DEMO Marculescu Radu Patimiri Si Iluminari Din Captivitatea Sovietica

Radu Mãrculescu s-a nãscut în 1915 la Bucureºti. A urmat liceul Spiru Haret, în a cãrui revistã, Vlãstarul, i-au fost publicate primele încercãri literare, ºi ºi-a încheiat studiile universitare în 1938 cu o licenþã în Litere ºi Filozofie. Între 1939 ºi 1942 a predat limba românã la liceele Gheorghe Lazãr ºi Aurel Vlaicu din Capitalã; în acelaºi interval a publicat în periodice eseuri filozofice, studii literare ºi traduceri din lirica francezã. Mobilizat pe front, ia parte, ca ofiþer în Armata Regalã Românã, la rãzboiul antisovietic; în 1942, în urma bãtãliei de la Cotul Donului, e luat prizonier. Ca represalii pentru participarea sa activã la rezistenþa din lagãrele URSS a ofiþerilor români împotriva prozelitismului ideologic ºi politic al puterii sovietice, va fi eliberat abia în 1951, dupã nouã ani de dure încercãri. Între 1959 ºi 1964 are parte de o nouã detenþie, de astã datã în spaþiul concentraþionar autohton, la Periprava, în urma unui simulacru de proces având drept capete de acuzare trei poeme pe care le scrisese, socotite subversive. Înainte de detenþie îºi gãseºte de lucru în construcþii; dupã eliberare, lucreazã ca pictor de biserici. Atât între cele douã detenþii, cât ºi dupã 1964, este marginalizat ºi nu poate publica nimic. Evenimentele din decembrie 1989 îl gãsesc cu mai multe manuscrise de sertar; printre acestea, poemul dramatic Meºterul fãrã nume, nominalizat pentru premiile UNITER din 1992 ºi ulterior difuzat ca teatru radiofonic, va fi publicat în volumul Teatru: Meºterul fãrã nume. Magog (Vitruviu, 2001). În 1991 începe sã-ºi descrie, în pagini memorialistice, experienþa concentraþionarã: volumul Pãtimiri ºi iluminãri din captivitatea sovieticã este urmat de Mãrturii pentru „Judecata de Apoi“ adunate din Gulagul românesc (Aldine, 2005). Pãtimiri ºi iluminãri din captivitatea sovieticã a mai avut douã ediþii – la Albatros (2000) ºi Universal Dalsi (2007) – ºi a fost tradusã în germanã (Leid und Offenbarung in der sowjetischen Gefangenschaft, C&N Verlag, Berlin, 2008). I s-a decernat Premiul Fundaþiei Culturale Magazin istoric pentru cea mai bunã carte de istorie apãrutã în 2000. Fragmente din carte, repovestite de autorul însuºi, au fost incluse în filmul documentar Prizonieri pe frontul de est, realizat de Marius Herghelegiu.

Radu Mãrculescu

Pãtimiri ºi iluminãri din captivitatea sovieticã

Redactor: Oana Bârna Coperta: Andrei Gamarþ Tehnoredactor: Manuela Mãxineanu DTP: Denisa Becheru, Dan Dulgheru Corectori: Andreea Stãnescu © HUMANITAS, 2010 ISBN 978-973-50-3144-2 (pdf) EDITURA HUMANITAS Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50 fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: tel./fax 021/311 23 30 e-mail: [email protected] www.libhumanitas.ro

Ligiei, soþiei iubite ºi tovarãºei de periplu prin aberantul eon totalitar, îi dedic aceastã carte de pãtimiri, dar ºi de iluminãri.

