Deontologia Mijloacelor de Comunicare

CLAUDE-JEAN BERTRAND

DEONTOLOGIA MIJLOACELOR DE COMUNICARE Traducere de Mihaela Gafiţescu Prefaţa de Miruna Runcan INSTITUTUL EUROPEAN 2000

PREFAŢĂ Cu numai câţiva ani înainte, a scrie sau doar a traduce o carte dedicată eticii presei era o adevărată aventură. Şi asta nu întîmplător. Nici pentru vesela şi colorata presă aflată la vîrsta tuturor speranţelor (economice, politice şi nu numai), prima jumătate a deceniului nouă nu a fost dedicată în vreun fel meditaţiilor şi reglementărilor morale; nici publicul (sau mai corect spus publicurile în formare) nu aveau o disponibilitate specială în a ceda îndoielilor cu privire la noua jucărie a „ libertăţii" de expresie, cucerită parcă fără efort. Nu e deci de mirare, privind lucrurile retrospectiv, că editorii, şi ei în plină construcţie a politicilor editoriale aducătoare de profit, priveau cu destulă suspiciune nu numai lucrările dedicate deontologiei media, ci chiar, în ansamblu, pe cele cu subiect - didactic ori de simplă popularizare referitor la întreaga profesiune de jurnalist. Lucrurile se leagă şi mai evident atunci cînd ne gîndim la „moda", care a domnit multă vreme în presa noastră adolescentină, de a dispreţul superior sistemele de profesionalizare a actului jurnalistic (învăţămînt superior, masterate, metode didactice, workshopuri etc), într-un soi de paşoptism - deloc inocent care lasă încă şi astăzi loc surogatului, subculturii şi

imposturii celei mai deşănţate. Fără să se producă, în profunzime, o adevărată şi definitivă mutaţie la nivelul mentalităţilor, nici în ce-i priveşte pe magnaţii presei, nici în ce-i priveşte pe consumatorii-utilizatori, după 1996 ceva a început totuşi să se schimbe în România, iar explicaţia nu este una politică (slava Domnului), jlar nici una miraculoasă. Treptat, ciliva factori au contribuit la descoperirea de către editori a unei reale necesităţi de a fructifica un eşantion proaspăt de piaţă. Mai întîi e vorba despre diversificarea uluitoare a cîmpului ofertei mediatice, poate cel mai dinamic palier economic într-o ţară în neoprită recesiune. Lucru care are efecte benefice, dar şi neplăcute, dacă ar fi să ne gîndim doar la agresivitatea făţişă a societăţii de consum. Apoi e vorba despre interesul excepţional de care se bucură, de un deceniu încoace, şcolile superioare de jurnalism, de stat sau private, al căror număr creşte în fiecare an în pofida faptului că piaţa locurilor de muncă dă reale semne de saturaţie. Şi, în fine, trebuie să ţinem seama de tresăririle din ce în ce mai speriate ale oamenilor de presă înşişi, celebri sau complet necunoscuţi, foarte puţin capabili - încă - să se solidarizeze în faţa unor valori comune ale profesiei, dar mereu mai deconcertaţi - cînd nu e vorba chiar de disperare - de

fragilitatea aşa zisei,, a patra puteri". E deci de înţeles interesul marcat al unora dintre producătorii prestigioşi de carte din România mileniului treifaţă de manualele, eseurile şi studiile referitoare la comunicare, la viaţa şi istoria mediilor de informare, tehnicile jurnalismului, legislaţia şi etica specifice noii ere a informaţiei, ba chiar - în sfîrşit -filosofe i care le cimentează pe toate laolaltă. E, acesta, un semn de sănătate naturală, dătător de speranţe, iar cartea de faţă vine să-l confirme, chiar dacă tonul ei e unul de optimism moderat. Claude-Jean Bertrand este, în cîmpul cercetării sociologice şi culturale referitoare la mediile de informare contemporane nu doar un specialist de marcă, ci un spirit activ, obsedat pe bună dreptate de relaţia mereu fragilă şi primejduită - asemeni unui preţios castel asediat din toate părţile - dintre democraţie şi calitatea mesajelor în comunicarea de masă. Dedicîndu-şi o bună parte a carierei de filolog culturii şi civilizaţiei engleze şi americane, domenii în care a scris diverse cărţi ce au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie, încă de la mijlocul anilor '80 el îşi canalizează atenţia către problemele specifice televiziunii şi radioului, nu numai din punctul de vedere al tehnicilor şi discursului, ci, în principal, din perspectiva impactului

major pe care acestea le au asupra colectivităţilor umane în raport cu tipul şi nivelul de civilizaţie, cu mentalităţile şi cu sistemele politice, fie ele legate sau nu de democraţie. Deontologia mijloacelor de comunicare este, sintetic vorbind, mai mult decît o carte de popularizare asupra unora dintre cele mai delicate şi mai frecvente totodată dintre problemele eticii profesionale în jurnalismul de orice fel; cum este şi, în pofida dimensiunilor sale moderate, mai mult decît un simplu manual de uz universitar ori, cu atît mai puţin, nu rămîne doar un îndreptar de norme şi reguli pentru cei care practică una dintre celejnai frecventate profesiuni de_£e planeta înconjurată de aura informaţiei. Ce e şi mai interesant, cartea încearcă să acopere toate aceste funcţii şi reuşeşte cu rigoare şi eleganţă, dar le depăşeşte datorită unei interogaţii reflexive conţinute şi asumate manifest. Fără să cadă niciodată pradă plăcerii eseistice estetizante pe care o recunoşti adesea în scrieile franţuzeşti cu sămînţă morală din ultimele decenii, volumul care devine acum accesibil şi publicului românesc este unul în acelaşi timp plin de utilitate dar şi tonifiant, tocmai pentru că motivaţia sa cea mai adîncă se naşte din speranţa că, în pofida criticilor din ce în ce mai vehemente pe care publicul, politicienii şi oamenii

de

cultură

le

adresează

forţei

(aparent)

incontrolabile a presei, e nu numai posibil, ci şi oarecum probabil ca responsabilităţile fundamentale ale acestei uriaşe maşinării comunicaţionale să fie mereu repuse sănătos în discuţie - pentru a fi din nou asumate cum se cuvine. Nu este astfel deloc de mirare că, propunîndu-şi să ofere un sistem valid de ordonare a cîmpului investigat, Claude-Jean Bertrand îşi focalizează mai întîi de toate atenţia asupra unei zone aparent cunoscută de toată lumea, dar căreia, ca să parafrazăm o idee mai veche a lui Or lega y Hassct, nu-i mai dăm importanţa cuvenită pentru că ea a devenit oarecum „un bun natural": relaţia funcţională dintre presă, societate civilă şi putere. Copleşiţi de foamea - pe alocuri bulimică - de „consumatori" ai produsului mediatic, uităm adesea că „mijloacele" ar trebui să fie, mai înainte de orice, unelte dedicate informării şiformării noastre, că ele sau născut şi îşi împlinesc menirea fundamentală pentru a ne ţine treji şi nu pentru a ne adormi, pentru folosul nostru (de utilizatori) şi nu exclusiv pentru infinitele noastre disponibilităţi Indice. Intr-o concisă dar fermă recapitulare asupra funcţiilor

principale

ale

comunicării

mediatice,

divertismentul îşi redobîndeşte astfel funcţia lui subordonată — în contradicţie flagrantă cu amploarea pe care a căpătat-o prin industrializarea tehnologică fără precedent din ultima

jumătate de secol. Funcţiile de bază se reaşează şi ele, cuminţi dar îndreptăţite, la locurile lor: cea de a observa şi organiza o imagine coerentă asupra lumii înconjurătoare, cea de a asigura comunicarea socială, cea de a oferi un climat cultural reprezentativ şi relativ omogen, educînd natural şi nu didactic ş.a.m.d. Cîmpul deontologiei profesionale se extinde - prin simplă recapitulare onestă asupra tuturor genurilor de presă — de unde şi insistenţa autorului, pe întregul parcurs al cărţii, că primatul adevărului

nu

divertismentul,

trebuie pe

şi

motive

nici de

nu

poate

vandabilitate.

excepta Actorii

comunicării mediatice - jurnalişti, politicieni, utilizatori, producători şi ofertanţi de reclamă -sini aduşi astfel în scenă, încă dintru început, într-o amplă interconexiune ce se cere urmărită atent şi descrisă cu limpezime, dar şi cu simţ al nuanţei. Un nivel ulterior al dezbaterii este dedicat de Bertrand valorilor de întemeiere - ca să spunem aşa — care dau legitimitatea şi prestigiul real al jurnalismului, astăzi ca şi totdeauna, şi pe care nu strică nicicînd să le revizităm, chiar dacă se vor găsi mulţi, din afara dar şi dinlăuntrul presei, care să le trateze cu dispreţuitoare suspiciune. Cunoaşterea de sine şi de celălalt, toleranţa, raţionalitatea, armonia

socială,

veghea

asupra

treburilor

publice,

controlul

comunitar asupra administraţiilor, justiţia socială sînt, în fond, nu simplul decor, cu contururi relative, al exercitării libertăţilor noastre individuale, ci înseşi ţintele ultime ale acestor libertăţi. E şi pricina pentru care, cred, dreptul de a comunica - exprimându-te nerestrictiv - ca şi libertatea de a şti fac maşinăria să lucreze: ele nu pot fi tratate niciodată „în sine" şi ca atare nu se lasă înţelese pînă la capăt decît ca articulaţie a participării fiecăruia la viaţa cetăţii. Desigur, o amplă secţiune a cărţii este dedicată de autor unei pertinente şi profunde analize asupra sistemelor de autocontrol în viaţa mediilor de informare contemporane: istoricul şi dezvoltarea codurilor deontologice, natura, obiectivele lor de principiu şi de perspectivă, organizaţiile şi asociaţiile care le-au produs, ca şi specificitatea textelor codificate (principii, aplicare, sancţiuni) în funcţie de diversificarea fără precedent a tipurilor de activităţi din vasta lume medidtica sînt supuse unuia dintre cele mai competente examene critice din ultimii ani, în pofida unei concizii exemplare (a nu se confunda, căci nu e cazul, veţi vedea, concizia cu ariditatea). Este şi zona în care se instalează, aproape insesizabil, un riguros efort comparatist, care pune în dialog modelele diverse de autocontrol pe care

le putem regăsi astăzi în ţările democratice, în funcţie de tradiţia dezvoltată într-un spaţiu sau altul (modelul francez în opoziţie cu cel anglo-saxon, dar şi diferenţieri precise faţă de cel scandinav ori de cel japonez, să zicem). Această metodă comparatistă, evident una extrem de fertilă, va constitui probabil unul dintre beneficiile majore ale lucrării pentru cititorul român — practicant al jurnalismului sau simplu utilizator – prea puţin familiarizat cu modalităţile în care presa din alte ţări a învăţat să se autoguverneze pentru a-şi spori credibilitatea şi prestigiul. Dar să nu cădem cumva în păcatul idealizării. Cel deal

patrulea

capitol

al

Deontologiei

mijloacelor

de

comunicare este dedicat de autor - constituind probabil partea cea mai zemoasă a cărţii - iluziilor şi păcatelor (greşeli profesionale, dar şi excese ori de-a dreptul abuzuri) întîlnite cel mai frecvent în discursul mediatic al zilelor noastre. Foarte util, teoreticul se îmbină constant cu exemplificări practice născute direct din viaţa presei franceze, americane, germane şi chiar japoneze din ultimele două decenii; în cîteva rînduri, dar mereu cu accente acide şi chiar cu fin umor, scandaluri, dezbateri, opinii îndoielnice ori docte se ciocnesc într-un carusel de „ bîlci al

deşertăciunilor", pentru a lua temperatura devierilor de la principii şi practicilor „perverse" la ordinea zilei. Cititorului nostru, spectacolul - atît cel al pertinenţei teoretice cît şi cel al strălucitelor exemple de malpraxis de la „case mai mari" - este foarte posibil să-i sugereze două tipuri de reacţii oarecum contradictorii: pe de-o parte acea că, în fond, în doar zece ani, presa românească tinde să se înscrie pe o traiectorie oarecum de ... normalitate. Pe de altă parte, atît tonul de urgenţă al întregii analize, dedicată mai întîi de toate viciilor de selecţie în raport cu mondializarea informaţiei, dar şi chestiunilor raportului dintre interesul public faţă de problemele cu adevărat majore şi dificile cu care are a se confrunta lumea de astăzi şi apetitul senzaţional ist care creează un soi de cerc vicios între cererea şi oferta de informaţie, îi pot produce aceluiaşi cititor autohton un soi de îngrijorare paralizantă, de tip „şi-atunci, la ce bun?" Provocările acute ale divertismentului şi publicităţii sînt şi ele puse într-o lumină proastă, iar împletirea lor cu sfera economică şi politică a vieţii democraţilor de azi capătă un nou contur, provocând la o sporită vigilenţa. Insă, e de replicat, în eventualitatea în care neliniştile ziariştilor şi simplilor utilizatori români ar putea atinge pragul periculos

al lehamitei, că avem de-a face cu un autor pe cit de onest şi de serios, pe atît de preocupat de latura activ-pragmatică a analizelor şi reflecţiilor cu substrat deontologic . Este şi motivul pentru care cea din urmă secţiune a cărţii e dedicată de fapt organizării şi accentuării mijloacelor de autoprotecţie şi de control al „calităţii produsului mediatic", atît din partea ziariştilor înşişi, priviţi individual sau cu referire la organismele de reglaj ale beslei (comisii de etică şi arbitraj, ombudsman, consilii de presă etc), cît şi din partea grupurilor de presiune născute în chiar sînul opiniei publice. M*A*R*S*. adică mijloacele de asigurare a responsabilităţii sociale a mediilor de informare, se dovedesc multiple, cu efecte directe, imediate sau de durată, şi au avantajul că lucrează nu numai înlăuntrul ori asupra mediilor de informare ca atare, ci, cu puţină imaginaţie şi dedicaţie, tind să îşi exercite acţiunea benefică asupra factorilor sociali implicaţi ... de la oarecare distanţă: magnaţi şi proprietari de canale, politicieni, oameni ai justiţiei, activişti independenţi, tipuri preferenţiale de publicuri. Sînt cel puţin pentru mediul nostru care abia îşi construieşte, cu destulă lentoare, schiţa unei societăţi civile cît de cît participative, lecţii solide de învăţat din sistematizarea propusă de Claude-Jean Bertrand, iar meritul lucrării ce

intră astăzi în circulaţie la noi e cu atît mai mare. Poate cea mai importantă dintre aceste surse de idei şi acţiune continue mi se pare, din experienţa specifică legată de mediul

românesc,

redimensionarea

relaţiilor

dintre

organizaţiile de presă, atîtea cîte sînt, şi organizaţiile nonguvernamentale dedicate drepturilor omului, relaţii prea puţin fructificate în primul rînd de mediile de comunicare, încă prea vrăjite de „forţa" lor recent dobîndită şi de - uneori - facilul succes economic. Şi, fiindcă tot ne-am instalat in spaţiul învăţămintelor aplicabile propriei noastre realităţi mediatice,

ar fi de

adăugat aici faptul că, cel puţin în acest moment de oblige nor iu bilanţ (adică după un deceniu de presă liberă), ar fi timpul ca lumea mediilor de comunicare să ajungă în sfîrşit la acea conştiinţă de corpus profesional care să-i reveleze în sfîrşit că deontologia nu e un lux ci e, mai-nainte de orice, o armă de apărare a civilizaţiei şi democraţiei. Cum e şi o armă de apărare a libertăţii de expresie, şi ca atare de protecţie a presei înseşi (a omului de presă şi a breslei totodată). Apărare faţă de cine?, ne vom trezi că sîntem întrebaţi, în condiţiile în care, paradoxal, parcă niciodată discursul mediatic n-a fost mai puţin supravegheat,

cel

puţin la nivel politic. Or, mi se pare cel puţin copilăresc,

atunci cînd ai trecut prin experienţa totalitarismului cu atît de grave consecinţe cum e cazul nostru, să îţi adormi vigilenţa cu beţia unei aparente (şi pînă la urmă găunoase) puteri de moment, nesesizînd faptul că serviciul public care e presa trebuie vegheat şi întărit în înseşi temeliile sale democratice: o legislaţie retdrdala şi mereu primejdioasă, care tinde,

indiferent, parcă de schimbările libere ale

puterilor politice, să se recentralizeze şi să involueze în raport cu legislaţiile europene ale sfirşitului de mileniu, absenţa unor reglementări de natură general democratică cu privire la accesul la informaţie, la viaţa privată, la bazele de date, la protecţia sistemelor electronice de comunicare, slăbiciunea sistemelor asociative - în primul rînd de natură sindicală - care să preseze spre o normare civilizată şi omogenă a drepturilor de muncă în jurnalism, o justiţie care lucrează de cele mai multe ori incompetent, cînd nu în dispreţul total al instrumentelor legale internaţionale, întărite constituţional (ca să nu mai vorbim despre corupţia, dovedită), forme din ce în ce mai sofisticate şi mai periculoase de presiune exercitată de factorii economici şi chiar politici, iată o rapidă şi palidă însumare a primejdiilor ce pîndesc astăzi presa românească şi, prin ea, însăşi sănătatea socială. De altmineri, o simplă privire peste gard,

la ţările din jurul nostru, ieşite şi ele „din lagărul" de dincoace de zidul Berlinului, ar fi suficientă ca să ne pună pe gînduri. Atît la nivelul legislaţiei, care atinge într-un fel sau altul chestiunile libertăţii de informare şi pe acelea ale libertăţii de expresie, cît şi la nivelul omogenizării reglementărilor de natură asociativă şi de autocontrol, rămînem încă, în prag de mileniu, fără nici o exagerare, ultimii pe listă în raport cu atît de visata Europă de azi, ca să nu mai vorbim de cea de mîine. Or, actst decalaj crescînd nu poate fi pus numai pe umerii clasei politice, el ţine, în mare măsură, şi de o incapacitate vinovată a mediilor româneşti de a se solidariza în chestiuni care o privesc, dar care nu sînt privilegii ale sale de drepturi fireşti ale tuturor persoanelor trăitoare între aceste graniţe. Dar pot fi asemenea chestuni - de altminteri, prezente oriunde, nu doar la noi - contracarate de etica profesională? Răspunsul la o asemenea întrebare este, din cel puţin trei unghiuri de vedere, da. Cel dintîi argument este acela că, fără suport etic, libertatea presei e o gogomănie, fiindcă privează mediile de însăşi întemeierea lor pe credibilitate şi încredere din partea actorilor sociali. Ca atare, numai o presă relativ coerentă şi onestă se poate bucura de sprijinul publicurilor sale. Al doilea argument, derivat, este că ţine de

corecta definiţie a cîmpului deontologic ca ziaristul să nu se considere niciodată pe sine însuşi exclusiv un „salariat", un „funcţionar" ori, cu atît mai puţin, „un mercenar". A-şi apăra breasla şi a se poziţiona activ în lupta dedicată umplerii cu conţinut

real

a

libertăţilor

cetăţeneşti

(altminteri

constituţionale) de informare şi expresie nu e, cum mulţi se mai iluzionează s-o creadă, un hobby; ci e principala datorie a oricărui om de presă sănătos şi responsabil. Şi, în fine, a trăi independenţa mediilor de informare ca pe o experienţă personală - şi nu a o privi ca pe un vag deziderat, amînat pentru vremuri mai liniştite - reprezintă, cred eu, argumentul cel mai solid în războiul fără odihnă (căci fără odihnă este de fapt) cu coruperile de tot felul. Inclusiv cele mai perverse, cele din noi înşine, cum sînt teama, slugărnicia, sărăcia, fuga după avantaje imediate, auto suficienţa vanitoasă şi cîte alte asemenea. Toate chestiuni de morală dar şi transferabile, mutatis mutandis, la nivelul slăbiciunilor profesionale cu înalt grad de nocivitate. Desigur, nici dacă sîntem beneficiari ai produsului mediatic, nici dacă sîntem emiţătorii săi direcţi ori indirecţi, nu ne vom închipui vreodată că jurnalistul e un soi de cavaler medieval, sans peur et sans reproche, ori c-ar putea deveni aşa ceva, ca-n filmele americane de serie B. (în

paranteză fie spus, accentele de critică vădit antiamericane ale cărţii de faţă, de altmineri la mare modă nu doar în Franţa şi în bună parte a Europei ultimului deceniu, ci şi în alte colţuri de lume, merită privite şi ele cu înţelegere, dar şi cu oarecare discernămînt: avem de-a face, cel puţin la nivelul discuţiilor privitoare la sistemul de drept şi la responsabilitate, cu două modele de presă poate nu în primul rînd antagonice, însă cum se poartă adesea să susţii, cît mai degrabă complementare: ele trebuie tratate raţional şi chiar cu detaşare, preluînd de la fiecare ceea ce e optim, nu absolut. De altmineri, autorul însuşi, bun cunoscător al civilizaţiei şi mijloacelor de comunicare de peste ocean, sugerează adesea acest lucru) .Jumalistul zilelor noastre e mai degrabă un personaj asemeni oricărui cetăţean, dacă privim lucrurile statistic şi nu ne lăsăm furaţi de mitologiile second hand ce se crează în jurul unui număr restrîns de „stele de presă", în special de televiziune. Insă el este, în cele mai frecvente situaţii, un cetăţean de risc, cu nobleţea dar şi cu defectele inerente lumii pe care-o reprezintă. E mai solicitat, fizic şi psihic, decît o bună majoritate a conaţionalilor lui, dar şi mai expus primejdiilor adulaţiei ca şi resentimentului seducţiilor ca şi hărţuielilor de tot soiul, alienării ca şi complexelor - de superioritate ori de

inferioritate . Sau, poate, dacă ne gîndim mai bine, diferenţa aceasta cantitativă nici nu e cine ştie ce, nici n-ar trebui tratată altminteri decît ca un simptom de accentuare a condiţiei fiecăruia dintre noi... Cine ştie? De ce-ar fi atunci omul de presă dator cu o responabilitate sporită faţă de actele sale profesionale? De ce-ar trebui, atunci, ca cel atît de asemenea fiecăruia dintre noi să-şi activeze „ organul etic " cu mai mare frecvenţă şi mai mult folos decît vecinul de gard ori de palier? E o întrebare pe cît de legitimă pe atît, să-mi fie iertat, de banală. Pentru că, ce să-i faci, alegerea sa este, dintru început, aceea de a lucra pentru adevăr, şi aceasta nu e doar „o slujbă", ci are multe de-a face cu o vocaţie. Cum alegerea de a deveni ~medic, să zicem, e una de vocaţie, nu de salarizare. Respectul faţă de cel cărui i te adresezi, şi pe care îl şi reprezinţi astfel, pune maşinăria să lucreze şi e mereu util să ne reamintim aceasta ca să ne putem privi unii pe alţii cu limpezime în ochi, dar şi în oglindă fără ruşine! Miruna RUNCAN

INTRODUCERE A trecut aproape un secol de cînd a avut loc scandalul miliardelor de franci împrumutaţi de către francezi statului ţarist. în acea vreme, „orice rezistenţă faţă de împrumuturi noi era combătută de presă care, în acord cu băncile, se obişnuise cu un fructuos şantaj"1. Cu mult mai aproape de zilele noastre, în 1990, în cadrul unui concern, proprietar al unei

reţele

de

televiziune,

după

ce

directoarea

departamentului de informaţii a difuzat mărturii ale opozanţilor guvernului dintr-o ţară în care concernul avea mari interese, preşedintele director-general a fost auzit zicînd: „Ea trebuie să conştientizeze interesele unui mare grup industrial ca al nostru. Dacă nu o face, uşa este larg deschisă: să-şi caute de lucru în altă parte!". Un asemenea incident scapă atenţiei marelui public. Ceea ce însă nu-i scapă este faptul că prezentatorul unui jurnal televizat important, implicat în 1991 în trucarea unui interviu şi în 1993 într-o afacere cu cadouri ilicite, continuă să prezinte trei ani mai tîrziu. Nu ne mai uimeşte faptul că sondajele indică o neîncredere a publicului în mijloacele de comunicare2 şi o tendinţă de a le restrînge libertatea. în S.U.A, trei sferturi

dintre utilizatori au o încredere limitată în mijloacele de comunicare în masă; doar o treime dintre francezi cred în independenţa jurnaliştilor. Şi, pe de altă parte, diverse categorii de public îşi exprimă marea nemulţumire faţă de divertismentul pe care îl oferă mijloacele de comunicare în masă. Paradoxul este că acestea sînt acuzate de toate relele acum, cînd au devenit mai bune ca niciodată. Pentru a ne convinge de acest lucru este suficient să răsfoim jurnalele secolului trecut, să vizionăm cîteva emisiuni televizate ale anilor '50 - sau să citim vituperaţiile criticilor de altădată. Deci, mai bune în zilele noastre, însă mediocre. Or, dacă altădată cea mai mare parte a oamenilor puteau ignora presa, astăzi, chiar şi în statele preponderent rurale, se resimte nu doar nevoia existenţei mijloacelor de comunicare în masă, ci şi a unor mijloace de comunicare de calitate. Iar îmbunătăţirea activităţii lor nu este doar o schimbare dorită: de aceasta depinde soarta omenirii. într-adevăr, doar democraţia poate asigura supravieţuirea civilizaţiei; şi nu poate exista democraţie fără cetăţeni bine informaţi; şi nu pot exista astfel de cetăţeni fără mijloace de comunicare de calitate. O asemenea afirmaţie este exagerată? Răspunsul îl găsim în fosta URSS unde, între 1917 şi anii '80, sute de mii

de cărţi vechi şi opere de artă au fost distruse, spaţii imense au fost iremediabil poluate, zeci de milioane de persoane au fost ucise - fară ca mijloacele sovietice de comunicare în masă să fi vrut sau să fi putut să dezvăluie aceste lucruri ori să protesteze. în condiţiile în care mijloacele de comunicare nu-şi îndeplinesc suficient de bine funcţiile, se pune o problemă crucială pentru orice societate: cum poate fi îmbunătăţită activitatea lor? Mijloacele de comunicare în masă. Se spune că ele constituie în acelaşi timp o industrie, un serviciu public şi o instituţie politică. De fapt, nu toate deţin această triplă valenţă: în primul rînd, tehnologia nouă permite renaşterea artizanatului. Pe de altă parte, un segment al producţiei media nu relevă nimic din ceea ce înseamnă un serviciu public (presa de scandal, de exemplu). In sfîrşit, multe mijloace de informare (ca miile de reviste profesionale) nu joacă nici un rol în viaţa politică. Cu toate acestea, organele de presă care îi preocupă pe cetăţenii instruiţi sînt mediile de informare generală, care nu s-ar putea debarasa de nici una dintre cele trei trăsături. Conflictul între libertăţi. În consecinţă, ne găsim în

faţa unui conflict fundamental între libertatea întreprinderii şi libertatea expresiei. Pentru antreprenorii mass-media (şi pentru ofertanţii de publicitate) informaţia şi divertismentul sînt un material cu care ei exploatează o resursă naturală, consumatorul; şi se străduiesc să menţină o ordine stabilită care le este profitabilă. Dimpotrivă, pentru cetăţeni, informaţia şi divertismentul sînt o armă în lupta pe care o duc pentru fericire, stare pe care nu ar putea-o atinge fără schimbări ale ordinii stabilite. Nu există o soluţie simplă a acestui antagonism. Dea lungul unor decenii, în mai mult de jumătate din naţiunile globului, s-au pus în practică două soluţii care presupun eliminarea uneia dintre cele două libertăţi antagonice. Dictaturile de tip fascist suprimă libertatea de expresie fără a se atinge de obicei de proprietatea asupra mijloacelor de comunicare. Regimurile comuniste suprimă libertatea iniţiativei, pretinzînd că menţin libertatea de exprimare. Rezultatul este acelaşi în ambele cazuri: presa mutilată devine un instrument de îndobitocire şi de îndoctrinare. O opţiune ar fi aceea de a acorda industriei massmedia o libertate (politică) totală. De fapt, ridicarea monopolului de stat şi a controlului guvernamental asupra radio-televiziunii în Europa anilor '70 şi '80 a însemnat mult

pentru democraţie şi pentru dezvoltarea mijloacelor de comunicare. însă comercializarea lor crescîndă în secolul XX şi concentrarea proprietăţii nu se potrivesc cu pluralismul. „Concernizarea" nu se împacă cu independenţa necesară pentru mass-media. Dacă libertatea ar fi totală, s-ar ajunge la prostituarea mijloacelor de comunicare în masă, atît în sectorul informării, cît şi în cel al divertismentului. Ne putem face o idee despre aceasta în Statele Unite unde aproape toate media sînt comerciale şi unde reglementarea activităţii lor este minimală1. Pentru Eugene Roberts, celebru director al unui cotidian, Jurnalele, iară excepţii, se concentrează pe augmentarea beneficiilor lor pentru a plăcea acţionarilor2. Rezultatul este că, în această ţară, un grup de presă poate realiza aproape 25% beneficii (Gannett) - în timp ce un post de televiziune poate urca pînă la 50%. Scopul mijloacelor de comunicare nu poate fi doar acela de a cîştiga bani. Nici acela de a fi libere: libertatea este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Scopul este acela de a avea mediicare să se pună în slujba tuturor cetăţenilor. în Occidentul industrializat mijloacele de comunicare particulare s-au bucurat de libertate politică foarte mult timp şi totuşi deseori au oferit servicii

deplorabile. In acest caz ar trebui ca, dimpotrivă, toate mijloacele de comunicare să fie supuse controlului din partea Statului? Experienţa comunismului2 şi a fascismului în secolul XX nu a înlăturat nici pe departe neîncrederea seculară faţă de Stat. Există, pe drept cuvînt, temerea că s-ar produce o manipulare absolută a informaţiilor şi a divertismentului. Este evident că o libertate totală a mijloacelor de comunicare ar fi intolerabilă: are dreptul un oarecare să lanseze apeluri la crimă sau la ură rasială? Apare de la sine înţeles acum că mijloacele de comunicare nu ar fi putut fi plasate în mîinile Statului. Toate democraţiile lumii sînt de acord că media trebuie să fie libere, însă nu în totalitate. Problema echilibrului între libertate şi control nu este recentă: John Adams, preşedintele Statelor Unite între 1797 şi 1801, scria unui prieten în 1815: „Pentru a se ajunge cîndva la o îmbunătăţire a destinului

umanităţii,

filosofii,

teologii,

legislatorii,

politicienii şi moraliştii vor descoperi că supunerea presei unor reglementări este problema cea mai dificilă, cea mai periculoasă şi cea mai importantă pe care o vor avea de rezolvat". În ţările anglo-saxone, există prea multă încredere în

mecanismele pieţei de garantare a unor servicii de calitate ale mass-media, însă în ţările latine există prea multă încredere în justiţie. Cele două sînt indispensabile, însă periculoase. Fără a o respinge nici pe una, nici pe cealaltă este necesară găsirea unui mijloc complementar. Şi acest instrument ar putea fi deontologia. Deontologia. în ceea ce priveşte domeniul massmedia, aceasta presupune un ansamblu de principii şi reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferinţă în colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populaţie. Dintre instituţiile democratice, jurnalismul are ceva_ excepţional, şi anume puterea sa, care nu se bazează pe un contract social, pe o delegare făcută de popor - prin alegere sau prin numire, pe baza unui document sau prin votarea unei legi care impune norme. Pentru a-şi păstra prestigiul şi independenţa, mijloacele de comunicare trebuie să-şi asume o primă responsabilitate: să deservească bine populaţia. Deontologia lor nu ţine de justiţie, nici chiar, la limită, de moralitate, dacă luăm acest termen în sens direct. Nu este vorba doar de a fi mijloace de comunicare oneste şi politicoase, ci de a asigura o funcţie socială majoră. Nu este

uşor să definim un serviciu de calitate, decît la modul negativ. O deservire bună exclude, de exemplu, ca un cotidian regional să se reducă la o serie de pagini locale, umplute cu fapte diverse, sau ca o importantă reţea de televiziune să nu asigure nici un spaţiu unei emisiuni destinate educaţiei copiilor, aşa cum se întîmplă în Statele Unite. Evident, deontologia nu se practică decît în regimurile democratice. Cine nu crede în capacitatea indivizilor umani de a gîndi în mod independent, de a-şi conduce viaţa, exclude dintr-o dată autocontrolul. Ea nu există cu adevărat decît acolo unde există libertatea de expresie, o anumită prosperitate a mijloacelor de comunicare şi jurnalişti competenţi,

mîndri

de

a-şi

practica

profesia.

