Daniel Barbu -Republica absenta

Daniel Barbu DANIEL BARBU s-a născut pe 21 mai 1957, la Bucureşti. Doctor în istorie (Universitatea din Cluj) şi în filosofie (Universitatea din Bucureşti). Profesor de ştiinţă politică la Universitatea din Bucureşti. Profesor invitat la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris, la University of Pittsburgh, Pa., şi la Institut d'Etudes Politiques din Bordeaux. Director al Institutului de Cercetări Politice al Universităţii din Bucureşti şi al revistei Studia Politica. Romanian Politica! Science Review. A publicat volumele: Manuscrise bizantine în colecţii din România. Editura Meridiane, Bucureşti, 1984; Pictura murală din Ţara Românească în secolul alXIV-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986; Scrisoare pe nisip. Timpul şi privirea în civilizaţia românească a secolului al XVIII-lea, Antet, Bucureşti, 1996; Şapte teme de politică românească, Antet, Bucureşti, 1997; Byzance, Rome et Ies Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Age, Editions Babei, Bucarest, 1998; O arheologie constituţională românească. Studii şi documente. Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000; Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească, Editura Nemira, Bucureşti, 2001 şi a coordonat volumul Firea românilor, Editura Nemira, Bucureşti, 2000. A publicat, de asemenea, peste o sută de studii în volume colective şi reviste de istorie, filosofie şi ştiinţă politică.

Republica absentă Politică şi societate în România postcomunistă

Ediţia

a

doua

revăzută şi

N

2004

adăugită

Coperta: L U M I N I Ţ A CATANĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BARBU, DANIEL Republica absentă / D a n i e l B a r b u . - E d . a 2-a, rev. - Bucureşti: Nemira, 2004

PREFAŢĂ LA A DOUA EDIŢIE

Bibliogr. Index ISBN

973-569-657-6

32(498)

Daniel B a r b u

REPUBLICA ABSENTĂ Politică şi societate în R o m â n i a posteomunistâ O Editura NEMIRA, 2004 Comercializarea în afara graniţelor ţării fără acordul editurii este interzisă.

Totalitarismele secolului al X X - l e a au făcut m e m o r i e i un i m e n s şi involuntar serviciu: au transformat-o în resursă politică privilegiată a procesului de transformare post-totalitară. A ş a de pildă, c ă d e r e a r e g i m u l u i c o m u n i s t este a d e s e a c o n s i d e r a t ă ca o revoluţie întoarsă cu faţa spre trecut. M a i întâi p e n t r u că, spre d e o s e b i r e de m a r i l e revoluţii ale istoriei (franceză, a m e r i c a n ă , rusă), s o c i a l i s m u l de stat a fost înlocuit de un r e g i m care îl preceda în ordine cronologică şi logică, d e m o c r a ţ i a liberală şi pe care îl destituise el însuşi anterior din istoria ţărilor din E u r o p a centrală şi orientală. Apoi, d e o a r e c e societăţile p o s t e o m u n i s t e au utilizat m e m o r i a totalitarismului ca pe un clivaj politic capabil să î n d e p l i n e a s c ă funcţia clivajelor sociale l a m i n a t e de c o m u n i s m . Am p u t e a spune, cu o oarecare ironie, că d e m o c r a ţ i a a reuşit în final să-şi exproprieze expropriatorul.

e-mail: [email protected] www.ncmira.ro

A c e a s t ă o p e r a ţ i u n e de expropriere face obiectul Republicii absente. Am publicat cartea în 1999 ca pe un p r o g r a m dc cercetare organizat în j u r u l m o d u l u i în care instituirea politică a societăţii r o m â n e ş t i sub c o m u n i s m d ă s e a m a d e s p r e practicile politice şi despre guvernabilitatea unei societăţi care mi se pare că nu a identificat încă o f o r m ă d e m o c r a t i c ă de gestiune a p r e z e n t u l u i . Dc aceea, cred că t e r m e n u l de posîcomunism este încă actual, în m ă s u r a în care exerciţiul politicii tiu se defineşte în ruptură, ci m a i degrabă în continuitate cu trecutul.

ISBN 973-569-657-6

In acelaşi timp, am folosit şi în această a doua ediţie termenul totalitarism ca fiind, cel puţin în R o m â n i a , o a r e c u m consubstan-

Difuzare: S.C. Nemira & Co, B-dul Ion Mihalache nr. 125, sector 1, Bucureşti Tel.: 224.14.28; 224.10.08; Tei./Fax: 224.18.50 Clubul cărţii: O.P. 2 CP. 52 , Bucureşti

5

ţi al cu cel dc regim c o m u n i s t . Sunt pe d e p l i n conştient că totalitarismul este un instrument conceptual dificil şi că utilizarea lui nediscriminată în contextul socialismului de stat post-stalinist din Europa centrală şi de est a generat reacţii critice întemeiate. Am considerat totuşi că el arc virtuţi analitice şi explicative de neînlocuit în cazul r o m â n e s c 1 . Faptul că şi alţi autori descriu c o m u n i s m u l românesc de până în 1989 sub specia unui stalinism naţional1 m-a încurajat să nu adopt nici un fel de a t i t u d i n e revizionistă în raport cu aparatul conceptual la care am recurs în 1999. Nu mi-am păstrat doar fidelitatea faţă de lexicul primei ediţii, dar şi faţă de c o n ţ i n u t u l acesteia. De aceea, nu am p r o c e d a t la reformulări radicale ale analizelor făcute atunci. Dimpotrivă, am ales calea actualizării r a ţ i o n a m e n t e l o r m e l e anterioare p r i n c o m p l e t a r e strict c r o n o l o g i c ă şi prin d e z v o l t a r e logică. D i m e n ­ siunea descriptivă şi anecdocticâ a politicii posteomuniste, legată de răsturnări electorale, fluctuaţii g u v e r n a m e n t a l e sau realinieri partizane, nu m-a p r e o c u p a t ca atare. Am î n c e r c a t în s c h i m b să fiii atent î n d e o s e b i la acele e v e n i m e n t e ce mi s-au p ă r u t a fi instantaneele u n o r p r o c e s e de societate. Şi am făcut-o, ca şi în u r m ă cu cinci ani, dintr-o p e r s p e c t i v ă etico-politică. M - a m străduit, aşadar, să p u n o r d i n e în materialul e m p i r i c ce se oferă observaţiei, clasificării şi analizei printr-o m e t o d ă etică ce se hrăneşte cu p r e c ă d e r e din viziunea lui N o r b e r t o Bobbio. Aşa c u m o înţelege B o b b i o la sfârşitul vieţii sale, categoria etică în care ar trebui clasat studiul politicii este cea a „blândeţii", în sensul în care t e r m e n u l este folosit în P r e d i c a de pe M u n t e : „fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni p ă m â n t u l " (Matei, V, 5 ) ' . M e t o d o l o g i c , c o n s e c i n ţ a acestei calificări se situează la nivelul finalităţii: g â n d i t o r u l politic nu are atât sarcina de a 1

Pentru o critică a criticii conceptului de totalitarism, Giovanni SARTORI, „Totalitariaanism, Model Mania and Learning from Error", Journal ofTheoreiical Politics, 5/t, 1993, pp. 5-22. 2 Vladimir T1SMANEANU, Stalinism for AU Seasons: A Politicul Histoiy of Romaniari Comnumism, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 2003, pp. 18-36. 3 Norberto BOBBIO, Elogia delta milezza e allri scritti morali, Pratiche Editrice, Milano, 1998, pp. 29-47.

6

j u d e c a , de a aşeza n o r m e , cât pe aceea de a înţelege şi de a face înţelese n o r m e l e vieţii c o m u n e şi, e v e n t u a l , de a confrunta societatea cu subiectivitatea ce o străbate. Cu acest titlu, Bobbio înscrie virtutea întrupată de practicianul ştiinţei politice în clasa virtuţilor „ s l a b e " , alături de m o d e r a ţ i e , sobrietate, decenţă, ino­ cenţă, modestie, înfrânare, ingenuitate. El se o p u n e astfel tradiţiei m a c h i a v e l i e n e care situează obiectul g â n d i t o r u l u i politic de partea virtuţilor „ t a r i " de tipul curajului, îndrăznelii, generozităţii, fermităţii. Refuzând perspectiva Principelui şi lăsându-sc animat de o virtute slabă precum blândeţea, cel care studiază politica este invitat să îşi o r g a n i z e z e v o l u n t a r reflecţia p r i n ochii o m u l u i privat, ai celui care se află la b a z a ierarhiei sociale şi care nu are p u t e r e a s u p r a altora. Un astfel de o b s e r v a t o r se p r i v e a z ă de dreptul de a califica normativ regimurile politice şi de a practica intoleranţa teoretică în numele unei alegeri filosofice. A te opune, a fi împotrivă, a c o n d a m n a , î n s e a m n ă să exerciţi o formă de putere şi să te iluzionezi că părerea ta p o a t e influenţa realitatea. In schimb, poziţia celuilalt m e r i t ă î n t o t d e a u n a e x a m i n a t ă cu respect, iar propria părere trebuie m e r e u supusă la p r o b a îndoielii. Blândeţea, astfel definită şi p u s ă în lucru de B o b b i o , este opusă aroganţei, înţeleasă ca o e x a g e r a t ă î n c r e d e r e în propriile opinii şi în forţele proprii. B l â n d e ţ e a este m a i degrabă predispusă să c r e a d ă în mizeria, nu în g r a n d o a r e a u m a n ă . Pe de altă parte însă, b l â n d e ţ e a nu este s i n o n i m ă cu r e s e m n a r e a , cu slăbiciunea sau cu naivitatea: blândeţea nu r e n u n ţ ă la luptă, dar nici nu este dispusă să răspundă la violenţă cu violenţă. Nu vrea ochi pentru ochi, dar nici nu întoarce celălalt obraz. B o b b i o arată că, într-un secol d o m i n a t de violenţă şi de v o i n ţ a de p u t e r e , atât a celor puternici, cât şi a celor lipsiţi de putere, înţeleptul are datoria de a refuza să se angajeze în orice formă de v i o l e n ţ ă intelectuală, morală sau politică. în această privinţă şt într-un m o d extrem de surprinzător, gânditorul politic ajunge să p r a c t i c e o virtute e m i n a m e n t e ne-politică: blândeţea, care este antiteza unei politici pe care continuăm să o înţelegem sub specia puterii şi a violenţei. Bestiarul politic m o d e r n este astfel c o m p l e t a t cu un a n i m a l de r e g u l ă descalificat politic: m i e l u l se alătură leului şi vulpii machiaveliene, ca şi lupului hobbesian, încarnări ale virtuţilor şi

pasiunilor ce a n i m ă p o l i t i c a m o d e r n ă şi pe eroii ei. De la Machiavelli la Cari Schmitt, politica a fost j u d e c a t ă din p u n c t u l de vedere al celor care au făcut politică, fie ei lei, vulpi sau lupi. Sarcina unei ştiinţe a politicului practicată în sensul r e c o m a n d a t de B o b b i o ar fi aceea dc a înţelege politica prin ceea ce e dincolo de politică, de a o scruta cu privirea mielului, v i c t i m a prin excelenţă a oricărui soi de politică, inclusiv cea democratică.

Ar li nedrept să închei această prefaţă fără să recunosc public datoria intelectuală pe care o am faţă de colegii şi prietenii Vasile Morai - , Peter Wagncr, A l e x a n d r a Ionescu şi Cristian Preda, care au Ibst cititorii cei m a i atenţi şi m a i critici ai p r i m e i ediţii a Republicii absente. Publicarea acestei a d o u a ediţii, ca şi a celei dintâi dc altfel, sc datorează însă, în primul rând, interesului pe care Cristian Preda 1-a arătat întotdeauna faţă de p r o g r a m u l m e u dc cercetare a politicii şi societăţii p o s t e o m u n i s t e româneşti.

CUVÂNT ÎNAINTE LA PRIMA EDIŢIE (1999)

C a r e este subiectul politic al p o s t c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c ? C i n e sunt autorii tranziţiei şi c u m p o a t e fi descifrat sensul acesteia? C â t de legată se simte î n c ă societatea r o m â n e a s c ă , la nivelul m e m o r i e i colective, de e x p e r i e n ţ a istorică a totalita­ rismului? A c e s t e întrebări r e z u m ă , fără însă a-1 explica, c o n ţ i n u t u l etico-politic al procesului de d e m o c r a t i z a r e în R o m â n i a posteomunistă. într-o d e m o c r a ţ i e , voinţa societăţii şi decizia politică ar trebui, în principiu, să coincidă. Cadrul politic al acestei coinci­ denţe este asigurat de instituţiile şi p r o c e d u r i l e d e m o c r a t i c e . în s c h i m b , condiţia socială a c o i n c i d e n ţ e i este î n d e p l i n i t ă prin reprezentare şi participare. O societate care nu izbuteşte să parti­ cipe la decizia politică este tot atât de străină democraţiei ca şi o politică ce nu se hrăneşte din voinţa societăţii. Observaţia poate p ă r e a o a r e c u m elementară în formă, d a r ea se dovedeşte extrem de c o m p l e x ă în fond, pentru că nici politica şi nici societatea nu se oferă înţelegerii cu forţa evidenţei şi sub specia clarităţii. Politica şi societatea sunt, deopotrivă, construcţii teoretice care î n c e a r c ă să unifice, fără a le p u t e a r e d u c e la o e x p r e s i e s i m p l ă şi indivizibilă, o m u l t i t u d i n e de acte şi s c h i m b u r i de voinţe, de forme de existenţă şi de coexistenţă care nu sunt în m o d imediat convergente. Căci politica şi societatea nu sunt niciodată date ca atare. Politica şi societatea sunt întotdeauna făcute, de cele m a i m u l t e ori fiind chiar făcute împreună. Politica este calea prin care membrii unei societăţi se r e c u n o s c unii pe ceilalţi ca având 9

un proiect c o m u n , este locul organizării şi reorganizării schim­ bului de bunuri sociale pe c a r e o societate este dispusă să le fabrice şi să le distribuie. La rândul ei, o societate se instituie în momentul şi în m ă s u r a în care o comunitate convine ca nu are o altă finalitate în afara p r o d u c ţ i e i de sine, în care c o n s i m t e să înlocuiască, integral sau parţial, legăturile n a t u r a l e (de sânge şi de limbă, de exemplu) cu o legătură de tip politic. într-o democraţie, convergenţa celor două procese de facere, a politicii şi a societăţii, este m e d i a t ă de echitate. D e m o c r a ţ i a nu p o a t e fi gândită d e c â t ca o politică de societate^ î n t e m e i a t ă pe d r e p t a t e în calitatea acesteia de întâlnire socială a libertăţii cu egalitatea. Altfel spus, o c o m u n i t a t e va a c c e p t a şi va consfinţi caracterul fondator al unei legături de tip politic atâta v r e m e cât schimblll de bunuri sociale guvernat de această legătură politică \ i h i . H I sideral convenabil şi just d e către toţi sau m ă c a r d e către

cei n i . o mulţi dintre membrii ei. Privită dintr-o astfel de perspeclivfl, uxpci ienţu lOtalUttră mi face decât să confirme funcţia mediai . n , i dreptăţii comunismul a fost demis în cele din u r m ă tocmai |u un i i ! i u i , ctOSC (daca a reuşit vreodată) să fie privit ca expresie 1 • < • 1111. i .i u n u i proiect comun şi echitabil d e societate.

A reuşii < > a i c tranziţia poslcomunistă r o m â n e a s c ă să p r o p u n ă mi asumeilCM proiect şi să se o r g a n i z e z e în j u r u l u n e i politici de societate'! Politica de societate ar fi aici n u m e l e u n u i a n s a m b l u do politici sociale şi e c o n o m i c e c a r e , c o m a n d a t e de e x i g e n ţ a diepta(ii, ar d u c e la c o n s t i t u i r e a u n e i republici, î n ţ e l e a s ă nu ca aranjament constituţional din care lipseşte figura regalităţii, ci ca temei procedural al binelui c o m u n (respublica sau commonwealth). Problema centrală a tranziţiei ar fi deci următoarea: cine sunt românii şi c u m îşi acordă unii altora o recunoaştere etico-politică? Sunt r o m â n i i d o a r un p o p o r ? S a u formează c u m v a o societate? Constituie ei o comunitate politică alcătuită din cetăţeni (politeia, res publica)'! Sau nu reprezintă decât d e n u m i r e a generică a locui­ torilor statului r o m â n ? 1

Dimensiunea normativă a unei polilics of democracy la Theodore LOWI, American Government. Incomplete Conquesl, Dryden Press, Hinsdale, IU., 1976, pp. 7-8 10

Există cel p u ţ i n un r ă s p u n s , nu n u m a i incontestabil, dar şi oficial, la aceste interogaţii, cel dat de Constituţia din 1 9 9 i 5 , în care refuzul de a afirma precedenţa legăturii politice dintre cetă­ ţeni în raport cu ficţiunea j u r i d i c ă care este statul şi-a găsit o expresie formalizată şi încărcată de consecinţe. Creaţie tipică şi exclusivă a elitei instalate la g u v e r n a r e d u p ă d e c e m b r i e 1989, textul nici m ă c a r nu ia în calcul posibilitatea de a defini c o m u n i ­ tatea cetăţenilor, republica, drept s u b i e c t politic al noii legi fundamentale 2 . Exemplele şi analogiile erau totuşi n u m e r o a s e şi accesibile. Aşa, de pildă, Constituţia celei de-a V-a Republici franceze, folo­ sită pe alocuri ca m o d e l de redactorii textului constituţional româ­ nesc, este emisă în n u m e l e naţiunii. Preambulurile Constituţiilor Irlandei (1937) şi G e r m a n i e i (1949) arată şi ele că p o p o a r e l e sunt cele care adoptă,promulgaşi îşi dau legi fundamentale prin care instituie respectivele state. C o n s t i t u ţ i i l e Italiei ( 1 9 4 7 ) şi Portugaliei (1949) î n c e p la r â n d u l lor p r i n a aşeza republica, comunitatea politică, la temelia statului. F o r m u l a fondatoare We, the people, întâlnită pentru p r i m a oară în Constituţia americană, se regăseşte şi în C o n s t i t u ţ i a p o l o n e z ă din 1997: în p r e a m b u l , poporul p o l o n e z îşi manifestă voinţa de a trăi î m p r e u n ă sub autoritatea unei legi fundamentale, în articolul 1 c o m u n i t a t e a cetăţenilor este definită ca republică, iar în articolul 2 republica îşi organizează statul. J u d e c a t ă dintr-o a s e m e n e a p e r s p e c t i v ă c o n s t i t u ţ i o n a l ă , R o m â n i a nu poate fi descrisă drept o republică, ci d o a r ca un stat cu formă de g u v e r n ă m â n t r e p u b l i c a n ă ( C o n s t i t u ţ i a R o m â n i e i , articolul 1, aliniatul 2). Subiectul politic al legii fundamentale din 1991 este, fără nici un dubiu, statul (articolul 1, aliniatul 1), un stat dotat cu teritoriu, frontiere, cetăţeni, drapel, zi şi i m n naţio­ nale, limbă oficială, capitală, formă de g u v e r n ă m â n t şi autorităţi publice. Cu alte cuvinte, statul r o m â n nu apare ca p r o d u s juridic 1 Revizuirea din 2003 nu a schimbat în nici un fel acest răspuns şi nici măcar nu şi-a pus problema unei redefiniri a subiectului politic al legii fundamentale. 2 Pentru tradiţia politico-juridică a ideii republicane, Blandine K.RIEGEL, La philosophie de la RepubUqiie, Pion, Paris, 1998.

11

al voinţei suverane a c e t ă ţ e n i l o r R o m â n i e i , constituiţi în repu­ blică, de a trăi unii cu ceilalţi potrivit aceloraşi legi şi în vederea realizării unui destin colectiv. D i m p o t r i v ă , statul r o m â n se prezintă ca o formă dc protecţie juridică a poporului român, ca un stat care îşi p r o d u c e cetăţenii pe cale pozitivă, un stat care, prin acordarea de drepturi şi prin i m p u n e r e a de obligaţii, transformă o etnie majoritară şi d o m i n a n t ă în naţiune. De aceea, statul r o m â n p o s t c p m u n i s t nu este decât o republică absentă. Paradoxul înscris în firea procesului istoric pe care-1 n u m i m tranziţie este acela că, pentru a accelera „ m o d e r n i z a r e a " socială şi e c o n o m i c ă - care în c o n t e x t u l r o m â n e s c p o s t e o m u n i s t este s i n o n i m ă cu „ e u r o p e n i z a r e a " , adică cu integrarea e u r o p e a n ă aceasta este o a r e c u m nevoită să repete greşelile c o m u n i s m u l u i . Socialismul real se angajase şi el într-o politică de societate, pe c a r e a încercat însă să o î n t e m e i e z e nu atât în afara echităţii, cât în lipsa [ibertăţji. Pentru a nu repeta eroarea c o m u n i s m u l u i , tran­ z i ţ i a ar fi trebuit să destituie statul - şi în m o d precis statulnaţiune ca figură exemplară a modernităţii politice - din dubla sa Funcţie de titular exclusiv al procesului politic şi de u n i c distribuitor al rolurilor sociale. N u m a i o politică de societate organizată în jurul cetăţeanului, ca subiect politic instituit în actul producerii de sine, ar putea realiza simultan atât „ m o d e r n i z a r e a " societăţii, cât şi „ d e m o d e m i z a r e a " politicii.

Republica absentă a fost scrisă şi rescrisă t i m p de a p r o a p e zece ani. C â t e v a părţi au fost deja publicate sub formă de studii şi articole, dintre care unele au fost incluse, într-o p r i m ă versiune, într-un v o l u m precedent'. .Nu mi-am propus să întocmesc, în această carte, o cartografie completă şi metodică a tranziţiei româneşti. Prin urmare, interesul meu faţă de tipologii şi definiţii a fost m a i degrabă mediocru. A clasifica presupune, pe de o parte o inventariere empirică a tuturor faptelor de societate şi a actelor politice ce pot fi identificate, iar 4

Daniel BARBU, Şapte lente de politică românească, Antet, Bucureşti,

pe de altă parte o precedenţă afirmată a gândirii asupra obiectului de studiu. Cu alte cuvinte, într-un astfel de d e m e r s nu ne p r e o ­ cupă, în u l t i m ă instanţă, ce se î n t â m p l ă în p o l i t i c a şi societatea r o m â n e a s c ă , ci sub autoritatea cărei tipologii şi d u p ă ce reguli î n c a d r ă m această î n t â m p l a r e . D e c e tip este n o u a d e m o c r a ţ i e românească, în ce serie de analogii îşi găseşte locul tranziţia, ce criteriu p o a t e fi aplicat reformei statului: iată întrebări pe c a r e mărturisesc că nu mi le-am p u s ca atare şi nici nu m - a m lăsat ispitit de vocaţia de a furniza explicaţii definitive cu privire la aceste subiecte. Am preferat să p r o c e d e z , cu o o a r e c a r e m o d e s t i e , la des­ crierea, dintr-un p u n c t dc observaţie etico-politic, a actorilor şi bunurilor sociale care au tendinţa de a da o formă cât m a i stabilă arhipelagului de idei politice şi p r a c t i c i sociale din R o m â n i a p o s t e o m u n i s t ă . La acest nivel al practicilor, sau, m a i exact, în intervalul dintre n o r m e şi practici am situat investigaţia m e a . Pentru că, în ultimă instanţă, este absolut lipsit de importanţa în ce paradigmă cade politica tranziţiei şi care m o d e l de interpretare poate fi aplicat societăţii româneşti. Nu am vrut să r ă s p u n d defi­ citului de raţionalitate al p o s t c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c printr-un exces de metodă. D e m e r s u l m e u ar p u t e a r e v e n d i c a m a i c u r â n d o înrudire cu filosofia politică „clasică", decât o complicitate cu ştiinţa politică c o n t e m p o r a n ă , înţelegând, în cele ce u r m e a z ă , distincţia dintre cele d o u ă m o d u r i de a interoga funcţia şi rolul politicului într-o societate dată în sensul lui L e o Strauss 1 . Ştiinţa politică e m p i r i c ă c o n t e m p o r a n ă tinde, d a c ă nu să capete forma, atunci m ă c a r să nutrească ambiţiile explicative şi t a x o n o m i c e ale u n e i ştiinţe n a t u r a l e . Cu acest titlu, ea este preocupată mai puţin de obiectul său de studiu, cât de elaborarea propriului instrumentar metodologic şi de luarea în posesie a unei poziţii a u t o n o m e şi autosuficiente în c â m p u l intelectual. în schimb, metoda filosofiei politice antice este c o m a n d a t ă de însăşi viaţa politică, c o n c e p u t ă ca scenă pe c a r e se înfruntă diverse 1

Leo STRAUSS, What is Politicul Philosophy and Olher Studies, The University of Chicago Press, Chicago, 1988, pp. 78-94.

