritatea deținuților politici din România au fost legionari, iar legionarii au ucis mii de evrei, vechea minciună!… Nu știu cât a contat campania de presă a acelui netrebnic, dar – și citez o expresie care i-a plăcut mult unui astfel de deținut politic, Mircea Vulcănescu, „n-a fost să fie!” - S-a scris ceva în presa noastră pe această temă? - Cred că am publicat eu, după mulți ani, la Păunescu, textul pledoariei mele. Cred… - Așadar, ați pledat cauza altora, a unei organizații din care nu făceați parte. - Era o cauză românească! Asta conta! Dar, în general, să știi că mai ușor pledezi pentru altul, ești mai convingător! Extrapolând, este mai ușor să faci bine celorlalți! Iar satisfacția este și mai mare! Eu cel mai mult m-am bucurat de apariția unei cărți când acea carte era scrisă de altcineva, iar eu mă luptasem numai ca ea să apară. Mă refer bunăoară la cartea lui Dumitru Mărtinaș despre Originea ceangăilor din Moldova.

- Domnule profesor, revenind în actualitate, cum comentați premiul Nobel acordat președintelui Obama? - Ca o încurajare! Obama candidează cu un program ambițios, pe cât de ambițios pe atâta de necesar, imperios necesar! America, după două decenii de poziționare hegemonică, este amenințată să piardă o bună parte din respectul de care se bucura și încă se mai bucură. Ne-am învățat să ne punem speranța, uneori ultima speranță, în America, în Statele Unite. Sunt semne că trebuie să ne mutăm direcția speranțelor noastre. Aceste semne America a început să le emită pe vremea lui Bush junior… Obama vrea să schimbe acest curs păgubos pentru America și pentru toată lumea! Nu-mi închipui că este ușor să ducă la capăt acest proiect, nu-mi închipui că îl susține întreaga clasă politică din SUA. Mi-e ușor să-mi imaginez că Obama este supus unor presiuni – ca să nu le spun și altfel, la care dacă ar ceda, America ar continua să alunece pe tobogan! Și, tot așa, mi-e ușor să cred că cei care l-au propus și cei care l-au confirmat ca nobeleat pentru Pace au avut în vedere să pună astfel umărul alături de Obama la stoparea declinului și revenirea Americii la rangul de purtătoare a nădejdii noastre de mai bine pe această mult încercată planetă. Nu cunosc detaliile proiectului de guvernare Obama, dar „per total” nu mă înșel când zic că America nu mai putea continua pe calea deschisă de bietul Bush. Va reuși Obama să găsească calea cea bună? Om vedea, dar dacă nu reușește, nu avem niciun motiv de bucurie! - De ce „bietul” Bush? - Se vedea pe el că nu se pregătise și că nu se potrivea pentru funcția în care l-au teleportat relațiile tătâne-su! E trist să vezi că într-o țară ca America principiul competenței poate fi atât de categoric infirmat… A consemnat Marius Marinescu

Ion Coja este profesor universitar de limba romana si presedinte al Filialei Bucuresti a Uniunii Vatra Romaneasca. A fost senator al Romaniei in legislatura 1992-1996, din partea Partidului Democrat Agrar din Romania. Si-a anuntat de curand intrarea in cursa pentru alegerile prezidentiale din 22 noiembrie 2009.

Presedintele Israelului, Shimon Peres: Romanii au salvat de la moarte 400.000 de evrei. Cum au actionat preoti romani din Ardealul ocupat de unguri pentru a-i scapa pe evrei de la Auschwitz prin Retelele Omeniei conduse de Raoul Sorban August 12th, 2010

VR

4 Comments »

a146b56af2

X Hello there! If you are new here, you might want to subscribe to the RSS feed for updates on this topic. Powered by WP Greet Box WordPress Plugin [Translate]

Shimon Peres, presedintele statului Israel: “Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat vieţile multor evrei de aici – 400.000 de evrei -, care au venit în Israel şi au contribuit şi contribuie la construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu şi-au uitat iubirea pentru România, şi-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să mulţumesc poporului român.” – 12 August 2010, Bucuresti, Palatul Cotroceni

