Deontologia Functionarului Public

CUPRINS ...................................................................................................... Error! Bookmark not defined. INTRODUCERE .............................................................................................................................................2 CAPITOLUL 1. FUNCŢIA PUBLICĂ .......................................................................................................3 1.1Noţiune şi evoluţii normative .................................................................................................................3 1.2. Noţiune de funcţie publică în dreptul administrativ roman și dreptul comparat ...................................5 1.3. Trăsături ale funcţiei publice- clasificare .............................................................................................8 1.4. Evoluția conceptului de funcșie publică ............................................................................................. 10 CAPITOLUL 2. FUNCŢIONARUL PUBLIC ........................................................................................... 13 2.1. Noţiunea de funcţionar public în dreptul administrativ român şi dreptul comparat. Clasificare ........ 13 2.2. Legătura dintre funcţionarul public si funcţia publică ........................................................................ 16 2.3. Recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici ....................................................................................... 17 2.3.1. Recrutrea personalului în instituţiile publice ............................................................................... 18 2.3.2. Selecţia personalului în instituţiile publice .................................................................................. 19 CAPITOLUL 3. DEONTOLOGIA FUNCŢIONARULUI PUBILIC ÎN ROMÂNIA ............................... 23 3.1. Numirea funcţionarilor publici conform legislaţiei române. Aspecte de doctrină şi drept comparat ....... 23 3.2. Standarde profesionale şi deontologice a funcţionarului public ......................................................... 29 3.2.1 Aspecte generale privind deontologia funcţiei publice ................................................................. 29 3.2.2. Noţiuni asociate conceptului de deontologie ............................................................................... 30 3.2.3. Aspecte generale şi principii aplicabile deontologiei funcţionarului public român .................... 32 3.3. Răspunderea funcţionarilor publici .................................................................................................... 37 3.3.1. Aspecte privind etica funcţionarilor publici ................................................................................ 38 3.3.2. Sugestii etice pentru managerii din administraţia publică ........................................................... 41 CAPITOLUL 4. ASPECTE ALE JURISPRUDENŢEI PRIVIND EXERCITAREA FUNCŢIEI PUBLICE ....................................................................................................................................................................... 42 4.1. Litigii în legătură cu numirea în funcţia publică şi încetarea raportului de funcţie publică ........ 42 4.1.1. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu ...................................................... 42 4.2. Statutul funcţionarului public şi funcţiei publice. Codul de conduită al funcţionarilor publici .......... 51 4.2.1. Norme generale de conduită profesională a funcţionarilor publici .............................................. 55 4.2.2. Coordonarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională ........................................ 59 4.2.3. Valorile si principiile codurilor etice ........................................................................................... 61 4.2.4. Analiza propriu-zisă a prevederilor din Statutul Funcţionarilor Publici şi Codul de Conduită Legea 188/1999 republicată .................................................................................................................. 65 CONCLUZII ŞI PROPUNERI ...................................................................................................................... 73 BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................... 76 I.LUCRĂRI DE SPECIALITATE ............................................................................................................ 76 II.ARTICOLE ........................................................................................................................................... 77 III.LEGISLAȚIE ....................................................................................................................................... 77 Anexa nr. 1 .................................................................................................................................................... 78 CHESTIONAR PENTRU SELECŢIA PERSONALULUI ...................................................................... 78 Anexa nr. 2 .................................................................................................... Error! Bookmark not defined. SCRISOARE DE RESPINGERE A UNUI CANDIDAT ......................................................................... 80

1

INTRODUCERE Lucrarea de faţă Deontologia funcţionarului public este concepută pentru a trata, problematica conduitei şi a comportamentului funcţionarului public raportată la situaţia legislativă. Consider că tema este de actualitate şi reprezintă un interes sporit având la bază probleme ce se pot ridica cu privire la tema aleasă. Lucrarea este structurată în patru capitole: capitolul I FUNCŢIA PUBLICĂ, cel de-al doilea intitulat FUNCŢIONARUL

PUBLIC, capitolul III DEONTOLOGIA

FUNCŢIONARULUI PUBLIC ÎN ROMÂNIA şi capitolul IV ASPECTE ALE JURISPRUDENŢEI PRIVIND EXERCITAREA FUNCŢIEI PUBLICE. Am structurat astfel lucrarea deoarece în primele două capitole am clarificat conceptual de funcţionar public şi de funcţie publică aşa cum sunt ele prezentate în legislaţia în vigoare şi în comparație cu opiniile unor teoreticieni de marcă ai dreptului administrativ român. Capitolul III tratează în mod extins tematica deontologiei funcţionarului public, având în vedere că în capitolele anterioare s-a definit pe larg conceptual de funcţionar public. În acest capitol am propus să prezint aspecte legate de deontologia funcţionarului public. Capitolul IV, vizează aspecte legate de practica judiciară care au legătură cu tematica lucrării. Am considerat că este necesar şi astfel de prezentare deoarece este important să vedem cum tratează sistemul juridic problematica deontologiei funcţionarului public. În concluzie am făcut o sinteză a materialului ce a fost parcurs prin lucrare şi am venit cu o serie de propuneri legislative benefice cred eu, în domeniul deontologiei funcţionarului public.

2

CAPITOLUL 1. FUNCŢIA PUBLICĂ 1.1Noţiune şi evoluţii normative Viaţa socială a determinat întotdeauna multiple probleme ale membrilor societăţii, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoile formulate de aceştia au dus la apariţia funcţiei publice şi a funcţionarilor care să participe, într-un cadru integrat la îndeplinirea acestora şi satisfacerea obiectivului general al sistemului administrativ creat.. Comunitatea umană n-ar fi progresat dacă nu şi-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat valabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul timpului. Într-un stat de drept, suveranitatea statului se va realiza prin organele celor trei puteri: organele puterii legislative, ale celei executive şi ale puterii judecătoreşti. De altfel, în Constituţie sunt reglementate, în Titlul II, intitulat ,,Autorităţile publice’’ pe rând, organele care exercită puterile statului.Toate aceste organe sunt înfiinţate pentru a realiza interesele generale ale societăţii în cadrul suveranităţii statului. Ele îşi îndeplinesc atribuţiile în limitele stabilite de organele reprezentative ale statului. În acest sens, art.2 (1) din Constituţia României1 prevede: ,,Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”, iar în aliniatul (2) al aceluiaşi articol se arată ca: “ nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu” text inspirat din art.3 al Declaraţiei Drepturilor Omului, adoptată în Franţa. Înfiinţându-se potrivit Constituţiei, organele proprii ale fiecărei puteri primare sarcina de a înfăptui, în practică, o anumită funcţie – legislativă, executivă şi judecătorească – care se exercită în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii. Determinant de ceea ce le deosebeşte cele trei puteri îşi creează organe care să îndeplinească funcţiile specifice ce le revin. În concepţia noastră, noţiunea de funcţiune a statului are o accepţie mai largă, în sensul că ea cuprinde totalitatea funcţiunilor statului prin care se realizează suveranitatea acestuia, fără deosebire de faptul că aceste funcţiuni înfăptuiesc sarcinile puterii legislative, executive sau judecătoreşti. Pentru realizarea funcţiilor statului se înfiinţează servicii publice corespunzătoare, care la rândul lor, sunt dotate cu atribuţii, puteri şi competenţe specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii – scopul şi finalitatea statului şi al entităţilor sale social administrativ-teritoriale. În doctrina din ţara noastră şi din străinătate se susţine, de regulă, că funcţiunea publică este de natura puterii executive. Considerăm ca există o noţiune a funcţiunii publice în sens larg, care cuprinde ceea ce am arătat până acum şi o noţiune a funcţiunii publice în sens restrâns, care are în vedere numai funcţia publică executivă. Dar, pentru a ajunge la noţiunea de funcţie publică în sens restrâns, este necesar să facem, mai întâi, unele consideraţii cu privire la noţiunea de funcţie publică în sens larg. Doctrina românească dinaintea celui de-al doilea Război Mondial susţinea într-o opinie că: orice serviciu public, sub orice formă s-ar prezenta, dezvoltă o activitate 1

Constituţia României în forma revizuită în anul 2003, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003

3

proprie absolut necesară existenţei şi progresului său, numită funcţiune administrativă, care e caracteristică tuturor activităţilor sociale. Din definiţia dată rezultă serviciul public este egal – ca sens cu funcţiunea publică şi că, funcţiunea publică se exercită numai pentru realizarea atribuţiilor administraţiei publice. În schimb P. Negulescu susţinea că: ,,funcţiunea publică apare deci ca o grupare a activităţi, de puteri şi de competiţii în scop de a da satisfacţie unor anumite interese general”1. În doctrina juridică dinainte de Revoluţia din Decembrie 1989 s-au făcut încercări, în cadrul legislaţiei atunci în vigoare, de a se defini funcţiunea publică. În acest sens, A. Iorgovan susţinea că : ,,prin funcţii de stat înţelegem situaţia juridică a persoanei fizice – investită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unui organ de stat – ce contribuie în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul raportului juridic complex dintre persoanele fizice respective şi organul care l-a investit”2.În această noţiune nu se mai face legătura între funcţiunea publică şi serviciu public, ci între funcţiunea de stat (publică) şi funcţionarul de stat (public). Ceea ce ne interesează, pentru a determina noţiunea de funcţiune publică este legătura cu serviciul public, pentru că nu pot exista funcţiuni publice decât în cadrul serviciilor publice, în timp ce funcţionarii publici sunt persoane fizice, cu o anumită pregătire de specialitate, care ocupă temporar o anumită funcţiune publică. Puterea executivă pentru a-şi realiza sarcinile proprii de satisfacere a intereselor generale ale societăţii, creează în condiţiile legii, diferite şi numeroase servicii publice care, pentru a-şi înfăptui sarcinile specifice sunt dotate cu acele atribuţii care le asigură îndeplinirea competenţelor pentru care au fost înfiinţate, sunt dotate cu funcţiuni publice. Odată cu crearea unui serviciu public, se creează şi funcţiunile publice corespunzătoare, care au atribuţiile, puterile şi competenţele stabilite prin lege sau prin actul de înfiinţare, dat în baza legii. Statutul funcţionarilor publici (Legea nr.188/1999)3, intrat în vigoare la 8 decembrie 1999, reprezintă legea cadru a funcţiei publice în România. Această lege se înscrie pe linia tradiţiei din perioada interbelică a României, justificându-se şi cu argumente de drept comparat. Dacă prin statut al funcţionarilor publici se înţelege ansamblul de reguli referitoare la situaţia funcţionarilor, prin funcţie publică se identifică situaţia juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice (ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul juridic dintre persoana fizică investită şi organul de stat care a investit-o în funcţia publică). Toate aceste drepturi şi obligaţii sunt create şi organizate în vederea realizării puterii publice.

1

Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ vol II Bucuresti , 1934 pag. 88 A. Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, Ediţia a IV-a, All Beck, 2005, pag. 78 3 Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999 2

4

1.2. Noţiune de funcţie publică în dreptul administrativ roman și dreptul comparat Din cele ce preced rezultă că, funcţia publică este: a) o totalitate de atribuţii, de puteri şi de competenţe de specialitate cu care sunt dotate la înfiinţare, serviciile publice; b) funcţiile publice ale unui serviciu public sunt cuprinse în statul de funcţii întocmit şi aprobat, potrivit legii; c) atribuţiile, puterile şi competenţele funcţiei publice se stabilesc în raport de sarcinile specifice pe care serviciile publice le exercită, în vederea satisfacerii intereselor generale ale societăţii; d) atribuţiile, puterile şi competenţele funcţiei publice se exercită în mod continuu şi permanent; e) atribuţiile, puterile şi competenţele funcţiei publice se realizează de către funcţionarii publici numiţi sau aleşi în funcţia respectivă; f) persoana fizică care doreşte să ocupe o funcţie publică trebuie să îndeplinească condiţiile de studii şi stagii cerute de statul de funcţii al serviciului public; g) pentru munca prestată, în cadrul funcţiei publice pe care o ocupă, funcţionarul public primeşte un salariu lunar şi alte drepturi băneşti, prevăzute de lege; h) funcţia publică se desfiinţează de către organul care a înfiinţat-o prin acte juridice de aceeaşi natură. Ţinând seama de elementele menţionate, într-o încercare de definire a acestei noţiuni putem considera că funcţia publică este acea grupare de atribuţii, puteri şi competenţă, stabilită potrivit legii, din cadrul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii în mod continuu şi permanent, de către funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale ale societăţii. Definind noţiunea de funcţie publică, P. Negulescu arată că : „funcţia publică este complexul de puteri şi competenţe, organizate de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi) persoană fizică, care, exercitând puterile în limitările competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea.”1 Statul şi autorităţile publice organizate de acesta pentru realizarea suveranităţii sale înfiinţează la nivel central şi în unităţile administrativ-teritoriale servicii publice care să asigure satisfacerea unor interese generale, a unor nevoi specifice locuitorilor. Serviciile publice apar ca forme organizatorice (genul organelor, instituţiilor, regiilor) în cadrul cărora se desfăşoară şi se realizează activităţi concrete, de către anumite persoane care au o pregătire de specialitate tocmai pentru a realiza aceste activităţi cu maximă eficienţă. Aceste activităţi (atribuţii) competente, sunt funcţiile publice. Întâlnim ,,funcţii publice,, în sfera oricărei puteri a statului, iar Constituţia României şi alte acte normative folosesc această noţiune, în diverse sintagme, legând-o de fiecare din aceste puteri şi de autorităţile publice care o exercită. Legea nr. 215/20012 (modificată) privind administraţia publică locală face referiri la ,,funcţia de primar,, 1 2

Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ vol II Bucuresti , 1934 pag. 163 Legea administratiei publice locale nr. 215/2001 - actualizata la 30.05.2008

5

capitolul III art.61- 73, – funcţia de secretar al consiliului – capitolul IV, art.83-86, – funcţia din cadrul serviciilor publice locale – capitolul IV, art.87-89, funcţia de prefect – capitolul VIII art.130-144. Legile referitoare la salarizarea funcţionarilor publici din cele trei puteri se referă la : ,,funcţii de execuţie,” , „funcţii de execuţie de specialitate specifice” , „funcţii de conducere”. Prin unele Hotărâri ale Guvernului, mai ales cele referitoare la salarizarea în instituţiile bugetare sau în regiile autonome, se întâlnesc dispoziţii referitoare la ,,funcţii de execuţie pe grade profesionale,” , ,,funcţii de execuţie pe trepte profesionale” , „funcţii de conducere”. Conţinutul fiecărei funcţii publice adică acele atribuţii, puteri, competenţe proprii, care o deosebesc de alte funcţii publice sunt stabilite, de regulă, de însăşi actul care o înfiinţează – Constituţie, legi sau, în ţara acestora, prin hotărâri ale guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, hotărâri ale consiliilor judeţene şi locale. Aceleaşi acte o poate şi desfiinţa, atunci când autoritatea competentă consideră că nu mai este necesară, sau că acele atribuţii pot fi realizate în cadrul altei funcţii. La regiile autonome, funcţiile publice sunt create prin actul de constituire a acestora. Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o extrem de largă gamă de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire profesională diversă. Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care trăieşte într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare a administraţiei publice, atât de diversificată, mai ales în prestaţiunile sale către populaţie. Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decât o sumă de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă importanţă considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bune legi şi decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi, activi şi devotaţi pentru realizarea scopului stabilit. De aceea, se poate spune că eficacitatea administraţiei publice depinde de calitatea umană şi capacitatea tehnică a celor care alcătuiesc organele administraţiei publice, a funcţionarilor care lucrează în administraţie publică, îndeplinind o funcţie de stat, o funcţie publică1. Exercitarea unor atribuţii pe baza unor însărcinări în cadrul organelor administraţiei publice constituie funcţii în cadrul acestor organe, iar cei care le realizează au calitatea de funcţionari ai organelor administraţiei publice. Funcţia, în cadrul administraţiei publice, poate fi definită „ca un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală”.2 Definiţia legala a funcţiei publice se bazează pe teza exprimată constant în doctrina de drept public care defineşte competenţa unei autorităţi sau instituţii publice, ca fiind un ansamblu de atribuţii stabilite de legea fundamentală sau de alte legi care conferă drepturi și obligaţii pentru realizarea în nume propriu, pe baza prerogativelor puterii publice, a unei anumite activităţi administrative . Legea mai recurge şi la termenul de „ responsabilitate” 1

Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Buc. 1966, vol. I, pag. 351. Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici 2

6

care însă are mai mult o semnificaţie filozofică, de raportare a individului la sistemul de valori existent si mai puţin una juridică, având în vedere că în accepţiunea cea mai largă, termenii de răspundere şi responsabilitate sunt sinonimi iar atribuţia prevăzută de lege, reprezintă atât un drept, cât şi o obligaţie care în final implică răspunderea. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, ştiinţa dreptului administrativ a beneficiat de contribuţia unor reputaţi specialişti care au influenţat şi doctrina din ţara noastră. Max Weber a fost fondatorul administraţiei moderne care s-a dezvoltat mai întâi în Europa Occidentală. Dezvoltarea funcţionarilor de carieră şi a structurii administraţiei a fost posibilă datorită existenţei unor autorităţi centrale suficient de puternică. Monarhii aveau nevoie de aceşti funcţionari pentru a-şi administra domeniul, iar prin intermediul autorităţii înlocuiesc astfel puterea nobililor locali. Astfel de evoluţii au avut loc cu precădere în monarhiile absolutiste din Europa Occidentală, monarhii ce erau caracterizate de dezvoltare continuă, de structuri militare şi administrative centrale, dezvoltare care până la urmă a însemnat o acumulare de putere la nivel central. Această acumulare de putere s-a produs în detrimentul vechilor centre de putere din Evul Mediu. În stabilirea naturii juridice a noţiunii de funcţie publică administrativă s-au conturat mai multe concepţii referitoare la: - teza contractului de drept privat, susţinută în principal de doctrina germană care prin Paul Laband a fundamentat concepţia mandatului reprezentativ, inspirată de teoria mandatului civil; - teza contractului administrativ, susţinută de unii reprezentanţi ai școlii franceze; - teza statului legal, promovată de susţinătorii dreptului public francez Esmein , Haurion , Duguit şi Jeze care susţineau ideea că funcţia publică se bazează pe un act de autoritate, ce implică prerogative de putere publică şi nu drepturi şi obligaţii contractuale. În perioada postbelică doctrina a folosit noţiunea de funcţie de stat şi funcţionar de stat pentru a desemna persoanele care desfăşurau activităţi de natură administrativă, pe fondul diminuării importanţei dreptului public şi a fundamentării autonomiei dreptului muncii. Astfel doctrina de drept a muncii are adepţi şi astăzi. Ea a promovat teza unicităţii raportului juridic de muncă potrivit căreia, contractul individual de muncă, reprezintă unicul temei al raportului de muncă iar actul de numire, respectiv de alegere sau repartizare, nu constituiau decât condiţii speciale necesare încheierii unor anumite raporturi juridice de muncă, alături de condiţiile generale cum sunt capacitatea juridică, pregătirea profesională, vechimea în muncă şi altele. Raporturile de muncă erau considerate ca fiind tipice şi atipice pentru cadrele cu statut special. În noul context constituţional al reglementării funcţiei publice, în doctrina de drept a muncii pe lângă teza unicităţii raportului juridic de muncă se admite şi faptul că analiza aspectelor principale ale regimului juridic al funcţionarilor publici în cadrul dreptului muncii, nu exclude problematica vastă a raportului de serviciu din cadrul dreptului administrativ. Totodată se susţine teza unei noi ramuri de drept, dreptul profesional sau teza apărută în Franţa care promovează ideea unui Drept al muncii publice. În prezent în ţările Uniunii Europene se manifestă opţiuni care consacră, fie concepţia bazată pe ideea statutului legal, supus unui regim juridic unilateral de drept public, fie cea care conţine reglementări contractuale de drept privat, însă în cele mai multe ţări predomină

7

concepţia statutului legal1. Bunăoară conceptul de funcţie publică este reglementat în Franţa şi în ţările francofone prin noţiunea ,, funcţion publique ,, în Regatul Unit al Marii Britanii prin expresia ,,civil service,, în Germania prin sintagma ,,affentlicher dienst,, iar personalul care îndeplineşte aceste funcţii se numeşte ,,functionnaires,, în Franţa şi Luxemburg ,,civil servent,, în Anglia şi Irlanda ,,Beauter,, în Germania. În Italia este folosită sintagma ,,impiegato civile de allo stato,, în Belgia ,,agent de l Etat,, iar în Spania şi Portugalia se întrebuinţează noţiunea de ,,funcţionario,,. Atât în doctrină cât şi în legislaţia din mai multe ţări sunt întâlnite şi alte expresii cum ar fi ,,agent public,, ,,funcţionar de stat,, ,,servitorul coroanei,, sau ,,manager public,,. Datorită acestor diferenţieri etimologice şi a concepţiilor juridice de reglementare a funcţiei publice şi a funcţionarului public, în literatura occidentală de specialitate s-a propus uniformizarea noţiunilor prin folosirea expresiilor ,,personal administrativ,, sau ,,personalul din administraţie,,. Totodată se manifestă preocupări pentru ,,modernizarea,, concepţiei juridice referitoare la acest personal şi a funcţiei îndeplinite iar sub presiunea unor forţe politice şi sindicate se susţine chiar ideea ,,privatizării,, funcţiei publice. Bunăoară în Italia printr-un act normativ din anul 1993 cunoscut sub denumirea de ,,decretul privatizării funcţiei publice,, se consacră principiul trecerii de la reglementarea unilaterală a funcţiei publice la convenţiile colective, negociate între un agent autonom care reprezintă autoritatea publică şi sindicatele funcţionarilor publici. Prin urmare stabilirea regimului juridic a funcţiei publice reprezintă o opţiune politică, bazată atât pe consideraţii de ordin juridic, cât şi pe necesitatea soluţionării unor trebuinţe de ordin social. În ţările Uniunii Europene funcţia publică poate fi clasificată după natura acesteia în funcţie publică comunitară locală, funcţie publică naţională şi funcţie publică comunitareuropeană. Modul de reglementare a funcţiei publice comunitare locale şi naţionale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de tradiţiile şi concepţiile juridice adoptate, având baze atât constituţionale, cât şi statutare iar funcţia publică comunitar-europeană este prevăzută în principal prin statutul funcţionarilor comunităţilor europene precum şi în alte reglementări.

1.3. Trăsături ale funcţiei publice- clasificare Fiecare funcţie publică se caracterizează prin anumite trăsături, dar tuturor funcţiilor publice le sunt comune următoarele :  funcţia publică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii, care nu sunt facultative, ci obligatorii pentru persoana investită;  funcţia publică are un caracter de continuitate care decurge din însăşi continuitatea existenţei statului;  funcţia publică nu poate face obiectul unei înţelegeri între părţi, ea este rezultatul unui act unilateral de voinţă prin investitura legală ce se acordă persoanei care exercită funcţia;  funcţia publică, în marea ei majoritate, are un caracter profesional, fiind exercitată de oameni care îşi fac din aceasta o profesie; 1

ALEXANDRU Ioan, „Administraţia publică. Teorii. Realităţi. perspective”, ediţia a IV-a, Lumina Lex, Bucureşti, 2007 pag. 232

8

Editura



funcţia publică poate avea şi un caracter politic, iar titularii acestor funcţii (miniştrii, secretarii şi subsecretarii de stat, prefecţii şi primarii) au un regim juridic special;  funcţia publică este accesibilă tuturor cetăţenilor, în condiţiile legii. Realizarea funcţiei publice se bazează pe mai multe trăsături specifice printre care amintim pe cele mai semnificative. Astfel competenţa funcţiei publice este determinată în mod unilateral de către autorităţile publice, prin norme juridice pentru realizarea interesului general1. Atribuţiile corespunzătoare fiecărei funcţii publice se stabilesc pe baza sarcinilor specifice ale autorităţilor şi instituţiilor publice, cu respectarea principiilor ierarhiei, specializării şi profesionalizării funcţiei publice. În consecinţă funcţia publică fiind redeterminată legal drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul acesteia nu pot fi modificate, înlocuite sau suprimate de către titularul funcţiei, dacă legea nu i-a conferit un asemenea drept. Funcţiile publice au caracter continu, neputând fi exercitate cu intermitenţă sau o singură dată în funcţie de situaţia creată. Prin urmare caracterul continuu al funcţiei publice, presupune exercitarea acesteia, pe toată durata existenţei funcţiei publice. Funcţia publică administrativă are un caracter obligatoriu întrucât drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul acesteia trebuie exercitate în temeiul legii iar exercitarea nu reprezintă doar o formalitate sau posibilitate ce caracterizează dreptul subiectiv. Atribuţiile funcţiei publice reprezintă pentru funcţionarul public drepturi şi obligaţii legale pe care le exercită în conformitate cu fişa postului ocupat. Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a acesteia se înmânează funcţionarului public. Titularul funcţiei publice este o persoană fizică legal investită în funcţie prin actul unilateral de dispoziţie a autorităţii sau instituţiei publice care realizează atribuţiile ce intră în competenţa funcţiei publice. Funcţia publică presupune anumite incompatibilităţi care pot fi de ordin constituţional sau legal, având menirea de a asigura obiectivitatea şi prestigiul funcţiei. Fiecare funcţie publică administrativă este stabilită într-o anumită ierarhie care asigură prin unitatea de structură şi acţiune realizarea atribuţiilor specifice2. Ierarhia funcţiilor publice se stabileşte prin actul de înfiinţare, organizare şi funcţionare a autorităţii sau instituţiei publice respective. În baza ierarhiei, funcţionarii publici ierarhic inferior sunt obligaţi să se supună dispoziţiilor date în limita şi condiţiile legii, de către funcţionarii ierarhic superiori. În cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice atribuţiile unei funcţii publice se împart pe posturi. Postul reprezintă funcţia publică individualizată. Conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor un unei funcţii publice individualizate se stabileşte prin fişa postului. Funcţiile publice individualizate din cadrul unei autorităţi sau instituţii publice alcătuiesc statul de funcţii al acelei unităţi care se aprobă potrivit legii, în funcţie de interesele publice ocrotite şi mijloacele umane şi materiale care pot fi alocate, pentru satisfacerea interesului public. Statul de funcţii este un act administrativ-financiar prin care se stabileşte atât numărul de posturi, nivelul studiilor, gradul de profesionalizare a funcţionarilor publici, cât şi nivelul de şcolarizare a fiecărei funcţii publice. Totalitatea funcţionarilor publici statutari constituie corpul funcţionarilor publici 1

Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ vol II Bucuresti , 1934 pag. 154

2

Antonie Iorgovan – Tratat de drept administrativ, Ed. Nemira, Buc. 1966, vol. I, pag. 287

9

iar cei eliberaţi din funcţia publică în condiţiile legii, alcătuiesc corpul de rezervă care este gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Noţiunea de corp al funcţionarilor publici este caracterizată structurii actuale a funcţiei publice şi înlocuieşte noţiunea de cadre specifică vechii reglementări în materie1. Clasificarea funcţiilor publice Funcţiile publice se clasifică:  funcţii publice generale şi funcţii publice specifice;  funcţii publice de clasa I, funcţii publice clasa a II a, funcţii publice clasa a III a. Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale. Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice. Funcţiile publice se împart în trei clase, definite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice, astfel:  clasa I, cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;  clasa a II a, cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;  clasa a III a, cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii medii liceale, absolvite cu diplomă. După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se împart în trei categorii după cum urmează :  funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;  funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;  funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.