1997

13 12

I

opinii despre deciziile ce trebuie luate în c o m u n cu privire la lucrurile publice (ta politika). Ştiinţa politică de astăzi se pretează la o clasificare descrip­ tivă a f e n o m e n e l o r cu p u t i n ţ ă de observat şi de m ă s u r a t într-o a n u m e societate, în t i m p ce v e c h e a filosofie politică - ea însăşi o ştiinţă de a trăi î m p r e u n ă , adică o „ştiinţă p o l i t i c ă " (politike episteme) - i m p u n e o a b o r d a r e n o r m a t i v ă , din m o m e n t ce consideră politica ca fiind un ansamblu de n o r m e , procese, decizii şi practici regulatoare m e n i t e să asigure unitatea şi dăinuirea unui spaţiu social heterogen şi conflictual prin natura sa. Ştiinţa politică antică pleca de la premisa că toţi cei care „fac politică", care participă la viaţa publică, o fac (cu sinceritate sau cu ipocrizie) în scopul realizării sau sporirii binelui comun. N u m a i că opiniile referitoare la acest bine diferă radical de la un actor politic la altul, politica fiind chiar locul social şi intelectual în care astfel de diferenţe se manifestă şi se confruntă în m o d legitim. Sarcina ştiinţei politice ar fi fost deci aceea de a p r o m o v a o c u n o a ş t e r e aptă să c o n c i l i e z e o a s e m e n e a confruntare şi să degajeze punctul de echilibru al poziţiilor exprimate. La rândul său, titularul ştiinţei politice era, înainte de toate, un cetăţean capabil să arbitreze disputele p u b l i c e în v e d e r e a restabilirii dreptăţii ca virtute civică fondatoare a comunităţii politice. Cel care d e ţ i n e a e x p e r i e n ţ a (intelectuală şi practică) a dreptăţii şi d o b â n d i s e în acest fel c u n o a ş t e r e a p r o p r i e ştiinţei politice era deci îndreptăţit să guverneze atât d o m e n i u l normelor, cât şi pe cel al practicilor: filosoful politic nu era n u m a i mediato­ 1 rul concetăţenilor săi, dar şi îndrumătorul legiuitorilor cetăţii . S-ar s p u n e deci că m e t o d a ştiinţei p o l i t i c e antice era, fundamental, o metodă de guvernare a politicii însăşi din perspec­ tiva dreptăţii. Cu acest titlu, ştiinţa politică nu ar m a i fi d o a r o cunoaştere, o episteme a politicii, ci chiar o c u n o a ş t e r e propriuzis politică, o c u n o a ş t e r e care defineşte spaţiul p u b l i c , care operează cu alegeri, care stabileşte u n d e şi de p a r t e a cui se află dreptatea, care califică r e g i m u r i l e politice drept „ b u n e " sau „ c o r u p t e " şi le ierarhizează în funcţie de această calificare. 1

14

E.g. PLATON, Legile, 630b-632d; ARISTOTEL, Politica, 1297b.

în ceea ce-o priveşte şi în m ă s u r a în care are vocaţia de a fi o ştiinţă exactă, ştiinţa politică e m p i r i c ă este c o n d a m n a t ă să observe, să m ă s o a r e , să descrie şi să clasifice. Ca atare, ea nu poate pretinde să guverneze nici n o r m e şi nici practici. Poate, cel mult, să le e x p l i c e sau, m a i precis, să se explice, fiindu-i însă interzis să le califice în virtutea principiului ştiinţific m o d e r n al neutralităţii observatorului. Or, tranziţia p o s t e o m u n i s t ă n u p o a t e f i explicată n u m a i c a sumă de acte politice şi de fapte sociale p r e z e n t e şi observabile. Ea se înfăţişează, deopotrivă, ca intersecţie şi confruntare între o m e m o r i e colectivă şi un proiect de societate. Acestei dimensiuni a tranziţiei nu i se potriveşte însă o abordare descriptivă, ci, m a i degrabă, u n a de tip normativ. D a r nu în sensul în c a r e ştiinţa politică ar fi chemată să spună nu cum este, ci cum ar trebui să fie tranziţia. Ştiinţa politică devine o ştiinţă normativă în clipa în care se decide să î m p r u m u t e trăsăturile u n e i investigaţii etice, identificând între n o r m e şi practici, ca şi între m e m o r i e şi proiect, un loc al dreptăţii. Cât de drept se cuvine să fie statul de drept posteomunist, cât de j u s t ă este reprezentarea cetăţenilor prin practicile democraţiei reprezentative şi cât de echitabilă se arată e c o n o m i a de piaţă a tranziţiei? Iată întrebările la care ar fi ţinută să r ă s p u n d ă ştiinţa politică înţeleasă sub specia clasică a filosofici morale şi politice. Iată întrebările pe care Republica absentă a î n c e r c a t să le formuleze şi cărora a izbutit, p o a t e , sa le dea răspuns.

Povara politicii sau ilegitimitatea democratica a democraţiei de tranziţie 9

5

C o m u n i s m u l a căzut pentru că şi-a atins toate ţintele. Toate, cu o singură excepţie, a c e e a de a asigura supravieţuirea politi­ cului. Pentru r o m â n i , ca şi pentru alţi est-europeni (ruşi, bulgari, albanezi, sârbi) prăbuşirea regimului comunist a fost sinonimă cu dispariţia singurei forme sUiicturate de participare politică pe care le-a fost dat să o cunoască vreodată. De aceea, afirmaţia potrivit căreia căderea c o m u n i s m u l u i ar fi reprezentat o victorie a d e m o ­ craţiei p a r e o a r e c u m superficială şi în orice caz grăbită din m o m e n t ce democratizarea societăţilor est-europene se d o v e d e a a fi o experienţă de societate incapabilă să facă recurs la trecut. C o m u n i s m u l a fost până a c u m evaluat, din afară, ca un rival al democraţiei, iar dinăuntru, ca un opresor al democraţiei. Or, o a s e m e n e a j u d e c a t ă comparativă - c o m u n i s m versus d e m o c r a ţ i e - este irelevantă atât pentru înţelegerea a ceea ce c o m u n i s m u l a reprezentat ca sistem de guvernare, cât şi pentru evaluarea etică a modului în care el supravieţuieşte, d u p ă concedierea sa istorică, în adâncul m e m o r i e i colective. De aceea, ar fi poate nimerit sa fie p u s ă în lucru o abordare diferită, p l e c â n d de la o ipoteză ce ar p u t e a fi r e z u m a t a astfel: c o m u n i s m u l r o m â n e s c a încercat, pe durată lungă, să câştige un a n u m i t sprijin p o p u l a r prin i n t e r m e d i u l u n o r m e c a n i s m e d e integrare sociala şi prin c o n v o c a r e a unor forme p r o c e d u r a l e de participare politică. Această p a r t i c i p a r e - deşi nu este c o m p a ­ rabilă cu c e a p r a c t i c a t ă în d e m o c r a ţ i i l e r e p r e z e n t a t i v e , şi nici sinonimă cu deliberarea - a fost probabil un scop m a i important decât dezvoltarea e c o n o m i c ă sau schimbarea socială. D u p ă toate aparenţele, societatea r o m â n e a s c ă a fost m a i p u ţ i n grăbită să 19

1

s a n c ţ i o n e z e eşecul e c o n o m i c al c o m u n i s m u l u i , cât s-a arătat decisă să refuze obligaţia de a împărţi orice fel de responsabilitate p e n t r u d u c e r e a la bun sfârşit a unui p r o i e c t social. R o m â n i i au a b a n d o n a t c o m u n i s m u l nu n u m a i p e n t r u că a fost un proiect global greşit formulat şi aplicat, ci p e n t r u că nu şi-au dorit, în fond, să participe la nici un fel de proiect social. Un a n t r o p o l o g care a observat v r e m e de mulţi ani viaţa societăţii româneşti sub socialism îşi încheia studiul, d u p ă 1989, cu u r m ă t o a r e a constatare: „majoritatea o a m e n i l o r cu care am stat de v o r b ă - tineri şi b ă t r â n i , bărbaţi şi femei, m u n c i t o r i , ţărani, funcţionari - mi-au spus că printre cele m a i b u n e lucruri aduse de revoluţie este acela că, de acum, îşi pot trăi viaţa aşa c u m o doresc şi fără ca c i n e v a să se a m e s t e c e . C â ţ i v a m u n c i t o r i erau chiar încântaţi că nu m a i sunt obligaţi să facă p a r t e din vreun partid. A fi m e m b r u al Partidului C o m u n i s t r e p r e z e n t a , în u l t i m ă in­ stanţă, o povară ce le c o n s u m a timpul, energia, a u t o n o m i a perso­ nală. A c u m , când afilierea la un partid politic este voluntară, oamenii din Ţara Oltului îşi exercită cu bucurie dreptul de «a nu avea treabă cu n i m e n i » d u p ă c u m o afirmă ei înşişi" 2 . F a p t u l că r o m â n i i au resimţit p o l i t i c a c o m u n i s t ă ca pe o povară p a r e să fie motivul pentru care s-au grăbit, pe de o parte, să şteargă totalitarismul din m e m o r i a lor colectivă, iar, pe de altă parte, au ezitat p â n ă a c u m să se angajeze în elaborarea u n u i proiect alternativ de societate.

Cercul virtuos al democratizării Prin Revoluţia din decembrie, c o m u n i s m u l şi-a realizat,două obiective finale: pe de o parte, a inventat societatea civilă, iar în 1

în 1999. 64% din românii care aveau 18 ani în 1989 apreciau că nivelul de trai era mai ridicat, sub totalitarism decât în epoca tranziţiei, alţi 11% considerând că acest nivel a rămas acelaşi, Metro Media Transilvania, Barometrul politic. România. Septembrie 1999 [Cluj, 1999], p. 11; însumând procentele, rezultă că trei din patru adulţi nu au impresia unei creşteri a calităţii vieţii după căderea comunismului. Fireşte, o asemenea apreciere nu trebuie raportată ia felul în care trăiau românii în mod real înainte de 1989, ci la modul în care sunt dispuşi să-şi amintească, după zece ani, viaţa sub comunism. 2 Dâvtd KFDECKEL, The SolUude of Collectivism. Romanian VUlagers io the Revolulion aiulBeyond, Corneli University Press, Ithaca and London, 1993, p. 226, traducerea îmi aparţine.

20

al doilea rând, şi-a asigurat supravieţuirea. Din resturile totalita­ rismului nu s-a născut însă d e m o c r a ţ i a . î n societăţile o c c i d e n t a l e , p r o c e s u l accelerat d e d e m o c r a ­ tizare - înţeles ca o extindere a procedurilor d e m o c r a t i c e dinspre domeniul participării politice către ariile de decizie e c o n o m i c ă şi de distribuire a capitalului social - este legitimat de logica democraţiei formale, d a c ă nu c h i a r de e x i g e n ţ e l e d e m o c r a ţ i e i reale. Societăţile d e m o c r a t i c e sunt o a r e c u m c o n d a m n a t e într-un mod tautologic s ă d e v i n ă din c e î n c e m a i d e m o c r a t i c e din simplul, dar h o t ă r â t o r u l m o t i v că ele sunt deja d e m o c r a t i c e . Cercul legitimării este în cazul lor vicios. în schimb, în Estul şi Centrul E u r o p e i , d e m o c r a ţ i a nu este p r o d u s u l u n e i alegeri colective, ci rezultatul - sperat, dar neaşteptat - al unei înfrângeri. Astăzi, ţările central şi e s t - e u r o p e n e sunt d e m o c r a t i c e t o c m a i pentru că nu erau în u r m ă cu n u m a i cincisprezece ani. Truismul unei a s e m e n e a afirmaţii este d o a r aparent. C ă c i , în 1989-1990, democraţia s-a născut din contrariul său, totalitarismul. Cu acest titlu, c e r c u l legitimării d e m o c r a t i c e este m a i d e g r a b ă virtuos. C e e a ce nu î n s e a m n ă că p r o c e s u l de l e g i t i m a r e ca atare este democratic. în E u r o p a de mijloc şi răsăriteană nu a v e m de-a face cu o legitimare democratică a democraţiei. Cu excepţia României, unde şi-a pus în scenă o dispariţie de tip revoluţionar, socialismul de stat şi-a pregătit d e c e s u l istoric sub forma u n e i retrageri negociate cu parteneri sociali şi politici pe care i-a identificat el însuşi, atunci c â n d nu a fost n e v o i t sâ-i i m p r o v i z e z e sau să-i inventeze de-a dreptul. Cele m a i m u l t e partide comuniste centralşi est-europene s-au aflat, aşadar, într-o situaţie o a r e c u m similară cu cea a î m p ă r a ţ i l o r r o m a n i care îşi a l e g e a u şi îşi d e s e m n a u succesorii la tron prin procedeul adopţiei legale. Actorii politici legatari ai c o m u n i s m u l u i au î m p l i n i t un mandat, acela de a democratiza viaţa politică a statelor din fostul spaţiu de d o m i n a ţ i e sovietică. A c e s t m a n d a t nu a fost însă u n u l popular, ci s-a n ă s c u t ca rod al u n u i c o m p r o m i s politic iniţiat, 1 organizat şi dirijat de către elitele c o m u n i s t e . 1 Pentru acest motiv, Francois FEJTO (avec Ewa KULESZAMIETKOWSKI), La fin des democralies populaires. Les chemins du poslcommunisme, Seuil, Paris, 1997, pp. 392-394, consideră că socialismul real ar fi trebuit urmat de un „provizorat democratic" (ane democraţie par provisiori) şi nu de instalarea directă şi în principiu completă a ansamblului de proceduri şi instituţii democratice.

Nicăieri c o m u n i s m u l nu a căzut în u r m a unui referendum ori a u n e i consultări electorale. A r a n j a m e n t e l e s u c c e s o r a l e s-au petrecut la vârf, în cadrul u n o r „ m e s e r o t u n d e " în care nici u n a 1 dintre părţi nu se bucura de reprezentativitate democratică . In m o d curent, r e f o r m e l e treptate, tranziţiile o p e r a t e prin negocieri în care poziţia de forţă aparţine iniţial reprezentanţilor socialismului de stat, au r e p u t a ţ i a dc a asigura, prin garanţiile obţinute în timpul tratativelor, imunitatea şi impunitatea elitelor c o m u n i s t e . în realitate, în toate cazurile de r e f o r m e d e c l a n ş a t e prin pact, structurile stanilui urmează, în fiecare sector, un proces de reorganizare însoţit îndeaproape de unul de epurare progresivă. Explicaţia este, fundamental, simplă, deşi aplicaţiile pot fi extrem dc complexe. Tranziţia negociată se bizuie pe un pact în care sunt implicate cel puţin d o u ă părţi şi, ca atare, p r e s u p u n e exercitarea unui p e r m a n e n t c o n t r o l r e c i p r o c , a unei s u p r a v e g h e r i atente a felului în care contractanţii îşi respectă angajamentele. Pe termen mediu, tranziţiile neviolcntc sunt m a i bine situate pentru a duce la e l i m i n a r e a c o m p l e t ă a vechii clase c o n d u c ă t o a r e , căci noii actori politici şi sociali - dotaţi cu instrumente politico-juridice de control - reuşesc adesea să devină din parte contractantă, mai întâi terţi-arbitri, apoi terţi-judecători. In R o m â n i a , rostul revoluţiei a fost acela de a şterge trecutul dintr-o singură m i ş c a r e istorică. Cu alte cuvinte, structurile sta­ tului c o m u n i s t şi v e c h i l e elite nu m a i trebuiau p r e s c h i m b a t e şi înlocuite pentru că s-a presupus că ele au suferit o dispariţie subită şi definitivă. C o m u n i s m u l nu s-a transformat în o p u s u l său, democraţia, ci a ieşit pur şi simplu din scenă. Teoria „vidului de p u t e r e " a îngăduit puterii să supravieţuiască şi sa dureze în alte forme şi la alte nivele. Ea a avut, în plus, avantajul de a nu încre­ dinţa n i m ă n u i mijloacele de c o n t r o l politic şi j u r i d i c n e c e s a r e pentru o n o u ă selecţie socială a elitelor. Vechea clasă c o n d u c ă ­ toare nu a fost parte a u n e i n e g o c i e r i , ci chiar arbitru al schim­ bării, în fapt, nu a existat decât un vid de autoritate instituţională, 1

V. pentru detalii Jon ELSTER, editor, The Roundiable Talks and the Breakdown ofCommunism, University of Chicago Press, Chicago and London, 1996. 22

nu u n u l de p u t e r e socială: m a c r o - s c h i m b a r e a p o l i t i c ă a fost însoţită de o micro-continuitate individuală'. M e m b r i i elitelor c o m u n i s t e au trecut în tranziţie cu titlu individual, dar cu întreg p a t r i m o n i u l lor dc resurse, relaţii şi reţele. Prin această strategie, s o c i e t a t e a civilă a fost n e v o i t ă să adopte poziţia u n u i actor implicat în j o c u l politic şi nu pe cea a mediatorului care stabileşte regulile acesUii j o c . D u p ă 1989, societatea r o m â n e a s c ă a regăsit vechiul făgaş al anomiei şi al lipsei de responsabilitate p e n t r u deciziile publice şi pentru binele c o m u n din care fusese s c o a s ă cu forţa de către totalitarism. De a c e e a d e m o c r a ţ i a se „ n a ţ i o n a l i z e a z ă " atât de greu. C ă c i d e m o c r a ţ i a este, înainte de toate, un set de reguli şi proceduri m e n i t e să realizeze o participare cât m a i largă a tuturor cetăţenilor la luarea deciziilor care-i p r i v e s c pe toţi cetăţenii. Oricât de p a r a d o x a l şi pervers ar p u t e a să p a r ă , c o m u n i s m u l atinsese deja acest obiectiv şi a c ă z u t tocmai pentru că izbutise să o facă. D e m o c r a ţ i a nu funcţionează î n c ă în R o m â n i a p e n t r u că românii au interpretat căderea sistemului totalitar ca o prăbuşire a funcţiei politice ca atare.

Metoda indiferenţei etice

V

Politicul nu s-a ivit din nou în cultura românească asemeni unui continent cu un relief dispus ierarhic în jurul câtorva înălţimi bine conturate, ci ca o serie de insule aleatoriu distribuite şi cu o origine tectonică diferită. Din această pricină, politica nu a reuşit să devină numele pe care românii îl dau modului lor de a fi împreună 2 . Politicul, ca unică justificare întemeiată raţional a existenţei unei c o m u n i t ă ţ i o r d o n a t e aceluiaşi s c o p , se află în u m b r a u n o r m o d e l e de societate de factură organică, destul de trainice încă pentru a explica pe înţelesul tuuiror necesitatea destinului colec1

Jon ELSTER, Claus OFFE, Ulrich K. PREUSS, Instituţional Design în Posl-Communisl Socielies. Rebuilding the Ship at Sea, Cambridge University Press, Cambridge, 1998, p. 26. 2 Sugestia unei astfel de „definiţii" a politicii la Alain TOURAINE, Pourrons-nous vivre ensemble? Egaux el differenls, Fayard, Paris, 1997, p. 29. 23

tiv. Pentru m o m e n t , politicul, în sensul strict al termenului, pare sa r ă m â n ă doar un articol de import insuficient asimilat de industria socială r o m â n e a s c ă . In ce fel p o a t e fi totuşi explicat faptul că declinul şi pră­ buşirea statului totalitar - cel m a i d r a m a t i c şi m a i important proces istoric al secolului al XX-lea - nu i-a determinat pe români să-şi reclădească din temelii res publica, să reflecteze la un nou m o d de a fi î m p r e u n ă şi de a-şi organiza destinul c o m u n ? într-adevăr, rareori le este dat p o p o a r e l o r privilegiul de a o lua de la capăt, de a-şi reinventa statul, de a-şi reformula interesul naţional şi de a-şi oferi în deplină libertate mijloacele politice prin care acesta trebuie r e a l i z a t ' . R o m â n i i p a r să fi ratat acest prilej unic şi probabil irepetabil. U n r a ţ i o n a m e n t e l e m e n t a r ne-ar î n d e m n a s ă c r e d e m c ă p r i n c i p a l a funcţie a politicii p o s t c o m u n i s t e ar fi trebuit să fie lichidarea totalitarismului, despre care o imensă literatură afirmă că a fost cel mai absurd, înjositor şi ineficient regim politic cunos­ cut în istorie. Cu atât m a i m u l t cu cât un a s e m e n e a r a ţ i o n a m e n t a fost deja aplicat d u p ă cel de-al doilea război m o n d i a l , când principiul fondator al Republicii de la B o n n şi al primei Republici italiene a fost t o c m a i despărţirea irevocabilă de statul totalitar. M e t o d a lichidării trecutului a fost atunci ignoranţa. Puşi faţă în faţă cu atrocităţile regimului pe care-1 suportaseră şi, adesea, chiar îl sprijiniseră, g e r m a n i i , inclusiv o p a r t e din conducătorii nazişti, au declarat că nu au ştiut n i m i c (sau a p r o a p e ) din tot ceea ce a î n s e m n a t partea n e v ă z u t ă şi c r i m i n a l ă a totalitarismului. Această inocenţă fictivă le-a p e r m i s să spună post factum tot răul ce putea fi gândit d e s p r e statul naţional-socialist, fără a se incrimina ei înşişi până la capăt. Oricât de neverosimilă ar fi fost în fond, convenţia ignoranţei politice colective a fost m o d u l prin care g e r m a n i i au reuşit să r u p ă legătura dintre n a ţ i u n e şi stat, pentru a salva naţiunea cu preţul explicit şi acceptat al c o n d a m ­ nării unei formule statale c a r e , v r e m e de d o u ă imperii, avusese ambiţia de a se confunda cu n a ţ i u n e a . Statul a p u t u t fi astfel refondat în afara naţiunii, p r i n afirmarea întâietăţii absolute a persoanei u m a n e şi a formelor ei naturale de agregare socială. 1 V. bilanţul dezamăgirilor faţă de şansa ratată de revoluţiile din 1989 de a fi la originea unui nou model politic, în numărul special „Ten Years after 1989: Postcomiminist Reflections" al revistei Dissent, 44/1, winter 1999.

24

în schimb, în R o m â n i a posteomunistă, tehnica despărţirii de statul totalitar a fost m a i d e g r a b ă indiferenţa. N i m e n i nu s-a obosit să declare că n-a ştiut ce s-a întâmplat cu adevărat, n i m e n i nu a m i m a t surprinderea în faţa dezvăluirilor, n i m e n i nu a părut scandalizat. Sentimentul general a fost, m a i degrabă, acela că tre­ cutul nu contează, că o dezbatere asupra regimului totalitar ar fi inutilă şi că o asumare a responsabilităţilor personale şi colective este cel puţin inoportună, dacă nu de-a dreptul fără obiect 1 . C u m se face că experienţa totalitarismului - aproape u n a n i m incriminat pentru vina de a fi d u s p â n ă la limitele lor e x t r e m e servitutea, frica şi c o n f o r m i s m u l 2 - nu p a r e să fi lăsat u r m e profunde în conştiinţa colectivă a r o m â n i l o r ? C a r e să fie pricina pentru care c ă d e r e a c o m u n i s m u l u i nu a fost trăită ca un eve­ niment mântuitor, ca o eliberare naţională, ca o c h e m a r e la o viaţă publică cu totul diferită de cea la care r o m â n i i au participat, de voie sau de nevoie, timp de cinci decenii? De ce oare amintirea, atât de des invocată, a terorii, priva­ ţiunilor şi arbitrariului, ca şi sfârşitul violent al regimului politic în numele căruia s-a justificat teroarea, s-au acumulat privaţiunile şi a fost îndurat arbitrari ul nu au constituit m o t i v e îndeajuns de puternice pentru ca politica p o s t e o m u n i s t ă să capete forma unei rupturi radicale cu trecutul? D i n ce c a u z ă eşecul celui m a i ambiţios şi m a i totalizator p r o i e c t de societate pus v r e o d a t ă în aplicare nu a fost u r m a t de o dezbatere gravă şi profundă asupra naturii, funcţiilor şi finalităţii politicului într-o societate dacă nu p e deplin m o d e r n ă , atunci m ă c a r frământată d e c o m p l e x u l modernităţii?

Reîntoarcerea politicului? C â n d s-a născut, în zorii epocii m o d e r n e , ca efect al destră­ mării marilor sisteme de referinţă ale puterii (divinitatea, natura, 1 în timpul campaniei electorale din toamna anului 2000, şefii a două din cele mai importante partide, Adrian Năstase (PDSR) şi Valeriu Stoica (PNL), au declarat, fiecare în parte şi în ocazii diferite, că trecutul totalitar este o temă lipsită de relevanţă publică şi că nu există nici o diferenţă politică între excomunişti şi anticomunişti. 2 E.g. Daniel CHIROT, „What Was Communism AII About?", Easl European Polilics andSocieties, 14/3, 2000, pp. 674-675.