Intr-un text memorialistic al fostului rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, datat “New York, în luna mai 1988″, text intitulat AJUTORUL ROMANIEI ÎN ACŢIUNEA DE SALVARE A EVREILOR ÎN TIMPUL NAZISMULUI, autorul afirmă: “În primul rând putem afirma ca un fapt cert că nu am fi fost capabili să realizăm operaţia de salvare, dacă nu am fi primit ajutor din partea unor oameni, neevrei, cu gândire umanistă, antifascistă. Şi când reexaminez trecutul, în faţa mea apare în special figura unui om, care fără nici o ezitare s-a alăturat celor prigoniţi, întinzându-ne mâna sa protectoare şi frăţească. Acest om a fost profesorul RAOUL SORBAN. […] Prima iniţiativă de a găsi soluţii, de a lua nişte măsuri pozitive i-a aparţinut lui RAOUL ŞORBAN. La începutul anului 1941 mi s-a adresat cerându-mi ajutor […] Nu se pot enumera pe scurt toate acele iniţiative ale lui RAOUL ŞORBAN, care au fost decisive în evoluţia unor importante operaţiuni. Pe scurt, aş aminti un fapt decisiv pentru destinul operaţiunii, anume că, prin mijlocirea lui RAOUL ŞORBAN, s-a realizat o largă cooperare, cu participarea lui EMIL HAŢIEGANU, a episcopului IULIU HOSSU, a lui AUREL SOCOL, a mai multor preoţi greco-catolici şi ortodocşi, ca TITUS MOGA, FLOREA MUREŞAN, VASILE AŞTILEANU, COSMA, STĂNESCU şi a altora, a lui EUGEN FILOTTI, ambasadorul României la Budapesta, a consulului României la Oradea, MIHAI MARIN, a colonelului MIHAI GURGU, ataşat militar – cu maşina căruia au fost trecuţi peste graniţă, în România, mai mulţi evrei şi neevrei, între ei dr. ERNEST MARTON – şi a colonelului VICTOR CUPŞA din Turda, datorită căruia s-au obţinut sute de documente de călătorie pentru evreii refugiaţi în România, a profesorului dr. CORIOLAN TĂTARU din Sibiu şi a multor altora. Datorită acestei colaborări a fost mobilizată populaţia românească de-a lungul întregii frontiere româno-maghiare, care, în mod dezinteresat, a facilitat trecerea graniţei de către evrei. RAOUL ŞORBAN a fost şi omul de legătură între mine şi > care îşi primeau onorariile numai după ce se reîntorceau cu mesajul cifrat, stabilit de mine, dovedind că operaţiunea de trecere a frontierei a reuşit. […] Dupa ce am sosit la Bucureşti, am fost ajutat din nou de RAOUL ŞORBAN, întrucât el s-a alăturat acţiunii de salvare a evreilor, condusă de A.L. ZISSU, şeful mişcării sioniste din România. Prin mijlocirea lui RAOUL ŞORBAN am intrat in legătura cu IULIU MANIU. […] RAOUL ŞORBAN, gata să facă orice sacrificiu, a luat formularele pe care le-am primit de la IULIU MANIU şi a trecut clandestin graniţa în Ungaria, la Cluj, ca să le împartă evreilor ce urmau să vină în România. Dar la Cluj nu a mai găsit evrei. Maghiarii au golit ghetoul din Cluj în numai 6 săptămâni. Cu această ştire cumplită a revenit RAOUL ŞORBAN la Bucureşti.” Iată acum şi un fragment din discursul venerabilului Alexandru Safran, Rabinul-şef al Genevei, rostit în Parlamentul României, la 28 martie 1995: „Iar acei evrei rǎzleţi din Ardealul de Nord, care au izbutit sǎ scape de la deportarea la Auschwitz, datoresc salvarea lor simţului nobil românesc al profesorului Raoul Şorban, simţului nobil românesc al domniei-voastre, domnule profesor Şorban, chibzuinţei sale active şi a aceleia a prietenilor sǎi. Ei s-au cǎznit ca aceşti rǎzleţi evrei sǎ poatǎ sǎ treacǎ în România, la noi, şi de aici, din acest liman al izbǎvirii lor, sǎ ajungǎ apoi în Ţara Fǎgǎduinţei, în Ţara Sfântǎ.”