Fără

prosperitate nu sînt consumatori, deci nici publicitate, mijloacele de comunicare devenind sărace, corupte sau susţinute şi controlate de către Stat. Aceasta înseamnă că în multe ţări, chiar dacă sînt considerate oficial ca democratice, deontologia nu înseamnă mare lucra. De ce acum? A fost o vreme în care, atunci cînd se evoca deontologia, profesioniştii din mass-media reacţionau printr-o

tăcere dispreţuitoare sau prin replică furioasă. Astăzi există din ce în ce mai mulţi care se interesează de ea şi aceasta se manifestă prin cărţi, editoriale şi articole în cotidiane, numere speciale ale revistelor profesionale, emisiuni televizate, colocvii şi ateliere, grupuri de studii şi sondaje. De ce? Cînd se adresează această întrebare jurnaliştilor europeni', răspunsurile lor variază: un efect al progreselor tehnologice;

concentrarea

proprietăţii;

creşterea

comercializării mijloacelor de comunicare; amestecul de informaţie şi publicitate, o agravare a inexactităţii informaţiei; gravele atentate ale unor jurnalişti la\adresa moralităţii profesionale (violarea vieţii private, în special de presa populară); o scădere a credibilităţii şi a prestigiului profesiei; rolul abuziv al mass-media într-o criză politică; legături inacceptabile între mijloacele de comunicare şi guvern; ameninţarea restricţiilor legale la adresa libertăţii presei; renaşterea organizaţiilor jurnaliştilor; o reacţie la acel „laissez-faire" al anilor '80 - violenţa şi reality-shows de la televiziune. Factori de evoluţie. Principalii par a fi în număr de şase. în primul rînd, creşterea nivelului intelectual al

publicului face media mai exigente şi mai militante. Din ce în ce mai mulţi oameni înţeleg importanţa unor servicii mediatice de calitate; concepţia tradiţională asupra informaţiei nu s-a adaptat la lumea modernă şi publicul conştientizează faptul că utilizatorii pot şi trebuie să facă ceva. Jurnaliştii posedă un nivel de educaţie bun. Sînt tot mai mulţi cei care doresc să-şi îndeplinească bine sarcinile şi să obţină un prestigiu social mai mare. în această căutare, cei mai mulţi dintre ei acceptă cu greu să sufere pentru păcatele unei minorităţi. Mediocritatea

mijloacelor

informare

pricinuieşte

neajunsuri chiar celor care sînt răspunzători de acestea. Aproape peste tot proprietarii văd în scădere tirajul ziarelor şi timpul petrecut în faţa televizoarelor, pe principalele canale TV. Ofertanţii de publicitate ţin, de asemenea, la credibilitatea mijlocului de comunicare unde îşi plasează reclama. în afară de aceasta, se constată de cîţiva ani, la oamenii de afaceri în general, o preocupare privind efectele cauzate de produsele pe care le scot pe piaţă, precum şi conştientizarea faptului că este mai rentabilă calitatea.. Tehnologia, mai degrabă prin efectele sale bune decît prin cele rele, a fost un promotor al deontologiei. Ea democratizează mijloacele de comunicare, însă, în acelaşi

timp, provoacă distorsiune: reporterul de teren se adresează direct telespectatorului, fără răgaz de gîndire. In sfirşit, tehnologia face mai uşoară manipularea informaţiei, în special trucarea imaginilor. Comercializarea crescîndă a mijloacelor de comunicare le face mai sensibile faţă de opinia publică, însă multiplică şi motivele de deformare a informaţiei sau de vulgarizare a divertismentului şi de a amesteca aceste două domenii. Se constată, de altfel, creşterea numărului specialiştilor în persuasiune: persoane care se ocupă tic publicitate, ataşaţi de presă, „consultanţi media", experţi electorali. în sfirşit, prăbuşirea URSS a contribuit la schimbare. Punînd capăt mitului soluţiei etatice la problemele mijloacelor de comunicare, ea a redat vigoare deontologiei, singura

strategie

acceptabilă

împotriva

exploatării

mijloacelor de comunicare de către puterile economice. In plus, deontologia suferea de a fi adesea asociată propagandei comuniste, plină de nobile denunţări (a rasismului, a imperialismului) şi de declaraţii frumoase (despre pace, dezvoltare), care erau reluate de către guvernele larilor „nealiniate" şi, în statele democratice, de către diverşi universitari marxişti.

Astăzi ea suferă mai ales pentru că este puţin cunoscută şi prost înţeleasă şi în rîndurile publicului, şi, ceea ce este curios, şi în cercurile mediatice. Repartizarea temelor. în această carte, după cîteva mari distincţii necesare pentru a clarifica dezbaterea, sînt expuse principiile pe care se bazează deontologia, urmate de o prezentare sistematică a clauzelor conţinute în codurile existente. După acest inventar de reguli, un capitol este consacrat regretabilelor lacune din aşa-numitele coduri. Urmează prezentarea mijloacelor disponibile pentru a face respectată deontologia Iară a se recurge la Stat. Şi, în final, sînt evocate obstacolele în aplicarea acestor mijloace, ca şi criticile care le sînt aduse. Avertismente. Pe de o parte, este sigur că între zece şi cinsprezece pagini de exemple comentate, contemporane şi concrete,

ar

îmbunătăţi

înţelegerea

problemelor

deontologice la fel ca şi zece-cinsprezece pagini de coduri în vigoare astăzi în lume - însă ele nu erau disponibile. Pe de altă parte, se va remarca abundenţa exemplelor din Statele Unite. O motivaţie a acestui fapt este că acolo există mai multă preocupare pentru deontologie şi asta de multă vreme.

Totodată, există un al doilea motiv: grija de a nu pune la stâlpul infamiei un organ de presă sau un jurnalist francez anume. Scopul lucrării este, într-adevăr, de a informa şi, dacă este posibil, de a convinge, nu de a denunţa. Nici un nume şi nici un titlu nu este citat, cu excepţia exemplelor pozitive.

INFORMAŢII DE BAZĂ

Mari distincţii Deontologia este o zonă neclară. Iar ghidurile aparţin adesea filosofilor cu limbaj obscur, neavînd nici o experienţă de practicieni. Sau, dimpotrivă, sînt ale practicienilor care nu cunosc bine ceea ce s-a spus în acest domeniu. Unii amestecă conceptele, în timp ce alţii ambalează clişeele în jargon. De aici decurg contuzii, polemici sterile şi lipsa acţiunii. Este deci util, la început, să se opereze cîteva distincţii. Obstacolele în calea libertăţii presei. Nu sîntem responsabili decît de actele comise în mod voluntar. Rezultă că deontologia nu se poate dezvolta decît dacă mijloacele de comunicare sînt libere. în calea libertăţii lor există cinci obstacole majore, foarte diferite. Cel mai vechi, tehnologic, se estompează astăzi. Al doilea obstacol este politic: de la naşterea presei, dezvoltarea sa a fost frînată de suveran şi de tribunalele sale; şi astăzi, chiar în democraţie, Statul încearcă întotdeauna să cenzureze sau să orienteze

informaţia. A treia ameninţare, din ce în ce mai gravă în secolul XX, este cea economică: utilizarea mijloacelor de comunicare cu singurul scop de a realiza profituri. In ceea ce priveşte al patrulea obstacol, acesta ne poate surprinde, căci

se

vorbeşte

rar

despre

el:

conservatorismul

profesioniştilor, noţiunile şi deprinderile lor învechite (a se vedea capitolul „Tradiţie, conservatorism, rutină"). Ultimul obstacol, despre care nu se vorbeşte niciodată, provine din cultură: tradiţiile; de exemplu statutul femeilor în ţările musulmane, loialitatea faţă de trib în Africa, respectarea celor bătrîni în Japonia. Altfel spus, el provine de la public. 1. Regimuri politice Există patru regimuri posibile, două care nu sînt democratice şi două care sînt astfel. Fiecare se bazează pe o concepţie asupra universului şi asupra fiinţei umane. Simplificînd, pesimiştii cred că omul este o brută şi nu îi acordă nici un liber arbitru: el are nevoie să fie supravegheat, stăpînit, îndoctrinat. Optimiştii consideră indivizii umani drept fiinţe raţionale: dacă ar avea acces la informaţie şi dacă ar fi liberi să facă schimb de idei, ei ar putea conduce societatea în care trăiesc.

Regimul autoritar. în Europa, acest tip de regim a existat pînă la mijlocul secolului al XlX-lea, dar în secolul XX statul fascist a reluat deprinderile monarhiilor absolutiste. în acest regim, de obicei, mijloacele de comunicare rămîn întreprinderi private cu scop lucrativ, însă autorităţile le cenzurează cu stricteţe conţinutul. Informaţia şi divertismentul pot fi subversive. Trebuie ca ideile vehiculate să fie conforme intereselor puterii. Nu există presă de opoziţie, nu există dezbatere politică. Anumite categorii de fapte diverse, semne ale unor disfuncţii, sînt interzise. Regimul comunist. Mijloacele de comunicare nu există în afara Statului totalitar care absoarbe toate instituţiile şi industriile: ele funcţionează acolo ca roţile în cadrul unui vast mecanism. Conceptul de libertate a presei nu are deci nici o relevanţă. Acest regim, inaugural în Rusia la începutul anilor '20, a fost extins în Europa de Est după 1945, în China după 1949 - apoi, în anii '60, la o mare parte a Lumii a Treia. în regimul totalitar, Statul utilizează mijloacele sale ele comunicare pentru a-şi difuza instructivi! pentru a determina poporul să le urmeze şi, în slîrşit, pentru a induce

ideologia oficială'. Funcţia principală a mijloacelor de comunicare este de a minţi, de a ascunde lot ceea ce nu serveşte interesele clasei atlate la putere. La sfîrşitul secolului XX, acest regim este pe cale de dispariţie; el s-a arătat a fi contrar dezvoltării economice, bunăstării sociale, extinderii cunoaşteri, păcii în lume - şi, bineînţeles contrar democraţiei politice. În Lumea a Treia se pretindea totuşi că media aveau un rol particular; de a se pune în slujba dezvoltării, de a educa poporul, de a uni într-o naţiune grupurile eterogene şi de a păstra cultura locală. într-adevăr, în dictaturile militare pretinse

socialiste,

mijloacele

de

comunicare,

puţin

dezvoltate, au fost utilizate pentru a menţine la conducere un despot şi pentru a servi o elită urbană. Regimul liberal. Regimul liberal al informaţiei a devenit normă internaţională datorită articolului 19 din Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului propusă de ONU (1948). Conform acestei doctrine, născută în secolul al XVIII-lea, secolul Luminilor, trebuie ca toate faptele să fie raportate şi ca toate opiniile să fie plasate pe „piaţa ideilor". Atunci fiinţa umană este capabilă să discearnă adevărul şi va tinde să se inspire din acesta în

comportamentul său. Dacă Statul lasă lucrurile în voia lor, totul va merge spre mai bine. Această iluzie n-a rezistat comercializării crescînde a presei din secolul XX: devenea bun tot ceea ce era profitabil. Dincolo de aceasta, toate întreprinderile ţintesc în mod natural spre centralizare. Astfel, puterea de a informa, de a fixa temele dezbaterii naţionale, riscă să cadă în mîinile cîtorva proprietari care nu erau nici aleşi, nici în mod obligatoriu experţi sau preocupaţi să se pună în slujba publicului. Regimul „responsabilităţii sociale". Acest concept, născut dintr-o percepţie mai realistă asupra naturii umane şi a economiei, îl continuă pe precedentul. Expresia fusese lansată în Statele Unite de o Comisie asupra libertăţii presei1, care reunea personalităţi exterioare mediului presei. Mijloacele de comunicare vor primi raportul acesteia (1947) sau cu indiferenţă, sau cu mînie. In cei 20 de ani care au urmat, ideile sale au fost în general adoptate. Conform acestei doctrine, este preferabil ca mijloacele de comunicare să nu fie în proprietatea Statului, nici chiar sub controlul acestuia. în schimb, mijloacele de comunicare nu sînt întreprinderi comerciale obişnuite, al căror succes s-ar putea

măsura în profit. Ele încearcă să fie rentabile, şi este normal, însă trebuie să fie responsabile faţă de diverse grupuri sociale: să răspundă nevoilor şi dorinţelor acestora. în cazul în care cetăţenii sînt nemulţumiţi de serviciul care le este oferit, mijloacele de comunicare trebuie să reacţioneze. De preferat ar fi ca ele să se corecteze singure. Dacă nu se întîmplă astfel, ar fi necesar şi legitim ca Parlamentul să intervină. De altfel, adesea, tocmai pentru a evita o astfel de intervenţie, media se preocupă de deontologie. Trebuie menţionat faptul că aceste patru regimuri ale presei nu se întîlnesc în stare pură. în regimul autoritar cetăţenii au avut întotdeauna acces la mijloacele de comunicare clandestine. Şi în democraţiile liberale s-a apreciat întotdeauna ca fiind în interesul general să se reglementeze activitatea mijloacelor de comunicare, chiar şi în Statele Unite.

II. Funcţii ale mijloacelor de comunicare Pentru a aprecia dacă media deservesc bine publicul, trebuie să se ştie ce fel de servicii sînt obligate să ofere mijloacele de comunicare. Acestea se încadrează în şase

rubrici. Fiecărei funcţii îi corespund disfuncţii, ţinte ale deontologiei. l. Să observe mediul înconjurător. în societatea actuală, mijloacele de comunicare sînt singurele capabile să ne ofere repede un raport complet asupra evenimentelor care se produc în jurul nostru. Rolul lor este să obţină informaţia, să o trieze şi să o interpreteze, apoi să o facă să circule. în particular, ele trebuie să supravegheze cele trei puteri (executivă, legislativă şi judecătorească). 2. Să asigure comunicarea socială. într-o lume democratică este indispensabil ca, prin discuţii, să se elaboreze compromisuri, un consens minimal fără de care nu putem avea o coexistenţă paşnică. în epoca noastră, forumul unde au loc dezbaterile este oferit de mijloacele de comunicare. Ele leagă indivizii care formează un grup, reunesc grupurile

într-o

naţiune,

contribuie

la

cooperarea

internaţională. Pe de altă parte, mijloacele de comunicare de mică anverrgură asigură comunicarea pe orizontală între oameni care au aceeaşi origine etnică, profesie sau pasiune şi care, în societatea de masă, sînt adesea dispersaţi.

3. Să ofere o imagine a lumii. Nimeni nu posedă o cunoaştere directă a întregului glob. Dincolo de experienţa sa personală, ceea ce cunoaşte fiecare provine de la şcoală, din conversaţii, dar mai ales de la mijloacele de comunicare. Pentru omul obişnuit, cea mai mare parte a regiunilor, a oamenilor, a subiectelor despre care mijloacele de comunicare nu vorbesc, nu există. 4. Să transmită cultura. De la o generaţie la alta trebuie ca moştenirea unui grup să fie transmisă: o viziune asupra trecutului, asupra prezentului şi a viitorului lumii, un amalgam de tradiţii şi de valori care dau individului o identitate etnică. Este nevoie să i se inculce ceea ce se face şi ceea ce nu se face, ceea ce se gândeşte .1 ceea ce nu se gândeşte. în această socializare, instituţiile religioase nu mai joacă, în Occident, un rol atît de important ca altădată, şi nici familia. Rămîne şcoala, apoi mijloacele de comunicare ce influenţează individul de-a lungul întregii sale vieţi. 5. Să ofere bucurie: să distreze. în societatea de masă, divertismentul este mai necesar ca altădată pentru B reduce tensiunile care riscă să ducă la boală sau nebunie. Divertismentul este oferit în primul rînd de mijloacele de comunicare. Utilizatorul cere în special divertisment, Iar această funcţie se îmbină foarte eficient cu toate celelalte.

6. Să determine cumpărarea. Mijloacele de comunicare sînt principalii vectori ai publicităţii. Principalul lor scop, adesea, este de a seduce un public cu scopul de a-1 vinde ofertanţilor de publicitate. Ele se străduiesc să creeze un context favorabil publicităţii. Pentru unii observatori, publicitatea joacă un rol benefic: ea informează şi, stimulând consumul şi concurenţa, permite preţuri mici. Alţii, dimpotrivă, o acuză de manipulare, de incitare la risipă şi poluare. III. Tipuri de mijloace de comunicare Un mijloc de comunicare este o întreprindere industrială care, prin mijloace tehnice specifice, difuzează, simultan sau aproape simultan, un acelaşi mesaj unui ansamblu de indivizi dispersaţi. Această definiţie face abstracţie de telefon, de sondajele de opinie şi de sufragiul universal. Corespondenţa şi afişajul pot fi excluse pentru că mesajele lor sînt aproape în exclusivitate comerciale. Fonogramele sînt înainte de toate materialul pe care îl utilizează radioul. în ceea ce priveşte cinematografia, a devenit mai degrabă media decît furnizor pentru micul ecran, aceasta datorită televiziunii prin cablu, sateliţilor şi magnetoscoapelor. în utilizarea curentă a termenului,

mijloacele de comunicare sînt ziarele şi revistele, radioul şi televiziunea. Aceste mijloace de comunicare, între alte funcţii, procură în mod rapid o informaţie despre actualitate. Acestea fiind spuse, rezultă că mijloacele de comunicare sînt atît de diferite, încît trebuie dezvoltată o deontologie cu geometrie variabilă. Distincţia este evidentă între presa scrisă şi mijloacele de comunicare audiovizuale, între mijloacele de comunicare „publice" (sub controlul statului), cele comerciale (sub controlul banilor) şi mijloacele de comunicare private necomerciale. Totuşi, distincţia fundamentală este între presa de informare generală, astăzi relativ neutră, la care se referă cea mai mare partea a codurilor, şi pe de altă parte presa de opinie (religioasă, etnică, partizană), care, din motive ideologice sau politice, poate deforma realitatea, poate trece sub tăcere ideile adverse sau se poate arăta injustă, chiar insultătoare - fără a fi în aceeaşi măsură autorizată să mintă sau, de exemplu, să incite la ură rasială sau la violenţă. Mai ales pentru această presă de opinie există garanţiile libertăţii presei, pentru că ea nu este pe placul unei părţi din populaţie şi, adesea, al puterilor aflate la conducere. Pe de altă parte, există presa specializată: conţinutul său provine în mare parte de la jurnalişti plătiţi pe fiecare

articol scris, cărora nu este uşor să li se verifice onestitatea, iar veniturile sale provin de la ofertanţii de publicitate specializaţi. Şi, în sfirşit, presa anunţurilor, care este publicitate pură, şi presa întreprinderii sau a colectivităţii locale, care evidenţiază „relaţiile publice". IV. Informaţie şi divertisment Situaţia mijloacelor de comunicare specializate pe divertisment este deosebită. Pentru unele organe de presă menite distracţiei (de exemplu, periodice de cuvinte încrucişate), deontologia nu are sens. Totuşi, faţă de cea mai mare parte dintre aceste mijloace de comunicare, reproşurile publicului sînt nenumărate şi, cu toate acestea, rar se pomeneşte de deontologie în afara jurnalismului. Datorită faptului că divertismentul mediatic reprezintă o industrie1 enormă şi că nu pare să joace un rol politic, a existat tendinţa de a nu se ocupa nimeni de etica sa. Lumea s-a mulţumit în general cu cîteva legi, reglementări (limitînd pornografia, de exemplu) şi caiete de sarcini. Totuşi, la mijlocul anilor '90, publicul (urmat de oamenii politici) a reacţionat împotriva violenţei isterice de pe marele şi micul ecran şi împotriva senzaţionalismului trivial de la radio. Graniţa dintre jurnalism şi divertisment n-a fost

niciodată clară şi devine din ce în ce mai puţin: presa populară a privilegiat întotdeauna divertismentul, mijloacele de comunicare impregnându-şi de el toate producţiile. Extinderea este aproape inevitabilă: o ştire poate fi interesantă, dar fără importanţă; dimpotrivă, putem învăţa mult distrându-ne. Cele două tipuri de media informează şi formează,

dar

este

indispensabil

ca

amândouă

să

deservească bine publicul. Insă trebuie să se distingă între cele două dimensiuni. Scopurile urmărite diferă: de o parte, o informare exactă şi utilă şi, de cealaltă, distracţia, care să nu fie nocivă nici pentru individ, nici pentru societate. Regulile de comportare nu pot fi aceleaşi. V. Participanţii Patroni şi angajaţi. Mijloacele de comunicare nu trebuie confundate, cum se întîmplă adesea, mai ales în Statele Unite, cu oamenii care lucrează pentru ele. Responsabilităţile lor sînt diferite. Jurnaliştii sînt capabili ei înşişi să comită destule greşeli profesionale. Nu este mai puţin adevărat că politica redacţională a unui mijloc de comunicare, atitudinea sa faţă de deontologie sînt decise de către proprietari şi reprezentanţii acestora. De la patroni se aşteaptă să posede talente de oameni

de afaceri, şi nu conştiinţă morală, şi să respecte legile şi reglementările, altfel trebuind să răspundă în faţa justiţiei. De altfel, astăzi un număr mare de patroni nu sînt decît funcţionari, responsabili în faţa acţionarilor, aceştia din urmă neinteresându-se decît de bilanţ. însă, cum patronii au puterea, orice persoană preocupată de deontologie are tot interesul să nu provoace această contradicţie. În ceea ce-i priveşte pe jurnalişti, altă dată aceştia nu erau, cu excepţia cîtorva mari condeie, decît docili funcţionari ai scrisului. în zilele noastre meseria lor tinde să se apropie de o profesiune liberală. Ei dispun de un învăţămînt superior specializat, de asociaţii corporative, de coduri de deontologie. în calitate de „profesionişti", preocuparea lor principală constă în a-şi deservi bine clienţii. O categorie de jurnalişti formează o clasă aparte, foarte importantă: conducătorii redacţiei, numiţi de către direcţie, care au primit dreptul de a stabili linia editorială şi au puterea de a angaja sau de a concedia. Rolul acestor profesionişti este crucial în ceea ce priveşte deontologia, căci ei pot uza de sancţiuni pentru a impune regulile. Putem regreta că le aplică cu discreţie: rufele murdare se spală în familie.

Pedestrimea

şi

vedetele.

Utilizatorul

nu

face

întotdeauna această distincţie, Jurnaliştii de rînd sînt numeroşi, plătiţi mediocru, supuşi presiunilor multiple, uneori dispreţuiţi de către sursele lor, acuzaţi de toate relele din mass-media. Situaţi în penumbră, ei lucrează din greu pentru a informa cît se poate de bine. Surmenaţi, prost apăraţi, ei greşesc cîteodată sau „calcă strîmb": mici greşeli care, puţin cîte puţin, se adună. In ceea ce priveşte starurile jurnalismului, în special din cadrul televiziunii, ele sînt puţin numeroase, foarte bine plătite, celebre. Inevitabil, ele au rolul de modele, atît în ochii celorlalţi profesionişti, ai celor tineri mai ales, cît şi în cei ai publicului. Or, ele sînt cu mult mai expuse violării deontologiei: tentaţiile abundă şi celebritatea li se poate urca la cap. Greşelile lor, uneori grave şi spectaculoase, aduc un imens deserviciu întregii profesii. Ofertanţii de publicitate. Sînt clienţii principali ai celor mai multe mijloace de comunicare şi le asigură prosperitatea. Ei se preocupă de calitatea conţinuturilor în măsura în care aceasta creează o atmosferă de încredere favorabilă publicităţii şi dacă permite unora să influenţeze

publicul care îi interesează. în schimb, ei fac presiuni asupra mijloacelor de comunicare, în maniere diferite (relaţii publice, cadouri), pentru ca acestea să înlăture graniţa dintre reclamă şi informaţie. Sînt acuzaţi că ar fi cei mai înverşunaţi adversari ai „responsabilităţii sociale". Utilizatorii. Comunicarea socială este o afacere prea serioasă pentru a fi lăsată doar pe mâna profesioniştilor. De altfel, libertatea cuvântului şi a presei nu este prerogativa lor: ea aparţine publicului. Or, sondajele indică în mod clar faptul că publicul are sentimentul că este înşelat, exploatat de către mijloacele de comunicare. Această animozitate este uneori justificată, dar nu întotdeauna. Mulţi oameni ignoră exigenţele materiale ale presei şi formulează reproşuri nedrepte. Mai mult, ştirile înseamnă adesea informaţii diferite de normalitate, în multe cazuri dezagreabile, iar publicul nu rezistă anticei tentaţii de a-1 ucide pe purtătorul mesajelor rele. Apatici sau neorganizaţi, ignoranţi sau intoleranţi, utilizatorii constituie adesea un obstacol în calea libertăţii presei şi par adesea puţin dispuşi să lupte pentru a o apăra. Aţi văzut în Franţa vreo boicotare a redevenţei în timp ce Ministrul Informaţiei exercita un control direct asupra

televiziunii? Sau petiţii împotriva vânzării unui canal de televiziune unui magnat al lucrărilor publice? Sau aţi văzut în Australia defilări împotriva concentrării a 60% dintre cotidiane în mâinile unui conglomerat multinaţional? Unde s-au văzut manifestaţii împotriva imaginii defavorabile femeii, imagine care se vehiculează prin publicitate? Fie că este indiferentă sau ostilă, din motive întemeiate sau nu, atitudinea publicului este gravă din punct de vedere politic. Pentru ca democraţia să supravieţuiască era indispensabilă găsirea unui remediu. Se pare că există unul, elaborat într-un ritm lent de-a lungul secolului XX: a face presa „socialmente responsabilă". VI. Piaţa, justiţia şi deontologia Piaţa. Experienţa sovietică a demonstrat faptul că libera iniţiativă este necesară libertăţii de a informa şi de a dezbate. S-a putut vedea acest lucru şi în Franţa, când televiziunea depindea în întregime de Stat. Absenţa concurenţei veritabile este cea care antrenează mediocritatea mijloacelor de comunicare, aşa cum se poate observa şi în Statele Unite, unde televiziunea este aproape în întregime controlată de piaţă. Nu se poate admite ca o mână de societăţi să pună stăpânire pe un serviciu public crucial,

pentru a-1 exploata într-un scop doar lucrativ; nici ca ele să pretexteze, pentru a respinge orice reglementare, că instituţia presei trebuie să fie în întregime liberă. „Piaţa" nu este suficientă pentru a garanta o bună comunicare socială. Partea bună este că mijloacele de comunicare permit unei majorităţi să se exprime. Partea proastă este când acestea se plasează în serviciul unei minorităţi bogate, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că distribuie unei mase nediferenţiate ceea ce se pare că displace cel mai puţin acesteia. A fost perfect demonstrat, pe timpul capitalismului sălbatic, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, că, în absenţa reglementării etatice, lumea afacerilor nu se ocupă deloc de serviciul public, altfel spus, de deontologie. Justiţia. Legile sânt deci necesare pentru ca mijloacele de comunicare să asigure un serviciu convenabil pentru toate tipurile de public. Prin „lege" trebuie să se înţeleagă textele votate de Parlament, reglementările impuse de agenţiile de Stat, jurisprudenţa

tribunalelor

şi

obligaţiile

contractuale

(„caietele de sarcini" ale societăţilor de televiziune). Respectarea acestor obligaţii ţine de resortul poliţiei, al

tribunalelor şi al comisiilor de organizare (de exemplu, CSA - în Franţa). Legea intervine de obicei pentru a împiedica anumite practici. Dacă toată lumea este de acord că o măsură slujeşte interesul public, este normal să se facă din aceasta o lege: contra defăimării, de exemplu, sau a instigării la ucidere. In multe ţări, publicitatea pentru ţigări este interzisă la televiziune. însă legea nu se limitează la interdicţii: cea mai mare parte a naţiunilor europene acordă cetăţenilor lor un drept legal la replică. Mulţi utilizează subvenţii de la Stat în scopul de a se opune tendinţei concentrării puterii în anumite sectoare mediatice. Europenilor pare să le fie mai frică de mediile de afaceri decât de cele conducătoare. Legea nu este restrictivă prin natura sa. Ea poate ajuta mijloacele de comunicare să-şi facă treaba. Legea suedeză a presei oferă jurnaliştilor o excepţională serie de garanţii: Iară cenzură, chiar în timp de război; interdicţia de a-i interoga pe jurnalişti despre sursele lor; accesul la (aproape) toate arhivele oficiale; protecţie deosebită în caz de proces. Puterea judiciară, mai ales când este independentă, poate contribui la stimularea mijloacelor de comunicare să lucreze în mod acceptabil şi poate interpreta legile restrictive în avantajul acestora. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

confirmat jurnaliştilor britanici dreptul de a-şi proteja sursele, acesta fiindu-le refuzat de tribunalele naţionale. Atitudinea americanilor pare absurdă: ei refuză orice lege a presei (şi orice mijloc de a face respectată norma deontologică), deşi rareori suflă un cuvânt despre marile restricţii comerciale impuse libertăţii - adică legi favorabile ordinii stabilite şi profitului. Cele două domenii, dreptul şi deontologia, nu sunt în mod clar distincte. în coduri se întâlnesc rar interdicţii care sunt în mod normal incluse în lege (să nu se atenteze la siguranţa statului) sau de cele mai multe ori le găsim explicit menţionate (separarea clară a redacţionalului de publicitar1). Codurile citează obligaţiile jurnalistului, care îi pot fi impuse prin lege, fie în toate ţările, fie doar în unele. Dreptul la replică este legal în Franţa, însă nu şi în Marea Britanie sau în Olanda. Codul german recomandă doar să nu se dea publicităţii numele sau fotografiile delincvenţilor minori, ceea ce, în alte ţări, este interzis. în Statele Unite, canalul CBS recomandă ca rezultatele sondajului să fie însoţite de date iar în Franţa legea obligă să fie menţionate. În mod evident, anumite acte sunt condamnate în acelaşi timp şi de drept, şi de deontologie. Şi multe coduri

cer pentru jurnalist, drepturi care îi sunt recunoscute legislaţiile

de

luminate: secretul profesional în Germania;

accesul la arhive în Statele Unite; dreptul de a refuza sarcini contrate

convingerilor

sale,

în

Franţa.

Legile

şi

reglementările fixează un cadru în interiorul căruia fiecare practician poate alege între comportamente diverse. Deontologia îi trasează un altul, mai îngust, însă lăsând încă posibilitatea alegerii care este făcută de individ conform părerilor sale personale. Mijloacele de comunicare pot cauza prejudicii grave fără a încălca însă legea. Unele acte autorizate de lege pot fi contrare deontologiei, cum ar fi pentru jurnalist acceptarea unei invitaţii, din partea unui industriaş, într-o vacanţă de lux. Şi, dimpotrivă, se întâmplă ca deontologia să tolereze acte ilegale, ca acela de a uzurpa o identitate sau de a fura un document pentru a dovedi un scandal care aduce o atingere gravă interesului general. Pe scurt, chiar dacă ar exista suprapuneri, cele două domenii sunt distincte; şi este important ca ele să rămână astfel. Să recurgi la ajutorul legii, în materie de presă, presupune întotdeauna să te expui unor pericole. In sprijinul acestei afirmaţii, motivele nu lipsesc: eficacitatea unei legi depinde de mediul socio-politic; ea poate fi utilizată în mod

diferit de către cei aflaţi în acel moment la putere; toleranţa poate alterna cu respectarea literei legii astfel încât să reducă la tăcere opinia publică. Anumite domenii (ca acela al vieţii private) sunt atât de prost definite încât o lege, care prin forţa împrejurărilor este prea vagă sau prea precisă, riscă să facă mai mult rău decât bine. Anumite atitudini sociale (faţă de sexualitate, de exemplu) evoluează atât de repede încât legea riscă să îngheţe o normă devenită repede desuetă. In sfârşit, multe greşeli nu pot fi considerate delicte: tribunalul poate pedepsi un act comis de mass-media, dar nu poate face mare lucru împotriva unei omisiuni. în orice caz, maşina judiciară este lentă, scumpă şi dură. Profesie liberală? Ar putea fi o soluţie un consiliu al înţelepţilor, instaurat de către Stat, însă independent de acesta? „Am regretat întotdeauna că nu există un ordin al jurnaliştilor, care ar veghea asupra apărării libertăţii profesiunii şi asupra obligaţiilor pe care această libertate le presupune în mod necesar", spunea Albert Camus. Ar fi mai bine, într-adevăr, ca presa să practice o auto-disciplina, în limita rezonabilului. Acest ideal este în armonie cu dorinţa formulată de anumiţi practicieni de a vedea jurnalismul ridicat, la fel ca medicina şi dreptul, la rangul de profesiune

liberală. Însă jurnalismul nu este una dintre acestea din diverse motive. Mai întâi, el nu se bazează pe o ştiinţă (presupunând o teorie globală şi un ansamblu de cunoştinţe): în cvasitotalitatea ţărilor, jurnalistul nu este obligat să deţină titluri universitare, justificând transmiterea unei cunoaşteri. Şi nu are nevoie de o autorizaţie pentru a-şi practica profesia. El beneficiază rar de statutul de lucrător independent. Pe de altă parte, cum nu există relaţie directă între practician şi client, Starul nu s-a preocupat de protejarea cetăţeanului impunând reguli presei. Sau creând tribunale speciale: nu există un ordin al jurnaliştilor (cu excepţia câtorva ţări latine ca Italia, care pătimeşte prin faptul că a fost creat în timpul lui Mussolini). Oricare ar fi acesta, eficacitatea acestor ordine ale medicilor sau ale avocaţilor este prea puţin impresionantă. Dată fiind funcţia politică de supraveghere şi de contestare, cea mai mare parte a profesioniştilor şi observatorilor cred că deontologia trebuie să fie menţinută din scurt de către Stat. VII. Morală, deontologie şi control Morala. Distincţia între aceste trei noţiuni (numele

care li se dă poate diferi) este necesară, însă adesea nu este făcută. Se poate rezerva termenul de „morală" pentru etica intimata fiecărui individ, pentru simţul datoriei bazat pe viziunea personală asupra lumii, pe experienţa sa de viaţă. Pentru unii, ca J.C. Merrill, este singura restricţie admisibilă la adresa libertăţii jurnalistului. Deontologia. Ea se aplică în interiorul unei profesii. Este adesea o tradiţie nescrisă care stabileşte, prin consens, ceea ce „se face" şi ceea ce „nu se face". însă în toate ţările lumii, unele organizaţii corporative au hotărât că este utilă redactarea unei carte a îndatoririlor ce revin jurnaliştilor, dar în acelaşi timp există şi unii profesionişti ce denunţă această iniţiativă. „Controlul calităţii". Pentru unii, „morala" şi „deontologia" au conotaţii respingătoare. Aceşti termeni evocă sau predica, sau cursul de filosofie, sau „ordinea morală" a regimurilor autoritare. Şi ele par lipsite de credibilitate într-o lume în care mijloacele de comunicare devin tot mai mercantile sub presiunea concurenţei. „Controlul calităţii" - acest concept puţin utilizat până în prezent în cadrul mediatic, are în primul rând avantajul de a fi larg: el înglobează morala, deontologia şi, de asemenea,

iniţiativele conducerii mijloacelor de comunicare vizând să satisfacă mai bine publicul. El are înainte de toate avantajul de a fi neutru, de a plăcea tuturor protagoniştilor. Pentru utilizatori, el evocă un serviciu de valoare. Pentru jurnalişti, el semnifică un produs mai bun, credibilitate crescută, deci prestigiu mărit. Pentru proprietari, el evocă succesele comercianţilor japonezi, deci profituri crescânde. În sfârşit, el evocă acţiunea, şi nu vorbăria.