25

legea morală, voinţa p r i n c i p e l u i ) , politica s-a definit, în acelaşi timp, ca un principiu de ruptură şi ca un principiu fondator al unei noi ordini u m a n e . Ca atare, ea p r e s u p u n e nu n u m a i o voinţă care destituie trecutul pentru a institui prezentul, ci, în egală măsură, o justificare a acestei v o i n ţ e d u p ă criterii a c ă r o r a u t o n o m i e se cere în p e r m a n e n ţ ă n e g o c i a t ă de v r e m e ce singurul lor temei posibil se dovedeşte a fi subiectivitatea. Căci politica nu mai p o a t e fi tratată, d u p ă m o m e n t u l machiavellian, decât ca o interpretare a necesităţii de către subiectul politic în a b s e n ţ a oricărei explicaţii a s e n s u l u i istoriei, este un m o d de a m e r g e „ d r e t o alia veritâ effetuale della c o s a c h e alia i m m a g i n a z i o n e di e s s a " 1 . D a c ă „ l u c r u l " la c a r e se referă M a c h i a v e l l i este societatea o a m e n i l o r . î n s e a m n ă că singurul a d e v ă r al acesteia ar trebui căutat în sfera efectelor, a d i c ă a p r o c e s e l o r sociale efective, cu excluderea explicită a oricărui m o d e l abstract - în m ă s u r a în care acesta este un p r o d u s al i m a g i n a ţ i e i - de o r g a n i z a r e socială. Politica care se h r ă n e ş t e dintr-un a s e m e n e a a d e v ă r nu are deci nevoie de ideologi, ci de interpreţi, se p o a t e dispensa de strategi, dar este constrânsă să recurgă la tacticieni. Politica încetează să mai fie o metafizică a sensului, c u m fusese la P l a t o n sau Augustin, pentru a deveni, o dată cu Machiavelli, Bodin, L o c k e ori Tocqueville, o fizică a necesităţii. C u alte cuvinte, p o l i t i c a m o d e r n ă n u p o a t e f i separată d e figura celui care gândeşte politica. în 1852, Alexis de Toqueville afirma în faţa A c a d e m i e i de Ştiinţe M o r a l e şi Politice din Paris că ştiinţa politică este deopotrivă distinctă şi inseparabilă de politică, în m ă s u r a în care ea dă n a ş t e r e u n e i a t m o s f e r e de c o n c e p t e g e n e r a l e în care atât g u v e r n a n ţ i i , cât şi guvernaţii trebuie să respire intelectual şi din care trebuie să extragă principiile acţiunii lor publice; n u m a i printre barbari - încheia Tocqueville - politica nu are decât un înţeles p r a c t i c 2 . 1 Niccolo MACHIAVELLI, 77 Principe, XV, ed. G. Inglese, Einaudi, Torino, 1995, p. 102. 2 J.P. MAYER, Alexis de Tocqueville: A Biographical Study in Polilical Science, Harpei-, New York, 1960, p. 90.

26

Cu alte cuvinte, validitatea oricărei acţiuni politice d e p i n d e de m o d u l în care a c e a s t a este g â n d i t ă şi de calitatea ideilor politice din care se hrănesc cei c a r e se angajează într-o a s e m e n e a acţiune. Situându-se într-o d e s c e n d e n ţ ă artistotelică, ce r e c u r g e la o definiţie politică şi nu la u n a a n t r o p o l o g i c ă a barbariei, Tocqueville pare să creadă ca precedenţa reflecţiei asupra faptelor este trăsătura fundamentală a u n e i politici cu adevărat civile. D a r nu p e n t r u că politica făcută s-ar cuveni g â n d i t ă în prealabil, sau p e n t r u că politica g â n d i t ă trebuie n e a p ă r a t făcută ulterior. Gânditorii politici ai m o d e r n i t ă ţ i i au avut rareori o influenţă directă asupra politicii e p o c i i lor, d u p ă c u m în foarte puţine cazuri acţiunea publică s-a inspirat nemijlocit din o p e r a unui gânditor politic. Cu toate acestea, politica este, de câteva secole, inseparabilă de ştiinţa politică. Aceasta din u r m ă constituie singura cale prin care politica, în calitate de activitate u m a n ă comandată de necesitate, ajunge să se supună disciplinei raţiunii. Politica a apărut d u p ă p r ă b u ş i r e a m o d e l e l o r sociale o r d o n a t e în jurul unor referinţe ideale n u m a i din clipa în care locul lor a fost luat de subiectul politic şi ea va continua să existe atâta timp cât acest subiect - fie că este vorba despre stat, fie că este vorba despre naţiune, fie că este vorba despre fuziunea lor în statul-naţiune, fie că este vorba despre cetăţean - va putea fi gândit. D a c ă v o m conveni î m p r e u n ă cu criticii săi p o s t e o m u n i ş t i că totalitarismul s-a manifestat ca o societate politică imaginată şi indiferentă la necesitate, în a c c e p ţ i u n e a maehiavelliană a terme­ nilor, atunci se ridică serioase îndoieli cu privire la (re-)apariţia politicului în R o m â n i a de astăzi 1 . în p r i m u l r â n d p e n t r u că n o i l e practici şi o b i e c t i v e ale guvernării nu au luat nici forma unei rupturi radicale cu trecutul şi nici nu au i n a u g u r a t o n o u ă o r d i n e a vieţii c o m u n e . Totalita­ rismul nu n u m a i că nu a luat cu el statul, dar căderea sa nici m ă c a r nu a izbutit să frângă legătura dintre acesta şi naţiune. Eşecul final al totalitarismului ar fi trebuit să î n s e m n e , deopotrivă, şi eşecul regimului care 1-a precedat şi ale cărui slăbiciuni explică în b u n ă m ă s u r ă s u c c e s u l pe t e r m e n lung al c o m u n i s m u l u i . A c e s t a nu a 1

Cf. Pietro GRILLI Di CORTONA, Da uno a molii. Democratizzazione e rinascită deipârliţi In Europa Orientale, II Mulino, Bologna, 1997, pp. 11-46.

27

întrerupt, ci a c o n t i n u a t o a n u m i t ă logică istorică a statuluin a ţ i u n e . Situaţia s-ar p u t e a c o m p a r a o a r e c u m cu c e a a supra­ vieţuirii imperiului bizantin prin structurile Statului o t o m a n . Teologia politică se poate schimba spectaculos, elitele politice pot fi înlocuite integral fără ca m e c a n i c a statală şi m e t o d a de guver­ nare să se modifice cu adevărat. O astfel de translaţie politică, ce nu a afectat în p r o f u n z i m e statul, p a r e să se fi p e t r e c u t nu n u m a i în 1945-1948, d a r şi în 1989-1991.

ataşaţi de politicile sociale ale socialismului real ori sunt locuiţi de o înţelegere de tip totalitar a exerciţiului puterii. Ei alcătuiesc astăzi, aşa c u m au făcut-o şi în trecut, o clasă c o n d u c ă t o a r e (ruling class) unificată şi m o n o p o l i s t i c ă , în sensul lui G a e t a n o M o s c a ' , o elită integrată (politică, e c o n o m i c ă , i n t e l e c t u a l ă şi administrativă) caracterizată, pentru o b u n ă bucată de v r e m e , de obligaţia de a se s u p u n e u n u i rit ideologic. P u t e r e a lor, ca şi abilitatea lor de a o exercita, nu rezidă însă în această ideologie, care a constituit m u l t timp un fel de izvor î n d e p ă r t a t de legitimitate istorică. Pentru că, în afara puterii însăşi ca practică administrativă, această clasă conducătoare nu a avut şi nu are nici un altfel de ideal. Tocmai o astfel de înţelegere birocratică a exer­ ciţiului puterii explică atât u ş u r i n ţ a cu care e x - c o m u n i ş t i i s-au dezis de ideologia c o m u n i s t ă , cât şi succesul lor în p o l i t i c a posteomunistă 2 .

Se poate oare vorbi, în sensul cel mai riguros posibil, despre politică atunci când procesul simultan de deconstrucţie şi recons­ trucţie a ordinii de stat nu a avut loc? Putem face oare politică în lipsa unei ştiinţe politice? Poate fi oare completă experienţa tranziţiei fără o reflecţie şi o dezbatere largă asupra necesităţii tranziţiei? N e c e s i t a t e a majoră a tranziţiei ar fi a c e e a de a da statului r o m â n o legitimitate cu totul diferită de cea pe care s-a bizuit din .1859 şi p â n ă astăzi. D e z b r ă c a t de pretenţiile sale ideologice, totalitarismul nu a fost, în fond, decât expresia cea m a i completă a subiectului politic m o d e r n : statul-naţiune. Statul instituit de Constituţia din 199) se situează şi el în prelungirea istoriei tipic m o d e m e a statului-naţiune. A c e s t a este, p r o b a b i l , p r e ţ u l indi­ ferenţei colective faţă de trecutul totalitar. C ă d e r e a comunismului s-a soldat cu o convertire ratată.

Cei mai mulţi politicieni posteomunişti (cie stânga, de centra, ori de dreapta), au fost cândva m e m b r i ai Partidului Comunist, uneori chiar activişti, mai mult sau m a i puţin vizibili, ai acestui partid. Tot activişti ai partidului au fost, structural, şi cei care se recomandă d u p ă 1989 drept „ t e h n o c r a ţ i " sau „buni specialişti": regimul a putut îngădui, la răstimpuri, o anumită autonomie func­ ţională a serviciilor publice şi a gestiunii e c o n o m i c e , fără a-şi contrazice însă vreodată natura de monopol ce ţinea împreună poli­ tica şi economia 3 , guvernarea oamenilor şi administrarea lucrurilor. Această c o n s t a t a r e este valabilă, în b u n ă m ă s u r ă , şi în privinţa elitei intelectuale, culturale şi universitare. în fapt, nu numai că n u m e r o ş i intelectuali de r e n u m e (inclusiv criticii cei mai severi ai neo-comunismului şi campionii societăţii civile) au acelaşi trecut partizan ca şi politicienii pe care-i contestă, dar cei mai mulţi dintre ei şi-au câştigat n o t o r i e t a t e a p u b l i c ă chiar sub

Post-nomenclatura Memoria comunismului r o m â n e s c p o a t e fi abordată, dintr-o perspectivă etică, cu ajutorai câtorva ipoteze şi argumente organi­ zate în jurul transformărilor petrecute la nivelul producerii şi reproducerii practicilor sociale, al formării şi perpetuării elitei poli­ tice, precum şi al dăinuirii unor constante etice ale culnrrii politice. Aşa numiţii neo-(sau cripto-)cornunişti care reprezintă astăzi în R o m â n i a , ca şi în cele mai m u l t e ţări ce au aparţinut fostului bloc sovietic, forţa politică cea m a i coerentă, au acţionat în trecut în calitate de c o m u n i ş t i atâta t i m p cât c o m u n i s m u l a fost ideologia dominantă. C e e a ce nu î n s e a m n ă că ei se află încă sub imperiul intelectual al e c o n o m i e i p o l i t i c e m a r x i s t e sau r ă m â n

1

Gaetano MOSCA, Elemenli di scienza politica, a cura di G. Sola, UTET, Torino, 1982, 2 Anna M. GRZYMALA-BUSSE, Redeeming iha Communisi Post. The Regeneralidh of Communisi Parties in East Central Europe, Cambridge University Press, Cambridge and New York. 2002, p. 265. 3 Valerie BUNCE, Subversive Inslilutions. The Design and ihe Destruelion of Socialism and ihe State, Cambridge University Press, Cambridge and New York, 1999, pp. 21-22.

28

29

i

regimul c o m u n i s t . Altfel spus, cei m a i m u l ţ i dintre cei care au o c u p a t după 1989 o p o z i ţ i e p r o e m i n e n t ă în viaţa publică r o m â ­ nească au făcut-o t o c m a i în virtutea faptului că au fost selectaţi pentru o asemenea carieră de serviciile de cadre comuniste sau au ştiut să se servească în propriul avantaj de criteriile de selecţie ale acestor servicii. Cu acest titlu, ambele categorii formează laolaltă o adevărată post-nomenclătură. M e m b r i i acestei post-nomenclaturi au recurs imediat d u p ă căderea regimului la r e n e g a r e a c o m u n i s m u l u i ca la o modalitate de a refuza să accepte că propriile lor cariere, începute înainte de 1989, erau, în principiu, rezultatul unei selecţii bazate pe criteriul fidelităţii, d e c l a r a t e p u b l i c sau a s u m a t e tacit, faţă de ideologia şi/sau instituţiile s o c i a l i s m u l u i de stat. P r e t i n z â n d astăzi că la originea poziţiilor lor actuale de dominaţie (în politică, adminis­ traţie, afaceri sau cultură) se află în exclusivitate meritul personal, ei sunt cei m a i interesaţi să şteargă c o m u n i s m u l din m e m o r i a colectivă. Aşadar, politicienii şi intelectualii posteomunişti se dovedesc categoriile cele mai m o t i v a t e în strădania de a crea şi difuza o interpretare mitologică a c o m u n i s m u l u i cât m a i larg împărtăşită. Potrivit acestei mitologii cu rost de m o d e l explicativ, comunismul nu ar fi fost un produs al industriei politice româneşti, ci un articol de import a! cărui c o n s u m a fost i m p u s din exterior şi cu forţa. R o m â n i a a devenit o ţară c o m u n i s t ă ca rezultat al celui de-al doilea război mondial şi, m a i ales, al ocupaţiei sovietice. Antico­ m u n i ş t i prin natură, r o m â n i i s-ar fi î n c l i n a t p u r şi simplu sub p o v a r a istoriei şi ar fi î n d u r a t un r e g i m pe c a r e l-au detestat în f o n d lor interior chiar şi atunci c â n d p ă r e a u să-1 sprijine şi să-1 aclame. Românii n-ar fi fost deci niciodată atinşi cu adevărat de c o m u n i s m , ci doar victimele u n u i c o m p l o t internaţional (aliaţii occidentali au cedat R o m â n i a lui Stalin la Yalta, agenţi sovietici de origine evreiască sau m a g h i a r ă au organizat r e p r e s i u n e a din anii ' 5 0 e t c ) . Cu excepţia lui Ceauşescu şi a altor câtorva ierarhi de partid, nici un român nu pare să se simtă răspunzător - şi nici nu este ţinut responsabil - pentru epurarea şi/sau eliminarea elitelor tradiţionale. Pe această cale, nu numai că dezbaterea publică asupra „problemei 30

vinovăţiei" devine imposibilă, dar politicienii şi intelectualii izbutesc să p u n ă în scenă un mit global al rezistenţei şi disidenţei menit să legitimeze ataşamentul lor recent faţă de valorile generice ale democraţiei. Ei se comportă astăzi ca şi c u m ar fi fost în taină nişte democraţi chiar de la începutul carierei lor publice.

Complexul limbajului dublu S u c c e s u l d e n e t ă g ă d u i t a l acestei h e r m e n e u t i c i a p r o a p e oficiale a trecutului apropiat se d a t o r e a z ă faptului că funcţia ei justificatoare p o a t e fi lesne extinsă dinspre elite spre ansamblul societăţii. N a ţ i u n e a în întregul său este astfel scutită dc orice fel de vinovăţie. în ciuda aparenţelor, c o m u n i s m u l nu ar fost, aşadar, o experienţă istorică ce s-ar lăsa clasată sub z o d i a autenticităţii. R o m â n i i i-au purtat şi i-au p r o n u n ţ a t s i m b o l u r i l e fără î n s ă a se identifica cu acestea. Ei par să pretindă că au trăit cu adevărat în cu totul alt sit etic decât cel care le-a fost oferit de regim. Cercetătorii şi disidenţii care s-au consacrat analizei c o m u ­ nismului sunt u n a n i m i în a descrie cultura politică totalitară sub s e m n u l limbajului dublu. Ni se s p u n e că o a m e n i i o b i ş n u i a u să ţină a d e v ă r u l în sinea lor, să-1 î m p ă r t ă ş e a s c ă d o a r u n u i n u m ă r restrâns de apropiaţi, p r i e t e n i şi m e m b r i ai familiei; în s c h i m b , ci îşi r o s t e a u în public d e v o t a m e n t u l faţă de Partidul C o m u n i s t şi faţă de politicile sale e c o n o m i c e şi sociale. O a m e n i i foloseau deci, în m o d curent, d o u ă limbaje: u n u l privat, prin intermediul căruia se formulau adevărurile referitoare la societate şi u n u l public, utilizat p e n t r u e x p r i m a r e a principiilor ideologice privi­ toare la cunoaşterea adevărului societăţii. Se presupune astăzi că, prin aceast soi de „diglosie m o r a l ă " 1 , românii - ca, de altfel, ruşii, cehii ori bulgarii - îşi e x p r i m a u de fapt rezistenţa, d a c ă nu chiar disidenţa. S i s t e m u l î n ş e l a s e toate aşteptările, ideologia t r a n s f o r m a s e a m ă g i r e a în politică de stat, deci sistemul şi statul meritau să fie amăgite şi înşelate la r â n d u l 1 Corneliu COPOSU, Confesiuni, dialoguri cu D. Alexandru, Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 127, califică moral limbajul dublu drept „complex al releicredinţe".

31

lor. Probabil însă că limbajul dublu nu a fost atât un m o d de a respinge totalitarismul ca atare, cât o m a n i e r ă de a m a r c a refuzul social de a participa cu adevărat şi cu adevărul propriei p e r s o a n e la constituirea unei sfere publice a u t o n o m e . Pentru r o m â n i , însăşi existenţa Partidului C o m u n i s t ca formaţie de m a s ă şi ca organizaţie m o b i l i z a t o a r e reprezenta o noutate absolută. Viaţa partizană dinainte de 1945 se desfăşurase în cadre sociale e x t r e m de restrânse, fiind rezervată elitelor centrale, notabilităţilor locale şi birocraţiei statale. Constituţia îi p e r m i t e a regelui să d e s e m n e z e în chip arbitrar un partid care să formeze guvernul şi care, ulterior, să organizeze alegeri generale al căror singur rost era acela de a confirma alegerea regelui. Nici un partid nu a pierdut un astfel de scrutin, în care era convocată o populaţie pe j u m ă t a t e analfabetă şi rurală în proporţie de 80%. Partidul C o m u n i s t a fost tot atât de dispus ca şi partidele interbelice să câştige toate alegerile dintre 1946 şi 1989. Carac­ terul discreţionar şi irclevant al unui a s e m e n e a tip de consultare populară era însă evident. Partidul nu s-a m u l ţ u m i t să legitimeze prin vot o alegere ilegitimă prin caracterul ei n e d e m o c r a t i c . Partidul nu dorea atât să reprezinte societatea, cât să devină socie­ tatea însăşi. De aceea, cu un an înainte de dispariţia sa, partidul ajunsese s ă înroleze î n r â n d u r i l e sale 2 3 % din p o p u l a ţ i a adultă şi 3 3 % din populaţia activă 1 . In plus, partidul a instituit o reţea de structuri (organizaţii ale democraţiei şi unităţii socialiste, comitete ale o a m e n i l o r muncii, sindicate, asociaţii profesionale, organizaţii de copii şi tineret etc.) c h e m a t e , în principiu, să d e c i d ă asupra tuturor p r o b l e m e l o r poli­ tice, e c o n o m i c e şi sociale. în realitate, nici un fel de decizie nu era luată la nivelul acestor structuri, al căror rol era, m a i degrabă, acela de a celebra raţionalitatea deciziilor luate la vârf. C o m u n i s ­ mul a încercat astfel să g e n e r e z e o (fără îndoială perversă) c o m u ­ nitate politică într-o societate care nu c u n o s c u s e p â n ă atunci nici o altă formă de solidaritate civilă cu excepţia etnicităţii.

Limbajul dublu ar fi, prin u r m a r e , d o v a d a m o r a l ă a separării dintre sfera privată şi cea publică, separare petrecută abia în era totalitară a istoriei româneşti. A d â n c i r e a acestui clivaj, obligaţia fiecărei persoane de a u r m ă r i nu n u m a i interesele sale private, ci de a acţiona ca agent al binelui c o m u n (indiferent cât de eronat era definit acest b i n e şi cât de artificial era constituită c o m u n i ­ tatea) explică în b u n ă m ă s u r ă p r ă b u ş i r e a finală a c o m u n i s m u l u i prin pierderea sprijinului popular. C o m u n i s m u l a fost în cele din urmă privit cu ostilitate pentru că se o p u n e a unei lungi tradiţii de anomie şi individualism rural. Limbajul dublu s-a putut manifesta sub trăsăturile u n u i loc al unei rezistenţe deopotrivă anti-comunitare şi anti-comuniste şi datorită faptului că ideea unei o p o z i ţ i i p u b l i c e a r ă m a s străină societăţii r o m â n e ş t i . Acesta este u n u l din m o t i v e l e p e n t r u care românii, spre deosebire de cehi, p o l o n e z i sau chiar ruşi, au fost nevoiţi să trăiască experienţa u n e i deconstrucţii r e v o l u ţ i o n a r e a comunismului.

Cetăţeanul: un obiect politic neidentificat D a c ă tranziţia r o m â n e a s c ă s-ar d e c i d e să-şi ofere un s c o p politic clar, acesta ar trebui să fie demodernizarea, aşa c u m aceasta este definită de Alain Touraine 1 . într-o lume sfâşiată între afirmarea, adesea violentă, a identităţilor c o m u n i t a r e şi exigenţa omologării globale a comportamentelor, poate fi inventat, la scară umană, un spaţiu locuit de un subiect politic pe de-a-ntregul nou, capabil să refuze rolurile sociale ce-i sunt repartizate din oficiu şi să reziste printr-un efort p e r m a n e n t de p r o d u c e r e de sine atât claustrării identitare, cât şi uniformizării culturale. într-un a n u m e fel, prin p r i m a t u l conferit persoanei în raport cu naţiunea, constituţiile de inspiraţie c r e ş t i n - d e m o c r a t ă ale Germaniei şi Italiei au inaugurat procesul de d e m o d e r n i z a r e juri­ dică a subiectului politic. Efortul de construcţie e u r o p e a n ă , prin dezbaterea asupra suveranităţii pe care a declanşat-o, tinde să se constituie, la rândul său, într-o practică lentă a demodernizării.

1

„Register of Communist Parties", in Richard F. STAAR, editor, Yearbook on International Communist Affairs 1988, Hoover Institution Press, Stanford University, Stanford, Ca., 1988, pp. xii-xxx şi 304.

32

1

Alain TOURAINE, Pourrons-nous vivre ensemble ? Egaux el differenls, Fayard, Paris, 1997, pp. 34-72.

33

A p r o x i m a t i v j u m ă t a t e din d r e p t u l pozitiv al ţărilor din U n i u n e a E u r o p e a n ă a încetat să m a i fie expresia directă a voinţei statelor m e m b r e . Această legislaţie c o m u n ă nu este numai rezul­ tatul u n e i pierderi c o n s i m ţ i t e de suveranitate, ci se situează la capătul u n u i f e n o m e n de redefinire a suveranităţii înseşi. S-ar p ă r e a că dreptul c o m u n i t a r trebuie văzut m a i puţin ca un mijloc j u r i d i c de p r o d u c ţ i e a u n e i suveranităţi supra-statale, cât ca o operaţie politică de redistribuire a suveranităţii dinspre state înspre cetăţeni. C u r t e a de Justiţie de la L u x e m b u r g , alături de n o r m e l e europene de protecţie a consumatorului ori de cele referitoare la c o n c u r e n ţ ă , r e p r e z i n t ă tot atâtea i n s t r u m e n t e prin i n t e r m e d i u l cărora î n c e p e să se schiţeze o a n u m e paritate de statut politicojuridic între voinţa statului şi cea a cetăţeanului, c h e m a t e deopo­ trivă să asculte de aceeaşi instanţă jurisdicţională. Pe a s e m e n e a căi, în a p a r e n ţ ă e x t r e m de t e h n i c e şi de birocratice, cetăţeanul e u r o p e a n capătă p a s cu pas posibilitatea - dar şi temeiul legal de a stabili excepţia în raporturile sale cu statul, ceea ce înseamnă că el este pe p u n c t u l de a deveni titularul unei funcţii p â n ă atunci exclusiv regaliene. Principiul intangibil al suveranităţii naţionale indivizibile, piatră de t e m e l i e a m o d e r n i t ă ţ i i politice, p r i m e ş t e astfel o lovitură discretă, dar decisivă, cetăţeanul descoperindu-şi vocaţia de subiect politic al demodernizării. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat după război în Centrul şi Sudul Europei şi de ceea ce se petrece de atunci în sânul Uniunii Europene, răsturnarea regimului totalitar în R o m â n i a nu a avut ca principal beneficiar cetăţeanul şi nu a fost însoţită de o p u n e r e categorică în discuţie a structurii, funcţiei şi menirii statului. Pe dc o parte, cetăţeanul r ă m â n e un obiect politic neidenti­ ficat, atât în litera şi spiritul Constituţiei din 1991, cât şi în orizon­ tul practicilor de guvernare. Iar pe de altă parte, totalitarismul nu a p r i m i t un d i a g n o s t i c politic p e n t r u că au lipsit cu desăvârşire gânditorii interesaţi să-1 supună unei analize cu adevărat sistema­ tice şi critice, d a c ă nu c u m v a au fost p u r şi simplu absenţi gân­ ditorii ca atare. Indiferenţi la i m p e r a t i v e l e etice şi în a b s e n ţ a u n e i legături sociale care să-i transforme dintr-un p o p o r natural într-o societate 34

politică, românii se c o m p l a c în rutina modernităţii, care pentru ei poartă încă n u m e l e statului-naţiune.