Întrebat de Constantin Mustaţă dacă a fost Holocaust în România, autorul spune tranşant: “Nu! Holocaust a fost în Ungaria. (p. 25). Raoul Şorban susţine că în România nu a existat Holocaust, dimpotrivă, că ţara noastră i-a salvat pe evrei, în timp ce Ungaria a trimis la moarte, în numai două luni, circa 618.000 de evrei. Această afirmaţie a făcut-o şi la inaugurarea Muzeului Holocaustului din Washington, opinia fiindu-i susţinută şi de doi mari evrei – cei doi Rabini plecaţi din România: Alexandru Şafran (decedat recent la Geneva) şi Moshe Carmilly-Weinberger din New York, fost Rabin al Clujului. ). Cred că, într-o problemă atât de delicată, cum este cea a Holocaustului, era absolută nevoie ca autorul să indice sursele, documentele pe care se bazează în afirmaţii, mai ales atunci când foloseşte anumite cifre. Iată, de pildă, ce putem citi într-o lucare de specialitate: Mareşalul Ion Antonescu “are meritul de a fi salvat de la “Solutia finala” viaţa a circa 350.000 de evrei români. Poartă răspunderea deportării evreilor basarabeni şi bucovineni în Transnistria, din care cel puţîn 108.710 au pierit acolo. Poartă răspunderea războiului” (Dinu C. Giurescu, în O istorie a românilor. Coordonatori: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 271). Cartea de interviuri a lui Constantin Mustaţa ne oferă nenumărate ocazii de a reflecta la destinul unor oameni, la “aviatorismul” lor politic. Am să dau două exemple. Raoul Şorban evocă o întâlnire, la Bucureşti, la Institutul de Istorie al Partidului Comunist Român, la care participase şi Randolph Braham, evreu român, trăitor o vreme la Dej (”unde au rămas pregnant în amintirea oamenilor convingerile sale bolşevice, de care n-a reuşit să se desprindă niciodată” (p. 15), cunoscut cercetător al Holocaustului, în prezent profesor la City College of the City University din New York. La întâlnirea cu pricina, acesta a propus să se ridice, la Bucureşti, o statuie închinată …mareşalului Ion Antonescu, pe care el îl considera salvatorul evreimii din România! Ulterior, prin acţiunile şi articolele sale, Braham s-a pus în slujba revizionismului maghiar, dorind a şterge crimele maghiarilor din al II-lea război mondial, ascunzând masacrele făcute de armata maghiară la Novi Sad, ca şi măcelul de la KameneţPodolsk, unde au fost masacraţi 36.000 de evrei din zona Maramureşului. “Până în 1990 – scrie Raoul Şorban – poziţia lui a fost una corectă, după care, inexplicabil, şi-a modificat radical poziţia, schimbând albul cu negrul şi invers! Explicaţia > nici nu este greu de găsit, fie şi dacă admitem să ne gândim doar la faptul că preşedintele Ungariei, Arpád Göncz, i-a decernat o importantă medalie a Ungariei…” (p. 15 – Dialoguri cu Raoul Şorban, de Constantin Mustaţă, tipărita la Editura Anotimp din Oradea, 2002) (…) Chestiunea maghiară. Problema căreia Raoul Şorban i-a dedicat cel mai multe timp se referă la ceea ce se numeşte “chestiunea maghiară”, respectiv la pretenţiile maghiarilor de a revendica Ardealul, de a reface Ungaria Mare. Raoul Şorban susţine într-un interviu: “N-am fost şi nici nu sunt antimaghiar!” (p. 187). În sprijinul acestei afirmaţii, care pentru unii poate părea surprinzătoare, el spune: “Eu am trăit la Dej, un oraş cu câte o treime români, unguri şi evrei. Erau şi puţini saşi. Îi puteai număra! Niciodată n-am avut conştiinţa că prietenii mei sunt maghiari, români sau evrei. Prietenii mei