1.4. Evoluţia conceptului de funcţie publică Existenţa statului, înţeles sintetic ca putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la dinamica vieţii economice, sociale şi politice. Răspunsurile pe care statul le-a oferit cerinţelor venite în număr tot mai mare din partea societăţii s-au concretizat în creşterea volumului şi a complexităţii funcţiilor sale, în multiplicarea atribuţiilor autorităţilor şi organelor sale. Pe bună dreptate, Mircea Djuvara consideră că „realitatea cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul”. 1

ALEXANDRU Ioan, „Administraţia publică. Teorii. Realităţi. perspective”, ediţia a IV-a, Lumina Lex, Bucureşti, 2007pag 156

10

Editura

Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, funcţiile pe care statul le dobândeşte în asigurarea suveranităţii sale, funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judecătorească nu pot fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-juridic de organe corespunzătoare. Pentru realizarea acestor funcţii ale statului se înfiinţează servicii publice, care la rândul lor, sunt înzestrate cu funcţii publice - atribuţii, competenţe şi răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii. La nivel european au existat puternice preocupări pentru reglementarea funcţiei publice, fără a se confunda tradiţiile privitoare la funcţia publică cu apariţia unui statut general. Funcţia publică există cu siguranţă cu mult înainte de a fi adoptat, în premieră europeană, un statut general al funcţiei publice, în Spania anului 1852. În România, reglementarea funcţiei publice, în sensul modern al accepţiunii, a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi ale Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi ale Legii electorale din timpul lui Cuza , precum şi cele ale Constituţiei din 1866, pentru că abia prin Constituţia din 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al funcţionarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940. Evoluţia ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei democraţii autentice. Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice este adoptarea Constituţiei României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcţionarului public, prin Legea nr. 188/1999. Doctrina juridică nu a avut şi nu are un punct de vedere unitar asupra problematicii funcţiei publice, cu atât mai mult cu cât reglementările în materie diferă în funcţie de perioada istorică şi de realitatea statală la care ne raportăm uneori, aceste reglementări nefiind altceva decât un instrument de impunere a unor concepţii politice. Asupra naturii juridice a funcţiei publice s-au exprimat diferite puncte de vedere, cele mai semnificative fiind cele constituite în teoria situaţiei contractuale şi în teoria statului legal. Prima teorie a încercat definirea funcţiei publice fie prin intermediul unor instituţii de drept civil (contractul de mandat), fie prin intermediul unor instituţii de drept administrativ (contractul administrativ). Mai recent, s-a făcut apel la instituţii ale dreptului muncii (contractul individual de muncă) pentru a explica natura juridică a funcţiei publice. Cea de-a doua teorie importantă infirmă caracterul contractual al funcţiei publice şi o înţelege ca pe un statut legal, instituit printr-un act de autoritate, concepţie care, aşa cum voi arăta, este preluată şi de legiuitorul nostru constituant. Dintr-o asemenea perspectivă, definirea funcţiei publice nu pare a fi o sarcină prea uşoară. În doctrina interbelică, funcţia publică a fost înţeleasă ca fiind ,,complexul de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi), persoană fizică care, executând puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea”1. Într-o definiţie mai recentă, funcţia publică este considerată ,,situaţia juridică a persoanei fizice - învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice - ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţilor care formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care l-a investit’’. Prezentarea a două dintre definiţiile de referinţă în materie nu a avut pretenţia de epuizare 1

Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ vol II Bucuresti , 1934 pag. 132

11

a posibilelor perspective de analiză a noţiunii de funcţie publică, cu atât mai mult cu cât potrivit definiţiei legale, întâlnită în Legea nr. 188-19991 privind Statutul funcţionarului public, art. 3 şi în actele normative care îşi au temeiul în această Lege, funcţia publică este ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea şi instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. După o scurtă prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice şi a principalelor probleme care au fost ridicate de către doctrina juridică în ceea ce priveşte natura juridică şi definirea noţiunii de funcţie publică, vom încerca în cele ce urmează să oferim un punct de vedere asupra semnificaţiei unor prevederi ale Constituţiei României în legătură cu funcţia publică. Cele mai importante prevederi ale Constituţiei privind funcţia publică se întâlnesc în art. 16 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) lit. J). În art. 16 din Constituţia României din 1991 , modificată în 2003, se consacră principiul potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condiţiile legii, de către persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. Prin legea de revizuire a Constituţiei a fost eliminată condiţia de avea numai cetăţenia română pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice, fiind aşadar posibilă ocuparea de funcţii publice şi de către persoanele care au dublă cetăţenie, fapt mai apropiat de spiritul reglementărilor europene. Art. 73 alin. (3) din Constituţie2, care statuează categoriile de legi pe care le adoptă Parlamentul, în enumerarea tuturor domeniilor care sunt reglementate prin lege organică, menţionează statul funcţionarilor publici la litera j) şi separat la litera p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială. Semnificaţia acestei prevederi este diferenţierea între regimul statutar al funcţionarilor publici şi regimul contractual al celorlalte categorii de salariaţi, pentru ca, în concepţia legiuitorului constituant român, funcţionarul public aparţine ramurii dreptului public, deosebinduse fundamental de salariat. Totodată prin faptul că domeniul de reglementare a statutului funcţionarului public este cel al legii organice, este subliniată şi importanţa deosebită pe care funcţia publică şi funcţionarul public le au în sistemul constituţional şi legal. O discuţie interesantă este legată de determinarea funcţiilor publice şi implicit a categoriilor de funcţionari publici. Interpretarea art. 40 alin. (3) şi art. 54 alin. (2) din Constituţie, în coroborare cu prevederile altor articole din Constituţie care fac referire la alte categorii de funcţii publice, ne îndreptăţesc să considerăm că au calitatea de funcţionari publici nu doar persoanele care ocupă o funcţie publică în autorităţile sau organele administraţiei publice, ci şi judecătorii Curţii Constituţionale, magistraţii, cadrele active ale armatei, poliţiştii, personalul didactic (din învăţământul de stat), personalul vamal, personalul silvic.

1

Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici 2

Constituţia României în forma revizuită în anul 2003, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;

12

CAPITOLUL 2. FUNCŢIONARUL PUBLIC

2.1. Noţiunea de funcţionar public în dreptul administrativ român şi dreptul comparat. Clasificare Funcţionarul public este persoana fizică investită cu o funcţie publică cu caracter de permanenţă în serviciile autorităţii centrale sau locale, ori în instituţiile publice care aparţin de acestea. Ocuparea funcţiei de către funcţionar, în mod legal, se face prin simpla investire sau prin investirea urmată de încheierea unui contract de muncă sau prin simpla încheiere a unui contract de muncă. Fac precizarea că investirea este un act unilateral de putere, iar contractul de muncă este un acord de voinţă. Referitor la funcţionarul public din statele Uniunii Europene, vom prezenta în continuare câteva trăsături definitorii. Astfel funcţionarii publici din statele U.E. se constituie într-un corp bine definit în categoria personalului bugetar, temeiul legal al încadrării acestora regăsindu-se în lege şi făcându-se o delimitare de personalul contractual care se supune legislaţiei muncii. Numirea în funcţia publică se face în temeiul legii, prin voinţa autorităţilor publice, a reprezentantului statului care are atribuţii în acest sens. De asemenea, există anumite condiţii speciale stipulate de lege pentru eliberarea sau destituirea din funcţie a funcţionarilor publici, iar activitatea acestora este foarte bine reglementată, având un rol constituţional şi strategic. Stabilitatea pe funcţia publică este o cerinţă pe care toate instituţiile publice o respectă. Şi în statele Uniunii Europene funcţionarii publici au obligativitatea de a nu avea apartenenţă politică şi de a manifesta profesionalism în exercitarea funcţiilor publice. Aproape toate statele membre ale Uniunii Europene au stabilite reglementări generale privind raporturile în cadrul serviciului public. Astfel Danemarca, Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Italia, Luxemburg, Austria, Portugalia, Finlanda şi Suedia au prevăzute în Constituţie principiile generale de organizare a administraţiei publice, aplicabile funcţionarilor publici. În Marea Britanie, primul ministru, care este în acelaşi timp şi ministrul funcţiei publice, are competenţa să elaboreze reglementări şi instrucţiuni pentru funcţionarii publiciHome Civil Service, inclusiv să stabilească o serie de condiţii de angajare pentru aceştia. O analiză asupra cadrului legislativ, care reglementează funcţia publică în unele ţări ale Uniunii Europene, arată că acesta diferă de la o ţară la alta. În continuare sunt menţionate câteva acte normative care reglementează funcţia publică în câteva ţări ale Uniunii Europene : - Austria: Codul serviciului public; - Danemarca: Constituţia, Legea funcţionarilor publici; - Grecia: Constituţia, Codul serviciului public; - Irlanda: Legislaţia secundară; - Italia: Constituţia, Legea serviciului public, Legea nr. 59 -127 din 1997 pentru reformă şi simplificarea administraţiei publice; - Luxemburg : Constituţia, Codul serviciului public;

13

-Olanda: Constituţia, Legea serviciului public, Regulile generale privind serviciul public; -Spania: Constituţia, Codul serviciului public; -Suedia: Constituţia, Actul privind angajaţii din sectorul public; -Marea Britanie: legislaţia secundară, Ordinul serviciului public în consiliu, Actul referitor la serviciul public şi Codul managementului funcţiei publice. În ţările membre ale Uniunii Europene predomină sistemul carierei, potrivit căruia un funcţionar public va ocupa succesiv posturi în ierarhia administrativă a funcţiei publice, în condiţiile garantării stabilităţii titularilor pe posturi şi funcţii publice. Ţări ca Danemarca, Olanda şi Suedia au generalizat pentru întreaga administraţie publică sistemul de încadrare a funcţionarului public pe post, cu excepţia domeniului afacerilor externe şi a sistemului judiciar. Principala caracteristică a acestui sistem este că recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici se face în acelaşi mod ca în sectorul privat. Funcţionarii publici sunt recrutaţi pentru un anumit post sau funcţie publică, dar pot candida pentru orice alt post vacant din sectorul public, în situaţia în care candidatul îndeplineşte condiţiile prevăzute de structura postului sau funcţiei publice vacante şi îşi asumă responsabilitatea îndeplinirii atribuţiilor specifice. Pentru Italia, Irlanda şi Marea Britanie sistemul carierei se combină cu cel focalizat pe structura postului. În Irlanda şi Marea Britanie, ocuparea unor posturi este condiţionată de absolvirea anumitor studii. În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se solicită anumite diplome pentru încadrarea pe un anumit nivel în serviciul public, excepţie făcând doar ţările în care selecţia se face în funcţie de cerinţele postului sau funcţiei publice. În multe ţări ale Uniunii Europene, candidaţii nu sunt numiţi direct funcţionari publici, fiind necesară parcurgerea unei perioade de stagiu sau de instruire specifică. Durata şi conţinutul acestei perioade diferă de la o ţară la alta, iar în unele ţări depinde de nivelul la care urmează să se facă numirea. În majoritatea statelor există o vârstă minimă pentru intrarea în corpul funcţionarilor publici, uneori existând şi o vârstă maximă. În Franţa, Olanda, Suedia, Marea Britanie nu există limită de vârstă, fiind menţionate reglementări specifice cu privire la nediscriminarea pe motiv de vârstă. Pentru recrutarea funcţionarilor publici, în general, se utilizează trei metode. În unele state pentru ocuparea posturilor sau funcţiilor vacante se organizează concursuri de către o anumită autoritate la nivel central sau de către insttuţia sau autoritatea publică unde există locurile vacante. Astfel de ţări în care este utilizată metoda concursului sunt : Austria doar pentru anumite posturi şi funcţii publice, Belgia, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia şi Spania. În Belgia exista o autoritate centrală competentă în organizarea concursului. Aceasta se numeşte Secretariat Permanent de Recrutare pentru recrutarea funcţionarilor publici la nivel federal şi regional. În Franţa există Ecole Naţionale d’ Adminstraţion, o autoritate centrală pentru selecţia funcţionarilor publici pentru posturile şi funcţiile de la nivel mediu şi inferior. În Grecia, autoritatea centrală care gestionează organizarea concursurilor este Comisia pentru selectarea personalului- Personal Selection Board, iar în Irlanda, Instituţia responsabilă cu organizarea concursurilor este Comisia Serviciului Public- Civil Service Commision. În Italia, numai concursurile pentru cele mai importante posturi se organizează centralizat de către Departamentul funcţiei publice subordonat Consiliului de Miniştri- Dipartimento della funyionepubblica presso la

14

Presidenzia del Consiglio dei Ministri. O a doua metodă de selecţie utilizată în Germania şi în unele situaţii şi în Austria, aşa numita Stellenausschreibung, constă în selecţia personalului pentru serviciul public prin publicarea obligatorie a postului vacant, însă fără organizarea unui concurs. În vederea realizării reformei administrative, Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia şi Marea Britanie au renunţat la vechea metodă de selecţie şi au adoptat unele metode informale de recrutare bazate pe respectarea anumitor cerinţe specifice necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute pentru postul vacant, fără a avea strict în atenţie diplomele de studii sau vechimea. Fiecare autoritate sau instituţie publică stabileşte un set de cerinţe referitoare la educaţie, aptitudini, experienţă profesională. În Marea Britanie, agenţiile de recrutare şi autorităţile sau instituţiile publice colaborează cu organizaţii private, specializate în recrutrea şi selecţia funcţionarilor publici. Pentru poziţii importante, respectiv înalţi funcţionari publici, instituţia responsabilă cu recrutarea este Comisia Serviciului Public, sau, după caz, Agenţia de recrutare şi evaluare. În toate ţările membre U.E., candidaţii care au cazier judiciar, nu pot fi recrutaţi pentru a ocupa o funcţie publică. De asemenea, starea corespunzătoare fizică şi psihică reprezintă o condiţie esenţială pentru ocuparea unei funcţii publice. Aşa după cum reiese din scurta prezentare a câtorva aspecte referitoare la cariera funcţionarului public, în statele Uniunii Europene există o bază comună de principii, de valori şi cerinţe pe care toate statele le respectă. Există de aeemenea, obiective comune care sunt urmărite de toate statele, în domeniul funcţiei publice. Se constată de asemenea, existenţa unor practici specifice şi structuri distincte, referitoare la activităţile din domeniul managementului funcţiei publice, ceea ce face ca finalitatea activităţilor să răspundă aşteptărilor sistemului social. În procesul de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, a devenit esenţială adaptarea managementului funcţiei publice din România la principiile fundamentale ale acestui domeniu în ţările U.E., pentru ca, pentru început, un grad corespunzător de compatibilitate să determine corecţiile necesare în timpul cel mai scurt. Faptul că resursa umană este cea mai importantă bogăţie pe care o are o instituţie publică, trebuie să determine concentrarea atenţiei şi în România asupra modalităţilor celor mai potrivite de transformare a ei în principalul motor al accelerării reformelor în sectorul public. Clasificare Funcţionarii din administraţia publică locală pot fi grupaţi în mai multe categorii, în raport de criteriile folosite: a) în raport de gradul de independenţă în exercitarea funcţiei nominalizăm: - înalţi funcţionari publici, categorie nouă de funcţionari publici reglementată prin Legea nr. 161/2003; - funcţionarii cu munci de răspundere, deci funcţionarii de decizie şi control; aceştia au ca principale atribuţii conducerea şi coordonarea activităţii celorlalţi angajaţi, putând adopta şi acte decizionale; - funcţionarii de execuţie, aceştia desfăşoară mai mult o activitate faptică, fie de pregătire a actelor decizionale, fie de punere a lor în executare, activitatea lor fiind strict îndrumată. Este necesar un echilibru între numărul funcţionarilor de decizie şi control şi acela al funcţionarilor de execuţie, echilibru care este strict uniform (funcţiile de conducere fiind

15

de maxim 12% din numărul total al funcţiilor publice).

2.2. Legătura dintre funcţionarul public si funcţia publică În conformitate cu prevederile art. 2, alin. 2 din Legea nr.188 din 8 decembrie 1999, privind Statutul funcţionarilor publici1, funcţionarul public este persoana numită într-o funcţie publică. Astfel, considerăm necesar să ne oprim şi asupra conceptului de funcţie publică. Potrivit legii, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice sunt:  legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;  transparenţă;  eficenţă şi eficacitate;  responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;  orientare către cetăţean;  stabilitate în exercitarea funcţiei publice;  subordonare ierarhică; Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la Legea statutului funcţionarilor publici, iar activităţile administrative care implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele: a punerea în executare a legilor şi a celorlalte ecte normative; b.elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora; c.elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice; d.consilierea, controlul şi auditul public intern; e.gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare; f.colectarea creanţelor bugetare; g.reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; h.realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice. Aşa cum am menţionat, pentru a putea ocupa o funcţie păublică, persoana trebuie sa fie numită în funcţia respectivă. Anterior actului de numire al funcţionarului public se desfăşoară activitatea de recrutare şi selecţie a acestuia. 1

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999

16

Literatura de specialitate evidenţioază o serie de criterii pentru clasificarea funcţionarilor publici: -după modul de investire în funcţie, funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi; -după criteriul studiilor necesare pentru ocuparea unei funcţii publice, funcţionarii publici se impart în trei clase: clasa I (funcţionarii publici cu studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă), clasa a II-a (funcţionarii publici absolvenţi de studii superioare de scurtă durată) şi clasa a III-a (funcţionarii publici absolvenţi de studii medii); Potrivit niveluilui atribuţiilor titularului funcţiei publice, distingem: înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere şi funcţionari publici de execuţie; -după caracterul funcţiei, funcţionarii publici pot fi clasificaţi în funcţionari profesionali (de carieră) şi funcţionari politici; -după gradul de stricteţe al disciplinei deosebim între funcţionari civili şi funcţionari militari; -în funcţie de modul de asigurare a funcţionării serviciilor publice, distingem între guvernanţi şi agenţi publici; -după regimul juridic aplicabil, se deosebesc funcţionarii publici supuşi statutului general de funcţionarii publici supuşi unor statute speciale; -după natura autorităţilor publici, distingem între funcţionari publici din administraţia guvernamentală şi cei din administraţia autonomă.

2.3. Recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici Evoluţia practicii si gândirii manageriale a determinat deplasarea atenţiei de la factorul material către resursa umană. Astfel s-a ajuns la concluzia că individul este o organizaţie, mai mult decat o simplă componentă a factorilor productivi, iar gestiunea resursei umane depăşeşte principiile rigide ale gestionării activelor firmei, ţinând cont de o seamă de caracteristici ce scapă calculului economic. Scopul activităţilor de recrutare şi selecţie este de a obţine necesarul numeric si calitativ de angajaţi pentru satisfacerea nevoilor de forţă de muncă ale organizaţiei, concomitent cu minimalizarea costurilor aferente. Asigurarea acestui necesar de personal este un proces deosebit de important care trebuie sa ţina cont nu numai de faptul ca resursa umană este o resursă cheie a organizaţiei, ci şi de efectele unor posibile greşeli iniţiale făcute în recrutarea personalului. Acest lucru poate afecta atât climatul de muncă al firmei cât și nivelul de eficienţă, date fiind costurile ridicate și consumul mare de timp necesar pentru realizarea recrutării și selecției (publicitate, testare, etc.). În ceea ce priveşte responsabilitatea de recrutare și selecţie, aceasta este împărţită între managerul resurselor umane și compartimentul personal. În privinţa conţinutului de recrutare și selecţie, acestea cuprind acţiuni complementare. Activitatea de recrutare este foarte apropiată de cea a selecţiei, trăgând concluzia că nu putem angaja potenţial uman valoros dacă acesta nu a fost ales în urma unei recrutări reușite.

17

2.3.1. Recrutrea personalului în instituţiile publice Prin recrutare se înțelege atragerea şi descoperirea unui personal calificat pentru ocuparea posturilor vacante. În mod tradiţional se acordă o importanţă deosebită mai mult selecţiei decât recrutării. Recrutarea trebuie să aibă prioritate, mai ales dacă se înregistrează o listă de oferte de forță de muncă având o anumită calificare sau atunci când schimbările demografice transformă piaţa forţei de muncă într-o piaţă a vânzătorilor. Pentru ca o organizaţie să aibă posibilitatea de a alege persoanele cele mai potrivite pentru ocuparea unui post şi pentru a participa la procesul de selecţie, trebuie să aibă în vedere sursele din care urmează să facă recrutarea. Formarea, recrutarea, promovarea și perfecţionarea personalului din administraţia publică au o absolută importanţa în asigurarea unei calităţi corespunzatoare a tuturor celor care sunt salariaţi ai autoritaţii administraţiei publice. Este de subliniat faptul ca eficienţa administraţiei depinde în egală măsură de modul cum acest personal este gestionat şi în consecinţă de managementul resurselor umane din administraţia publică. Funcţionarul public este persoana numită într-o funcţie publică. Activitatea de recrutare conţine un program alcătuit din patru etape : - analiza cerinţelor postului vacant; - întocmirea specificaţiilor aferente activităţii în postul liber; - cercetarea tuturor posibilităţilor privind locurile unde pot fi găsiți posibili candidaţi; - atragerea candidaţilor pentru posturile care urmează a fi ocupate. Recrutarea funcţionarilor publici nu poate rămâne o simplă operaţie administrativă de atragere pur si simplu a unor resurse de muncă disponibile ce necesită derularea unor activităţi ce vizează o selecţie corespunzătoare a persoanelor interesate de ocuparea posturilor respective în strânsă corelare cu starea actuală a administraţiei publice şi obiectivele ei de perspectivă. În funcţie de legătura candidaţilor cu organizaţia care intenţionează să facă angajări, recrutarea poate fi : recrutare din interiorul organizaţiei - reprezintă o forma avantajoasă de recrutare dacă se cunosc calităţile şi potenţialul actualilor angajaţi. Recrutarea internă se realizează prin deplasarea resurselor umane în interiorul structurii organizatorice. recrutare din exteriorul organizaţiei - apelarea la surse externe de recrutare are loc atunci când o organizaţie se confruntă cu plecări de angajaţi care nu pot fi inlocuiţi din interior sau când are nevoie de angajaţi cu pregătire specială. Metode de recrutare sunt: anunţuri în ziare, târguri de jo-buri sau căutări pe cont propriu. Un mijloc modern ce cunoaşte o dezvoltare destul de rapidă şi în ţara noastră îl constituie internetul. Tot mai mulţi angajatori îşi prezintă oferta de locuri de muncă, iar tot mai multe persoane accesează site-urile pentru a fi recrutaţi on-line. Anunţul trebuie făcut public astfel încât să ajungă la cunostinţa unui număr cât mai mare de potenţiali candidaţi. Indiferent de mijloacele publicitare folosite, un aspect important îl reprezintă analiza ce trebuie făcută între eficacitatea spontană a anunţului de recrutare şi costul acestuia. Deasemeni trebuie să se planifice o apariţie repetată a anunţului de recrutare pentu a creşte şansele ca anunţul sa fie citit de persoanele cele mai potrivite.