PRINCIPII ŞI VALORI

I. Natura şi efectele mijloacelor de comunicare Mijloacele de comunicare fac parte din sistemul social foarte complex al ţărilor moderne şi din numeroasele subsisteme ale acestuia. Ansamblul acţionează ca un l in uni organism viu: fiecare element depinde de altele. I sie suficient să existe un subsistem defect pentru ca mecanismul să nu funcţioneze corect. Astfel se explică faptul că, până şi în regimul liberal, autonomia mijloacelor de comunicare este limitată. Într-o mare măsură, acestea sunt şi acţionează după cum le dictează trecutul, cultura, economia ţării, ceea ce vor conducătorii economici şi politicii ai societăţii; ceea ce doresc consumatorii şi cetăţenii, adică toţi locuitorii. In plus, trebuie să avem în vedere tripla natură a mijloacelor de comunicare, mai ales când ne ocupăm de deontologie. Fiind totodată industrie, serviciu public şi instituţie politică, mijloacele de comunicare sunt de o mare ambiguitate: de aici decurge cea mai mare parte a problemelor.

Serviciu public. Chiar acolo unde presa nu se bucură de un statut juridic sau de garanţii constituţionale, tradiţia îi recunoaşte privilegii care o plasează la rangul de serviciu public. Mass-media exercită aceste drepturi legale sau cutumiare în numele cetăţenilor. Delegarea nu are o bază contractuală explicită şi, pentru a o conserva, presa trebuie să merite acest lucru furnizând un serviciu de calitate. Între cele două războaie mondiale, în Statele Unite a început să se studieze în mod serios deontologia mediatică1, concomitent cu apariţia interesului pentru profesionalizare şi pentru învăţământul superior în domeniul jurnalismului. în 1947, a apărut raportul Hutchins. în anii '60, s-a vorbit din ce în ce mai mult despre „responsabilitatea socială"2 a mijloacelor de comunicare. Acesta este termenul preferat peste ocean: el presupune că jurnaliştii au de dat socoteală poporului. În Europa, se vorbeşte mai mult de „serviciu public". Însă, vai! Termenul este asociat Statului, căci el însuşi a asigurat, pentru o lungă perioadă, sau a organizat în mod riguros serviciile publice. De fapt, cele două expresii descriu o realitate asemănătoare, pe care unii o numesc deontologie, iar alţii „controlul calităţii".

Instituţie politică. Incontestabil, faptul că, spre deosebire de celelalte trei puteri, a patra este deţinută de persoane nici alese, nici numite pentru competenţa lor, pare a viola principiul democraţiei. Stanley Baldwin, primministru conservator, vorbind despre presa populară britanică (conservatoare) a anilor '20:

„Ceea ce caută

proprietarii acestor jurnale este puterea, însă o putere disociată de orice responsabilitate, apanaj al prostituatei de-a lungul secolelor". Mijloacele de comunicare pot rezolva această problemă dacă există modalităţile prin care să dea socoteală. Astfel, ele ar putea avea şanse mai mari să-şi păstreze libertatea. Aceasta este"întotdeauna ameninţată căci, la rândul său, presa reprezintă o ameninţare pentru autorităţi: la dreapta şi la stânga eşicherului politic, în toate ţările, toţi cei care deţin puterea încearcă să o restrângă. Cei doi mari campioni ai liberalismului care erau Margaret Thatcher şi Ronald Reagan (supranumit „marele comunicator") au atentat la libertatea presei mai mult ca oricare dintre predecesori. „Libertatea va fi cel mai bine apărată din momentul în care personalul care lucrează în presă şi în celelalte medii de informare se va strădui în mod constant şi voluntar să menţină un înalt simţ al responsabilităţii"'.

Deontologia constituie într-adevăr cea mai bună protecţie. Industrie. Când a apărut, comunicarea în masă a tăcut posibilă, pentru prima dată în istorie, o participare a fiecărui cetăţean la toate nivelurile de conducere a ţării, însă aceasta presupunea, pentru organele de presă, o structură industrială şi deci, în ţările occidentale de la începutul secolului XX, o organizare capitalistă. Astăzi, mijloacele de comunicare se află, în mare parte, în mâinile societăţilor puternice, al căror scop principal nu este serviciul public. Pentru Milton Friedman, celebru economist american, „unica responsabilitate socială a unei întreprinderi este creşterea beneficiilor sale". Mai exact, unul din proprietarii ziarului „Wall Street Journal" declara: „Un ziar este o întreprindere privată care nu datorează nimic utilizatorilor, aceştia neacordându-i nici o autorizaţie. El nu ţine în nici un fel de serviciul public". Însă cheltuielile industriei mijloacelor de comunicare au crescut fără încetare în măsura în care sindicatele obţineau salarii mai bune şi în care progresul tehnic impunea investiţii mari. Pentru a-şi reduce impozitele, organele de presă au încercat, bineînţeles, să elimine concurenţa şi să se concentreze în grupuri.

E adevărat că mijloacele de comunicare pot să-şi deservească publicul cu atât mai bine cu cât dispun de posibilităţi financiare mai importante. însă pot pune în pericol interesul public. Când mijloacele de comunicare fac parte din concerne, o vastă putere politică se află la dispoziţia câtorva personaje care nu au ca preocupare majoră informarea publicului. Acestea, neavând alte responsabilităţi decât în ceea ce îi priveşte pe acţionari, posedă puterea de a decide ceea ce se întâmplă în lume hotărând ce va fi sau nu relatat. întotdeauna este rău ca, întro ţară, un sector oarecare al economiei să cadă sub controlul unui oligopol. Ce să mai zicem dacă este vorba de mijloacele de comunicare, sistemul nervos al societăţii? Efectele

mass-media.

Funcţiile

mijloacelor

de

comunicare în lumea noastră sunt, în mod indiscutabil, importante. Şi cum li se atribuie adesea puteri imense, ele sunt acuzate - de la dreapta şi de la stânga, din Nord şi din Sud, de către cei puternici şi de cei umili, de bătrâni şi de tineri - de toate relele societăţii moderne. Se poate enunţa principiul: comunicarea în masă are efecte. Acela pe care îl poate avea asupra copiilor constituie unul dintre subiectele multor cercetări din domeniul

ştiinţelor sociale. Şi nu mai există îndoială: în funcţie de conţinut, pot determina apariţia unor efecte pozitive sau negative. în general, se admite faptul că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o influenţă puternică, pe termen lung, dacă mesajul este omogen şi, mai ales, dacă urmează calea pe care o doresc şi beneficiarii. Totuşi, tot mai des (mai ales în Franţa) se pleacă de la principiul că mijloacele de comunicare sunt atotputernice: tradiţie elitistă renăscută prin critica marxistă şi, bineînţeles, şi prin intermediul proprietarilor şi jurnaliştilor care găsesc în aceasta multiple satisfacţii) Se crede că, dacă un mesaj este publicat, acesta are cu siguranţă un impact, ca un glonţ tras la ţintă - de aici şi importanţa (indusă) dobândită de analizele de conţinut şi semiologie) Se uită însă un lucru: pentru ca un mesaj să existe este nevoie de cel puţin două persoane, emiţătorul şi receptorul. Or, s-a demonstrat de foarte multe ori că utilizatorul nu este un receptor pasiv: el interpretează mesajul conform experienţei sale, mediului, nevoilor şi dorinţelor sale. El nu este o victimă a mijloacelor de comunicare în masă, ci un beneficiar. în consecinţă, principala influenţă a mediilor de comunicare se exercită prin omisiune: ceea ce ele nu spun are mai mare influenţă decât ceea ce spun.

Mijloacele de comunicare au, indiscutabil, o influenţă considerabilă, furnizând informaţia şi stabilind ce eveniment şi care persoane sunt importante. De altfel, se întâmplă ca simpla publicare a unei informaţii să declanşeze o acţiune a puterilor politice înainte chiar ca utilizatorii să reacţioneze. Incontestabil este şi faptul că mass-media stabilesc şi ordinea de zi a societăţii: ele nu pol dicta oamenilor cum să gândească, dar decid la ce se vor gândi. Oamenii îşi formează singuri o opinie despre subiectele care îi interesează şi, de altfel, opinia majorităţii se impune adesea mijloacelor de comunicare în masă (în special celor comerciale). Pentru a dovedi în mod spectaculos autonomia cetăţenilor şi rezistenţa lor la influenţa din partea massmedia, nu putem găsi alt exemplu mai bun decât URSS şi sateliţii

săi.

Conform

defunctei

concepţii

marxiste,

mijloacele de comunicare nu erau decât o suprastructură exploatată de o elită economică pentru a subjuga masele. De fapt, mediile sovietice, cu adevărat aservite, nu şi-au îndeplinit misiunea: cetăţenii acestor ţări au făcut să cadă în mod paşnic regimurile totalitare. Astfel a renăscut convingerea celor care contează pe utilizatori pentru a cere şi a obţine dovada că mijloacele lor

de comunicare în masă respectă deontologia, îşi controlează calitatea şi oferă servicii bune. II. Valori umane Drepturile şi obligaţiile sunt inseparabile. Fiinţa umană este înclinată să ceară drepturi fără a evoca obligaţiile care le însoţesc, mai ales în zilele noastre, mai ales în Occident. Or, deontologia se preocupă tocmai de obligaţii. Ea presupune faptul că libertatea şi responsabilitatea sunt inseparabile. Ca orice religie sau filosofie, formulează reguli care trasează anumite limite libertăţii fiecăruia şi care fixează obligaţii pentru fiecare individ. Aceste reguli decurg dintr-un ansamblu de principii morale. O fiinţă umană adoptă aceste principii pentru că ele corespund viziunii pe care el/ea o are despre semenii săi şi despre univers şi sunt conforme ideilor sale despre societate şi despre instituţiile acesteia - idei care se inspiră şi ele din cunoştinţele sale. Valori fundamentale. Dacă există o valoare asupra căreia toţi oamenii se pot pune de acord (în afara, probabil, a câtorva fanatici) aceasta este supravieţuirea speciei, destinul planetei. Oricare ar fi ideologia lor, fie că au sau nu o credinţă religioasă, această preocupare trebuie să-i anime pe

toţi. Ei sunt acum mai ameninţaţi ca niciodată. Duşmanul lau descoperit: este vorba chiar de ei înşişi. Toţi trebuie să se simtă responsabili. Se întâmplă, din fericire, ca oamenii să împărtăşească în mod general anumite valori pe care se bazează morala socială: respectul faţă de viaţa umană, preocuparea de a nu face rău nimănui în mod inutil, promovarea dreptăţii şi a drepturilor omului, îmbunătăţirea destinului celui de lângă noi, democraţia. Dacă se poate vorbi de valori universale este, în parte, o consecinţă a globalizării începute în secolul al XlX-lea. însă şi astăzi există valori pe care anumite culturi tradiţionale nu le acceptă, ca egalitatea femeilor, toleranţa faţa de fiinţele diferite, viaţa privată, democraţia, în contrapartidă, unele dintre aceste culturi nu acceptă deloc individualismul înverşunat şi jungla socială a Occidentului. Dincolo de aceasta, fiecare cultură are particularităţile sale, indiferent de stadiul său de dezvoltare economică: astfel, nuditatea feminină şochează foarte mult atât în Arabia Saudită, cât şi în Statele Unite, în timp ce în Europa ea face parte din decorul estival (sau publicitar). Moştenirea iudeo-greacă. în cea mai mare parte a democraţiilor industrializate, ideologia este la origine de

inspiraţie iudeo-greacă, creştină. Rezumând într-o frază: fiinţa umană făcută după chipul lui Dumnezeu a fost dezonorată prin păcatul originar. Ea este nobilă şi coruptă; are drepturi, însă este constrânsă de obligaţii. După cum accentul cade pe una sau pe alta dintre naturile umane, există două tradiţii în cadrul civilizaţiei occidentale, cea catolică şi cea protestantă, cea latină şi cea anglo-americană, cea din sudul şi cea din nordul Europei. Prima, mai autoritară, pune accentul pe solidaritatea de grup şi pe stabilitatea societăţii. A doua, mai libertară, pune accentul pe individ şi pe iniţiativă. Aceasta din urmă a vegheat la apariţia democraţiei şi a civilizaţiei industriale. Printre valorile sale, astăzi răspândite pe glob, se numără: afirmarea egalităţii oamenilor, credinţa în progresul uman, respectarea legii, a contractului care fondează societatea. Pentru a ghida comportamentul indivizilor, de-a lungul secolelor au fost formulate importante precepte morale. Astfel, Aristotel

recomandă

să

se

urmeze

întotdeauna o via media între două excese opuse\Pentru Kant, fiecare fiinţă umană posedă un simţ moral, determinarea de a face ceea ce este bine; conform acestui „imperativ categoric", un act moral este un act care poate fi generalizat. Şi pentru Stuart Mill, utilitaristul, trebuie

întotdeauna să căutăm cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni. Democraţia. în zilele noastre, cei mai mulţi par convinşi că poporul trebuie să-şi impună voinţa în faţa guvernanţilor, şi nu invers. Democraţia, despre care se spune că ar fi în exclusivitate creştină şi chiar protestantă, poate să nu apară compatibilă cu Islamul tradiţional, conform căruia politica depinde de Dumnezeu, a cărui voinţă este interpretată de înţelepţi. Nu este compatibilă deloc cu budismul, confucianismul, hinduismul sau tribalismul. Jurământul absolut de credinţă faţă de propriul grup etnic, respectul faţă de caste pentru a asigura stabilitatea socială, loialitatea faţă de strămoşi, bătrâni, şefi ai clanului, asemenea valori nu par să se potrivească cu democraţia. Ar însemna însă să uităm că India este cea mai vastă democraţie a lumii şi că Japonia este una dintre cele mai puternice. Privind mai îndeaproape, descoperim, de exemplu, că pentru Confucius există două valori de bază: grija pentru celălalt şi echitatea. Iar confucianismul este, cu siguranţă, fondat de respectul faţă de ordine şi faţă de ierarhie, însă şi pe devotamentul faţă de colectivitate, faţă de cooperare, şi pe amabilitate.

III. Libertatea de expresie Toate statele lumii au ca ideal proclamat să asigure fiecăruia dintre cetăţenii lor respectarea „drepturilor omului". In practică, individul nu dispune de nici unul dintre aceste drepturi dacă nu posedă unul dintre ele: acela de a cunoaşte. Orice drept se cucereşte, apoi se apără Iară încetare. Or, în această luptă, dacă nu este informată, fiinţa umană este dezarmată. Libertatea presei. Prima vocaţie a profesionistului din mass-media, oricare ar fi celelalte funcţii ale sale, este aceea de a exercita libertatea de a comunica în vederea informării oamenilor cu. privire la observaţiile sale asupra lumii înconjurătoare^ Această libertate este unul dintre drepturile umane, numite absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Fără comunicare nu există societate, deci nu există o supravieţuire îndelungată a individului. Instaurarea unei dictaturi, laice sau teocratice, monarhice sau imperiale, militare sau coloniale, burgheze sau proletare este însoţită întotdeauna de suprimarea libertăţii cuvântului şi a presei. Aceasta a devenit deci atât un lemn, cît şi un factor al democraţiei. Nu este inutil să repetăm: dacă este adevărat că nu există libertate reală fără limite, în

schimb, nu poate exista responsabilitate I ară libertate. Profesionistul are nevoie de libertate faţă de Stat şi, de asemenea, are nevoie de o libertate „economică": fără un salariu decent, se sustrage cu dificultate corupţiei. Libertate pozitivă. Orice individ are dreptul la libertate de opinie şi de exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi hărţuit pentru opiniile sale şi pe cel de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără limitări de frontieră, informaţiile şi ideile, prin intermediul câtorva mijloace de expresie existente": acesta este articolul 19 din Declaraţia Internaţională a Drepturilor Omului, votată de ONU în 1948. Tehnologia sfârşitului secolului XIX şi apoi electronica au provocat o expansiune formidabilă a mijloacelor de comunicare, ceea ce a tăcut necesară o revoluţie conceptuală. De-a lungul secolelor, „libertatea presei" a fost de multe ori înţeleasă ca un drept al fiecărui cetăţean. Şi ea a fost reală atât timp cât a fost suficientă o sumă mică de bani pentru a publica un periodic. Odată ce costurile au crescut, această libertate a devenit negativă: dintre mai multe ziare, cetăţeanul le putea înlătura pe cele care nu răspundeau nevoilor sale sau prezentau o viziune asupra lumii diferită

de a sa. începând cu 1945 cel puţin, în cea mai mare parte a oraşelor numărul ziarelor s-a redus la unul. Trebuie zeci de milioane de franci pentru a lansa un cotidian de informaţie. In consecinţă, „libertatea presei" nu mai era un drept al cetăţeanului, ci a devenit un privilegiu al plutocraţilor sau al guvernanţilor. De aceea a apărut o concepţie nouă. Aceasta a apărut în special în democraţiile scandinave şi anglo-saxone, unde există totodată un consens asupra valorilor naţionale, obişnuinţa ca partidele să alterneze la putere şi, pentru presă, o tradiţie a libertăţii şi a agresivităţii rezonabile. Altfel spus, state unde opoziţia, fie ea partizană sau jurnalistică, este integrată în viaţa politică. Am încercat să definim libertatea presei nu doar ca negare a cenzurii politice, sau chiar a oricărei cenzuri, ci ca afirmare a unei sarcini de îndeplinit: aceea de a satisface dreptul la informare a fiecărui cetăţean. Dreptul de a fi bine informat şi, de asemenea, dreptul de a informa, adică de a avea acces la mijloacele de comunicare. IV. Dreptul la comunicare Libertatea cuvântului şi a presei nu poate fi înţeleasă numai ca o absenţă a interdicţiei, de care profită doar o minoritate infimă1. Ea trebuie , să se transforme în dreptul

de a comunica, pentru toţi. Jerome Barron, jurist american, deduce din interzicerea oricărei cenzuri (conţinută în primul amendament al Constituţiei americane) existenţa unui drept de acces al cetăţenilor la mijloacele de comunicare; la ce serveşte, într-adevăr, libertatea de a te exprima dacă nu te poţi face auzit? Insă legiferarea accesului la mijloacele de comunicare e de neconceput: deontologia este un mijloc respectabil de a se ajunge la acest lucru. Comunicarea fiind o nevoie esenţială a fiinţei umane, „dreptul la comunicare" se impune: dreptul recunoscut indivizilor, grupurilor şi naţiunilor de a face schimb de mesaje de orice fel prin orice mijloc de expresie. Şi, în consecinţă, obligaţia pentru colectivitate de a furniza mijloacele de realizare a acestui schimb. Dreptul la educaţie nu ar însemna mare lucru dacă nu ar fi şcoli, nici dreptul la sănătate fără spitale. De ce? Este rezonabil să vrei Să transformi libertatea ,,negativă" în libertate „pozitivă", a cărei cucerire a cerut secole de luptă şi care nu domneşte încă asupra întregii planete? Există patru motive principale. în primul rînd, de câtva timp, tehnologia face posibilă o comunicare globală, la îndemâna oricui şi profitabilă. Noi ieşim din scurta perioadă a „mass-media", în timpul căreia raritatea canalelor de

comunicare şi costul investiţiilor au impus exprimarea cu sens unic, supraconcentrarea emiţătorilor şi, în domeniul electronic, un control direct al Statului. Intrăm în ciberspaţiu. Cea de a doua cauză: societatea de masă. Individul obişnuit dispune mai mult ca niciodată de educaţie, bani şi timp liber. În ţările dezvoltate, pentru cea mai mare parte a locuitorilor, ştiinţa şi securitatea socială îndepărtează obsesia sărăciei şi a morţii precoce. Cu toate acestea, fiinţa umană se simte în derivă în „mulţimea solitară". Ea se simte neputincioasă faţă de birocraţiile publice sau private. Mai mult ca niciodată resimte nevoia de a se integra într-o comunitate, de a participa la gestionarea propriei sale vieţi. Drept dovadă, lupta în care se angajează minorităţile etnice, femeile, consumatorii, ecologiştii. în sfârşit, de puţin timp, oamenii percep dependenţa lor faţă de restul lumii. Din toate aceste motive rezultă necesitatea de a informa şi de a fi informaţi. A treia cauză: conştientizarea faptului că informaţia este o resursă naturală foarte deosebită şi foarte preţioasă; că pe ea se bazează de acum înainte pacea şi prosperitatea; că circulaţia

sa

liberă

şi

diversificată

condiţionează

emanciparea individului, dezvoltarea economică, rezolvarea

problemelor sociale şi o adaptare uşoară la schimbările accelerate ale mediului. O a patra cauză rezultă probabil dintr-un sentiment de solidaritate care, puţin câte puţin, se extinde pe glob, în ciuda marilor diferenţe culturale şi a marilor inegalităţi. înmulţirea schimburilor de produse, de cultură şi mai ales de informaţie apărea ca singurul mijloc de a evita o catastrofă economică, un dezastru ecologic sau chiar unul provocat de vreo dictatură teroristă, un holocaust nuclear. Lacunele comunicării. Comunicarea socială se exercită la niveluri şi în direcţii diverse. în relaţiile internaţionale comunicarea se stabileşte între o ţară puternică sau un grup financiar (ca Radio France Internaţionale sau studiourile de la Hollywood) şi o ţară nedezvoltată; între o ţară nedezvoltată şi o ţară puternică; între o ţară nedezvoltată şi o altă ţară nedezvoltată. În ceea ce priveşte relaţiile intergrupuri, ele se stabilesc pe verticală, fie de sus în jos: între guvern şi popor (printr-un radio de Stat) sau între o firmă şi marele public (printr-un cotidian naţional), fie de jos în sus (prin sondaj sau referendum), în sfârşit, comunicarea se realizează orizontal, de la un grup la altul (printr-un canal de acces public pe o reţea locală de

cablu). În trei direcţii s-ar părea că dreptul la comunicare este puţin exercitat şi că ar trebui să se facă mai mult: dinspre statul mai puţin dezvoltat spre statul puternic, dinspre cetăţeni spre puterile în exerciţiu şi de la un grup la altul în cadrai masei. Scopul deontologiei constă, în parte, în a înlătura obstacolele. In afară de unul. Există un obstacol în comunicare care este perfect admisibil: cazul refuzului de a comunica. La nivel individual, fiecare admite că poate să nu cumpere un ziar sau să nu deschidă aparatul de radio. Sunt înţeleşi mai puţin oamenii care cer dreptul de a nu ii agresaţi de publicitate. Şi la nivel internaţional, se tolerează uneori greu eforturile anumitor ţări de a-şi proteja culturile stăvilind importul de produse audiovizuale străine. De fapt, pretutindeni se pretinde o comunicare bidirecţională echilibrată, în afara Statelor Unite bineînţeles, datorită hegemoniei lor mediatice. V. Valori mediatice A trata subiectul deontologiei înseamnă a vorbi despre îndatoririle jurnaliştilor. Aceste îndatoriri implică existenţa drepturilor pe care oamenii de presă le posedă, atît în

calitate de oameni, cât şi în calitate de practicieni ai unei meserii deosebite. Legea, de altfel, le garantează adesea unele dintre aceste drepturi, iar unele coduri le evocă: dreptul la un salariu decent, dreptul de a fi informaţi în legătură cu politica redacţională şi consultaţi înaintea unei schimbări importante în conducere; dreptul de a refuza o misiune

incompatibilă

cu

convingerile

lor

sau

cu

deontologia, dreptul accesului la informaţii etc. Fiind purtătorii de cuvânt ai publicului, ei merg acolo unde acesta nu poate merge în masă, fac ceea ce el nu poate face: jurnaliştii se bucură de prerogative, însă publicul trebuie să le ceară socoteală. Îndatoririle omului. Obligaţiile jurnalistului constă mai ales în îndatoririle oricărei fiinţe umane, aplicate în domeniul presei. Ei trebuie să răspundă nevoilor instinctive pe care par să le resimtă toţi oamenii: încă din copilărie dorim să ne exprimăm liber; dorim ca adulţii să spună adevărul, să fie responsabili. De altfel, din decalogul lui Moise, cel puţin şase porunci sunt aplicabile la comunicarea socială: 2.interzicerea venerării idolilor a sperjurului şi a blasfemiei; 5. respectarea străbunilor, a tradiţiei; 6. interzicerea violenţei; 7. interzicerea pornografiei; 8.

interzicerea

corupţiei;

9.

interzicerea

minciunii;

10.

solidarizarea cu ceilalţi jurnalişti. în mod asemănător, valorile fundamentale ale Evangheliei, rezumate (conform ziarului „La Croix") în cinci cuvinte: libertate, demnitate, dreptate, pace, iubire (iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi), sunt poli în jurul cărora s-ar putea regrupa toate clauzele codurilor jurnalistice. Moştenirea occidentală. Jurnalismul s-a născut şi s-a dezvoltat între Renaştere şi Revoluţia franceză, într-o Europă occidentală impregnată de valorile Reformei - în special individualismul şi responsabilitatea individuală, munca din vocaţie, rigoarea morală - însă şi de valorile raţionaliste şi liberale ale secolului luminilor. Apoi, mai târziu, de conceptele „laissez-faire"-ului, ale utilitarismului şi ale „darwinismului social". Deoarece mijloacele de comunicare în masă s-au ivit la începutul secolului XX, marii gânditori ai secolelor precedente nu s-au ocupat de ele, însă cei din secolul al XVllI-lea nu aveau prea mare respect pentru presă. Mai aproape de noi, autorii codurilor deontologice, preocupaţi de practică şi ignoranţi într-ale filosofiei, s-au interesat prea puţin de descifrarea operelor gânditorilor absconşi.

Odată cu secolul al XVIII-lea, cu progresul ştiinţelor şi al tehnicilor, a început să se dezvolte un ideal de profesionalism: prestigiul şi puterea nu mai trebuia să emane din strămoşi şi proprietăţi funciare, ci din competenţa şi utilitatea socială a individului. Apoi, de la sfârşitul secolului al XlX-Iea, profesioniştii din presă au condu uit asociaţii în scopul de a-şi stabili propriile reguli ale debutului în meserie, ale practicii şi de a determina publicul să le recunoască independenţa faţă de Stat şi Valorile proprii. Atunci s-au deschis şcoli specializate, s-au scris coduri. Valori universale. Valorile mediatice sunt, în foarte mare parte, aceleaşi în toate regiunile globului unde guvernarea este democratică. Deontologia se bazează intradevăr pe valori universale, cum ar fi refuzul urii, al violenţei, al dispreţului faţă de om (fascism) sau faţă de anumiţi oameni (rasism). Deontologia se armonizează cu cea mai mare parte a ideologiilor: iudaism, budhism, confucianism, creştinism (catolic şi protestant), islam moderat, umanism, social-democraţie. Insă ea nu se potriveşte

cu

extremismul,

cu

totalitarismul

sau

fundamentalismul. Rezultă că ierarhia valorilor variază de la o cultură la

alta. Astfel, un studiu comparativ, avându-i ca subiecţi pe jurnaliştii americani şi pe cei chinezi, a arătat că cele două grupuri apreciază că informaţia dată trebuie să fie exactă şi completă, însă primii plasează pe primul plan al virtuţilor jurnalistice agresivitatea şi curiozitatea, în timp ce ceilalţi evidenţiază în primul rând modestia şi loialitatea. O profesie se întemeiază, conform lui Deni Elliott, pe valorile împărtăşite de cea mai mare parte a membrilor săi chiar dacă ele nu sunt scrise negru pe alb. în cazul jurnaliştilor: să publice o relatare completă, exactă, pertinentă, echilibrată asupra actualităţii; să ofere cetăţenilor informaţia de care au nevoie; făcând acestea, să nu aducă prejudicii nimănui. Să se pună în locul persoanelor afectate de ceea ce se publică; să examineze efectele pe termen scurt şi lung a ceea ce se dezvăluie. Mai general, valorile jurnalistice sunt, bineînţeles, legate de funcţiile mijloacelor de comunicare în masă. De unde necesitatea ca jurnalistul să înţeleagă foarte clar aceste funcţii (vezi capitolul „Funcţii ale mijloacelor de comunicare"). Valori medicale. în timpul unui congres din 1994 al unor asociaţii corporative, medicii din Mare-i Britanie şi-au reactualizat valorile, foarte vechi şi totuşi valabile şi pentru

secolul XXI. Este frapant faptul că ele s-ar potrivi şi profesiei mediatice: angajament, compasiune, integritate, competenţă,

spirit

de

cercetare,

confidenţialitate,

responsabilitate faţă de beneficiari şi faţă de comunitate. Şi medicii s-au arătat îngrijoraţi de încrederea scăzută a beneficiarilor, de plângerile şi de procesele intentate. Ei cred că toţi cei care au această profesie trebuie să se simtă responsabili de actele colegilor lor şi să-şi organizeze autodisciplina. Ei recomandă evaluări mixte cu participarea pacienţilor şi estimează că medicina trebuie să participe în mod activ la construirea unei societăţi mai bune.

DEONTOLOGIA

Codurile: tipuri şi conţinuturi Cea mai mare parte a statelor unde regimul nu este dictatorial posedă acum cel puţin un cod al presei: de la Norvegia la Africa de Sud, de la Japonia la Turcia, de la Canada la Chile. Uneori el se numeşte cod etic, al onoarei sau de conduită - sau chiar chartă a jurnaliştilor, reguli de conduită sau declaraţie de principii. Francezilor, fără îndoială din cauza Codului civil şi a Codului Penal, le repugnă utilizarea termenului de „cod". Ei preferă „chartă", chiar dacă la origine o chartă este o listă de drepturi (şi nu de îndatoriri) adesea acordate de un suveran. Natura codului. în momentul în care un cod este adoptat, adesea există deja o lege. însă redactorii codului percep totodată insuficienţa şi pericolele acesteia. Ceea ce redactează aceştia nu este un text sacru, faţă de care se consideră că fiecare îşi va lua un angajament absolut, ci un vademecum, a cărui eficienţă presupune că jurnalistul posedă un simţ moral.

În orice meserie, există lucruri „care se fac" şi lucruri „care nu se fac"1. în mod tradiţional, ele se învaţă la locul de muncă, şi cel care violează uzanţele prea des este ostracizat. însă, pentru a rămâne vie, tradiţia are nevoie să fie dezbătută, purificată, actualizată, organizată şi pusă negru pe alb, la nivel local sau naţional. Dacă nu, ea devine prea vagă, uneori ambiguă sau chiar foarte contestabilă", în paralel, în cea mai mare parte a organelor de presă, există principii editoriale, fie transmise pe cale orală, fie redactate (uneori

pentru

public,

alteori

pentru

ofertanţii

de

publicitate). Obiectivele codurilor. Într-o breaslă (imobiliară, de exemplu, sau a farmaciştilor), codul deontologic vizează îndepărtarea escrocilor şi a şarlatanilor. Codul informează publicul asupra profesiei: semnalează faptul că aceasta are reguli

de

conduită.

Sporindu-i

credibilitatea,

codul

garantează fidelitatea clientelei şi, în cazul mijloacelor de comunicare, ataşamentul ofertanţilor de publicitate, deci prosperitatea. Codul protejează clientul, însă dincolo de aceasta creează o solidaritate în interiorul grupului şi menţine prestigiul profesiunii, deci influenţa sa. Nu avem obligatoriu

intenţia sau posibilitatea de a le respecta, însă afişăm Tablele Legii. Ni se oferă, cel puţin, un ideal. Se încearcă înarmarea conştiinţei individuale a fiecărui profesionist enunţând valori şi principii unanim recunoscute. Codul dă fiecăruia un sentiment de securitate, de forţă colectivă. Pe de altă parte, codul vizează evitarea intervenţiei Statului. Aceasta poate fi puternică în cazul mijloacelor de comunicare. Când observă o neîncredere a publicului în ceea ce-1 priveşte, legislatorul proiectează şi uneori votează legi represive. Apariţia acestui pericol declanşează în rândul profesioniştilor gesturi autoreformiste: primul este acela de a elabora un cod. Charta, în special dacă ea presupune şi o listă a drepturilor jurnalistului, poate în mod util să constrângă conducerea. De unde rezultă foarte des (ca în Franţa) refuzul patronilor de a şi-o asuma. Datorită chartei, profesioniştii obţin o protecţie împotriva oricărui patron care le-ar cere un comportament contrar interesului public: ei pot argumenta că, dacă ar adopta această conduită, corpul profesional i-ar pune la stâlpul infamiei. Autorii codurilor. În afară de codurile de origine guvernamentală, care se pot asimila decretelor, există coduri

naţionale, concepute de către o asociaţie sau mai multe (patroni şi jurnalişti, în Ghana) şi coduri internaţionale, cum ar fi cel al Federaţiei Internaţionale a Editorilor de Ziare'. Altele au fost făcute de asociaţii patronale (precum charta conduitei corecte a sindicatului presei cotidiane regionale) sau de sindicate (ca în Elveţia şi în Marea Britanie) sau chiar de asociaţii de jurnalişti (Society of proffesional Journalists - SDX în Statele Unite).