erau prietenii mei, indiferent ce naţionalitate aveau. Nici prin minte nu-mi trecea că respectivul meu prieten este evreu sau de altă naţionalitate. Azi, din păcate, se subliniază naţionalitatea >” (p. 15). Autorul subliniază obsesia Trianonului, politica de maghiarizare forţată a nemaghiarilor, pentru ca maghiarii să devină majoritari în propria lor ţară, politică având reflexe până în zilele noastre (cum ar fi, de pildă, înlăturarea drapelului românesc de pe Primăria din Sfântu Gheorghe şi de pe clădirea Consiliului Judeţean de aici). Sunt citate afirmaţiile unor ultrşovinişti maghiari, precum contele Dénes Eszterházi, care spunea: “În Transilvania, numai maghiarul poate fi considerat om, iar cu valahii nu poţi şi nu trebuie să te porţi altfel decât cu dobitoacele!” (p. 20). Autorul respinge formula “crime horthyste”, fiindcă noţiunea de “horthysm” a fost inventată de teoreticienii kominternişti maghiari, “pentru a absolvi Ungaria de respectivele crime”, crime care au urmărit realizarea unui vis nebunesc: refacerea Coroanei Sfântului Ştefan! Reabilitarea lui Horthy i se pare la fel de gravă ca şi când Germania l-ar reabilita pe Hitler! Cât priveşte viziunea sa asupra lui Ion Antonescu, Raoul Şorban citează o afirmaţie a lui Wilhelm Fielderman, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România, care spunea că “mareşalul Antonescu a pus capăt mişcării fasciste din România”. Ceea ce se întâmplă în România postdecembristă, în legătură cu fostul conducător, este “un circ gratuit. Absurd. Penibil. O elementară lipsă de respect pentru istorie. Un triumf al diletantismului politic” (p. 21). Raoul Şorban este de părere că legislaţia antievreiască din România trebuie judecată în contextul epocii. În plus, multe din prevederile legilor discriminatorii nu s-au aplicat niciodată, nuanţă extrem de importantă (precum aceea ca evreii care trec graniţa maghiaro-română sa fie executaţi. Nici un evreu nu a fost executat din acest motiv). În favoarea depoziţiei sale, autorul dă citate din Alexandru Şafran, Moshe Carmilly-Weinberger, Wilhelm Fielderman, Al. I Zissu ş.a. Se combat cărţi revanşarde, precum este cea semnată de Endre Bajcsy-Zsilinszky, publicată în 1944, în Elveţia, în limba engleză, şi tradusă relativ recent de fostul preşedinte maghiar, Arpád Göncz! Dezaprobă inventarea unor noţiuni, precum cea de transilvanism, sinonimă cu “spiritul maghiar”, adică o formă modernă a iredentismului, la fel ca aceea de hungarism, în care vede “complexul de stăpânire al ungurilor”, hungarismul fiind sinonim cu fascismul şi cu nazismul. Vorbeşte despre colonizările din Ungaria în Transilvania, în timpul Diktatului de la Viena (300.000 sau 400.000 de mii de maghiari). Aflăm că, la Bacica, în Voivodina, ungurii au ucis circa 18.000 de sârbi, în anul 1941, aducând, în locul lor, pste 15.000 de colonişti maghiari. Că, în septembrie 1944, circa 100.000 de secui au plecat în Germania, de frică pentru crimele făcute împotriva românilor, care au revenit în 1946 în România, ajutaţi de guvernul dr. Petru Groza. Iniţial, România a refuzat acordarea cetăţeniei române celor 400.000 de unguri, colonizaţi de Ungaria în Transilvania, în timpul Diktatului de la Viena, dar dr. Petru Groza a intervenit în favoarea foştilor colonişti maghiari. (…) Conştient de importanţa moştenirii sale culturale, voi pregăti, în cadrul unui amplu proiect de valorificare a moştenirii culturale a marilor personalităţi româneşti, o ediţie cuprinzând articole, interviuri, scrisori, amintiri şi eseuri răspândite prin reviste de-a lungul anilor, de la debutul în Tribuna Ardealului, până la ultimul interviu din cotidianul Ziua (15 iunie 2006), interviu consacrat moştenirii Fundaţiei Gojdu. Ilie RAD Recviem pentru un ultim mare umanist: Raoul Sorban