18

2.3.2. Selecţia personalului în instituţiile publice Selecţia constă într-un ansamblu de procese de analiză a calitaţilor si a pregătirii profesionale a candidaţilor, în scopul numirii pe posturi şi/ sau funcţii publice în administrație a funcționarilor publici necesari. În cadrul selecției propriu-zise, factorii implicaţi iau o decizie hotărâtoare pentru unitate. Criteriile pe care trebuie să le satisfacă selecţia sunt: validitatea – măsura în care prezice cu acurateţe performanţa ulterioară la locul de muncă, eficienţa – apreciată din punct de vedere al costurilor implicate si al rezultatelor obţinute cu ajutorul metodei de selecţie, acceptabilitatea – interdicţia de a stânjeni sub o formă sau alta candidatul. Recrutarea și selecţia funcţionarilor publici se face prin concurs organizat. În limita funcţiilor publice vacante prevăzute anual în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice sau în situaţia în care funcţiile publice rămân vacante în cursul anului. În ultimul caz, concursurile se organizează după promovarea, transferarea și redistribuirea funcţionarilor publici, în conformitate cu Hotararea Guvernului nr. 1209/2003 privind Organizarea şi dezvoltarea carierei funcționarilor publici. Concursurile se organizează (cu avizul Agenţiei Nationale a Funcţionarilor Publici) astfel: de către comisia de concurs constituită pentru recrutarea înalţilor funcţionari publici, de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere vacante, de către autorităţi şi instituţii publice din administraţia publică centrală şi locală, pentru ocuparea funcţiilor publice de execuție. Condiţiile specifice de participare la concursul pentru ocuparea funcţiilor publice se stabilesc de către autorităţile şi instituţiile publice. Concursul constă în trei etape: a) selectarea dosarelor de înscriere se poate face pe baza curriculum vitae, care trebuie sa conțină informaţii referitoare la:detalii personale (nume, adresa, vârsta, etc.), calificări, experienţa (firma, postul ocupat, durata angajării, motivul plecării), starea de sănătate, interese extraprofesionale, alte informaţii considerate relevante de candidat. Întrucât obiectul recrutării este realizarea, după o primă sortare, a unei liste de candidaţi care vor fi luaţi în calcul în efectuarea selecţiei, aceștia vor fi grupaţi în trei categorii: probabili, posibili, nepotriviţi. Aceștia din urmă vor fi anunţaţi că cererile le-au fost respinse. b) proba scrisă ce constă în redactarea unei lucrări sau rezolvarea unor teste grilă în prezenţa comisiei de concurs. Subiectele pentru proba scrisă se stabilesc pe baza bibliografiei de concurs, astfel încât să reflecte capacitatea de analiză şi sinteză a candidaţilor, în concordanţă cu nivelul şi specificul funcţiilor publice pentru care se organizează concursul. Prin această tehnică se identifică profilul profesional al candidatului, care deşi este deosebit de important, nu este şi suficient, deoarece un bun specialist nu este întotdeuna îndeajuns pentru buna funcţionare a unui sistem. Pentru a elimina riscurile se evidenţiază calităţile şi deprinderile specifice funcţionarului public prin utilizarea unor teste de aptitudini si deprinderi. Promovarea probei scrise este obligatorie pentru susţinerea interviului.

19

c) interviul testează: nivelul cunostinţelor generale în domeniul administraţiei publice şi instituţiilor comunitare, capacitatea de analiză şi sinteză, capacitatea de a fundamenta o viziune strategică a deciziilor, nivelul cunoașterii uneia din limbile oficiale ale Uniunii Europene. Interviul este larg utilizat pentru acei candidaţi consideraţi corespunzaăori după primele evaluări. În funcţie de numarul persoanelor din comisie există mai multe posibilităţi de desfăşurare a interviului : a) interviul individual – considerat drept modalitatea cea mai obișnuită, care oferă cea mai bună posibilitate de stabilire a unui contact apropiat între candidat și cel care îl intervievează. Dezavantajul constă în faptul că sunt mai multe şanse ca decizia să fie superficială, părtinitoare. b) Panelul de interviu – format din doua sau trei persoane, în general directorul de personal şi șeful ierarhic al viitorului angajat. Scopul interviului vizează evaluarea capacităţilor unui candidat în comparaţie cu cerinţele menţionate în specificaţia postului. Deşi unele informaţii sunt cuprinse în curriculum vitae, altele pot fi obţinute prin prelucrarea testelor. Foramarea unei imagini de ansamblu cere completarea informaţiilor cu detaliile privind experienţa şi caracteristicile personale. Impresia completă, finală asupra unei persoane rezultă numai după dialog faţă în faţă. Pentru ca interviul să-şi atingă scopul propus trebuie ca cel care îl conduce să ştie ce informaţii caută şi cum le poate obţine. Principiile generale care trebuiesc respectate în conducerea unui interviu pot fi sintetizate astfel :  clarificarea scopului și obiectivelor interviului,  culegerea şi studierea informaţiilor necesare,  planificarea etapelor interviului,  pregătirea încăperii în care se va desfășura,  asigurarea asupra lipsei oricăror întreruperi,  deschiderea discuției într-o manieră deschisă, apropiată, dar menținând controlul discuţiei,  adresarea unor întrebări deschise, care necesită mai mult decât « da » sau « nu » ca răspuns,  menţinerea continuităţii discuţiei,  abţinerea de la formularea oricăror judecăţi personale,  încurajarea candidatului în continuarea, detalierea oricăror afirmaţii apreciate ca utile,  evitarea oricăror promisiuni care nu vor putea fi respectate,  ascultarea candidatului cu interes,  observarea comportamentului non-verbal,  evitarea oricăror prejudecăţi,  încheierea interviului trebuie facut cu fermitate, tact și politeţe. Pe lângă metodele enumerate anterior sunt recomandate şi următoarele metode de selecţie a personalului din instituţiile publice:  cercetarea referinţelor şi calificativelor candidaţilor – comportament, relaţii, comunicare,

20

 

satisfacerea unor criterii formale de către candidaţi – absolvirea unei anumite instituţii de învăţământ superior, probe de verificare a cunostinţelor – examen cu comisie, testele.

Cererea referinţelor şi calificativelor candidaţilor poate fi determinată în ceea ce priveşte selecţia candidaţilor. Referinţele cu privire la foşti colegi sau șefi, calificativele ca și eficienţa realizărilor sale constituie informaţii preţioase pentru un funcţionar cu experienţă pentru selecţia candidaţilor. Pot fi utilizate concomitent sau după aplicarea metodelor de selecţie menţionate anterior (teste, interviuri). În privinţa referinţelor, informaţiile de ordin faptic sunt esenţiale: perioada de angajare, denumirea postului, activitaţile desfăşurate, absenţele, motivul plecării. Opiniile asupra caracterului angajatului şi asupra compatibilităţii sale cu un numit post nu sunt întotdeauna demne de încredere. Satisfacerea unor criterii formale de către candidaţi este un aspect necesar dar nu suficient. Această metodă ţine cont de pregătirea profesională, respectiv obligaţia candidaţilor de a avea o diplomă de absolvire ce ar garanta că viitorul funcţionar are competenţa profesională necesară îndeplinirii sarcinilor. Sistemul administrativ are nevoie de personal cu pregătire specifică în domeniul în care se situează posturile sau funcţiile publice vacante. Testele sunt aplicate în vederea selecţiei personalului. Clasificate dupa obiectivele urmărite ele pot fi: * testele de cunoştinţe – deseori folosite pentru realizarea selecţiei atunci când numărul celor recrutaţi este mare şi informaţiile conţinute în curriculum vitae nu sunt suficiente pentru departajare. Ele sunt preferate deoarece evidenţiază nivelul cunoștințelor acumulate de candidat şi sunt direct relevante pentru cerinţele postului, dar nu sunt aplicabile în orice situaţie, * testele de inteligenţă generală – pot fi uitlizate în situaţiile în care inteligenţa este un factor cheie şi este necesară garantarea unui nivel minim de inteligenţă, * testele de aptitudini – pot fi grupate în teste pentru: - aptitudini intelectuale – utilizate în cazul angajării unor persoane tinere cu puține calificări academice şi fără experienţă, precum şi în cazul unor funcţii de conducere - aptitudini psihomotorii – necesare pentru activităţi manuale * testele de personalitate – constau în chestionare fără raspunsuri corecte sau greșite, în care candidatul este întrebat ce părere are despre cum ar acţiona în diverse situaţii. În cazul acestor teste se pun doua probleme: - stabilirea setului de trăsături care sunt direct legate de succesul într-o anumită activitate, - stabilirea corectă a trăsăturilor de personalitate pe baza răspunsurilor date la chestionar. Chestionarele sunt clasificate dupa obiectivele urmărite şi categoriile de informaţii oferite (Anexa nr. 1). Se utilizeaza mai multe tipuri de chestionare prin care se identifică: a) trăsăturile de personalitate – un model cunoscut fiind acela potrivit căruia indivizii convieţuiesc greu dacă aparţin unor tipuri diferite din punct de vedere psihologic, întrucât posedă un mod diferit de percepere a lumii şi luare a deciziilor. Determinandu-i pe oameni să-şi cunoască tipul de personalitate propriu şi al colaboratorilor, se îmbunătăţeşte comunicarea, precum si productivitatea. Oamenii sunt predispuşi să fie:

21

 extravertiţi – orientaţi spre lumea exterioară a fiinţelor şi a lucrurilor,  introvertiţi – orientaţi spre lumea interioară a ideilor şi sentimentelor,  raţionali – sesizează detaliul,  intuitivi – se concetrează asupra imaginii de ansamblu,  mediativi –tind spre decizii logice și obiective,  sentimentali – sunt mai subiectivi în fundamentarea deciziilor,  perceptivi – tind să fie flexibili şi să cumuleze mai multe informaţii,  decişi – totul trebuie sa fie hotărât şi rezolvat. b) interesele – pot fi identificate cu ajutorul unor chestionare care evoluează preferinţele candidaţilor pentru anumite ocupaţii. Ele sunt aplicabile pentru orientarea indivizilor în funcţie de vocaţia manifestată, dar pot fi folosite şi pentru selecția personalului. c) valorile – chestionarele de acest tip încearcă să evalueze opiniile candidaţilor asupra unor comportamente considerate „bune” sau „rele”. Obiectivul determinării valorilor candidatului este verificarea compatibilităţii lui cu mediul de muncă viitor şi a măsurii în care acesta va reprezenta un factor motivator. Se apreciază că există o compatibilitate culturală atunci când convingerile, presupunerile şi structurile de comportament din cadrul mediului de muncă corespund cu cele ale angajatului. d) studiile de caz – verificarea comporamnetului de grup se realizează prin discutarea de către candidaţi a unui studiu de caz, în timpul acestui exerciţiu ei fiind observaţi. Aprecierile făcute ţin seama de factori precum: proeminenţa personalităţii, contribuţia la atingerea scopurilor grupului, sociabilitatea. În urma procesului de selecţie, candidatul poate fi admis, intrând în procesul de integrare la noul loc de muncă sau poate fi respins, urmând să facă parte dintr-o bază de date la care se va apela în eventualitatea altui interviu.. În situaţia în care solicitantul este respins, pentru o imagine bună a instituţiei, intervievatorul îi va trimite acestuia o scrisoare de respingere (Anexa nr. 2). Evaluarea procedurilor de selecţie va fi întotdeauna speculativă. Indiferent de ce ar putea releva investigaţiile ulterioare asupra performanţelor celor care se alătură unei instituţii publice, nu putem aprecia cum s-ar fi descurcat cei care nu au fost selectionaţi Totuşi pare prudent să revedem procedurile de selecţie din punct de vedere al performanţelor celor care au fost aleşi. O persoană ale carei performanţe sunt proaste poate să fi fost cea mai bună din lotul de candidaţi Deasemeni poate apărea şi problema aprecierii oamenilor în funcţie de contribuţia lor la satisfacerea unor nevoi pe termen scurt sau în funcţie de contribuţia lor pe termen lung la dinamica instituţiei. Dacă procedurile de selecţie sunt prea lungi, se poate ca și cei mai buni candidaţi să se încadreze în altă parte. Revederea sistematică a metodelor de selecție, deși nu pot da soluţii miraculoase, poate releva slăbiciunile ce pot fi corectate în viitor. Unul din avantajele interviurilor de plecare este acela că, în special funcționarii de personal, pot aprecia dacă tipul de persoane care pleacă indică slabiciuni în procedura de selecţie.

22

CAPITOLUL 3. DEONTOLOGIA FUNCŢIONARULUI PUBILIC ÎN ROMÂNIA 3.1. Numirea funcţionarilor publici conform legislaţiei române. Aspecte de doctrină şi drept comparat Viaţa socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariţia funcţiei publice şi a funcţiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu şi-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul timpului. Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o extrem de variată gamă de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire profesională diversă. Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care trăieşte într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare a administraţiei publice, atât de diversificată, mai ales în prestaţiunile sale către populaţie. Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decât o sumă de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă o importanţă considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bune legi şi decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi, activi şi devotaţi pentru realizarea scopului stabilit. Funcţia în cadrul administraţiei publice, poate fi definită “ca un ansamblu de atribuţii stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza şi în executarea legii, atribuţii pe care le îndeplineşte o persoană fizică angajată într-un organ al administraţiei publice şi care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuţii ale administraţiei publice”. Fiecare funcţie publică se caracterizează prin anumite trăsături, dar tuturor funcţiilor publice le sunt comune urmatoarele: - funcţia publică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii, care nu sunt facultative, ci obligatorii pentru persoana investită; - de asemenea funcţia publică are caracter de continuitate care decurge din însăşi continuitatea existenţei statului; din aceasta nu trebuie să tragem concluzia că funcţia publică nu poate fi exercitată intermitent; nu trebuie confundată funcţia însăşi cu realizarea ei; - funcţia publică nu poate face obiectul unei înţelegeri între părţi; ea este rezultatul unui act universal de voință prin investirea legală ce se acordă persoanei care exercită funcţia; - funcţia publică este accesibilă tuturor cetăţenilor, în condiţiile legii; Asupra funcţiei publice există mai multe tipuri de concepţii pe care le au în general, funcţionarii: - funcţia publică este văzută ca: 23

* o meserie de contact cu publicul (funcţiile de ghişeu, funcţiile prin care se realizează anumite prestaţii în favoarea cetăţenilor, funcţiile prin care se exercită controlul de vamă, de bilete de tren etc.); * o meserie tehnică, dificilă şi adesea periculoasă, funcţionarul nefiind într-un raport direct cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferată ce dirijează circulaţia trenurilor); * mijloc de exprimare a autorităţii, funcţie ce le dă funcţionarilor anumite satisfacţii; - funcţia publică este privită prin natura sa ca o funcţie socială; aceasta implică de la început ca acela care o exercită să aibă o veritabilă vocaţie de a se preocupa de cauza publică. Deşi conţinutul de funcţie este foarte variat, se poate face, totuşi, o clasificare a lor; funcţii de conducere (ministru şi adjuncţii sau asimilaţii acestuia, director şi director general, şef birou şi şef serviciu, prefect, subprefect, primar, etc.) şi funcţii de execuţie (cu o sferă foarte largă în raport cu pregătirea de specialitate a celor ce deţin aceste funcţii, care nu au dreptul de decizie, ci doar caracter de prestaţie). Antonie Iorgovan face şi o clasificare analitică a funcţiilor de conducere şi a celor de execuţie şi anume: - funcţii care presupun toate elementele conducerii, sau numai ale unora dintre acestea; - funcţii prevăzute numai în Constituţie (demnitari şi anumite funcţii eligibile), funcţii prevăzute în Statutul funcţionarilor publici, respectiv în statute speciale pentru unele sectoare ori organe; - funcţii de conducere la nivelul organului administrativ, respectiv la nivelul organelor interne şi la nivelul compartimentelor; - funcţii de conducere cu o natură exclusiv administrative (ministru, director general, director, rector, etc) şi funcţii de conducere de specialitate (director ethnic, inginer şef, contabil şef,) - funcţii de conducere retribuite şi neretribuite; - funcţii de execuţie pur administrative şi funcţii de specialitate; - funcţii de execuţie civilă, respectiv cu caracter militar; - funcţii de execuţie care presupun repartizarea sau ocuparea lor pe bază de alegeri; - funcţii de execuţie potrivit Statului funcţionarilor publici si funcţii precizate prin statutele speciale. Funcţionarul pubic este, deci, persoana fizică investită cu o funcţie publică cu caracter de permanenţă în serviciile autorităţii centrale sau locale, ori în instituţiile publice care aparţin acestora. Ocuparea funcţiei de către funcţionar, în mod legal se face prin simpla investire sau prin investirea urmată de încheierea unui contract de muncă, sau prin simpla încheiere a unui contract de muncă1. Investirea este un act unilateral de putere, iar contractul de muncă este un accord de voință. De aceea problema investirii legale a celor care exercită diferite funcţii în organele administraţiei publice este valabilă independent de contractul de muncă. Persoanele care exercită diferite funcţii în organele administraţiei publice trebuie să beneficieze de investitura legală de a exercita permanent sau temporar o însărcinare în 1

VEDIMAS Verginia „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici”, u modificările ulterioare, republicată. Comentată, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004; pag 189

24

serviciul unui organ de stat; atunci avem un funcţionar de fapt, noţiune întrebuinţată în special în dreptul penal. În mod logic, actele şi faptele funcţionarului de fapt ar trebui considerate nevalabile şi deci neproducătoare de efecte juridice. Cu toate acestea, viaţa practică a dovedit că se face distincţie între situaţia lipsei totale de investire (deci în fapt, o uzurpare a funcţiei ) şi situaţia funcţionarului temporar investit şi care execută atribuţiile unei funcţii, în mod public; în acest ultim caz, este necesar să luăm în considerare regula validităţii aparenţei în drept; să admitem, deci ideea că actele şi faptele unui asemenea funcţionar, produc efecte juridice limitate, dacă au creat drepturi subiective în favoarea terţilor de bună-credintă, care nu cunoșteau şi nici nu ar fi putut să cunoscă neregularitatea investirii. Funcţionarii administrativi pot fi grupaţi în mai multe categorii, în raport de criteriile folosite, în raport de gradul de competenţă- în exercitarea funcţiei nominalizăm: - funcţionarii cu munci de răspundere, deci funcţionarii de decizie şi control; aceştia au ca principale atribuţii conducerea şi coordonarea activităţii celorlalţi angajaţi, putând adopta şi acte decizionale; - funcţionarii fără munci de raspundere, deci funcţionari auxiliari sau de execuţie, aceştia desfăşoară mai mult o activitate faptică, fie de pregătire a actelor decizionale, fie de punere a lor în executare, activitatea lor fiind strict îndrumată. Este necesar un echilibru între numarul funcţionarilor de decizie şi control şi acela al funcţionarilor de execuţie, echilibru care nu este imuabil şi strict uniform, pentru că depinde de o serie de factori, cum ar fi: - introducerea tehnicii noi ce duce la reducerea funcţionarilor, mai ales de execuţie; - numărul şi structura populaţiei cu care intră în contact organul administrativ (cu cât numărul populaţiei este mai mare într-o unitate administrativ - teritorială, cu atât numărul funcţionarilor ce o deservesc nemijlocit trebuie să fie mai mare); - specificul problemelor ce intră în componenţa organului administrativ şi scopul pentru care a fost creat influențează raportul dintre numărul funcţionarilor de decizie şi control şi numărul funcţionarilor de execuţie. În raport de modul de investire se disting: funcţionarii numiţi (investiţi) în funcţii pe o perioadă nedeterminată; funcţionarii aleşi (investiţi) în funcţii pe o perioadă determinată (perioada mandatului organului care i-a ales). În raport cu natura funcţiei avem: militarii (a caror disciplină este strictă, motiv pentru care drepturile şi obligaţiile lor au o reglementare specială); civilii care, la randul lor, pot fi împărţiţi în sub categorii profesionale (judecători, profesori, medici, etc.). Legea se impune tuturor cetăţenilor, cu atât mai mult ea se impune funcţionarilor administraţiei publice care, de la lege, au obţinut funcţia pe care o ocupă şi rolul pe care îl au de îndeplinit în societate. Accesul la aceste funcţii şi statutul juridic în legătură cu deţinerea şi exercitarea funcţiilor respective formează statutul funcţionarului public. În ţara noastră a existat un astfel de statut al funcţionarilor publici din anul 1923. Elaborarea şi adoptarea unui statut al funcţionarilor publici este o condiție sine qua non pentru toate categoriile de funcţionari publici. Accesul la funcţia publică trebuie să prevadă anumite condiţii de bază pe care să le îndeplinească cei ce vor ocupa funcţia: condiţia cetăţeniei şi a domiciliului în România; condiţia capacităţii profesionale; condiţia folosirii drepturilor civile fără nici un fel de

25

infracţiune intenţionată la activul persoanei; condiţia unor funcţii şi reputaţii. În unele cazuri, pentru ocuparea unei funcţii, pot fi stabilite prin lege şi alte condiţii, cu privire la vârstă, aptitudini, cunoşterea unei limbi străine, etc. În acelaşi timp, pentru a avea acces la funcţia publică, funcţionarii, de fapt viitorii funcţionari, au nevoie de o temeinică cultură generală (ceea ce presupune cunoşterea valorilor majore ale spiritului uman); o bună pregatire juridică (absolut necesară); competenţa tehnică în domeniul în care vor lucra, precum şi o anumită vocaţie administrativă ce va trebui cultivată pentru munca organizatorică, atât de esenţială în administraţia publică. Aceste elemente nu pot constitui decât începutul, baza de plecare în formarea funcţionarilor pentru administraţia publică. Funcţionarii publici sunt recrutaţi din rândurile salariaţilor, cu sarcina de a servi interesele generale ale societăţii, fiind ei însişi salariaţi. O diferenţiere netă între situaţia lor juridică, social-politică şi aceea a celorlalţi angajaţi, nu se poate face şi nu-şi găseşte un suport legal. Legislaţia muncii foloseşte, de regulă, termenul de “ persoane încadrate în câmpul muncii”, pentru a desemna atât categoria funcţionarilor în campul muncii, cât şi aceea a celorlalţi salariaţi, atât timp cât nu există un statut al funcţionarilor. Numirea funcţionarilor publici într-o funcţie, precum şi avansarea lor se face, de regulă, prin concurs. Procedeul concursului face posibilă exercitarea unui larg control al opiniei publice asupra felului în care sunt ocupate funcţiile din administraţia publică. Un concurs pentru recrutarea şi promovarea funcţionarilor în administraţia publică nu trebuie să se bazeze pe probe de memorie şi cunoștinţe enciclopedice, ci să recurgă la probe practice pentru a se vedea cum gândesc, pentru a distinge puterea lor de elaborare, capacitatea de alegere a variantei optime pentru o multitudine de soluţii posibile; acei ce candidează la funcţii de execuţie trebuie să fie verificaţi în legătură cu soluţionarea problemelor curente, întocmirea unor acte administrative simple şi efectuarea unor operaţii administrative. În urma concursului şi rezultatului obţinut se încheie în scris contractul individual de muncă pe durată nedeterminată sau determinată şi odată cu numirea în funcţie, funcţionarului public i se formează un dosar profesional care priveşte situaţia profesională şi disciplinară, unde va fi notat de șeful tehnic cu calificative: de la slab pana la foarte bine; pentru activitatea desfășurată în cursul fiecărui an. Orice funcţionar public se află în raporturi juridice cu organul din care face parte, raport ce se naşte între persoana fizică ce se obligă a îndeplini o funcţie şi autoritatea în cadrul căreia urmează a îndeplini această funcţie în schimbul salarizării muncii sale. Actul juridic este convenţia intervenită între persoana fizică şi administraţia publică şi care are drept obiect prestarea unei munci în schimbul unei remuneraţii şi anume: contractul individual de muncă reglementat de Codul muncii. Contractul individual de muncă pentru angajarea unui funcţionar se încheie prin manifestarea consimţământului ambelor părţi: administraţia publică şi persoana care se angajează, adică, viitorul funcţionar. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea încheia un contract de angajare într-o funcţie publică, există o egalitate deplină, fără deosebire de sex, rasă, naţionalitate sau religie, în conformitate cu art. 16 din Constituţia României. Numai persoanele care execută o pedeapsă privată de libertate, minorii şi interzişii nu pot obţine calitatea de funcţionar. Pentru ocuparea unei funcţii publice, pesoana fizică trebuie să îndeplinească condiţiile generale stabilite de Codul Muncii privind aptitudinile fizice şi intelectuale şi