Capitol pilot

Ca într-atâtea nopþi în care visele îmi sunt strãbãtute de semnale ce-mi vin dintr-un îndepãrtat trecut, cândva trãit între sârme ghimpate ºi gratii, ºi în aceastã noapte am primit un mesaj. Mi-a apãrut un uriaº într-o ºubã miþoasã, lungã pânã la pãmânt, cu o cãciulã ruseascã îmblãnitã, cu clape negre, date în lãturi, ca niºte aripi obosite de corb. Într-o mânã þinea o carabinã ce fumega, iar în cealaltã, o lesã de care trãgea nãbãdãios un câine pitic, un teckel cu laþe roºcate ºi picioare strâmbe, ca sã lingã de pe zãpadã – ce-mi nãpãdise între timp odaia – o dungã de sânge. Tras de boldeiul pitic care urmãrea cu limba dâra roºie, strãbãtu încãperea – care se lungise ºi se umpluse cu paturi suprapuse – ºi apoi dispãru. I-am recunoscut îndatã pe cei doi, om ºi câine. El era încheietorul gãrzilor coloanei noastre de prizonieri cãzuþi chiar atunci în bãtãlia Donului ºi supuºi la un demenþial marº forþat, maraton al morþii albe, prin imensitatea iernii ruseºti. Pe cei care, degeraþi de frig, rãpuºi de foame sau sleiþi de puteri, nu se mai puteau þine de coloanã, el îi lua cu blândeþe, îi aºeza pe marginea drumului ºi le miruia fruntea cu câte un foc de armã, stând lângã fiecare pânã ce câinele pitic desãvârºea ritualul de spãlare a mortului, lingând sângele de pe faþa celui eliberat de povara de a exista. Apoi treceau amândoi la urmãtorul. El ºi câinele, pentru mine, îºi dobândiserã de atunci statut de personaje arhetipale care deschid porþile Împãrãþiei Umbrelor. 7

PÃTIMIRI ªI ILUMINÃRI DIN CAPTIVITATEA SOVIETICÃ

Învestiþi cu aceste atribute, au transgresat lumea realului ºi mi s-au aciuat în vis. Ca atare, pe parcursul vremurilor, îmi apãruserã în destule nopþi, de fiecare datã aducându-mi de dincolo vreun mesaj. Dar acum ce vor sã-mi mai transmitã ei de la lumea celor paisprezece ani de claustrare, îngropaþi în mine? Cãci, realmente, lumea aceea n-a dispãrut. Ea s-a pitit în pliurile subconºtientului, undeva, sub orizontul tainei, cum ar spune Blaga, ºi de acolo ia legãtura cu mine în vis prin semne, avertismente, fie ºi aluzive, sau chiar prin premoniþii. ªi astfel, noapte de noapte, îmi reapar în vis dacã nu scene clare de prizonierat sau puºcãrie – asta mi se întâmplã mai rar –, mãcar un amãnunt, un detaliu, o stare sufleteascã de constrângere, o angoasã, ceva ca o ameninþare, ceva nedefinit, marcat însã de timbrul inconfundabil al stãrii de detenþie. Aº putea spune cã trãiesc douã vieþi paralele, una diurnã, de libertate, ºi una nocturnã, de robie. Astfel, dupã coborârea cortinei peste spectacolul zilei, îmi trag pe mine mantaua de prizonier sau zeghea vãrgatã de deþinut ºi cobor pe scara interioarã a visului în micul meu infern concentraþionar. Undeva, în opera lui Mircea Eliade, am citit despre un împãrat care visase cã era fluture. Deºteptându-se, n-a mai ºtiut ce este el cu adevãrat: un om care a visat cã este fluture sau un fluture care a visat cã e om? Cam aceasta ar fi ºi dilema mea: sunt eu un om liber care a visat cã este deþinut sau un deþinut care a visat cã este om liber? ªi nu e numai dilema mea. Mi-am reîntâlnit prieteni foºti prizonieri sau deþinuþi, care, iscodiþi de mine, mi-au mãrturisit cã ºi ei, dacã nu noapte de noapte, totuºi când ºi când, strãbat aceleaºi sinistre regiuni onirice, brãzdate de sârme ghimpate ori de alte semne, mai criptice, mai sofisticate, purtând însã toate aceeaºi pecete indelebilã a trãirii claustrate. Nu e însã mai puþin adevãrat cã, în ce mã priveºte, eu sunt rãspunzãtor de revenirea în forþã la suprafaþa conºtiinþei a 8