Raoul Sorban (1912-2006), profesorul de istoria artelor si profesorul de nationalism, ne-a pãrãsit la 94 de ani, ducîndu-se la cele vesnice. Trupul respectabilului bãrbat a fost îngropat în cimitirul din Dej, la 21 iulie 2006, zi însoritã, cu multã lume, lîngã mormîntul tatãlui sãu, Guilelm Sorban, fost prefect al Dejului si, mai ales, compozitor cunoscut. Raoul Sorban era un aristocrat cu o noblete atestatã în documente latinesti, regale, din secolul al XIII-lea. Raoul Sorban era un cosmopolit. Vorbea, din copilãrie, cu tovarãsii de joacã, româna, maghiara, germana. A studiat apoi muzica si istoria artelor în mari orase europene, la Viena si în Italia. Si-a petrecut vremea printre artistii si literatii Clujului, ca om al orizonturilor deschise, liber de orice determinãri de neam, libertate sporitã de conditia sa de fiu de mosier. Atelierul lui de pictor era un laborator în care se intersectau toate graiurile locului. Anii 1940-1944 au produs însã modificãri imprevizibile în viata tînãrului pictor, care se împãrtea între propriul atelier si cenaclurile literare gãzduite de profesorul Victor Papilian. În momentul în care fostii prieteni de colocvii literare, din poliglota cafenea clujeanã, i-au dat de înteles cã fiind „valah” este fiintã de rang secund, ca orice valah si orice evreu, Raoul Sorban a descoperit lumea intolerantei si a opresiunii. Fiul de mosier a tinut însã sã se confunde cu ai lui, cu „valahii”, si sã facã din aceastã alegere un resort de actiune. În initiativele culturale de ordin simbolic ale putinilor intelectuali si artisti români rãmasi în Transilvania ocupatã de trupele ungare, a avut, de aici înainte, un rol de seamã. Cît de atroce a fost aceastã ocupatie asupra Ardealului de Nord, nea spus-o scriitorul Francisc Pãcurariu în romanul „Labirintul” (1974), în care multe situatii si personaje sînt luate din realitate. Raoul Sorban a luat, firesc, partea celor prigoniti, ajungînd pe aceastã cale sã participe la salvarea evreilor din Transilvania de Nord, meniti exterminãrii la Auschwitz. A ajuns, la fel de inevitabil, si în companiile de muncã, în care erau mobilizati prioritar români, trimisi sã facã lucrãri istovitoare, riscante, în spatele frontului, precum alti români. A avut parte de închisoare, unele condamnãri fiind dictate de ocupantul ungur, dar si de statul român, ocupat de Armata Rosie si condus de un partid bolsevic. Paradoxal este cã Raoul Sorban era un om cu vederi de stînga. Dupã o detentie politicã, de cîtiva ani, Raoul Sorban a putut sã intre timid în activitatea culturalã, ca redactor de editurã, ca pictor, ulterior ca profesor de istorie a artei. Cu toate cã mai tînãrul sãu coleg de generatie a tinut sã vorbeascã în romanul „Labirintul” despre cumplita perioadã a ocupatiei ungare, Raoul Sorban a asteptat multã vreme pînã cînd s-a pronuntat ca martor al acelei sinistre perioade. A apãrut, în public, ca participant la o dezbatere a revistei „Luceafãrul” despre anii ’40, ai ocupatiei armatei ungare în Transilvania, unde a adus un cuvînt lucid, nuantat, neiertãtor si exact. Era în anii ’80. Dupã care a vorbit despre salvarea evreilor din Transilvania de Nord, pe care ocupantul ungar îi livra, în loturi succesive, Auschwitz-ului. Fãcuse parte din releele ascunse ale acestei operatii desfãsurate de evrei, cu sprijin românesc. Mãrturiile au fost puse pe hîrtie de scriitorul Adrian Riza si tipãrite în Almanahurile „Luceafãrul”. Declaratiile lui Raoul Sorban erau o adevãratã revelatie, care modifica optica mohorîtã cu care erau priviti – si cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul rabin al Clujului, Moshe Carmilly Weinberger, care s-a întors în România sã-si regãseascã colaboratorul din vremuri de restriste. A avut loc o întîlnire, au avut loc discutii (am fost martor la una din ele)! Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Sorban a ajuns „Drept între popoare” la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomã si a sãdit un pom ca toti cei laureati pentru cã au salvat evrei, fãrã ca ei însisi sã fie evrei, actionînd în mod idealist.