Există coduri monomedia, ca

cel al ASNE pentru presa scrisă şi cel al NAB pentru radioteleviziune. Există coduri proprii unui organ de presă, fie pentru un ziar ca „La Croix" (Paris) sau „Chicago Tribune", fie pentru o reţea de radioteleviziune, ca NHK în Japonia. Un „cod deontologic" ar trebui să fie formulat în mod voluntar în cadrul unui grup care exercită acea profesiune. Din acest motiv, unii refuză să ia în considerare reglementările hotărî te de patroni pentru angajaţii lor, precum „charta redacţională" a „Nord-Eclair" - sau acele style-books ce cuprindeau toate instrucţiunile pentru jurnalişti (atât în ceea ce priveşte punctualitatea, cit şi punctuaţia) - însă cuprindeau şi deontologia. Obiecţia faţă de aceste „coduri de comportament" sau „charte de acţiune" este contestabilă: într-adevăr, ele constau în reguli care nu sunt diferite, cu condiţia să fie mai

concrete, mai precise. Cel mai adesea sunt redactate la iniţiativa cadrelor superioare ale redacţiei, deci jurnalişti, împreună cu personalul. Aceste coduri au avantajul de a putea li integrate în contractele de angajare şi de a putea conţine sancţiuni. De altfel, anumite coduri sunt puse la punct de jurnalişti şi patroni împreună, în cadrul unui organism care îi regrupează, cum ar fi Consiliul presei germane. Chartelor li se poate adăuga, de asemenea, jurisprudenţa consiliilor presei - când ei se preocupă să le compileze, ca şi declaraţiile de principii pe care le pot propune. Când profesioniştii îşi propun să redacteze un cod, este de dorit ca ei să invite anumiţi experţi, care observă şi analizează comportamentele şi conţinuturile mijloacelor de comunicare, dar mai ales anumiţi beneficiari care asigură libertatea presei. Este bine ca un cod să fie acceptat de către toţi membrii corpului profesional. Este şi mai bine ca el să fie aprobat de societatea în care este elaborat. Istoric. La începuturile secolului XX, codurile s-au multiplicat, parţial sub efectul mişcării progresiste care denunţa abuzurile capitalismului sălbatic, în special în presă. Atunci au conştientizat jurnaliştii că formează o castă

deosebită. Din 1896 jurnaliştii polonezi din Galiţia şi-au redactat o listă de obligaţii şi au constituit un tribunal al onoarei. în Statele Unite, în 1910, o asociaţie a presei din Kansas a adoptat un cod' care privea editorii şi directorii. în 1924, peste şase cotidiane aveau propria lor chartă. Primul cod naţional a fost cel francez: Charta îndatoririlor aparţinând sindicatului naţional al jurnaliştilor francezi (SNJ), adoptată în 1918. în ceea ce priveşte primul cod internaţional, acesta a fost, în 1926, cel al Asociaţiei interamericane a presei. Apoi, în 1939, Federaţia internaţională a jurnaliştilor (FU) îşi stabileşte Codul onoarei. Codurile au apărut peste tot după al doilea război mondial. De la crearea sa, ONU s-a interesat de această problemă. însă proiectul său de cod, trimis pentru consultare către aproape 500 de asociaţii ale presei în 1950, n-a fost adoptat niciodată, mai

ales pentru că organizaţiile

profesionale au refuzat, pe drept cuvânt, ca instanţele guvernamentale să-şi bage nasul în aceste afaceri. Următorul val de interes pentru deontologie s-a remarcat la începutul anilor '70 în cadrul UNESCO, al Consiliului Europei, al FU, al International Press Institute, după marile efervescenţe contestatare. în sfârşit, a patra

etapă se desfăşoară după războiul din Golf (1991). I. Tipurile de clauze Ne

putem

aştepta

ca

definirea

„practicilor

scandaloase" ale mijloacelor de comunicare să varieze în funcţie de cultura unei naţiuni, de stadiul evoluţiei sale, de regimul său politic. Ea nu ar putea fi identică în ţările comuniste şi în ţările liberale, în ţările arhaice şi în cele ultramoderne, în ţările musulmane şi în ţările hinduse. Totuşi, în cea mai mare parte a codurilor se regăsesc aceleaşi reguli fundamentale. Cauza acestui fapt este comunitatea culturală a ţărilor unde au apărut primele coduri şi concertarea internaţională. între profesionişti, observatori universitari, beneficiari importanţi nu există dezacorduri profunde asupra a ceea ce mijloacele de comunicare ar trebui şi ce n-ar trebui să facă. Bineînţeles, codurile existente diferă, măcar în cea ce priveşte precizia lor. Charta SN.T are o jumătate de pagină, iar codul aparţinând publicaţiei „Courrier-Journal" din Louisville (Statele Unite) are 65 de pagini. Pe de altă parte, fiecare cod se distinge prin prezenţa sau absenţa anumitor exigenţe. Se pare că, dacă aceste coduri nu presupun toate clauzele clasice, este probabil din cauza faptului că autorii

tind să le scurteze sau pur simplu nu s-au gîndit la acest lucru. COD SINTETIC Valori fundamentale •

să respecţi viaţa

•

să promovezi solidaritatea între oameni

Reguli morale generale •

să nu minţi

•

să nu-ţi însuşeşti bunul altuia

•

să nu provoci inutil suferinţă

Principii jurnalistice •

să fii competent (deci sigur pe tine, gata să-ţi recunoşti erorile)

•

să nu faci nimic care să diminueze încrederea publicului faţă de mijloacele de comunicare

•

să ai o viziune largă şi profundă asupra informării (informaţia să nu se limiteze la evident, la interesant, la superficial)

•

să oferi o imagine exactă, completă şi inteligibilă

despre actualitate •

să deserveşti toate grupurile (bogaţi, săraci, tineri, bătrâni, stânga, dreapta)

•

să stimulezi comunicarea, deci înţelegerea între oameni

•

să aperi şi să promovezi drepturile omului şi democraţia

•

să contribui la armonia societăţii

Adesea, recomandările codurilor sunt enunţate una peste alta. Chiar experţii, care pretind că analizează codurile, se împotmolesc din cauza confuziei. Schiţarea unei panorame inteligibile a deontologiei cere să se facă puţină ordine. Un număr mare de reguli au fost trasate în coduri internaţionale, naţionale sau interne. Ele sunt aici distribuite în 7 categorii. Pentru a evita repetiţiile, fiecare clauză nu este citată decât o dată (cu unele excepţii). Regulile prezentate într-o categorie dată nu reprezintă deci decât un eşantion.

1. După natura regulilor Reguli ideale. Este bine să fie definit un scop spre care profesioniştii trebuie să tindă, chiar dacă li s-ar părea adesea imposibil de atins: să nu accepte niciodată misiuni contrare deontologiei; să dispună de o cunoaştere excelentă a subiectelor de care vorbesc; să-şi lase propriile opinii în afara reportajului pe care îl realizează; să prezinte întotdeauna mai multe puncte de vedere; să lupte în mod constant pentru a apăra drepturile omului. Reguli generale. Anumite reguli sunt valabile pentru toţi cetăţenii, întotdeauna, fără excepţii (sau aproape). Există, de altfel, unele care fac obiectul justiţiei sau al prescripţiilor religioase: să nu minţi, să nu furi, să nu provoci în mod inutil o suferinţă cuiva, oricine ar fi. Alte reguli se adresează în mod special jurnaliştilor: să nu falsifice în mod voluntar o informaţie; să nu accepte avantaje financiare sau în natură privind publicarea sau nepublicarea unui articol; să nu provoace nici o suspiciune asupra faptului că ar avea un comportament contrar deontologiei. Reguli privitoare la excepţii. Uneori scopul scuză mijloacele. Există reguli pe care un mijloc de comunicare le

poate neglija când aceasta serveşte interesului public, in special când el dezvăluie comportamente antisociale sau ameninţări la adresa sănătăţii publice. Jurnalistul nu trebuie să-şi disimuleze identitatea în faţa surselor, nici să culeagă în mod clandestin informaţia (cu ajutorul unei camere ascunse, de exemplu), nu trebuie să incinte pe nimeni să comenteze un delict, nici să se amestece în mod inutil în viaţa privată a oamenilor - în afară, bineînţeles, de cazul în care ministrul Apărării împarte o prostituată cu ataşatul naval al unei ţări ostile. Reguli controversate. Bineînţeles, jurnaliştii pot răspunde diferit la problemele deontologice, în special asupra anumitor puncte. Mijloacele de comunicare trebuie să pună în discuţie tot ceea ce vine de la nivel guvernamental, ca în Statele Unite, sau trebuie să nu procedeze la atacuri „nejustificate" la adresa aleşilor, a înalţilor funcţionari şi a instituţiilor (Coreea, Turcia)? Redactorii-şefi sunt responsabili de actele jurnaliştilor din echipa lor (Marea 13ritanie, Suedia) sau jurnalistul nu trebuie să arunce niciodată responsabilitatea textelor sale asupra unui superior (Franţa, Egipt)? - iată vechea dezbatere dintre francezi şi americani.

Se pot evoca alte puncte de dezacord. In Spania este normal să nu precizezi sursele: politicienilor le place să facă declaraţii off-the-record (de publicat fără a fi atribuite cuiva), în timp ce în Statele Unite a nu indica sursele este o greşeală. Un jurnalist îşi poate lăsa o sursă să-i consulte textul / emisiunea înainte de publicare? Răspunsurile diferă: în nici o circumstanţă sau doar pentru a verifica datele factuale. În orice caz, dacă accesul este aprobat, faptul trebuie semnal beneficiarului. în Suedia se crede că nu trebuie să fie tratate subiectele legate de crime sexuale decât dacă există un pericol pentru public; dimpotrivă, un mare număr de americani vor să înlăture acest tabu, care provoacă prejudicii victimelor. 2. După funcţiile mijloacelor de comunicare Să observe ce se petrece în jur. Cum cea mai mare parte a codurilor privesc jurnalismul, este evident că în această categorie intră majoritatea clauzelor. Jurnalistul nu trebuie să cedeze nici unei presiuni care urmăreşte să influenţeze selecţia sau prezentarea ştirilor, fie că aceasta vine din interiorul sau din exteriorul profesiei. Împingând lucrurile mai departe, anumite coduri îi trasează jurnalistului misiunea de a cere ca afacerile publice

să fie realmente publice, fie ele decizii ale guvernanţilor, dezbateri ale adunărilor reprezentative sau arhive oficiale. Să ofere o imagine asupra lumii. Atât timp cât esenţialul a ceea ce ştim despre planetă ne este transmis prin intermediul mijloacelor de comunicare, jurnalistul trebuie să se preocupe să ofere o imagine exactă a acesteia, să nu provoace xenofobie, rasism sau sexism etc. El trebuie să îmbunătăţească portretul tradiţional făcut altor popoare în ţara sa (evitând stereotipurile, de exemplu) şi să suscite curiozitatea şi simpatia pentru culturile lor. Să servească drept forum. Prin intermediul media se realizează comunicarea socială, necesară pentru a se ajunge la compromisurile indispensabile. Trebuie să fie prezentate diverse puncte de vedere asupra marilor probleme de actualitate. Codul lituanian cere să fie prezentată toată gama opiniilor. Diversele grupuri sociale trebuie să poată să se exprime şi cel puţin să poată să răspundă atunci când sunt implicate. Şi să o facă în mod deschis: în Letonia, la mijlocul anilor '90, după o campanie electorală, însăşi presa a dezvăluit că toate partidele cumpăraseră articole la aproape toate mijloacele de comunicare.

Să transmită cultura/Să distreze. Aceste două funcţii sunt, bineînţeles, asigurate înainte de toate de către mijloacele de comunicare de divertisment. Ele sunt tratate separat (vezi capitolul „Codurile mediilor de divertisment"). Să vândă. De foarte multă vreme, mijloacele de comunicare sunt acuzate că se prostituează. Anumite rubrici sunt suspectate de corupţie: cele ce privesc restaurantele, turismul, moda, înfrumuseţarea, automobilul. Există chiar reviste care trăiesc aproape în exclusivitate din publicitatea unui sector restrâns al economiei. Codurile sunt deci clare: este interzisă eliminarea, distorsiunea, inventarea de ştiri pentru a face pe placul ofertanţilor de publicitate. Acestora să nu li se facă nici o favoare: fie că este vorba de publicarea unor comunicate de presă în legătură cu deschiderea unui magazin, cu un nou model de maşină, o prezentare de modă sau chiar cu un spectacol nou (Suedia). Iar jurnalistul nu trebuie să se implice personal în nici un fel într-o activitate ţinând de publicitate sau de relaţiile publice. 3. în funcţie de aria de acţiune a regulilor Reguli proprii anumitor mijloace de comunicare. Cea mai mare parte a codurilor se concentrează pe jur-

nalismul scris. Ar fi bine ca toate mijloacele de comunicare, cotidienele, radio-televiziunea publică, radio-televiziunea comercială, presa de tip magazin, editurile de fonograme, editurile de cărţi să aibă fiecare codul lor, ca în Japonia. Există destul de puţine coduri specifice radio-televiziunii, cu excepţia Statelor Unite. Motivul este, se spune, acela că în ciuda scoaterii de sub incidenţa reglementărilor din anii '80 aceste media rămân mai supuse legilor decât presa scrisă. Jurnaliştii

din

domeniul

audiovizual,

încărcaţi

cu

echipamentul lor, trebuie să intervină într-un mod cât de discret posibil pentru a evita deformarea evenimentelor (defilări,

procese). Involuntar,

ei

încurajează uneori

manifestaţiile, violenţa. Telespectatorul trebuie avertizat înaintea unei secvenţe susceptibile să şocheze sau când se utilizează imagini de arhivă sau de reconstituire a unui incident. Trebuie acoperită faţa şi vocea oricărei persoane prezentată pe ecran care ar putea suferi din cauză că a fost identificată. Reguli privind un sector al actualităţii. Anumitor categorii de oameni de presă li se impune un ansamblu de reguli

specifice:

jurnalişti

financiari,

reporteri

care

realizează anchete, jurnalişti catolici, reporteri sportivi sau

fotografi de presă. în general, aceste reguli precizează anumite clauze din codurile obişnuite. Acestea fiind spuse, există trei sectoare, adesea acoperite de jurnalişti în general, care fac obiectul unei atenţii deosebite: terorismul, faptele diverse şi procesele. Câteva mari mijloace de comunicare au prevăzut atitudinea care trebuie luată în cazul tulburărilor urbane: să fii discret, rece, foarte prudent în ceea ce priveşte zvonurile. II eviţi reportajele în direct, să nu fie deranjate forţele de ordine. În povestirea faptelor diverse', nu trebuie să se sublinieze trăsăturile acuzatului (rasă, religie, profesie ele.) care nu sunt importante pentru caz, nici să se precizeze numele minorilor acuzaţi de infracţiuni, nici se citeze delictele sau infracţiunile trecute, mai ales dacă ele au fost amnistiate, fără a mai vorbi de dreptul la iertare pentru condamnaţi care şi-au ispăşit pedeapsa. Nu trebuie identificaţi apropiaţii sau prietenii persoanelor acuzate de infracţiuni; cu excepţia cazurilor grave. Să nu se aducă prejudicii victimelor sau actorilor involuntari în cazurile infracţionale (complicii să nu fie ajutaţi să răzbune un criminal arestat). Jurnalistul trebuie să facă apel fără încetare la prezumţia de nevinovăţie: să nu decidă niciodată că un acuzat este vinovat înainte de a fi judecat.

Orice cetăţean are dreptul la un proces echitabil, fără ca judecătorul sau juraţii să fie influenţaţi de presă. Legi britanice foarte stricte reglementează relatările despre procese, însă în multe ţări aceste exigenţe provin din deontologie. Jurnalistul trebuie să explice bine termenii juridici. Şi să nu publice nimic care ar putea influenţa opinia unui tribunal. Reguli specifice anumitor ţări. Ele depind fie moştenirea culturală, fie de gradul de dezvoltare economică, fie

de

structura mijloacelor de comunicare, timpul

Războiului rece, codul austriac recomanda foarte multă prudenţă în relatările despre ţările cu regim politic totalitar, pentru a proteja persoanele care trăiau acolo. în ţările scandinave se ţine cont foarte mult de drepturi omului: în afara excepţiilor justificate prin interesul general, trebuie să se evite menţionarea sinuciderilor, nu se publice fotografiile persoanelor fără să fie identificate în legendă, ba chiar să nu se dezvăluie numele acuzaţilor înainte ca tribunalul să fi decis în privinţa cazului respectiv. Ţările anglo-saxone fiind puritane, există acolo o fascinaţie pentru sexualitate, şi în Statele Unite există chiar coduri care interzic menţionarea tampoanelor periodice.

În Japonia, tradiţia confucianistă cere armonia socială, respectul faţă de ierarhii şi în special faţă de bătrâni, loialitatea faţă de grup. Jurnalismul este mult mai puţin agresiv, mai puţin iconoclast decât în Statele Unite. Anumite clauze (accesul publicului la mijloacele de comunicare

în

masă,

multiculturalismul,

lupta

apărarea pentru

drepturilor pace

sau

omului, împotriva

colonialismului) caracterizau codurile „socialiste" drept pură propagandă, astfel încât, pe vremuri, anumitor texte patronate de UNESCO li s-a reproşat că cedează prea des lumii a treia şi imperiului sovietic. Aceasta nu este un motiv pentru a le înlătura în întregime: unele sunt excelente. În ţările musulmane, etica este intim legată de religie, in rândul anumitor elite ea este influenţată de „modernismul" occidental, însă multe dintre regimuri sunt autoritare, deci ostile libertăţii presei şi, ca atare, în afara deontologiei. Dacă există un cod, el este oficial. Reguli specifice Lumii a Treia. Există regiuni unde se

pun

probleme

pe

care

democraţiile

(aproape)

industrializate nu le mai cunosc şi unde „deontologia" presei constă de obicei într-o reglementare oficială. Găsim aici o puternică preocupare pentru apărarea naţiunii. Jurnalismul

trebuie să nu atenteze la instituţii; să respecte Statul şi pe agenţii săi; să nu pună în pericol securitatea ţării1 provocând, de exemplu, dezorganizarea în cadrul forţelor armate. Codurile solicită renaşterea sentimentului naţional, să nu fie încurajate conflictele între comunităţile etnice sau religioase,

să

se

lupte

împotriva

fanatismului

şi

tribalismului. De fapt, în etica reală, în Nigeria de exemplu, tribalismul este central: este judecat drept bun şi just ceea ce serveşte grupul tău etnic. La fel se procedează pentru caste în India2. Codurile recomandă să fii prudent în reportajul privind evenimentele (morţi, mişcări sociale etc.) care ar putea declanşa emulaţii. Această grijă pentru apărarea armoniei sociale nu se bucură de unanimitate; pentru unii nu este vorba decât despre consemnarea unei ordini sociale injuste, despre un regim politic opresiv şi despre o viziune anacronică asupra lumii. Mijloacele de comunicare în masă trebuie să mobilizeze energiile în vederea dezvoltării; să servească în mod activ interesele şi obiectivele naţionale, educarea maselor, justiţia socială şi progresul economic. Viaţa culturală trebuie să fie decolonizată. Media nu trebuie să fie dependente în nici un fel de un capital străin. Jurnalismul nu trebuie să accepte nici o subvenţie.

4. În funcţie de categoria profesioniştilor Multe reguli se aplică şi jurnaliştilor, şi patronilor. Redactorii-şefi sunt întotdeauna jurnalişti şi reprezentanţi ai conducerii. în organele de presă mici, proprietarul poate fi principalul redactor. Există ţări unde ambele categorii au semnat codul, ca în Suedia. Tuturor li se cere să nu deformeze informaţia din motive personale (ambiţii, vendetta), caracteriale (slăbiciune în faţa presiunilor), ideologice sau financiare. Reguli doar pentru patroni (şi agenţii lor). În coduri se pune destul de puţin problema obligaţiilor „mijloacelor de comunicare". Aceasta din cel puţin două motive: în primul rând, legea le impune deseori; apoi, multe coduri au fost elaborate de grupuri de jurnalişti pentru membrii lor. Atenţia pe care o acordă patronii din presă deontologiei variază în funcţie de ţară: foarte scăzută în Statele Unite şi puternică în ţările nordice. Este totuşi util ca ei să dea exemplu şi este necesar ca ei să le permită salariaţilor lor să îi urmeze. În primul rând acordându-le remuneraţii care le menţin demnitatea şi onoarea: în India, în Rusia, în America Latină, mulţi jurnalişti nu pot supravieţui doar cu salariile

lor. Dar, pe de altă parte, ei nu trebuie să împlinească sarcini care ar risca să ştirbească reputaţia profesiunii. Managerul unui mijloc de comunicare în masă trebuie să separe strict interesele sale jurnalistice de cele comerciale. El nu trebuie să omită anumite informaţii, nici să dea altora o importanţă indusă de un scop politic, publicitar sau demagogic, ori pentru a apăra interesele grupului propriu sau al mediilor de afaceri în general. Mai precis, el nu trebuie să insereze din oficiu toate comunicatele de presă sau o reclamă oarecare, nici să promită ofertanţilor de publicitate că le oferă suprafaţă redacţională: şi cu atât mai puţin să facă o prezentare unui eveniment sau unei asociaţii în schimbul cumpărării anticipate a unui număr de exemplare din acel jurnal. In sfârşit, el trebuie să se simtă responsabil de conţinuturile publicităţii în ceea ce priveşte bunul gust, exacţi taica şi calitatea de a fi nevătămătoare. Reguli numai pentru jurnalişti. Conform multor coduri, ei trebuie să rămână neutri; între altele, nu trebuie să participe la manifestaţii sau să semneze petiţii, înainte de toate, profesionistul trebuie să rămână cu scrupulozitate onest: să evite orice „conflict de interese" neacceptând

favoruri morale sau materiale, cadouri, bonificaţii, servicii, călătorii, intrări gratuite la spectacole, funcţii de sprijin (conferinţe, animarea colocviilor). El nu trebuie deloc să primească bani sub formă de premii atribuite de către instituţii nejurnalistice. într-un sens mai general, el nu trebuie să-şi utilizeze calitatea de jurnalist pentru a obţine un avantaj personal oarecare, cum ar fi cazul în care face publicitate clandestină. A fortiori, aşa cum precizează unele coduri, să nu-şi vândă pana', să nu se preteze la şantaj sau la estorcare de fonduri. Cazul jurnaliştilor din domeniul financiar este particular. Ei nu trebuie să utilizeze în profitul lor informaţii financiare primite în cursul activităţii lor, înainte ca ele să fie publicate. Nici să încerce, în interesul lor personal, să facă să crească sa să scadă cursul la bursă prin articolele lor. Multe mijloace de comunicare le impun acestor jurnalişti să semnaleze conducerii toate interesele lor financiare. Profesionistul nu trebuie să provoace nici măcar bănuiala că ar putea fi corupt: este foarte regretabil că la sfârşitul secolului XX un preşedinte de patronat poate să creadă că „în ceea ce-i priveşte pe jurnalişti, merge fie cu mici atenţii, fie cu plicuri".

5. In funcţie de responsabilitatea specifică Nu se poate spune pur şi simplu „responsabil": există doar responsabilitate faţă de cin«Va. Un profesionist din mass-media este responsabil în primul rând faţă de el însuşi. El nu trebuie să-şi trădeze convingerile, trebuie să refuze să execute o sarcină contrară deontologiei. El este responsabil, de asemenea, faţă de cel care 1-a angajat: nu trebuie, de exemplu, să dezvăluie nimic din afacerile interne ale firmei; trebuie să respecte legea şi să nu atragă oprobriul asupra organului de presă pentru care lucrează. Nici viaţa sa privată, nici angajamentele politice, nici foarte înalta remunerare a prestaţiilor exterioare nu trebuie să nască suspiciunea unui conflict de interese. Şi mai puţin să muncească pentru alţii tară autorizaţie, mai ales pentru concurenţă, fără a mai pomeni de înşelăciunea în ceea ce priveşte un curriculum vitae sau o notă de plată. însă jurnalistul este, înainte de toate, responsabil faţă de patru grupuri: Faţă de colegii săi. El nu trebuie să-şi discrediteze în nici un fel profesiunea. El trebuie să lupte pentru drepturile jurnaliştilor, împotriva oricărei cenzuri şi pentru accesul la informaţie oficială sau privată. Trebuie să fraternizeze cu ceilalţi jurnalişti; să nu le provoace prejudicii în scopuri

egoiste; să nu se ofere să lucreze pentru un salariu inferior; să nu-şi însuşească ideile, datele sau produsele aparţinând altora. El trebuie să-şi ajute colegii aflaţi în dificultate, în special pe corespondenţii străini. Faţă de surse. Jurnalistul trebuie să respecte datele de publicare fixate pentru comunicatele distribuite dinainte (embargourile). Trebuie să vegheze la exactitatea oricărui cuvânt utilizat (mai ales dacă îl plasează între ghilimele), să nu deformeze un cuvânt citîndu-1 în afara contextului, nici să deformeze un lung expozeu rezumîndu-1. Nu trebuie să publice o informaţie care i-a fost dată cu condiţia ca ea să nu fie făcută publică cu atribuire, nici să dezvăluie o sursă căreia i-a fost promis anonimatul, cu excepţia cazului în care, interesul public o cere. In schimb, el trebuie să-şi exercite spiritul critic faţă de informatorii săi, să nu se lase manipulat sau intoxicat, să se îndoiască de informaţiile persoanelor aflate în stare de şoc sau slabe de înger. Faţă de persoanele controversate. Jurnalistul nu trebuie să lanseze acuzaţii, chiar fondate, dacă ele nu servesc binelui public. Dacă acuză sau critică o persoană, el trebuie să-i dea acesteia ocazia să-şi exprime punct propriu

de vedere. El nu trebuie să mai dezvăluie caracteristică oarecare (sex, nume, naţionalitate, religie, grup etnic, castă, limbă, opţiune politică, loc de muncă, domiciliu, preferinţă sexuală, handicap fizic sau mental) dacă această trăsătură nu este pertinentă. Şi mai puţin are voie să se servească de aceasta pentru a discredita persoana respectivă. Nu trebuie să utilizeze expresii în mod inutil peiorative, să nu întineze prin insinuare. în principiu, chiar dacă interesul general este în joc, dreptul de a informa nu trebuie să fie niciodată utilizat în scopul de a prejudicia persoane sau grupuri din punct de vedere fizic, moral, intelectual, cultural sau economic. De exemplu, o prezentare în imagini a accidentelor sau crimelor oribile riscă să rănească pe apropiaţii victimelor. Faţă de utilizatori. În orice caz, profesionistul nu trebuie să cauzeze prejudicii beneficiarilor. Fie utilizând metode „subliminale" pentru a face să treacă un mesaj audio-vizual, fie publicând reportaje senzaţionale despre descoperiri medicale sau farmaceutice susceptibile să creeze temeri sau speranţe nejustificate. Mijloacele de comunicare au, de asemenea, îndatoriri faţă de comunitatea pe care o deservesc: să nu şocheze conştiinţa morală a publicului; să-i descopere nevoile1, să

deservească toate grupurile. Dincolo de acestea, mijloacele de comunicare au îndatoriri faţă de societatea în întregul său (pe lângă respectarea legilor): să nu satisfacă curiozitatea publicului în loc să-i servească interesele; să nu publice nimic care atentează la instituţia familiei; să nu facă elogiul legii junglei; să lupte împotriva nedreptăţilor şi să vorbească în numele celor neprivilegiaţi; să stimuleze cooperarea între popoare; să nu speculeze frica; să nu cultive imoralitatea, indecenţa sau vulgaritatea; să nu încurajeze instinctele josnice; să nu glorifice războiul, violenţa, crima. 6. în funcţie de stadiul operaţiunilor Obţinerea informaţiei. Prima regulă, evidentă: să nu inventeze informaţia. Jurnalistul nu trebuie să utilizeze mijloace necinstite pentru a obţine o informaţie sau o fotografie, cum ar fi disimularea propriei identităţi, intrarea pe o proprietate privată, înregistrarea unei conversaţii pe ascuns, furtul de documente - în afară de cazul în care interesul public o justifică şi în care nu există alt mijloc - şi are ca sarcină de a le semnala în relatarea sa. Cele 25 de articole publicate de „Chicago Sun Times" în 1977, după ce ziarul a deschis un bar fals, „Le Mirage", în scopul de a dezvălui corupţia diverselor servicii municipale,

au dus la un număr mare de concedieri şi nu au obţinut premiul Pulitzer deoarece existase incitarea la comiterea unui delict. Nu trebuie să se plătească informaţia martorilor oculari sau criminalilor. Nici să se utilizeze mijloace coercitive (minciună, hărţuire, ameninţare, şantaj). Nu trebuie intervievaţi copii în chestiuni care îi privesc. Nici să se violeze viaţa privată a oamenilor, mai ales a celor modeşti, atunci când o nenorocire îi loveşte. Să nu se abuzeze de naivitatea oamenilor puţin obişnuiţi cu massmedia; să nu fie ridiculizaţi. Intervievatul să fie prevenit de utilizarea ulterioară a declaraţiilor lui şi să nu fie informat despre întrebări dinainte. Selecţia. Nu trebuie publicată o ipoteză ca şi cum ar fi vorba despre un fapt confirmat; nici o ştire, chiar adevărată, dacă ea nu are utilitate socială şi poate să aducă prejudicii persoanelor

implicate.

Trebuie

înlăturate

zvonurile,

informaţiile neverificate, comunicatele ataşaţilor de presă sau să fie marcate ca atare. Să se evite „micro-sondajele" şi alte documente iară valoare. Nu trebuie omisă o informaţie (fapte sau cuvinte) prin tergiversări (necesitatea cercetării, a prelucrării) sau din

laşitate

(sursă

neoficială,

mijloacele

de

comunicare

prestigioase nu au vorbit despre subiectul în cauză). Nici sub presiuni interne (ale serviciului comercial, de exemplu) sau externe (ale ofertanţilor de publicitate sau ale sursei), directe sau indirecte. Trebuie să se selecteze informaţiile în funcţie de importanţa lor, de utilitatea lor pentru public, şi nu de curiozitatea unei mase subeducate, de dorinţa sa de divertisment, de voyeur-ismul său. Să nu se ofere prea mult spaţiu informaţiilor atrăgătoare (sex, crimă) sau susceptibile de a demoraliza populaţia. Tratare / prezentare. Trebuie să se distingă bine între publicitar şi redacţional. Şi să nu se amestece faptele şi comentariile: însă, odată făcută această separare, orice mediu de comunicare are dreptul de a fi partizan, dacă doreşte, cu condiţia de a nu deforma informaţia. în scopul de a furniza o informaţie completă şi comprehensibilă trebuie să se pună actualitatea în context, să se ofere analize, comentarii, opinii; să fie sigur că acestea corespund faptelor şi să fie etichetate în mod clar. Trebuie să se prezinte mai multe puncte de vedere asupra oricărei afaceri controversate. Să se creeze pagini, emisiuni unde sunt dezbătute aceste

probleme importante. Trebuie să se verifice cu minuţiozitate datele, căci o corectare nu poate niciodată să şteargă prejudiciul adus. Să se indice sursele, dacă nu, să se precizeze de ce este imposibil acest lucru. Să se semnaleze dacă este vorba de informaţii nesigure, de fotografii trucate. Să se pună titluri şi să se compună rezumate care corespund conţinutului articolelor. Să nu se altereze sensul scrisorilor primite de la cititori, prescurtându-le; dacă se fac tăieturi, să fie semnalate. Să fie atenţi ca să nu existe riscul ca fotografiile să fie greşit interpretate; să nu se manipuleze fotografiile sau benzile audio, într-o manieră care să distorsioneze mesajul. Să nu se dea unei ştiri o importanţă indusă, să nu fie senzaţionalizată (limbaj excesiv, fotografii spectaculoase), mai ales dacă este vorba de acte de violenţă. Să se evite descrierile în mod inutil şocante, în special cele ale execuţiilor, ale accidentelor şi ale actelor de cruzime, traumatizante pentru tineri. După publicare. În Franţa şi în ţările latine este acordat un drept la replică prin lege. în ţările anglo-saxone o asemenea

obligaţie

provoacă

scandal,

însă

codurile

americane recomandă deseori să se acorde în mod voluntar

acest drept. Dacă există o plângere, trebuie să se lanseze repede o anchetă şi, în cazul eşecului, să se publice erata şi scuzele. Dincolo de aceasta, mijloacele de comunicare trebuie să-şi recunoască erorile rapid, clar, vizibil1. În timpul războiului din Golf, cea mai mare parte a cifrelor date erau false (exemplu: 547.000 de soldaţi irakieni în loc de 183.000; distrugerea cu rachete Patriot a unui Scud din zece, şi nu a majorităţii). Foarte puţine cotidiane sau jurnale televizate au recunoscut aceste greşeli şi şi-au cerut scuze. II. Codurile mijloacelor de comunicare destinate divertismentului Cei mai mulţi beneficiari cer de la cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare, în primul rând, divertisment. Este deci normal ca unele dintre principalele reproşuri adresate acestora să vizeze divertismentul. Sunt acuzate că acţionează ca un drog, excitant sau anestezic, şi că manipulează astfel masele în beneficiul celor puternici. Jurnalism şi divertisment. Distincţia dintre cele două, care este necesară, nu este absolută. Necesităţile

financiare duc la coruperea informaţiei de către show business. In Franţa, confuzia creşte prin aceea că un acelaşi individ poate activa în ambele domenii, ca jurnalist şi ca animator. Bineînţeles, există adesea juxtapuneri: multe dintre laptele diverse formează divertisment şi sunt numeroase filmele sau serialele din care se pot extrage informaţii. Deontologia nu poate fi identică în cele două sectoare. De exemplu, inexactităţi, dialoguri inventate, amestec de personaje şi de evenimente reale şi fictive, apărarea unei teze: toate acestea sunt acceptabile într-o dramă istorică şi intolerabile într-o informare asupra actualităţii, în realitate, unele greşeli denunţate în codurile jurnalistice sunt rezultatul confuziei dintre informaţii (utile, importante) şi divertisment, comic sau angoasant. Nu există coduri făcute de către „saltimbanci". Ne poate mira faptul acesta căci celor care se ocupă de publicitate sau ataşaţilor de presă li s-a dat unul - fără a mai pomeni de farmacişti sau arhitecţi. Cauzele? Fără îndoială, profesioniştii şi producţiile sunt prea diverse. Cum s-ar putea

concepe

aceleaşi

reguli

(altele

decât

vagele

îndemnuri) pentru mijloacele de comunicare adresate marelui public şi pentru cele specializate (France 2 şi un

canal cu transmisie prin cablu; RTL şi un săptămânal erotic)? Din acest motiv, un mare număr de coduri a fost pus la punct de către cei care angajează saltimbanci, fie că acestea au fost mai mult sau mai puţin acceptate. în sectorul divertismentului, deontologia nu este în totalitate diferită: se regăsesc prescripţii asemănătoare referitoare la rasism, de exemplu, şi la violenţa excesivă sau gratuită. Dincolo de aceasta, există un anumit consens: se regăsesc reguli asemănătoare în legile anumitor ţări, în „caietele de sarcini" din Franţa, în tradiţia BBC-ului din Marea

Britanic Sunt

condamnate

trucarea jocurilor,

senzaţionalul morbid şi obscenitatea, incitarea la alcoolism etc. Totuşi, deontologia se inspiră şi din valorile proprii culturii înconjurătoare. Se percep diferenţele comparând codurile sau uzanţele; în special în reacţia anumitor ţări faţă de cultura de masă occidentală, mai ales americană, în Arabia Saudită, există puţine seriale hollywoodiene care să nu fie considerate „pornografice": televiziunea locală arată rar ceva mai mult decât mâinile femeilor. Codurile americane. în Statele Unite, unde reglementarea oficială a fost întotdeauna mai puţin strictă decât

în Europa, codurile puse la punct de către mijloacele de comunicare de divertisment evocă adesea probleme care, în alte părţi, sunt rezolvate prin lege: un timp maxim acordat publicităţii pe oră, reclamele pentru alcool şi pentru medicamente sunt interzise, la fel şi cele pentru focurile de artificii (NAB), astrologie, pariuri, nu se fac promisiuni amăgitoare, nici reclame în care apar pretinşi medici. Ceea ce rezultă este un rezumat al mai multor coduri americane, vechi şi chiar arhaice. Mai întâi celebrul cod Hays, care s-a impus la Hollywood între anii '30 şi '60 sub presiunea grupurilor catolice şi protestante conservatoare. El a fost unul dintre rarele coduri precise şi respectate căci prevedea sancţiuni reale'. Al doilea este codul manierelor, aparţinând NAB, care a fost adoptat în 1929, apoi amendat, iar în 1982 declarat prin justiţie ca fiind contrar legilor antitrust şi în final înlocuit cu o Declaraţie de principii, în 1990. El a inspirat codurile particulare ale networks-urilor sau ale numeroaselor posturi, şi mai ales uzanţele industriei audiovizuale. A treia sursă utilizată este un cod intern al CBS, o mare reţea de radioteleviziune. Codul de la Hollywood stipula în introducere că cinematograful „putea fi direct responsabil de progresul spiritual şi moral, de formele mai elevate ale vieţii sociale şi

de o gândire mai corectă". El explica, pe de altă parte, că „un divertisment de bună calitate arată nivelul întregii naţiuni" şi reamintea că cea de-a şaptea artă, spre deosebire de altele (în special cartea sau teatrul), se adresează tuturor categoriilor de populaţie, tineri şi bătrâni, orăşeni şi săteni, educaţi şi inculţi. Codul radioteleviziunii americane. Codul NAB stipulează că este în interesul televiziunii să inoveze, să stimuleze creativitatea, să trateze marile probleme morale şi sociale. Ea trebuie nu doar să reflecte ordinea stabilită, ci să arate dinamica schimbării. în consecinţă, ea trebuie să prezinte o gamă largă de emisiuni, în special culturale şi educative.