CAPITOL PILOT

acestei lumi subterane, cu toþi monºtrii ei infernali ºi cu toate angoasele ei demenþiale. Eu sunt cel care a zgândãrit-o, din clipa în care m-am apucat sã-mi scriu amintirile. Am întreprins acest demers propunându-mi, printre altele, ºi decriptarea acelor semne obsesive ce-mi tulburau visele, iar prin aceasta, neutralizarea lor. (Se vede cã-l luasem în serios pe Freud.) Dar, practic, n-am reuºit decât sã îndârjesc aceastã lume de monºtri ºi s-o asmut asupra mea cu ºi mai multã înverºunare. ªtiam cã aventura în care mã bãgam antrena ºi un descensus ad inferos, cu toate riscurile lui, dar n-am avut ce-i face. Nu era vorba numai de exorcizarea acestui underground malefic din fiinþa mea, terapie pe care o socotesc acum definitiv ratatã. (Probabil pânã la sfârºitul vieþii voi rãmâne, în vis, prizonier ºi deþinut. Asta e crucea mea.) Demersul meu a avut ºi un alt obiectiv, cu mult mai important, pe care sper sã nu-l ratez ºi care meritã suferinþa de a retrãi, noapte de noapte, clipe dintr-un infern deshumat. Care a fost acela? Nici mai mult, nici mai puþin decât de a recrea periplul captivitãþii noastre, nu numai pe planul din afarã, cât mai ales pe cel dinlãuntru, sufletesc, moral, spiritual, periplul pe care l-a parcurs în îndelunga ei robie în Noul Babilon, cel sovietic, lumea noastrã de prizonieri, mai precis ofiþerimea din care fãceam parte. Periplul nostru începe cu catastrofa originarã, cãderea în prizonierat sau, mai corect, în robie. În esenþa ei, aceastã cãdere a fost pentru noi toþi ºi o prãbuºire, mai mare sau mai micã, în însãºi entitatea noastrã moralã, pentru unii atingând cotele cele mai scãzute ale umanului, la hotar cu animalitatea. Cauzele acestei prãbuºiri au fost situaþiile-limitã la care am fost împinºi noi, prizonierii. Marºurile istovitoare în stepele viscolite ºi pe drumurile jalonate de cadavrele celor ce nu mai puteau þine pasul, frigul 9

PÃTIMIRI ªI ILUMINÃRI DIN CAPTIVITATEA SOVIETICÃ

permanent ºi înnebunitor, foamea care sfâºie vintrele ºi întunecã minþile, sãlbãticind raporturile dintre oameni, mai ales în rândurile trupei, transporturile în bou-vagoanele morþii albe, înghesuiala sufocantã, pãduchii ºi tifosul, descãrcarea în gãri a sute de cadavre, dar mai ales lipsa de perspectivã ºi disperarea… Iatã eºalonul plãgilor ºi urgiilor biblice cu care ne-am confruntat din clipa cãderii noastre. Dar abia escaladaserãm acest „munte al suferinþei“ ºi, ajunºi în lagãre, nici nu apucaserãm sã ne dezmeticim, sã ne oblojim rãnile trupului ºi traumele sufletului, cã ne-am ºi trezit agresaþi de o specie insolitã de prãdãtoare, comisarii politici, care, prin manipularea ºtiinþifico-diabolicã a factorilor de presiune întâmpinaþi de noi (ger, foame, la care s-au adãugat munca silnicã, carcera, teroarea, delaþiunea), dezlãnþuirã asupra noastrã o acþiune totalã de racolare politicã. Astfel, au reuºit sã provoace în sânul comunitãþii noastre româneºti o tumoare malignã care ne va deregla existenþa, pânã se va rupe definitiv de noi. E vorba de acele jalnice cohorte de suflete moarte, aºa-zisele divizii de voluntari create de sovietici în lagãre ca sã aducã pe tancurile lor ºi în þara noastrã experimentul cel mai nimicitor care a fost vreodatã altoit pe trupul ºi pe sufletul vreunei comunitãþi omeneºti: comunismul. Misiunea lor era sã completeze aparatul represiv din þara noastrã, ce urma sã introducã prin forþã ºi sã menþinã prin teroare anormalitatea unei orânduiri care, prin propria-i putere, n-ar fi putut rezista nici o zi, misiune pe care ºi-au îndeplinit-o cu toatã scelerateþea. Prin ce procedee se va fi reuºit sã se facã din oameni obiºnuiþi organe ale torþionarismului bolºevic aplicat la þara noastrã rãmâne o problemã deschisã. Dar în ce ne priveºte pe noi, cei care eram de cealaltã parte a baricadei ºi constituiam majoritatea, procesul acesta de racolare – prin mijloace ce ne afectau pe toþi – a avut asuprã-ne un impact 10