Opinii şi opinie publică Conceperea tranziţiei ca un proces istoric ce se cuvine să aibă drept p u n c t de p l e c a r e statul întrupat în n a ţ i u n e , fie că a c e s t a trebuie decpnstruit sau doar reformat, echivaleaz% t cu construirea unei analitici a puterii c a p a b i l ă să facă e c o n o m i e de valori. La urma urmelor, tranziţia are n e v o i e de o h e r m e n e u t i c ă şi, pe cale de consecinţă, de o categorie de interpreţi ai „adevărului". In acest context, recursul la cultură şi ingerinţa s i s t e m a t i c ă şi critică a „intelectualilor" în f e n o m e n u l politic ar p u t e a fi o politică desfăşurată cu ajutorul u n e i strategii diferite a discursului, o strategie cârmuită de valori. C u l t u r a este c a p a b i l ă să codifice p u t e r e a , îi p o a t e furniza puterii reperele sale axiologice, îi p o a t e i m p u n e exigenţele sale de adevăr, îi p o a t e servi drept sistem de reprezentare. Controlul asupra valorilor este deja o o p ţ i u n e politică şi însăşi calea c a r e îi poate duce pe intelectuali în vecinătatea puterii. A decide ce este şi ce nu este adevărat, a p u n e stăpânire pe imperiul imaginilor şi modelelor care este cultura, a cenzura discursul şi practicile clasei politice (ca şi c u m , în faţa puterii, o atitudine reticentă şi critică ar fi întotdeauna obligatorie), iată elementele din care se clădeşte autoritatea publică a intelectualilor. A critica sistematic puterea în funcţie este, fără îndoială, un m o d de afirmare a propriei puteri. Intelectualii şi „purtătorii de c u v â n t " ai opiniei p u b l i c e (jurnalişti şi activişti civici) nu şi-au asumat, d u p ă d e c e m b r i e 1989, funcţia ce le-ar fi revenit de drept, a c e e a de a o r g a n i z a d e z b a t e r e a politică şi de a-i p r o p u n e t e r m e n i i , obiectivele şi m e t o d a . Ei şi-au atribuit, în s c h i m b , exclusivitatea conştiinţei morale, a interpretării rolului celui c h e m a t să p u n ă în p e r m a n e n ţ ă la îndoială orientarea etică a actului de guvernare. Acesta este motivul p e n t r u care u n a din întrebările cele m a i tulburătoare ale epocii de tranziţie ar p u t e a fi formulată în m o d u l u r m ă t o r : j o a c ă oare critica politică u n rol d e m o c r a t i c într-o 35

societate în curs de d e m o c r a t i z a r e ? D i n perspectiva consolidării d e m o c r a t i c e , această critică ar trebui să î n d e p l i n e a s c ă cel puţin trei funcţii majore. P r i m a ar fi a c e e a de a a c ţ i o n a ca un fel de lichidator al raţiunii de stat, t o a t e a c t e l e şi faptele puterii ajun­ gând, prin intermediul ei, cât m a i transparente pentru societate. A doua funcţie ar urmări ca, prin m o d u l în care este descrisă, socie­ tatea să devină vizibilă, la r â n d u l său, în ochii puterii. în sfârşit, a treia funcţie, o a r e c u m p e d a g o g i c ă , ar fi c e a a socializării d e m o c r a t i c e : d e m e r s u l critic este c h e m a t să difuzeze, să explice şi să i n t e r o g h e z e valorile, p r a c t i c i l e şi p r o c e d u r i l e c o m u n e ale democraţiei. L o c u l social al acestei critici politice a devenit, d u p ă căderea c o m u n i s m u l u i , presa, f i e e a d e atitudine, d e opinie sau d e informaţie. N u m a i că, a p a r e n t incapabilă să-şi a s u m e cele trei funcţii ce revin criticii politice într-o societate democratică, presa r o m â n e a s c ă d e tranziţie n u s e r e c o m a n d ă , î n cele m a i m u l t e cazuri, decât ca un decalc anticomunist al vechii prese comuniste. Presa tranziţiei - ca şi intelectualii care recurg la serviciile ei - nu p u n e întrebări, nu-şi p u n e la îndoială propriile opinii şi informaţii, îşi afirmă părerile ca şi c u m ele ar fi singurele corecte, temeinice şi autorizate. Presa r o m â n e a s c ă de tranziţie, ca şi vechea presă de partid, este o presă de autoritate. Ispita dubiului, a incertitudinii, a aproximativului, a parţialului nu o încearcă niciodată. Presa nu află, ci ştie. Ea nu iscodeşte, ci decide. Diferenţa este că izvorul autorităţii presei c o m u n i s t e se situa în afara acesteia, în partidul î n a r m a t cu instrumentele socialismului ştiinţific şi cunoscător al sensului istoriei, în v r e m e ce presa posteomunistă s-a autoînvestit cu o autoritate i m a n e n t ă pe care o justifică în b a z a p r e z u m p ţ i e i potrivit c ă r e i a ea este s i n g u r a o g l i n d ă fidelă şi p e r m a n e n t ă a opiniei p u b l i c e . P r e s a se d o r e ş t e „ p u r t ă t o a r e de c u v â n t " a societăţii, dar nu face, în realitate, decât să inventeze cuvinte în n u m e l e unei societăţi pe care nu se străduişte să o c u n o a s c ă şi din p a r t e a căreia nu a p r i m i t nici un fel de m a n d a t care să c o n ţ i n ă termeni de reprezentativitate. în practică, presa r o m â n e a s c ă funcţionează ca un substitut al opiniei publice. Ea nu este un m e d i u de raţionalizare şi de clasi­ ficare a tendinţelor d o m i n a n t e în societate, ci chiar locul în care 36

se p r o d u c nu doar curentele de opinie atribuite societăţii, ci chiar 1 problemele sociale ca atare . S-ar părea că, de fapt, opinia publi­ că nici m ă c a r nu există ca atare, cu statut de obiect social natural şi spontan. Opinia publică este, m a i degrabă, o construcţie socială c e r e c u r g e rareori l a p r o c e d u r i i n o c e n t e . O p i n i a p u b l i c ă n u s e d e s c o p e r ă şi nu se extrage din a d â n c u l societăţii, aşa c u m se scoate cărbunele din mină. D i m p o t r i v ă , opinia p u b l i c ă se elabo­ rează d u p ă m o d e l u l sinfetizării unui p r o d u s c h i m i c în condiţii de laborator. La nivelul opiniei, există rareori răspunsuri care preced întrebările, iar o întrebare formulată într-un a n u m e fel are cali­ tatea de a determina un n u m ă r limitat şi previzibil de răspunsuri. De ce nutreşte presa r o m â n e a s c ă ambiţia - nu n u m a i naivă, dar şi z a d a r n i c ă - de a fi o „ o g l i n d ă fidelă" a opiniei p u b l i c e ? Pentru că, u r m â n d e x e m p l u l p r e d e c e s o a r e i sale c o m u n i s t e , s e dovedeşte profund ostilă democraţiei reprezentative. Aceasta din u r m ă are, pe l â n g ă m u l t e alte trăsături, şi pe a c e e a de a fi o procedură de unificare politică a societăţii. O societate „naturală", deci u n a fragmentată şi conflicmală, nu se manifestă sub specia corpului politic decât prin tehnica reprezentării. O societate nu se constituie politic decât cu preţul unei devoluţii imediate a unităţii sale către un corp reprezentativ. C o r p u l politic al unei naţiuni nu există, în democraţia reprezentativă, decât în m ă s u r a în care este absorbit integral de o r e p r e z e n t a n ţ ă n a ţ i o n a l ă . Cu acest titlu, corpul reprezentativ, a d i c ă P a r l a m e n t u l , este singura instanţă autorizată să dea glas unor opinii cu adevărat „ p u b l i c e " în materie politică. Căci, în democraţie, reprezentarea nu are o fire proprie, nu are altă substanţă politică d e c â t c e a pe care i-o încredinţează prin delegare publicul care o instituie. în n u m e l e libertăţii cuvân­ tului, cetăţenii - alături de grupurile de interese (inclusiv grupu­ rile de presă) ori de cercurile intelectuale - sunt îndreptăţiţi să-şi exprime opiniile politice, fiind însă conştienţi de faptul că aceste păreri, deşi î m p r u m u t ă o formă publică (în calitate de exerciţiu al unei libertăţi publice), sunt fundamental c o n d a m n a t e să r ă m â n ă opinii particulare. Nu ar exista, aşadar, o o p i n i e publică, p e n t r u 1

E.g. Philippe CHAMPAGNE, „La construction mediatique des 'malaises sociaux'", Actes de la recherche en sciences sociales, 90, 1991, pp. 64-75.

că nu există nici un s i n g u r p u b l i c , ci o m u l t i t u d i n e de a u d i e n ţ e sociale ale căror păreri pot fi distribuite, într-o situaţie dată, pe o 1 curbă de opinii u n i m o d a l ă în formă de clopot . Singura opinie autentică şi reprezentativă a unei naţiuni este opinia Parlamentului acelei naţiuni. Nici intelectualii şi nici presa nu p o t p r e t i n d e că ştiu m a i b i n e d e c â t P a r l a m e n t u l - oricât de dezamăgitoare ar fi prestaţia acestuia - ce crede o societate despre o a n u m i t ă p r o b l e m ă politică. Riscul u n e i a s e m e n e a prezumţii a s u m a t sistematic de p r e s a r o m â n e a s c ă - este ca m a s s - m e d i a , chiar dacă are dreptate într-o situaţie dată, sa devină o instituţie antidemocratică.

Cultura locurilor comune Pe de altă parte, se întâmplă că în R o m â n i a postcomunistă nu trec drept interpreţi avizaţi (şi, uneori, redutabili) ai politicii decât cei c a r e se d e d i c ă analizei micro-politice. R e n u m e de „analist p o l i t i c " nu-şi fac, de regulă, decât cei care se consacră interpre­ tării sondajelor, lecturii rezultatelor alegerilor, comentariului (de regulă acid şi anecdotic) al celui m a i recent e v e n i m e n t din viaţa politică, desluşirii relaţiilor dintre p a r t i d e şi dintre politicieni, elucidării fenomenelor de corupţie şi denunţării abuzurilor auto­ rităţilor şi agenţilor p u b l i c i . R e p u t a ţ i e de „analist p o l i t i c " nu dobândeşte, în cele m a i m u l t e cazuri, decât scriitorul, publicistul, eseisml şi, m a i rar, sociologul care etalează în mediile de infor­ mare câteva fărâme de cunoaştere empirică şi m a i ales dacă o face într-un regim stilistic vibrant. Este drept că se r e m a r c ă pretutindeni o intruziune licită, un fel de drept de ingerinţă a nespecialiştilor în d o m e n i u l reflecţiei asupra politicului, f e n o m e n generalizat c a r e d u c e c u g â n d u l l a isegoria a t h e n i e n i l o r e p o c i i clasice. D e m o c r a ţ i a antică se î n t e ­ meia pe libertatea şi îndreptăţirea oricui de a lua cuvântul înaintea tuturor în chestiuni care privesc pe toată lumea, în p r o b l e m e care ţin, cu alte c u v i n t e , de b i n e l e c o m u n , de treburile publice, de 1 Giovanni SARTORI, Elementi di teoria politica, II Mulino, Bologna, 1987, pp. 197 sq.

38

1

politică. Căci, potrivit u n u i m i t transmis de P r o t a g o r a s , Z e u s a distribuit tuturor oamenilor o c o m p e t e n ţ ă politică egală, o virtute c o m u n ă , o p r i c e p e r e în t r e b u r i l e cetăţii ce nu p r e s u p u n e o specializare prealabilă, o „ t e h n i c ă " specifică, d e p r i n s ă în u r m a unui l u n g exerciţiu, aşa c u m solicită alte î n d e l e t n i c i r i u m a n e (arhitectura, arta războiului, navigaţia e t c ) . N u m a i c ă această c o m p e t e n ţ ă u n i v e r s a l ă î n d o m e n i u l politicii, care p o a t e fi c o n s i d e r a t ă drept un m i t fondator al democraţiei, s-a dovedit, în cele din u r m ă , a nu fi de ordin cognitiv. Cu toate acestea, raţiunea m o d e r n ă , ale cărei exigenţe îl obligă pe specialist să-şi declare i n c o m p e t e n ţ a în alte d o m e n i i decât cel p e n t r u care s-a pregătit, îi cere nespecialistului, adică cetăţeanului, oricare ar fi nivelul său de educaţie şi de informaţie, să se p r o n u n ţ e în treburile politice, să fie p r e o c u p a t de politică 2 . Fireşte, cel căruia îi lipseşte pregătirea poliţistului nu se va încuinenta pe tărâmul teoriei politice sau al analizei politice c o m p a ­ rate, d a r se va simţi în largul său şi î n d e m n a t să-şi formuleze opiniile la auzul cifrelor şi procentelor u n u i sondaj ori î n a r m a t cu ultima declaraţie de presă a u n u i ministru. Politicienii înşişi, eseiştii şi jurnaliştii, ba chiar şi cetăţenii obişnuiţi, se socotesc mult prea competenţi în m a t e r i e de politică pentru a putea realiza că politica, ca şi filosofia, istoria sau dreptul, formează obiectul de studiu al unei discipline ştiinţifice. N u m a i că, atunci c â n d este vorba de ştiinţă, inclusiv de cea politică, uşurinţa de a scrie o r i c u m şi despre orice se d o v e d e ş t e a fi, în cele din urmă, doar celălalt n u m e al ignoranţei. A ş a c u m este practicată în R o m â n i a post-totalitară, interpretarea politicii nu influenţează politica şi nici nu contribuie la m a t u r i z a r e a unei culturi politice democratice. R o m â n i i nu au încă o cultură politică c o m u n ă , ci doar o cultură a locurilor c o m u n e .

1

Protagoras, 322a-323a, in PLATON, Opere, I ed. P. Creţia, C. Noica, trad. rom. Ş. Mironescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pp. 437-438. 2 Cf. analiza lui Giovanni SARTORI, The Theory of Democracy Revisiled, ChatamHouse, Chatam, N.J., 1987, pp. 106-107.

Discursul anti-antidemocratic S-ar p u t e a s p u n e c h i a r că cel m a i i m p o r t a n t m o m e n t din istoria intelectuală a democraţiei româneşti postcomuniste a fost apariţia ziarului România Mare şi, ulterior, înfiinţarea partidului cu acelaşi n u m e , a m b e l e p r o m o t o a r e ale unui discurs p u b l i c ce utilizează în m o d u l cel m a i c o m p l e t întregul inventar de locuri c o m u n e al n a ţ i o n a l i s m u l u i înţeles în c h e i e e t n i c ă şi religioasă. Probabil că afirmaţia va p ă r e a mult m a i puţin provocatoare după e n u m e r a r e a câtorva din beneficiile majore pe care dublul eveni­ m e n t din anul 1990 le-a adus în cele m a i diverse sfere ale spaţiului public. M a i întâi, sute de studenţi în istorie, ştiinţe politice, litere ori sociologie au beneficiat de un subiect gata făcut pentru lucrările lor de licenţă, pentru dizertaţiile sau tezele de doctorat pe care le-au susţinut în universităţi r o m â n e ş t i sau occidentale. Subiectul le-a dat nu numai ocazia de a a r g u m e n t a „ e x c e p ţ i o n a l i s m u l " acestei trăsături a vieţii politice româneşti, dar şi de a-şi dovedi propriul ataşament pentru valorile democratice. Apoi, n u m e r o ş i intelectuali, publicişti, ziarişti, scriitori şi istorici români şi-au ales România Mare, chiar de la primul n u m ă r al acesteia, drept a d v e r s a r prin definiţie şi prin incapacitate de autodefinire. C u m altfel să-ţi probezi spiritul democratic, dacă nu criticând sistematic şi n e c r u ţ ă t o r tot c e e a ce susţine C o r n e l i u Vădim Tudor (ca şi alţi prieteni ai săi politici şi/sau culturali) în calitate de director de revistă şi de preşedinte de partid? într-ade­ văr, datorită diversităţii orientărilor intelectuale şi istoriilor p e r s o n a l e ale c o n d u c e r i i sale, Frontul Salvării N a ţ i o n a l e nu s-a pretat, în primii ani ' 9 0 , decât la o utilizare ideologică bazată pe o distincţie elementară şi intuitivă între neo/cripto/ex-comunişti pe de o parte şi anticomunişti pe de altă parte. în schimb, intrarea în scenă a Partidului R o m â n i a M a r e a dus la constituirea, pe cale negativă, a u n u i b i p o l a r i s m propriu-zis politic, ce-i o p u n e pe democraţi extremiştilor. Desigur, m a r e l e beneficiar al acestui b i p o l a r i s m a fost, la alegerile din 2000, I o n Iliescu, dintr-o dată c a n d i d a t al tuturor „forţelor democratice" împotriva liderului radical-naţionalist C V 40

Tudor. Pe aceeaşi cale, Partidul Social D e m o c r a t s-a p u t u t p r e ­ zenta o a r e c u m legitim drept m a r e l e partid al centrului democra­ tic, drept singura mişcare politică capabilă să stăvilească ascen­ siunea electorală a extremismului. Prin aceeaşi mişcare, U n i u n e a D e m o c r a t ă a M a g h i a r i l o r şi-a c o n s o l i d a t legitimitatea în ochii propriilor alegători şi ai observatorilor străini. Cine ar putea nega că, atâta t i m p cât şovinismul r o m â n e s c are o expresie politică semnificativă, minorităţile naţionale trebuie să-şi întărească capa­ citatea de reprezentare parlamentară a propriilor interese comunitare? în sfârşit, Partidul R o m â n i a M a r e şi publicaţiile sale constituie o resursă de l e g i t i m a r e d e m o c r a t i c ă de n e î n l o c u i t nu numai pentru actori politici majori, de tipul preşedintelui Iliescu sau al P S D , dar şi pentru o întreagă populaţie de autori de cărţi, studii şi r a p o a r t e despre n a ţ i o n a l i s m , o r t o d o x i s m , c o n s p i r a ţ i o nism, radicalism, antisemitism şi alte maladii ce p a r să fi infectat corpul politic al românilor. C e l m a i adesea, astfel de autori fac carieră universitară, d o b â n d e s c r e p u t a ţ i e intelectuală ori obţin finanţări internaţionale pentru proiecte de c e r c e t a r e din simplul motiv că R o m â n i a M a r e (partidul, publicaţia şi ideile pe care acestea se bizuie) există. în absenţa ei, toţi cei care şi-au făcut o meserie din lectura critică a discursurilor ţinute şi susţinute de alţii ar dispărea subit din orizontul atenţiei publice. Aş fi înclinat să spun că, în R o m â n i a , teoreticienii şi exegeţii democraţiei sunt o raritate, d u p ă c u m tot atât de rar se găsesc şi politicieni inspiraţi, în practica g u v e r n a m e n t a l ă sau în opoziţie, de valori democratice. Societatea românească abundă însă în poli­ ticieni, ziarişti şi intelectuali care c o n d a m n ă şi se opun discursului radical şi extremist de tip naţionalist. Ei trec, în proprii lor < "hi şi în cei ai publicului, drept democraţi printr-o dublă negaţie, adică n u m a i în m ă s u r a în care se m a n i f e s t ă ca a n t i - a n t i d e m o c r a ţ i . în politica r o m â n e a s c ă , discursul naţionalist p a r e d e c i a fi indis­ pensabil. Fără el, p r e a puţini politicieni, intelectuali şi jurnalişti ar m a i avea prilejul să-şi arate d e v o t a m e n t u l p e n t r u democraţie. Discursul naţionalist nu se dovedeşte a fi d o a r indispensabil. El este totodată şi inevitabil. Societăţi occidentale cu un îndelung exerciţiu al democraţiei (sau m ă c a r mai lung decât cel românesc), p r e c u m c e a a m e r i c a n ă , franceză, nord-italiană, flamandă sau 41

austriacă nu numai că nu l-au putut elimina sau m ă c a r izola, dar sunt nevoite chiar să-i facă loc în guverne, parlamente, primării, presă şi universităţi. Faptul, n e p l ă c u t în sine, nu este n e a p ă r a t îngrijorător, atâta v r e m e cât discursurile d e m o c r a t i c , civic şi liberal au rădăcini înfipte a d â n c în ţesutul intelectual şi politic al societăţilor respective. în a s e m e n e a societăţi, discursul naţionalist este cel care p a r a z i t e a z ă şi d i s t o r s i o n e a z ă temele d e m o c r a t i c e , civice şi liberale, a p ă r â n d în m a r g i n e a lor şi ori de câte ori sistemul democratic nu se grăbeşte să-şi ţină promisiunile sau nu o face în mod convingător. Dimpotrivă, în R o m â n i a , discursul democratic devine d o m i ­ nant în m a r g i n e a e x t r e m i s m u l u i şi printr-un efect de parazitare a discursului naţionalist. Foşti ofiţeri de securitate, foşti activişti, scriitori şi ziarişti c o m u n i ş t i ori, p u r şi simplu, foşti a n o n i m i al căror intelect n-a fost niciodată vizitat dc vreo idee sunt împinşi de mecanica confruntării cu radicalismul României Mari către un c e n t r a intelectual şi politic cc-i transformă, d u p ă caz, în d e m o ­ craţi, în liberali şi în conştiinţe civice. în politica şi în cultura românească, democrat autentic devine mai ales cel care d e n u n ţ ă discursul naţionalist, cel care se arată îngrijorat de succesul electoral al n a ţ i o n a l i s m u l u i , cel care se r e c o m a n d ă c a adversar a l lui C V T u d o r ş i a l celor care împăr­ tăşesc convingerile acestuia. Lipsită în anii c o m u n i s m u l u i de o opoziţie ori m ă c a r de o disidenţă intelectuală c o e r e n t ă şi siste­ matică, care să fi putut j u c a rolul unui p e d a g o g autonom al d e m o ­ craţiei, societatea r o m â n e a s c ă p o s t e o m u n i s t ă a fost constrânsă să inventeze limbajul şi temele democratice prin tehnica contrastului cu discursul naţionalist a n t i d e m o c r a t i c . Cu acest titlu, calitatea d e m o c r a ţ i e i r o m â n e ş t i r ă m â n e încă d e p e n d e n t ă d e vigoarea extremismului. D a c ă într-o b u n ă zi acesta ar dispare, democraţia însăşi ar fi a m e n i n ţ a t ă . C u m ar m a i p u t e a dovedi atunci cei m a i mulţi dintre politicieni ş i intelectuali, c a r e împărtăşesc c u C V T u d o r a d e z i u n e a biografică la c o m u n i s m u l anilor ' 8 0 , că sunt cuceriţi definitiv pentru d e m o c r a ţ i e ?

CAPITOLUL I

Comunismul ca etica a iresponsabilităţii

Un monopol leneş

In calitate de b u n simbolic, c o m u n i s m u l r o m â n e s c a fost abordat, de regulă, dintr-o s i n g u r ă p e r s p e c t i v ă m e t o d o l o g i c ă : demitizarea. Cu alte cuvinte, reeonstniirea producţiei ideologice realizate şi c o n s u m a t e în t o t a l i t a r i s m este privită ca o între­ prindere de tip deconstructiv şi se b u c u r ă de toate onorurile pe care o a n u m i t ă cultură le acordă - sau le refuză - spiritului critic. Mă întreb însă dacă analiza care, de câteva decenii, şi-a fixat ca obiect istoric sistemul de reprezentări simbolice şi imaginarul ideologic al regimurilor totalitare de tip sovietic nu a generat, la rândul ei, o serie de stereotipuri interpretative. î n t r e b a r e a devine aproape neliniştitoare a c u m , c â n d studierea c o m u n i s m u l u i este, cel p u ţ i n p e n t r u istoria şi ştiinţa p o l i t i c ă din E s t u l e u r o p e a n , o operaţiune intelectuală lipsită de riscuri politice, dacă nu chiar, în unele cazuri nu întru totul izolate, un fel de r e v a n ş ă morală. Nu suntem oare noi înşine în situaţia de a investiga c o m u n i s m u l cu ajutorul u n o r i n s t r u m e n t e c o n c e p t u a l e şi m e t o d o l o g i c e atinse uneori de u m b r a ideologiei şi a gândirii mitice? M a i grav încă, nu ne lăsăm c u m v a prinşi în c a p c a n ă de temele pe care c o m u n i s m u l le-a fabricat şi, schimbând doar termenii şi sensul demonstraţiei, le folosim cu seninătate în c o n t i n u a r e , cu relativă b u n ă credinţă şi cu sentimentul că nu facem altceva decât să d e s t r ă m ă m vălul de iluzii care ne acoperă trecutul? Pe scurt, există o a r e i n s t r u m e n t e c o n c e p t u a l e cu ajutorul cărora o p e r e a z ă atât logocraţii r e g i m u r i l o r c o m u n i s t e , cât şi criticii acestor regimuri? Să fie oare vorba, şi pe acest plan, de un 45

t r i u m f perfid şi p o s t u m al c o m u n i s m u l u i care ne obligă să-1 privim în oglinda pe care şi-a pregătit-o singur din v r e m e ?