26

pregătirea profesională în raport cu funcţia concretă ce urmează să o ocupe. Există şi alte condiţii speciale care creează incompatibilităţi cu funcţia publică, cum ar fi:  persoanele care ocupă funcţii publice în serviciile Parlamentului, al Guvernului, ale instituţiei prezidenţiale, în ministere şi în instituţiile centrale subordonate guvernului nu pot îndeplini o funcţie salarizată în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale, sau alte unităţi cu scop lucrativ;  pe timpul exercitării mandatului de deputat sau senator, funcţionarul public este suspendat din funcţie;  funcţionarii publici din categoria menţionată nu pot să facă activităţi de comerţ, să ia lucrari în antrepriză sau pământ în arendă şi nu pot fi mandatari ai unor persone în ce priveşte efectuarea unor acte în legatură cu funcţia pe care o îndeplinesc;  este interzis funcţionarilor publici să primească cereri a căror rezolvare nu este de competenţa lor;  este interzis să accepte daruri sau alte avantaje în considerarea situaţiei lor oficiale. Majoritatea drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic de funcţie publică izvorăsc din norme juridice. Consimțământul părţilor este necesar numai în cazul clauzelor contractuale care depind, de la început de acest consimţământ, în special cele cu privire la locul de muncă a funcţionarului public este posibil să fie decisă unilateral în interesul serviciului. Însuşi conţinutul raportului juridic al funcţiei publice îl constituie drepturile şi obligaţiile funcţionarului public. Acestea se încadrează în disciplina muncii, reglementată de Codul muncii, în general, de regulamentele de ordine interioară – în detaliu, conform specificului şi de statutele unor sectoare. Drepturile funcţionarilor publici sunt incluse şi în statutul funcţionarilor publici dintre care amintim: - dreptul la opinie al acestora care este garantat, - interzicerea oricărei discriminări între funcţionarii publici pe criterii politice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură, - dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici, cu exepţia celor ce sunt numiţi în categoria înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici de conducere şi altor categorii de funcţionari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speaciale, - funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop prezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor, - funcţionarilor publici le este recunoscut dreptul la grevă, în condiţiile legii, cu respectarea principiului continuităţii serviciului public, - pentru activitatea desfășurată au dreptul la un salariu compus din: Salariu de bază; Sporul pentru vechime în muncă; Suplimentul postului; Suplimentului gradului; - funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii,

27

salarizarea acestora se face în conformitate cu condiţiile legii; - au dreptul de asemenea de a-şi perfecţiona în mod continuu pregătirea profesională; pe perioada în care funcţionarii urmează forme de perfecţionare profesională, beneficiază de drepturile salariale cuvenite, în situaţia în care acestea sunt: organizate la iniţiativa sau în interesul autorităţii sau instituţiei publice, urmate la iniţiativa funcţionarului public, cu acordul conducatorului autorităţii sau instituţiei publice, organizate de Institutul National de Administraţie, de centrele regionale de formare continuă pentru administraţia publică locală, în condiţiile legii, sau în alte instituţii specializate din ţară sau străinătate, - durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână, - pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele legale declarate zile nelucrătoare funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază, - funcţionarii publici, cu exepţia funcţionarilor publici civili din ministerele privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională pot fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de demnitate publică, în condiţiile legii, - de asemenea au dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi altfel de concedii, la indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat, - beneficiază de asistenţă medicală, proteze şi medicamente, pensii, precum şi celelalte drepturi de asigurări sociale de stat. În orice raport de muncă nu intră numai asemenea drepturi ca acelea personale, ci şi acele drepturi necesare pentru îndeplinirea muncii respective, drepturi care, în cazul unui funcţionar de stat, sunt denumite drepturi de funcţiune. Cercetând raportul de muncă care se naşte între un organ de stat şi un muncitor, se evidenţiază şi mai bine faptul că nu poate să existe şi nu există în cazul funcţionarului de stat două categorii de raporturi juridice. Obligaţiile funcţionarilor publici sunt, de asemenea, de doua categorii, distincţia bazându-se pe acelaşi criterii ca şi în cazul drepturilor. Prima categorie o formează obligaţia de funcţiune prevăzută de normele juridice de reglementare şi organizare a funcţionării, iar refuzul îndeplinirii lor constitue infracţiune. A doua categorie o formează obligaţiile personale care decurg din calitatea de salariat, iar încălcarea lor constituie abatere disciplinară. Funcţionarii au ca obligaţii:  respectarea programului de lucru şi folosirea integrală şi eficientă a timpului de muncă;  ridicarea necontenită a nivelului de calificare profesională;  îndeplinirea sarcinilor de subordonare ierarhică, prin care se asigură o unitate de acţiune în diferitele domenii de activitate ale administraţiei pubice şi totodată se realizează autoritatea ierarhică;  de a păstra secretul şi discreţia în legătură cu problemele de serviciu, atât în interiorul instituţiei unde lucrează, cât şi în afara acesteia;

28



în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la activităţi politice în timpul programului de lucru;  le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje; rezolvarea în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările repartizate; le este interzis să primească direct cereri a caror rezolvare intră în competenţa lor sau să discute direct cu petenţii, cu exepţia celor cărora le sunt stabilite asemenea atribuţii, precum şi să intervină pentru solutionarea acestor cereri; Neîndeplinirea obligaţiilor de serviciu sau în legatură cu serviciul pot să declanşeze diferite forme de răspundere juridică a funcţionarilor administraţiei publice, în funcţie de natura abaterii: răspunderea administrativ – disciplinară specifică funcţionarilor publici; raspunderea administrativ – disciplinară propriu-zisă, specifică dmeniului administrative, deci, mai cuprinzătoare; raspunderea administrativ – contravenţională. Toate acestea sunt de domeniul dreptului administrativ.

3.2. Standarde profesionale şi deontologice a funcţionarului public

3.2.1 Aspecte generale privind deontologia funcţiei publice Termenul „deontologie” provine din grecescul „deontor” care înseamnă ceea ce se cuvine şi „logos” care înseamnă ştiinţă. Deontologia poate fi desemnată ca fiind ansamblul normelor etico-juridice care conturează un comportament profesional sau privat. Pornind de la definiţia generală dată deontologiei, putem să particularizăm deontologia funcţionarului public şi să o definim ca fiind ansamblul normelor ce guvernează comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, ca titular al funcţiei publice. În situaţia în care funcţionarul public a încălcat normele privind deontologia funcţiei publice, respectiv, şi-a încălcat obligaţiile profesionale deduse din raportul de funcţie publică precum şi normele de comportament în interiorul şi în afara instituţiei publice, intervine raspunderea disciplinară a acestuia. Prin astfel de abateri disciplinare, funcţionarul public îşi lezează demnitatea şi prestigiul, statutul său socio-profesional şi moral. Reglementarea comportamentului profesional al funcţionarului public se face atât prin dispoziţii constituţionale cu valoare de principiu, cât şi prin acte juridice emise de organul legislativ, alte categorii de acte normative, dar şi cu ajutorul normelor cutumiare, în special în domeniul diplomaţiei sau al jurisprudenţei.

29

3.2.2. Noţiuni asociate conceptului de deontologie1 În ştiinţa administraţiei s-au formulat mai multe obligaţii cu caracter moral dintre care unele au dobândit şi caracter de obligaţii profesionale.

Probitate Se întelege prin probitate în primul rând corectitudinea de care trebuie să dea dovadă un funcţionar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Există o dialectică a corectitudinii exprimată foarte bine de G. Hegel „Acelaşi conţinut care este un drept şi o îndatorire este un drept„ . Cu alte cuvinte, funcţionarul are dreptul de a exercita o funcţie publică atâta timp cât întelege că acea funcţie este o îndatorire pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate.

Demnitate Foarte mulţi neglijează importanţa cuvântului publică din sintagma „funcţie publică”. Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnităţii pe care o are un funcţionar investit cu o funcţie (relativ la ceilalţi cetăţeni). Tocmai caracterul public al unei funcţii interzice funcţionarului să se comporte ca ceilalţi şi să ceară avantaje pentru el sau pentru alţii. Sub aspect material, funcţionarul este plătit pentru a-şi exercita funcţia, iar sub aspect moral el se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcţia sa. Reputaţie Aceasta reprezintă părerea pe care cei din jur o au faţă de cineva sau faţă de felul în care o persoană este cunoscută sau apreciată, faima, renumele. Ca orice faimă sau renume, reputaţia este redată în primul rând, de efortul personal, al celui în cauză, care de cele mai multe ori se „confecţionează” în timp din elemente ce ţin de resortul moralei, fiind apoi răspândită prin intermediul oamenilor sau eforturilor mass-media. Cât de relativă este această construcţie morală ne-o dovedeşte şi practica de zi cu zi. Educaţia şi mediul, pe lângă caracterul nativ al persoanei sunt elemente determinante ale acestei morale. Reputaţia poate fi reală sau falsă, în funcţie de împrejurări, persoana în cauză putând fi de bună credinţă sau duplicitară, poate avea reale aptitudini sau şi le poate disimula. Interdicţia cumulului În general, funcţionarul public nu poate avea interese contrare administraţiei pe care o serveşte şi ca atare nu ar putea desfăşura activităţi lucrative în scop personal. Totuşi în practica administraţiilor publice din statele democratice s-au admis unele derogări pentru: 1

Ion Popescu, Dragoş Dincă, Victor Alistar, Mădălina Bonteanu, Deontologia Funcţionarilor Publici, suport de curs, Bucureşti, 2002

30

 

activitatea de creaţie şi cea stiinţifică şi literară acordarea de consultaţii specializate în alte domenii decât cele ale administraţiei publice  exploatarea brevetelor de invenţie Având în vedere că funcţia publică este un ansamblu de atribuţii, facem observaţia că o persoană fizică nu poate, practic, să realizeze în acelaşi timp atribuţiile a două sau mai multor funcții publice. În acest sens, profesorul P. Negulescu arată că, în principiu funcţiile publice nu se cumulează căci interesul general cere ca funcţionarul să-şi consacre întreaga sa activitate funcţiei pe care o îndeplineşte. Totuş un funcţionar angajat într-un serviciu public poate desfăşura temporar o activitate remunerată pentru un alt serviciu al admnistraţiei publice, cu condiţia să aibă acordul autorităţii administraţiei publice pentru care lucrează. Imparţialitate Cu privire la dreptul funcţionarului public de a face parte din partidele politice sau conturat doua opinii contrare: Una care consideră administraţia ca anexă politicului şi ca atare posibilitatea ca funcţionarii să fie politici dispare. Alta care consideră că funcţionarul are în principal executarea deciziei politice, fără a participa la activităţile partidelor. În Legea 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor Publici la articolul 42 se stipulează „Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice”. Subordonarea Funcţionarii publici au obligaţia de a executa ordinele sau instrucţiunile primite de la șefii ierarhici. Este evident că această obligaţie deschide poarta abuzului din partea șefului făcând posibilă apariţia corupţiei. Tocmai de aceea în doctrina şi prin Legea 188/1999 se recunoaşte dreptul funcţionarului de a refuza executarea ordinului în cazul în care este vădit ilegal sau prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei. În această situaţie, funcţionarul trebuie să anunţe în scris motivul refuzului. Corelativ, trebuie precizat că funcţionarii superiori poartă răspunderea pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaţilor; altfel s-ar ajunge la situaţia în care ei ar fi exoneraţi de răspundere, iar funcţionarii subordonaţi să raspundă pentru faptele altora. Fidelitate Această dimensiune etică a funcţionarului public presupune executarea sarcinilor de serviciu şi în interesul instituţiei la care funcţionarul lucrează. Obligaţia de fidelitate cuprinde şi discreţia necesară cu privire la secretele de serviciu cu care funcţionarul operează. Tocmai de aceea, în unele statute ale funcţionarilor publici se prevede obligaţia de a păstra secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea raporturilor de muncă (între 1 și 5 ani). Obligaţia de fidelitate se extinde şi asupra persoanelor alese în cadrul autorităţilor cu caracter deliberativ, care au obligaţia de a depune un jurământ la

31

începerea mandatului. Respectul fată de funcţie Obligaţia de a respecta funcţia constă în esenţa în limita de competenţă (competenţa definindu-se prin capacitatea unei persoane de a realiza în mod corespunzător şi cu eficienţă maximă a sarcinilor care îi revin, tot ea fiind cea care generează performanţa, respectiv productivitatea şi eficacitatea). Funcţionarul public nu trebuie să-şi depăşească atribuţiile de serviciu, aşa cum sunt stabilite ele în fişa postului. Este evident că dacă funcţionarul primeşte lucrări pe care nu are competenţa să le rezolve, ori intervine pentru soluţionarea lor la șeful ierarhic suntem în prezenţa unei forme a abuzului în serviciu.

3.2.3. Aspecte generale şi principii aplicabile deontologiei funcţionarului public român O preocupare permanentă a legiuitorului român din perioada actuală a fost accea de a dezvolta reglementarea internă pe baza acquis-ului comunitar, preluând texte şi normative europene, fie în temeiul unei recomandări a Uniunii Europene, fie pe fondul impunerii venite din partea acestei entităţi de a ne adapta legislaţia în vederea aderării. Un domeniu reglementar esenţial în cadrul capitolelor deschise de către părţi în procesul de aderare este reprezentat de statutul funcţionarului public, care în perioada comunistă nu şi-a găsit o consacrare favorabilă sau care a fost vitregit prin norme restrictive, de natură a aservi funcţionarul superiorului ierarhic. La rândul său, doctrina a încercat, în special pe temeiul reglementărilor comunitare existente, să definească funcţia publică şi natura juridică a raportului de funcţie publică, să realizeze o vedere comparativă de ansamblu asupra noţiunilor de „funcţionar” şi „salariat”, să creeze o bază ştiinţifică pentru sfera de relaţii relative la funcţia publică. Principiile de bază în deontologia funcţionarului public La baza activităţii funcţionarilor publici, a comportamentului lor profesional, a conduitei lor atât în interiorul cât şi în afara instituţiei publice stau următoarele principii de bază: - egalitatea de tratament faţă de terţii beneficiari serviciului public, respectiv, un comportament nediscriminatoriu faţă de „utilizatorii” serviciului public; - respectarea supremaţiei Constituţiei, respectul legilor generale în materie şi al tuturor actelor normative de către purtătorii autorităţii publice; - credinţă şi fidelitate faţă de ţara căruia îi aparţine funcţionarul public; - discreţie profesională privind informaţiile pe care le primeşte şi le deţine în exerciţiul funcţiei sale; - obligaţia de supunere şi respect faţă de şeful ierarhic; - apărarea şi respectarea demnităţii şi intimităţii uzagerilor serviciului public; - perfecţionarea profesională continuă, sub diferite forme etc. Ca știinţă, deontologia vine din antichitate, însă ea a fost descoperită ca noţiune în

32

epoca modernă, pusă la început pe picior de egalitate cu morala. La noi, ea s-a regăsit sub forma unui ansamblu de reguli consacrate salariatului şi răspunderii acestuia, datorită faptului că în perioada comunistă nu au mai existat prevederi specifice, exprese de deontologie. Datorită faptului că dreptul românesc se întemeiază pe concepţia pozitivistă, în lipsă de text expres, în România, multă vreme regulile răspunderii disciplinare, administrative, materiale, penale şi civile au fost identificate cu regulile deontologice. Faptul că salariatul încalcă o regulă de ordine interioară sau prevăzută de lege în general era derivat dintr-un comportament profesional inadecvat, care atragea necesitatea aplicării unei sancţiuni. Însă deontologia interesează nu aplicarea unei sancţiuni, ci respectarea legii independent de aplicarea sancţiunii, se leagă, cu alte cuvinte, de noţiunea de responsabilitate. Deontologia trebuie să se raporteze ideatic în primul rând la manifestarea individului din punct de vedere moral, la respectarea regulilor din proprie convingere nu de teama sancţiunii. Aşa cum se afirmă într-o lucrare de specialitate, „funcţionarul public trebuie să-şi ducă la bun sfârşit atribuţiile, nu pentru că aşa i se impune, ci fiindcă e convins că ele reprezintă rostul său profesional”. Prin urmare, conţinutul juridic al deontologiei s-a transformat de-a lungul vremii, înţelegând lato sensu normele generale privitoare la responsabilitatea salariatului (funcţionarului) şi unele norme specifice edictate pentru anumite categorii de persoane – profesionişti, în scopul angajării răspunderii acestora, iar stricto sensu, cuprinzând regulile privitoare la răspunderea disciplinară a salariatului (funcţionarului). La nivelul acestei răspunderi a funcţionarului, un act normativ cu valoare de principiu a fost aşteptat îndelung, apariţia Legii nr. 188/1999 nefiind de natură să satisfacă necesitatea unui cod deontologic aplicabil funcţionarului public. Mai mult, legea specială nu cuprinde referiri specifice la regulile deontologice, prevăzând numai reguli generale de raspundere patrimonială (civilă), contraventională, disciplinară şi penală. În acest context, o lege care să prevadă regimul juridic al conduitei profesionale de urmat pentru funcţionarii publici este binevenită, aspect împlinit la apariţia Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici1. Această lege se adresează numai celor care ocupă temporar sau definitiv o funcţie publică, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice şi are caracter de drept comun pentru toate categoriile de funcţionari, cu excepţia acelora care, deşi în anumite caracteristici, se aseamănă cu această categorie, sunt trataţi aparte prin legi cu caracter special, având statut de liber profesionişti: medicii, avocaţii, arhitecţii, consilierii de specialitate etc. Ceea ce lămureşte acest cod în raport cu reglementările anterioare este faptul că încălcarea regulilor deontologice prevăzute în textele legii atrage răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici (art. 24 alin.2). Legea arată totodată că, mergând pe acelaşi raţionament, dacă fapta funcţionarului public se încadrează în limitele legii penale, se va angaja raspunderea penală a funcţionarului public, iar atunci când se cauzează şi prejudicii persoanelor fizice sau juridice se poate angaja răspunderea patrimonială a acestui funcţionar. Însă, prin interpretarea acestor aliniate rezultă cert că noţiunea de deontologie, 1

Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004

33

cuprinzând reguli de conduită în exercitarea profesiei, cuprinde numai normele privitoare la conduita morală de bună cuviinţă în cadrul funcţiei şi în viaţa socială. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din obiectivele pe care legea le stabileşte pentru regulile consacrate în cod, pe de o parte, precum şi din prevederile altor legi sau acte normative cu caracter administrativ1. Astfel, codul urmăreşte să asigure creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din cadrul administraţiei publice, menţinerea la nivel înalt a prestigiului funcţiei publice, crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte. Conform statutelor şi codurilor deontologice ale altor profesii, se poate reţine de asemenea ideea că deontologia respectivului corp de profesionişti are în vedere regulile moralei pe care trebuie să le respecte respectiva categorie, criteriile raspunderii pentru nerespectarea normelor tehnice şi ştiinţifice profesionale încadrându-se în mod subsidiar în noţiunea de deontologie. Statutul funcţionarilor Uniunii Europene arată în art.11 că funcţionarul public european are îndatorirea de a se achita de îndatoririle sale şi să-şi adapteze conduita având în vedere numai interesele comunităţilor, ceea ce denotă ideea de fidelitate, loialitate profesională faţă de autoritatea în interesul căreia îşi desfăşoară activitatea, noţiuni ce întregesc paleta regulilor morale prevăzute statutar pentru funcţionarul public. Un alt aspect esenţial pentru analiza regulilor deontologice privind funcţionarii publici se determină prin intermediul instrumentului utilizat în scopul consacrării regulilor deontologice specifice fiecarei categorii. Sau, altfel spus, este nevoie de un act normativ adoptat de autoritatea legiuitoare sau de guvern ori este suficient un act administrativ emanat de la organele de conducere ale profesiei respective? Prin Hotararea Guvernului nr. 1006/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernului privind accelerarea reformei în administraţia publică s-au stabilit ca obiective, printre altele, schimbarea de fond a raporturilor dintre administraţie şi cetăţean, precum şi crearea unui corp profesionist de funcţionari publici, stabil şi neutru din punct de vedere politic. Măsurile de realizare a acestora constau în extinderea politicii uşilor deschise, elaborarea normelor şi instrucţiunilor pentru asigurarea funcţionalităţii coerente a Legii nr. 188/1999, elaborarea de reglementări secundare în aplicarea Legii nr. 188/1999, în concordanţa cu legislaţia comunitară, întărirea rolului ANFP şi îmbunătăţirea imaginii acesteia. Apariţia Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici se vrea o lege generală, drept comun pentru toate categoriile de funcţionari publici, independent de cum persoana în cauză ocupă temporar sau permanent o funcţie publică în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Acest act normativ va putea fi însă aplicat şi în completarea codurilor deontologice ale altor profesii, chiar daca nu s-a realizat o trimitere efectivă către acesta, deoarece scopul şi funcţionalitatea acestor profesii demonstrează o deosebită importanţă a acestora, asemănător funcţiei publice. Aici trebuie realizată o distincţie. De exemplu, 1

VEDIMAS Verginia „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici”, u modificările ulterioare, republicată. Comentată, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004; PAG 221

34

medicul nu este funcţionar, el se supune deontologiei medicale, dar daca aceasta nu prevede se pot împrumuta normele Legii nr. 7/2004. Daca medicul are o funcţie de conducere, în privinţa acestor raporturi i se aplică desigur legea în discuţie. Având în vedere caracterul de lege generală, cu dispoziţii de principiu, aplicarea sa oricărei categorii de profesionişti care împlinesc o parte din elementele unui serviciu public nu reprezintă un impediment ci, dimpotrivă, constituie o normă necesară, în exerciţiul funcţiei respective. Ca atare, orice funcţionar public, precum şi orice profesionist care îndeplineşte atribuţii ce duc la satisfacerea unui interes general este ţinut în activitatea sa de respectarea urmatoarelor principii generale: Respectarea Constituţiei şi a legilor ţării Prioritatea interesului public faţă de interesul privat Asigurarea egalitaţii de tratament a cetaţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice Profesionalismul în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu (responsabilitate, competenţă, eficienţa, corectitudine şi conştiinciozitate) Imparţialitate şi independenţă politică, economică, religioasă şi de orice altă natură Integritate morală Libertatea gandirii şi exprimării. Cinstea şi corectitudinea, deschiderea şi transparenţa în privinţa activităţii desfaşurate. Chiar dacă regulile de conduită ale funcţionarilor publici expuse în cadrul Legii nr.7/20041 sunt specifice serviciului public, ele vor putea fi extinse prin asemănare şi categoriilor de profesionişti sus menţionate. Astfel, sunt considerate esenţiale şi aplicabile tuturor categoriilor de funcţionari urmatoarele reguli: asigurarea unui serviciu public de calitate, loialitatea faţă de Constituţie şi lege, loialitate faţă de autorităţile şi instituţiile publice, libertatea opiniilor, interdicţie privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor, participarea la procesul de luare a deciziilor etc. Conduita profesională a funcţionarilor publici trebuie să se încadreze în anumite limite generale, care se completează din punct de vedere special şi cu prevederile Legii nr.188/1999 cu modificările aduse prin Legea nr.161/2003. Aceste limite nu sunt determinate numai de obligaţiile pe care le prevede legea din punct de vedere profesional, ci şi din consacrarea unor interdicţii şi incompatibilităţi, care, daca ar fi încalcate, ar atrage numai răspunderea disciplinară în prelabil, iar în raport cu gravitatea lor concretă se vor putea încadra şi în fapte care să atragă raspunderea contravenţională, civilă sau penală. Legea nr.7/20042 reprezintă, în acelasi timp şi o prelungire a prevederilor Legii nr.161/2003 şi a legilor privind combaterea şi sancţionarea faptelor de corupţie (Legea nr. 78/2000), deoarece dispoziţiile sale cu caracter general se referă, în principal, la respectarea unor reguli morale, deontologice, cu relevanță în activitatea generală atât profesională din care face parte, dar în acelaşi timp şi cu societatea în general. Astfel, funcţionarul public nu poate participa în exercitarea funcţiei publice la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice, să furnizeze sprijin logistic 1

Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004 2 Idem 1

35

candidaţilor la funcţii de demnitate publică, să afișeze în cadrul serviciului din care fac parte însemne sau obiecte inscripționate cu sigla sau denumirea partidelor politice. Totodată, funcţionarul public nu-şi poate folosi numele sau imaginea proprie în acţiuni publicitare sau pentru promovarea unei activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale. Din punct de vedere moral, funcţionarul public are obligaţia unui comportament bazat pe respect, bună credintă, corectitudine şi amabilitate, de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din cadrul instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea prin întrebuinţarea unor expresii jignitoare, prin dezvăluirea unor aspecte ale vieţii private şi prin formularea unor plângeri sau sesizări cu caracter calomnios. În activitatea sa, funcţionarul trebuie să adopte o atitudine imparţială şi justificată pentru rezolvarea clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor, cu respectarea principiului egalităţii acestora în faţa legii şi a autorităţii publice. În acest scop, funcţionarul public trebuie să promoveze soluţii similare sau identice în acceaşi categorie de situaţii de fapt, cu eliminarea oricarei forme de discriminare bazată pe aspecte privind naţionalitatea, convingerile religioase şi politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte. În cadrul relaţiilor internaţionale, funcţionarul public care reprezintă autoritatea sau instituţia publică respectivă are obligaţia legală de a promova o imagine favorabilă autorităţii sau instituţiei publice pe care o reprezintă. În acelaşi timp, legea consacră şi obligaţia funcţionarului public care se află în deplasare într-un stat străin să se informeze şi să cunoască obiceiurile acestei ţări şi să le respecte, alături de regulile de protocol. Tot în cadrul obligaţiei de a respecta regula imparţialităţii, legea cere funcţionarului public să aiba o conduită care să asigure egalitatea de şanse şi tratament cu privire la dezvoltarea carierei în funcţia publică pentru funcţionarii din subordine. Astfel, funcţionarii publici de conducere au obligaţia să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competenţei pentru personalul din subordine, atunci când propun sau aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţie ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice forma de favoritism sau discriminare. Conduita funcţionarului public este reglementată de lege şi în cadrul raporturilor sociale la care acesta participă, fără referire la atribuţiile funcţiei sale sau la autoritatea pe care o reprezintă. Astfel, funcţionarului public ii este interzis ca în raporturile sale cu cetăţenii, fără referire la funcţia publică, să uzeze de prerogativele funcţiei publice deţinute, folosindu-se de poziţia oficială pe care o deţine pentru a influenţa luarea unor decizii sau determinarea luării anumitor măsuri. De asemenea, el nu se poate folosi de bunurile proprietate publică în interes personal, ci este ţinut să asigure folosirea resurselor publice în mod eficient, în conformitate cu prevederile legale. Ca atare, din prevederile normelor indicate se desprinde ideea că prin Codul deontologic al funcţionarului public legiuitorul a înţeles, în principal, regulile morale de conduită pe care funcţionarul este ţinut să le respecte în cadrul activităţii desfaşurate ca purtător al autorităţii publice, dar şi ca simplu cetăţean, în relaţiile sale cu semenii.