Desi invitat oficial, la Yad Vashem, Raoul Sorban n-a primit pasaportul cuvenit. A plecat la Tel Aviv cu pasaport turistic si cu recomandarea sã nu facã declaratii de presã. Acestui eveniment, cãruia presa strãinã i-a acordat atentie, presa românã i-a întors spatele. Mîna lungã a rãzboiului rece, impunea ca, despre români si România, sã nu circule nici o opinie favorabilã. Mai mult, autori care scriseserã despre omenia româneascã fatã de evrei, în epoca Holocaustului, au început sã-si schimbe opiniile si chiar sã conteste salvarea evreilor, pentru care Raoul Sorban devenise „Drept între popoare”. Explozia de adevãr a mãrturisirilor lui Raoul Sorban, privind prigoana ocupantului în Transilvania de Nord si prigonirea si exterminarea evreilor aici, incomoda calcule diverse. Dupã teribilele zile ale lui decembrie 1989, l-am vãzut pe Raoul Sorban preocupat de sîngele vãrsat în Transilvania de Nord, si încercînd sã înfiinteze, cu ajutorul guvernului provizoriu de la Bucuresti, un ziar – „Ardealul”, care n-a putut lua fiintã. A tipãrit în schimb o lucrare de avertisment, la care îl îndemna vechea sa experientã de „valah” discriminat în Transilvania de Nord, „Fantasma imperiului ungar si Casa Europei” (1990), care a fost un mesaj venit la timp si i-a asigurat recunostinta cititorilor. Profesorul de istoria artei, care se ocupase de Tonitza, de Vida Geza, nu-si uitase instrumentele. Raoul Sorban a tipãrit singulara monografie „O viatã de artist”, despre Simon Holossy – „Corbul, pictor din Scoala de la Baia Mare”, evidentiindu-i valoarea, fãrã a uita metodele prin care propaganda ungarã i-a schimbat identitatea, din român în ungur. I-au urmat si alte cãrti, precum „Chestiunea maghiarã” si, mai ales, „Invazia de stafii”, volum memorialistic, ce include fragmente din drama mai multor tãri si popoare, si, nu în ultimul rînd, drama poporului român si aceea a autorului cãrtii legate de ultimul rãzboi mondial. Sînt cãrti adînc meditate si extrem de grãitoare pentru noua generatie, aflatã fatalmente departe de aceste evenimente atît de pline de urmãri. La cãpãtîiul prestigiosului dispãrut, unde am tinut sã fiu prezent, s-au aflat si au vorbit personalitãti importante ale bisericii crestine, scriitori si fosti studenti, dar nimeni din partea celor pe care i-a salvat cu riscul propriei vieti în anul 1944. Din generatia lui Raoul Sorban sînt cunoscute figuri supradimensionate de rezonanta operei lor: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Edgar Papu, dar nici una cu altitudinea constiintei identitãtii românesti din Transilvania, în timpul rãzboiului si dupã aceea. Raoul Sorban a fost un artist veritabil, un literat cu o lucidã reactie la rãul care ne-a asediat si ne asediazã, un patriarh care n-a cedat nimic din ideile si pozitiile sale, nici atunci cînd a fost pãrãsit, nici atunci cînd a fost lovit. Pentru generatiile tinere, Raoul Sorban a fost o aparitie providentialã, despre care se va mai vorbi. Mihai Ungheanu

 cauta dr milcoveanu serban. a fost si este plan pt desfiintarea romanilor dureros dar adevarat ca la polonezi mai rau. acum ue ar putea implini acest plan.vezi secretele basarabiei de dr milcoveanu  7:05 PM 4/21 vezi interviurile cu dr milcoveanu, medic , legionar ,mare istoric si om de cultura.toate interviurile. este comoara stiintifica.