Totalitarismul ca monopol Deşi p o s t e r i t a t e a c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c p a r e să fie caracterizată de o r e p r e z e n t a r e a p r o a p e g e n e r a l ă a trecutului apropiat sub specia totalitarismului, î n m o d p a r a d o x a l , a c e a s t ă unanimitate intelectuală nu este însoţită (aşa c u m s-a întâmplat de exemplu în societatea g e r m a n ă , m a i întâi sporadic, imediat d u p ă cel de-al doilea război mondial, apoi sistematic la d o u ă decenii d u p ă căderea n a z i s m u l u i ) de formularea - în primul rând etică, nu neapărat şi politico-juridică - a unei „ p r o b l e m e a vinovăţiei" (Die Schuldfrage1), întemeiată pe certimdinea că „fiecare om este co-responsabil p e n t r u m o d u l în care este g u v e r n a t " 2 . De aceea, felul în care experienţa socială şi individuală a celor cincizeci de ani de c o m u n i s m este reflectată, p r e l u c r a t ă şi valorificată la nivelul memoriei colective s-ar fi cuvenit să constituie, p r o b l e m a etică centrală a societăţii româneşti posteomuniste. în ciuda acestei e v i d e n t e dislocări a eticului de politic, totalitarismul r ă m â n e probabil obiectul ideal în jurul căruia p o a t e lua fiinţă - aşa c u m d o r e ş t e Albert O. H i r s c h m a n - o ştiinţă social-morală, „în c a r e consideraţiile m o r a l e nu sunt r e p r i m a t e sau lăsate d e o p a r t e , ci sunt sistematic a m e s t e c a t e în discuţia analitică fără nici un sentiment de culpabilitate cu privire la lipsa lor de integrare, în care s-ar trece de la p r e d i c ă la dovadă tot atât de des pe cât de lesne, în care consideraţiile m o r a l e nu ar fi introduse pe furiş, nici exprimate inconştient, ci expuse pe faţă" 3 . 1

Dezbaterea, care în Germania nu a avut loc cu adevărat decât începând cu anii '60, a fost deschisă de cartea omonimă din 1946 a lui Karl JASPERS, parţial tradusă în româneşte de G. Purdea, Texte filosofice, Editura Politică, Bucureşti, 1986, pp. 34-80. 2 ÎB1DEM, p. 37. 3 Albert O. HIRSCHMAN, „Morality and the Social Sciences: ADurable Tension", in Robcrt N. BELLAH, Paul RABINOW, William M. SULLIVAN, Norma HAAN, editors, Social Science as Moral Inquiry, Columbia University Press, New York, 1983, p. 31. 46

Studiul totalitarismului, indiferent d a c ă c h e i a sa de lectură este e c o n o m i c ă sau politică, se găseşte a p r o a p e inevitabil prins între d o u ă ispite: pe de-o parte, empirismul, iar de cealaltă parte, moralismul. Intre expunerea neutră şi adesea lipsită de inspiraţie a evenimentelor şi a cifrelor şi discursul mişcător despre m e m o r i e şi suferinţă a fost rareori identificat un echilibru c o n v e n a b i l . D o v a d a p a r e să excludă predica, iar predica nu socoteşte necesar să recurgă la dovezi. Dintr-o perspectivă e c o n o m i s t ă o a r e c u m elementară, totali­ tarismul poate fi descris ca m o n o p o l politic al unui partid u n i c 1 . Se p r e s u p u n e , îndeobşte, că întregul p r o c e s de producţie, circu­ laţie şi distribuţie a bunurilor s i m b o l i c e din sfera socială era controlat, riguros şi centralizat, de către P a r t i d u l C o m u n i s t . Potrivit m o d e l u l u i marxist al m o n o p o l u l u i , a c e a s t ă d o m i n a ţ i e m o n o p a r t i z a n ă ar fi avut sarcina de a înscrie în c o n t u l ierarhiei c o m u n i s t e un profit politic m a x i m şi exclusiv. Pentru realizarea acestui profit, partidul unic 2 era ţinut să împiedice atât încercările de abandon, cât şi formele de protest. O astfel de caracterizare a totalitarismului ca m o n o p o l politic agresiv şi exploatator are, mai degrabă, o v a l o a r e omiletică. Ea introduce, pe cale de consecinţă, t e m a neputinţei de a rezista la o p r e s i u n e şi este m e n i t ă să şteargă diferenţa esenţială dintre supunere şi susţinere. Avem de-a face, aşadar, cu un fel de morală răsturnată al cărei rost este strict justificativ. Moralizarea excesivă la care este supus totalitarismul d u p ă p r ă b u ş i r e a sa are rolul de a face uitată lipsa oricărei d i m e n s i u n i etice a c o m p o r t a m e n t e l o r sociale din totalitarism.

M o d e l u l hirschmanian C u m poate fi înscrisă o atare observaţie ce adoptă, inevitabil, tonul unei predici, într-o argumentaţie atentă la dovezi? E x a m i 1

Michael WALLER, The End of the Communisi Monopoly, Manchester University Press, Manchester and New York, 1993. 2 Ghita IONESCU, 77ie Polilics of the European Communist States, Weidenfeld andNicolson, London, 1967, p. 42, atrage atenţia asupra contra­ dicţiei formale conţinute de formula partid unic: etimologic, partidul împarte, divide, nu reprezintă, prin definiţie, decât un segment al societăţii. 47

n a r e a faptelor şi r e c u r s u l la conştiinţa p o t oare coabita ca ele­ m e n t e ale unui d e m e r s ştiinţific? Nu n u m a i ştiinţa social-morală întrevăzută de H i r s c h m a n sugerează posibilitatea unei astfel de conlocuiri, dar şi a p l i c a r e a m o d e l u l u i m o n o p o l u l u i leneş şi a paradigmei c o m p l e m e n t a r e abandon/protest la experienţele isto­ rice succesive ale totalitarismului şi postcomunismului 1 . Hirschman însuşi e v o c a m o n o p o l u l p a r t i d u l u i unic ca t e r e n de î n c e r c a r e a teoriei sale, iar în 1993 îşi re formula ipotezele din 1970 în l u m i n a analizei la care supusese căderea c o m u n i s m u l u i şi reorganizarea autorităţii politice în E u r o p a centrală şi de est 2 . Teza centrală a reflecţiei lui H i r s c h m a n ar p u t e a fi r e z u m a t ă astfel: o organizaţie e c o n o m i c ă sau politică ale cărei p r o d u s e sau prestaţii cunosc un declin se confruntă cu d o u ă tipuri de atitudini posibile din partea c o n s u m a t o r i l o r , r e s p e c t i v ale m e m b r i l o r ori susţinătorilor. A b a n d o n u l , defecţiunea, părăsirea c o m p a n i e i sau a organizaţiei este p r i m a atitudine (exit), A doua atitudine imaginabilă (voice) este protestul, reacţia critică, luarea de poziţii în sânul organizaţiei faţă de care consumatorul sau susţinătorul nutreşte încă, în ciuda declinului, un a n u m i t tip de loialitate care îl î m p i e d i c ă să o abandoneze. Fireşte, un a s e m e n e a m o d e l e x e m p l a r al c o m p o r t a m e n t u l u i e c o n o m i c sau politic este valabil cu p r e c ă d e r e în sisteme concurenţiale: e c o n o m i a de piaţă, respectiv democraţia pluralistă. N u m a i în asemenea conjuncturi, abandonul sau protestul îşi pot îndeplini cu claritate funcţia, a c e e a de a atrage atenţia asupra declinului şi de a i m p u n e , eventual, din p a r t e a c o n d u c ă t o r i l o r organizaţiei, luarea de m ă s u r i pentru îndreptarea situaţiei. 3 In realitate, după c u m au observat Brian Barry şi Hirschman însuşi, alegerea între a b a n d o n şi protest are rareori un caracter net şi raţional. Fiecare dintre cele d o u ă atitudini p r e s u p u n e un n u m ă r 1

Albert O. HIRSCHMAN, Exit, Voice. andLoyalty. Responses lo Decline in Firms, Organiza tio ns, and States, Harvard University Press, Cambridge, Mass. and London, 1970. 3 IDEM, „Exit, Voice and the Fate of the German Democratic Republic. An Essay in Conceptual History", WorldPolilics, 45, 1993, pp. 173-202. 2 Brian BARRY, recenzie la Albert O. HIRSCHMAN, Exit, Voice, and Loyalty. Responses to Decline in Firms, Organizalions, and States, Harvard University Press, Cambridge, Mass. and London, 1970, in British Journal of Politicul Science, 4, i 974, pp. 79-107. 48

de variante care au darul de a r e d u c e drastic c a p a c i t a t e a de autoreglare a sistemului. Ne p u t e m astfel î n c h i p u i o p l e c a r e în linişte a c o n s u m a t o r i l o r ori a susţinătorilor, a b a n d o n discret şi uneori insesizabil ce nu induce imediat şi nemijlocit o reacţie dc îndreptare din p a r t e a a d m i n i s t r a t o r i l o r organizaţiei aflate în declin. D u p ă c u m p o a t e fi i m a g i n a t ă şi o t ă c e r e fără a b a n d o n , adică o n e m u l ţ u m i r e care nu se exprimă prin forme explicite de protest, r e s e m n a r e a fiind, m a i ales în sistemele politice, fie u n a din manifestările „ s l a b e " ale loialităţii, fie s e m n u l tacit al unei asumări a neputinţei. P o a t e fi evocată, în al treilea rând, şi o î n g e m ă n a r e a celor d o u a atitudini e x e m p l a r e : p a r a d i g m a exit p o a t e fi însoţită şi prelungită de contestare atunci c â n d nu se e p u i z e a z ă în s i m p l u l gest de a b a n d o n , ci ia forma p r o t e s t u l u i formulat din exterior. Acesta nu m a i are însă evidenta funcţie de autoreglare p e n t r u că mesajul pe care îl transmite organizaţiei nu mai este de natură să-îi evidenţieze decăderea, ci să m a r c h e z e o defecţiune în o r d i n e a loialităţii care, în u l t i m ă instanţă, poate p r o v o c a un efect contrar stopării declinului, printr-o reacţie defensivă şi autojustificativă a administratorilor: am fost abandonaţi, ar putea spune aceştia, nu pentru că organizaţia este prost condusă, ci p e n t r u că susţinătorii ci nu sunt capabili dc fidelitate. î n t r e b a r e a cea m a i tulburătoare ce p o a t e fi adresată acestui model priveşte, desigur, valabilitatea lui în sistemele e c o n o m i c e şi politice n e c o n c u r e n ţ i a l e . C u m f u n c ţ i o n e a z ă o a r e dialectica exi t/voi ce într-un regim de m o n o p o l , ce pare să b l o c h e z e m e c a ­ nismele ce fac posibilă atât plecarea, cât şi contestarea? în acest punct, H i r s c h m a n p r o p u n e o revizuire radicală a definiţiei tradi­ ţionale a monopolului. Ortodoxia e c o n o m i c ă (şi nu n u m a i cea de filiaţie marxistă) îşi reprezintă, de regulă, m o n o p o l u l sub specia unei organizaţii o m n i p o t e n t e , „ d e p r a d ă " , c a r e , p r i n c o n t r o l u l absolut al p r o d u c e r i i , circulaţiei şi desfacerii a n u m i t o r b u n u r i , urmăreşte o m a x i m i z a r e n e m i l o a s ă a profitului. Dimpotrivă, afirmă H i r s c h m a n , m o n o p o l u r i l e sunt de obicei relaxate, lipsite de ambiţii, neglijente şi ineficiente. Cu acest titlu, „ m o n o p o l u r i l e l e n e ş e " (lazy monopol ies)[ nu n u m a i că nu 1

Albert O. HIRSCHMAN, Exit, Voice, andLoyalty, pp. 57-60. 49

î m p i e d i c ă a b a n d o n u l şi contestarea, dar le şi a d m i t în a n u m i t e limite prin favorizarea apariţiei unei concurenţe periferice. Toc­ m a i pentru a-şi p u t e a conserva ineficienta şi incuria, m o n o p o l u ­ rile cedează porţiuni marginale de piaţă u n o r organizaţii concu­ rente, pentru a permite celor m a i activi şi exigenţi consumatori să părăsească serviciile m o n o p o l u l u i şi să-şi satisfacă în afara aces­ tuia nevoia de calitate. Pe această cale, a s e m e n e a c o n s u m a t o r i activi şi pretenţioşi nu vor m a i constitui, în cadrul organizaţiei dominante, o potenţială sursă de contestare. M o n o p o l u l va conti­ nua în s c h i m b să d o m i n e o m a s ă de c o n s u m a t o r i „slabi", adică nepretenţioşi şi lipsiţi de iniţiativă. S i m p l u spus, un m o n o p o l leneş preferă să suporte abandonul limitat al unui n u m ă r restrâns de c o n s u m a t o r i u n e i confruntări cu posibilitatea naşterii u n u i curent masiv de contestare din interior.

î n t r e abandon si protest Citit dintr-o astfel dc p e r s p e c t i v ă h i r s c h m a n i a n ă , totalita­ rismul este în m ă s u r ă să p r o d u c ă suficiente dovezi cu privire la caracterul „ l e n e ş " al organizării de tip m o n o p o l i s t a autorităţii politice. Abandonul nu a fost niciodată o atitudine exclusă cu adevărat şi p â n ă la ultimele consecinţe dc către r e g i m u l totalitar. El a fost chiar organizat - sistematic, cu b u n ă ştiinţă şi în proporţii semnificative - în U n i u n e a Sovietică în anii '20, când internarea anticomuniştilor în insulele Solovki era o soluţie de eliminare a opoziţiei folosită s i m u l t a n cu posibilitatea oferită diverselor categorii şi p e r s o a n e ostile proiectului leninist de a se exila la Berlin sau Paris. în R o m â n i a anilor ' 5 0 , sioniştilor le-a fost îngăduită, dacă nu chiar organizată plecarea. Apoi, în anii ' 7 0 şi ' 8 0 , etnicii g e r m a n i sau evrei, ca şi grupurile de neoprotestanţi disidenţi s-au b u c u r a t de acelaşi t r a t a m e n t . în anumite c o n ­ juncturi, totalitarismul a preferat apelul la exit recursului la repre­ siune. Soljcniţân şi B u k o v s k i în U n i u n e a Sovietică, Paul G o m a şi- Vlad G e o r g c s c u în R o m â n i a sunt e x e m p l e în care r e g i m u l m o n o p o l i s t s-a d o v e d i t m a i d e g r a b ă „ l e n e ş " decât agresiv, p e r m i ţ â n d u n o r personalităţi care-1 stânjeneau prin poziţia lor c o n t e s t a t a r ă să p ă r ă s e a s c ă sistemul. în a s e m e n e a conjuncturi, 50

utilizarea forţei represive a fost j u d e c a t ă ca fiind m a i costisitoare, în ordine simbolică, decât deblocarea parţială a formulei exit. Or, un a s e m e n e a calcul nu şi-1 p o a t e p e r m i t e d e c â t un m o n o p o l relaxat şi indolent, care preţuieşte m a i mult conservarea poziţiilor administratorilor săi decât asigurarea unei exploatări absolute a tuturor resurselor disponibile 1 . C o n t e s t a r e a (voice) a fost, la r â n d u l ei, o atitudine ce nu a dispărut pe de-a-ntregul sub regimul totalitar. în m ă s u r a în care nu p o a t e fi gândit în afara unei m a t r i c e a m o d e r n i t ă ţ i i , adică a dialecticii dintre c o n t r a c t u a l i s m şi d o m i n a ţ i e , totalitarismul comunist a inclus contestarea d e m o c r a t i c ă şi disidenţa în p r o p r i a reţetă, ca fenomene structurale de tip e n d o g e n . Nu ar fi însă atât vorba despre protestul făţiş şi explicit, c o m p o r t a m e n t social care, deşi înscris în însăşi natura c o m u n i s m u l u i , a fost greu tolerat de instituţiile totalitare, p r o v o c â n d o replică sistematică de factură violent-represivă. Totuşi, p e n t r u ca portretul totalitarismului să fie riguros complet, ar trebui luate în calcul şi cele câteva perioade de timp în care diferitele regimuri c o m u n i s t e nu numai că au acceptat oficial să se s u p u n ă criticii i n t e r n e , dar c h i a r au incitat, pe t e r m e n scurt, apariţia licită a u n o r a s e m e n e a luări de poziţie. E p o c a celor „o sută de flori" în C h i n a p o p u l a r ă , primă­ vara de la Praga şi reformismul m a g h i a r de la sfârşind anilor ' 8 0 sunt exemplele cele m a i cunoscute ale unei situaţii rare, în care totalitarismul îşi organizează explicit propria contestare. Ne p u t e m întreba î n s ă d a c ă supuşii şi susţinătorii totali­ t a r i s m u l u i ca m o n o p o l politic nu au a d o p t a t o strategie de tip voice mai discretă şi, pe termen lung, cu mult m a i eficientă decât protestul, în măsura în care această strategie a î m p r u m u t a t forma loialităţii. C u m s e explică, î n c a z u l t o t a l i t a r i s m u l u i r o m â n e s c , t r e c e r e a spectaculoasă de la m a r x i s m u l şi i n t e r n a ţ i o n a l i s m u l anilor ' 5 0 l a „ n e o - p o p o r a n i s m u l " anilor ' 8 0 , ale cărui f o r m u l e naţional-populistă sau social-populistă subzistă încă în ideologiile de tranziţie ale erei p o s t e o m u n i s t e 2 ? ' Andrei PLEŞU, „Intellectual Life under Dietatorship", in Antoaneta TĂNASESCU, editor, Ten Steps Closer to România, The Rovnanian Cultura! Foundation, Bucharest, 1999, pp. 227-230 vorbeşte despre imperfecţiunea răului manifestată sub forma unei suspendări aleatorii a constrângerilor. 2 Attila ÂGH, The Polilics of Central Europe, Sage, London and Thousand

Oaks, 1998, pp. 62-69.

51

Se p o a t e lesne c o n s t a t a , în u l t i m e l e d o u ă decenii ale r e g i m u l u i , dispariţia a p r o a p e c o m p l e t ă nu n u m a i a referinţelor explicite la „clasicii m a r x i s m - l e n i n i s m u l u i " , dar şi a b a n d o n u l implicit al instrumentelor de analiză socială p r o p u s e de aceştia. Succesiunii claselor şi dialecticii luptei dintre acestea le sunt substituite continuitatea neîntreruptă pe teritoriul său naţional şi aspiraţia către progres, d e z v o l t a r e şi i n d e p e n d e n ţ ă a poporului. Purtătorul sensului istoriei locuieşte astfel la o adresă total diferită de cea la care obişnuia să îl c a u t e tradiţia m a r x i s m u l u i oficial. Clasa m u n c i t o a r e şi „ d e t a ş a m e n t u l ei de a v a n g a r d ă " , Partidul c o m u n i s t , nu m a i aveau d r e p t u l , în anii ' 7 0 şi ' 8 0 , la o istorie proprie, existenţa lor fiind c a n o n i c t o p i t ă în istoria atotcu­ prinzătoare, organică şi p r e m o n i t o r i e a p o p o r u l u i român. M o d e l u l h i r s c h m a n i a n este în m ă s u r ă să sugereze o ipoteză explicativă a aceshii fenomen. Generaţia de militanţi marxişti şi internaţionalişti cu origini şi e x p e r i e n ţ e sociale p r e c u m p ă n i t o r proletare, care a c o n d u s Partidul în anii ' 4 0 şi ' 5 0 , a fost înlocuită masiv, î n c e p â n d cu intervalul 1964-1968, de n o i efective de activişti şi susţinători de extracţie rurală p e n t r u care m a r x i s m u l u i internaţionalismul nu m a i erau referinţe intelectuale spontane'şi obligatorii. într-adevăr, m i s i u n e a , r ă m a s ă imposibilă p â n ă la capăt, a t o t a l i t a r i s m u l u i a fost a c e e a de a instituţionaliza zelul revoluţionar al epocii de a s c e n s i u n e în practicile birocratice ale unui sistem politic funcţional 1 . Administratorii monopolului şi-au lăsat astfel m o d i f i c a t ă linia ideologică s u b p r e s i u n e a o c u l t ă şi difuză a unei „luări dc c u v â n t " (voice) în cadrul partidului care nu a îmbrăcat însă o formă contestatară. A susţine partidul, a-i deveni m e m b r u pentru a-1 s c h i m b a din interior a fost, în chip a p r o a p e explicit, d e v i z a v a l u l u i de adeziuni, în s p e c i a l din rândul intelectualilor, din 1968. E v o l u ţ i a Partidului C o m u n i s t R o m â n furnizează o mărturie incontestabilă asupra m o d u l u i în care, prin ritualizarc şi prin p i e r d e r e a caracterului său instrumental, o ideologie totalitară se transformă într-o practică administrativă 2 . 1 V. Ciirl BECK, „Bureaucracy and Political Development in Eastern Europe", in Joseph LAPALOMBARA, editor, Bureaucracy and Political Development, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1963, pp. 292-297. 2 Clement H. MOORE, „The Single Party as Source of Legitimacy", in Samuel P. HUNT1NGTON, Clement H. MOORE, editors, Authoritarian Polilics in Modern Sociely. The Dynamics of Eslablished One-Parly System, Basic Books, New York and London, 1970, p. 65.

52

La c a p ă t u l istoriei sale, m o n o p o l u l totalitar a ajuns, în România, d e n e r e c u n o s c u t p e n t r u p r i m i i săi gestionari. î n m o d aproape curios, supravieţuitorii p r i m e i generaţii de militanţi comunişti care a preluat p u t e r e a au fost nevoiţi să a d o p t e forma protestului pentru a-şi face auzită v o c e a în cadrul partidului. Cc altceva este Scrisoarea celor şase, târzie r i d i c a r e a glasului împotriva „deviaţiei" ceauşiste din partea u n o r ierarhi comunişti ai e p o c i i G h e o r g h i u - D e j , d a c ă nu d o v a d a faptului că marxiştii internaţionalişti ai anilor '50 deveniseră o categorie minoritară şi marginală în sânul m o n o p o l u l u i partizan?

Concurenţii loiali ai comunismului C e r t este faptul că nici a b a n d o n u l şi nici c o n t e s t a r e a , în formele c o m p l e x e p e c a r e le-au c u n o s c u t s u b c o m u n i s m , n u s e n u m ă r ă printre factorii care au ameninţat cu adevărat soliditatea totalitarismului ca m o n o p o l leneş, d u c â n d în final la prăbuşirea acestuia. Totalitarismul r o m â n e s c , d i n c o l o chiar de m e c a n i c a exit/voice pe care a tolcrat-o sau chiar, la răstimpuri, a organizat-o, a permis existenţa periferică a unui a n u m i t n u m ă r de concurenţi ideologici, cu condiţia ca aceştia să observe o neutralitate favo­ rabilă administratorilor sistemului. B i s e r i c a O r t o d o x ă a p u t u t astfel o c u p a o n i ş ă protejată de intruziuni la m a r g i n e a o r d i n i i socialiste, de u n d e a exercitat asupra a n u m i t o r s e g m e n t e sociale o influenţă considerabilă. La rândul său, „ f e n o m e n u l P ă l t i n i ş " a influenţat o parte a intelec­ tualilor şi a dat naştere u n e i p r o d u c ţ i i culturale în a p a r e n t ă divergenţă cu linia oficială. U n i u n e a Scriitorilor a pretins şi ea, post factum, că a funcţionat, fie şi la o scară r e d u s ă , ca un loc alternativ de p r o d u c e r e şi r e p r o d u c e r e a b u n u r i l o r s i m b o l i c e 1 . Desigur, existenţa u n o r a s e m e n e a „ o r g a n i z a ţ i i " c o n c u r e n ţ i a l e 1

V. de pildă Vladimir TISMANEANU, „Romanian Exceptionalism? Democracy, Ethnocracy and Uncertain Pluralism in Post-Ceauşescu România", in Karen DAWISHA, Bruce PARROT, editors, Polilics, Power, and Struggle for Democracy in Soulh-Eust Europe, Cambrige University Press, Cambridge and New York, 1997, p. 414 53

1

m a r g i n a l e a fost î n g ă d u i t ă sau chiar suscitată de r e g i m p e n t r u că acestea îşi blocau aderenţii într-un simulacru dc exit care îi î m p i e d i c a să r e c u r g ă la voice p e n t r u a-şi e x p r i m a diferenţa. Această relaţie ambiguă între m o n o p o l u l leneş şi concurenţii săi „oficiali" explică faptul că „insulele de societate civilă" ce au subzistat în totalitarism nu au fost c a u z a prăbuşirii sale. Periferia nu a devenit niciodată suficient de semnificativă pentru a putea pune în cauză m o n o p o l u l partidului unic, oricât de ineficient ar fi fost acesta. D o v a d a p e r e m p t o r i e a acestei incapacităţi a c o n c u r e n ţ i l o r periferici de a s u b m i n a m o n o p o l u l politic totalitar este p r o d u s ă de H i r s c h m a n în studiul pe care îl c o n s a c r ă p o s t c o m u n i s m u l u i est-german 2 . D u p ă ce totalitarismul a expirat, „societatea civilă" nu s-a arătat capabilă, în R o m â n i a , ca şi în G e r m a n i a de est, să determine ca, la nivel macro-social, opţiunea voice să prevaleze asupra opţiunii exit. Abandonarea sistemului în favoarea modelelor economice şi politice occidentale a fost într-atât de c o m p l e t ă , încât nici o voce care să ceară reorganizarea regimului comunist nu a avut răgaz să se facă auzită. C o m u n i s m u l a fost p u r şi s i m p l u părăsit şi nu transformat, fie chiar şi în contrariul său. Altfel spus, vidul de putere a fost p r o c l a m a t înainte ca cineva să înţeleagă despre ce fel de putere este vorba şi c u m poate fi modificată dinamica ei.