Staţiile

de

radio

şi

televiziune

au

o

responsabilitate deosebită faţă de copii. Divertismentul mediatic trebuie să promoveze demnitatea şi fraternitatea dintre oameni, valoarea vieţii umane, respectarea drepturilor şi sensibilităţilor diverse. El trebuie să propovăduiască uzanţele oricărei societăţi civilizate. El trebuie să evite toţi termenii care incită la dispreţ faţă de rasă, religie, naţionalitate, handicap, cu excepţia cazului în care condamnă utilizarea acestora. El nu trebuie nici să atace, nici să ridiculizeze religiile şi Bisericile. Nu trebuie să

stimuleze instinctele de joasă speţă. Nici credulitatea: să nu incite la a crede în previziuni sau în astrologie, în cadrul unei emisiuni care acceptă publicitate pentru acestea'. Televiziunea trebuie să ţină cont de faptul că ea pătrunde în locuinţe şi că publicul său este familial: vulgaritatea, grosolănia sunt de condamnat. Nu se va prezenta o ficţiune ca şi cum ar fi vorba de evenimente autentice . Se vor condamna provocarea ororii în mod nejustificat, descrierea detaliată a violenţelor, a crimelor, a torturilor, a durerilor intense (în special când le suferă animalele), a oricărui fenomen supranatural susceptibil să înfricoşeze. Televiziunea trebuie să se informeze asupra nevoilor şi dorinţelor comunităţii pentru a o servi mai bine. Ea trebuie să ia în calcul nevoile copiilor (educaţie, cultură, morală), să ajute la dezvoltarea personalităţii lor. Trebuie să suscite respectul

pentru

comportamentele

onorabile,

pentru

căsătorie, cămin, părinţi; pentru instituţiile ţării. Ea nu trebuie să incite la utilizarea drogurilor (înţelegând prin aceasta şi ţigările). Ea nu va prezenta sinuciderea ca pe o soluţie. Activităţile sexuale trebuie să fie evocate cu reţinere şi doar dacă derularea naraţiunii o cer. Hainele purtate, gesturile actorilor, unghiurile de filmare nu trebuie să fie

susceptibile de a şoca decenţa'. Fără nuditate,

chiar

îmbrăcămintea sumară. Perversiunile sexuale nu trebuie să fie evocate. Orice obscenitate este interzisă, la fel ca şi orice expresie vulgară sau blasfematorie. Televiziunea nu trebuie să incite la jocuri pe bani, prin emisiuni sau prin publicitate. Din jocurile pe care le organizează trebuie să fie înlăturat orice trucaj vizând să facă câştigătoare o persoană în detrimentul alteia. Nu se va ridiculiza legea. Nu se va prezenta sub o lumină care să trezească simpatie rapacitatea, egoismul sau cruzimea. Nu se va înfăţişa crima ca fiind eficace, justificată sau rentabilă. Nu se va abuza de utilizarea armelor de foc. Metodele criminalilor nu vor fi explicate. III. Interpretarea şi aplicarea codurilor Acestea sunt cele două probleme de rezolvat după ce un cod a fost adoptat. Regulile sale sunt întotdeauna vagi, niciodată absolute. Deontologia se găseşte la două niveluri: fundamental şi cotidian. Rolul mijloacelor de comunicare în societate trebuie inculcat, discutat, integrat in timp îndelungat. în fiecare zi există mii de mici decizii pe care reporterii sau redactorul-şef trebuie să le ia rapid. Nici un

cod nu poate prevedea toate cazurile. Trebuie adesea să se facă apel la bunul simţ sau la un „simţ moral" născut din reflecţie. Nici unul, nici celălalt de altfel nu poate scăpa tradiţiei politico-religioase a ţării, uneori milenare, ca tribalismul în Africa neagră sau feudalismul în China. Când în Statele Unite, iscând o controversă gravă, se discută dacă numele victimelor violului trebuie să fie citate, o soluţie simplă ar fi să se ceară avizul persoanei în cauză. Este mai dificil uneori să se distingă între a lăuda farmecele unui târguşor şi a-i ascunde tarele; între însoţirea unei echipe sportive într-un autobuz închiriat şi acceptarea unei invitaţii în Bahamas din partea unui fabricant de încălţăminte sport; între a denunţa construirea unui nou centru pentru congrese şi supunerea faţă de editorul care este asociat la construirea acestuia; între a respecta uzanţele propriului public şi a apăra segregarea rasială. Deoarece sunt utile, codurile cer deci un complement: formarea deontologică a jurnaliştilor. Tinerii au nevoie ca să le fie trezită conştiinţa, apoi să fie antrenaţi în rezolvarea problemelor cotidiene. Apoi, trebuie să experimenteze pe teren pentru a interpreta codurile şi a le adapta unei situaţii. Codul ajută la luarea deciziilor în caz de urgenţă, bazânduse pe o înţelepciune colectivă, rezultat al unor lungi

dezbateri. însă este posibil ca un profesionist să ajungă la o decizie opusă celei luate de un coleg, la fel de „responsabil" ca şi el. Astfel, atunci când într-un mic oraş american o fetiţă a fost înspăimântător de desfigurată în urma unui incendiu şi urma să se supună unor tratamente îndelungate, un ziar a publicat fotografia sa, altul nu. Unul a judecat că lumea trebuie să se obişnuiască cu această privelişte pentru ca puştoaica să se reintegreze în comunitate. Altul a preferat să nu-şi îngrozească cititorii. Astfel jurnalistul sau mai degrabă redactorul-şef trebuie să aleagă, Iară prejudecăţi ideologice, cu riscul de aşi atrage antipatia unei părţi a publicului.

Pentru texte ale diverselor coduri, a se consulta lucrările următoare: CFPJ, Les droits et Ies devoirs du journaliste: textes essentiels, Paris, CFPJ,

1992

Cooper Thomas W. (dir.), Comnmnication Ethics and Global Change, New York, Longman, 1989 Geyer Francois, Les codes deontologiques de la presse internaţionale, Paris, FU şi UNESCO, 1975 [policopiată] International Press Institute, Press Councils and Press Codes, Zurich, IPI, ediţia a IV-a, 1976 Junsela Pauli, Journalistic Codes of Ethics in the CSCE Countries, Universitatea din Tampere (Finlanda), Facultatea de jurnalism, 1991 Pentru a citi codurile europene pe Internet, utilizaţi un server al Universităţii din Tampere: http: //www.uta.fi/ethicnet/

OMISIUNILE Codurile condamnă multe şi prescriu puţine; iară îndoială pentru că este cel mai uşor să se pună de acord asupra greşelilor ce trebuie evitate decât asupra virtuţilor ce trebuie practicate. însă o morală negativă nu este suficientă. în acest capitol sunt prezentate comportamente de dorit1, care sunt rar recomandate în coduri. Ele sunt inspirate de criticile multiple care sub diverse forme, profesionale şi universitare, au fost adresate mijloacelor de comunicare de-a lungul timpului. A te cunoaşte şi a-ţi cunoaşte domeniul. Jurnalistul trebuie să fie conştient de ceea ce este şi de ceea ce nu este: bărbat / femeie, alb / negru, tânăr / bătrân etc. Multe dintre greşelile comise vin din ceea ce se ignoră din propria natură şi propriile limite. Deontologia, într-o anumită măsură, ar putea să se reducă la o conştientizare. Codurile uită să stigmatizeze jurnalistul care se mulţumeşte să se inspire din „dosarul de presă" furnizat de un serviciu de relaţii publice. Ele nu-i recomandă să-şi lucreze subiectul (reportaj sau interviu) dinainte, să consulte arhivele (bănci de date) şi să ia avizul experţilor.

Fără a mai vorbi despre pregătirea pentru situaţiile dificile ca actele teroriste. Terorismul nu ar exista fără mijloacele de comunicare: el vizează să facă din ele amplificatorii pentru propaganda micilor grupuri. Trebuie să apeleze la cenzură (black-out, în original, n.t.) în ceea ce le priveşte sau să se plieze cerinţelor? In nici un caz nu se pune problema improvizării: trebuie citite studiile, dezbaterile consacrate acestei probleme. Este necesar pentru jurnalist, să posede cunoştinţe generale solide şi o specialitate: Comisia Hutchins a făcut referitor la aceasta o recomandare majoră. Incompetenţa ia forme diverse: introducerea termenilor fără a-i defini, utilizarea

statisticilor

de-a

curmezişul,

simplificarea

problemelor complexe, prezentarea ipotezelor ca fapte verificate, generalizarea plecând de la câteva exemple, tragerea concluziilor nejustificate. Puţine coduri recomandă însuşirea unor cunoştinţe în domenii ca ştiinţa sau dreptul, învăţământul sau industria, şi chiar limbile străine, pentru corespondenţi

din

străinătate.

Se

regretă

uneori

necunoaşterea pe care ar avea-o jurnalistul din domeniul economic, însă lacunele lor pot fi foarte diferite: de exemplu, politice când este vorba de alegeri în Statele Unite, culturale şi militare, în timpul războiului din Golf.

Acum câţiva ani, mijloacele de comunicare au oferit informaţii înnebunitoare despre o epidemie de ciumă în India - evocând ciuma neagră din Evul Mediu (25 de milioane de morţi în secolul al XlV-lea) şi uitând să precizeze că: 1. ciuma este endemică în India şi 2. ea este uşor de învins în epoca noastră. Fuseseră mai puţin de 100 de morţi. Alt exemplu curent: abordarea instituţiilor europene. în 1992, jurnaliştii au acuzat Comisia Europeană (pe care o credeau suverană) de interzicerea exporturilor de brânză din lapte crud (parte infimă din producţia franceză) atunci când de fapt ea anulase legislaţiile străine care blocau importul acesteia. În sfârşit, codurile omit să precizeze ca fiind fundamental pentru jurnalişti să-şi stăpânească propria limbă şi să-şi cunoască propria cultură - ceea ce nu este totdeauna cazul în Franţa, chiar în presa scrisă de calitate. Tradiţie, conservatorism, rutină. Uzanţele şi obiceiurile jurnalistice constituie un obstacol major în calea deontologiei. Lenea, insensibilitatea birocratică, lipsa de imaginaţie generează rutina: se acoperă aceleaşi sectoare; se urmăresc aceleaşi fenomene; se publică doar comunicatele; se consultă aşa-zişi specialişti. Se apelează puţin la surse

excelente, dar obscure: reviste specializate, experţi discreţi. Se practică „jurnalismul de turmă": un subiect nu este considerat demn de abordat decât dacă este tratat de o mare agenţie sau de principalul cotidian. Atunci, chiar dacă nu este nici nou, nici important, timp de o zi, o săptămână sau mai mult nu se vorbeşte decât de asta1, se uită sau se neglijează mult alte subiecte mai grave. De mulţi ani toate mijloacele de comunicare acordă un spaţiu excepţional subiectului SIDA - prin emisiuni şi numere speciale. Nici unul sau puţine articole şi emisiuni se fac, în schimb, despre principalele cauze (directe şi indirecte) ale morţii în Franţa: alcoolismul şi tutunul. Dacă SIDA ar fi ucis 100.000 de persoane pe an, oare ce s-ar fi transmis prin mijloacele de comunicare? Acesta este numărul de decese cauzat de alcool şi tutun. Dar dacă 500 de milioane de oameni erau sero-pozitivi? Acesta este numărul de persoane afectate de paludism, care ucide în Africa de trei ori mai mult decât SIDA. Fără a mai vorbi de boala somnului1 şi de tuberculoză. Gândire unică. Dacă mijloacele de comunicare nu vehiculează decât punctele de vedere ale unui grup mic, fără scrupule, avem de-a face cu o dictatură şi deci cu pericolul

extremismului: naziştii şi sovieticii l-au ilustrat în mod trist. Chiar în democraţie, atunci când mijloacele de comunicare sau privilegiază prea mult o ideologie', sau se fac în mod excesiv campionii ordinii stabilite se ajunge la o criză. Mijloacele

de

comunicare

comerciale

propovăduiesc

conservatorismul social şi liberalismul economic. Mijloacele de comunicare publice se plasează de obicei în serviciul guvernului. în „cluburile presei" nipone, grupurile de jurnalişti acreditaţi pe lângă cei aflaţi în vârful piramidei se consultă înainte, pentru a nu pune întrebări incomode şi pentru a face apoi cu toţii acelaşi rezumat: o regretabilă consecinţă a tradiţiei confuciene. Într-un alt spaţiu, în Statele Unite în anii

'50,

mijloacele

de

comunicare

propovăduiau

conformismul unei majorităţi albe conservatoare. Grupurile excluse s-au revoltat în deceniul următor, uneori brutal: negrii, studenţii, hispanicii, amerindienii, consumatorii, femeile, ecologiştii, homosexualii, handicapaţii etc. Teama de noutate. Un rol al mijloacelor de comunicare este, de asemenea, acela de a stimula schimbarea, creativitatea, introducând noţiuni, obiceiuri sau produse noi. Or, acestea se tem în general de ideile noi, non-conformiste

sau extreme. Crescânda lor comercializare nu a făcut decât să le accentueze tendinţa de a propaga o cultură majoritară, fadă şi intolerantă. Mijloacele de comunicare nu cenzurează, ci ocultează. Se aud rar voci excentrice capabile să furnizeze date, puncte de vedere diferite de normă. In anii '60, era dezolant să vezi editorii americani, atât de înclinaţi de obicei să invoce libertatea presei, care se înflăcărau în legătură cu reprimarea ziarelor tinerilor contestatari. Regula „corectitudinii politice / sociale"' este mult mai veche decât s-ar crede. în microcosmosul jurnalistic, nu se ridică destul problema tradiţiei2. Astfel, se continuă venerarea scoop3-ului şi a reportajului în direct, chiar şi atunci când multe erori şi bavuri rezultă din cauza grabei. Mai pe larg, se deosebesc mai mult de o duzină de obiceiuri regretabile de care codurile se preocupă puţin. Unele se referă la selecţia informaţiei, altele la prezentarea sa. Dincolo de aceasta este vorba despre rolurile pe care mijloacele de comunicare trebuie să le joace mai pregnant în societate. I. Selecţia Stabilindu-şi politica de informare, conducătorii mijloacelor de comunicare ar trebui să se ocupe nu atît de

patronii lor, de ofertanţi de publicitate şi de sursele lor de informare, ci de clienţii lor, de toţi, indivizi sau grupuri, cei a căror soartă poate fi afectată. Acest lucru nu ar fi apărut în coduri dacă nu se constata, în afara sectorului mass-media, o rentabilitate ridicată a firmelor care au această preocupare. în mod tradiţional, mijloacele de comunicare prezintă fapte diverse şi informaţii politice care, într-o mare măsură, le sunt furnizate prin canalele oficiale. Ele evocă afacerile care evidenţiază consensul sau opoziţiile cunoscute (stânga / dreapta de exemplu) şi îi trec cu vederea pe marginalizaţi, sau îi ridiculizează: aceasta s-a remarcat în timpul renaşterii mişcării feministe, în anii '60 şi '70. Mijloacele de comunicare trebuiau să ofere o panoramă completă a actualităţii locale, naţionale şi mondiale, care de altfel adesea constă mai degrabă în probleme de rezolvat decât în acţiuni şi întâmplări. Ocultările. Omisiunea este cel mai grav păcat al mijloacelor de comunicare. Cauza poate să fie sau natura mijloacelor de comunicare, sau lipsa resurselor, sau refuzul proprietarilor de a face cheltuiala necesară. însă omisiunea poate avea şi alte cauze. Anumite subiecte sunt puţin sau prost tratate din cauza prejudecăţilor învechite şi a tabuurilor

patronilor mijloacelor de comunicare sau ale ofertanţilor de publicitate

(care

dau

puţină

importanţă

protecţiei

consumatorilor, de exemplu) sau ale oamenilor tineri şi cultivaţi care populează sălile redacţiilor' ori ale celor din categoria cea mai bogată a publicului sau ale majorităţii populaţiei. Iată un eşantion din aceste unghiuri moarte de vedere. In Franţa, mijloacele de comunicare nu au întreprins o anchetă referitoare la finanţarea campaniilor electorale din anii '60 până în '80. Nici asupra gestiunii primarului de la Nisa, sau a preşedintelui ARC. Nici despre corupţia din sportul profesionist. Nici despre uimitoarele împrumuturi ale Credit Lyonnais". Extrema-dreaptă a fost lăsată să exploateze iritarea francezilor în faţa imigraţiei africane crescânde. Infirmierele, camionagii, studenţii, chiar poliţiştii au trebuit să coboare în stradă pentru ca presa să se intereseze de plângerile lor. Se vorbeşte undeva în Occident despre tratamentul aplicat femeilor din cea mai mare parte a ţărilor musulmane (în special despre excizie, practicată în Africa), despre apartheid în altă parte decât în Africa de Sud? S-au delegat trimişi speciali în Timor între 1975 şi 1995? S-a evocat genocidul creştinilor şi animiştilor din Sudan? în Statele

Unite, pe parcursul celor patru ani în care khmerii roşii au avut puterea în Cambodgia şi au omorât mai mult de 1 milion de locuitori, canalul ABC a consacrat acestei ţări 20 de minute, NBC 18 şi CBS 29. în Japonia, tradiţia impunea să nu se vorbească despre împărat, despre coreeni, despre masacrarea chinezilor în timpul războiului, despre burakumin (intangibilii) sau despre yakusa (mafioţii). Pentru un observator nipon aceste interdicţii constituie „un cod deontologic neexprimat", însă lucrurile sunt în schimbare o dată cu sfârşitul anilor '80. Amestecul de informaţie şi divertisment. O caracteristică regretabilă a dezbaterii referitoare la deontologie este omiterea divertismentului. Aceasta este cu atât mai gravă cu cât graniţa între informaţie şi divertisment este confuză în zilele noastre. Mijloacele de comunicare suferă de o lipsă de ierarhizare: trebuie să delimiteze mai bine ştirile distractive de cele importante' şi să le privilegieze pe cele care pot afecta viaţa unui grup social, a societăţii unei ţări, a umanităţii. La 6 mai 1994, „International Herald Tribune" a consacrat capul primei pagini câtorva lovituri de baston aplicate unui tânăr vandal american. Or, în Statele Unite în

ziua de astăzi, 23.000 de persoane sunt asasinate în fiecare an: în 2 ani au fost mai mulţi morţi decât în timpul a 8 ani de război în Vietnam. Bineînţeles, fiecare mijloc de comunicare trebuie să ţină cont de audienţa sa: publicul de elită vrea date utile, însă publicului popular îi plac „factoidele" distractive. Insă multe mijloace de comunicare amestecă aceste două genuri, fără ca să dea socoteală întotdeauna. Divertismentul mediatic nu este deloc de dispreţuit. Insă el nu trebuie să îndepărteze sau să vulgarizeze informaţia veritabilă şi să ocupe un loc dominant. Multe dintre reproşurile adresate mijloacelor de informare (apel la emoţii, supradramatizarea activităţii sau uneori publicarea ficţiunii pure) sunt rezultatul funcţiei de divertisment a mijloacelor de comunicare - şi trebuie să fie judecate după criterii diferite. Ele au devenit uzuale de la inventarea imprimeriei; oamenii le judecă şi influenţa lor este scăzută căci utilizatorii nu sunt imbecili. Jurnaliştii admit cu greu că ei sunt într-un fel clovni publici pentru simplul fapt că utilizatorii, „voyeuri ai evenimentelor", tratează o mare parte a informaţiei ca pe un divertisment pur. Şi prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă doar devianţele sexuale ale unui candidat la preşedinţie sau

un divorţ la curtea Angliei - ci şi rezultatele sportive, o inundaţie îndepărtată, un accident de avion sau un atac asupra unei bănci - şi chiar anumite războaie, eu condiţia ca acestea să fie cit mai îndepărtate. Superficialitate şi simplism. Cea mai mare parte a mijloacelor

de

comunicare

nu

iau

în

consideraţie

complexitatea realului. Acestea se cred obligate să acţioneze repede şi să amuze, deci să simplifice. De unde abuzul de stereotipuri, divizarea în buni şi răi, reducerea fenomenelor la indivizi pitoreşti, a unui discurs la o frază. De asemenea, mijloacele de comunicare oferă despre societate şi despre lume imagini incomplete, adesea deformate, care pot genera sentimente şi comportamente regretabile. Mijloacele de comunicare prezintă deseori un absurd mozaic de mici evenimente. Ele ar trebui „să explice (... ) mecanismele lumii moderne şi să raporteze evenimentele cotidiene la jocul forţelor profunde care determină destinul societăţii (...), să deceleze semnele premergătoare fundamentale

în

schimbărilor

toate domeniile". Televiziunea, în

particular, pare să nu se intereseze de o ştire decât dacă ea este acompaniată de imagini: este de la sine înţeles că pentru a prezenta procesele, evoluţiile, dispunem rar de ilustraţii

facile. Ar trebui să înceteze agitaţia frenetică a jurnaliştilor care caută să fie primii mai degrabă decât să fie cei mai buni - pe punctul uneori de a fabrica evenimentul. S-au observat excesele din timpul războiului din Golf. După ce au umflat în mod exagerat o problemă (uneori inexistentă)2, ei trebuie să o abandoneze pentru a sări la alta. Puţine coduri cer continuarea: altfel spus, atenţia faţă de urmările unui eveniment despre care s-a vorbit. Este foarte important pentru mijloacele de comunicare să caute realitatea sub aparenţe. în diferite moduri. Codurile nu subliniază necesitatea pentru jurnalist de a rectifica ceea ce afirmă persoanele ale căror declaraţii le redă. Nici să dezvăluie eforturile surselor de a-1 manipula, de a-şi plasa sub masca informării publicitatea sau propaganda proprie. Pe de altă parte, jurnalistul dă prea rar atenţie unui consens. între 1945 şi 1990, de exemplu, numeroase incidente au dovedit că Uniunea Sovietică nu era formidabila fortăreaţă care se pretindea - însă mijloacele de comunicare au tăcut: prea mulţi oameni puteau avea un interes în Războiul Rece. Pentru mass-media există o altă modalitate de a dezvălui realitatea din spatele aparenţei: aceea de a căuta existenţa fenomenelor grave, dar invizibile.

Se pot

utiliza pentru aceasta metodele detectivului şi ale judecătorului de instrucţie: acesta este jurnalismul de anchetă. în Statele Unite, investigative journalism declanşează de obicei acţiunea poliţiei şi deschiderea proceselor. Jurnalistul trebuie, de asemenea, să utilizeze metodele ştiinţelor sociale, să aplice puterea ordinatoarelor la analiza arhivelor sau a anchetelor, cu scopul de scormoni sub suprafaţa actualităţii pentru a identifica mişcări profunde, înainte ca ele să se arate sub o formă uneori catastrofică2. Acest tip de jurnalism s-ar putea intitula „de foraj". Paharul pe jumătate gol. Dând crezare tradiţiei, ştirea pozitivă nu este o ştire. Ce să credem atunci despre sfârşitul

războiului

din

1945,

despre

descoperirea

penicilinei, despre debarcarea pe Lună sau despre căderea zidului Berlinului? Mijloacele de comunicare pun accentul cel mai des pe neînţelegere, conflict, înfruntare, dramă, eşec3: asta merge prost şi asta se înrăutăţeşte. Se reliefează mai degrabă problemele decât marile realizări.

Când o

informaţie nu conţine decât un mic element negativ, pe acesta se construieşte reportajul. S-ar crede că jurnaliştii se delectează cu ciocniri, asasinate, falimente, tornade sau „scandaluri". Cinismul înlocuieşte un scepticism necesar:

toţi cei care decid apar ca nişte egoişti incompetenţi sau rapace, ale căror ticăloşii jurnalişti are misiunea de a le dezvălui. Dacă este bine să fie denunţată corupţia, democraţia este pusă în pericol când întreaga viaţă publică pare coruptă. Nevăzând decât paharul pe jumătate gol, cetăţeanul riscă să-şi formeze o viziune deprimantă asupra unei societăţi în care trebuie totuşi să trăiască mai bine de 50 sau 100 de ani, în Occident cel puţin. Şi el este descurajat să acţioneze pentru a îmbunătăţi soarta sa şi pe cea a comunităţii sale. Informaţia mediocră. Politica îi obsedează pe jurnalişti. Nimeni nu poate nega importanţa conducerii unui oraş, a unei ţări, a planetei - mai ales pentru mijloacele de comunicare, care se pretind a patra putere, însă peste tot presa îi acordă un spaţiu disproporţionat. La aceasta se poate adăuga faptul că mijloacele de comunicare, dintre care unele din păcate funcţionează în continuare, hărţuiesc guvernele pînă în punctul de a le stingheri în mod serios activitatea. „A încerca să realizezi proiecte pe termen lung în acest climat, înseamnă a încerca să faci cercetare medicală în sala de urgenţe a unui spital", spune J. Fallows.

În primul rând, mijloacele de comunicare trebuie să se ocupe mai întâi de afacerile economice (câţi dintre francezi ştiu că Franţa are al IV-lea P.I.B. din lume?), sociale şi ştiinţifice. După cum nota W.R. Hearst, „utilizatorii sunt de o inteligenţă şi de o virtute superioare faţă de ceea ce cred mulţi jurnalişti". Mijloacele de comunicare trebuie să facă publicul mai cunoscător şi mai civilizat, „să-i ridice nivelul moral şi raţionalitatea, să protejeze cultura tradiţională şi să contribuie la naşterea de noi forme culturale"'. Mijloacele de comunicare trebuie, în special, să traducă şi să facă cunoscute descoperirile şi gândurile savanţilor şi ale altor experţi. Cotidianele, newsmagazines şi documentarele de televiziune o fac puţin, nu suficient. A nu viza decât numitorul comun este contrar deontologiei, căci este împotriva interesului public. Mijloacelor de comunicare le revine menirea de a se comporta nu numai ca mesageri, ci şi ca exploratori şi iniţiatori. A accentua şi a diversifica apetitul este aproape la fel de important ca a hrăni. Nu suficient despre mass-media. O altă omisiune a codurilor: ele nu cer mijloacelor de comunicare să dea socoteală pentru propriile lor afaceri. Recentele „pagini media" semnalează publicaţii sau emisiuni noi, nomina-

lizări, cumpărări şi vînzări. în afară de vreun mare scandal, ele informează puţin despre controversele din lumea presei. Cu cîteva excepţii (mai ales cu caracter ideologic), un mijloc de comunicare nu critică pe altul, se închid ochii asupra lipsurilor colegilor. Autocritica nu este cunoscută, cel puţin în Franţa - nimic de felul unei relatări obiective a unui proces în care a fost implicat propriul mijloc de comunicare. Sunt rarissime jurnalele care publică un „curier al directorului" informându-şi cititorii. Când mijloacele de comunicare vorbesc, rar, despre ele însele, abuzează de superlative şi de autogratulări. După afacerea Villemin, P. Lelevre a avut eleganţa să prezinte scuze publice mamei micului Gregory, însă vânătorii de senzaţional şi-au strigat în gura mare virtutea. Marile canale de televiziune au programe în care utilizatorii şi experţii să prezinte plângeri şi unde profesioniştii să le răspundă?1 S-a gândit cineva la realizarea unei emisiuni pentru a aduce la lumină cazul falsului interviu cu Fidel Castro? „Le Monde" are un mediator, bineînţeles, însă câte cotidiane consacră în mod regulat o secţiune, o pagină examinării reproşurilor şi sugestiilor cititorilor lor? Ar fi plăcut ca, în general, cotidianele regionale franceze să-şi compare serviciile cu cele ale omologilor lor spanioli sau

italieni, dând explicaţii, trăgând concluzii. II. Tratarea şi prezentarea Oricine vrea să ofere o informaţie, fie el pedagog, povestitor sau jurnalist, ştie că maniera de a spune ceva este la fel de importantă ca ceea ce se spune. Sunt rare codurile care menţionează nevoia ca articolele să fie atrăgătoare (concizie, stil, punere în pagină, ilustraţii). Jurnale de dimensiuni fixe. Ca oricare dintre vechile industrii, mijloacele de comunicare cred că trebuie să scoată în fiecare zi un produs de talie asemănătoare, cu aproximativ aceleaşi ingrediente, orice s-ar întâmpla pe glob. în consecinţă, ele sunt obligate, în funcţie de zi, să neglijeze noutăţile importante sau să introducă „câlţi" pentru a umple, fără a depăşi, suprafaţa şi timpul acordat. Ca urmare, ele prezintă o relatare deformată asupra realităţii. La sfârşitul secolului XX, cetăţeanul poate utiliza canale de informare audiovizuală permanentă, care au devenit obişnuite în anii '80, o dată cu CNN. Pe de altă parte, el are acces din ce în ce mai mult la bănci de date în texte sau imagini. însă datorită ordinatorului, este posibil de acum înainte ca, plecând de la materialul finisat de jurnalist,

să se constituie „pachete informative", în funcţie de dorinţele şi nevoile fiecărui abonat - aceste pachete variind ca mărime în funcţie de abundenţa informaţiilor şi fiind distribuite în momente, locuri şi pe căi foarte diverse. Pseudo-informaţiile. Prea multe „ştiri" sunt fabricate de cei care profită de ele: cele mai multe au avantajul de a fi bine pregătite dinainte şi de a fi recondiţionate pentru utilizarea de către mijloacele de comunicare. Reclama mascată în informaţie este uşor de reperat în presa scrisă; la fel vâlva din jurul anumitor cărţi şi spectacole în cadrul jurnalelor televizate sau în emisiunile de varietăţi. Mai puţin vizibil este comunicatul sau materialul video furnizat prin ataşaţii de presă şi publicat fără modificări. Fără a mai vorbi de articolul scris de un jurnalist căruia i s-a oferit o croazieră sau orice altă favoare. Destul de diferită este relatarea unui pseudoeveniment, pus în scenă pentru a atrage mijloacele de comunicare: conferinţa de presă prezidenţială sau manifestaţiile de stradă, de exemplu. În sfârşit, există evenimente fabricate chiar de către mijloacele de comunicare: mini-scandalul umflat de către aşa-zisul Jurnalist de anchetă" sau hărţuirea celebrităţilor de către paparazzi. Nu excludem faptul că

ştirile de acest gen au o anume importanţă, însă ele trebuie să fie filtrate şi etichetate. Utilizatorii trebuie să cunoască sursa şi natura acestora. Informaţii incomprehensibile. Adesea emisiunile de ştiri nu constau decât într-o sumă de mici evenimente. Or, sarcina de a informa nu se limitează la a revărsa date brute. Trebuie să i se permită omului de pe stradă să înţeleagă şi să evalueze: să se ofere un context structurat în care ştirea îşi are locul; să se furnizeze puncte diverse de vedere, să se publice părerea specialiştilor. Acest lucru este indispensabil în cazul statisticilor, sondajelor, declaraţiilor conducătorilor - care trebuie să fie comparate cu alte date, provenind din trecut' sau din alte sectoare. Oamenii obişnuiţi nu sunt proşti, însă mulţi sunt needucaţi şi nu sînt obligaţi din punct de vedere profesional să se informeze continuu. Ei au dificultăţi în a sesiza „actualitatea" pentru că multe cuvinte şi concepte pe care mijloacele de informare le utilizează le sunt necunoscute . Aşa încât, ei consideră ştirile plictisitoare, mai ales pe cele din presa scrisă. Şi chiar dacă sunt interesaţi, cea mai mare parte a cetăţenilor are nevoie, pentru a înţelege, să i se explice originile unui eveniment, contextul, sensurile şi

consecinţele sale posibile. Această carenţă a jurnaliştilor are cauze diverse: vechea obişnuinţă de a se adresa unei elite, deci de a pretinde o vastă cunoaştere a lumii; lipsa timpului, o sursă a simplismului şi a stereotipurilor; o formare insuficientă; neglijenţa. Sau, la radio şi la televiziune, şi preocuparea pentru audienţă. Informaţia plictisitoare. Multe dintre informaţiile publicate nu au nici o utilitate (accidente, crime pasionale, .vizite ale demnitarilor). însă, vai!, informaţiile utile sunt deseori prea puţin interesante. Or, dacă se vrea ca societatea să funcţioneze bine, trebuie ca toţi membrii săi să aibă o idee corectă despre mediul lor, apropiat şi îndepărtat. Fie că sunt în mod natural dispuşi sau nu, ei au datoria de a fi informaţi. Dacă nu sunt dispuşi, atunci trebuie să li se capteze atenţia1, demonstrând, de exemplu, efectele pe care evenimentul îl poate avea asupra vieţii lor personale. Realizarea nu este uşoară: a face seducătoare informaţia importantă cere efort, timp şi talent. Dimpotrivă, se poate arăta că unele ştiri care par să nu fie decât interesante, sunt importante. De exemplu: un om masacrează o duzină de persoane într-un tren de periferie.