36

3.3. Răspunderea funcţionarilor publici Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora. Constituie abateri disciplinare următoarele fapte: - întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor; - neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; - absenţe nemotivate de la serviciu; - nerespectarea în mod repetat a programului de lucru; - intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal; - nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter; - manifestări care aduc atingerea prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea; - desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic; - refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu; - încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici; - stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea soluţionării cererilor acestora. Sancţiunile disciplinare sunt: - mustrarea scrisă; - diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni; - suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau după caz, de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1-3 ani; - trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioadă de până la l an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului; - destituirea din funcţia publică; În Statutul funcţionarilor publici este reglementată instituţia „cazierului administrativ”, definit ca fiind actul care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public şi care nu au fost radiate în condiţiile legii. Acest document este necesar în următoarele situaţii: > desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea funcţionarilor publici; > desemnarea unor funcţionari publici în calitate de preşedinte şi membru în comisia de disciplină;

37

> desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia paritară; > ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici sau categoriei funcţionarilor publici de conducere. LISTA - CUPRINZÂND FUNCŢIILE PUBLICE               

I. Funcţii publice generale Secretar general al guvernului şi secretar adjunct al guvernului; Consilier de stat; Secretar general şi secretar adjunct din ministere; Prefect; Subprefect; Secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului; Director general din cadrul ministerelor; Director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor; Secretar al municipiului, al oraşului, al comunei; Director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate, precum şi în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale; Şef serviciu; Şef birou; Expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor; Referent de specialitate; Referent.

II. Funcţii publice specifice  Arhitect şef;  Inspector de concurenţă;  Inspector vamal;  Inspector de muncă;  Controlor delegat;  Comisar.

3.3.1. Aspecte privind etica funcţionarilor publici În ţara noastră, etica în administraţia publică are o importanţă aparte faţă de alte state cu administraţii democratice consolidate. Procesul de aşezare legislativă a administraţiei publice româneşti a fost el însuşi greu. Statutul Funcţionarului Public, Legea managerului public şi Codul de Conduită1 au intrat în vigoare de puţin timp, iar cerinţele lor devin practici instituţionale curente într-un timp destul de lung. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice, sub pretextul că este de ajuns 1

Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004

38

aplicarea legii este tot una cu a ignora faptul că administratorii publici sunt persoane, nu simpli executanţi, că ei au propriile valori, provin din medii diferite, iar dorinţa lor de afirmare ca profesionişti ai administraţiei nu se reduce la conformism, datorie pe sarcină, salariu, sancţiune, premiere, ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţii personale. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor, încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. Într-o abordare susţinută de comparaţia realizată cu sistemul privat, administraţia publică are câteva deficienţe majore, care, sperăm să dispară uşor, având în vedere „infuzia” de tineri care „intră” în administraţie: - lipsa de cultură politică şi managerială a funcţionarilor publici; - conservatorismul manifestat de „vechea gardă”, concretizat prin păstrarea unor consilieri pensionaţi şi care nu mai gândesc în termenii contextului actual al schimbărilor; - dificultatea cu care se completează cunoaşterea şi cu care se asimilează experienţele de succes din alte ţări; - slaba cunoaştere a limbilor străine; - lipsa cunoaşterii nemijlocite a situaţiilor din teren şi adoptarea multor decizii “din birouri”; - lipsa de informaţie şi mai ales de comunicare privind fapte şi acţiuni concrete desfăşurate cu succes în alte instituţii similare; - paralelismul raportării funcţionarilor publici văzut ca flux de informaţii direcţionate de jos în sus pe o singură direcţie fără colateralităţi (organigramele nu includ şi legăturile de comunicare dintre compartimente). Deveniţi de curând “manageri publici”, unii dintre conducătorii instituţiilor publice se află constant în faţa unor decizii cu implicaţii etice şi sunt adesea obligaţi să opteze între aspiraţii personale şi responsabilităţi instituţionale. Interesul public face necesar un cadru moral în care managerii să poată opta. Acest cadru moral este circumscris unor valori de tipul: demnitate personală, libertate, respect pentru ordine şi lege. Ei au datoria să abordeze raţional propriul rol în sensul eficienţei (să obţină cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost). Din acest motiv abordarea lor trebuie să fie, pe lângă cea deontologistă (legată mai ales de statutul lor de implementatori de legi) şi una utilitaristă: acţiunea unui administrator public este moral corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare număr de oameni. Nu toţi managerii sunt funcţionari publici şi nu toţi funcţionarii publici sunt manageri. Poate părea un joc de cuvinte dar nu este deloc aşa. Potrivit lui Harold F. Gortner (1986), manager într-o instituţie publică este: Oricine produce politici publice sau se îngrijeşte de implementarea politicilor publice. Cei care utilizează resurse publice care au impact asupra indivizilor sau grupurilor dintr-o societate. Oricine joacă un rol de lider într-o birocraţie. Este important să facem distincţia între lideri şi manageri, deşi etica în administraţia publică vizează ambele categorii. Liderii joacă următoarele roluri: < proiectează scopurile; < afirmă valorile organizaţiei;

39

< motivează personalul; < slujesc drept simbol al organizaţiei (sunt oamenii de imagine); < reprezintă grupul; < evaluează indivizii şi grupul. Managerii: < deţin funcţii de conducere; < conturează modalităţi practice de atingerea scopurilor; < caută şi distribuie utilizarea resurselor; < urmăresc procesele organizaţionale; < fac studii pentru diferitele probleme care trebuie soluţionate. Funcţionarii de nivel mediu şi cei situaţi pe prima linie joacă un rol foarte important în administraţie, inclusiv din perspectivă etică şi politică. Raţiunile pentru care considerăm că ar trebui să aibă acest rol sunt, în principal, următoarele: -controlează informaţia care ajunge la legislativ şi la manageri şi consiliază ambele categorii (controlul asupra informaţiei este o formă esenţială a puterii); fac lobby pentru diferite grupuri de interese; -orice program de guvernare, indiferent de nivelul căruia i se adresează, trebuie implementat şi aceasta depinde de administraţia publică ; -conformismul, în sensul supunerii la norme, primează asupra convingerilor personale şi este criteriu de menţinere şi promovare în administraţie; Un manager într-o organizaţie publică trebuie să ţină cont, în ultimă instanţă, de următoarele aspecte cu valenţe etice: 1.Interesul public general: soluţiile date de această categorie afectează viaţa oamenilor; sunt formulate în numele interesului public; aplicarea lor antrenează resurse publice. 2.Scopurile politice pentru care lucrează: administraţia publică implementează politici publice. 3.O înţelegere a actorilor implicaţi. 4.Dinamica organizaţiilor în care lucrează . 5.Personalitatea celor cu care interacţionează . Primele imperative cu care se confruntă managerii publici sunt următoarele:  să satisfacă standardele de performanţă profesională, comportamentală şi etică;  să adere la ceea ce le impun guvernul, politicile publice, publicul însuşi;  să împace cerinţele legii cu situaţiile reale din viaţa zilnică, pentru fiecare angajat;  să împace morala privată cu cerinţele codului profesional. Managerii publici au două priorităţi care uneori pot să fie contradictorii: publicul şi propria instituţie. Ei lucrează sub presiune iar presiunea cea mai frecventă o reprezintă cea dată de politicile fiscale, de recompensare, etc. În acelaşi timp ei au şi calitatea de angajaţi ai publicului şi de cetăţeni. În calitate de angajaţi ai publicului ei nu au dreptul să facă politici partizane ; atfel ar determina neglijarea obligaţiei legale de a servi publicul. În calitate de cetăţeni ei participă la procesul politic. Dacă se izolează de politică îşi neglijează îndatoririle de cetăţeni. Caracteristicile personale ale funcţionarilor publici contează în mod semnificativ, tocmai din cauza particularităţii muncii lor. Ei se află într-o aşa numită “zonă gri” în care nu pot să fie nici total altruişti (orientaţi exclusiv pe interesul public), nici egoişti, orientaţi doar spre interese proprii. Funcţionarii publici lucrează în comunităţi în care au rude, prieteni, şefi, persoane de care sunt legaţi

40

prin interese proprii. Lor li se cere să se orienteze neutru şi detaşat spre “public”. Prin urmare, ei nu pot să fie decât resurse umane competente pentru funcţiile pe care le ocupă. Funcţionarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare, prin urmare, etica lor este una situaţională. În consecinţă, ataşamentul rigid faţă de un anumit set de valori este disfuncţional. Dacă vor urma strict procedurile, vor sluji ordinii, stabilităţii, egalităţii de tratament şi eficienţei. Uneori însă “aplicarea multiplelor proceduri” poate să creeaze efecte nedrepte unor cetăţeni, în raport cu alţii. Datoria morală a funcţionarilor publici este cea de dezvoltare a integrităţii profesionale.

3.3.2. Sugestii etice pentru managerii din administraţia publică Pentru un comportament cât mai apropiat de exigenţele etice şi ale managementului resurselor umane, managerii din administraţia publică trebuie să ţină cont de următoarele:  Să recruteze şi să selecteze oameni bine motivaţi, de bună credinţă şi pregătiţi pentru rolul de funcţionar public.  Să se concentreze pe rezultate ca scop, nu pe structuri birocratice ca scop.  Să încerce să găsească un echilibru corect între cerinţele legii, ale guvernării şi interesul public.  Să ţină seama de considerente legate de etică la examenele de selecţie şi la promovare a peroanelor aflate în calitate de subordonaţi..  Să stimuleze subordonaţii să-şi pună probleme etice despre munca lor.  Să trateze subordonaţii potrivit principiului respectului reciproc, nu cu superioritate ierarhică arogantă sau cu atitudine de stăpân sau de patron.  Să nu schimbe scopurile de la o zi la alta, ci să le construiscă unul din altul şi să le urmeze unul după altul.  Să-şi cultive calităţile analitice şi de cercetare.  Să ajute cetăţenii să fie pro-activi în privinţa agendei guvernamentale, sprijinind forme de democraţie participativă.  Să promoveze practicile bune în toate zonele profesionale pe care le poate influenţa.  Să încurajeze educaţia, pregătirea profesională şi dezvoltarea funcţionarilor publici, ca pe un exerciţiu civic realist. În Codul de conduită al funcţionarului public se utilizează o serie de termeni, care conduc la o caracterizare distinctă a acetei categorii de angajaţi.

41

CAPITOLUL 4. ASPECTE ALE JURISPRUDENŢEI PRIVIND EXERCITAREA FUNCŢIEI PUBLICE 4.1. Litigii în legătură cu numirea în funcţia publică şi încetarea raportului de funcţie publică

4.1.1. Modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu Modificarea raportului de serviciu. Mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici se realizeză prin modificarea raporturilor de serviciu, astfel: a) pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice; b) în interes public; c) în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică. Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de execuţie şi funcţionarilor publici de conducere are loc prin: a) delegare; b) detaşare; c) transfer; d) mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice; e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere. Dacă mobilitatea funcţionarilor publici de execuţie şi a funcţionarilor publici de conducere se dispune în interes public, în condiţiile legii, funcţionarii publici nu pot refuza detaşarea şi mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 77 alin. (3) şi anume: a) graviditate; b) îşi creşte singur copilul minor; c) starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detaşarea; d) dacă detaşarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare; e) este singurul întreţinător de familie; f) motive familiale temeinice care justifică refuzul de a da curs detaşării, sub sancţiunea eliberării din funcţia publică. În aceste cazuri, modificarea raportului de serviciu se dispune de către persoana care are competenţa de numire în funcţia publică, cu avizul sau la solicitarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. ● DELEGAREA se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an. Delegarea pe o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice în cursul unui an calendaristic se poate dispune numai cu acordul scris al funcţionarului public.

42

Funcţionarul public poate refuza delegarea dacă se află în una dintre următoarele situaţii: a) graviditate; b) îşi creşte singur copilul minor; c) starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată delegarea. Pe timpul delegării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul, iar autoritatea sau instituţia publică care îl deleagă este obligată să suporte costul integral al transportului, cazării şi al indemnizaţiei de delegare. ● DETAȘAREA se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul public, pentru o perioadă de cel mult 6 luni. În cursul unui an calendaristic un funcţionar public poate fi detaşat mai mult de 6 luni numai cu acordul său scris. Detaşarea se poate dispune dacă pregătirea profesională a funcţionarului public corespunde atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice, cu respectarea categoriei, clasei şi gradului profesional al funcţionarului public. Detaşarea se poate dispune şi pe o funcţie publică de conducere, dacă funcţia publică este vacantă, cu caracter temporar. Ea se dispune de către persoana care are competența numirii în funcţia publică, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală, respectiv cu obligaţia înştiinţării înainte cu cel puţin 10 zile a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile publice din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică locală. De asemenea, funcţionarul public trebuie să îndeplinească condiţiile de studii şi vechime în specialitatea studiilor şi să nu existe în cadrul autorităţii sau instituţiei publice funcţionari publici care să exercite cu caracter temporar funcţia publică. Funcţionarul public poate fi detaşat pe o funcţie publică inferioară, numai cu acordul său scris. Funcţionarul public poate refuza detaşarea dacă se află în una dintre următoarele situaţii: a) graviditate; b) îşi creşte singur copilul minor; c) starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detaşarea; d) detaşarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare; e) este singurul întreţinător de familie; f) motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detaşării. Pe perioada detaşării funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul. Dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detaşării în altă localitate autoritatea sau instituţia publică beneficiară este obligată să-i suporte costul integral al transportului, dus şi întors, cel puţin o dată pe lună, al cazării şi al indemnizaţiei de detaşare. ● TRANSFERUL, ca modalitate de modificare a raportului de serviciu, poate avea loc după cum urmează: a) în interesul serviciului; b) la cererea funcţionarului public. Transferul se poate face într-o funcţie publică pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului. a) Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau într-o funcţie publică de nivel inferior. Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public transferat. În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcţionarul public transferat are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea

43

tuturor cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se suportă de autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul, în termen de cel mult 15 zile de la data aprobării transferului. b) Transferul la cerere se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau într-o funcţie publică de nivel inferior, în urma aprobării cererii de transfer a funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul. În acest caz, transferul poate avea loc numai între autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică centrală, între autorităţi administrative autonome ori, după caz, între autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică locală. În cazul funcţionarilor publici de conducere transferul se poate realiza pe funcţii publice de conducere ale căror atribuţii sunt similare cu atribuţiile funcţiei publice de pe care se efectuează transferul, într-o funcţie publică pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului şi cu respectarea condiţiilor precizate în cazul transferului în interesul serviciului sau în cazul transferului la cerere, după caz. Autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia de a asigura publicitatea funcţiilor publice vacante care pot fi ocupate prin transfer la cerere. În situaţia în care doi sau mai mulţi funcţionari publici solicită ocuparea unei funcţii publice vacante prin transfer la cerere, selecţia se face pe bază de interviu. ● MUTAREA ÎN CADRUL ALTUI COMPARTIMENT al autorităţii sau instituţiei publice poate fi definitivă sau temporară. Mutarea definitivă în cadrul altui compartiment poate avea loc în următoarele situaţii: a) când se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public, pe o funcţie publică vacantă de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau cu repartizarea postului corespunzător funcţiei publice deţinute, cu respectarea pregătirii profesionale a funcţionarului public şi a salariului acestuia. În acest caz este necesar acordul scris al funcţionarului public; b) la solicitarea justificată a funcţionarului public, cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, pe o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional, cu respectarea pregătirii profesionale a funcţionarului public; c) în alte situaţii prevăzute de dispoziţiile legale. Mutarea temporară în cadrul altui compartiment se dispune motivat, în interesul autorităţii sau instituţiei publice, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionale şi a salariului pe care îl are funcţionarul public. Mutarea temporară sau definitivă în cadrul altui compartiment poate fi solicitată de funcţionarul public în cazul în care starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, nu îi mai permite desfăşurarea activităţii în acel compartiment. Mutarea se poate face pe o funcţie publică corespunzătoare, dacă funcţionarul public în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuţii care îi revin. Dacă mutarea se dispune în altă localitate, funcţionarul public beneficiază de drepturile prevăzute la art. 78 alin. (3), care au detaliate mai sus, în cazul transferului. Funcţionarul public poate refuza mutarea în cadrul altei structuri a autorităţii sau instituţiei publice în altă localitate, dacă se află într-una dintre situaţiile prevăzute la art.

44

77 alin. (3), detaliate mai sus în cazul detaşării1. ● EXERCITAREA CU CARACTER TEMPORAR A UNEI FUNCTII PUBLICE DE CONDUCERE se realizează prin promovarea temporară a unui funcţionar public care îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea acestei funcţii publice. şi care nu are în cazierul administrativ sancţiuni disciplinare neradiate în condiţiile prezentei legi. Dacă funcţia publică este vacantă, măsura se dispune de către persoana care are competenţa numirii în funcţia publică, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic, astfel: a) cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală; b) cu obligaţia înştiinţării înainte cu cel puţin 10 zile a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile publice din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică locală. În situaţia în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere, dispune neefectuarea măsurii sau, după caz, încetarea acesteia. În mod excepţional, perioada poate fi prelungită cu maximum 3 luni, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, dacă autoritatea sau instituţia publică a organizat concurs de recrutare sau promovare şi funcţia publică nu a fost ocupată, în condiţiile legii2. Dacă funcţia publică este temporar vacantă, măsura se dispune de către persoana care are competenţa numirii în funcţia publică, până la data încetării suspendării din funcţia publică, a detaşării titularului funcţiei publice sau, după caz, a radierii din cazierul administrativ al titularului funcţiei publice a sancţiunii retrogradării în treptele de salarizare sau a retrogradării în funcţia publică pe o perioadă de până la un an. Dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe care o exercită cu caracter temporar este mai mare, funcţionarul public are dreptul la acest salariu. Înalţii funcţionari publici sunt supuşi mobilităţii în funcţie şi prezintă disponibilitate la numirile în funcţiile publice corespunzătoare înalţilor funcţionari publici prevăzute prin Statut. Refuzul neîntemeiat al numirilor atrage eliberarea din funcţia publică. Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a asigura decontarea cheltuielilor ocazionate de mobilitate, precum şi locuinţe de serviciu, în condiţiile legii. Suspendarea raportului de serviciu. Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre următoarele situaţii: a) este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada respectivă (cu excepţiile prevăzute la art. 33 şi anume înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de conducere pot candida pentru funcţii de demnitate publică şi pot fi numiţi în funcţii de demnitate publică numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu); b) este încadrat la cabinetul unui demnitar; c) este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii 1

VEDIMAS Verginia „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici”, cu modificările ulterioare, republicată. Comentată, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004; PAG, 2 Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici

45

internaţionale, pentru perioada respectivă; d) desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea, în condiţiile legii; e) efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat; f) este arestat preventiv; g) efectuează tratament medical în străinătate, dacă funcţionarul public nu se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, precum şi pentru însoţirea soţului sau, după caz, a soţiei ori a unei rude până la gradul I inclusiv, în condiţiile legii; h) se afla în concediu pentru incapacitate temporară de munca, pe o perioadă mai mare de o lună, în condiţiile legii; i) carantină, în condiţiile legii; j) concediu de maternitate, în condiţiile legii; k) este dispărut, iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă; l) forţă majoră; l^1) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea uneia din următoarele infracţiuni: infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legatura cu serviciul, care impiedica înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea; l^2) pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a săvârşit o abatere disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, la propunerea motivată a comisiei de disciplină; m) în alte cazuri expres prevăzute de lege. (art. 81, alin 1) În termen de 15 zile calendaristice înainte de data încetării motivului de suspendare de drept, dar nu mai târziu de data luării la cunoştinţă de motivul încetării suspendării de drept, funcţionarul public este obligat sa informeze în scris persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică despre acest fapt. Neinformarea persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică atrage încetarea de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public, cu excepţia cazurilor prevăzute la lit. f), h), i), k) şi l). Persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică are obligaţia să asigure, în termen de 5 zile de la expirarea termenului de 15 zile calendaristice, condiţiile necesare reluării activităţii de către funcţionarul public. Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public în următoarele situaţii: a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile legii; b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani; c) desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, în alte situaţii decât cele în care raportul de serviciu este suspendat de drept; d) pentru participare la campania electorală; e) pentru participarea la grevă, în condiţiile legii. Raportul de serviciu se poate suspendă la cererea motivată a funcţionarului public, pentru un interes personal legitim, în alte cazuri decât cele prevăzute la suspendarea din iniţiativa funcţionarului public şi la art. 81 alin. (1)1, pe o perioadă cuprinsă între o lună şi 3 ani. Cererea de suspendare a raportului de serviciu se face în scris, cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea, cu excepţia situaţiei prevăzute la lit. e), şi anume pentru participarea la grevă, când cererea de suspendare se face cu 48 de ore înainte de declanşarea grevei. 1

Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici

46

Suspendarea raportului de serviciu se constată în cazurile prevăzute pentru suspendarea la iniţiativa funcţionarului public, şi în cazurile de suspendare de drept a raportului de serviciu, precum şi în alte cazuri reglementate prin legi speciale, respectiv se aprobă în cazul cererii motivate a funcţionarului public, pentru un interes personal legitim, în alte cazuri decât cele prevăzute la art. 82. alin. (1) şi la art. 81 alin. (1), prin act administrativ al persoanei care are competenta numirii în funcţia publică. Dispoziţiile referitoare la obligaţia funcţionarului public de a informa în scris persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică precum şi referitor la consecinţele neinformării se aplică în mod corespunzător şi pentru cazurile de suspendare la iniţiaţiva funcţionarului şi la cererea motivată a funcţionarului. Reluarea activităţii se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea raportului de serviciu, precum şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către funcţionarul public se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii. Pe perioada suspendării raportului de serviciu autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să rezerve postul aferent funcţiei publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioadă determinată, în condiţiile legii. Pe perioada suspendării, raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa sau cu acordul funcţionarului public în cauză. Perioada suspendării raporturilor de serviciu în condiţiile în care funcţionarul este desemnat de către autoritatea sau instituţia publica să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, pentru perioada respectivă sau desfăşoară activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, în alte situaţii decât cele prevăzute anterior se consideră vechime în funcţia publică. Încetarea raportului de serviciu. Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici se face prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică şi are loc în următoarele condiţii: a) de drept; b) prin acordul părţilor, consemnat în scris; c) prin eliberare din funcţia publica; d) prin destituire din funcţia publica; e) prin demisie. Raportul de serviciu încetează de drept: a)la data decesului funcţionarului public; b)la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului public; c)dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una dintre condiţiile prevăzute la art. 50 lit. a), d) şi f); d)la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limita de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială ori invaliditate a funcţionarului public, potrivit legii; e)ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă; f)când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă

47

pentru o faptă prevăzută la art. 50 lit1. g)sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de condamnare; h)ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau funcţiei, ca măsură de siguranţă ori ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia; i)la data expirării termenului în care a fost ocupată pe perioada determinată funcţia publică. Constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Actul administrativ prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui. Eliberarea din funcţia publică. Persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în următoarele cazuri: a) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze; b) autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public; c) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de către funcţionarul public a unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea; d) pentru incompetenţa profesională, în cazul obţinerii calificativului «nesatisfăcător» la evaluarea performantelor profesionale individuale; e) funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 50 lit. g); f) starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului public, constatată prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare funcţiei publice deţinute; g) ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltului funcţionar public de acceptare a numirii în condiţiile în care înalţii funcţionari publici sunt supuşi mobilităţii în funcţie şi prezintă disponibilitate la numirile în funcţiile publice . Situaţiile prevăzute la lit. a)-c) şi e)-g) reprezintă motive neimputabile funcţionarilor publici. În cazul eliberării din funcţia publică, autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţionarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice. În perioada de preaviz, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică poate acorda celui în cauză reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale cuvenite. În cazurile prevăzute la lit. b), c) şi e), în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice exista funcţii publice vacante corespunzătoare, aceasta are obligaţia de a le pune la dispoziţie funcţionarilor public2i. 1

Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici 2 Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici

48

În cazurile prevăzute la lit. a)-c) şi e), dacă nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, autoritatea ori instituţia publică are obligaţia de a solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor publice vacante. În cazul în care există o funcţie publică vacantă corespunzătoare, identificată în perioada de preaviz, funcţionarul public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere. Funcţionarul public de conducere are prioritate la ocuparea unei funcţii publice vacante de nivel inferior. În caz de reorganizare a autorităţii sau instituţiei publice, funcţionarii publici vor fi numiţi în noile funcţii publice sau, după caz, în noile compartimente în următoarele cazuri: a) se modifică atribuţiile aferente unei funcţii publice mai puţin de 50%; b) sunt reduse atribuţiile unui compartiment; c) este schimbată denumirea fără modificarea în proporţie de peste 50% a atribuţiilor aferente funcţiei publice; d) este schimbată structura compartimentului. Aplicarea acestor prevederi se face cu respectarea următoarelor criterii: a) categoria, clasa şi, după caz, gradul profesional ale funcţionarului public; b) îndeplinirea criteriilor specifice stabilite pentru funcţia publică; c) pregătirea profesională; d) să fi desfăşurat activităţi similare. În cazul în care există mai mulţi funcţionari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituţia publică. Reducerea unui post este justificată dacă atribuţiile aferente acestuia se modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii. În cazul reorganizării activităţii prin reducerea posturilor, autoritatea sau instituţia publică nu poate înfiinţa posturi similare celor desfiinţate pentru o perioadă de un an de la data reorganizării. Destituirea din funcţia publică se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică, ca sancţiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri: a) pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave; b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate. Actul administrativ prin care funcţionarul este destituit se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii. Comunicarea actului administrativ trebuie să se facă anterior datei destituirii din funcţia publică. Demisia. Funcţionarul public poate să comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificată în scris persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia publică. Demisia nu trebuie motivată şi produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare. La modificarea, la suspendarea şi la încetarea raportului de serviciu funcţionarul public are îndatorirea să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu. La încetarea raportului de serviciu funcţionarul public îşi păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei, cu excepţia cazului în care raportul de serviciu a încetat din motive imputabile acestuia. 1 1

Functionarii publici beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cazul în care

49

Redistribuirea funcţionarilor publici se face de către Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, astfel: a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice din aceeaşi localitate sau dintr-o localitate aflată la o distanţă de până la 50 km de localitatea de domiciliu; b) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice din alt judeţ sau aflate la o distanţă mai mare de 50 km de localitatea de domiciliu, la cererea funcţionarului public. Redistribuirea funcţionarilor publici se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi acelaşi grad profesional cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public. De asemenea, se poate face şi într-o funcţie publică inferioară vacantă, cu acordul scris al funcţionarului public. Redistribuirea într-o funcţie publică de conducere se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi acelaşi grad profesional cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau, după caz, într-o funcţie publică inferioară vacantă, cu acordul scris al funcţionarului public, numai dacă funcţionarul public a îndeplinit atribuţii similare cu atribuţiile funcţiei publice de pe care se efectuează redistribuirea1. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va asigura redistribuirea pe funcţii publice temporar vacante, ca urmare a suspendării titularului pe o perioadă de cel puţin o lună, a funcţionarilor publici din corpul de rezervă care îndeplinesc condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice respective. În cazul în care există mai mulţi funcţionari publici care îndeplinesc condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice respective, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici organizează, în colaborare cu autoritatea sau instituţia publică în cadrul căreia se află funcţia publică vacantă, o testare profesională pentru selectarea funcţionarului public care urmează să fie redistribuit. Redistribuirea funcţionarilor publici din corpul de rezervă se dispune prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice au obligaţia de a numi funcţionarii publici redistribuiţi cu caracter permanent sau temporar. În cazul în care conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice refuză încadrarea funcţionarilor publici, funcţionarul public se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente. ● Corpul de rezervă este format din funcţionarii publici care au fost eliberaţi din funcţia publică dacă: a) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze; b) autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public; c) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de către funcţionarul public a unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea; d) funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei raporturile de serviciu le-au încetat în condiţiile prevăzute la: a) art. 84^1 alin. (1) lit. c), cu excepţia cazului în care funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 50 lit. a); b) art. 84^1 alin. (1) lit. e) şi h); c) art. 84^2 alin. (1). 1

VEDIMAS Verginia „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici”, cu modificările ulterioare, republicată. Comentată, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004; PAG,

50

publice; e) ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltului funcţionar public de acceptare a numirii având în vedere că aceştia sunt supuşi mobilităţii în funcţie şi prezintă disponibilitate la numirile în funcţiile publice. Corpul dce rezervă este gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici. Funcționarii publici părăsesc corpul de rezervă şi pierd calitatea de funcţionar public în următoarele situaţii: a) după împlinirea termenului de 2 ani de la data trecerii în corpul de rezervă; b) în cazul în care Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici îl redistribuie într-o funcţie publică vacantă corespunzătoare studiilor absolvite şi pregătirii profesionale, iar funcţionarul public o refuză; c) angajarea în baza unui contract de munca pe o perioadă mai mare de 12 luni; d) la cererea funcţionarului public. ● În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le considera netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public. La solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcţia publică deţinută. Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe. Autorităţile şi instituţiile publice prevăzute în care funcţionarii publici beneficiază de statute speciale au obligaţia de a armoniza statutele speciale cu prevederile prezentei legi, cu consultarea şi avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

4.2. Statutul funcţionarului public şi funcţiei publice. Codul de conduită al funcţionarilor publici Scurt istoric cu privire la Statutul Funcţionarilor Publici (Legea 188/1999) şi Codul de Conduită Statutul Funcţionarilor Publici Statutul lui Cuza din 1864 este prima reglementare care aduce nou principiul numirii “indivizilor” care sunt chemaţi să constituie organul executiv şi să voiască în numele lui. Astfel, conform art.7 din Statut, şeful statului îi numea pe membrii corpului ponderator. Constituţia din 1866 este cea care consacră în art. 88 principiul conform căruia regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi, respectiv numeşte sau confirmă “funcţiile publice” conform legii. Cât priveşte funcţiile publice din administraţia de stat, sub aceste auspicii nu se poate vorbi de o reglementare juridică unitară, deşi doctrina romanească este foarte clară

51

în privinţa funcţiei publice încă de la 1904, o dată cu apariţia primei ediţii a “Tratatului de drept administrativ” al profesorului Paul Negulescu. De altfel, art. 10 alin. 3 şi art. 132 alin. 5 din Constituţia din 1866 fac trimitere “asupra condiţiilor de admisibilitate şi intrare în funcţiile publice”. Constituţia din 1923 consacră pentru prima dată clar principii moderne de organizare a statului, instaurând reguli democratice moderne, fiind considerată la acea vreme şi nu numai, ca una dintre cele mai moderne Occidentale Constituţii din acest spaţiu geografic. Legea pentru statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 (publicată în Monitorul Oficial nr. 60/19.06.1923), statuat în art. 37 ca funcţionarii publici, fără deosebire de sex, puteau accede la o funcţie publică dacă întruneau cumulative urmatoarele condiţii: Să fie cetăţeni români; Să fie majori, de 21 de ani împliniţi; Să fie apţi pentru serviciu din punct de vedere al sănătăţii; Să nu fi suferit vreo condamnaţiune infamată. Dupa formula practicată în monarhiile constituţionale, aceştia depuneau juramântul de loialitate faţă de Rege. Legea din 1923 reprezenta dreptul comun pentru funcţionarii publici; la dispoziţiile sale se recurgea ori de câte ori nu existau dispoziţii speciale. Pe de altă parte, dispziţiile sale nu se aplicau în cazul funcţiilor publice administrative pentru care existau reglementări speciale, aşa cum erau diferitele legi speciale. La 3 noiembrie 1923 a fost adoptat Regulamentul Statutului funcţionarilor publici care stabilea în detaliu regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat. Mai menţionăm faptul că dispoziţiile cu privire la funcţionarii publici din administraţia centrală, la demnitari, erau prevăzute în Legea din 2 august 1929 pentru angajarea ministerială iar cu privire la funcţionarii din administraţia locală, în Legea pentru modificarea administrativă din 1925. De asemenea, dispoziţii foarte importante ce interesează regimul juridic al funcţiei publice din administraţia de stat romanească se aflau şi în Legea din 23 decembrie 1925 pentru contenciosul administrativ. Legea din 19 iunie 1923 a rămas în vigoare, cu mici modificări, pana la 8 iunie 1940, cand s-a promulgat Codul funcţionarilor publici. Între cele doua momente s-au adoptat atât de multe reglementări speciale, dar mai ales “derogări”, încât statutul din 1923 a devenit aplicabil numai funcţionarilor din administraţia publică centrală. Cert este însă că atunci o reglementare de uniformizare s-a impus, fapt ce motivează apariţia Decretului-lege din 8 iunie 1940 privind aprobarea Codului funcţionarilor publici. Acest cod a suferit numeroase modificări, motiv pentru care, în baza Legii din 7 februarie 1942, codul a fost republicat cu o noua renumerotare a articolelor, fiind apoi abrogat expres dupa 23 august 1944, când s-a adoptat în această materie o reglementare nouă, corespunzătoare noilor principii constituţionale care au fost consacrate printr-o serie de acte juridice începând cu Decretul nr. 1626/1944 de repunere în vigoare, cu unele modificări, a Constituţiei din 1923. La 22 septembrie 1946, a fost adoptată Legea nr. 746 pentru statutul funcţionarilor publici, lege ce cuprinde şase părţi. Prima parte era consacrată dispoziţiilor generale,

52

partea a doua se refereă la condiţiile de încadrare, partea a treia cuprindea drepturile funcţionarilor publici, a patra parte se referea la îndatoririle funcţionarilor, partea a cincea conţinea dispoziţii speciale, iar partea a şasea dispoziţii finale şi tranzitorii. Legea nr. 746/1946 a constituit, indiscutabil, un progres fată de legislaţia anterioară. Principalul său merit era acela că făcea din pregătirea şi specializarea practică, profesională o condiţie sine qua non pentru numire şi încredinţarea funcţiilor superioare şi dispunea reglementarea organizării acestei pregătiri, ce va mări competenţa şi capacitatea de lucru a funcţionarilor. De asemenea, această lege a perfecţionat regimul aplicabil funcţiei publice, după cum urmează:  deschide cai de acces catre funcţiile publice, inclusiv cele electorale;  dezvoltă principiile sindicalismului modern, recunoscându-i atribuţii în ceea ce priveşte cariera funcţionarilor publici;  perfecţionează sistemul răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici, introducând instituţia reabilitării disciplinare;  aduce unele reglementări în ceea ce priveşte statutul personalului temporar. Legea menţine însă în vigoare statutele speciale care fuseseră adoptate după instaurarea Guvernului Grozea, la 6 martie 1945, care prezintă serioase diferenţe faţă de statutul din 1946. În acest mod, regimul juridic instituit prin Legea nr. 746 nu putea fi un regim juridic al funcţiei publice şi să se desăvârşească reforma în materie. Această lege a fost însă abrogată dupa trei ani, prin Decretul nr. 418/16 noiembrie 1949, pe fondul preocupărilor privind adoptarea primului Cod al muncii. Dupa 1989 primele reglementări cu privire la funcţie şi funcţionar public au fost Hotararea Guvernului nr. 667/1991 privind unele măsuri pentru ridicarea prestigiului funcţionarilor publici şi Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală. Codul de conduită a funcţionarilor publici1 A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a administraţiei publice, sub pretextul ca este de ajuns aplicarea legii este tot una cu a ignora faptul că funcţionarii publici sunt persone, nu simpli executanţi, că ei au propriile valori, vin din medii diferite iar dorinţa lor de afirmare ca profesionişti ai administraţiei nu se reduce la conformism, datorie pe sarcina, salariu, sancţiune, premiere, ci că identitatea profesională devine o componentă a identităţii personale. Împlinirea profesională este o parte a împlinirii omeneşti şi o condiţie a stimei de sine. Zona etică a administraţiei publice este cu atât mai sensibilă cu cât scopul vizat este menţinerea încrederii publice în funcţionarea instituţiilor, încredere fără de care democraţia este doar spectacol politic. Codul de conduită al funcţionarilor publici este unul din puţinele coduri care au fost reglementate de legiuitorul român prin Legea nr. 7 din 18 februarie 2004. Domeniul de aplicare Codul de conduită a funcţionarilor publici cuprins în Legea nr. 7 din 2004, reglementează normele de conduită profesională a funcţionarilor publici, obligatorii pentru funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie 1

Ioan Alexandru, Mihaela Carauşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.113 - 115

53

publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Obiective Obiectivele codului urmăresc să asigure creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi să contribuie la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică, prin: a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei publice şi al funcţionarilor publici; b) informarea publicului cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit să se aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice; c) crearea unui climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de o parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte. Principii generale Principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici sunt următoarele: a) supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării; b) prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcţiei publice; c) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare; d) profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate; e) imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei publice; f) integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie; g) libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici pot săşi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri; h) cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de bună-credinţă; i) deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor. Definirea unor termeni În înţelesul legii, următorii termeni se definesc astfel1: a) funcţionar public - persoana numită într-o funcţie publică în condiţiile Legii 188/1999 1

Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici

54

(republicata in 2007) privind Statutul funcţionarilor publici; b) funcţie publică - ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale; c) interes public - acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituţiile şi autorităţile publice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, recunoscute de Constituţie, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte; d) interes personal - orice avantaj material sau de altă natură, urmărit ori obţinut, în mod direct sau indirect, pentru sine ori pentru alţii, de către funcţionarii publici prin folosirea reputaţiei, influenţei, facilităţilor, relaţiilor, informaţiilor la care au acces, ca urmare a exercitării funcţiei publice; e) conflict de interese - acea situaţie sau împrejurare în care interesul personal, direct ori indirect, al funcţionarului public contravine interesului public, astfel încât afectează sau ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea sa în luarea deciziilor ori îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în exercitarea funcţiei publice deţinute; f) informaţie de interes public - orice informaţie care priveşte activităţile sau care rezultă din activităţile unei autorităţi publice ori instituţii publice, indiferent de suportul ei; g) informaţie cu privire la date personale - orice informaţie privind o persoană identificată sau identificabilă.

4.2.1. Norme generale de conduită profesională a funcţionarilor publici 1. Asigurarea unui serviciu public de calitate Funcţionarii publici au obligaţia de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în scopul realizării competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor publice. În exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa administrativă, pentru a câştiga şi a menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice. 2. Loialitatea faţă de Constituţie şi lege Funcţionarii publici au obligaţia ca, prin actele şi faptele lor, să respecte Constituţia, legile ţării şi să actioneze pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, în conformitate cu atribuţiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale. Funcţionarii publici trebuie să se conformeze dispoziţiilor legale privind restrângerea exercţiului unor drepturi, datorată naturii funcţiilor publice deţinute. 3. Loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile publice Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra în mod loial prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia. Funcţionarilor publici le este interzis: a) să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile şi strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual; b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în care autoritatea sau instituţia publică în care îşi

55

desfăşoară activitatea are calitatea de parte; c) să dezvăluie informaţii care nu au caracter public, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege; d) să dezvăluie informaţiile la care au acces în exercitarea funcţiei publice, dacă aceasta dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile instituţiei ori ale unor funcţionari publici, precum şi ale persoanelor fizice sau juridice; e) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării de acţiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea1. Prevederile lit. a)-d) se aplică şi după încetarea raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani, dacă dispoziţiile din legi speciale nu prevăd alte termene. Dezvăluirea informaţiilor care nu au caracter public sau remiterea documentelor care conţin asemenea informaţii, la solicitarea reprezentanţilor unei alte autorităţi ori instituţii publice, este permisă numai cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul public respectiv îşi desfăşoară activitatea. Prevederile codului nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligaţia legală a funcţionarilor publici de a furniza informaţii de interes public celor interesaţi, în condiţiile legii. 4. Libertatea opiniilor În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta demnitatea funcţiei publice deţinute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. În activitatea lor, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta libertatea opiniilor şi de a nu se lăsa influenţaţi de considerente personale sau de popularitate. În exprimarea opiniilor, funcţionarii publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă şi să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri2. 5. Activitatea publică Relaţiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către funcţionarii publici desemnaţi în acest sens de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în condiţiile legii. Funcţionarii publici desemnati să participe la activităţi sau dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie să respecte limitele mandatului de reprezentare încredinţat de conducătorul autorităţii ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. În cazul în care nu sunt desemnaţi în acest sens, funcţionarii publici pot participa la activităţi sau dezbateri publice, având obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea. 6. Activitatea politică În exercitarea funcţiei publice, funcţionarilor publici le este interzis: a) să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice; b) să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică; c) să colaboreze, în afara relaţiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau juridice care fac donatţi ori sponsorizări 1

VEDIMAS Verginia „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici”, cu modificările ulterioare, republicată. Comentată, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004; PAG, 2 VEDIMAS Verginia „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici”, cu modificările ulterioare, republicată. Comentată, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004; PAG, 189

56

partidelor politice; d) să afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne ori obiecte inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora. 7. Folosirea imaginii proprii În considerarea funcţiei publice deţinute, funcţionarilor publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare pentru promovarea unei activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale. 8. Cadrul relaţiilor în exercitarea funcţiei publice În relaţiile cu personalul din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu persoanele fizice sau juridice, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă un comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi amabilitate. Funcţionarii publici au obligatia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din cadrul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice, prin: a) întrebuinţarea unor expresii jignitoare; b) dezvăluirea unor aspecte ale vieţii private; c) formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase. Funcţionarii publici trebuie să adopte o atitudine imparţială şi justificată pentru rezolvarea clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor. Funcţionarii publici au obligaţia să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prin: a) promovarea unor soluţii similare sau identice raportate la aceeaşi categorie de situaţii de fapt; b) eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naţionalitatea, convingerile religioase şi politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte. Pentru realizarea unor raporturi sociale şi profesionale care să asigure demnitatea persoanelor, eficienţa activităţii, precum şi creşterea calităţii serviciului public, se recomandă respectarea normelor de conduită prevăzute aici şi de către celelalte subiecte ale acestor raporturi. 9. Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor organizaţii internaţionale, instituţii de învăţământ, conferinţe, seminarii şi alte activităţi cu caracter internaţional au obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau instituţiei publice pe care o reprezintă. În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor publici le este interzis să exprime opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale. În deplasările externe, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol şi le este interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării gazdă. 10. Interdicţia privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor Funcţionarii publici nu trebuie să solicite ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii. 11. Participarea la procesul de luare a deciziilor În procesul de luare a deciziilor, funcţionarii publici au obligaţia să acţioneze

57

conform prevederilor legale şi să îşi exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat şi imparţial. Funcţionarilor publici le este interzis să promită luarea unei decizii de către autoritatea sau instituţia publică, de către alţi funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat. 12. Obiectivitate în evaluare În exercitarea atribuţiilor specifice funcţiilor publice de conducere, funcţionarii publici au obligaţia să asigure egalitatea de şanse şi tratament cu privire la dezvoltarea carierei în funcţia publică pentru funcţionarii publici din subordine. Funcţionarii publici de conducere au obligaţia să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competenţei profesionale pentru personalul din subordine, atunci când propun ori aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţii ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare. Se interzice funcţionarilor publici de conducere să favorizeze sau să defavorizeze accesul ori promovarea în funcţia publică pe criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate sau alte criterii neconforme cu principiile prevăzute în cod. 13. Folosirea prerogativelor de putere publică Este interzisă folosirea de către funcţionarii publici, în alte scopuri decât cele prevăzute de lege, a prerogativelor funcţiei publice deţinute. Prin activitatea de luare a deciziilor, de consiliere, de elaborare a proiectelor de acte normative, de evaluare sau de participare la anchete ori acţiuni de control, funcţionarilor publici le este interzisă urmărirea obţinerii de foloase sau avantaje în interes personal ori producerea de prejudicii materiale sau morale altor persoane. Funcţionarilor publici le este interzis să folosească poziţia oficială pe care o deţin sau relaţiile pe care le-au stabilit în exercitarea funcţiei publice, pentru a influenţa anchetele interne ori externe sau pentru a determina luarea unei anumite măsuri. Funcţionarilor publici le este interzis să impună altor funcţionari publici să se înscrie în organizaţii sau asociaţii, indiferent de natura acestora, ori să le sugereze acest lucru, promitându-le acordarea unor avantaje materiale sau profesionale. 14.Utilizarea resurselor publice Funcţionarii publici sunt obligaţi să asigure ocrotirea proprietăţii publice şi private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, actionând în orice situaţie ca un bun proprietar. Funcţionarii publici au obligaţia să folosească timpul de lucru, precum şi bunurile aparţinând autorităţii sau instituţiei publice numai pentru desfăşurarea activităţilor aferente funcţiei publice deţinute. Funcţionarii publici trebuie să propună şi să asigure, potrivit atribuţiilor care le revin, folosirea utilă şi eficientă a banilor publici, în conformitate cu prevederile legale. Funcţionarilor publici care desfăşoară activităţi publicistice în interes personal sau activităţi didactice le este interzis să folosească timpul de lucru ori logistica autorităţii sau a instituţiei publice pentru realizarea acestora. 15. Limitarea participării la achiziţii, concesionări sau închirieri Orice funcţionar public poate achiziţiona un bun aflat în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, supus vânzării în condiţiile legii, cu excepţia următoarelor cazuri: a) când a luat cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a

58

îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, despre valoarea ori calitatea bunurilor care urmează să fie vândute; b) când a participat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la organizarea vânzării bunului respectiv; c) când poate influenţă operaţiunile de vânzare sau când a obţinut informaţii la care persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces1. Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul concesionării sau închirierii unui bun aflat în proprietatea publică ori privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. Funcţionarilor publici le este interzisă furnizarea informaţiilor referitoare la bunurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, supuse operaţiunilor de vânzare, concesionare sau închiriere, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.

4.2.2. Coordonarea şi controlul aplicării normelor de conduită profesională 1. Rolul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici coordonează şi controlează aplicarea normelor prevăzute de cod, exercitând următoarele atribuţii: a) urmăreşte aplicarea şi respectarea, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, a prevederilor codului; b) primeşte petiţii şi sesizări privind încălcarea prevederilor codului; c) formulează recomandări de soluţionare a cazurilor cu care a fost sesizată; d) elaborează studii şi cercetări privind respectarea prevederilor codului; e) colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca scop promovarea şi apărarea intereselor legitime ale cetăţenilor în relaţia cu funcţionarii publici. Prin activitatea sa, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici nu poate influenţa derularea procedurii de lucru a comisiilor de disciplină din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. 2. Sesizarea Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate fi sesizată de orice persoană cu privire la: a) încălcarea prevederilor codului de către un funcţionar public; b) constrângerea sau ameninţarea exercitată asupra unui funcţionar public pentru a-l determina să încalce dispoziţii legale în vigoare ori să le aplice necorespunzător. Sesizarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici nu exclude sesizarea comisiei de disciplină competente potrivit legii. Funcţionarii publici nu pot fi sanctionaţi sau prejudiciaţi în nici un fel pentru sesizarea cu bună-credinţă a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici sau a comisiei de disciplină competente, în condiţiile legii. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va verifica actele şi faptele pentru care a fost sesizată, cu respectarea confidenţialităţii privind identitatea persoanei care a făcut sesizarea. Sesizările înaintate Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici vor fi centralizate 1

VEDIMAS Verginia „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici”, cu modificările ulterioare, republicată. Comentată, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004; PAG, 132

59

într-o bază de date necesară pentru: a)identificarea cauzelor care determină încălcarea normelor de conduită profesională; b)identificarea modalităţilor de prevenire a încălcării normelor de conduită profesională; c)adoptarea măsurilor privind reducerea şi eliminarea cazurilor de nerespectare a prevederilor legale. 3. Soluţionarea sesizării Rezultatele activităţii de cercetare se consemnează într-un raport, pe baza căruia Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va formula o recomandare către autoritatea sau instituţia publică respectivă cu privire la modul de soluţionare a situaţiei cu care a fost sesizată. Recomandarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici va fi comunicată: a) funcţionarului public sau persoanei care a formulat sesizarea; b) funcţionarului public care face obiectul sesizării; c) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul public care face obiectul sesizării îşi desfăşoară activitatea. În termen de 30 de zile lucrătoare de la data soluţionării, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici modul de soluţionare a măsurilor prevăzute în recomandare. În cazul în care în situaţia sesizată sunt implicaţi conducătorul autorităţii sau instituţiei publice ori adjuncţii acestuia, recomandarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici va fi transmisă şi structurii ierarhic superioare instituţiei sau autorităţii publice ori, după caz, primului ministru. 4. Publicitatea cazurilor sesizate Raportul anual cu privire la managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici, care se întocmeşte de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi se prezintă Guvernului, trebuie să cuprindă şi următoarele date: a) numărul şi obiectul sesizărilor privind cazurile de încalcare a normelor de conduită profesională; b) categoriile şi numărul de funcţionari publici care au încălcat normele de conduită morală şi profesională; c) cauzele şi consecintele nerespectării prevederilor prezentului cod de conduită; d) evidenţierea cazurilor în care funcţionarilor publici li s-a cerut să acţioneze sub presiunea factorului politic; e) recomandările propuse; f) autorităţile sau instituţiile publice care nu au respectat recomandările. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate să prezinte în raportul anual, în mod detaliat, unele cazuri care prezintă un interes deosebit pentru opinia publică. Răspunderea. Încălcarea dispoziţiilor codului de conduită atrage răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici, în condiţiile legii. Comisiile de disciplină au competenţa de a cerceta încălcarea prevederilor codului de conduită şi de a propune aplicarea sancţiunilor disciplinare, în condiţiile legii. În cazurile în care faptele săvârşite întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni, vor fi sesizate organele de urmărire penală competente, în condiţiile legii. Funcţionarii publici răspund potrivit legii în cazurile în care, prin faptele săvârşite cu încălcarea normelor de conduită profesională, creează prejudicii persoanelor fizice sau juridice. Armonizarea regulamentelor interne de organizare şi functionare În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, autorităţile şi instituţiile

60

publice vor armoniza regulamentele interne de organizare şi funcţionare sau codurile de conduită specifice, potrivit dispoziţiilor prezentului cod de conduită, în funcţie de domeniul lor de activitate. Asigurarea publicităţii Pentru informarea cetăţenilor, compartimentele de relaţii publice din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice au obligaţia de a asigura publicitatea şi de a afişa codul de conduită la sediul autorităţilor sau instituţiilor publice, într-un loc vizibil. Codul de etică al funcţionarilor publici1 Funcţionarii publici ca o categorie profesională specială, care interacţionează cu oamenii având un puternic impect în mediul social decircumscriere, beneficiază de un cod de conduită propiu. Ca şi în cazul medicilor, psihologilor şi consilierilor sociali, magistraţilor şi avocaţilor, funcţionarilor publici le sunt aplicabile un set de norme care exced cadrul legal ce reglementează drepturile, obligaţiile şi atribuţiile profesionale. Aceste norme etice sunt deasemenea specifice, anumitor categorii de subiecţi de drept, în rândul normelor de conduită socială şi fac un corp legal separat Codul Etic al profesiei.