Supravieţuirea sub totalitarism a unor islands of separateness tolerate a fost constatată încă de Cari J. FRIEDERICH, Zbignew K. BRZEZINSKI, Toialilarian Dictatorship and Autocracy, Harvard University Press, Cambridge Mass., 1956, p. 279. 2 O circumstanţiere istorică a modelului hirschmanian la Sandrine KOTT, Le commimisme au quoddien. Les enlreprises d'Elat dans la sociele estallemande, Belin, Paris, 2001, pp. 182-197. 54

Cultura unanimităţii

Sub c o m u n i s m , spaţiul public nu s-a alcătuit şi nu a funcţionat ca un spaţiu pus în c o m u n de către cetăţeni în u r m a unui act liber de voinţă, ci, într-o manieră o a r e c u m h o b b c s i a n ă , a s e m e n i unui spaţiu creat de „ s u v e r a n " , adică de Partidului Comunist, în propriul său avantaj şi pentru folosinţa sa exclusivă. C e n z u r a - în calitatea ei de instituţie totalitară de control social - a reprezentat una din procedurile f u n d a m e n t a l e puse în lucru de regimul comunist r o m â n e s c în v e d e r e a constituirii unui spaţiu p u b l i c unificat şi a u n e i culturi c o m u n e . în practică, c e n z u r a instituţionalizată a j u c a t , s i m u l t a n , d o u ă roluri: u n u l negativ, acela de a interzice, e p u r a şi e x p u r g a , şi unul pozitiv, acela de a crea, prin selecţie ideologică, un „front literar", un „front istoric", un „front ştiinţific" etc. Aşadar, funcţia majoră a cenzurii a fost, probabil, aceea de a produce noi elite potrivit unui c a n o n ideologic stabilit de suveran. în t e r m e n i istorici, este mai puţin i m p o r t a n t faptul - fără î n d o i a l ă d u r e r o s în m o m e n t u l producerii sale - interzicerii anumitor autori, al eliminării publice a anumitor opere, cât cel al promovării altor autori şi a altor opere drept model exemplar. Cu acest titlu, elitele formate şi c o n s a c r a t e sub r e g i m u l cenzurii totalitare aparţin global - dincolo de voinţa lor explicită si indiferent de iluziile pe care le vor fi nutrit cu privire la propriile m e r i t e sau la abilitatea lor de a înşela vigilenţa nu î n t o t d e a u n a inteligentă a c e n z u r i i - spaţiului gestionat de suveranul comunist.

55

Asentimentul prin cultură U n a din operaţiunile cu cel m a i înalt r a n d a m e n t ale c o m u ­ nismului românesc a fost aceea de a p r o d u c e elite intelectuale elite loiale, dacă nu de-a dreptul partizane - într-o societate în care, în m o d tradiţional, intelligentzia avusese un loc destul de mediocru şi căi de promovare aleatorii. Astfel, la sfârşitul anului 1 9 6 4 , 4 2 % din personalul academic de toate gradele şi 5 4 % dintre profesorii secundari erau înscrişi în Partidul Comunist, în vreme ce, în 1969, muncitorii industriali reprezentau, în funcţie dc ramură, doar între 27 şi 3 9 % din membrii de partid 1 . D u p ă 1989, aceste elite care-şi dobândiseră statutul şi n o t o ­ rietatea sub totalitarism şi cu ajutorul mijloacelor de p r o d u c ţ i e culturală administrate de c e n z u r ă 2 au încercat să-şi reinventeze legitimitatea. Tema rezistenţei prin c u l t u r ă a d e v e n i t astfel, încă d i n p r i m e l e m o m e n t e ale p o s t c o m u n i s m u l u i , u n loc c o m u n d e importanţă strategică p e n t r u supravieţuirea elitelor culturale formate şi promovate sub regimul totalitar 3 . Redusă la expresia ei c e a mai e l e m e n t a r ă , t e m a este ne-politică, d a c ă n u c h i a r anti­ politică şi, cu acest titlu, se înscrie într-un soi de resuscitare perversă a motivului maiorescian al autonomiei esteticului. C i n e făcea cultură - sau ştiinţă ori cercetare - adevărată nu ar fi putut fi, ipso fado, decât a n t i c o m u n i s t . F i e c a r e o p e r ă autentică ar fi reprezentat de fapt un fel de sfidare implicită la adresa regimului. 1 Trond GILBERG, „România: in Quest of Development", in Ivan VOLGYES, editor, Politicul Sociulizution in Eastern Europe. A Comparative Framework, Praeger, New York and Washington and London, 1975, p. 155. Spre comparaţie, la jumătatea anilor '60, 50% din personalul academic sovietic era înscris în PCUS, T.H. RIGBY, Communist Purty Membership in the USSR, 1917-1967, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1968, p. 444. Se vede că Partidul Comunist Român a reuşit în două decenii o mobilizare a intelectualilor pentru care partidul frate sovietic a muncit jumătate de secol. 2

V. în acelaşi sens observaţiile despre negocierea cu cenzura ale lui Dan LUNGU, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Junimea, Iaşi, 2003, pp. 178-185. V. dosarul de mărturii cules de Lidia VIANU, editor, Censorship in România, Centrai European University Press. Budapest, 1998. 56

D e aceea, toate operele d e v a l o a r e create s u b c o m u n i s m n u a r trebui astăzi j u d e c a t e , î m p r e u n ă cu autorii lor, d r e p t producţii ale epocii c o m u n i s t e , ei ca rezultat al u n e i m i ş c ă r i colective de rezistenţă subtilă şi non-violentă la c o m u n i s m . Este adevărat că o a s e m e n e a poziţie ar putea fi îndreptăţită, de exemplu, de o r e m a r c ă atribuită lui B e n e d e t t o C r o c e , potrivit căruia un b u n c o m e n t a r i u la versurile lui Petrarca reprezenta un gest de opoziţie faţă de fascism 1 . Pe de altă p a r t e însă, K a r l Jaspers observa, i m e d i a t d u p ă t e r m i n a r e a r ă z b o i u l u i 2 , că m u l ţ i intelectuali germani care, urmărind dobândirea anumitor avantaje sociale şi simbolice, c o l a b o r a s e r ă într-o p r i m ă fază cu statul naţional-socialist, distanţându-se apoi dc acesta prin a s u m a r e a anumitor rezerve în sfera privată, s-au considerat, d u p ă prăbuşirea regimului, drept victime ale acestuia, pretinzând să j o a c e , cu acest titlu, un rol i m p o r t a n t în p e r i o a d a p o s t b e l i c ă . Vinovăţia acestei categorii de intelectuali, c e r c e t ă t o r i , artişti şi universitari, c a r e socotesc că în propriile lor domenii de competenţă au creat bunuri spirituale de valoare şi au pătrat autenticitatea tradiţiei culturale n a ţ i o n a l e constă în a c e e a că m o d u l lor de g â n d i r e este - p r i n refuzul clarificării de sine şi al n e a c c e p t ă r i i co-rcsponsabilităţii politice - identic cu cel al partidului nazist 3 . A n a l i z a lui Jaspers p o a t e fi integral aplicată cazului posteomunist în general şi celui românesc în particular. Celor care pretind că au rezistat prin cultură li se p o a t e spune, î m p r e u n ă cu gânditorul g e r m a n , că nu s-au b u c u r a t d e c â t de „libertatea b u f o n u l u i " şi că nu au făcut decât să întreţină v r e m e de cincizeci 4 de ani „o iluzie c o n v e n a b i l ă c o n d u c e r i i " . A f i r m a ţ i a lui C r o c e 1

Norberto BOBBIO, Autobiografia, a cura di Alberto Papuzzi, Laterza, Roma-Bari, 1999, p. 33. 2 Karl JASPERS, Texte filosofice, trad.rom. G. Purdea, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 69. 3 I B I D E M , p. 70. 4 IBIDEM, p. 69. La drept vorbind, cartea lui Karl Jaspers din 1946. Die Shuldfruge, ar trebui pur şi simplu „plagiată": cuvântul german înlocuit cu român, război cu gulag şi nazism cu comunism, pentru a obţine o descriere aproape exactă a peisajului moral al totalitarismului şi tranziţiei româneşti. Cf. Karl JASPERS, Die Schuldfrage. Fur Volkermord gibl es keine Verjăhruiig, Piper Verlag, Munchen, 1979, pp. 19-59. 57

este, în c e e a cc-o priveşte, inaplicabilă, p e n t r u că filosoful napolitan a evitat explicit să creeze o a s e m e n e a iluzie, fiind u n u l din cei d o a r trei universitari italieni, din m a i m u l t e mii, care au 1 refuzat să presteze j u r ă m â n t u l de credinţă faţă de regimul fascist . Rezistenţa prin cultură p a r e o formulă lipsită de orice sens politic şi moral atâta timp cât întreaga cultură a celor cinci decenii de totalitarism a fost, aproape fără rest, produsul ideologiei şi al m e c a n i s m e l o r variabile, dar implacabile ale cenzurii. In u l t i m ă instanţă, „a face c u l t u r ă " nu a constituit o formă de rezistenţă, ci u n a de participare, o p a r t i c i p a r e la d i n a m i c a spaţiului p u b l i c c o m u n i s t . D i m p o t r i v ă , ar fi p o a t e m u l t m a i n i m e r i t să v o r b i m despre un a s e n t i m e n t prin cultură. C e n z u r a a fost u n u l din instrumentele prin care regimul a stârnit şi a alimentat „pasiunea pentru u n a n i m i t a t e " caracteristică societăţilor totalitare 2 . Aşadar, s-ar putea spune că, în cultura totalitară, c e n z u r a a îndeplinit funcţia de observator politic u n i c . In orice situaţie, ea asigura vizibilitatea actorului cultural: fie pe lista autorilor inter­ zişi, fie pe cea a autorilor editaţi. Nici un scriitor nu trecea nebă­ gat în seamă. Cenzura stabilea cine trebuia să devină vizibil pen­ tru societate şi cine u r m a să rămână vizibil doar pentna proprii ei funcţionari şi pentru suveranul care le dăduse această însărcinare.

Nimeni nu trece neobservat Din această perspectivă, obiectivul cenzurii nu a fost n u m a i acela de a stabili cine nu publică şi ce nu se citeşte, ci, în egală 1 Articolul Luciei DRAGOMIR, „Les limites de l'espacc litteraire roumain dans les annees '60 et '70. Paul Goma et Alexandru Ivasiuc entre litterature et politique", in Alexandra IONESCU, Odette TOMESCU-HATTO, sous la direction dc. Politique el soclete dans la Roumauie contemporaine, L'Harmattan, Paris, 2004, pp. 51-72, pune în oglindă două tipuri opuse de raportare a scriitorului la politică: Paul Goma refuză, cu preţul propriei marginalizări în câmpul literar, să mai facă jocul cenzurii. în vreme ce Alexandru Ivasiuc alege dubla identitate a jocului negocierii cu cenzura. Cu acest titlu, doar primul dintre ei. Goma. respinge iluzia asemeni lui Croce şi scapă de sentinţa lui Jaspers. 2 Cari J. > R I E D E R I C H , Zbignew K. BRZEZINSKI, Tolalitarian Diclutorsliip and Aulocracy, p. 16.

58

măsură, de a hotărî cine u r m e a z ă să p u b l i c e şi ce tip dc literatură urmează să fie citită de către r o m â n i . Pentru că prezenţa în spaţiul public - înţeles ca spaţiu privat al suveranului - era inevitabil precedată dc cenzură. N i m e n i nu putea spera să p ă t r u n d ă în acest spaţiu şi să se b u c u r e dc avantajele de notorietate oferite de el, r ă m â n â n d , în acelaşi timp, invizibil în ochii cenzurii. S p r e d e o s e b i r e de spaţiul public modern şi liberal, în care notorietatea poate coexista cu ignorarea p e n t r u că a u t o n o m i a o b s e r v a t o r u l u i este a c c e p t a t ă , în spaţiul public comunist, n i m e n i nu p u t e a trece neobservat. O a n e c d o t ă culeasă în G e r m a n i a de est 1 atribuie u n u i înalt d e m n i t a r dc partid constatarea potrivit căreia scriitorii ar trebui să fie fericiţi pentru că au şansa de a trăi într-o ţară socialistă în care literatura e luată în serios şi fiecare rând scris e citit cu infinită atenţie. Avem astfel de-a face cu un spaţiu de factură p r e m o d e r n ă , în care fiecare are un loc al său, în care poate fi pus la locul său, dar în care acest loc nu i se poate refuza 2 . M o d e r n i t a t e a îţi îngăduie să treci pe cineva cu vederea, să te prefaci că nu îl iei în seamă, s ă t e c o m p o r ţ i c a ş i c u m a c e s t c i n e v a n u există. î n s c h i m b , Vechiul R e g i m , ca şi totalitarismul, nu a d m i t invizibilitatea socială şi etică a nici unuia dintre m e m b r i i societăţii. De altfel, în R o m â n i a a lipsit cu desăvârşire contra-exemplul pe care, în alte societăţi, 1-a constituit i n d i v i d u a l i s m u l civic şi critic al „disidenţilor". L ă s â n d de-o parte manifestări ce pot intra, tipologic, în categoria „ r e v e n d i c ă r i s i n d i c a l e " , p r e c u m cele din 1977 în Valea Jiului ori din 1987 dc la B r a ş o v 3 sau revoltele izolate ale lui G h e o r g h e C a l c i u şi D o i n a C o r n c a , singura schiţă de mişcare civică condusă de intelectuali cât de cât semnificativă 1

Klaus von BEYME, Transition lo Democracy in Easlern Europe, Macmillan Press, London and New York, 1996, p. 35. 2 Michael WALZER, Spheres of Justice. A Defense of Pluralism and Equality, Basic Books, New York, 1983, pp. 250-253. 3 Despre ambiguitatea represiunii mişcării de la Braşov, v. dosarul evocat de Carmen GONZALEZ ENRIQUEZ, „De-communization and Political Justice in Central and Eastern Europe", in Alexandra BARAHONA Dc BR1TO. Carmen GONZÂLEZ-ENRÎQUEZ, Paloma AGUILAR, editors, The Polilics of Memory. Transitional Justice in Dcmocralizing Socielies, Oxford University Press, Oxford and New York, 2001, p. 220.

59

a fost c e a articulată în j u r u l lui P a u l G o m a , formată, î m p o t r i v a intenţiilor iniţiatorului, din p e r s o a n e care, prin gestul lor, nu doreau decât să-şi grăbească emigrarea. Pentru mulţi dintre sus­ ţinătorii lui G o m a , a b a n d o n a t de aproape toţi colegii săi scriitori, atitudinea voice nu reprezenta decât anticamera pentru exit. Chiar şi în ultimii ani ai regimului, acesta nu a făcut, ca atare, obiectul unei critici de fond. Atunci c â n d aceasta totuşi s-a manifestat, fie în m e d i u l u n o r generaţii mai vechi ale n o m e n ­ claturii, fie prin v o c e a u n o r scriitori şi intelectuali, ea a vizat cu exclusivitate abuzurile c o m i s e de p e r s o a n e l e care r e p r e z e n t a u sistemul la vârf. De altfel, începutul „micii revoluţii culturale" din 1971 coincide cu o colonizare masivă de către Partid a instanţelor dc validare a notorietăţii intelectuale: la sfârşitul anului 1971, 6 0 % dintre academicieni, doctori în ştiinţe, universitari şi cerce­ tători ştiinţifici erau membrii de partid 1 . Singura excepţie - rămasă atât anonimă, cât şi nevalorificată politic d u p ă căderea socialismului de stat - de la această regulă a intangibilităţii p u b l i c e a c o m u n i s m u l u i o constituie a n u m i t e grupări religioase d i s i d e n t e de orientare neoprotestantă care au trecut de la incriminarea morală a agenţilor represiunii la denun­ ţarea politică a regimului totalitar ca atare. N u m a i p e n t r u m e m ­ brii a c e s t o r grupuri a f i r m a r e a identităţii a fost investită într-un refuz sistematic al colaborării, sub orice formă, cu regimul şi cu m a n d a t a r i i acestuia 2 . D o a r n e o p r o t e s t a n ţ i i de inspiraţie evan­ ghelică a m e r i c a n ă (baptişti, penticostali, adventişti) au reuşit să dezvolte un m o d de g e s t i u n e a credinţei individuale capabil să p r o d u c ă o societate civilă în sensul originar al t e r m e n u l u i 3 , aşa 1 Robert A. KING, A Hisloiy of the Românimi Communisl Party, Hoovei" Institution Press, Stanford. 1980, p. 104. - O înregistrare strict evenimenţială a „opoziţiei creştine" la Dennis DELETANT, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, traducere românească G. Ciocâltea, Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 215-221. 3 O prezentare a protestului anticomunist redactată oarecum din perspec­ tiva „societăţii civile" posteomuniste nu menţionează, în mod simptomatic, rezistenţa şi victimele neoprotestante din anii '70 şi '80, Romulus RUSAN et al., „Le systeme repressif communiste de Roumanie", in Stephane COURTOIS, sous la direction de, Du passe faisons table rase! Histoire et memoire du communisme en Europe, Robert Laftbnt, Paris, 2002, pp. 434-443.

60

c u m acesta s-a născut în cultura engleză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea pentru a descrie o reţea de raporturi sociale organi­ zate în teritoriu dacă nu de-a dreptul împotriva Curţii, a statului, atunci cel puţin în afara controlului acestuia. în plus, grupurile protestante disidente au reuşit în b u n ă m ă s u r ă să se sustragă chiar şi economiei publice a socialismului de stat, construind, în cadrul u n o r raporturi de reciprocitate, un sistem de schimburi dc bunuri şi servicii demonetarizat şi pe de-a-ntregul privat. Cu acest titlu şi oricât de m a r g i n a l ă ar fi fost p r e z e n ţ a lor în societate, n e o ­ protestanţii constituie, într-o p e r s p e c t i v a w e b e r i a n ă , singurele grupuri care au concurat c o m u n i s m u l pe terenul acţiunii sociale (vergesellschaftung). în schimb, disidenţa intelectuală, aşa c u m a fost e x p r i m a t ă de personalităţi ca D o i n a C o r n e a sau G h e o r g h e Calciu, a făcut m a i d e g r a b ă apel la referinţe tradiţionale şi n a ţ i o n a l e , fiind ca atare p u r t ă t o a r e a unei logici de „ r e c o m u n i tarizare" (vergemeinschajtimg).

Emigraţia morală R e v o l u ţ i a din d e c e m b r i e 1989 nu a fost p r e c e d a t ă de o trezire, colectivă sau individuală, nu a fost c o n s e c i n ţ a u n e i descântări a vrăjii ideologice, p e n t m că puterea acesteia nici nu a funcţionat, de fapt, în afara cercului foarte închis şi restrâns de militanţi istorici ai Partidului C o m u n i s t . S-ar p ă r e a d e c i că un demers de tipul istoriei intelectuale 1 nu s-ar potrivi c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c . C ă c i acesta nu s-a manifestat nici ca un t r i u m f şi un declin al ideologiei şi nici ca o a s c e n s i u n e şi un eşec al ideologilor. Cu atât m a i m u l t cu cât, în g e n e r a l v o r b i n d , totali­ tarismul de tip sovietic nu a funcţionat, în practica guvernării, ca un r e g i m politic de esenţă ideologică: funcţia politică pe care o îndeplinea ideologia era, cu p r e c ă d e r e , aceea de a m a r c a în chip vizibil o ierarhie între „ p r o p r i e t a r i i " sistemului (investiţi cu autoritatea de a c a n o n i z a şi m o d i f i c a mesajul d o g m a t i c ) şi 1

Cf. Vladimir TISMANEANU, Reinvenling Polilics. Easlern Europe from Stalin lo Havel, The Free Press, New York, 1992. 61

m u l ţ i m e a celor cărora nu li se cerea decât sa adere la acest mesaj, 1 fără a fi obligatoriu şi necesar să creadă în el . In tăpt, mai c u r â n d d e c â t o m i t o l o g i e a sensului istoriei, c o m u n i s m u l a fost, în R o m â n i a , un rit al puterii, adică o formă de acceptabilitate socială a u n e i autorităţi statale constituite după alte reguli decât cele tradiţionale. Mitul implică credinţa într-o instanţă m â n t u i t o a r e , ritul nu este însă d e c â t o formă de organizare a spaţiului public şi a comportamentelor colective. Nu crezul ideologic, ci, d i m p o t r i v ă , „ n e c r e d i n ţ a " în idei caracte­ rizează regimurile totalitare 2 . în România, ideologia socialismului ştiinţific nu a fost m a i m u l t decât o r u t i n ă a discursului şi o p a n t o m i m ă folosită cu ocazia reuniunilor publice. Scepticismul nu a c o r d ă însă n i m ă n u i scutire de r ă s p u n d e r e pentru propriile acte. în lipsa libertăţii individuale şi a libertăţilor publice - evident s u p r i m a t e sub totalitarism - să fie oare îngă­ duite liniştea creatoare, p a c e a laboratoarelor, abdicările morale, supunerea oarbă faţă de aparatul birocratic al statului, nepăsarea pentru soarta celor din jur, falsa r e z i s t e n ţ ă în sfera privată, delaţiunea, duplicitatea, oportunismul şi linguşirea puterii? Este absenţa libertăţii capabilă să absolve, de la sine, orice vinovăţie pentru felul în care este constituit şi funcţionează spaţiul public? Vina cea m a i gravă, cea pe care nu o p o a t e anula nici o tranziţie, nu a fost însă colaboraţionismul - făţiş sau confidenţial - al unora, ci starea de e m i g r a ţ i e m o r a l ă în care s-a refugiat, vreme de cinci decenii, cea m a i m a r e parte a societăţii româneşti. D e z i n t e r e s u l general faţă de viaţa c o m u n i t ă ţ i i , n e i m p l i c a r e a în evenimente, neîncrederea faţă de vecini şi prieteni, grija obsesivă p e n t r u h r a n a de fiecare zi, u r m ă r i r e a cu orice preţ a interesului personal, dorinţa de a ajunge la ţintă înaintea - şi, dacă trebuie, pe socoteala - celuilalt, iată c u m se desenează harta unui paradox geopolitic: cei m a i mulţi r o m â n i au trăit în R o m â n i a fără a fi fost v r e o d a t ă prezenţi la c e e a ce s-a p e t r e c u t în p r o p r i a lor ţară. 1

Guy HERMET, Les desenchantemenls de la liberte. La sorlie des dictalures dans les annees 90, Fayard, Paris, 1993, p. 20. - IB1DEM, pp. 158-163. O măsurare a acestei „necredinţe" în ideologie la Pietro GRILLI DI CORTONA, Le crisipoliliche nei regimi comunişti, Franco Angeli, Milano, 1989, p. 360. 62

Rezistenţa „prin cultură", rezistenţa în interiorul „propriei m i n ţ i " poate echivala, în ultimă instanţă, cu o formă aproape patologică de autism etic. D u p ă decembrie 1989, p a r e că întreaga societate t o c m a i se întorsese din exil, golită de m e m o r i e , fără eroi şi fără ticăloşi, fără victime şi fără vinovaţi. S p r e deosebire de germanii şi italienii de după război ori, m a i recent, de chilienii ieşiţi de sub dictatură sau de sud-africanii eliberaţi de r a s i s m 1 , r o m â n i i - ca şi alţi esteuropeni de altfel - nu par să fie purtătorii unei t r a u m e colective. Fără a fi, în sine, obiect al judecăţilor m o r a l e , totalitarismul este rezultatul acumulării, structurării şi instituţionalizării u n o r acte personale2, ce aparţin atât celor care planifică şi p r a c t i c ă m i n c i u n a , n e d r e p t a t e a şi r e p r e s i u n e a , cât şi celor, cu m u l t m a i numeroşi, care refuza sau a m â n ă să se o p u n ă minciunii, n e d r e p ­ tăţii şi represiunii. Refuză sau a m â n ă fie din incurie, slăbiciune ori frică, fie în temeiul unui raţionament care, m i m â n d luciditatea, afirmă că orice gest de opoziţie, prin reacţia represivă pe care-o p o a t e stârni, nu face, în u l t i m ă instanţă, d e c â t să c o n s o l i d e z e regimul. Totalitarismul c a atare n u p o a t e f i u r m ă r i t penal, n u î n c a p e p e b a n c a acuzării ş i nici n u are c u m s ă ispăşească p e d e p s e 3 . D e aceea, responsabilitatea n u revine „ s i s t e m u l u i " , „ r e g i m u l u i " , „partidului", ci o a m e n i l o r care au colaborat, t i m p de patruzeci şi cinci de ani, la instalarea sistemului, la întărirea r e g i m u l u i şi la d e z v o l t a r e a Partidului C o m u n i s t . Pe scurt, r e s p o n s a b i l i t a t e a revine deopotrivă activiştilor Partidului C o m u n i s t , indiferent de 1 V. studiile din Alexandra BARAHONA De BRITO, Carmen GONZÂLEZ-ENRÎQUEZ, Paloma AGUILAR, editors, The Polilics of Memory. Transilional Justice in Democralizing Societies, Oxford University Press, Oxford and New York, 2001. 2 IOAN PAUL al II-lea, îndemnul apostolic Reconciliatio el paenilentia, no. 16, Acta Apostolicae Sedis 77, Roma, 1985, p. 217. 3 Cu toate acestea, strategia etică adoptată de victime este rezumată de unnătoarele sentinţe: „torţionarii sunt iresponsabili din punct de vedere moral" şi „nu condamnarea unor oameni este importantă, ci condamnarea unor idei", Corneliu COPOSU, Confesiuni, dialoguri cu D. Alexandru, Anastasia, Bucureşti, 1996, pp. 118-119.