Un fapt divers seducător, cu sânge, ţipete şi lacrimi - însă ce spune el despre societatea înconjurătoare? Despre şomaj, sărăcie, rasism, alcoolism, lipsa supravegherii psihiatrice, obţinerea cu uşurinţă a armelor automate? Patriotismul local. O tradiţie uşor explicabilă, dar regretabilă, constă, în toate cele patru colţuri ale lumii, în preocuparea pentru actualitatea locală şi regională înainte de toate. Este stupefiant să compari enormul spaţiu pentru publicitate din cotidianele americane (60-J0% din suprafaţă) cu foarte mica parte acordată informaţiei mondiale (2%). Este, de asemenea, deconcertant să vezi, în Franţa, aceste cotidiane regionale reduse la un fascicul de buletine municipale cu câteva pagini pentru afacerile naţionale şi internaţionale1. Despre aceasta codurile presei nu pomenesc nimic. Totuşi, marele public, fie că este sau nu conştient, are nevoie de informaţii despre starea întregii planete şi despre evoluţia care a condus la această situaţie. Numărul corespondenţilor în străinătate scade mult: ei sunt înlocuiţi de „trimişi speciali", proaspăt aterizaţi deci ignoranţi, şi ar fi de dorit ca mijloacele de comunicare din toate ţările să publice articole sau să transmită emisiuni unii de la alţii - după exemplul dat de „Courrier International"

(1991), săptămânal compus din articole traduse din presa lumii întregi. In Australia, de exemplu, canalul SBS prezintă în fiecare dimineaţă jurnale televizate şi, în mod regulat, reportaje, documentare şi filme venite din întreaga lume. Cu aceeaşi ocazie, mijloacele de comunicare ar putea împrumuta idei şi tehnici noi din străinătate. Dincolo de acestea, ele ar trebui să se pună în serviciul cunoaşterii şi înţelegerii mutuale, al păcii, al fericirii umanităţii. III. Bunăstarea societăţii Protejarea celor umili. Un economist nota undeva că nu există foamete în ţările democratice cu presă (relativ) liberă. Mijloacele de comunicare pot face mult pentru consumatori / cetăţeni. Insă există o diferenţă regretabilă de abordare pe care puţine coduri o evocă; cum zicea La Fontaine: „după cât sunteţi de puternici sau de umili". Libertatea presei şi a cuvântului nu ar trebui să fie nici privilegiul unei elite', nici al majorităţii. Trebuie să-i înţelegem, de asemenea, pe marginalizaţi, pe excentrici, pe „cei care le strică altora cheful". Căci ei au deseori dreptate. Or, când guvernul vrea să-i reducă la tăcere pe contestatari, marile mijloace de comunicare au tendinţa de a se plasa discret de partea celor mai puternici. în Franţa, ca şi în

Japonia, nu acestea sunt cele care dezvăluie cel mai des abuzurile grave ale puterii, ci mici magazine sau săptămânale ca „Bungei Shunju" sau „Le Canard enchaîne". Nu înseamnă să cădem în demagogia populistă. Este adevărat că mijloacele de comunicare cedează prea des presiunii majorităţii sau a anumitor grupuri organizate (ca acei campioni ai political correetness în Statele Unite sau agricultorii din Franţa). însă când Comisia Hutchins recomanda că toate grupurile sociale trebuie deservite, ea se gândea pur şi simplu la oamenii obişnuiţi, de care massmedia se ocupă puţin, chiar atunci când aceştia sunt de fapt „poporul". Codurile menţionează rar prejudecata favorabilă a jurnaliştilor faţă de cei puternici: sursele lor şi partenerii patronilor organelor de presă. Utilizatorii o percep ca pe o cârdăşie între puteri. în special jurnaliştilor francezi, corespondenţii străini le reproşează o prea mare intimitate cu factorii de decizie din politică şi economie. „Jurnalismul civic". Codul deontologic al APML, redactat în 1974 şi revizuit în 1994, este unul dintre rarele coduri ce fac următoarea recomandare: „Ziarul ar trebui să facă o critică constructivă tuturor

sectoarelor societăţii [...]. în editorialele sale, el ar trebui să fie promotorul reformelor necesare şi al inovaţiilor care servesc interesul public [...]. El trebuie să ofere un forum pentru exprimarea comentariilor şi criticilor, în special când aceste critici se referă la poziţiile proclamate în editoriale". La începutul anilor '90, aceste idei au dat naştere în Statele Unite unui nou stil de jurnalism, foarte controversat, numit public (sau civic)journalism. Acesta a fost inventat pentru a lupta împotriva scăderii difuzării şi credibilităţii mijloacelor de comunicare. în sensul grav, el evidenţiază „relaţiile publice" şi prostituţia. în sensul bun, acesta aminteşte în mod util că mijloacele de comunicare sunt, înainte de toate, în serviciul utilizatorilor şi nu al acţionarilor,

al

ofertanţilor

de

publicitate

sau

al

responsabililor politici. Ele ar trebui nu să prezinte actualitatea drept un spectacol, ci să informeze în aşa fel încât să încurajeze dezbaterea problemelor grave, cu participarea grupurilor minoritare de toate felurile, chiar a celor pe care majoritatea le consideră respingătoare; să aibă ca scop dezvoltarea gândirii şi a imaginaţiei fiecărui cetăţean în ceea ce priveşte propriul său mediu; să-i stimuleze dorinţa de a participa la gestionarea afacerilor publice. în loc să se facă doar purtătorii de cuvânt ai oraşului

lor sau ai regiunii, în loc să rămână mereu într-o prudenţă fadă, mijloacele de comunicare trebuie să descopere şi să semnaleze ceea ce nu merge şi, de asemenea, să descopere soluţii pentru probleme şi să-i ajute pe utilizatori să le pună în practică - chiar dacă aceasta vine în contradicţie cu ideile primite şi interesele stabilite. IV. Sectorul divertismentului Tradiţia vrea să se facă diferenţă între jurnalist şi „saltimbanc". în zilele noastre, într-adevăr, jurnalismul devine mai atrăgător, adesea ademenitor, în timp ce se creează canale de televiziune documentare, istorice, educative şi sportive. Sportul se situează concomitent în domeniul informaţiei şi al divertismentului. Codurile nu pomenesc de el în mod direct - însă multe clauze îi sunt aplicabile: obiectivitate, echitate (fără şovinism), fără corupţie sau încurajare a violenţei etc. De asemenea, în codurile jurnalistice se găseşte condamnarea indirectă a greşelilor comise de media de divertisment: publicitatea clandestină sau coruperea crainicului de noutăţi muzicale; ravagiile traficului de influenţă sau profiturile excesive ale animatorilor care devin producători. Insă reproşurile cele mai grave care li se fac sunt

de un alt ordin şi sunt rar evocate de coduri: prostia, vulgaritatea, brutalitatea, indiferenţa intelectuală şi estetică, distorsionarea realităţii, imoralitatea fundamentală. Mediocritatea estetică. Mijloacele de comunicare comerciale fac puţine eforturi de inovare, de promovare a formelor elaborate ale creaţiei: literatură, muzică numită clasică sau arte plastice. Mediocritatea devine chiar tehnică, ca în desenele animate japoneze. Pentru a deservi bine publicul, mass-media au datoria de a forma gustul, de a-1 cultiva. însă debitul lor gigantesc le interzice o medie ridicată a calităţii. Acest divertisment este acuzat de a fi fabricat în serie de către mercenari şi selecţionat de către birocraţi obsedaţi de vânzări sau de indicii de audienţă. Vid intelectual. în special comercianţilor li se reproşează reticenţa de a se pune în slujba gândirii. Ei vând vestita „chewing-gum pentru ochi". Chiar radio-televiziunea de stat face puţin în acest domeniu, cu excepţii ca BBC şi mai ales televiziunea japoneză, NIIK, sau recent înfiinţatul „Cinquieme" în Franţa. Se inculcă o capacitate de atenţie de scurtă durată, ignorarea trecutului, nerăbdarea. La limită, se cultivă imbecilitatea prezentând în mod serios astrologie şi

fenomene „paranormale". în aproape toate regiunile lumii, mijloacele de comunicare şi-au neglijai rolul educativ: aceasta este poate cea mai clară violare a responsabilităţii lor sociale. Mediocritate morală. Mijloacele de comunicare vizează nu să formeze cetăţeni (ca şcolile) sau credincioşi (ca bisericile), ci să producă consumatori. Astfel fericirea este asociată consumului, semnelor exterioare ale reuşitei. Valorile: egoism, cupiditate, conformism. Fiecare caută bani, celebritate sau soluţii facile. Toate problemele politice, economice şi sociale se reduc la afacerile indivizilor. Aceştia se împart în buni şi răi, iar relaţiile lor se bazează pe forţă, conflictele fiind rezolvate de obicei prin bătaie. Şi ordinea este

restabilită.

Astfel,

divertismentul

mediatic

şi

publicitatea provoacă utilizatorului totodată angoasă şi reconfortate, insatisfacţie şi distracţie şi, în cele din urmă, frustrare şi apatie. Personajele televiziunii sunt stereotipuri, cu tendinţă spre rasism şi spre sexism. Corpurile şi chipurile feminine abundă, însă există puţine roluri frumoase de femei. Ca la cinematograf, anumite categorii se găsesc sub-reprezentate: copiii,

bătrânii,

intelectualii,

muncitorii,

săracii,

în

publicitatea şi în programele sale, televiziunea oferă o viziune simplistă şi inexactă asupra lumii: este totodată cosmetizată (personajele de ficţiune, de exemplu, trăiesc adesea mult peste mijloacele medii), dar şi mult mai josnică şi mai violentă decât în realitate. în videoclipurile muzicale, bărbaţii au adesea aerul de golani şi femeile de prostituate: cum va fi perceput acest lucru de către adolescenţii imaturi?' Tot astfel viitorul descris de cinematograf este

sumbru,

închis, barbar {Terminator, Robocop), chiar dacă lumea noastră este mult mai puţin mizerabilă şi periculoasă faţă de cum era nu demult (criza din 1929, masacrele staliniste şi naziste, Războiul rece). Se oferă astfel o idee falsă şi exasperantă despre societate1. Violenţa este pretutindeni, în ficţiune şi în desenele animate, ca şi în jurnalele televizate2 - în timp ce lungmetrajele „familiale" câştigă de obicei mai mulţi bani decât filmele de groază şi cu crime3. Nenumărate studii indică legături între violenţa mediatică şi violenţa reală. Ne imaginăm că, cel puţin în Statele Unite, violenţa televizată excită la fel de mult ca şi sexul, însă deranjează mai puţin. Izolaţionism. În sfârşit, nici un cod nu face măcar aluzie la acesta: este necesar pentru binele public ca fiecare

ţară să prezinte produsele mediatice ale altora pentru a face cunoscute culturile acestora şi pentru a stimula propria cultură prin hibridare. Pare împotriva deontologiei ca marile „reţele" din Statele Unite să nu prezinte pe seară decât 2% emisiuni importate (cea mai mare parte din Marea Britanie). în general, problema bogăţiei culturale se impune în cazul protecţionismului mijloacelor de comunicare americane care îşi privează utilizatorii de contactul cu alte culturi, ca şi în cazul dumpingului cultural pe care ele îl practică în restul lumii şi care are ca efect erodarea creativităţii regionale. Astfel,

şi cultura Statelor Unite, şi cea a celorlalte ţări

sărăceşte, însă putem vedea multe emisiuni italiene, spaniole sau japoneze pe micul ecran francez? Sunt multe emisiuni europene pe ciudatele lucarne nipone? în măsura în care publicul este atât de prost servit, izolaţionismul şi expansionismul mediatic ţin de deontologie. V. Probleme legate de publicitate în măsura în care mijloacele de comunicare câştigă prin ele însele o mare parte din venituri sau totalitatea veniturilor lor, publicitatea nu poate decât să le influenţeze comportamentul. în multe ţări, cei care se ocupă de publicitate şi-au redactat un cod şi dispun de organisme de

autocontrol adesea mult mai stricte decât cele ale massmedia, însă şi mijloacele de comunicare trebuie să se ocupe de acest lucru. în ţările occidentale, adesea ele transferă preocupările

deontologice

în

sarcina

organismelor

exterioare. O clauză ca „mijloacele de comunicare au dreptul de a verifica datele din reclame"' este mai puţin justificată când există un Birou de verificare a publicităţii, ca în Franţa. în aceste condiţii, mijloacele de comunicare trebuie să aibă grijă ca, de exemplu, să nu-1 lase pe fabricantul unui produs interzis să facă în mod indirect publicitate prin intermediul unei reclame pentru un altul dintre produsele sale2. Probleme mai grave se ridică acum. Când, în 1983, reţeaua ABC a programat

The Day After care descria

Statele Unite a doua zi după un război nuclear, aproape nici un ofertant de publicitate nu a acceptat să-şi plaseze spoturile în acest film. Şi este şi mai grav când un anumit produs este implicat. Iar boicotul generează auto-cenzură. De exemplu, cea a vânzătorilor de maşini după ce un cotidian local a publicat o listă de sfaturi pentru cumpărătorii de autovehicule. Mai grav: din anii '30 în Statele Unite erau publicate rapoarte oficiale ce asociau fumatul bolilor mortale. Totuşi, până în anii '60, mijloacele

de comunicare au păstrat tăcerea asupra periculozităţii ţigării. Chiar în 1990, în Statele Unite, o firmă care voia să facă o campanie pentru produsele sale anti-tabac a primit refuzul celor mai mari reviste. în mod fundamental, pentru un mare număr de utilizatori pare imoral (în sensul de „contrar menirii serviciului public") ca mai mult de două treimi din suprafaţa cotidianelor americane să fie consacrată reclamei, ca emisiunile de televiziune să fie întrerupte la fiecare 10 minute de calupuri de publicitate.

PRACTICA

Mijloacele de Asigurare a Responsabilităţii Sociale (M*A*R*S*) a mijloacelor de comunicare Deontologia ridică o problemă majoră: găsirea unor mijloace acceptabile, adică non-etatice, pentru a determina respectarea sa. Cum să determini o fiinţă umană să se comporte bine? Se poate observa că asupra sa se exercită trei tipuri de presiune. Partea sa perversă presupune că, în interesul semenilor săi, ea trebuie supusă unei presiuni psihice externe. Partea sa nobilă o face sensibilă la valoarea anumitor principii şi deci la o presiune morală internă. Ambivalenţa sa conduce la speranţa că o presiune morală externă este suficientă; este vorba despre cea pe care o exercită regulile eticii profesionale, a căror violare de către un individ îi aduce dezaprobarea din partea partenerilor săi şi dispreţul utilizatorilor. în materie de presă, de-a lungul secolelor, singurele utilizate au fost primele două dintre aceste trei reguli: jurnalistul virtuos se supune conştiinţei sale; gazetăraşul tară scrupule se teme de jandarmi şi de magistraţi. La acest

sfârşit de secol devine indispensabil apelul la cea de-a treia regulă dacă dorim o presă liberă şi democratică, într-adevăr, de când mijloacele de comunicare au devenit o mare industrie conştiinţa individuală este mai insuficientă ca niciodată. în ceea ce priveşte legea, tribunalele şi poliţia, ele sunt suspectate că au fost prea mult utilizate pentru a-i reduce la tăcere pe cei care au ceva de spus. De aici conceptul de M*A*R*S, pe care l-am formulat la începutul anilor '90. Un M*A*R*S este orice mijloc nonetatic utilizat pentru a face mijloacele de comunicare responsabile faţă de public. Conceptul este global şi deci puţin cam vag. El se referă la indivizi sau la grupuri dar şi la reuniuni regulate, documente scrise, mijloace de comunicare mici sau chiar la un proces îndelungat sau o abordare particulară. în mod normal, M*A*R*S nu acţionează decât prin presiunea morală, însă acţiunea lor poate fi aprofundată prin autoritatea conducătorilor mijloacelor de comunicare sau prin dispoziţii legale preexistente. în Franţa, dacă „a vorbi" de etică este la modă începând din 1991, se pune rar problema de „a face" ceva în acest domeniu. Este foarte regretabil faptul că jurnaliştii care scriu cărţi despre deontologie resping a priori orice mijloc de a o face respectată. De-a lungul timpului, cea mai

mare parte a oamenilor de presă ocultează sau resping orice M*A*R*S pretinzând că este vorba de o ameninţare la adresa libertăţii presei, a drepturilor omului, a democraţiei. Unul vine să declare că „un cadru deontologic ar fi totalitar". Altul se înfurie numai în faţa eventualităţii unui cod de conduită. Astfel, prezentul capitol este un adevărat blestem pentru mulţi dintre profesionişti, fie că sunt europeni sau americani. I. Actorii Când trecem la controlul calităţii serviciilor aduse publicului de către media, trebuie să ne asigurăm mai întâi că mijloacele de comunicare au ca obiectiv prioritar deservirea publicului. Apoi trebuie să identificăm nevoile şi dorinţele publicului. în sfârşit, trebuie să verificăm dacă ele sunt satisfăcute. Cei trei protagonişti (patroni, profesionişti, utilizatori) pot să se consacre acestui control în moduri diverse, împreună sau separat. Statul nu participă la control', doar sub forma ameninţării care uneori este necesară pentru a declanşa procesul de autoreglare. Patronii mijloacelor de comunicare. Ne-am putea imagina că ei îşi organizează propriul control al calităţii,

însă există puţine exemple de industrii care, fără presiuni exterioare, s-au dotat cu un cod al onoarei, fără a mai vorbi despre câte dintre ele ţin cont de acesta. în situaţie de monopol, prosperitatea adoarme conştiinţa. în situaţie de concurenţă, este suficient doar ca unii indivizi fără scrupule să refuze orice deontologie pentru a-i obliga pe ceilalţi să facă la fel. Conducătorii redacţiei. Evident, mijlocul cel mai simplu, cel mai puţin scump, cel mai eficient de a determina respectarea unui cod este acela de a încredinţa sarcina aceasta direcţiunii redacţiei. Este uşor atunci când codul face parte dintr-un contract de angajare: sancţiunea (mustrare, aviz, suspendare, concediere) este în acest caz aplicabilă rapid, adică imediat şi Iară apel. Însă, dacă conducerea acţionează singură, inconvenientele sunt numeroase. Cadrele redacţiei ocupă o poziţie ambiguă: ei sunt jurnalişti, însă, într-o mare măsură, şi mâna dreaptă a proprietarului. Atât timp cât direcţiunea se preocupă mai întâi de rentabilitate, ea nu ar trebui să fie însărcinată cu deontologia. Ea poate fi tentată să ascundă o greşeală când aceasta îi satisface interesele sau poate fi chiar ea, de altfel, aceea care şi-a solicitat angajatul. în cazul unui

scandal public, jurnalistul devine ţap ispăşitor, iar codul poate servi la înlăturarea angajaţilor care displac. Jurnaliştii. Ei sunt, bineînţeles, principalii interesaţi. Ei sunt cei care pot să câştige cel mai mult din îmbunătăţirea calităţii activităţii mijloacelor de comunicare şi cei care se fac cel mai des responsabili de mediocritatea acesteia. Codul RTNDA (1966)1 concluzionează astfel: „Jurnaliştii din radio şi televiziune vor condamna activ şi vor încerca să împiedice violarea acestor norme; vor încuraja activ respectarea acestora de către toţi jurnaliştii", în realitate, sindicatele şi asociaţiile dispun adesea de comisii de disciplină, însă întotdeauna le este neplăcută aplicarea unei sancţiuni. Codul Federaţiei Jurnaliştilor arabi (1972) cere ca profesioniştii să-şi denunţe colegii care nu se comportă bine. Aceasta „nu se face", însă se mai pune problema loialităţii în caz de violare foarte gravă a deontologiei (înşelare sistematică, şantaj, răsplată în schimbul unei informaţii)? În teorie, asocierea voluntară a jurnaliştilor şi a patronilor în scopul de a dicta presei un comportament responsabil din punct de vedere social ar fi o soluţie eficientă şi simplă, însă încrederea publicului ar risca să fie

scăzută. Experienţa arată că orice corporaţie privilegiază apărarea intereselor sale şi neglijează autocritica. Utilizatorii. Îi uităm prea des atunci când se vorbeşte de deontologie. Ei înşişi, vai!, se cred neputincioşi în faţa mijloacelor de comunicare (cu excepţia intentării unui proces pe care ei nu-1 mai susţin dacă există o altă posibilitate de a se face ascultaţi). Pot să acţioneze singuri? Poate, într-o zi, asociaţiile consumatorilor se vor ocupa în sfârşit de mass-media, aşa cum se ocupă de calitatea iaurturilor sau a serviciilor bancare. De asemenea, ne putem imagina că cetăţeni militanţi se asociază şi, cu ajutorul experţilor în comunicare, întreprind o analiză critică a conţinutului mijloacelor de comunicare, culeg plângerile publicului şi le studiază. însă ne-am putea aştepta ca profesioniştii, ca de obicei, să le respingă plângerile. Şi este prea uşor pentru ei să scoată în faţa criticilor singura lor armă: publicarea activităţilor lor. Deci, asociaţiile profesioniştilor şi ale utilizatorilor ar părea adesea indispensabile. Profesioniştii ştiu cel mai bine cum

să

îmbunătăţească

activitatea

mijloacelor

de

comunicare şi au multe motive să dorească să o facă, însă ei sunt prea slabi în faţa puterilor politice şi mai ales

economice. Ei au nevoie de sprijinul maselor de utilizatori, alegători şi consumatori. Istoric. Toate M*A*R*S despre care va fi vorba există. Ele au fost experimentate şi au dat rezultate. Multe au fost concepute şi puse în practică în Statele Unite. în această ţară, comercializarea mijloacelor de comunicare este mai vătămătoare ca oriunde în altă parte, dar se şi respectă mai mult ca oriunde orice reglementare etatică. în Statele Unite, interesul pentru M*A*R*S a rămas scăzut până la sfârşitul anilor '60. S-a depăşit atunci un prag al

exasperării.

Se

produseseră

multe

evenimente

simptomatice: în 1967, apariţia consiliilor locale ale piesei şi a unui cotidian în postură de mediator; începând cu 1968, dezvoltarea revistelor critice; apoi, în 1971 şi 1973, crearea unui consiliu regional (în Minnesota) şi a unui consiliu naţional. Aceste inovaţii semnalau două transformări: proprietarii admiteau că angajaţii lor aveau dreptul la opinie şi jurnaliştii admiteau că publicul avea un cuvânt de spus. „Consiliul presei" a fost în atenţia tuturor în anii '70, când UNESCO, International Press Institute, Consiliul Europei şi, dincolo de Atlantic, 20th Century Fund şi Mellett Foundation au organizat colocvii sau schimburi de

experienţă. A existat atunci un val de rapoarte, articole, cărţi asupra acestui subiect, însă, dacă un consiliu este potenţial cel mai eficient M*A*R*S pentru că îi reuneşte pe cei trei protagonişti ai mijloacelor de comunicare, el este departe de a fi singurul. II. Mijloacele Formarea. Aceasta este soluţia pe termen lung a celor mai

multe

probleme

legate

de

calitate:

educarea

utilizatorilor în ceea ce priveşte mass-media şi formaţia universitară a profesioniştilor. O formare a jurnaliştilor în stil vechi, la locul de muncă, practică însă lipsită de subtilităţi, a devenit periculos de insuficientă. Universitatea poate să le dea: a) o cultură generală, b) cunoştinţe specifice unui sector şi c) o conştiinţă deontologică. în Franţa, aceste ultime două sarcini sunt de asemenea asigurate prin intermediul şcolilor specializate, de nivel superior. Astfel, jurnalistul poate deveni competent şi responsabil, deci respectat şi autonom. Evaluarea. Cea mai veche metodă pentru a îmbunătăţi activitatea mijloacelor de comunicare, cea mai uşoară, cea mai banală - aceasta este critica, negativă şi pozitivă. Ea

vine, bineînţeles, din partea oamenilor politici, a managerilor din industrie, a reprezentanţilor minorităţilor, a apărătorilor consumatorului, ecologiştilor şi intelectualilor însă ea trebuie să vină şi din partea altor două grupuri, în primul rând, din partea profesioniştilor din mass-media, a căror credibilitate este cea mai mare pe acest plan. Apoi a „comunicologilor". Observarea

sistematică

(monitoring).

Ea

este

necesară în zilele noastre, datorită faptului că produsele mediatice sunt extrem de numeroase şi că multe sunt efemere. Dar şi din cauză că greşelile mijloacelor de comunicare provin adesea din omisiuni, greu de reperat. Doar experţii independenţi, universitari, pot să se dedice unui studiu prelungit asupra mijloacelor de comunicare, unei analize aprofundate a conţinuturilor, unei cercetări a efectelor lor. Retroacţiunea (feed-back). Cum să deservească bine societatea dacă nu sunt ascultate doleanţele diverselor grupuri de utilizatori şi de membri ai altor instituţii sociale? Studiile

au arătat frecventul

decalaj

dintre gusturile

utilizatorilor şi ideea pe care şi-o fac despre acestea

conducătorii mijloacelor de comunicare. Aceştia din urmă trebuie să fie informaţi. A privi curbele vânzării şi segmentele de audienţă nu este suficient. Un mijloc constă în a angaja jurnalişti care diferă de cei obişnuiţi (femei, minorităţi etnice). Aceasta poate, de altfel, ajuta la rezolvarea unei alte probleme, cea a accesului minorităţilor la mijloacele de comunicare pentru a-şi publica ştirile şi opiniile. In practică, un anume M*A*R*S poate fi însoţit de mai multe dintre aceste abordări; un jurnal lunar ca „American Journalism Review" critică, observă, dă cuvântul utilizatorilor şi îi învaţă pe jurnalişti. Ceea ce urmează este un catalog (neexhaustiv) al M*A*R*S, împărţit conform naturii lor. 1. Documente scrise sau radiotelevizate Dreptul la replică. Acest mijloc poate părea neglijabil: nu este aşa. în primul rând, el are rarul avantaj de a nu costa nimic. Apoi, el combate o tară a presei: aversiunea faţă de recunoaşterea propriilor erori. Prin acest M*A*R*S, cu condiţia să fie foarte vizibil, ea semnalează faptul că presa nu se pretinde infailibilă. Mijloacele de comunicare îşi măresc astfel credibilitatea (contrar a ceea ce s-a crezut mult

timp în cadrul acestei profesiuni) şi încrederea publicului. Atât de necesară, scurta mea culpa poate deveni un lung şi dur studiu cum a fost acela al specialistului în massmedia de la „Los Angeles Times", pentru a explica de ce jurnalul său omisese tratarea a două grave evenimente locale. „Corespondenţa cu cititorii". O funcţie majoră a mijloacelor de comunicare este aceea de a oferi un „forum". în democraţie, toate grupurile trebuie să poată să se exprime şi nu doar prin intermediul instituţiilor (asociaţii, sindicate etc.). De aici interesul pentru acest M*A*R*S. în Statele Unite s-a dezvoltat mult în anii '70, până la a ocupa zilnic o pagină, alături de editoriale. Aceasta este una dintre rubricile cele mai citite, de altfel. Staţiile de radio şi televiziune consacră, de asemenea, timp de emisie corespondenţei şi „liberelor opinii". Iar mijloacele de comunicare utilizează din ce în ce mai mult o mesagerie telematică pentru a permite o retro-acţiune imediată a utilizatorilor. Unele publică adresele electronice ale personalului lor. Comentariile contradictorii. întotdeauna, pentru aşi îndeplini funcţia sa de forum, mai ales când una dintre

media are monopol local, este bine să se publice puncte de vedere opuse asupra problemelor importante. De la apariţia sa (1982), cotidianul naţional „USA Today" a publicat în fiecare zi mai multe „opinii libere", contrare editorialelor sale. Publicitatea opiniei. În Statele Unite un grup ideologic sau o firmă (ca Mobil Oii) au început să cumpere pagini în periodice pentru a denunţa anumite abuzuri ale mijloacelor preşedintelui

de

comunicare.

Reagan

a

Un

vechi

asistent

al

două

pagini

ale

cumpărat

„Washington Post" pentru a contesta pe acest spaţiu versiunea oferită de acest cotidian despre moartea fratelui său. Chestionare despre exactitate şi echitate. Acestea sunt aplicate din timp în timp persoanelor menţionate în jurnal sau sunt publicate şi destinate tuturor cititorilor. Au remarcat greşeli factuale sau semne ale partizanatu-lui? Sub această a doua formă, acest M*A*R*S costă, de asemenea, puţin şi ne miră cât de puţin este utilizat. Circulare interne. Conducătorii unei redacţii trebuie

să se comporte ca nişte pedagogi, să amintească ocazional principiile jurnalismului şi regulile casei. Chiar o tradiţie nescrisă puternică, fondată de un mare patron şi care îi supravieţuieşte, ca cea a lui H.Beuve-Mery de la „Monde", este nevoie uneori să fie reamintită. Codul deontologic. Un cod redactat după o dezbatere de către profesionişti este un M*A*R*S doar în măsura în care este cunoscut. Simpla sa existenţă exercită atunci o presiune morală. In Statele Unite, unde majoritatea jurnalelor şi-au redactat o „chartă redacţională", unele dintre ele o republică la anumite intervale. În 1994, Federaţia Jurnaliştilor Ruşi şi-a redactat un cod: cei care îl semnează primesc o carte profesională a sindicatului (contrasemnată de preşedintele FU), care îi oferă diverse avantaje (acces la informaţie, asigurări). Secţiuni / pagini alocate mijloacelor de comunicare. In afara informaţiilor, mijloacele de comunicare trebuie să includă critici. Găsim aşa ceva în jurnalele serioase şi revistele de calitate. Poate fi vorba şi de emisiuni periodice la radio şi televiziune, ca Mediawatch, săptămânal de opinie despre canalul ABC (Australia) sau Inside Story (1981-

1985) produs în Statele Unite de către PBS, în serviciul staţiilor „publice". Reviste critice. Aceste journalism reviews (.IR), locale sau naţionale, sunt consacrate criticării mijloacelor de comunicare din ţară sau dintr-un oraş, identificării distorsiunilor şi omisiunilor lor şi publicării informaţiilor ascunse . în Franţa, „Le Canard enchaîne" aproape că ar putea intra în această categorie. Cea mai celebră revistă a fost fondată de Facultatea de Jurnalism („Columbia JR", 1961), însă pionierul „In Fact", a lui G.Seldes (1940-1950), şi revistele epocii de glorie (19681975) ca „Chicago JR" au fost opera jurnaliştilor exasperaţi. Puţine au supravieţuit, în lipsa mijloacelor, a publicului şi a susţinătorilor. în anii '90, multe sunt etichetate, din punct de vedere politic, ca fiind de stingă („Extra!", 1986) şi mai ales de dreapta („Media Monitor"). Revistele apăreau pe Internet, ca BONG! (1988), un cyberj.r.. Aceste reviste arată că cel puţin unii jurnalişti nu sunt salariaţi supuşi: ei contestă în mod public. Această atitudine nouă s-a răspândit. Revistele sindicatelor au fost întotdeauna agresive, însă şi cele ale asociaţiilor au devenit la fel. Chiar

revistele de ştiinţă nu mai ezită să denunţe lipsurile. Una dintre iniţiativele apreciate ale revistei „More" (19711978) a fost de a crea premiul Liebling. Critica efectivă trebuia să fie pozitivă - şi ia forma recompenselor: complimente,

promovare,

măriri,

premii

locale

sau

naţionale. Cine s-ar îndoi de valoarea lor ar trebui să se gândească la acele scrisori de felicitare pe care unul dintre patronii de la Hollywood le înrămase pentru a le pune pe pereţii biroului său. Rapoarte şi cărţi critice. Rapoartele elaborate de comisii de experţi la iniţiativa asociaţiilor (ca MTT)1 sau a serviciilor oficiale (ca Senatul), uneori cu ocazia unei crize, evidenţiază lipsurile mijloacelor de comunicare şi sugerează îmbunătăţiri. Aceasta fac şi cărţile scrise de către profesionişti (ca A. Woodrow)2 sau observatorii (ca M. Schudson sau A. Mine)3. Filme şi emisiuni. Universul mijloacelor de comunicare este prezentat fără indulgenţă de lung metraje (Absence of Malice, 1981) şi de seriale televizate (Lou Grant, 19711982, sau Murphy Brown, 1988) sau uneori de emisiuni (ca Guignols de la Canal Plus) care satirizează media.