CAPITOL PILOT

traumatizant ºi de duratã, fãcându-ne sã trãim într-o stare permanentã de angoasã ºi de alertã. Mai cu seamã au fost profund zdruncinate atunci resorturile gingaºe ale încrederii între noi. Când vedeam în fiece zi treceri în tabãra duºmanului a unora la care nu ne-am fi aºteptat niciodatã ºi când, de asemenea, vedeam cum ºarpele delaþiunii îºi face coada roatã în jurul nostru, ne întrebam dezorientaþi: „În cine sã mai avem încredere ºi de cine sã ne ferim mai întâi?“ Ne simþeam ca într-o pãdure cu fiare. Încrederea reciprocã odatã pierdutã, izolarea s-a instalat în mijlocul nostru. Trãiam alãturi unul de altul, ca niºte cartofi într-un sac. Nu mai constituiam un corp, ci o masã amorfã de indivizi izolaþi, element ideal de manevrat de cãtre putere. Din fericire, aceastã stare de anormalitate n-a þinut prea mult. Ca sã supravieþuim, nu numai fizic, ci ºi moral, a trebuit sã ieºim din acest coºmar al suspiciunii ºi din izolarea la care ea ne condamna. Trebuia refãcutã încrederea între noi. ªi s-a refãcut pânã la urmã. Dar pe baze noi (verificarea caracterelor, aspiraþii comune, identitatea de vederi în problemele fundamentale ºi disponibilitatea de-a contribui – chiar cu sacrificii ºi riscuri – la edificarea unei solidaritãþi dupã principiul muschetar „Toþi pentru unul, unul pentru toþi“). Se trecea astfel, pe tãcute, de la o existenþã a insului în masã la o existenþã a sa în comunitate, bazatã pe afinitãþi ºi întreþinutã de o camaraderie puternic inspiratã de valorile creºtine, în care cine intra era primit cu încredere, stimã ºi chiar dragoste; ºi mai ales în care se simþea apãrat. Apãrat de aceastã comunitate prin acea capacitate a solidaritãþii ei de a rãspunde eficient ingerinþelor brutale ºi insolente ale puterii, fãcute cu scopul de a ne anexa ºi libertatea interioarã, nu numai pe cea exterioarã, pentru 11

PÃTIMIRI ªI ILUMINÃRI DIN CAPTIVITATEA SOVIETICÃ

a-ºi extinde astfel þarcul de sârmã ghimpatã ºi înlãuntrul conºtiinþei noastre, spre a-ºi implanta în ea trãdarea, în cea mai josnicã accepþiune, de neam, de Dumnezeu, adicã, în final, de sine însuºi. Primul test al acestei solidaritãþi era sã asigure celor încarceraþi o asistenþã camaradereascã (o hainã cãlduroasã, un plus de hranã, rupt de la gura tuturor ºi ajuns la cei în suferinþã, cu orice risc). Aceastã solidaritate din lagãrele de ofiþeri români a fost, într-adevãr, în lumea în care trãiam, dominatã de egoism ºi de instinctul de conservare, un adevãrat miracol care ne-a luminat existenþa ºi ne-a topit toate adversitãþile la cãldura dragostei creºtine. Ea a cuprins chiar ºi pe unii din alte naþiuni, cu care ocazional ne-am întretãiat destinele în carcere ºi izolatoare. La aceasta s-a ajuns însã în timp, cu greutãþi ºi sacrificii; a fost începutul însãnãtoºirii noastre morale ºi, mai ales, plasma din care avea sã se articuleze rezistenþa din lagãrele de români. Iar aceastã formã de supravieþuire (ºi ca entitãþi moral-spirituale, nu numai fizice), rezistenþa, s-a automodelat, încet, încet, prin acþiuni ºi lupte. La început, formele ei de manifestare au fost cele de protest împotriva abuzurilor administraþiei ºi a bestialitãþii gãrzilor. Apoi, prin greve de lucru ºi de foame (la început individuale, apoi de grup), s-a trecut la lupta pentru respectarea dreptului nostru la demnitate, inclusiv pentru desfiinþarea muncii obligatorii pentru noi, ofiþerii români, care era prilej pentru sovietici de a ne supune la cele mai umilitoare ºi istovitoare corvezi, în dispreþul Convenþiei de la Haga, pe care ºi ei o semnaserã. Iar în faza finalã, când ne-am dat seama cã însuºi guvernul sovietizat al þãrii noastre, ca ºi lumea occidentalã, în care crezuserãm cu naivã fervoare pânã atunci, ne-au lãsat în ghearele asupritorilor, rezistenþa noastrã a declanºat o ultimã, disperatã, totalã, pe viaþã ºi pe moarte grevã a foamei pentru repatriere. 12