63

locul pc care l-au o c u p a t în ierarhia acestuia şi birocraţilor care au ocupat poziţii de decizie în aparatul de stat. C h i a r şi autori e x t r e m de rezervaţi în privinţa utilizării termenului de totalitarism şi convinşi de incapacitatea regimului dc a s u p r a p u n e întru totul societatea oficială p e s t e societatea reală 1 sunt nevoiţi să r e c u n o a s c ă , o a r e c u m ideal-tipic, că „[partidul] nu a fost o simplă elită c o n d u c ă t o a r e sau o categorie de privilegiaţi; ei a fost şi rămâne prin definiţia sa o forţă totalitara [...] El a refuzat constant separarea dintre societate şi stat; [...] D a c ă n-ar fi fost d e c â t un P r i n c i p e , ar fi c o m b i n a t toleranţa şi represiunea fără să pretindă controlul asupra spiritelor şi a întregii organizări sociale. Or, controlul spiritelor îi era chiar m a i preţios decât m o n o p o l u l a s u p r a reuşitei sociale. E s t e imposibil să c o n c e p e m un partid c o m u n i s t care nu se p r e z i n t ă ca interpretul legilor istoriei, al n e v o i l o r societăţii şi al intereselor o a m e n i l o r m u n c i i . Este m a i m u l t d e c â t evident c ă această pretenţie era departe de a corespunde realităţii şi că partidul reprezenta puterea şi nu p o p o r a l , însă d o m i n a ţ i a sa era atât de a p ă s ă t o a r e t o c m a i pentru că nu era d o a r d o m i n a ţ i a statului. O p u t e r e totalitară nu poate fi concepută fără a d e z i u n e a publică, chiar dacă forţată sau manipulată, a unei m a r i părţi a populaţiei" 2 .

De Ia mobilizare la includere Opera de mobilizare socială înfreprinsă de Partidul Comunist R o m â n şi-a verificat succesul prin m u t a ţ i a majoră survenită, în special după 1964-1965, în raporturile dintre putere şi societate. Integrarea şi p e r s u a s i u n e a au luat locul d o m i n a ţ i e i şi violenţei, a n u m i t e grupuri de interese ne-partizane (de tip tehnocratic) putând chiar aspira să fie, d a c ă nu reprezentate, atunci cel puţin ascultate în elaborarea politicilor p u b l i c e 3 . M a i m u l t chiar, atât prin oficializarea orientării sale naţionaliste, cât şi prin introdu1

Alain TOURAINE et al., Solidarite. Analyse d'un mouvement social, Pologne 1980-1981, Fayard, Paris, 1982, pp. 28-31. 2 IBIDEM, pp. 279-280. 3 Robert A. KING, A Hisloiy of the Romanian Communist Party, pp. 100-101.

64

c e r e a a n u m i t o r p r o c e d u r i p a r t i c i p a t i v e p r e l u a t e din r e c u z i t a d e m o c r a t i c ă (alegerile generale şi locale cu m a i m u l ţ i candidaţi din 1975), r e g i m u l s-a străduit să suscite un sens p o p u l a r al 1 legitimităţii sale . î n c e p â n d din 1965, P C R a a b a n d o n a t treptat politicile de c o n s o l i d a r e a p r o p r i e i puteri în favoarea u n o r a de i n c l u d e r e în p r o p r i a p u t e r e a u n o r s e g m e n t e sociale a c ă r o r a u t o n o m i e de articulare era relativ respectată 2 . în acest m o d , şi în c i u d a discursului oficial despre „unitatea de m o n o l i t " a societăţii în j u r u l partidului clasei m u n c i t o a r e , p u t e r e a partidului u n i c î n c e t e a z ă să m a i fie o p u t e r e u n i c ă şi indivizibilă. C ă c i strategia includerii p r e s u p u n e o p e r a r e a u n o r diferenţieri funcţionale la nivelul unei p u t e r i aflate în p l i n ă e x p a n s i u n e , o p u t e r e care se diversifică t i p o l o g i c şi c a r e este alocată unei multitudini de grupuri profesionale, potrivit gradului lor de expertiză empirică şi poziţiei o c u p a t e în cadrul procesului de creştere e c o n o m i c ă şi de dezvoltare socială 3 . Portretul robot al u n u i r e g i m totalitar de i n c l u d e r e , aşa c u m a fost d e s e n a t de K e n n e t h Jowitt 4 , s e s u p r a p u n e a p r o a p e integral p e s t e profilul adoptat de c o m u n i s m u l r o m â n e s c în perioada ecauşistă: partidul se delimitează ca instituţie de organele sale represive; m a n a g e r u l politic îl înlocuieşte pe birocratul politic; cercul puterii se lărgeşte prin instituţionalizarea consultării cu grupurile sociale; cooptarea ca mijloc de influenţă politică nu se m a i bazează pe opozabilitatea identităţii socio-profesionale şi a responsabilităţii pe linie de partid; m a n i p u l a r e a se substituie d o m i n a ţ i e i în relaţia dintre putere şi societate; politicile publice sunt elaborate prin referinţă la p a r a m e t r i i de dezvoltare şi nu la d o g m a t i c a luptei de clasă; instituţiile r e p r e z e n t a t i v e ale statului ( p r e ş e d i n ţ i a republicii, M a r e a A d u n a r e N a ţ i o n a l ă , administraţiile locale) c a p ă t ă o m a i m a r e p o n d e r e simbolică; n a ţ i u n e a d e v i n e u n b u n social tot m a i i m p o r t a n t ; politica e x t e r n ă n u s e m a i d e c l i n ă î n t e r m e n i d e 1 Mary Ellen FISHER, „Participatory Reforms and Political Development in România", in Jan F. TRISKA, Paul H. COCKS, editors, Polilical Development in Eastern Europe, Praeger, New York and London, 1977, pp. 220-221. 2 Kenneth JCWITT, „Inclusion and Mobilization in European Leninist Regimes", in Jan F. TRISKA, Paul H. COCKS, editors, Political Development in Eastern Europe, Praeger, New York and London, 1977, p. 97. 3 IBIDEM, pp. 100-101. 4 IBIDEM, pp. 98-100.

65

înfruntare ideologică, ci în categoriile c o m p l e m e n t a r i t ă ţ i i şi cooperării. Singura t r ă s ă t u r ă ideal-tipică a regimurilor de integrare care nu se regăseşte întocmai în R o m â n i a este evoluţia de la o c o n d u c e r e de factură n e o p a t r i m o n i a l ă la o g u v e r n a r e oligarhică. D u p ă 1971-1972, o parte din tendinţele integratoare c e d e a z ă pasul în faţa tentaţiei de r e v e n i r e la u n e l e aspecte m o b i l i z a t o a r e şi h a r i s m a t i c e ce caracterizaseră p r i m a d e c a d ă a istoriei c o m u n i s t e 1 . Atât operaţiunile de mobilizare, cât şi eforturile de integrare puse în lucru de către Partidul C o m u n i s t nu au r ă m a s fără răspuns din partea societăţii r o m â n e ş t i . într-adevăr, în raport cu toate celclate ţări central- şi est-europene, R o m â n i a a c u n o s c u t p r o ­ c e n t u l cel m a i înalt de a d e z i u n e la P a r t i d u l C o m u n i s t , aşa c u m arată aceste date din a n u l 1983 2 : Partidul

Număr de membri

% din populaţie

Partidul Muncii din Albania

122.000

4,3

Partidul Comunist Bulgar

826.000

9,2

Partidul Comunist din Cehoslovacia

1.600.000

10,4

Partidul Socialist Unit (Est-)German

2.202.000

13,2

Liga Comuniştilor din Iugoslavia

2.200.000

9,6

Partidul Muncitoresc Unit Polonez

2.327.000

6,4

Partidul Comunist Român

3.300.000

14,6

Partidul Socialist Muncitoresc Ungar Partidul Comunist al U.R.S.S.

852.000

8

18.331.000

8

în 1989, Partidul C o m u n i s t R o m â n includea 1 6 % din cetă­ ţenii r o m â n i , ceea ce r e p r e z e n t a o t r e i m e din populaţia activă şi aproximativ o pătrime din n u m ă r u l adulţilor. D a c ă luăm în calcul şi membrii de familie, rezultă că trei sferturi din societatea româ­ n e a s c ă era legată instituţional, direct sau indirect, de r e g i m u l comunist.

1 2

66

IBIDEM.pp. 110-111. Date preluate după Guy HERMET, op. cil., p. 58.

Ideologia destinului colectiv

U n a dintre t e m e l e î m p ă r t ă ş i t e fără d i s c r i m i n a r e deopotrivă de ideologia comunistă şi de criticii săi este cea a colectivismului. E s t e vorba, m a i precis, d e s p r e ideea - de ilustră d e s c e n d e n ţ ă hegeliană - potrivit căreia în socialism în general şi în societăţile de formulă totalitară sovietică în particular, i n d i v i d u a l u l este organic şi ierarhic s u b o r d o n a t socialului î n t r u p a t de stat, că destinul individual se topeşte, p r o g r a m a t i c şi practic, în m ă r e ţ i a proiectului global al societăţii c o m u n i s t e , că viitorul l u m i n o s al omenirii are prioritate faţă de concretul vieţii p r e z e n t e ' . Nu cred că este n e v o i e de a m p l e a r g u m e n t a ţ i i sau de lungi investigaţii în arhive p e n t r u a afirma că, în R o m â n i a , r e g i m u l comunist, de la instalare şi p â n ă la dispariţie, s-a reprezentat pe sine în t e r m e n i holişti: partidul, poporul, masele muncitore.plţărăneşti, clasa muncitoare, societatea socialistă, colectivele de oameni ai muncii sunt t e r m e n i - c h e i e care o c u p ă în î n t r e g i m e discursul oficial. M a i m u l t chiar, indivizilor nu li se c e r e a să creadă şi să u r m e z e ideologia marxist-leninistă decât în m ă s u r a î n c a r e aceasta d e v e n i s e , î n c h i p d e t e r m i n i s t , p a t r i m o n i u l intelectual al proletariatului, i n s t r u m e n t u l teoretic cu ajutorul căruia clasa socială cea m a i înaintată a n a l i z a realitatea în m o d ştiinţific şi baliza evoluţia viitoare a societăţii. M a t e r i a l i s m u l dialectic şi istoric era învestit cu un caracter ştiinţific nu atât în t e m e i u l capacităţii sale c o n c e p t u a l e de a 1 Ludwig von MISES, Socialism. An Economic and Sociologicul Analysis, translated by J. Kahane, Liberty Press, Indianapolis, 1981, pp. 51-57.

67

specula asupra inevitabilităţii socialismului şi pentru că avusese abilitatea de a încredinţa proletariatului rolul de agent al sfârşi­ tului îndelungatei istorii a exploatării o m u l u i de către o m , ci datorită faptului că proletariatul, ajuns la p u t e r e prin avangarda sa revoluţionară reprezentată de partidele c o m u n i s t e , 1-a adoptat ca un dispozitiv teoretic de raţionalizare a actului de guvernare, în sensul în care, n u m a i pe această cale dialectică, dictatura exercitată de un grup în n u m e l e unei clase sociale putea fi gândită atât în termeni de reprezentativitate politică reală, cât şi ca unică expresie „ o b i e c t i v ă " a u n u i consens popular neafectat de fluctu­ aţii electorale. Din 1962 însă, m a i întâi în U n i u n e a Sovietică apoi p r e t u t i n d e n i î n spaţiul s ă u d e d o m i n a ţ i e ' , p a r t i d e l e c o m u n i s t e încep să se prezinte şi să acţioneze ca avangarde ale întregii socie­ tăţi, şi nu doar ca detaşament avansat al unei singure clase sociale.

Individualismul răsturnat în socialismul real fidelitatea nu se angajează faţă de o idee, ci faţă de o colectivitate simbolică gândită în t e r m e n i o m o g e n i şi solidari: partid, popor, clasă muncitoare, naţiune socialistă. C h i a r şi loialitatea faţă de c o n d u c ă t o r este rareori propriu-zis personală, ca în regimurile de tip patrimonial ori neo-patrimonial, deşi o p a r t e din g u v e r n ă r i l e c o m u n i s t e ( c a z u l r o m â n e s c fiind n u m ă r a t între a c e s t e a ) au fost calificate drept r e g i m u r i „ s u l t a n i s t i c e " 2 . P e r s o n a l i t a t e a c o n d u c ă t o r u l u i d e v i n e obiect al mitologiei oficiale în virtutea unei relaţii g e n e a l o g i c e de ordin simbolic între şef şi c o m u n i t a t e . Astfel, I V . Stalin este „părintele p o p o a r e l o r " , iar C e a u ş e s c u „cel m a i b u n fiu al p o p o r u l u i " . 1

Barbara Arm CHOTINER, Khrushchev's Party Reform: Coallitionbuilding and Instituţional Jnnovation, Greenwood Press, Westport, Conn., 1984. 2 Termenul, de origine weberiana, a fost teoretizat de H.E. CHEHABI, Juan J. LINZ, „A Theory of Suitanism", in H.E. CHEHABI, Juan J. LINZ, editors, Sultanislic Regimes, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1998, pp. 3-48 şi aplicat cazului românesc de Juan J. LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe.; South America, and Post-Communisl Europe, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1996, pp. 349-356. 68

P e r s o a n a naturală a c o n d u c ă t o r u l u i este integral absorbită de corpul său politic. De a c e e a , p r o m o v a r e a p u b l i c ă a familiei conducătorului, ca în R o m â n i a sau în Bulgaria, era resimţită de cetăţeni drept o intruziune nelegitimă a trupului natural al şefului de la' care se pretindea, ca odinioară de la regi, să-şi reveleze doar trupul politic. P e n t r u că, în virtutea u n u i „ d r e p t al sensului istoriei" - substitut totalitar al d r e p t u l u i divin - c o n d u c ă t o r u l d e v e n e a figura partidului, întruparea poporului, imaginea clasei m u n c i t o a r e . C o n d u c ă t o r u l u i i s-ar fi potrivit deci o virtute a s e m ă n ă t o a r e celei pe c a r e Aristotel o clasa sub r u b r i c a magnanimităţii. Ca atare, lui i se c u v e n e a u cele m a i m a r i onoruri p u b l i c e în t e m e i u l faptului că era politic indistinct de popor. Liderul c o m u n i s t n u era d o a r u n „ r e p r e z e n t a n t " ales, p r o c l a m a t sau p u r şi simplu aclamat de către cetăţeni, ci chiar o întrupare, d a c ă nu o i c o a n ă a p o p o r u l u i . în i m a g i n e a c o n d u c ă t o r u l u i , p o p o r u l socialist îşi a d m i r a realizările, ca un corp indivizibil purtat de m ă r e ţ i a u n e i m i s i u n i istorice fără p r e c e d e n t . Sistemul comunist oferea astfel societăţii imaginea conducătorului s u p r e m ca pe o oglindă în care aceasta îşi p u t e a c o n t e m p l a unitatea 1 . î n j u r u l acestui p u n c t s e înfăşoară n o d u l u n u i p a r a d o x constitutiv al doctrinei oficiale a m a t e r i a l i s m u l u i dialectic şi istoric. C a n o n i z a r e a stalinistă a m a r x i s m - l e n i n i s m u l u i a avut d r e p t p u n c t d e p l e c a r e t e m a p r o i e c t e l o r g l o b a l e d e societate, dintre care cel care beneficiază de cel m a i înalt grad de generalitate este acela al „construirii viitorului c o m u n i s t " sau, prin prudentă derogare, al „edificării societăţii socialiste". Efortul care se cere făcut de toţi şi de fiecare în parte este prin excelenţă u n u l de inginerie socială şi de eficienţă e c o n o m i c ă . într-adevăr, producţia era d o g m a centrală a ortodoxiei leniniste: atunci când clasa m u n c i t o a r e este p r o p r i e t a r al statului, legile obiective ale e c o n o m i e i cer ca d r u m u l spre c o m u n i s m să treacă prin creşterea productivităţii şi o superioară organizare a muncii. Dificultatea teoretică majoră ce riscă să u m b r e a s c ă legitimi­ tatea u n u i a s e m e n e a p r o g r a m de practică socială constă în a c e e a că, pentru m a r x i s m u l clasic, ca, de altfel, pentru cele m a i m u l t e 1

Marcel GAUCHET, „L'cxperience totalitaire et la pensee de la politique", Esprit, no. 7-8, 1976, pp. 4-28. 69

dintre orientările n e o - m a r x i s t e , în i n i m a oricărui proiect de societate se află, în u l t i m ă instanţă, individul. Societatea este tocmai mediul prin care acesta se înstrăinează de sine, îşi delocalizează natura, sarcina practicii revoluţionare fiind aceea de a res­ taura omul în integritatea sa subiectivă, de a-1 vindeca de alienare. Astfel şi o a r e c u m s i m p l u spus, colectivitatea n-ar fi d e c â t m i j ­ locul prin care individul îşi p o a t e p i e r d e sau câştiga esenţa 1 . în s c h i m b , p e n t r u m a r x i s m u l oficial şi c a n o n i c al vârstei totalitare, individul nu este decât mijlocul prin care colectivitatea îşi câştigă sau îşi p i e r d e fiinţa. în p r i m u l caz, a u t o n o m i a o n t o ­ logică se j o a c ă la înălţimea o m u l u i şi o a r e c u m î m p o t r i v a lui, în cel de-al doilea se construieşte la nivelul societăţii. Pentru marxismele liberale, o m u l care se regăseşte pe sine, care se dezalienează, care se eliberează de sub forţa lucrurilor şi scapă de constrân­ gerea legăturilor sociale „ r ă s t u r n a t e " , d e v i n e capabil să r e c o m ­ p u n ă o societate superior organizată şi cu adevărat liberă, în timp ce, p e n t r u ideologia s o c i a l i s m u l u i ştiinţific, societatea este cea care, prin conştientizarea şi a s u m a r e a vocaţiei sale istorice colec­ tive odată cu apropierea de c o m u n i s m , are m e n i r e a de a a d u c e pe lume o m u l nou. D e altfel, t o c m a i acest m o t i v a l „ o m u l u i n o u " a p a r e , î n majoritatea operaţiunilor recente de incriminare a totalitarismului, drept o ţintă extrem de ambiguă. Pe de o parte, această ambiţie de inginerie antropologică este semnul de netăgăduit al absurdităţii ideologice a u n u i r e g i m care, oricât de mari ar fi fost pretenţiile şi eforturile sale. nu a izbutit să p r o v o a c e m u t a ţ i i profunde la nivelul naturii u m a n e . în al doilea rând, „omul n o u " se înfăţişează totuşi observatorului erei p o s t e o m u n i s t e sub forma unei anumite uniformizări a c o m p o r t a m e n t e l o r şi atitudinilor colective ce se manifestă m a i ales prin entuziasmul scăzut al marelui n u m ă r faţă de pluralism şi de p r o m o v a r e a unei culturi politice organizate în jurul drepturilor şi libertăţilor individuale 2 . 1

Gândirea lui Marx interpretată ea demers filosofic nu numai individualist, dar şi antiholist la Louis DUMONT, Homo aequalis. I. Gene.se et epanouissement de l'ideologie economique, Gallimard, Paris, 1985, pp. 139 sq. 2 Gail KLÎGMAN, „Reclaiming the Public: a Reflection on Creating a Civil Society in România", Easl-European Politics and Societies, 4/3,1990, pp. 393-427.

70

Fireşte, toată l u m e a este de a c o r d că o m u l n o u nici nu s-a n ă s c u t vreodată, c e e a c e n u î n s e a m n ă însă c ă societăţile epocii totalitare nu ar li fost puse în situaţia istorică de a anticipa în fiinţa lor colectivă câteva din trăsăturile pe care genetica ideologică le atribuia locuitorilor viitorului comunist. într-adevăr, dacă omul nou ca atare r ă m â n e o utopic eviden­ tă, tematica ideologică care 1-a învăluit a fost investită în practici sociale ale căror roade nu s-au lăsat p r e a m u l t aşteptate: m e n t a ­ litate nivelată, uniformizată, spirit colectivist, c o m p o r t a m e n t gregar, i n a p e t e n ţ ă p e n t r u valorile liberalismului. Iată m a l a d i i l e societăţii r o m â n e ş t i aşa c u m sunt descrise atât în discursurile, m a r c a t e într-o p r i m ă p e r i o a d ă de gustul e ş e c u l u i , ale opoziţiei civic-democratice din anii ' 9 0 , cât şi, în formulări m a i elegante, în texte scrise de intelectualii care şi-au a s u m a t sarcina dc a fi observatorii critici ai tranziţiei.

Individualism şi naţionalism Astfel privit - şi oricât de suprinzător s-ar p u t e a dovedi acest lucru în ochii celor carc-i c o n t e s t ă orice fel de m e r i t e - c o m u ­ nismul pare că a izbutit să-şi atigă ţinta. A făcut, în cele din urmă, să treacă drept n o r m a l a subordonarea destinului individual u n o r ţeluri c o m u n e indivizibile, a ridicat la r a n g dc n o r m ă socială refuzul a u t o n o m i e i p e r s o a n e i şi al gândirii i n d e p e n d e n t e , a asigurat supravieţuirea reflexelor de î n c a d r a r e şi î n r e g i m e n t a r e , a principiului u n a n i m i t ă ţ i i şi c o n s e n s u l u i politic. D a c ă ar fi să d ă m c r e z a r e analizelor scrise astăzi p e u n a s e m e n e a t o n , toate aceste obiective au fost realizate. S-ar z i c e că, în R o m â n i a , c o m u n i s m u l a murit pentru că a câştigat partida, a dispărut pentru că-şi d u s e s e la îndeplinire toate sarcinile, p e n t r u că nu-i m a i rămăsese de cucerit nici o poziţie. C â t de verificabilă este o a s e m e n e a opinie? Au fost românii „reeducaţi", au fost ambiţiile şi dorinţele lor tipizate, uniformizate, nivelate? Este oare „ieşitul din r â n d " cea m a i m a r e erezie socială în voia căreia se poate lăsa cineva? A nu face „ca toată l u m e a " este c u m v a forma supremă a nonconformismului la r o m â n i ?