4.2.3. Valorile si principiile codurilor etice2 Obiectul eticii este reprezentat de bine şi rău dacă admitem maniheismul primordial, între ce este moral şi imoral, în comportament şi atitudine. Suntem adesea obişnuiţi să facem afirmaţii de genul "X este un om bun" sau "cetaţeanul Y este un ticălos" sau să ne punem întrebări "Ce ar trebui să fac eu?" ori "este greşit să procedez astfel?". Domeniul eticii poate fi denumit întradevăr ca întregul adevăr despre ceea ce este în acelaşi timp comun tuturor acestor judecăţi şi specific fiecaruia în parte.28 Putem astfel lesne observa că etica operează cu valori sociale unanim recunoscute iar Codurile de etică cu valori ce se circumscriu unor anumite categorii şi segmente socioprofesionale. Astfel norma socială de conduită edictată şi înzestrată cu puterea coercitivă a legii devine normă a legii (lato sensuu) etice. Principiile etice ce guvernează activitatea funcţionarilor publici sunt relevate de caracterul activităţii pe care această categorie socioprofesională îl desfăşoară, realizarea serviciului public şi punerea în slujba intereselor cetăţenilor ca principali beneficiari ai activităţii administraţiei. Noţiunea de administraţie îşi are originea etimologică în limba latină ad minister servitor supus, iar administraţia publică reprezintă servitor al intereselor publice. Principalul instrument prin care acţionează administraţia publică sunt funcţionarii publici30 ca resursă umană fundamentală a aparatului administrativ. Tocmai având în vedere că factorul uman este element esenţial al administraţiei publice, constituţia în art. 72 (3) lit. i) stabileşte că "Statutul funcţionarilor publici" se reglementează prin lege organică, iar Legea 188/1999 cu modificările şi completările ulterioare stabileşte un regim juridic special funcţionarilor publici, precum şi raportul de 1

Ion Popescu, Dragoş Dincă, Victor Alistar, Mădălina Bonteanu, Deontologia Funcţionarilor Publici, suport de curs, Bucureşti, 2002 2 Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici

61

funcţie publică. Legea privind Statutul funcţionarilor publici reglementează în drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici, cu accent pe reglamentarea raporturilor de serviciu. Este de remarcat că în art 26 este garantat dreptul la opinie al funcţionarilor publici, ceea ce reprezintă un element subiectiv, moral privitor la conduita etică, posibilitatea de a discerne şi afirma punctul de vedere referitor la oportunitatea sau legalitatea faptului sau actului administrativ ce este dedus acţiunii sale. Cu toate acestea în România nu este reglementat principiul refuzului de îndeplinirea a sarcinilor decât declarativ, fiind prin art 43 alin (2) şi (3) limitat la motivarea şi menţiunea punctului de vedere, dispoziţia superiorului fiind prin voinţa autorităţii executabil. De asemenea este de remarcat că în cuprinsul Legii 188/19991 sunt conturate câteva principii de ordin etic, cu privire la modul de desfaăşurare a activităţii. Astfel art. 41 stabileşte că funcţionarii publici îşi îndeplinesc atribuţiile cu "profesionalism, loialitate, corectitudine, în mod conştiincios". Principiile etice ce guvernează funcţia publică şi modul de exercitare a acesteia sunt structurate pe trei mari categorii în aproape toate sistemele administrative din lume, chiar şi fără ca această împărţire să fie expres realizată în tehnica legislativă de reglementare a conduitei etice a funcţionarilor publici. Clasificarea categoriilor de principii ţine seama de specificul şi raţiunile funcţiei publice şi a exercitării acesteia. a.Valori etice raportate la exercitarea autortăţii publice:2 Legalitatea este principiul conform căruia exercitarea funcţiei publice şi realizarea tuturor actelor de competenţă trebuie să se facă cu respectarea Constituţiei şi tuturor legilor în spirutul şi litera lor. De asemenea principiul legalităţii presupune şi aplicarea legilorîn interesul cetăţenilor şi pentru atingerea interesului general pentru care au fost elaborate. Astfel dacă procedurile administrative sau normele metodologice ale unor acte normetive diferite sunt în conflict, funcţionarul public trebuie să facă aplicabilă norma care priveşte drepturile cetăţeanului. Altfel spus în practica eticii funcţionarilor publici sa consacrat principiul ca legea sau norme ale ei nu pot fi piedici pentru realizarea unor drepturi daca substanţa legii presupune conferirea acelui drept. In toate statele europene acestă discuţie teoretică, care îşi are resortul în problemele practice, se dezvoltă pe marginea principiilor deontologice care guvernează administraţia. Responsabilitatea este principiul conform caruia funcţionarul public trebuie să poarte responsabilitatea pentru actele sale. În acest sens există şi protecţia, reglementată în toate sistemele de drept, pentru funcţionarii publici prin facultatea de a discerne toate chestiunile care ii sunt supuse atenţiei de problemetică specifică realizării competenţilor funcţiei publice pe care o exercită. Discernământul este principiul conform caruia fiecare funcţionar public este dator să acţioneze legal, moral în realizarea atribuţiilor sale conform propriei convingeri, în acest sens fiind responsabil de decizia luată. Principiul discernamantului, întâlnit şi la magistraţi, exclude orice influenţe sau presiuni care ar denatura actul decizional şi 1

Idem 1 Ion Popescu, Dragoş Dincă, Victor Alistar, Mădălina Bonteanu, Deontologia Funcţionarilor Publici, suport de curs, Bucureşti, 2002 2

62

realizarea atribuţii lor de către funcţionarii publici. În legislaţia funcţiei publice din România principiul discernământului este prevăzut de la normele privitoare la organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice32, în art. 2 lit c)1. Chiar în lipsa unui cod etic al funcţionarului public acest principiu este prevăzut sub diferite forme în 32 HG 1029, M.Of. nr 757 din 7oct, 20032 legislaţia funcţiei publice. Trebuie evitată confuzia între discernământul ca principiu etic al funcţionarilor publici şi discernământul ca element subiectiv al codului penal privind capacitatea persoanei de a sta în procesul penal ori discenământul ca element al capacităţii juridice de dispoziţie în materie civilă. Eficienţa este principiu care presupune respectul pentru bani publici şi pentru mijloacele materiale pe care funcţionarul le are la îndemână în realizarea atribuţiilor sale. Eficienţa impune abţinerea de la risipă şi responsabilizarea în efectuarea cheltuielilor materiale. În autorităţile şi instituţiile publice raspunderea pentru modul de cheltuire a fondurilor nu este reţinută numai pentru funcţionarii care lucrează în direcţiile economice dar şi pentru cei din cadrul compartimentelor de specialitate ale autorităţii, prin asumarea referatelor ne necesar şi investiţii pe care le întocmesc. Răspunderea în acest caz este evaluată mai puţin din perspectiva legalizaţii angajării cheltuielilor publice sau a procedurilor de achiziţie ci mai accentuat pe caracterul de oportunitate. Instituţia abilitată să facă aceste verificări este Curtea de Conturi a României în plan extern iar din interiorul autorităţii abilitat este compartimentul de audit intern. Confidenţialitatea este principiul care impune funcţionarilor publici să nu facă uz de informaţiile aflate în exercitarea funcţiei pentru a obţine foloase din dezvăluirea lor, or să nu dezvăluie acele informaţii care sunt clasificate confidenţial sau secret, şi în al treilea rând să nu dezvălue informaţii ce ar aduce prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. Realizarea competenţelor în interesul public ceea ce înseamnă că funcţionarii publici îndeplinesc o funcţie publică de importanţă socială în interesul cetăţenilor, excluzând orice alte interese proprii; Credibilitatea publică este principiul în baza căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să respecte şi să sporească prestigiul instituţiei în care lucrează şi să fie rezervaţi şi discreţi pentru a nu compromite acţiunile respectivei autorităţi; Profesionalismul este principiul care le impune funcţionarilor publici să-şi îndeplinească exemplar atribuţiile şi sarcinile de servici. Corelativ acestui principiu sistemele administrative şi-au dezvoltat un sistem de perfecţionare şi pregătire continuă, atât în interiorul autorităţilor cât şi prin instituţii specializate din cadrul ministerelor de resort sau din afara administraţiei dar în raport contractual cu instituţiile beneficiare. În România există centre regionale de pregătire şi perfecţionare cantină precum instituţii universitare care asigură cursuri postuniversitare de perfecţionare. Prin ordonanţa 82/2002 s-a înfiinţat Institutul Naţional de Administraţie. b. Valori etice raportate la beneficiarii serviciului public:

1

Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici 2 Hotărârea nr. 1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 29 octombrie 2003

63

Respectul reprezintă principiul care obligă funcţionarul public la o atitudine reverenţioasă faţă de cetăţeni, de asemenea, obligaţia de ai da cetăţeanului petiţionar toate lămuririle necesare şi nu in ultimul rând obligaţia de a răspunde la petiţii chiar şi atunci când rezolvarea petiţiei nu intră în competenţa autorităţii sau instituţiei la care lucrează funcţionarul public. Rapiditatea este principiul care obligă funcţionarul public să-şi îndeplinească atribuţiile în cel mai scurt timp în raport de problematica ce ia fost înaintată, şi să formuleze răspunsul în termenul stabilit de lege sau dacă este posibil în cel solicitat de petent. Confidenţialitatea este obligaţia funcţionarilor publici de a nu face publice problemele petenţilor cu care au fost însărcinaţi să le rezolve, sau sa nu facă publice actele sau anchetele de la dosar. Spre exemplu obligaţia asistenţilor sociali de a nu face cunoscută situaţia unei anumite persoane sau familii decât celor în drept a rezolva cazul social respectiv. Integritatea principiu care le interzice funcţionarilor publici să solicite sau să accepte cadouri sau alte beneficii de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor atribuţii care le revin prin statul de funcţiuni sau prin natura funcţiei publice ce o ocupă, creând astfel un climat de încredere în funcţionari şi în administraţia publică. Imparţialitatea conform căreia funcţionarii publici trebuie să fie imparţiali în acţiunile, judecăţile şi opiniile lor, să respecte egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi să fie absolut neutri faţă de interesele politice, economice şi religioase;

c. Valori etice raportate la obligaţiile de conduită şi imaginea persoanei care exercită funcţia publică: Credibilitatea este cel mai important aspect al valorilor pe care funcţionarul public trebuie să le respecte şi reprezinte. Credibilitatea presupune că funcţionarul public să se bucure de încrederea cetăţenilor în faţa cărora stă şi a caror probleme trebuie să le rezolve. De credibilitatea funcţionarilor publici depinde în mod direct imaginea autorităţilor publice în care îşi desfăşoară activitatea. Integritatea ca valoare etică a funcţionarului public presupune obligaţia acestuia de a nu primii sau pretinde cadouri sau alte foloase de la petenţi, pentru a păstra încrederea publică în echidistanţa, corectitudinea şi profesionalismul funcţionarilor publici. Ţinuta este mai mult o obligaţie de serviciu, însă în literatura de specialitate ea a fost introdusă în rândul valorilor etice ca element al conduitei. Ţinuta trebuie să fie decentă în sensul unei vestimentaţii sobre dar care să nu poată fi considerată neglijentă sau o etalare a opolenţei. Demnitatea ca valoare presupune respectul faţă de sine pe care funcţionarul public trebuie să-l aibă şi are la bază transferul de statut de la instituţia publică la funcţionar ca mandatar în baza unui raport de funcţie publică a atributelor statului. Autoritatea valoarea etică ce defineşte conduita funcţionarului public se referă la autoritatea epistemică, cea deontică fiind un atribut al instituţiei administrative, şi reprezintă un summum de calităţi care fac ca funcţionarul public să impună prin atitudinea sa. Aceste valori care contribuie la creşterea autorităţii personale sunt

64

profesionalismul, respectul, ţinuta şi atitudinea. Seriozitatea. În unele ţări codurile etice prescriu şi o conduită pe care funcţionarul public trebuie să o respecte şi în viaţa privată. Funcţionarul public este obligat să ducă o viaţă decentă, să aibă un comportament civilizat faţă de ceilalţi şi de asemenea are şi anumite interdicţii. Spre exemplu funcţionarii publici nu au dreptul să participe la manifestări indecente, nu au dreptul (în majoritatea statelor americane) să joace în cazinouri, sau să participe la alte jocuri de noroc etc.

4.2.4. Analiza propriu-zisă a prevederilor din Statutul Funcţionarilor Publici şi Codul de Conduită Legea 188/1999 republicată Reglementează organizarea funcţiei publice şi Statutul Funcţionarilor Publici. Prin aceasta se prevăd normele sub care un funcţionar public trebuie să se adapteze şi mai ales să le respecte Încă din primul articol al legii înţelegem că aceasta este dedicată funcţionarilor publici şi funcţiei publice. Dacă statutul Funcţionarului Public se dedică în special funcţiei publice, aderarea la aceasta şi condiţiilor ce trebuiesc îndeplinite în funcţia pe care o reprezintă, Codul de Conduită se axează în special pe comportamentul funcţionarilor publici şi pe prestanţa ce trebuie evidenţiată în fucţia pe care o exercită. Legea 7/20041 generează norme de conduită profesională funcţiei publice, dar şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică. Proiectând o analiză în paralel, la prima vedere Statutul Funcţionarilor Publici este foarte asemănător cu Codul de Conduitaă în special pentru că vizează aceeaşi categorie profesională şi anume funcţionarul public. Ambele au acelaşi subiect comun pe care îl tratează oarecum în exclusivitate. Primele articole ale Statutului definesc succint dar clar conceptul de funcţionar public şi funcţie publică. Aceste doua concepte fiind strâns legate între ele, deoarece legea defineşte funcţionarul public cu ajutorul funcţiei publice astfel: “funcţionar public este persoana numită într-o funcţie publică conform art 2, al 1. Funcţia publică în schimb este definită ca ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autorităţi sau instituţii publice (art.3, al.1). Articolul 4 al Statutului Funcţionarului Public subliniază trăsăturile exercitării funcţiei publice care trebuie să fie liberă de prejudecăţi, corupţie, abuz de putere şi presiuni politice. Pentru o eficientizare a funcţiei publice, persoanele ce intră în această categorie trebuie alese exclusiv după criteriul competenţei. O altă trăsătură relevantă a funcţiei publice este stabilitatea funcţiei pe care o exrcită. Codul de Conduită începe într-o manieră mai bruscă şi defineşte încă din art 2 obiectivele codului şi anume “să asigure creşterea calităţii serviciului public precum şi contribuţia la eliminarea corupţiei şi a faptelor de corupţie din administraţia publică. Legea 7/20042 republicată - numită şi Codul de Conduită evidentiază principiile care guvernează conduita profesională unde regăsim urmatoarele: supremaţia Constituţiei şi a legii, prioritatea interesului public, asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, profesionalism, imparţialitate şi independenţă, 1

Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004 2 Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004

65

integritate morală, libertatea gândirii şi a exprimării, cinstea şi corectitudinea, deschidere şi transparenţă. Înaintând cu analiza, se reliefează şi deosebirile dintre cele două legi (legea 188/19991, legea 7/2004) şi anume prima se dedică condiţiilor ce stau la baza exercitării funcţiei publice iar cea de a doua normelor de conduită ce trebuiesc prestate în exercitarea funcţiei. Ambele legi vizează totodată şi relaţiile funcţionarului public cu celelalte autorităţi ori instituţii. Codul de Conduită alocă un întreg capitol noţiunii “asigurării unui serviciu public de calitate” de unde reiese o trasătură clară în exercitarea funcţiei unui funcţionar public şi anume competenţa. Deoarece un funcţionar public este cel ce menţine legătura între autorităţile şi instituţiile publice şi cetăţeni, acesta trebuie să aibă în primul rând încrederea cetăţenilor şi un comportament profesionist pentru a putea realiza un serviciu public de calitate. Analiza comparativă între cele doua legi: legea 7/2004 şi legea 188/1999, se conturează prin trasăturile pe care fiecare în parte le acordă funcţionarului public ori funcţiei pe care acesta o exercită. Astfel, încă de la început, am evidenţiat faptul că aceste două legi abordează “problema” funcţionarului din doua perspective diferite: una ce se pliază în special pe comportamentul şi conduita funcţionarilor publici şi cealaltă pe condiţiile de aderare la funcţie şi totodată condiţiile pentru exercitarea ei. Pentru ocuparea unui post de funcţionar public o persoană trebuie să respecte anumite condiţii ce sunt esenţiale aşa cum prevede Statutul Funcţionarilor Publici în art.6 şi anume:  are numai cetăţenia română şi domiciliul în România;  cunoaşte limba română, scris şi vorbit;  are vârsta de 18 ani împliniţi;  are capacitate deplină de exerciţiu;  are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;  îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;  nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice;  a caştigat concursul sau a promovat examenul organizat pentru ocuparea funcţiei publice. În timp ce Statutul coordonează condiţiile pentru ocuparea unui post de funcţionar public, Codul de Conduită desemnează obligaţiile morale faţă de Constituţie, unde se impune o loialitate faţă de aceasta şi totodată şi faţă de legi (art.6, al.1, 2 2). Însă această loialitate trebuie manifestată şi cu privire la autorităţile şi instituţiile publice. Codul nu trasează doar obligaţiile de comportament pe care funcţionarii publici trebuie să le aibă în vedere ci şi drepturi privite din prisma funcţiei pe care o ocupă. Astfel un funcţionar beneficiază de dreptul la libertatea opiniilor unde trebuie corelată libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îşi 1

Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici 2

Legea nr. 188/1999, privind statul funcţionarilor publici, modificată şi completată prin Legea nr.161/2003, Titlul III - Reglementări privind funcţia publică şi funcţionarii publici

66

desfăşoară activitatea.(art.8, al.1) Parcurgând anumite linii în analiza, ce relevă tot mai multe diferenţe între cele 2 legi, se poate observa că Statutul Funcţionarilor Publici face şi clasificarea acestora în ordinea funcţiei pe care o ocupă, astfel legea prevede următoarele categorii de funcţionari: funcţionarii debutanţi şi funcţionarii definitivi. Conform art. 8, funcţionarii publici debutanţi sunt acele persoane care ocupă o funcţie publică prin concurs sau examen până la definitivare iar perioada ca funcţionar public debutant este de cel puțin 6 luni, dar nu mai mare de 2 ani. Statutul funcţionarilor publici clasifică categoriile de funcţionari publici prin intermediul art.9 în 3 grupe: categoria A - studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă; categoria B - studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă; categoria C - studii medii liceale sau postliceale, absolvite cu diplomă. În funcţie de categoria din care face parte, legea prevede sarcini ale exercitării serviciilor în conformitate cu normele impuse. Fiecare clasă amintită mai sus se împarte în cate 2 grade care reprezintă o avansare în cariera funcţionarului public. Gradele la rândul lor se împart în câte 3 trepte şi fiecare treaptă corespunde unui nivel al salariului de bază din grila de salarizare.

67

FUNCT. PUBLIC

CATEGORIA

CATEGORIA

A

B

Studii superioare de lunga durata

Studii superioare de scurta durata

GRAD I

GRAD II

GRAD I

CATEGORIA C Studii medii sau postliceale

GRAD II

GRAD I

GRAD II

CLASA III

CLASA III

CLASA III

CLASA III

CLASA III

CLASA III

CLASA II

CLASA II

CLASA II

CLASA II

CLASA II

CLASA II

CLASA I

CLASA I

CLASA I

CLASA I

CLASA I

CLASA I

Nivel maxim

Nivel maxim

Nivel maxim

Nivel maxim

Nivel maxim

Nivel maxim

Elementele de comparaţie ale celor doua lucrări sunt constituite în faptul că abordează diferite subiecte ale funcţionarilor, pe de o parte conduită şi comportamentul unui funcţionar public în cadrul exercitarii funcţiei pe care o deţine iar pe de altă parte rigorile şi totodată etapele de accedere la o funcţie de funcţionar public. Astfel s-ar putea crea o clasificare a celor doua legi: prima ar putea fi considerată Statutul Funcţionarilor Publici deoarece articolele acesteia privesc în primă etapă condiţiile şi modalităţile de accedere la funcţia de funcţionar public urmată fiind apoi de Codul de conduită care priveşte deja funcţionarii încadraţi în forţa de muncă şi reglementează conduita şi comporatmentul acestora. O altă clasificare priveşte noţiunea de funcţie publică care se ramifică în două categorii: după natura competenţelor: de execuţie şi de conducere; dupa cerinţele privind nivelul studiilor absolvite: funcţii publice de categoria A, funcţii publice de categoria B şi funcţii publice de categoria C (în sensul prezentului art.15). 68

Considerate tot ca un drept sunt şi comisiile paritare în alcătuirea cărora intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducatorul autorităţii sau instituţiei publice şi de sindicatul funcţionarilor publici interesaţi. În cazul în care funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii vor fi desemnaţi prin votul majorităţii acestora. Pentru un control mai bun al carierei funcţionarilor publici s-a creat un grup profesionist de funcţionari publici ce pledează în subordinea Guvernului. Acest grup cu personalitate juridică se numeşte Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi are ca obiective, în desfăşurarea acţiunii sale urmatoarele:  elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;  verifică modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;  elaborează reglementări comune tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice privind funcţiile publice, gradarea şi clasificarea posturilor;  elaborează propuneri pentru crearea unui sistem unitar de salarizare aplicabil tuturor funcţionarilor publici;  stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici. O trăsătură importantă a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici este aceea că ţine evidenţa fucţiilor publice şi a tuturor funcţionarilor publici. În acord cu art.22, al.2 în termen de 30 de zile de la aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici autorităţile şi instituţiile publice vor transmite acesteia datele personale ale funcţionarilor publici, precum şi funcţiile publice vacante. Funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate şi instituţie publică de către conducatorul acesteia ori prin hotărâre a consiliului judeţean sau, dupa caz, a consiliului local, pe baza activităţilor prevăzute la art. 9 alin. (2) şi cu avizul consultativ al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Datele personale ale funcţionarilor care se trimit la agenţie sunt: numele şi prenumele, domiciliul, data naşterii, funcţia publică pe care o ocupă, vechimea în funcţia publică, precum şi în alte funcţii publice ocupate anterior, studiile, titlurile didactice sau stiinţifice şi limbile străine pe care le cunosc.Asa cum prevede legea 188/1999, în art. 25, al. 1, 21 fiecare funcţionar public are un dosar profesional care conţine următoarele:  documentul de numire în funcţie, documentul de atestare a studiilor şi cel privind depunerea jurământului;  documentele privind evaluarea anuală a activităţii acestuia, avansările în funcţii, trepte, clase, grade sau categorii, precum şi sancţiunile disciplinare ce i-au fost aplicate, ordonate cronologic şi fără discontinuităţi. În dosarul profesional al funcţionarului public nu vor fi introduse documente care fac referire la activităţile sau la opiniile sale politice, sindicale, religioase sau de orice altă natură. Din analiza comparativă a celor doua legi reies din ce în ce mai multe argumente distictive ce formează o comparaţie clară între acestea. Astfel dacă până acum am evidenţiat condiţiile de fond şi formă din Statutul Funcţionarului Public în paralel cu acesta vom discuta despre activitatea politică a funcţionarilor publici şi mai exact 1