CAPITOL PILOT

În acest sens, putem spune rãspicat ºi cu toatã mândria cã, dintre toate neamurile aflate în captivitatea sovieticã, noi, românii (mai precis ofiþerimea), am fost singurii care am reuºit, în lagãrul Monastîrka-Oranki, în februarie 1948, printr-o cvasiunanimã grevã a foamei ce-a antrenat aproape 1500 de participanþi, sã constrângem discreþionara putere sovieticã sã ne repatrieze. Aceastã repatriere smulsã stãpânirii, prin care majoritatea ofiþerimii noastre a putut intra în þarã cu fruntea sus, nepecetluitã de semnul infamant al trãdãrii, a încununat periplul captivitãþii noastre cu un final apoteotic. Ne-am luat atunci revanºa pentru toate umilinþele ºi toate înjosirile acestei robii de dimensiuni biblice ºi cu deschideri apocaliptice. Început în abisul ontic în care am fost prãvãliþi prin „cãdere“, capãtul final al periplului nostru concentraþionar se topeºte în bucuria fãrã de hotar a biruinþei ce ne-a adus, ca pe un trofeu, libertatea. În ce mã priveºte, nu mi-a fost dat sã fiu de faþã la aceastã superbã clipã. Cu doi ani înainte, ca represalii la o mai amplã grevã a foamei de la acel Oranki ce-mi înghiþise trei ani ºi jumãtate din viaþã, fusesem ridicat cu un aºa-zis grup de agitatori ºi expediat la un lagãr de pedeapsã de pe Volga, denumit Gaura Dracului. Aici, închiºi într-un fioros izolator, anticamerã a morþii, pentru refuz de lucru, am reuºit printr-o disperatã grevã a foamei sã smulgem puterii locale recunoaºterea în scris cã noi, ofiþerii români, nu suntem obligaþi sã muncim. Biruinþele de la Gaura Dracului ºi de la Oranki au fost scump plãtite. Sumedenie de ofiþeri români au fost opriþi de la repatriere ºi, calificaþi drept instigatori, trimiºi în faþa instanþelor militare ca, în procese înscenate, pe motive care în nici o þarã normalã nu erau considerate culpe, sã fie condamnaþi la ani grei de muncã silnicã ºi deportaþi în pustietãþile polare sau siberiene, în lagãre cu regim infernal, alãturi de cele mai fioroase chipuri ale criminalitãþii dreptului comun sovietic. Noroc 13