Mici mijloace de comunicare contestatare. Organe de partid, jurnale paralele, talk-show-mi politice, staţii FM asociative, canale închiriate pe cablu fac, de asemenea, cunoscut ceea ce altfel ar risca să fie disimulat. La fel, în regimurile autoritare, samizdat-e\e (texte difuzate pe sub mână) informează şi stigmatizează implicit mijloacele de comunicare - ca şi radiourile clandestine sau periferice, televiziunile prin satelit, audio şi videocasetele. Radioteleviziunea publică. Un M*A*R*S? Da, pentru că ea se consacră serviciului public şi pentru că, prin simpla sa existenţă, ca constituie o critică a radioteleviziunii comerciale: fără pauze publicitare la fiecare 10 minute, fără divertisment ademenitor, fără informaţii filtrate prin multinaţionalele furnizoare de publicitate. Ea generează o adevărată concurenţă ale cărei efecte pot fi remarcabile: radioteleviziunea din Japonia şi din Marea Britanie reprezintă un excelent exemplu în acest sens. 2. Indivizi sau grupuri Instanţe de organizare. în măsura în care aceste comisii etatice nu primesc ordine de la guvern şi în care ele

au ca prim scop protejarea publicul, putem fi tentaţi să le considerăm unul dintre M*A*R*S. în chemările la ordine şi în rapoartele sale, CSA denunţă erorile radioteleviziunii, trucajele, senzaţionalismul etc. Comisiile primesc plângeri, în genul unui consiliu al presei. Totuşi, aceste instanţe, ca FCC în SUA, fac să fie respectate principiile instituite de un Parlament. Ele se situează la limita deontologiei. în Franţa, Comisia cărţii de identitate a jurnaliştilor (creată prin legea din 1935) este independentă. Fără a fi un Ordin profesional, ea este strictă în ceea ce priveşte respectarea anumitor reguli, însă nu dispune de mijloace de a deschide anchete, dacă ar dori să o facă. Cronicarul specializat. Mijloacele de comunicare au întotdeauna tendinţa de a trece sub tăcere propriile afaceri. Totuşi, acum, când constituie unul dintre sistemele nervoase ale corpului social, publicul are nevoie să fie informat asupra acestor probleme. Trebuie deci ca unii jurnalişti să se specializeze în acest sector pentru a acoperi actualitatea şi pentru a se dedica anchetelor Iară complezenţă. David Shaw de la „Los Angeles Times" este unul dintre cei mai vestiţi redactori

de

cronici':

lungile

sale

rapoarte

(despre

jurnalismul sportiv sau despre relaţiile dintre presă şi

poliţie) se situează la jumătatea diurnului faţă de articolele jr. şi de lucrările universitare. Critici interne. în Statele Unite, anumiţi jurnalişti sunt

însărcinaţi

cu

in-house

critic.

Japonezii

au

shinshashitsu din 1922. Aceste „comisii de evaluare a conţinuturilor" există la toate cotidianele importante2. O echipă de jurnalişti examinează în fiecare zi propriul jurnal în căutare de violări ale codului şi scriu un raport. Uneori aceasta se ocupă şi de „poşta cititorilor" şi primeşte plângerile. Este vorba, în domeniul presei, de faimosul „control al calităţii" care a făcut să devină vestite produsele nipone. Consilieri în deontologie. Există credinţa că criticile interne contribuie la educarea deontologică a personalului. Se pot înfiinţa, de asemenea, „comitete de etică", compuse din jurnalişti care analizează problemele deontologice, îşi dau avizul asupra cazurilor pe măsură ce apar, organizează ateliere şi, dacă este necesar, redactează un cod. Există şi „consilii de redacţie", compuse din reprezentanţi ai conducerii şi din jurnalişti. Sarcina lor este de a-i informa pe noii angajaţi. Un ziar poate, de asemenea, să solicite, pe o

perioadă de timp, serviciile unui expert din exterior (ethics coach) aşa cum a iacul „Philadelphia Inquirer". Mediatorul. Această sarcină este asumată cel mai des de către un jurnalist cu experienţă care este angajat de ziar, ca „Le Monde", de un post de radioteleviziune sau chiar de un organism larg, ca Radio Canada. Este necesar ca el să fie respectat de partenerii săi şi să nu aibă nici o temere sau vreo speranţă în ceea ce priveşte ierarhia. Rolul său este de a-i asculta pe utilizatorii nemulţumiţi, de a întreprinde o anchetă şi, în cazurile importante, de a-şi publica concluziile într-o cronică săptămânală. El deschide o uşă publicului, îi dovedeşte că este gata să-i asculte criticile. Avantajele sale faţă de consiliul presei: facilitatea accesului şi reacţia rapidă. Dificultatea: dacă vrea să rămână eficient, el nu trebuie să apară nici ca un avocat al ziarului, nici ca un purtător de cuvânt al utilizatorilor. De asemenea, poate servi drept ghid în domeniul deontologiei. Primul „ombudsman" a fost numit de către „Louisville Courier - Jurnal" în 19971. De fapt, primul datează, fără îndoială, din 1913, când Pulitzer crease un birou al exactităţii şi al echităţii pentru a primi plângerile adresate cotidianului său din New York, „World".

R. Chandler, editor foarte respectat în Statele Unite, a sugerat în 1989 un M*A*R*S destul de asemănător: un comitet de arbitraj, înfiinţat de un mijloc de comunicare ameninţat cu un proces de defăimare, care ar fi fost compus din experţi exteriori şi al cărui aviz asupra cazului ar fi fost publicat. Comitete de legătură. în Statele Unite, primele au fost acele free press/fair trial committees reunind jurnalişti şi oameni ai legii pentru a-i ajuta să înţeleagă exigenţele respective şi pentru a îndepărta riscul unei îngrădiri oficiale, cum a fost cea impusă presei britanice sub pretextul garantării proceselor echitabile. În Franţa, în anii '70, sindicate ale jurnaliştilor, magistraţilor şi ale poliţiei înfiinţaseră un comitet de acest gen. O asemenea legătură ar trebui să fie stabilită cu orice grup cu care jurnaliştii riscă să intre în conflict, în dauna interesului public (poliţie, imigranţi etc.) Şi, de asemenea, cu organizaţiile contestatare (părinţi, mişcări feministe etc.) Consiliul local al presei. Acest termen desemnează o serie de întâlniri regulate (trimestriale, de exemplu) ale membrilor reprezentativi ai unei localităţi cu responsabilii

presei de scandal - uneori la iniţiativa unui director de mijloc de comunicare', alteori a unei instituţii exterioare (şcoală de jurnalism, asociaţie a utilizatorilor). Utilizatorii au, de asemenea, posibilitatea de a-şi exprima plângerile şi dorinţele, însă şi să înveţe cum funcţionează presa şi astfel să devină mai tolernţi. De-a lungul timpului, „Journal-Star" din Peoria (Illinois) a cerut fiecărei gospodine din fiecare din 21 de zone de difuzare să-i întrebe, la întâmplare, pe locuitorii din cartierul lor, despre calităţile şi defectele cotidianului. în timpul unui dejun lunar, membrii acestui consiliu original făceau un raport al cărui rezumat era publicat pe o pagină sau două. Destul de asemănător este ,juriul utilizatorilor", format dintr-o serie de utilizatori aleşi ca reprezentativi pentru „piaţa" sa, pe care mijlocul de comunicare îi chestionează, o dată sau în mod regulat, despre ceea ce cred despre acesta. Ei sunt plătiţi pentru fiecare sesiune şi dezbaterile lor sunt animate de către un mediator. Consiliul naţional sau regional al presei. Este cel mai cunoscut M*A*R*S căci este prezent în toate democraţiile nordice, germanice şi anglo-saxone, cât şi în

ţări atât de diferite ca India, Chile, Israel şi Estonia. La origine ideea este suedeză (1916). Ea a reapărut în 1928, într-un raport al International Labor Organization, apoi într-un proiect al Curţii de onoare conceput de către Federaţia internaţională a Jurnaliştilor în 1931. Comisia Hutchins reia ideea unui consiliu naţional în 1947 iar, în 1953, Marea Britanie înfiinţează al său Press Council, care avea să devină un model. Există tot atâtea formule de consilii câte consilii există. în Canada, de exemplu, datorită mărimii ţării, au fost create câte unul la nivelul provinciei. Ele diferă prin condiţiile creării lor, prin iniţiatori, numărul membrilor, proceduri, buget, autorităţi etc. Pentru a simplifica, putem să le clasificăm în modul următor: Mai întâi o punere în gardă: există pseudo-consilii, formate din reprezentanţi ai guvernului sau chiar prezidate de ministrul Informaţiei: misiunea lor este de a îngrădi activitatea presei. Există şi semi-consilii: acestea sunt inapte din cauza absenţei persoanelor exterioare mass-media. In cel mai bun caz, sunt înfiinţate de comun acord de către patronii piesei şi jurnalişti, ca în Germania şi în Austria. Cel mai des însă ele reprezintă un singur grup, cum ar fi editorii în Danemarca, jurnaliştii în Elveţia.

Adevăratele consilii, din zilele noastre, sunt în mod normal formate din o treime sau chiar jumătate utilizatori, în mod ideal, ele ar trebui să utilizeze toate mijloacele pentru a îmbunătăţi activitatea presei. Sau, cel puţin, conform constituţiei fostului Press Council britanic: să apere libertatea presei şi să intervină, dacă este cazul, pe lângă guvernanţi; să examineze plângerile utilizatorilor; să supravegheze evoluţiile susceptibile de a limita informarea, cum ar fi o prea mare concentrare de întreprinderi de presă; să publice în mod regulat rapoarte despre munca consiliului şi statistici despre starea presei. Altele adaugă un interes pentru învăţământul jurnalistic şi pentru cercetare. Însă, vai, până acum consiliile nu-şi propun decât două misiuni: 1) să ajute presa în lupta sa împotriva adversarului tradiţional al libertăţii sale, guvernul; 2) să incite presa să dea socoteală în faţa publicului. însă acestea se limitează adesea la cea de-a doua. Trebuie subliniat faptul că un consiliu nu are nici o putere de a sancţiona: mijloacele de comunicare participante se angajează doar să-i publice hotărârile. Un consiliu ar trebui să fie capabil să ia iniţiative, deci să asigure o observare sistematică a mijloacelor de comunicare. Totuşi, consiliul presei britanice a refuzat

totdeauna să o facă, în timp ce activitatea de monitoring era practicată de Advertising Standards Authority, înfiinţat în 1978 de către persoanele care se ocupă cu publicitatea pentru a-şi aplica propriul cod şi care primea, de asemenea, plângeri. Fără îndoială, o explicaţie rezultă din lipsa mijloacelor. Un consiliu prejudiciază puterea patronilor, deci nu se poate conta pe faptul că ei ar fi foarte generoşi. în mod ideal, banii trebuie să provină din surse foarte numeroase: organizaţii

internaţionale

publice

şi

private,

agenţii

guvernamentale, fundaţii, sindicate, universităţi şi firme comerciale exterioare mijloacelor de comunicare. ONG-urile legate de mijloacele de comunicare. Grupuri a căror activitate este legată de mass-media, ca sindicatele (Sindicatul Naţional al Jurnaliştilor, SN.T, în Franţa, de exemplu), asociaţiile corporative sau organizaţiile non-guvernamentale (ca Reporters sans frontieres) execută operaţiuni de „control al calităţii", ocazionale sau periodice; sau chiar fundaţiile independente, ca cele pe care magnaţi ai presei le-au creat dincolo de Atlantic pentru a finanţa învăţământul, cercetarea şi alte moduri de îmbunătăţire a activităţii (cum ar fi Freedom Forum)\ In anii '60 şi '70, aceste grupări au jucat un important rol în crearea sau

supravieţuirea M*A*R*S. Asociaţia cetăţenilor / militanţilor. Poate fi vorba de mişcări de mare intoleranţă sau cu o ţintă clară, care publică lista emisiunilor pe care le dezaprobă şi numele ofertanţilor de

publicitate

care

le

finanţează

(tactică uneori

eficientă). în cel mai bun caz, este vorba despre asociaţii de utilizatori care apelează la întâlniri de sensibilizare, campanii de scrisori, sondaje de opinie, evaluări sistematice, intervenţii

pe

lângă

legislatori,

plângeri

adresate

organismelor de control, procese şi, de asemenea, la acţiuni de boicot. în Statele Unite, Actionfor Children.s Television (1968) a obţinut succese remarcabile în beneficiul copiilor. în Franţa, MTT în 1996 a reunit la Paris, sub egida UNESCO, reprezentanţi ai organizaţiilor de telespectatori din Europa şi Canada, într-o ţară cu totul diferită, Niger, o asociaţie grupează radio-cluburi care organizează audiţii colective şi trimit critici şi sugestii. Consiliul de disciplină. Poate fi constituit în cadrul unui ordin (ca Ordine dei Giornalisti italieri) al unei asociaţii corporative (ca ASNE) sau, cel mai des în Europa,

al unui sindicat al jurnaliştilor. Experienţa arată că acesta este întotdeauna discret şi rareori sever: are tendinţa de a găsi scuze membrilor săi. „Societatea redactorilor". O asociaţie de profesionişti care, de obicei, sunt acţionari la firma pentru care lucrează, încearcă să aibă un cuvânt de spus în elaborarea politicii redacţionale1. La Radio-France există o societate activă în perioadă de criză. Acest M*A*R*S este rar. Este cu atât mai rar întâlnit cu cât personalul2 deţine în proprietate întregul mijloc de comunicare. „Societatea utilizatorilor". De asemenea rar întâlnită, ea este o asociaţie a cetăţenilor caic obţine acţiuni la un mijloc de comunicare şi cere să aibă un cuvânt de spus în politica generală a întreprinderii respective - cum ar fi „societatea cititorilor" de la „Monde". Un caz remarcabil: cel al reţelelor de transmisie prin cablu din Manitoba, unde utilizatorii au învins marile firme care anticipau milioane de dolari profit. Ei au obţinut ca alegerea anuală a comitetului de conducere a fiecărei reţele să se facă în fiecare comunitate.

Observatorul mijloacelor de comunicare. Analizează comportamentul mijloacelor de comunicare şi publică lipsurile pe care le remarcă. Dacă se întâmplă să fie ştiinţific, cea mai mare parte sunt militanţi, mai ales în Statele Unite. De stânga (Project Censoredf şi, mai curând, de dreapta, generalişti sau specialişti, ei încearcă în publicaţiile lor să dovedească că mijloacele de comunicare distorsionează informaţia, poluează spiritele. 3. Procesul Educaţia universitară. Un jurnalist format la locul de muncă sau într-o şcoală strict tehnică riscă să nu fie decât un scrib, tratează cu uşurinţă subiecte din diferite domenii, este supus ierarhiei şi notabilităţilor - prea preocupat de interesele sale şi prea puţin de deontologie. Acest tip a apărut evident în anii '90 în Africa neagră, ca şi în ţările Europei de Est. Noua generaţie de jurnalişti care a înlocuit pe nepregătite nomenklatura unui regim dictatorial este adesea incompetentă în ceea ce priveşte jurnalismul şi etica. In zilele noastre, în jur de trei sferturi din tinerii jurnalişti francezi sau americani au făcut studii de jurnalism la universitate - astfel ostilitatea reciprocă dintre oamenii din

mass-media şi universitari s-a atenuat. Universitatea este mai independentă decât alte instituţii, faţă de guverne, cât şi faţă de mediile de afaceri. în afară de experţii săi, de inspiraţiile sale, ea poate furniza aşadar o bază de acţiune pentru numeroase M*A*R*S. Ceea ce lipseşte universităţilor sunt fondurile. Firmele mediatice trebuie să încurajeze, pretutindeni, din punct de vedere financiar, formarea profesioniştilor, aşa cum o fac în Statele Unite: donaţii pentru şcoli, burse de formare continuă, finanţarea cercetării. Formarea continuă. Jurnaliştii trebuie să-şi ridice gradul de competenţă într-o specialitate şi să ia distanţă uneori pentru a medita asupra meseriei lor. Aceasta se poate realiza printr-un an sau un semestru sabbatic la universitate sau prin seminarii de o săptămână. Ateliere de o zi (fie în cadrul redacţiilor, fie în exteriorul acestora) sunt organizate de către asociaţii profesionale, şcoli de jurnalism, ONG-uri. Având un caracter practic (studiu de caz, joc de rol), ele accentuează în rândul jurnaliştilor, conştientizarea responsabilităţilor lor şi le oferă ghiduri de comportament faţă de surse, angajatori şi utilizatori.

Mijloacele de comunicare în şcoală. Timpul pe care oamenii îl consacră mijloacelor de comunicare justifică ideea că ei trebuie să le cunoască şi să ştie să le utilizeze în folosul lor. Toţi copiii au nevoie să-şi însuşească o serie de cunoştinţe despre structurile mijloacelor de comunicare, conţinuturile, efectele lor şi să înveţe cum să le consume - şi chiar cum să le realizeze (ziare ale colegiului, chiar radiouri în şcoală). Consultări cu utilizatorii. în Statele Unite, la începutul anilor '90, era moda sesiunilor de ascultare (reader call-in nights): în anumite seri personalul redacţiei se punea la dispoziţia telefonică a utilizatorilor. Variantă: la ziar, în timpul pauzei de masă, jurnaliştii discută cu un invitat despre activităţile sale în cadrul comunităţii. În mod obişnuit, se pot desfăşura întâlniri între profesionişti şi utilizatori în oricare club al presei. Sau, de asemenea, mijloacele de comunicare organizează „reuniuni municipale" (town meetings) în cadrul cărora jurnaliştii se interesează de preocupările locuitorilor, despre ceea ce aşteaptă din partea presei locale. Apoi ei îi ajută să se mobilizeze şi să-şi rezolve problemele (vezi civic jurnalism).

Studierea opiniei. Radioul, devenit foarte curând comercial, a trebuit să-şi dovedească audienţa în faţa ofertanţilor de publicitate - aşa cum s-a întâmplat apoi cu televiziunea. Până în anii '60, presa scrisă s-a mulţumit să facă verificarea difuzării sale. Concurenţa fiind mai puternică, toate mijloacele de comunicare doreau să cunoască stratificarea demografică a propriului public şi opiniile / nevoile / dorinţele fiecărei categorii, în scopul de a o putea capta mai bine şi a o vinde ofertanţilor de publicitate particulari. Motivaţia este comercială, însă efectul este cel al unui M*A*R*S. După exemplul cercetătorului Lazarsfeld, se opune adesea cercetarea „administrativă" (în serviciul massmedia), cercetării „critice" (în serviciul publicului). De fapt, cele două nu se exclud. Audit-ul deontologic. Un mijloc de comunicare trebuie să-şi verifice nivelul etic. Care este proporţia erorilor sale? Regulile interne sunt cunoscute, înţelese, aplicate de personal? Ce gândeşte publicul despre serviciile sale? Contactele sale cu acesta sunt suficiente, eficiente? Ce s-ar putea face pentru îmbunătăţirea situaţiei? Un simplu control

poate să modifice comportamentele. Cercetarea cu scop nelucrativ. Ea este apanajul universităţilor, al diverselor institute (ca Observatorul european al audiovizualului, la Strasbourg, din 1992) şi, în Statele Unite, al think tanks, centre de reflecţie şi de cercetare finanţate de către fundaţii. Toate angajează experţi capabili să conducă studii lungi şi aprofundate, în special studii empirice ce furnizează date în cifre. Critica mijloacelor de comunicare nu se mai poate mulţumi cu exemple luate la întâmplare şi cu anecdote. Dezbaterea asupra deontologiei însăşi se realizează prea des prin lovituri retorice: acuzaţii vagi şi răspunsuri impresioniste. Este nevoie de cifre extrase din analize de conţinut şi de nonconţinut, studii de audienţă, comparaţii istorice. Aceste studii sunt necesare în mod special pentru: 1. perceperea ocultărilor şi distorsiunilor extinse pe care le comit mijloacele de comunicare, greşelile cele mai influente deoarece

marele public

nu

le remarcă; 2. a

evalua efectele activităţii mass-media într-o societate, în special

pe

termen

lung.

comportamente mai bune.

Deci,

pentru

a

sugera

III. Ceea ce s-a făcut în Europa Sunt multe mijloacele de comunicare care şi-au creat singure un cod? Nu, în nouă ţări din zece. Totuşi, în două treimi din ţări există un cod aproape general recunoscut. De unde provine? Cel mai des de la sindicate ale jurnaliştilor, uneori asociate cu editori (Norvegia, Suedia). în două cazuri (Germania, Austria) codul provine de la consiliul presei, el însuşi creat de sindicatele jurnaliştilor şi editorilor. Pretutindeni sindicatele au abordat deontologia în cărţi sau în propriile lor periodice, au organizat congrese şi seminare, au numit comitete de etică. Ele au colaborat uneori la crearea unui consiliu al presei (Suedia, Norvegia, Austria, Germania, Olanda) sau şi-au creat chiar ele unul (Elveţia). Pentru a face respectate regulile, mai mult de jumătate din ţări au un consiliu naţional. Şapte ţări, care sînt toate situate în Sud2, cu excepţia Irlandei şi Belgiei, nu au aşa ceva. în zilele noastre, acolo unde există un consiliu al presei, acesta are tendinţa de a-şi extinde baza de recrutare şi / sau funcţiile. Cu toate acestea, britanicii, dimpotrivă, iau restrâns componenţa şi misiunea. Consiliile regionale şi locale se pare că nu şi-au făcut încă nicăieri apariţia.

Mediatorii sunt destul de rari. Doar şapte ţări din şaptesprezece au unul sau mai mulţi: Elveţia, Marea Britanie,

Irlanda,

Spania,

Italia,

Suedia

şi

Franţa.

Aproximativ2 douăzeci într-o regiune a globului care numără aproape 1.500 de cotidiane, peste 5.000 de posturi de radio şi aproape 900 de posturi de televiziune - fără a mai pomeni miile de reviste. însă unele dintre cele mai bune ziare ale continentului au un mediator („Le Monde", „The Guardian", „El Pais", „La Republica"). Şi celelalte M*A*R*S? Mijloacele de comunicare îşi corectează toate în mod foarte clar greşelile? Răspuns cvasiunanim: NU. Cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare o face, însă discret, cu excepţia celor din Finlanda. Există critici interne? Acestea sunt necunoscute. Atunci există media reporters. Găsim câţiva în peste jumătate din cele şaptesprezece ţări: în Marea Britanie, toate cotidianele şi jurnalele de duminică de calitate au unul, o inovaţie. în mai mult de două treimi din ţări nu există o revistă critică. în schimb, în astfel de ţări, critica face obiectul emisiunilor transmise prin antenele serviciului public. Jurnalele nu utilizează niciodată „chestionare despre exactitate şi echitate". în majoritatea ţărilor, mijloacele de

comunicare tipărite întreprind anchete în scopul de a descoperi ceea ce cred clienţii despre serviciile lor - însă nu o fac nici des, nici în mod regulat. „Poşta cititorilor"? în Franţa ea nu s-a dezvoltat decât recent. însă pretutindeni în Europa, cele mai multe ziare şi magazine au o rubrică specială. Totuşi, scrisorile publicate sunt rar critice la adresa ziarului. Şi M*A*R*S-ul cel mai puţin periculos şi cel mai eficient, însă cei mai lent, educaţia'/ Proporţia jurnaliştilor care au studii superioare apare foarte clar (Finlanda 82%, Franţa 69%, Italia 44%) sau sub forma estimărilor foarte vagi: între 20 şi 50% în Olanda, între 20 şi 80% în Spania, între 40 şi 75% în Suedia. In ceea ce îi priveşte pe cei care au urmat cursuri de jurnalism, estimările arată în jur de 25%, cu excepţia Austriei şi Germaniei (mai puţin de 5%) şi a Suediei, Danemarcei şi Spaniei (70-80%). Există o tendinţă foarte pozitivă: aproape peste tot se estimează că între 70 şi 100% dintre jurnaliştii astăzi debutanţi posedă o diplomă universitară, in mai mult de jumătate din ţări, jurnaliştii pot beneficia de o formare continuă. în mod bizar, în trei sferturi din ţările europene, asociaţiile naţionale de consumatori nu par să se ocupe niciodată de produsele mediatice. Nu s-ar putea analiza

violenţa de la televiziune aşa cum se analizează nitraţii de apă de la robinet? Există asociaţii ale consumatorilor de media? Da, în peste jumătate din ţări. Ele se ocupă aproape în exclusivitate de televiziune. Acţionariatul jurnaliştilor se găseşte în 10 din 17 ţări europene, însă de obicei nu priveşte decât una sau două publicaţii. Nimeni în Europa n-a auzit de cetăţeni care cumpără acţiuni pentru a avea un cuvânt de spus.

CRITICI ŞI OBSTACOLE Deontologia s-a dezvoltat în cadrul unor sisteme vaste şi complexe, mass-media şi societatea umană; meritul de a fi subliniat acest lucru le aparţine mediologilor marxişti. De asemenea, ea trebuie să se supună criticilor multiple şi contradictorii, să înfrunte obstacole cu atât mai de temut, cu cât unele provin din mituri. De unde relativa sa subdezvoltare. I. Criticile Criticile duc la coduri. Se zice adesea despre codul unui mijloc de comunicare că poate fi folosit împotriva acestuia într-un tribunal. Acest lucru s-a întâmplat pe Coasta de Azur, iar în codul german este chiar prevăzut, în Statele Unite, avocaţii ziarelor nu îi sfătuiesc pe clienţii lor să-şi realizeze un cod: se tem de mania proceduristă a utilizatorilor şi în special de procesele de defăimare. De fapt, codul contribuie la convingerea juraţilor de buna-credinţă a mijloacelor de comunicare. De altfel, marile grupuri dispun de mijloace de a face să treneze procesele până la a câştiga sau a-1 face pe reclamant să abandoneze. Codurile şi alte M*A*R*S permit celor simpli să se facă

ascultaţi de mass-media. O altă acuzaţie recentă: codurile, simple texte, ameninţă libertatea presei. S-a putut observa o reacţie isterică sau chiar o tactică' destinată să garanteze că nici o restricţie, nici chiar morală, nu va putea fi impusă libertăţii de a câştiga bani. însă, în anii '90, parlamentele scandinave urmăreau" să convertească codul stabilit de profesionişti într-o lege, controlând astfel problema aplicării regulilor: o tendinţă foarte regretabilă. Reproş serios: codurile nu sunt decât o listă de prohibiţii vagi şi de legăminte pioase. Cine se gândeşte la telespectatorul din Statele Unite3 crede că visează citind codul NAB (de exemplu: „Emisiunile trebuie să contribuie la dezvoltarea sănătoasă şi echilibrată a copiilor"). Tot astfel, dacă comparăm codurile jurnaliştilor din URSS cu ceea ce era realitatea sovietică, un ochi ar râde, altul ar plânge. în anumite coduri se găsesc fraze lipsite de sens sau de justificare: „Rolul jurnalistului este acela de a spune adevărul"; însă ce este adevărul? Trilioanele de fapte adevărate care, pe drept cuvânt, nu sunt niciodată relatate? „Publicul are dreptul să cunoască adevărul": un drept care se bazează pe ce anume? Sau chiar: „Publicul are dreptul la informare", dreptul la o fotografie a fostei neveste a

preşedintelui Kennedy dezbrăcată, pe o plajă grecească? Pe de altă parte, codurile par să reflecte viziunea jurnaliştilor asupra lumii, adică mai ales a bărbaţilor, absolvenţi de facultate, orăşeni, înzestraţi (în ţările dezvoltate) cu venituri destul de bune. Şi femeile, săracii, minorităţile etnice? Acest lucru este şi mai evident în afara Occidentului: în India, jurnaliştii sunt occidentalizaţi şi adesea aparţin unei caste de rang înalt; în Coreea, doar 5% dintre aceştia sunt femei. în orice caz, la ce foloseşte un cod dacă „nu are dinţi"? Când asociaţiile corporative sau sindicatele prevăd sancţiuni (ca expulzarea) acestea sunt rar aplicate. Şi la ce foloseşte un cod dacă nu ia în considerare relaţiile de putere? Există charte care prevăd că jurnalistul nu trebuie să accepte sarcini contrare eticii. Individul va considera această prevedere periculos de respectat, mai ales în perioada de criză. Pare indispensabil ca jurnaliştii să şi blindeze codurile: obţinând participarea la conducerea editorială a publicaţiei lor, incluzând codul în contractele colective sau chiar legalizând clauzele codului într-un statut profesional. Critici de dreapta şi de stânga. La ambele extreme ale spectrului politic există o opoziţie faţă de libertatea

presei.

Bineînţeles,

deontologia

este

dispreţuită

(şi

mijloacele sale de aplicare), este considerată una dintre invenţiile ridicole ale democraţilor naivi. Pentru a proteja fie „naţiunea", fie „poporul" se consideră necesar ca mijloacele de comunicare să fie controlate fie prin forţa poliţiei, fie posedându-le pe toate. Discipolii lui Marx, ai Şcolii de la Frankfurt, ai mişcării cultural-critice par să-i considere pe utilizatori drept marionete manipulate de o mână de miliardari. Aceştia, care posedă cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare sau distribuie majoritatea publicităţii lor pot să le dicteze comportamentele. Credibilitatea acestor critici suferă de faptul că, înainte de 1991 cel puţin, au uitat întotdeauna să stigmatizeze regimurile de presă necapitaliste: cel sovietic. Dimpotrivă, ultraliberalii, care nu ţin seama de vreo lege sau regulament privind mijloacele de comunicare, prezintă deontologia drept un complot comunist împotriva libertăţii cuvântului şi libertăţii de acţiune. Jurnalistul are dreptul de a fi iresponsabil: doar propria conştiinţă îl poate ghida. Dacă există un mijloc de comunicare care nu se pune în slujba publicului, piaţa îl va elimina. Criticile realiştilor şi cinicilor. Realitatea este prea

complexă, situaţiile prea diverse pentru a putea face nişte reguli generale sau pentru a prevedea toate cazurile: codul este, prin forţa împrejurărilor, prea vag - în timp ce jurisprudenţa unui Consiliu al presei, la capătul câtorva ani, este enormă. Jurnalistul presat de timp nu poate merge să consulte codul când trebuie să ia o decizie. IV altfel, jurnaliştii nu se pun de acord asupra a ceea ce trebuie să facă. Ce conduită trebuie să adopte când sunt prinşi între două clauze contradictorii? Aplicarea regulilor cere ca oamenii să li se consacre în mod sistematic. Utilizatorii nu sunt organizaţi, se cred neputincioşi, cunosc puţin mediul jurnaliştilor. Patronul mijloacelor de comunicare are altceva de făcut: înainte de toate să-şi gestioneze şi să-şi dezvolte întreprinderea. De aceea, marile mijloace de comunicare pot fi mai deontologice decât cele mici: ele sunt mai bogate şi totodată mai independente faţă de public şi faţă de ofertanţii lor de publicitate. În ceea ce-1 priveşte pe jurnalist, el nu are ca unic obiectiv să-1 servească pe utilizator: în mod natural, el caută şi influenţă, celebritate, promovare, noroc. în democraţiile sărace ca India sau Rusia, cea mai mare parte a jurnaliştilor nu pot să se preocupe de deontologie: ei au multe de făcut

pentru a-şi păstra locul de muncă şi pentru a câştiga câţiva bani, sau foarte multe altele dacă au fost corupţi. în multe din ţările Americii Latine, cea mai mare parte a jurnaliştilor nu şi-ar putea atinge cele două scopuri fără a-şi lua un al doilea (dacă nu al treilea) loc de muncă, adesea la un ofertant de publicitate sau la o sursă potenţială de informare. Chiar în Europa Occidentală, în scopul de a prospera (sau de a supravieţui) în profesiune trebuie să faci servicii, să cedezi presiunilor: îţi trebuie talentul lui J.-F. Kahn pentru a-ţi permite să treci peste toate în caz de conflict. Critici ale patronilor mijloacelor de comunicare. Unii dintre ei resimt o responsabilitate faţă de public. Alţii ţin cont de faptul că un control al calităţii costă. Totuşi, pentru foarte mulţi legea este suficientă. Orice M*A*R*S este un atentat la dreptul de proprietate: fiecare e stăpân la el acasă. Dacă se întâmplă că unui utilizator nu-i place ce i se oferă, este de ajuns să schimbe ziarul sau canalul. Când aceşti patroni acceptă un M*A*R*S, aceasta se întâmplă din preocuparea pentru „relaţiile publice". Nu este imposibil ca lipsa entuziasmului acestor conducători de mijloace de comunicare, particulari sau guvernamentali, să fie urmare a faptului că ei văd în

M*A*R*S semnul unei evoluţii: o mişcare lentă spre o participare a producătorilor şi a consumatorilor (jurnaliştii şi publicul) la controlul asupra mijloacelor de comunicare. Criticile profesioniştilor. Astăzi jurnaliştii nu adoptă o atitudine uniformă: ei pot să fie total indiferenţi faţă de deontologie sau hipersensibili. Când, în 1994, APME (vezi capitolul „Jurnalismul critic") a cerut membrilor săi să arate ce cred despre versiunea amplă, clară şi aspră a codului său din 1975, 39% erau pentru, 36% categoric împotrivă. Anumiţi adversari. în special vechii jurnalişti, văd în autocontrol un simplu machiaj destinat să ofere o înfăţişare plăcută mijloacelor de comunicare, să amăgească publicul. Sau văd în aceasta o tendinţă periculoasă, ducând la cenzură etatică. Vedetele, cei 100 sau 200 de jurnalişti care în Franţa domină scena, prin relaţiile pe care le au cu factorii de decizie importanţi, se consideră departe de aceste probleme. Ei îşi exploatează poziţia pentru bani sau influenţă - şi declară că este suficientă conştiinţa pentru a-1 orienta pe profesionist. II. Obstacolele

