Despre Freud si psihanaliza

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE PSIHOLOGIE MASTERAT PSIHOTERAPII COGNITIV COMPORTAMENTALE

DESPRE FREUD ŞI PSIHANALIZĂ (eseu)

Student: CONSTANTIN CATALINA Anul I, semestrul al II-lea, grupa 2

Sigmund Freud

S-a nascut in 1856 la Freidburg (Freiberg) in Moravia si a murit la Londra in 1939. Si-a inceput studiile medicale la Viena, lucrand, in acelasi timp la Institutul de Anatomie Cerebrala. Circumstantele financiare l-au obligat sa  paraseasca acest domeniu de cercetare si sa devina neurolog clinician. În 1884, el inceput colaborarea cu dr. Joseph Breuer, renumit medic vienez, care deja practica metoda cathartica in tratamentul isteriei si alaturi de care a   pus bazele inceputului psihanalizei. „Studii asupra isteriei" (publicat in 1895) a fost rezultatul colaborarii lui Freud cu Breuer in acest domeniu. Freud si-a continuat munca de cercetare singur, in domeniul psihanalizei, examinand

structura,

natura

si

tulburarile

psihice.

Rezultatele studiilor sale in literatura, mitologie si religie si-au gasit ulterior  utilitatea evidenta in teoriile revolutionare pe care le-a descoperit in practica terapeutica. Lucrarea Interpretarea viselor (Traumdeutung), publicata in 1900, marcheaza o etapa esentiala in analiza vietii inconstiente si de interpretare  psihanalitica a visului. Lucrarea pune in lumina particularitatii psihologice ale viselor, mecanismele transfigurarii onirice, modalitatile de elaborare a viselor dar si la limitele „interpretabilitatii" viselor. În conceptia lui Freud, visul deschide calea cunoasterii inconstientului, desi nu-l identifica, nu-l 2

evalueaza; este implinirea deghizata a unei dorinte, iar aceasta dorinta este refulata. În 1931, Freud scria despre lucrarea sa: „ Ea contine acordul intre  judecata mea zilnica, a celor mai valoroase descoperiri pe care destinul mi le-a daruit. Insight-ul care mi-a fost dat o singura data in viata". În 1901, publica Visul si interpretarea sa, un rezumat al lucrarii Interpretarea viselor, apoi, in 1905, descrie cazul Dorei in lucrarea Vis si isterie , iar in 1907,

publica

Vise

si

iluzii

in

Gradina

de

Jensen.

În paginile lucrarii sale „Noi conferinte de introducere in psihanaliza" - 6 decembrie 1932 - Sigmund Freud afirma cu tarie ca „teoria visului „ocupa un loc special in istoria psihanalizei si marcheaza o turnanta. Începand cu ea,   psihanaliza a facut pasul de la procedeul psihoterapeutic la psihologia  profunzimilor." Psihanaliza reprezintă în primul rând o metodă de investigare a psihismului. Pornind de le constatările rezultate în urma aplicării acestei metode, Freud a construit o serie de teorii asupra modului de structurare şi asupra principiilor  de funcţionare a aparatului psihic, precum şi o metodă psihoterapeutică. Scopul psihanalizei a fost iniţial descoperirea semnificaţiei inconştiente a cuvintelor, acţiunilor, fantasmelor unui subiect, folosind asociaţiile libere ale acestuia. Subiectului i se cerea să relateze tot ce-i venea în minte în legătură cu un lelement dat (cuvânt, imagini, o reprezentare anume etc.) sau în mod spontan. Pe baza asocierilor libere ale pacientului,  precum şi a comportamentului său manifest, terapeutul ajunge să cunoască structura psihică a subiectului, principalele conflicte intrapsihice ale acestuia şi modalităţi de apărare a eului. Astfel e posibil să se facă interpretări adecvate rezistenţelor, apărărilor, transferului. Freud a introdus pentru prima dată termenul de psihanaliză în 1869 în articolul „Ereditatea în originea nevrozelor”. Înainte de această dată 3

regăsim în scrierile sale termeni ca analiză, analiză psihică, analiză hipnotică („Despre psihonevrozele de apărare”, 1894) .