PÃTIMIRI ªI ILUMINÃRI DIN CAPTIVITATEA SOVIETICÃ

cã în aceastã împãrãþie a rãului au mai avut loc, când ºi când, ºi dezgheþuri în urma cãrora o bunã parte din aceºti campioni ai suferinþei au putut pune piciorul pe pãmântul þãrii, fie ºi cu mizerul statut de proscriºi ori suspecþi. Aceste greve ale foamei au fost imitate ºi de alte naþiuni din prizonierat, dar, din pãcate, fãrã succes. Fireºte, ºi aici tot noi am fost socotiþi instigatori ºi încondeiaþi la dosare. Cãci represaliile puterii sovietice asupra întregii noastre rezistenþe nu se vor consuma numai pe teritoriul lor, ci, ca niºte erinii, ne vor urmãri ºi în þarã, unde NKVD-ul îºi avea plasaþi acoliþii la toate nodurile aparatului nostru represiv. Astfel, întorºi în patrie, în vara lui ’48, mulþi dintre greviºtii de la Oranki au înfundat temniþele de anchetã, închisorile ºi lagãrele noului regim. Nu sunt în mãsurã sã apreciez câþi dintre ei au fost victime ale rãzbunãrii NKVD-iste ºi câþi au intrat în aceastã situaþie prin acþiuni deliberate, mai ales cã momentul repatrierii lor coincidea cu o stare de fierbere în toatã þara, din care luau fiinþã tot felul de miºcãri subversive contra puterii, inclusiv acþiuni militare în munþi, într-un cuvânt, prinseserã fiinþã forme de rezistenþã la care nu puteau rãmâne pasivi cei care veneau cu experienþa cãpãtatã în bolgiile infernului sovietic ºi cu hotãrârea de a face orice pentru a opri revãrsarea lui ºi peste lumea noastrã. Dar în decembrie 1950, când s-a „repatriat“ ºi grupul nostru de instigatori ºi reacþionari – în lagãrul de la Bragadiru, unde acum caraliii noºtri ne-au mai þinut ca prizonieri în propria þarã mai bine de o jumãtate de an –, jocurile erau deja fãcute ºi puterea comunistã, bine pusã în ºa pe ceafa poporului român, nimicise aproape toate miºcãrile de rezistenþã. Totuºi la 17 iulie 1951, când s-a lichidat lagãrul de foºti prizonieri – când am fost ºi eu eliberat –, în spatele sârmelor ghimpate au mai rãmas 22 de camarazi din faimosul nostru grup de foºti greviºti, 14

CAPITOL PILOT

care, fãrã nici o sentinþã judecãtoreascã, au fost trimiºi la Canal, ca sã robeascã încã trei ani – peste cei nouã pe care ºi-i ducea în spinare fiecare –, fiind eliberaþi abia peste un an dupã ce, într-un nour de pucioasã care a întunecat jumãtate de planetã, a plesnit tartorul cel mare, Stalin. Prigoana sovieticã asupra noastrã, a foºtilor prizonieri care se manifestaserã în cadrul rezistenþei din lagãre, nu se opreºte nici aici. Ca urmare a revoluþiei maghiare din 1956, a colectivizãrii agricole forþate ºi a retragerii din þara noastrã, în 1958, a trupelor de ocupaþie sovietice, Securitatea, sub îndrumarea consilierilor sovietici de care n-am dus lipsã niciodatã, dezlãnþuie în toatã þara o acþiune de teroare de o amploare ºi o sãlbãticie fãrã precedent. Nãscoceºte comploturi, opereazã arestãri, desfãºoarã anchete în cursul cãrora tortureazã ºi schingiuieºte ºi, în final, instrumenteazã procese. Evantaiul acestor acþiuni judiciare era vast ºi se întindea în toatã þara. În acest gigantic ºi demenþial vârtej de procese, unul, de mari proporþii, ni s-a înscenat ºi nouã, prizonierilor din rezistenþã. De fapt, n-a fost un singur proces, ci o galaxie de procese, unele mai mari, altele mai mici, toate gravitând în jurul unui proces-pivot care-l avea ca personaj central pe Constantin (Puiu) Atanasiu, de care se legau (artificial, fireºte) iþele tuturor celorlalte. Acesta fusese unul dintre stâlpii rezistenþei din lagãrele sovietice, dar, în acelaºi timp, ºi unul din fruntaºii fostei miºcãri legionare – ceea ce, în viziunea regizoralã a Securitãþii, trebuia sã dea întregii înscenãri o coloraturã verde, care sã reverbereze asupra tuturor celor implicaþi în aceste procese. Or, lucrurile nu erau aºa. Evident, nu se putea nega contribuþia prizonierilor care fuseserã legionari la crearea rezistenþei în lagãre, ca ºi la organizarea acþiunilor de proteste ºi greve ale foamei, inclusiv la cea ultimã ºi decisivã, din februarie 1948. Dar a-i considera din oficiu drept legionari pe toþi câþi 15