Deontologia, sau controlul calităţii, nu este o soluţie simplă şi globală pentru toate problemele mijloacelor de comunicare: este cel mai nesemnificativ lucru care se poate spune. Dacă era un panaceu facil, am fi văzut M*A*R*S pretutindeni. De fapt, există puţine care operează în prezent. în singura ţară în care aproape toate au existat, Statele Unite, un număr mare dintre aceste M*A*R*S nu au supravieţuit, iar în cea mai mare parte nu s-au multiplicat. în 1996, existau în Statele Unite în jur de 30 de ombudsmen pentru 1.600 de cotidiane, 7.500 săptămânale, 12.000 staţii de radio şi 1.500 de televiziune, 2.000 de reviste pentru marele public. Şi totuşi, ei făceau faţă situaţiei. Această subdezvoltare a fost rezultatul rezistenţelor puternice de care s-au lovit M*A*R*S. în nici o profesie nu se apreciază noutatea, mai ales când ea pune în discuţie puteri şi prestigii. Printre obstacolele impuse controlului calităţii: neînţelegerea sau ignoranţa şi, mai grav, natura omului sau cea a M*A*R*S. 1. Obiecţii nejustificate Ameninţarea recuperării etatice. Se aude adesea, mai ales în Statele Unite, exprimată teama că Statul, guvernul ar utiliza sistemele de autocontrol pentru a limita

libertatea de expresie. De exemplu, ar transforma un consiliu al presei în tribunal excepţional. Totuşi, această teamă n-a fost niciodată justificată, chiar în India unde Consiliul a fost înfiinţat prin lege. Inutilitatea. Unii subliniază că mijloacelor de comunicare „bune" nu este nevoie să li se aplice un control al calităţii: personalul lor 1-a practicat întotdeauna, în ceea ce priveşte mijloacele de comunicare „rele", acestea nu-1 vor accepta:

ele nu vor utiliza M*A*R*S intern şi vor

refuza orice instanţă superioară . Acest lucru nu este greşit, însă cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare şi cei mai mulţi jurnalişti nu sunt nici în totalitate buni, nici în totalitate răi - şi au nevoie de charte, de ghiduri şi de protecţie. Stigmatul „relaţiilor publice". Orice încercare a mijloacelor de comunicare de a apela la controlul calităţii nu ar reprezintă decât ifose. Mijloacele de comunicare ar simula că se ocupă de serviciul public chiar atunci când pasiunea lor rămâne profitul maxim şi (pentru unii) propaganda. De fapt, consiliul local al presei din Pretoria a fost înfiinţat şi condus de serviciul relaţii publice a

cotidianului. Ne-ar putea mira că această reţetă comercială reuşită nu a fost imitată. Şi că celelalte M*A*R*S ar fi atât de puţin numeroase chiar atunci când utilizatori le primesc în general bine. Ostilitatea partizană. Conform unor critici, deontologia nu este decât o deghizare cu care se împopoţonează activiştii anti-mass-media, în cea mai mare parte de stânga. Bineînţeles, într-o societate conservatoare, defăimătorii ordinii stabilite sunt mai degrabă progresişti - însă chiar în Statele Unite, unii dintre cei mai activi critici ai mass-media se situează la dreapta, ca AIM2. Acestea fiind spuse, când un M*A*R*S include utilizatori, experienţa arată că ei nu sunt niciodată, în mod sistematic, anti-media. Ignoranţa. Acest obstacol negativ ar putea fi cu uşurinţă trecut cu vederea. întreaga lume a auzit vorbindu-se de

deontologie,

însă,

în

interiorul

mijloacelor

de

comunicare, ca şi în exterior, cea mai mare parte a oamenilor nu au auzit pur şi simplu niciodată vorbindu-se despre diversele sisteme de control al calităţii care au fost inventate, încercate şi al căror caracter nevătămător şi eficienţă au fost dovedite. Mijloacele de comunicare sunt

vinovate de această ignoranţă: ele nu s-au preocupat să descopere şi nu au dorit să facă cunoscute M*A*R*S. Până în prezent ele refuzau în cea mai mare parte chiar ceea ce se dezbătea despre deontologie. 2. Obstacole adevărate Dependenţa jurnaliştilor. Numai dacă nu este o vedetă preţioasă pentru angajatorul său, un profesionist trebuie să se supună ordinelor pentru a obţine publicarea, o mărire de salariu sau o promovare. în Lumea a Treia şi în ţările bogate aflate în vremuri de criză, jurnaliştii nu-şi pot permite să-şi pună în pericol slujba, în afară de a fi bine protejaţi de lege, de a se organiza sau de a avea susţinerea publicului, ei nu pot, sub pretextul deontologiei, să se opună patronilor lor. Conservatorismul. SN.T, sindicatul majoritar din Franţa, constată, în Cartea sa albă din 1993, „vechile reflexe corporative

şi

conservatoare

ale

unei

profesiuni

proclamându-şi dreptul universal la critică, însă pretinzând să scape oricărei puneri în discuţie, în numele unui fel de sacerdoţiu autoproclamat". Pentru a-i determina pe oamenii de presă, care, ca orice fiinţe umane, nu apreciază

schimbarea, să se angajeze într-o reformă, trebuie exercitată o presiune puternică, uneori chiar până la a recurge la ameninţări. Foarte des există teama ca Statul să nu intervină prin legi care decid ca patronii de mijloace de comunicare şi profesioniştii să pună în practică un autocontrol. Spiritul corporatist. Corporaţia se apără de orice atac exterior, ceea ce nu este surprinzător. însă ea pare să nu fie singura care să nu fi pus în practică nici un mijloc de autocontrol. Toţi jurnaliştii or fi perfecţi? Directorul general al unei mari reviste-magazin spunea, în 1993, în legătură cu afacerea Villemin: „Presa nu are de ce să roşească pentru ceea'' ce a făcut. Jurnaliştii nu şi-au făcut decât datoria. Şi noi nu avem, înainte de toate, decât să ne judecăm singuri. Lupii nu se mănâncă între ei". Se întâmplă rar ca mijloacele de comunicare să se critice unele pe altele, la fel şi în cazul jurnaliştilor, în această profesiune, ca şi în altele', se împinge uneori solidaritatea până la complicitate. Cei care greşesc sunt protejaţi prin tăcere. Ei nu sunt denunţaţi conducerii şi trec rar prin faţa consiliilor de disciplină ale organizaţiilor profesionale. S-a putut compara ostilitatea tradiţională faţă de M*A*R*S cu o reacţie colectivă a birocraţilor, tipici marilor întreprinderi. Ei

nu suportă pătrunderea publicului în microcosmosul lor. Setea de putere. Fiecare în parte, proprietarul şi profesionistul, ştie sau crede că deţine putere. Ei, care se delectează vorbind despre „mediacraţie", cred că pot influenţa, fie măcar prin ocultarea informaţiei. Şi nu ţin să împartă acest privilegiu. Aroganţa. Fie că sunt sau nu competenţi şi curajoşi, profesioniştii se gândesc la realitate . Unii, care au dobândit o anume notorietate, refuză să recunoască că fac greşeli, mai ales când ele sunt semnalate de un utilizator care, în ochii lor, nu ştie nimic, nu înţelege nimic şi predică pentru o cauză. în 1986, Federaţia internaţională a Jurnaliştilor şi-a amendat cu uşurinţă Declaraţia de la Bordeaux (1954), însă nu şi concluzia: „Jurnalistul nu va accepta, în domeniul profesional, decât jurisdicţia partenerilor săi, excluzând orice intruziune guvernamentală sau de altă natura'. Jurnaliştii consideră orice intervenţie ca o violare a sanctuarului în care, mari preoţi ai informaţiei, se consacră vocaţiei lor. De fapt, ei admit foarte greu ca reproşurile să le fie făcute de colegi. Ce autoritate, ce har superior le dă dreptul să se erijeze în judecători? Chiar ei sunt cei care,

deseori, se opun instalării unui mediator în biroul redacţiei lor. Uneori, consiliile presei nu obţin publicarea deciziilor lor. „Le Devoir", un cotidian foarte serios, chiar a părăsit Consiliul presei din Quebec după ce acesta a emis o sentinţă împotriva lui. O atitudine, vai!, normală apărea într-o uimitoare declaraţie făcută de unul dintre redactorii-şefi unui cotidian parizian de calitate: „Nu recunosc nimănui din exterior [jurnalului] dreptul de a-mi spune ceea ce am dreptul să fac sau să nu fac". Ne-am gândi totuşi că umilinţa este necesară în faţa complexităţii realităţii, având în vedere că jurnaliştii sunt rar mari specialişti în domeniile pe care le abordează. Hiper-susceptibilitatea. Preşedintele Truman spunea că „dacă nu ne place căldura, nu trebuie să rămânem în bucătărie". Şi totuşi, oamenii din media, care au ales să se plaseze sub proiectoarele actualităţii şi dintre care mulţi nu încetează să critice notabilităţile, ei-înşişi suportă foarte greu critica. Unii suferă în aparenţă de un ego fragil, drept pentru care probabil l-au umflat până la exces, datorită frecventării celor sus-puşi. Cum denigrarea de sine şi a profesiunii se întâmplă destul de des, în particular' ne putem întreba dacă

uneori nefolositoarea vanitate a jurnaliştilor nu maschează un complex de inferioritate. Teama lor de ridicol ar explica conformismul, negativismul şi cinismul care fac ravagii în această profesie. Preţul. Ultimele două obstacole care împiedică crearea M*A*R*S sunt foarte concrete: contrar precedentelor, ele nu pot fi surmontate doar prin formare, negociere sau experienţă. Mai întâi, cea mai mare parte dintre acestea (însă nu toate) costă mult, atât pentru a le face să funcţioneze, cât şi pentru a le face cunoscute. Un ombudsman, de exemplu, trebuie să fie un jurnalist experimentat, foarte respectat, deci o persoană foarte bine plătită. Pentru un consiliu al presei este crucial să obţină destui bani pentru a funcţiona bine, adică rapid' şi, de asemenea, destui bani pentru a-şi asuma toate funcţiile, nu doar pe cea de arbitru - şi pentru a face cunoscut faptul că le exercită. Nu se poate asigura un control al calităţii fără finanţare din partea patronilor mijloacelor de comunicare, care sunt foarte reticenţi. Dacă M*A*R*S nu ameninţă cu nimic veniturile acestora (ci dimpotrivă), consiliile le ameninţă în mod indiscutabil puterea: dau publicului posibilitatea de a-şi

spune

cuvântul

şi

tind

să

întărească

autonomia

profesioniştilor. M*A*R*S reprezintă o investiţie excelentă. Toate marile firme comerciale cheltuiesc averi pentru a îmbunătăţi imaginea pe care publicul, guvernul sau tribunalele şi-au făcut-o despre ele. Şi de câţiva ani acestea au descoperit seducţiile deontologiei. Totuşi, multe dintre mijloacele de comunicare preferă în locul acestei investiţii achiziţionarea materialelor sau o creştere a dividendelor. Şi apoi, unele mijloace de comunicare sunt lipsite de bani. „Responsabilitatea socială" este atunci foarte greu de asumat. Multe ziare, de exemplu, nu au mijloacele de a impune jurnaliştilor proprii să refuze o călătorie oferită de o întreprindere oarecare. Un celebru director al unui cotidian recomanda să se accepte acest lucru şi să li se întoarcă spatele la întoarcerea acasă. Este o soluţie, bineînţeles, dar neelegantă şi un factor de incertitudine. Timpul. Răul pe care îl provoacă aceste obstacole ia două forme. Pe de o parte, controlul calităţii consumă timp, marfă care lipseşte întotdeauna în domeniul mass-media. Şi, pe de altă parte, el acţionează pe termen lung: cel mai bun sistem este educaţia, care îşi arată rezultatele la capătul unor

lungi ani de studiu. în afară de asta, cea mai mare parte a M*A*R*S cer ca profesioniştii şi publicul să se obişnuiască cu ele, ceea ce ia foarte mult timp. Tară fundamentală. Nici un M*A*R*S nu este perfect. între altele, consiliul presei este prea complicat, codul prea flasc, mediatorul prea scump, educaţia prea lentă etc.

însă

aceste

defecte

particulare

devin

aproape

insignifiante în comparaţie cu o tară profundă a deontologiei: ea riscă să deturneze atenţia de la cei care determină cu adevărat comportamentul mijloacelor de comunicare. în mod normal, deciziile majore sunt luate la vârf - şi nu la bază. Principalul criteriu utilizat atunci este economic - şi nu moral. Responsabilităţile importante nu aparţin jurnaliştilor. Bineînţeles, este imoral pentru un reporter să-şi arunce un articol la coş în schimbul mitei. însă ce se poate spune despre un post de radio care preferă să-şi mărească profiturile mai degrabă decât să angajeze încă un reporter de care are nevoie pentru a acoperi bine actualitatea locală. Este, cu siguranţă, contrar deontologiei ca jurnaliştii să accepte cadouri sau favoruri. însă ce se poate spune despre mijloacele de comunicare ce îşi seduc ofertanţii de publicitate promiţându-le să le însoţească publicitatea prin articole scrise pentru a o pune în valoare?

La începutul anilor '80, Janet Cooke, de la „Washington Post", a obţinut faimosul premiu Pulitzer printr-o anchetă despre un personaj pe care 1-a inventat, Jimmy, heroinoman de 8 ani. Era contrar deontologiei însă, fără îndoială, ea voia să-şi vadă semnătura pe prima pagină sau o promovare, un premiu. Ştia ce ar plăcea: un fapt divers extraordinar. Şi ceea ce nu ar plăcea: o relatare în plus despre sărăcia şi drogurile din ghetouri. Ea a minţit, însă înainte de a o judeca trebuie să ne gândim la sutele de mari mijloace de comunicare americane care, de-a lungul anilor, au ascuns foamea şi epidemiile clin Africa pentru că un corespondent costă mult - şi mai ales pentru că scopul lor este de a plăcea utilizatorilor lor, care nu dovedeşte nici un interes pentru Lumea a Treia. Nu este bine să se violeze intimitatea unei familii lovite de nenorocire, să se publice numele victimei unui viol sau să se deformeze sensul unui discurs prin citate inexacte: tot atâtea probleme care se dezbat la seminare. Greşelile de acest fel, pe care le comit jurnaliştii, sunt foarte vizibile pentru utilizatori. Fără îndoială, ele constituie priit acumulare un volum important. Insă, ca serviciu de slabă calitate oferit publicului, se poate cu decenţă compara violarea deontologiei cu actele reprobabile ale firmelor

mediatice? Când, de exemplu, ele împiedica dezvoltarea noilor tehnologii de-a lungul deceniilor pentru a-şi proteja oligopolul asupra vechilor mijloace de comunicare, cum a fost cazul în Statele Unite pentru IM, UHF şi televiziunea prin cablu. Sau când omit informaţii care ar putea irita pe ofertanţi de publicitate sat alte media de afaceri. O fi mă nu ar putea fi morală sau imorală în lipsa unei conştiinţe. în schimb, ceea ce poate ea face este să ofere angajaţilor săi posibilitatea de a respecta deontologia. Eşti mai bine ca un jurnalist să nu primească un loc gratuit la o piesă de teatru a cărei recenzie trebuie să o scrie, decât să îi plătească ziarul biletul? Intre comportamentul antisocial al jurnaliştilor şi cel al firmelor diferenţa este atât de mare încât uneori dezbaterea asupra deontologiei poate părea inconsistentă. Mai rău, ea prezintă pericole serioase. Nu ar fi vorba despre o strategie constând mai întâi în a da jurnaliştilor iluzia că ar fi profesionişti adevăraţi - în timp ce, pe de altă parte, sunt împiedicaţi să fie cu adevărat astfel, privându-i de independenţă şi de mijloace - şi constând apoi în deturnarea insatisfacţiei publicului spre ei, deveniţi ţapi ispăşitori?

CONCLUZII Mijloacele de comunicare de pe întreaga planetă au evoluat foarte mult în ultimii 50 de ani. în primul rând datorită noilor media: între alte efecte, „tehnologiile libertăţii"1 fac aproape imposibil controlul comunicării de către dictatori. însă acapararea universului mass-media de către marile firme s-a intensificat. Este necesar ca profesioniştii şi publicul să se mobilizeze, să se organizeze şi să-şi construiască mijloace de acţiune. Deja acţiunea lor din ultima jumătate de secol este în parte responsabilă de ameliorarea

generală.

Astfel,

presiunea

populară

a

determinat guvernul francez să demonopolizeze în sfârşit radioteleviziunea, la începutul anilor '80. Un nou context. Este ceva obişnuit în momentele de criză ca mijloacele de comunicare să înceapă să se preocupe de deontologie2. Şi atunci ele au, vai, tendinţa de a o concepe doar ca un instrument al relaţiilor publice, ceea ce presupune pericole mari pentru prosperitatea şi viitorul lor. Un prim factor: lenta ridicare a nivelului de educaţie şi de activism al publicului. Oamenii au înţeles că serviciile mediatice bune sunt cruciale; că mijloacele de comunicare

tradiţionale nu erau satisfăcătoare; că mass-media trebuie să-şi îndeplinească bine toate misiunile. Şi, puţin câte puţin, foarte lent, conştientizează că ele însele trebuie să-şi asume sarcini în cadrul reformei. Un al doilea factor pare a fi conştiinţa vocaţiei pe care tinerii profesionişti o au in mai mare măsură şi militantismul puternic al unora în favoarea libertăţii şi responsabilităţii mijloacelor de comunicare. „Controlul calităţii" devine totodată mai util şi mai realizabil. Mai realizabil pentru că din ce în ce mai multe naţiuni au instaurat libertatea presei1 şi aproape peste tot a dispărut monopolul Statului asupra radioteleviziunii. De altfel, M*A*R*S au devenit mai utile din două motive. Mai întâi, din cauza ameninţării crescânde a forţelor mercantile în ceea ce priveşte mijloacele de comunicare. S-a văzut cum în trecut puteau fi blocate informaţii şi idei noi dacă ele ameninţau interesele marilor firme. Şi cel de-al doilea motiv: noile tehnologii arată şi un revers neliniştitor. Ele facilitează, de exemplu, violarea vieţii private, reportajele în direct Iară verificare, tară filtraj sau reflecţie (la televiziune), diseminarea propagandei naziste şi a pornografiei morbide (pe Internet). Calitatea costă. Deontologia, bineînţeles, se integrează

în cadrul mai larg al progresului general al calităţii: îmbunătăţirea

culegerii

informaţiei,

a

competenţelor

personalului, a calităţii imaginii şi a culorii, a punerii în pagină, a imprimării şi a difuzării etc. O evoluţie care, trăgând linia, este în avantajul tuturor, proprietari, ofertanţi de publicitate, profesionişti, tehnicieni şi utilizatori. Calitatea poate în acelaşi timp să servească binele umanităţii şi să fie profitabilă. în Statele Unite, sub săgeţile criticii, unii proprietari doresc să se pună mai bine în serviciul publicului. Aceasta datorită faptului că mulţi resimt greutăţi financiare. Televiziunea comercială îi pierde pe telespectatorii cei mai culţi şi pe cei mai bogaţi, spre marea supărare a ofertanţilor de publicitate. Presa scrisă se supune concurenţei altor media şi ziarul îşi vede publicul dispărând chiar atunci când nu şi-1 dispută cu nici un rival. în plus, anumiţi proprietari conştientizează riscul pierderii libertăţii lor profitabile în urma intervenţiei unui executiv sau unui cadru legislativ dispus in totalitate să pună piedici presei sub pretextul foarte democratic că ar răspunde dorinţei alegătorilor lor. O altă problemă este rar evocată: proletarizarea jurnalistului (salariu în scădere în Statele Unite şi, de asemenea, moralul în scădere pretutindeni). Ea este legată

de utilizarea de către mijloacele de comunicare a celor fără funcţie ca pioni în scopuri foarte profitabile. Deontologia poate oferi asistenţă în acest domeniu. Ea măreşte solidaritatea jurnaliştilor, protecţia, prestigiul şi influenţa lor - deci creşte moralul şi, în consecinţă, productivitatea. în ceea ce priveşte publicul, deontologia conduce instantaneu la creşterea satisfacţiei sale şi, în timp, a încrederii în mijloacele de comunicare. Este adevărat că unele mijloace de comunicare de o mare imoralitate par să prospere, ca „Sun" în Londra, însă în realitate presa populară britanică a pierdut milioane de cumpărători de-a lungul ultimilor 30 de ani. Dimpotrivă, un post de televiziune american, ca urmare a supradimensionării afacerii O. J. Simpson timp de un an, a decis să nu mai vorbească despre crime decât în interesul publicului - şi şi-a văzut audienţa crescând brusc. Filme fără violenţă, fără vulgarităţi sau obscenităţi se clasează foarte bine în box-office - ceea ce Hollywood-ul pare să priceapă cu dificultate: Lista lui Schindler, cu care s-au câştigat mulţi bani, n-ar fi fost turnat dacă Spielberg n-ar fi ascuns riscurile financiare. într-un cu totul alt cadru, în Letonia post-sovietică a anilor '90, un comportament deontologic a devenit o manieră de a te remarca în multitudinea de

mijloace de comunicare corupte şi un mod de a supravieţui. Nu este inutil să ne amintim că deontologia şi M*A*R*S au multe obiective: să îmbunătăţească serviciile mijloacelor de comunicare către public; să protejeze libertatea cuvântului şi a presei; să obţină, pentru profesiune, o autonomie care să-i permită să-şi îndeplinească rolul în expansiunea democraţiei, deci să îmbunătăţească destinul umanităţii. Autonomia profesioniştilor. Principalul scop al profesioniştilor nu trebuie să fie acela de a mări veniturile firmei lor, ci de a se pune în slujba diferitelor minorităţi care compun publicul. Doar că, fiind angajaţi, ei nu se pot opune în mod deschis celor care i-au angajat. Cum se poate scăpa de această dependenţă? Cel mai bun mijloc este de a-şi face meseria făurindu-şi singuri un ideal înalt: să exceleze în observarea evenimentelor şi tendinţelor, în chestionarea celor care iau deciziile, în orchestrarea datelor, în explicarea faptelor, în redactarea articolelor. Ei procură astfel celor care i-au angajat venituri abundente, care pot să-i satisfacă şi să le deturneze atenţia. De altfel, comportându-se întotdeauna conform principiilor şi regulilor profesiunii, conform deontologiei,

furnizând servicii jurnalistice ireproşabile, oamenii de presă câştigă sprijinul publicului pentru mijloacele de comunicare ca industrie şi pentru ei înşişi ca experţi. Dacă niciodată nu s-ar exercita presiuni neobişnuite asupra lor, jurnaliştii ar putea să reziste retrăgându-se în profesionalismul lor. Interesul lor pentru deontologie se poate interpreta ca un semn că profesioniştii cuceresc, puţin câte puţin, pârghiile de comandă. Libertate şi calitate. în zilele noastre, în cea mai mare parte a ţărilor occidentale, o mică parte, cel puţin dintre profesionişti, a înţeles că controlul calităţii era pentru ei un excelent mod de a contracara comercializarea frenetică a mijloacelor de comunicare. Ei au înţeles că sisteme ca M*A*R*S îi satisfăceau pe utilizatori, dându-le cuvântul şi oferindu-le accesul la marele public, că aceste mijloace, ca urmare, măresc influenţa şi prestigiul profesiunii. Jurnaliştii au conştientizat că M*A*R*S, departe de a reprezenta o ameninţare la adresa libertăţii lor, constituie o armă excelentă, poate chiar arma absolută, pentru a proteja libertatea mijloacelor de comunicare faţă de toţi duşmanii ei. Este o coincidenţă că Marea Britanie este, în Europa Occidentală, ţara care posedă totodată presa populară cea

mai responsabilă şi restricţiile cele mai dure faţă de libertatea presei? Deontologia

insuficientă.

Evoluţia

evidentă

a

mijloacelor de comunicare poate părea că se datorează în special electronicii, nivelului monopolului etatic asupra radio-televiziunii sau obligaţiilor impuse de către Stat. Este adevărat că, în ceea ce priveşte deontologia, evoluţia se face cu o lentoare glaciară. într-o perspectivă istorică se pot percepe totuşi schimbări: s-a sfârşit cu ziarele de şantaj, cu cotidianele de partid sau aproape partizane, cu aservirea radio-televiziunii guvernului; mai puţine campanii infame, mai puţine acţiuni mascate, mai mulţi jurnalişti formaţi la universitate etc. A supraestima deontologia ar fi la fel de periculos ca a o subestima. în lumea actuală, blocul comunist dispărând, principala ameninţare la adresa libertăţii şi calităţii massmedia rezidă într-o exploatare sălbatică a canalelor de comunicare de către companii-gigant ca Time-Warner sau News International. Nu se poate spera ca deontologia să le potolească apetitul. Căzând, zidul Berlinului a distrus absurdele pretenţii ale avocaţilor mijloacelor de comunicare sovietice, însă fanaticii „pieţei" sunt întotdeauna activi.

Chiar dacă s-ar pune în funcţiune toate mijloacele controlului calităţii, acest lucru n-ar fi suficient. Vom avea întotdeauna nevoie de legi şi de regulamente, în primul rând pentru a garanta şanse egale tuturor organelor de presă. Apoi pentru a stăvili tendinţa naturală a societăţilor comerciale, către maximizarea profitului, către neglijarea serviciului public. în sfârşit, pentru că jurnalistul nu este singurul responsabil pentru tot ceea ce merge bine sau rău în mass-media. Nu ar fi absurd să ne gândim că mijloacele de comunicare ar fi vindecate de tarele lor numai datorită faptului că salariaţii lor se comportă deontologic? Totuşi, această convingere este destul de răspândită în ţările anglo-saxone - unde se pare că se aşteptă salvarea din partea pieţei şi a deontologiei. Dimpotrivă, europenii, deşi şi-au eliberat brusc mijloacele de comunicare audiovizuale de constrângerile etatice din anii '80, au menţinut în mod foarte responsabil o reglementare strictă în scopul de a proteja interesul public' deşi se interesează din ce în ce mai mult de deontologie. Aceasta pentru că de fapt este nevoie de toate trei: lege, piaţă şi control al calităţii. Proporţia fiecărui ingredient în amestec este dificil de stabilit: ea variază în funcţie de cultura locală şi evenimentele istorice.

Ceea ce rămâne de făcut. Americanii posedă un excelent concept politic, cel de moral leadership. Acesta constă în a stabili unei ţări, unui grup uman sau unei instituţii un scop nobil de atins, ştiind că nu se poate ajunge la acesta imediat. Constă, de asemenea, în a-i convinge pe oameni de justeţea acestei căutări, de a acţiona în direcţia cea bună, iară iluzii, însă cu credinţă. A susţine deontologia şi M*A*R*S evidenţiază acest moral leadership. Ceea ce intenţionau protestanţii radicali de la mijlocul secolului al XVII-lea englez: în revendicările lor figurau dreptul la educaţie, la sănătate, la muncă. învăţământul general gratuit şi obligatoriu, securitatea socială sau indemnizaţiile de şomaj păreau atunci o pură utopie - şi au devenit banale astăzi. Reţele de M*A*R*S. Trebuie să ne mulţumim cu cuvintele frumoase la ateliere, seminare, congrese, în articole, cărţi, emisiuni? Trebuie să ne mulţumim să redactăm coduri ce nu vor fi niciodată aplicate? Nu. Să începem, în zilele noastre, să dezbatem valoarea M*A*R*S ar fi absurd: ele au fost puse în practică şi şi-au dovedit eficacitatea. Scopul actual trebuie să fie acela de a atrage

atenţia

profesioniştilor

şi

publicului

asupra

acestei

experienţe acumulate şi asupra marilor posibilităţi din viitor. Cum multe M*A*R*S sunt actori relativ noi pe scena mediatică, nimeni nu s-a obişnuit cu ele. Astfel încât trebuie ca aceşti agenţi non-etatici şi fără scop lucrativ să fie introduşi şi dezvoltaţi puţin câte puţin. O reţea de M*A*R*S nu se poate înfiinţa decât încet, ba chiar foarte încet la început. De ce o reţea? Deoarece, dacă fiecare M*A*R*S existent este util, nici unul nu este suficient. Nici unul nu poate spera să aibă efecte directe importante. Ele se completează. în măsura în care ele se consolidează unele pe altele, se poate deci spera, în timp, la un efect al bulgărelui de zăpadă. Marea problemă este aceea de a lansa o mişcare. Asociate, M*A*R*S pot avea o puternică influenţă pe termen lung. Ideal ar fi ca, în câteva decenii să existe toate pretutindeni şi să coopereze, fără a-şi pierde fiecare autonomia, în cadrul unei reţele vaste şi flexibile. Cum ar fi cea care a existat un timp la Minneapolis în anii '70. Minnesota News Council îşi avea rădăcinile în excelenta şcoală de jurnalistică de la universitate; profesorii au ajutat şi ei jurnalism review locală, au consiliat presa aglomerării urbane, au înfiinţat un comitet de legătură între

mijloacele de comunicare şi barou, fără a mai aminti şi cărţile, şi articolele critice pe care le publicau, şi cursurile pe care le ţineau. Promovarea. Dacă admitem că deontologia trebuie să fie consensuală şi voluntară, trebuie ca toţi cei interesaţi să dezbată conţinuturile şi aplicarea acesteia. Eforturile prozelitismului trebuie să fie dirijate atât spre diverşii conducători, cât şi spre mulţime. Cum o dată cu interesul pentru deontologie a apărut şi preocuparea de a găsi mijloace de a impune respectarea regulilor, cam peste tot în lume s-a meditat, s-a scris, s-au făcut experienţe: este deci necesar ca între regiunile globului să se facă schimburi de informaţii. Iată câteva sugestii. Ele au caracter practic: urmăresc să facă cunoscute M*A*R*S oamenilor care lucrează în mass-media, oamenilor politici şi marelui public. Cercetare şi comunicare. Una din primele etape ar trebui să fie o cercetare, la scară mondială, despre ceea ce sa spus şi mai ales despre ceea ce s-a făcut, în materie de deontologie a mijloacelor de comunicare şi de M*A*R*S, o anchetă de teren asupra persoanelor care lucrează sau au lucrat la controlul calităţii. Despre acest inventar s-ar putea

scoate o carte care ar trata istoria, natura variată, rolul social al M*A*R*S, ca şi problemele pe care acestea le întâlnesc. Lucrarea ar putea fi publicată în mai multe limbi, deci cel puţin o ediţie ar trebui să fie concisă, atrăgătoare şi vandabilă. Trebuie ca lumea să fie informată, din nou şi tot timpul. Ar trebui organizate întâlniri în diferite părţi ale lumii pentru a stimula interesul jurnaliştilor, pentru a atrage atenţia mijloacelor de comunicare, pentru a determina factorii de decizie de orice fel să promoveze crearea M*a*R*S. Au avut loc câteva congrese în ultimii ani, adesea la iniţiativa consiliilor presei, în Portugalia, Malaezia, India, Suedia, Australia. International Press Institute (IPI), World Association of Newspapers (FIEJ), Federaţia

Internaţională

a

Jurnaliştilor

(FU),

chiar

UNESCO1 ar putea să se ocupe de acest lucru: unii au făcut-o cândva. însă şi instituţiile de învăţământ jurnalistic; în Statele Unite, fundaţiile şi grupurile de presă, preocupate de calitate; pe bătrânul continent, organismele de tipul Consiliului Europei.

Centre de informare. Pe de altă parte, trebuie create,

în diverse regiuni ale globului, centre de informare şi comunicare

consacrate

deontologiei,

mijloacelor

de

comunicare. în cadrul universităţilor, de exemplu, al fundaţiilor, al observatoarelor, al institutelor de cercetare, preocupate de mass-media. Cel puţin un centru pe fiecare continent, plus un site pe Web, cu forum şi bancă de date. Acest proiect este precis, concret, economic şi puţin susceptibil de a naşte controverse sterile. Scopul său este doar de a îmbunătăţi serviciile mijloacelor de comunicare Iară intervenţia puterilor publice. Aceste centre ar avea mai multe funcţii. Mai întâi, să reunească informaţii despre crizele cu caracter deontologic cu care s-au confruntat mijloacele de comunicare dintr-o ţară sau alta, despre dezbateri şi educaţie (cursuri, seminare, ateliere, colocvii) tratând subiectul moralei profesionale; despre codurile de deontologie şi M*A*R*S. Centrele ar dispune de mijloacele de a răspunde cererilor de informaţie prin poştă, fax sau poştă electronică. în al doilea rând, ele şiar procura şi ar pune la dispoziţia publicului o documentaţie despre deontologie şi M*A*R*S: articole, rapoarte, teze şi memorii, lucrări mai vechi sau recente sub diverse forme (buletin bibliografic, microfilm, CD-ROM). Pe de altă parte, aceste centre ar încuraja schimburile

de informaţii, de experienţă şi de idei. Ele ar stimula comunicarea între jurnalişti, realizatori din radioteleviziune, universitari, magistraţi, oameni politici, utilizatori pe tema deontologiei şi a M*A*R*S - facilitând, suscitând, organizând ateliere, mese rotunde, seminare, congrese, publicând o gazetă lunară; asociindu-se pentru publicare unor lucrări referitoare la deontologie şi la M*A*R*S. Banii ar trebui să provină din cel mai mare număr posibil de surse pentru a asigura independenţa de acţiune: fundaţii, şcoli, agenţii, asociaţii naţionale şi internaţionale ale

patronilor

mijloacelor

de

comunicare

sau

ale

jurnaliştilor, canale de radio sau de televiziune. Lista nu este exhaustivă. Deontologia nu este o modă care s-ar fi născut în Statele Unite, după contestaţiile din anii '60 şi în Europa după războiul din Golf, o contraofensivă efemeră declanşată de un val de neîncredere publică - s-a răspuns recent criticilor radicalilor. Aceasta nu este nici o fantasmă intelectuală', nici o stratagemă publicitară. Deontologia este singura

metodă

totodată eficientă şi

inofensivă de

îmbunătăţire a serviciilor prestate de mijloacele de comunicare. însă aceasta este lentă. Operează pe termen lung: un motiv în plus pentru a o pune în aplicare fără să

mai aşteptăm. Ca orice iniţiativă nouă, aceasta cere energie, spirit inovator, devotament, simţ de organizare şi voinţă de consultare, plus câteva investiţii.

TABLA DE MATERII

PREFAŢĂ

5

INTRODUCERE

17

INFORMAŢII DE BAZĂ

27

Mari distincţii 27 I.

Regimuri politice.

28

II.

Funcţii ale mijloacelor de comunicare.

III.

Tipuri de mijloace de comunicare.

IV.

Informaţie şi divertisment

V.

Participanţii

VI.

Piaţa, justiţia şi deontologia 40

VII.

Morală, deontologie şi control

31

33

35

36

PRINCIPII ŞI VALORI

45

47

I.

Natura şi efectele mijloacelor de comunicare 47

II.

Valori umane. 53

III

Libertatea de expresie.

56

IV

Dreptul la comunicare.

58

V.

Valori mediatice.

DEONTOLOGIA

65

I.

Tipurile de clauze

II.

Codurile

divertismentului III.

61 70

mijloacelor

de

comunicare

88

Interpretarea şi aplicarea codurilor

93

destinate

OMISIUNILE

97

I

Selecţia

102

II

Tratarea şi prezentarea

III

Bunăstarea societăţii 115

IV

Sectorul divertismentului

V.

Probleme legate de publicitate

110 117

PRACTICA 123 I.

Actorii 125

II.

Mijloacele

III.

Ceea ce s-a făcut în Europa

128

CRITICI ŞI OBSTACOLE 151 I.

Criticile

151

II.

Obstacole

156

CONCLUZII 167 BIBLIOGRAFIE

179

147

121