Freud era un spirit aplecat

catre analiză, dar care se ferea de speculaţiile filosofice sterile. El a studiat medicina, fiind un spirit meticulos, empiric, ce acorda importanţă rigurozităţii ştiinţifice. Cu toate acestea era preocupat de natura umană mai mult decât de alte aspecte ale naturii. Iniţial, Freud a lucrat ca cercetător al fiziologiei sistemului nervos cu Ernst Brucke, apoi a colaborat cu Josef  Breurer (1876-1882), un mare fiziolog care spera ca descoperirile şi metodele din ştiinţele naturii să poată di transpuse în studierea gândirii şi acţiunii umane. Când, în 1885, a lucrat cu Charcot la o cercetare despre cauzele neurologice ale afaiziei, de la el a învăşat arta de a deosebi bolile mentale de cele somatice, ceea ce era rar pe atunci. Charcot studia de asemenea isteria şi descoperise faptul ca aceasta este o suferinţă reală şi nu simulare, deşi u există cauze organice ale tulburărilor somatice. În 1889 lucrează cu Bernheim aplicând hipnoza, pe care o abandonează ulterior. Deşi era medic neurolog şi cercetător în fiziologia sistemului nervos, a constatat în lucrul cu pacienţii cu tulburări psihice că elementul patogen este legat de un anumit eveniment din viaţa subiectului, faţă de care acesta a acţionat   printr-un ansamblu de idei şi emţii a căror exprimare a fost inhibată la momentul respectiv. Iniţial Freud considera că vindecarea se realizează prin descărcarea reacţiei afective pe care subiectul a avut-o faţă de anumite evenimente traumatice şi pe care acesta a inhibat-o în momentul producerii lor. El folosea hipnoza şi sugestia pentru a-l ajuta pe pacient sa-şi reamintească şi să retrăiască evenimentul respectiv. Ulterior el a renunţat la aceste procedee de căutare insistentă şi deseori persuasivă a elementului   patogen şi a recurs exclusiv la tehnica asocierii libere, deci a exprimării spontan apacientului pentru a obţine materialul refulat. Aceasta tehnică a 4

fost introdusă progresiv între anii 1892-1898, pe măsură ce Freud a constatat dezavantajele celorlalte metode. Freud considerase că hipnoza ar fi o modalitate de a descoperi legile psihologice care guvernează viaţa mentală a oricărui om sănătos. Lucrând cu Charcot în clinica de la Salpetriere din Paris, el începe să caute cauzele psihologice ale isteriei şi constată că a asculta spusele  pacientului este o veritabilă metodă de cunoaştere şi de terapiei. Ajunge la concluzia că istericul suferă de amintiri (reminiscenţe) şi că metoda hipnozei nu dă rezultate durabile, căci simptomele nu dispăreau sau erau înlocuite cu altele, chiar dacă se descoperea prin regresia hipnotică o traumă. Prin tehnica asocierii libere evenimentul patogen era adus la un nivel conştient, materialul refulat fiind supus astfel elaborării mentale. În practica sa clinică, Freud a constatat că o serie de pacienţi relatau scene în care erau victime ale seducţiei adulţilor sau fraţilor mai mari atât de des, încât a considerat ca traumatismele sexuale infantile ar fi cauza principală a tulburărilor  nevrotice. Astfel între 1895-1897 el a creat teorie seducţiei infantile pe care a abandonat-o ulterior deoarece şi-a dat seama că cea mai mare parte dintre aceste scene erau imaginare, erau produsul construcşiilor fantasmatice ale subiecţilor şi nu erau trăite. Mai mult, experienţa clinică a relevat că nu întotdeauna există un eveniment marcant care să aibă valoare patogenă, ci este vorba de semnificaţia pe care subiectul o conferă evenimentelor, semnificaţie care iese la iveală doar prin asocieri libere. Freud a introdus astfel termenul de realitate psihică ce desemnează modul în care subiectul percepe lumea exterioară, modul în care subiectul corelează cu evenimentele de viaţă, semnificaţie pe care el le-o atribuie. Fantasmele au o realitate psihică diferită de realitatea materială, dar ele joacă rolul predominant în nevroze. 5

Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului rezidă în descoperirea existenţei nivelului inconştient al psihismului, în descoperirea mecanismelor  de apărare a eului, în special a refulării şi a rezistenţei, în luarea în considerare a sexualităţii infantile. Modul de investigare specific psihanalizei presupune construirea unei relaţii între analist şi analizant, pornind de la care să fie puse în evidenţă,   prin transfer şi contratransfer, conflictele inconştiente ale analizatului. Originalitatea psihanalizei constă în primul rând în relevarea faptului că, înainte de a putea sesiza unele cauze secrete care animă o fiinţă, trebuie să descoperim aceste cauze în noi înşine, să refacem în noi înşine calea de la acţiunile noastre la cauzele lor, să înţelegem modul în care funcţionează inconştientul autoanalizându-ne.

6

BIBLIOGRAFIE S. Freud, Psihologia inconştientului, Editura Trei, 2000 S. Freud, Sexualitatea în etiologia nevrozelor (1898) în Studii despre  sexualitate, Editura Trei, 2001

S. Freud, Despre etiologia isteriei, in Inhibiţie, simptom, angoasă, Editura

Trei, 2001 S. Freud, Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii, în Studii despre sexualitate,

Editura Trei, 2001

7