PÃTIMIRI ªI ILUMINÃRI DIN CAPTIVITATEA SOVIETICÃ

participaserã la aceste acþiuni era o ieftinã gãselniþã a Securitãþii, în scopul de a-ºi prezenta victimele într-o luminã verde de extremiºti, scoþându-le din start în afara legii. S-au împãrþit atunci nu ºtiu câte condamnãri la moarte ºi condamnãri la muncã silnicã pe viaþã, ca sã nu mai vorbim de cele de 20, 15, 10 ani, ultimele apãrând ca floare la ureche. În aceastã galaxie am fost ºi eu plasat pe orbita unui proces cu încã alþi trei complici, cu care însã nici mãcar nu mã cunoºteam, cum nici ei nu se cunoºteau între ei. De ce am fost acuzaþi? De complot antistatal, fireºte. Pe baza cãror fapte? Întâlniri ocazionale, mici petreceri între prieteni, foºti prizonieri, uneori ºi cu familiile noastre. Mie, în plus, îmi imputau trei poeme scrise în captivitate ºi aduse în þarã prin memoria unor prieteni care le preþuiserã. Erau turnate într-o simbolisticã stufoasã, a cãrei semnificaþie – subversivã, recunosc – nu putea fi decriptatã de obtuzitatea anchetatorilor decât dacã le-ar fi dat cineva dintre noi cheia. Iar acel cineva, spre onoarea noastrã ºi spre norocul meu, nu s-a gãsit. Aºa încât, cum eu am rezistat la presiunile anchetei ºi n-am recunoscut nimic, iar martorii „acuzãrii“, cu toate intimidãrile ºi chiar torturile la care au fost supuºi (unii dintre ei erau condamnaþi la moarte), au contestat cu înverºunare în instanþã tot ceea ce li se atribuise cã ar fi declarat împotriva mea, completul de judecatã s-a vãzut – spre stupoarea lui – lipsit de probe. Cum de condamnat nu mã mai puteau condamna, iar de achitat nu-i lãsa inima, dupã vreun an de aºteptare în închisoarea de la Uranus din Bucureºti am fost ridicat ºi dus în Deltã, la Periprava, unde mi s-a comunicat o „depunere administrativã“ de la Ministerul de Interne de 72 de luni, adicã, în termeni neeufemistici, o condamnare fãrã sentinþã judecãtoreascã de ºase ani, din care efectiv am executat cinci, pânã la apariþia decretului general de graþiere din 1964. 16

Cuprins

Capitol pilot

7

Cãderea în prizonierat

24

De izbeliºte, în bãtaia stihiilor iernii ruseºti Concert coral în stepã Disperata goanã Începutul sfârºitului Momentul „zero“ Prima percheziþie Halucinanta noapte Anabasis O „confuzie“ foneticã Nevoia de frumuseþe Trãdarea scoate primul colþ Între urã ºi milostenie Prima lecþie de marxism Cu lupii ºi cu corbii pe urmele noastre În fine, gara Dureroasa despãrþire Glasul roþilor de tren: prima cãlãtorie în bou-vagon Terapeutica ficþiunii Tambov

35 41 45 50 58 59 62 78 79 88 89 91 94 97 97 101 104 108 113

A doua cãlãtorie în bou-vagon

661

119

CUPRINS

Oranki

122

Carantina Un recensãmânt ciudat Sindromul foamei Clubul Dupã carantinã Numãrãtoarea ca instrument de torturã O „consultaþie“ medicalã Tifosul exantematic O altã vizitã NKVD-istã Schitul

126 134 137 140 148 149 160 163 167 170

Italienii O viaþã pentru un chiºtoc „Manechinele morþii albe“ „Lege“ ºi „ordin“ în gândirea sovieticã Controlul medical Cea dintâi primãvarã în robie …Miracolul Înapoi la Oranki

173 181 182 183 185 187 188 195

Munca în prizonierat O ºedinþã de pominã ªi la Suzdal la fel Achizitorul de suflete moarte Plecarea diviziei T.V. Uscãtoria Prizonierii vechi „A suflat în lumânare“ Drama cu numele „23 August“