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999

69

interdicţiile prevăzute de art.101:  să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;  să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;  să colaboreze, în afara relaţiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau juridice care fac donaţii sau sponsorizări partidelor politice;  să afișeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne sau obiecte inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor acestora. În exercitarea funcţiei pe care o reprezintă funcţionarii publici trebuie să aibă un comportament adecvat bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi amabilitate. De asemenea imparţialitatea este o trasătură a funcţiei publice ce trebuie respectată exact ca şi principiul egalităţii. Un funcţionar public nu trebuie să catalogheze persoanele cu care intră în contact în funcţie de etnie, religie, sex, etc. În exercitarea unui caracter profesionist, funcţionarul public trebuie să aibă o anumită conduită şi în relaţiile externe în cadrul cărora trebuie să prezinte o imagine favorabilă a instituţiei pentru care pledează. În prevederile art.13 din Codul de Conduită se precizează că în relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor publici le este interzis să exprime opinii personale privind aspecte naţionale sau dispute internaţionale. În deplasările externe, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o conduită corespunzatoare regulilor de protocol şi le este interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării gazdă. Articolul 14 prevede o interdicţie clară şi anume, funcţionarilor publici le este interzisă acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor. Dacă în ultimele alineate am evidenţiat mai mult interdicţiile aplicate funcţionarii şi care se regasesc în Codul de Conduită, e timpul şi pentru evidenţiearea unor drepturi înscrise în Statut pe care le voi enumera în urmatoarele rânduri:  dreptul la opinie  dreptul de asociere sindicală  funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor.  dreptul la grevă  dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii.  dreptul la concediu de odihnă  dreptul, pe langă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat  instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică  dreptul la asistentă medicală, proteze şi medicamente  dreptul la pensie, precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat  dreptul de a beneficia de protecţia legii. Pentru că tot am vorbit despre drepturile funcţionarilor publici, în continuare vom enumera şi îndatoririle acestora în exercitarea funcţiei pe care o ocupă: 1

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999

70



au obligaţia să îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios îndatoririle de serviciu, au obligaţia că în exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice. Răspund de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate  au obligaţia sa se conformeze dispoziţiilor date de funcţionarii cu funcţii publice de conducere carora le sunt subordonaţi direct, cu excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale  au obligaţia să păstreze secretul de stat şi secretul de serviciu  au obligaţia să păstreze confidenţialitatea în legatură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei  le este interzis să solicite sau să accepte daruri sau alte avantaje  au obligaţia să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere  au îndatorirea să îşi perfecţioneze pregătirea profesională. Modalitatea prin care o persoană poate să intre în rândul funcţionarilor publici este potrivit Statutului Funcţionarilor Publici, art.49, al.1, aşa numitul concurs . Acesta se desfăşoară în limita posturilor vacante, care se fac publice cu 30 de zile înainte. După promovarea concursului candidaţii intră pe postul de debutanţi. Prin această analiză amănunţită a prevederilor am căutat să evidenţiem distincţiile între aspectele conţinute de Statutul Funcţionarilor Publici şi cele ale Codului de Conduită dar şi familiarizarea cu aceste prevederi legislative şi stabilirea coordonatelor între pura teoretizare a acestora şi aplicarea lor concretă1. De asemenea am analizat în cuprinsul lucrării şi o serie de termeni care să ne ajute în evidenţierea noţiunilor cu care am interacţionat sau pe care le-am definit ori analizat. Se impune să precizăm rolul important pe care îl au cele doua acte normative, respectiv Legea nr. 188/1999 şi Legea nr.7/2004 în evidenţierea unei bune conduite a funcţionarilor publici. Respectarea prevederilor cuprinse în aceste legi au un rol fundamental în conturarea conduitei funcţionarilor publici. În Statutul Funcţionarilor Publici sunt reglementate două mari aspecte. În primul rând regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală, mai precis raporturile de serviciu ale acestora. În al doilea rând, Legea 188/1999 are ca scop şi asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile acesteia, a unui serviciu stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia centrală şi locală. Referitor la Legea 7/20042, aceasta priveşte strict normele de conduită profesională a funcţionarilor publici. Aşa cum este clar precizat în lege, normele de conduită profesională prevăzute de Codul de conduită sunt obligatorii pentru funcţionarii publici, precum şi pentru persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice. Alte concluzii care se pot desprinde fac referire la faptul că la baza activităţii 1

ALEXANDRU Ioan, „Administraţia publică. Teorii. Realităţi. perspective”, ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007 pag 153 2 Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004

71

funcţionarilor publici, a comportamentului lor profesional, a conduitei lor atât în interiorul cât şi în afara instituţiei stau urmatoarele principii de bază:  egalitatea de tratament faţă de terţii beneficiari serviciului public, respectiv, un comportament nediscriminatoriu faţă de uzagerii serviciului public;  respectarea supremaţiei Constituţiei, respectul legilor generale în materie şi al tuturor actelor normative de către purtătorii autorităţii publice;  credinţa şi fidelitate faţă de ţara caruia ii aparţine funcţionarul public;  discreţie profesională privind informaţiile pe care le primeşte şi le deţine în exerciţiul funcţiei sale;  obligaţia de supunere şi respect faţă de seful ierarhic;  apărarea şi respectarea demnităţii şi intimităţii uzagerilor serviciului public;  perfecţionarea profesională continuă, sub diferite forme etc. Totodată am mai concluzionat faptul că în România s-au înregistrat numeroase cazuri în care funcţionarii publici încalcă prevederile statuate în Codul de Conduită al acestora dar şi în Legea 188/19991 privitoare la Statutul Funcţionarilor Publici. În redarea acestor cazuri de încălcare a prevederilor cuprinse în cele doua acte normative ne-am bazat pe o scurtă analiză subiectivă în care mi-am expus părerea cu privire la comportamentul şi atitudinea funcţionarilor publici din cadrul Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă din Bucureşti, comportament pe care l-am putut observa în perioadă efectuării stagiului de practică în această instituţie. De asemenea am folosit şi de o serie de articole apărute în presă care dovedesc clar faptul că funcţionarii publici au încălcat prevederile cuprinse în Statut şi respectiv în Codul de Conduită. Una dintre cele mai întâlnite şi des realizate infracţiuni de către funcţionarii din administraţia publică este luarea de mită. Conform articolului 308 din Codul Penal, luarea de mită este infracţiunea care constă în fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini , a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. De asemenea, articolul 14 din Codul de Conduită al funcţionarilor publici vorbeşte despre interdicţia privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor. Mai exact, funcţionarilor publici le este interzisă solicitarea sau acceptarea de cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau a oricăror alte avantaje, care le sunt destinate fie personal, fie familiei, părinţilor, prietenelor sau persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natura politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute sau pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii. Nu puţine sunt însă situaţiile în care ni se demonstrează că funcţionarii publici nu respectă aceste prevederi legale şi aici putem oferi ca dovadă numeroasele articole apărute în presă şi care pe baza unor materiale filmate sau a unor anchete ale Poliţiei Române reuşesc să scoată la iveală ilegalităţile comise de funcţionarii din administraţia publică românească. 1

VEDIMAS Verginia „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici”, u modificările ulterioare, republicată. Comentată, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004; pag.158

72

Ca o concluzie generală se impune să precizăm faptul că funcţionarii publici trebuie să se adapteze şi să respecte cu îndârjire prevederile din Statut şi Codul de Coduită. Respectarea acestora va conduce la o mai bună organizare şi funcţionare a administraţiei publice.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI MOTTO: ”SE POATE GUVERANA DE DEPARTE, DAR SE POATE ADMINISTRA NUMAI DE APROAPE”1 Administraţia publică reprezintă o “mare afacere publică “, în care suntem cu toţii implicaţi în calitatea noastră de cetăţeni şi ca urmare, este necesar să nu rămânem pasivi la lucrurile care ne privesc şi pe care le putem schimba sau îmbunătăţi în mod direct sau indirect. Serviciul public se află la baza funcţionării oricărui sistem administrativ, precum şi la baza obiectivelor constante ale guvernării la nivel central şi local. Acesta trebuie să se bazeze pe o serie de coordonate bine stabilite, reglementate printr-un cadru normativ adecvat . Scopul acestei lucrări este de a contribui la reforma serviciului public din România prin abordarea aspectelor legislative importante, cu impact asupra capacităţii umane administrative. Modificările legislative, facilităţile de pregătire, precum şi reorganizarea instituţională constantă a serviciului public, denotă prezența unui interes activ al administraţiei pentru această problemă. Cu toate acestea, reforma reală a corpului funcţionarilor publici încă necesită îmbunătăţiri esenţiale. Majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Est s-au confruntat cu procesul de reformă a funcției publice în vederea remedierii unei administraţii publice problematice din mai multe puncte de vedere: funcţionari supuşi presiunilor politice, proces birocratic puțin responsabil, administrație publică nereceptivă la procesul de participare publică. Astfel, majoritatea reformelor serviciului public au avut ca fundament următoarele obiective: formarea deprinderilor funcţionarilor publici pentru a răspunde provocărilor serviciului în mod eficient, îmbunătățirea calităţii corpului de funcţionari, reforma instituţională care să atribuie responsabilitatea desfăşurării demersurilor de reformă. Responsabilitatea, eficienţa, transparenţa şi dedicaţia funcţionarului public faţă de datoria pe care trebuie să o îndeplinească sunt priorităţi incontestabile ale unui serviciu public de calitate. Trebuie să subliniem faptul că serviciul public şi corpul funcţionarilor publici se află în directă legătura cu ceea ce reprezintă conceptul de guvernare şi importanţa sa. 1

Decret francez-1852

73

Procesul de guvernare poate fi identificat prin exercitarea autorităţii administrative, economice şi politice pentru a administra problemele unui stat la toate nivelurile. Include mecanismele şi instituțiile prin care cetăţenii îşi articulează interesele, îşi exercită drepturile, îşi îndeplinesc obligaţiile şi îşi mediază conflictele. Însemnătatea guvernării şi a responsabilității acesteia se află la baza unui sistem administrativ care doreşte sa urmeze obiective orientate spre buna performanţă a instituțiilor sale. Din acest motiv, trebuie subliniată importanţa sa ca reprezentând capacitatea statului de a-şi servi cetăţenii şi de a administra resurse şi procese pentru şi în beneficiul acestora. Modalitatea de a purta toate aceste responsabilităţi în favoarea unei guvernări eficiente reprezintă una dintre provocările care se regăsesc în faţa oricărui sistem administrativ. În acelaşi timp, buna guvernare pune accent pe responsabilitate, transparenţă si participare publică; este eficientă şi echitabilă şi promovează domnia legii. În ambele cazuri însă, reflexia lor se regăseşte în activitatea instituţiilor şi mai ales în efortul factorului uman, în abilitățile sale şi în dedicația faţă de serviciul pe care îl îndeplineşte. O guvernare eficientă, în sprijinul cetăţeanului şi responsabilă nu poate să existe fără un funcţionar public bine pregătit profesional, motivat şi apt să îndeplinească responsabilităţile care îi revin. Toate acestea depind însă în bună măsură de modul în care serviciul public este reglementat şi administrat. Transformarea conceptului de guvernare în practicile şi apanajul bunei guvernări depinde într-o măsura considerabilă de îmbunătățirea evoluției administrației publice. Aceasta transformare se bazează pe evoluţia şi stabilizarea sistemului administrativ, al descentralizării puterilor acestuia, precum şi pe principiul şi practica domniei legii. Toate acestea trebuie să se regăsească în ceea ce denumim generic „serviciul public” şi responsabilităţile sale. Astfel, vorbim despre un sistem administrativ creat pe baza eficienţei sale şi a indivizilor care se află în funcţia de execuţie a atribuţiilor statale. Importanţa actului legislativ care prevede acest lucru este cu atât mai mare cu cât avem în vedere un serviciu stabil şi care să se sprijine pe cele mai bune criterii de eficienţă a celor aflaţi în slujba sa. În contextul cerinţelor bunei guvernări, practica funcţiei publice se raportează la caracteristicile impuse de tipologiile acestora: participare, domnia legii, transparenţa, obligaţia instituţiilor de a răspunde rapid necesitaţilor cetăţenilor, orientarea spre consensualitate, echitate şi incluziune, eficienţă şi responsabilitate. Statutul funcţionarului public delimitează aşadar responsabilitățile elementului uman în cadrul unui sistem administrativ, pentru ca acesta să poată deveni funcţional, responsabil şi eficient. Acest statut denotă în fapt preocuparea pentru procesul de guvernare aşa cum se reflectă aceasta în datoriile şi drepturile celor care se află la nivelul execuției puterii statului, al administrării de fonduri publice sau la nivelul ofertei de servicii ale statului către public. Procesul de reformă a funcției publice ocupă o poziție şi în descentralizarea administrativă. Pentru ca un proces de descentralizare să poată fi eficient, principiile sale trebuie

74

aplicate şi în domeniul funcţiei publice, al recrutării si managementului politicii de resurse umane. Aspecte precum selecția şi recrutarea funcţionarilor publici, evaluarea performanţelor lor profesionale, promovarea ori sancţionarea acestora constituie componente ale cadrului legislativ specific, şi este inevitabil ca în ultimă instanță ele să determine într-o anumită măsură calitatea guvernării. În acelaşi timp, descentralizarea eficientă a funcţiei publice poate avea o contribuţie semnificativă pentru demersurile de bună guvernare la nivel local, restrângând aria de activitate a autorităţilor şi transformând astfel guvernarea locală într-o variantă mai transparentă şi accesibilă, orientată spre participarea publică. Sub acest din urmă aspect este de dorit să existe o coordonare între administraţia centrală şi cea locală. Este de preferat să existe certitudini legate de nivelul de salarizare al funcţionarilor publici, spre exemplu, pentru ca acesta să fie stimulativ şi competitiv. Un asemenea obiectiv reprezintă mai mult decât un obiectiv de recompensare sau stimulare individuală. Ne referim la menţinerea în cadrul administraţiei a resurselor umane competente, care nu se vor transfera de la nivel local către cel central sau în afara aparatului administrativ. Putem formula aşadar punctele importante ale reformei funcţiei publice: reforma legislației primare şi secundare referitoare la serviciul public (pregătire, interpretare, monitorizare a implementării), stabilirea soluțiilor instituționale pentru recrutare, evaluare, sisteme de remunerare. Ce înseamnă însă statutul funcționarului public în România şi ce presupune cadrul legislativ care îl vizează în prima instanţă? Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public delimitează funcţiile şi atribuţiile acestuia în cadrul administraţiei româneşti. Aflată la a treia variantă, Legea stabileşte în acest moment cadrul funcţiei publice în România. Raportul de faţă reprezintă un demers de cercetare preliminar, pornind de la realităţile cadrului normativ românesc pentru serviciul public, în vederea sublinierii necesităţilor actuale aşa cum au fost acestea identificate. Scopul studiului este acela de a contribui la îmbunătăţirea cadrului normativ prin evidenţierea unora dintre corecţiile care încă se cer aduse cadrului normativ privind statutul funcţionarului public (Legea nr. 188/1999) în beneficiul serviciului public orientat spre guvernare eficientă şi responsabilă. Aspectul legislativ va fi abordat inclusiv din punctul de vedere al dezvoltării şi managementului resursei umane din administraţia publică. Mă voi referi, astfel la legătura dintre guvernare şi prevederile legislaţiei privind statutul funcţionarului public şi a efectelor acesteia asupra bunei guvernări. Mă voi concentra pe necesitatea fundamentării unei legislaţii eficiente privind funcţionarul public, pe prevenţia efectelor negative pe care un act normativ deficitar articulat le-ar putea induce. Metoda principală de identificare a măsurilor care se impun în scopul susţinerii procesului de reformă privind îmbunătăţirea cadrului legislativ referitor la statutul funcţionarului public şi a strategiei de resurse umane este cea de analiză a prevederilor specifice în actele normative primare şi secundare care reglementează funcţia publică şi statului funcţionarului public. Astfel scopul analizei legislaţiei primare şi secundare este identificarea domeniilor problemă în reglementarea funcţiei publice şi a statului funcţionarului public. Principala sursă empirică de verificare a concluziilor analizei legislative o reprezintă rapoartele privind activitatea de monitorizare a aplicării legislaţiei

75

în domeniul funcţiei publice realizate de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP). Aceste rapoarte, publicate trimestrial, cuprind monitorizarea autorităţilor şi instituțiilor publice din administraţia centrală şi locală şi funcţionarii publici, pe baza analizei petiţiilor adresate Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

BIBLIOGRAFIE I.LUCRARI DE SPECIALITATE

1. ADRONICEANU A.- Management public, Editura economică, Bucureşti 1999. 2. ALEXANDRU Ioan, „Administraţia publică. Teorii. Realităţi. perspective”, ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007; 3. ALEXANDRU Ioan, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007; 4. ALEXANDRU Ioan, Drept administrativ în Uniunea Europeană. Drept administrativ comparat. Drept administrativ al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006 5. APOSTOL Trofan Dana , Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006; 6. BREZOIANU Dumitru , Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti, 2004; 7. CALINOIU Constanta, Verginia Vedinaş, „Teoria funcţiei publice comunitare”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999; 8. IORGOVAN Antonie , “Tratat de drept administrativ”, Ediţia a IV-a, All Beck, 2005; 9. POESCU ION, Dragoş Dincă, Victor Alistar, Mădălina Borteanu – Deontologia Funcţionarilor Publici – suport de curs, Bucureşti 2002; 10. POESCU-STANICEANU Ion „Funcţia publică”, Infodial, Bucureşti, 2000; 11. TRAILESCU Anton, „Drept administrativ, ediţia a II-a, Editura All Beck, 2005; 12. VEDIMAS Verginia, Drept administrativ român, ediţia a III-a, revăzută şi actualizată, Editura Univers Juridic, Bucureşti, 2007; 13. VEDIMAS Verginia, Deontologia vieţii publice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 14. VEDIMAS Verginia „Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici”, u modificările ulterioare, republicată. Comentată, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004; 15. VEDIMAS Verginia “Statutul funcţionarului public. Trăsături caracteristice. Similitudini şi diferenţieri faţă de statutul angajatului.” (teză de doctorat), Universitatea Bucureşti, Facultatea de drept, 1998; 16. VEDIMAS Verginia, Consideraţii referitoare la modificările şi completările aduse Statutului funcţionarilor publici prin Legea nr. 1612003, în Revista Dreptul nr. 10/2003; 17. VEDIMAS Verginia S. Cristea, Structura funcţiei publice din România. Studiul

76

comparat cu Franţa, în Revista de Drept Public, Ianuarie - Martie 2003; 18. VESMAS Maura Daiana Suport de curs – Drept administrativ

II.ARTICOLE 1. BELIGRADEANU s, Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, în “Dreptul” nr. 2/2000; 2. DIMITRIU M. N. , Adoptarea unui cod de conduită pentru funcţionarii publici prioritate pentru România, în Revista de drept public nr. 3/2003; 3. POSTELNICU R.P., Elemente de analiză comparată a Codului de conduită al funcţionarilor publici şi a Codului de conduită al salariaţilor din autorităţile şi instituţiile publice, în Revista română de Dreptul muncii” nr. 4/2005 ; 4. PRISACARU V, Funcţionarii publici, Editura All Beck, Bucureşti, 2004; 5. PREDA M G. Strecoza, „Unele consideraţii şi observaţii critice asupra statutului funcţionarilor publici”, în Revista Dreptul, nr. 8/2000; 6. ROZALIA A.N. , Relaţia legalitate-oportunitate în statul de drept, în „Curier judiciar”, nr. 9/2003;

III.LEGISLAȚIE Constituţia României în forma revizuită în anul 2003, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003; Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999; Legea nr. 251 din 23 iunie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 574 din 4 iulie 2006, republicată în Monitorul Oficial nr. 123/20 februarie 2007; Legea nr. 442 din 27 noiembrie 2006 pentru modificarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 969 din 4 decembrie 2006; Hotărârea nr. 1209 din 14 octombrie 2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din 29 octombrie 2003; Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004; O.U.G. nr. 190 din 21 noiembrie 2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană, publicată în Monitorul Oficial nr. 1179/28 decembrie 2005; Ordonanţa de Urgenţă nr. 24/2004 din 21/04/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 27/ 04 2004;

77

Hotărârea nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 768 din 13.11.2007 şi a intrat în vigoare de la 13 ianuarie 2008; H.G.nr.1209/2003-privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici;

Anexa nr. 1 CHESTIONAR PENTRU SELECŢIA PERSONALULUI Stimate candidat, Informaţiile pe care ni le veţi furniza prin intermediul acestui chestionar sunt strict confidenţiale.Vă multumim pentru colaborare. Solicitare pentru postul:………………………………………………... Nume…………………………………………………………………… Prenume: ………………………………………………………………. Data naşterii:……………. Cetăţenia:………………………………….. Starea civilă:/necasatorit(ă)/casatorit(ă)/ divortat(ă)/vaduv(ă) Copii:…………………………………………………………………… Vârstele copiilor:……………………………………………………….. Adresa:…………………………………………………………………. Nr. telefon (acasă)……….Nr. telefon (serviciu):……………………… Starea sănătăţii Suferiţi de vreo boală care ar putea avea consecinţe negative asupra activităţii dvs.? Da/ Nu Este cazul unui handicap cu grad avansat? Da/ Nu Dacă da, aţi solicitat un certificat de handicapat? Da/ Nu Sunteţi de acord ca, înainte de angajare, să vă consulte un medic? Da/ Nu Serviciul militar/civil Chemarea în armată: poate fi posibilă/nu mai este cazul. Statutul juridic Aveţi cazier? Nu/Da, din cauza………………………………………… Sunteţi implicat, în prezent, într-un proces penal? Nu/Da, din cauza………………………………………………………. 4. Evoluţia de până acum: Scrieţi în ordine cronologică toate formele de învăţământ absolvite (inclusiv cursuri postliceale sau postuniversitare),cu datele de început şi sfârşit, şi eventualele atestări obţinute. Numiţi toate activităţile pe care le-aţi desfăşurat ca practicant voluntar etc. şi perioada (perioadele) în care aţi fost şomer :………………………………………………. …………………………………………………………………………………….

78

……………………………………………………………………………………. 5.Cunoştinţe profesionale de specialitate şi experienţă: Limbi străine: În ce limbă puteţi să: citiţi

corespondaţi

vorbiţi

traduceţi

b)Calculator: Ce programe…………………………………………. c)Dactilografie: Câte caractere pe minut ? …………………………… d)Carnet de conducere: Ce categorie?………………………………… e)Alte cunoştinţe:……………………………………………………… Informaţii referitoare la relaţia de muncă anterioară Decizia de plecare a fost luată de :şeful dvs./dvs./ambele parţi Puteţi începe să lucraţi în instituţia noastră din data de …………………. Există o clauză de concurenţă? Da/Nu ………………………………….. Ultimul salariu brut:Lei………………………………………………….. Numărul salariilor lunare:………………………………………………… Prima de Crăciun : Lei …………………………………………………… Alte prime/Comisioane:Lei……………………………………………… Alte informaţii pentru angajare Salariul dorit(brut/lună): Lei…………………………………………….. Pregătire suplimentară dorită:…………………………………………… Aţi fost dezavantajat prin scaderea salariului Sau este de aşteptat acest lucru?Da/Nu Aţi mai lucrat în instituţia noastră? Da/ Nu Dacă da, pentru ce post?………………………………………………… Aveţi prieteni de familie sau rude Care lucrează în instituţia noastră? Da/Nu Dacă da, notaţi numele şi domeniul lor de activitate:…………………… Ce alte activităţi mai profesaţi în afara serviciului?…………………….. Ce funcţii onorifice vă interesează?……………………………………… Aţi fi pregătit să vă mutaţi într-un alt departament?Da/Nu Aţi călători la cerere, în interes de serviciu?Da/Nu Aţi fi dispus, la cerere, să faceţi ore suplimentare? Da/Nu

79

ANEXA NR. 2 SCRISOARE DE RESPINGERE A UNUI CANDIDAT

Stimate domnule / doamnă……………………………………………. Vă mulţumim pentru că a-ţi raspuns recentei noastre oferte pentru postul……………….. Am fost încântaţi să aflăm din scrisoarea dumneavoastră de intenţie că sunteţi interesat să colaboraţi cu instituţia noastră. Din păcate, am fost nevoiţi să ne restrângem căutările la acele CV-uri care faceau dovada tuturor calificărilor şi a experienţei cerută de postul anunţat. Deşi scrisoarea dumneavoastră nu vine direct în întâmpinarea cerinţelor noastre, vom păstra numele dumneavoastră în banca noastră de date, timp de 6 luni, în eventualitatea în care se va elibera un post care să corespundă solicitării, respectiv ofertei pe care ne-aţi făcut-o. Vă mulţumim încă o dată pentru interesul acordat instituţiei noastre şi vă urăm mult succes în obţinerea locului de muncă dorit. Cu sinceritate, --------------------------( Semnătura) --------------------------(Nume şi prenume) Manager Resurse Umane

80