662

196 199 205 212 219 223 228 236 242

CUPRINS

Lupta cu „urâtul“ în captivitate. „Povestirea“ Spectacolul Comisarul ºi Marseieza Crãciunurile ºi revelioanele în prizonierat Don Giovanni pe scena de la Oranki Bazarul iluziilor Destrãmarea Bazarului Revizorul Cântecul Nibelungilor În spital 6 august 1945: Schimbarea la faþã Monastîrka

246 247 250 252 255 257 261 288 297 301 302 304 307

Mihai Rãducanu Pâlpâiri de viaþã literarã la Monastîrka Zãpadã ºi sânge. Urmãrile Ialtei în sclavia sovieticã Un refuz periculos Metamorfoze: din „prizonieri“ în „criminali de rãzboi“ Poveºti de iarnã de la Monastîrka Rãzbunarea lui Terleþchi Cazul Ciutea Semne Corespondenþa Revoltã în pântecul balenei Raportul Izolarea ºi greva foamei Mândria ºi ruºinea de a fi român Biruinþa este fiica înfrângerii

663

308 318 320 321 325 328 331 336 346 347 348 352 355 369 370

CUPRINS

O varã de interogatorii ºi de anchete O nouã tentativã de asasinat. Þinta: Victor Clonaru Tensiuni în sânul nostru Ni se pregãteºte un transport – dar încotro? Angoase atomice Adio Oranki! ªi nu te-aº mai vedea decât cu cruci pe turle Usciora sau „Gaura Dracului“

371 376 378 380 388 390 393

Carantina Izolatorul de la Gaura Dracului Lupta cu ºobolanii, puricii ºi ploºniþele Tatonãri ºi pregãtiri pentru bãtãlia finalã Greva foamei de la Usciora (a doua la care am luat parte) Francofonia lui Miticã Bãlan Întâlnire cu maiorul Rãdoi Primele victime din grupul nostru Ungurii ºi greva lor de foame O partidã de ºah „internaþionalã“ Presa sovieticã ºi „noutãþile“ din þarã Procesul Ahmatovei ºi al altor scriitori sovietici Vinerea Mare Plecarea de la Gaura Dracului Drumul prin noaptea Sânzienelor Kazan Morºansk

401 405 408 410 416 436 438 440 441 444 447 451 455 460 465 472 485

Rondul cu petunii Din ale cãpitanului Nicolae Popescu-Tudor pãtimiri ºi pãþanii

664

488 492

CUPRINS

Greva foamei de la Morºansk (a treia la care am luat parte) În beciurile NKVD-ului de la Morºansk Sfârºitul grevei: o înfrângere Bilanþul unei înfrângeri Noaptea ºacalilor Femeile din lagãr, polonezele ºi nemþoaicele Japonezii Teatrul japonez Un mesager al taigalei Transportul de bolnavi. Cazul cãpitanului Bulancea A ºasea iarnã Cântecul de leagãn al lui Mozart O veste cã un trãsnet: abdicarea regelui Douã plecãri Plecarea de la Morºansk Mihailovo

496 500 503 505 508 511 515 518 521 523 524 527 528 530 535 536

Din nou confruntãri pe tema muncii Ni se fac „dosare“ Hipnolalia autodemascatoare Biblioteca de la Mihailovo Odessa

539 541 543 544 548

Un scurt popas: Nikolaevo La lagãrul din apropierea portului Întâmplãrile unui compozitor belgian Copilul ºi Vremea Prometeu Centenarul naºterii lui Eminescu

665

551 557 562 567 572 577

CUPRINS

Willi Kern (Vasile Sâmbure) „Împroprietãrirea“ în Uniunea Sovieticã Miticã Puºtiu’ O evadare ca-n filme Drama lui Vasile Cotea Rãfuialã în mãruntaiele NKVD-ului din lagãr În lagãrul din fostul sanatoriu, la atelierul de picturã Tabloul cu vaci Calul cãpitanului Lungu „Repatrierea“ prizonierilor Sighet Cele trei semne Bragadiru Fierbând în suc propriu ºi la foc scãzut „…Soseºte fericirea albitã de dureri“

580 583 587 590 598 600 603 609 611 615 625 626 636 642 649