71

Desigur că nu. Nu a v e m nevoie să o r g a n i z ă m vaste anchete sociologice pentru a constata c e e a ce se v e d e limpede cu ochiul liber: o societate d o m i n a t ă de un c o m p o r t a m e n t individualist, în care dreptul este obiect al deriziunii, în care n o r m e l e există doar pentru a fi nesocotite, în care singura regulă u n a n i m respectată este „a te descurca", de obicei cu orice preţ, în care nimic nu trece drept ireparabil, în care nici un gest nu este socotit într-atât de grav încât să atragă d u p ă sine pierderea demnităţii şi credibilităţii celui care 1-a c o m i s , p e n t r u că nu există o listă de valori şi de b u n u r i simbolice care să se b u c u r e , în practica socială, de un a s e n t i m e n t general. Astfel schiţat, p o r t r e t u l c o m p o r t a m e n t a l al societăţii româneşti nu este un rezultat al ultimilor ani. Trăsăturile sale au o vârstă mult m a i venerabilă. E v a l u a t dintr-o p e r s p e c t i v ă p o p p e r i a n ă calificată, totalita­ rismul ar putea fi considerat drept o „societate închisă", o socie­ tate în care destinele individuale nu se împlineau la capătul u n o r serii de alegeri personale şi de gesturi de libertate, ci se validau în funcţie de un sistem de regularităţi cu finalitate comunitară şi într-un cadru referenţial nu n u m a i stabil, dar şi prestabilit. Dificultatea situării totalitarismului într-un a s e m e n e a u n g h i de analiză este însă pusă în evidenţă de un paradox care, deşi înscris în n a t u r a r e g i m u l u i 1 , nu a d e v e n i t manifest decât d u p ă 1989: colectivist şi internaţionalist prin definiţie şi prin vocaţie, 1

Stalinismul însuşi nu ar fi decât o formă de „naţionalizare" a comu­ nismului, caz în care naţionalismul devine un fenomen latent în toate regimurile comuniste postbelice modelate de stalinism, Robert C. TUCKER, „Stalinism and comparative Communism", in Robert C. TUCKER, editor, Stalinism. Essays in tfistoricul Interprelation, W.W. Norton & Co., New York, 1977, p. XVII. Leninismul, în ceea ee-1 priveşte, pare să nu fi realizat că, în cadre naţionale, vin pe lume conţinuturi naţionaliste care, pe termen lung, subminează perspectiva internaţionalistă proprie comunismului, Walker CONNOR, The National Queslion in Marxisl-Leninist Theory and Strategy, Princeton University Press, Princeton, 1984. De altfel, a fost deja demonstrat faptul că Lenin însuşi era, fără să-şi dea seama, un naţionalist rus, Adam B. ULAM, The Bolsheviks. The Inlellectual and Political History of the Triumph of Communism in Russia, Harvard University Press, Cambridge Mass. and London, 1998, pp. 292-293, 295. 72

totalitarismul comunist a fost cel m a i eficient p r o d u c ă t o r istoric 1 de individualism şi de naţionalism . P a r a d o x u l este deci dublu. Pe de o parte, pentru că ceea ce p ă r e a a fi, la nivelul e p i d e r m e i i d e o l o g i c e , o societate închisă, î n t e m e i a t ă pe valori colective şi pe u n i t a t e a şi indivizibilitatea destinului, se d o v e d e ş t e a fi fost, d u p ă o p e r a r e a unei incizii istorice profunde, un c o r p social nu n u m a i fărâmiţat, d a r şi d e s c o m p u s , fără c o n s i s t e n ţ ă şi fără c h i p . Iar, pe de altă p a r t e , p e n t r u că această societate, care nu făcuse d e c â t să a s c u n d ă , printr-un p r o c e s dirijat de î n c h i d e r e a a c c e s u l u i la actul de guvernare şi la iniţiativele e c o n o m i c e , incapacitatea sa de a turna destinele individuale în albia unei identităţi sociale şi politice cu vocaţie universală şi prospectivă, îşi regăseşte coerenţa pe terenul unei identităţi organice şi arhaice. într-adevăr, o societate cu slabe înclinaţii asociative, rareori c a p a b i l ă să se solidarizeze în n u m e l e u n o r p r i n c i p i i civice sau politice, c u m este c e a r o m â n e a s c ă , se federalizează s p o n t a n în j u r u l ideii naţionale. O societate care nu se arată în stare să spri­ j i n e un p r o i e c t raţional de viitor este d i s p u s ă totuşi să se m o b i ­ lizeze la p r i m a c h e m a r e atunci c â n d identitatea sa naţională pare ameninţată. O societate care nu este dispusă să c a d ă de acord, în ordinea politică şi socială, asupra u n o r principii şi valori c o m u n e , se regăseşte într-o u n a n i m i t a t e a p r o a p e d e p l i n ă atunci c â n d miturile naţiunii sunt invocate. O societate în care totul este pus la îndoială şi supus deriziunii, consideră „interesele n a ţ i o n a l e " ca fiind indiscutabile şi m a i presus de orice e x a m i n a r e critică. în fond, c u m pot coexista, în acelaşi teritoriu social, indivi­ d u a l i s m u l şi n a ţ i o n a l i s m u l , d o u ă atitudini c a r e , într-o logică liberală, sunt m a i d e g r a b ă ireconciliabile? U n a din explicaţiile posibile rezidă în faptul că n a ţ i u n e a este singurul proiect colectiv care nu p r e s u p u n e , în e p o c a m o d e r n ă , o r a p o r t a r e p e r s o n a l ă la valori. A c e s t e a sunt gata făcute, au o c a p a c i t a t e de circulaţie sigură, n i m e n i nu trebuie convins în particular de validitatea lor. în plus şi d i n c o l o de securitatea oferită de s e n t i m e n t u l de 1

V. Walter A. KEMP, Naţionalism and Communism in Eastern Europe and the Soviet Union. A Basic Conlradiclion?, Macmillan, Basingstoke and London, 1999. 73

apartenenţă, n a ţ i o n a l i s m u l furnizează o identitate individuală a cărei sursă este situată în afara subiectului. Subiectul p o a t e să spună Eu fără să se gândească la Sine, fără să dea el însuşi un sens subiectivităţii sale, iar identitatea sa este imediat recunoscută de toţi ceilalţi m e m b r i ai c o m u n i t ă ţ i i . Subiectul r e p r o d u c e un sens fără să fie nevoit să se p r o d u c ă el însuşi în actul de elaborare a propriului sens. N a ţ i o n a l i s m u l este singura cale prin care nevoia de recunoaştere este satisfăcută fără o prealabilă realizare a unei autonomii a subiectului.

obişnuit să supravieţuiască,

la un c u t r e m u r al r e g i m u r i l o r 1

referenţiale ale cunoaşterii şi c o m p o r t a m e n t e l o r colective . O r i c e ar lăsa să se î n ţ e l e a g ă ideologiile c a r e le d o m i n ă , ca şi h e r m e n e u t i c a ce însoţeşte aceste ideologii, societăţile m o d e r n e nu p o t r ă m â n e închise. în anii săi de î n c e p u t , c o m u n i s m u l s-a p r e z e n t a t , în R o m â n i a , ca un a g e n t al m o d e r n i z ă r i i , pe care a înţeles-o sub specia creşterii e c o n o m i c e şi a transformării ţesutului social 2 . Raţionalitatea

sistematică

a

totalitarismului

a

devorat

pluralitatea spaţiilor în care sensul era fabricat şi r e p r o d u s d u p ă

Individualism şi modernizare în individualismul de factură liberală, subiectul este cel însărcinat să dea sens propriei existenţe, această atribuire de sens fiind posibilă n u m a i în m ă s u r a în care m a t e r i a p r i m ă din care se hrăneşte subiectivitatea este raţiunea. Subiectul însuşi există atâta t i m p cât se constituie ca obiect al p r o p r i e i gândiri, cât este realizată o identitate între Eu şi Sine, atâta v r e m e cât, angajat în c ă u t a r e a unui sens pentru sine, subiectul d e s e n e a z ă c o n t u r u r i l e unui spaţiu social. De aceea, subiectul este o categorie descen­ tralizată a modernităţii, întrucât acceptă precaritatea prezentului n u m a i cu condiţia de a fi în m ă s u r ă să găsească un sens acestei precarităţi. Individualismul m o d e r n nu este d e c â t un alt n u m e al m o d u l u i prin care subiectul atribuie un sens prăbuşirii sistemelor tradiţionale de referinţă şi îşi câştigă a u t o n o m i a cu preţul deteriorării figurilor c o m u n i t a r e ale identităţii. Procesul de dislocare a unui univers referenţial caracterizat p â n ă în acel m o m e n t de stabilitate şi de r e g u l a r i t a t e dă n a ş t e r e u n o r actori sociali de un a n u m i t fel, suficient de instabili ei înşişi pentru a sc instala chiar în locul părăsit de acest univers simbolic, suficient dc animaţi de p a s i u n e a lipsei de referinţe pentru a locui într-un cadru vid de sens. De aceea, istoria totalitarismului r o m â n e s c s-ar c u v e n i , p r o b a b i l , interpretată ca o istorie a modernităţii, ca o istorie a deposedării de sens şi a unei definitive descântări a lumii, o istorie care a dus la o explozie a structurilor identitare, la o d e s c o m p u n e r e a c a d r e l o r în c a r e o societate s-a 74

principii tradiţionale. A d o p t â n d c a p r o c e d e u d e m o d e r n i z a r e intervenţia, controlul şi m o n o p o l u l statului a s u p r a e c o n o m i e i şi societăţii, r e g i m u l totalitar a suscitat m o d e r n i t a t e a într-un loc diferit de cel în care planificase să o a d u c ă pe l u m e . L o c u l în care a c e a s t a a a p ă r u t a fost cel al rupturii dintre ordinea lucrurilor, de care societatea a fost deposedată, şi ordinea u m a n ă , ruptură care este s e m n u l manifest al modernităţii 3 . Criza de structură a c o m u n i s m u l u i nu se d a t o r e a z ă rarităţii lucrurilor p r o d u s e de el sau m o d e l u l u i rigid şi a u t a r h i c d u p ă care a fost organizat p r o c e s u l de p r o d u c ţ i e , ci faptului că lucrurile au fost produse în afara ordinii individuale, pe un a m p l a s a m e n t diferit de cel ocupat de instanţele de recunoaştere a autonomiei şi identităţii subiectului. 1

V. Alain TOURAINE, „La formation du sujet", in Franţois DUBET, Michel WIEVIORKA, Penser le sujet. Autour a"Alain Touraine. Fayard, Paris, 1995, pp. 21-45. 2 V. John Michael MONTÎAS, Economic Development in Communisi România, The MIT Press, Cambridge, Mass., 1967; Kenneth JOWITT, Revolutionary Breaklhroughs and National Development: the Case of Romanici, 1944-1965, University of California Press, Berkeley, 1971; Daniel NELSON, editor, România in the 1980's, Westview, Boulder, Co., 1981; Lawrence C. GRAHAM, România: a Developing Socialist Siale, Westview, Boulder, Co., 1982; prezentarea poziţiilor teoretice actuale privitoare la raporturile dintre totalitarism şi modernizare la Klaus MULLER, „Totalitarismus und Modernisierung. Zum Historikerstreit in der Osteuropaforschung", in Achim SIEGEL, Hrsg., Totalitarismustheorien nach dem Ende des Komunismus, Bohlau, Koln und Weimar, 1998, pp. 37-79. 3 Alain TOURAINE, Critique de ia modernile, Fayard, Paris, 1992, p. 410. 75

Prin urmare, c o m u n i s m u l a p r o d u s o m o d e r n i z a r e cu efecte perverse, în care destinele individuale nu s-au împlinit în căutarea unui sens pentru sine, ci s-au c o n s u m a t p u r şi simplu în absenţa oricărui sens sau, mai bine zis, în prezenţa constrângătoare a unui sens dat de practica socială a iresponsabilităţii faţă de p r o p r i a soartă. M o d e r n i z a r e a - ca ideal tip şi în calitate de p r o c e s n o n e c o n o m i c - se o r g a n i z e a z ă în j u r u l u n u i subiect interogativ cu privire la felul în care face alegerile m o r a l e (normative), sociale (structurale) şi p e r s o n a l e ( c o m p o r t a m e n t a l e ) ; a fi m o d e r n ar însemna, prin u r m a r e , să priveşti viaţa sub specia unei multipli­ cităţi de alternative, preferinţe şi alegeri posibile'. Subiectul m o d e r n i z ă r i i totalitare a fost î n s ă c o n d u s p a s cu pas într-un sit diametral opus, fiind p u s în situaţia de a recupera pentru sine, prin afirmarea caracterului i m i n e n t şi inevitabil al dizolvării i n d i v i d u a l i s m u l u i în trupul colectiv al naţiunii, o m o d e r n i t a t e care-1 î m p i n g e a în a n o n i m a t şi care era c o n c e p u t ă p e n t r u a-1 înstrăina de o r d i n e a lucrurilor. De aici incapacitatea individualismului zămislit în adâncul societăţii închise de a-şi afla un sens în afara destinului colectiv al naţiunii. N a ţ i o n a l i s m u l a fost g e n e r a t de c o m u n i s m ca loc al p r o p r i e i sale versiuni a modernităţi 2 . D a c ă este zarea capitalistă individului de economisirii şi

adevărat, aşa c u m susţinea M a r x , că industriali­ - în m ă s u r a în care se bizuie pe înclinaţia a-şi c a l c u l a interesele p r i n o p e r a ţ i u n i de tipul investiţiei - este m e n i t ă să înlăture naţionalismul

1 David E. APTER, The Polilics of Modernization, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1965, pp. 10-11. 2 Potrivit lui David KIDECKEL, The Solilude ofCollectivism. Romanian Villagers io the Revolution and Beyond, Corneli University Press, Ithaca and London, 1993, p. 100, intensificarea naţionalismului în rândurile societăţii sub regimul comunist ar trebui înţeleasă şi ca o reacţie populară la politicile partidului de promovare a unor minorităţi naţionale fie în plan social (ţiganii) fie în plan politic (ungurii şi, pentru o perioadă, evreii). Pentru Katherine VERDERY, National Ideology under Socialism: Identily and Cultural Polilics in Ceauşescu s România, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1991, p. 125, tema naţiunii a fost preluată de Partidul Comunist, care şi-ar fi abuzat astfel propria doctrină marxistă, mai întâi pentru a se adapta, apoi pentru a deveni campionul unei retorici naţionaliste, inseparabilă istoric şi structural, de discursul public românesc.

76

ca pe o c r e d i n ţ ă a r h a i c ă prin c o m u n i t a r i s m u l ei, n e - a m p u t e a atunci întreba de ce industrializarea fără capitalism, aşa c u m a fost întreprinsă de socialismul de stat, nu a fost c a p a b i l ă să facă acelaşi lucru. Pentru ca, spre deosebire de cel capitalist, „calculul socialist", p e n t r u a utiliza e x p r e s i a lui D a v i d K i d e c k e l 1 , nu a o p e r a t în cadrele instituţionale ale c o n t r a c t u l u i civil, ci a fost efectuat de un individ căruia i se refuzau înţelegerea şi controlul p r o d u c ţ i e i de b u n u r i , sensuri şi valori în societate. A c e s t tip de calcul era c o n s t r â n s să se sprijine pe un soi de „ c o r p o r a t i s m d o m e s t i c " 2 , articulat în vaste reţele, în care relaţiile de încredere se ţ e s e a u în afara oricărui a r a n j a m e n t de tip j u r i d i c . într-o a s e m e n e a situaţie, n a ţ i u n e a etnică se înfăţişa ca singura f o r m ă naturală de contract social: oamenii p u t e a u avea î n c r e d e r e unii în alţii şi p u t e a u lucra î m p r e u n ă în absenţa, d a c ă nu împotriva, unei legături politice sau a u n e i sancţiuni n o r m a t i v e . R o m â n i i şi-au folosit etnicitatea aşa c u m m u n c i t o r i i industriali se servesc de apartenenţa la sindicate, adică în scopul de a negocia între ei şi cu autoritatea, într-un m o d raţional şi în propriul interes, raportul cu mijloacele de producţie şi valoarea m u n c i i prestate.

Individualismul dependent Felul în care totalitarismul a bruscat emergenţa modernităţii, prin separarea violentă a ordinii subiective de cea a lucrurilor şi prin luarea acestora în posesie, a indus în societatea r o m â n e a s c ă o anumită neputinţă de reprezentare a caracterului fictiv al normei de drept. Deposedarea, represiunea şi capilaritatea dispozitivelor de putere nu n u m a i că au reificat statul, dar l-au şi situat în afara r a z e i de acţiune a raţiunii i n d i v i d u a l e . Ieşiţi din totalitarism, românii, indiferent de gradul lor de educaţie, au invocat frica ca pe u n u l din viciile majore ale vieţii sub v e c h i u l r e g i m 3 . 1

David KIDECKEL, op. cit., p. 166. IBIDEM, pp. 101-102. 3 E.g. Corneliu COPOSU, Confesiuni, p. 127, care vorbeşte despre o frică atavică, de origine istorică, care nu se datorează atât comunismului în sine, cât faptului că principatele româneşti au cunoscut în epocile mai vechi regimuri „cvasitotalitare". 2

77

D e asemenea, sub c o m u n i s m , înţelepciunea c o m u n ă pretin­ dea că o vizibilitate m a i m i c ă î n s e m n a o siguranţă personală m a i m a r e ' . Şi nu pentru că represiunea ori presiunea exercitată asupra conştiinţei individuale, ar fi fost globale, o m n i p r e z e n t e şi c o n ­ stante. Fie că a fost o evidenţă, ca în primele d o u ă decenii, fie că a funcţionat d o a r ca o i p o t e z ă ce risca p e r m a n e n t să se a d e v e ­ rească, c o m p o r t a m e n t u l r e p r e s i v al statului a avut drept scop reificarea ordinii de drept, întruparea ei, virtual ameninţătoare, în orice agent al autorităţilor publice. Desigur, Partidul C o m u n i s t R o m â n trebuie ţinut responsabil pentru sute de mii de victime. Nu trebuie uitat însă că a căzut el însuşi v i c t i m ă contradicţiilor m a r x i s m - l e n i n i s m u l u i , ca teorie politică transformată în ideologie de stat. într-adevăr, socialismul ştiinţific nu avea nici un fel de i m a g i n e d e s p r e m o d u l în care trebuie distribuită suveranitatea între puterile statului sau între stat şi societate. StaUtl şi instituţiile sale coercitive erau, în perspectivă leninistă, p r o d u s u l inegalităţii e c o n o m i c e , iar clasa m u n c i t o a r e ajunsă la p u t e r e avea sarcina de a le înlătura din istorie şi de a d e s c h i d e d r u m u l c o m u n i s m u l u i 2 . Părintele teoriei şi strategiei c o m u n i s t e i-a lăsat, aşadar, pe c o n d u c ă t o r i i partidelor triumfă­ toare tară nici un fel de orientare filosofică cu privire la felul în care ar trebui să p r o c e d e z e p e n t r u a î m p i n g e d o m e n i u l de exer­ ciţiu al puterii dincolo de cerul închis al ierarhilor de partid 3 . De la represiune la mobilizare şi includere, partidul a eşuat în încercarea de a împărţi suveranitatea, deoarece nu avea nici un fel de idee teoretică cu privire la felul în c a r e a d m i n i s t r a r e a modului de producţie socialist putea să se transforme într-un m o d de autoguvernare a poporului socialist. Poporul, în ceea ce-1 priveşte, nu avea nici interesul şi nici experienţa de a se autoguverna. Cetăţenii socialismului real erau 1

David KIDECKEL, op. cit., p. 99. V. analiza interpretării date de Lenin problemei statului şi a dispariţiei sale în comunism, precum şi a limitelor şi consecinţelor lecturii leniniste a textelor lui Mare şi Engels, Robert V. DANIELS, „The State and Revolution: A Case Study in the Genesis and Transformation of Communist Ideology", American Slavic and East European Review, 12/1, 1953, pp. 22-43. 3 Cari A. LINDEN, The Soviet Parly-Slale: the Politics ofldeocratic Despotism, Praeger, New York, 1983, pp. 159-160. 2

78

m a i puţin preocupaţi de participarea lor la guvernarea societăţii, cât de exploatarea în beneficiu privat a mijloacelor de producţie deţinute de stat şi de influenţarea în m o d informai a administrării b u n u r i l o r ' . Şarpele din p a r a d i s u l socialismului de stat era deci inabilitatea p o p o r u l u i de a r e c u n o a ş t e v a l o a r e a politică a b u n u ­ rilor sociale 2 , indiferent dacă o a s e m e n e a recunoaştere ar fi con­ firmat sau, dimpotrivă, ar fi subminat, proiectul comunist. D r e p t consecinţă, individualismul d e p e n d e n t n ă s c u t s u b totalitarism a identificat spaţiul public cu un d o m e n i u de c o m p e t e n ţ ă exclusivă a statului, a unui stat ce s-a c o m p l ă c u t în a fi confundat cu însăşi ordinea lucrurilor. Subiectul post-totalitar îşi p ă s t r e a z ă h e t e r o n o m i a pentru că nu reuşeşte încă să-şi imagineze felul în care o „ m â n ă nevăzută", tocmai pentru că este invizibilă, ajunge să p r o d u c ă raporturile de p u t e r e dintr-o societate dată. Şi, atâta t i m p cât nu r e a l i z e a z ă că o r d i n e a j u r i d i c ă este e x t e r i o a r ă ordinii lucrurilor, că d r e p t u l aparţine ordinii fictive, o ordine care nu există decât în m ă s u r a în care este gândită, i n d i v i d u a l i s m u l este c o n d a m n a t să supravie­ ţuiască totalitarismului s u b o formă nu n u m a i a n o m i c ă , d a r şi anarhică. Aşadar, în pofida ideologiei oficiale care cerea ca interesele generale să fie puse m a i p r e s u s de cele individuale, c a r e se străduia sistematic să izoleze în orice proces istoric, economic sau social o dimensiune „obiectivă", independentă de voinţa naturală şi subiectivă a indivizilor, dotată cu o regularitate şi un „ s e n s " ce nu îi sunt atribuite de actorii care o c u p ă la un m o m e n t dat scena istoriei, istoria c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c trebuie deconstruită. Ea este m a i puţin o m a r e Istorie globală şi totalizatoare a activului de partid, a industrializării, a colectivizării, a represiunii, a elaborărilor doctrinare şi ideologice, cât o explozie în lanţ şi cu efect imediat de istorii concrete, multiple, incoerente, intersectate şi conflictuale ale u n o r o a m e n i reali, ale u n o r interese specifice, ale u n o r cariere individuale, într-un c u v â n t , a felului în c a r e 1

Wayne Di FRANCEISCO, Zvi GITELMAN, „Soviet Political Culture and 'Covert Participation' in Policy Implementation", American Political Science Review, Voi. 78, No. 3, 1984, pp. 618-619. 2 David KIDECKEL, op. cit., pp. 162-163. 79

românii „s-au d e s c u r c a t " prin c o m u n i s m , în marginea lui, î m p r e ­ 1 ună cu el, dar niciodată împotriva lui . Se spune, în m o d curent, că totalitarismul a fost o experienţă istorică t r a u m a t i z a n t ă la care r o m â n i i au fost supuşi, pe care au îndurat-o v r e m e de cinci d e c e n i i . F ă r ă nici o îndoială. O b u n ă dialectică ne-ar î n d e m n a însă să ne întrebăm d a c ă nu c u m v a tota­ litarismul nu a fost la r â n d u l său folosit de către r o m â n i , de-a lungul aceleiaşi perioade, adică obligat să traverseze rigorile unei experienţe istorice tot atât de încărcată de consecinţe ca şi p r i m a sa ipostază. în faţa „Istoriei C o m u n i s m u l u i " , a u n e i istorii a deciziilor politice, a congreselor, a plenarelor deschise sau secre­ te, a organizării represiunii, a planificării economiei, a ingineriei sociale şi controlului d e m o g r a f i c , a u n e i istorii integratoare a factorilor majori care au influenţat soarta generaţiilor dintre 1945 şi 1989, s-ar p u t e a situa o plajă de „istorii din c o m u n i s m " , adică o serie dispersată şi practic nesfârşită de biografii care au inclus c o m u n i s m u l , în proporţii şi cu sentimente diferite, în propria lor reţetă de fabricaţie. Căci, înainte de a fi un r e g i m politic, c o m u ­ nismul a fost o putere asupra vieţii. în fond, m i t u l uniformizării şi al c o l e c t i v i s m u l u i este u n u l interesat, căci societatea socialistă, sau, după epocă, comunismul, devin pe această cale personaefictae, un soi de „universalii" care asigură imunitate în faţa j u d e c ă ţ i i Istoriei sau, d u p ă caz, a celei p e n a l e . De aceea, p o a t e , R e v o l u ţ i a din 1989 a fost interpretată ca dublu e ş e c al u n e i dictaturi p e r s o n a l e şi al u n e i ideologii i m p e r s o n a l e . Pe scurt, t e m a c o m u n i s t ă a destinului colectiv şi supravieţuirea sa post-totalitară au rolul de a face uitat felul în care a funcţionat, d u p ă 1945, dispozitivul de putere în R o m â n i a şi, m a i m u l t decât atât, de a ascunde însăşi natura acestei puteri.

Servitutea involuntară?

Pentru a scruta mai îndeaproape problema exerciţiului puterii în regimul comunist, în raport cu care practicile politice îşi defi­ n e s c utilitatea şi funcţiile, mi se p a r e n e c e s a r să p r o p u n , într-o perspectivă foucaldiană 1 , câteva ipoteze de lucru. M a i întâi, s-ar părea că puterea nu ar trebui gândită ca un b u n social a u t o n o m ce se poate lua în stăpânire prin forţă, ce se p o a t e d o b â n d i pe cale legală, ce se p o a t e t r a n s m i t e , î m p ă r ţ i sau distribui, ca c e v a la care se p o a t e „ a j u n g e " , s a u care p o a t e fi păstrat, pe c a r e se p o a t e p u n e m â n a , sau c a r e riscă să scape din m â n ă . P u t e r e a se exercită, m a i degrabă, ca un j o c al legăturilor, inegale şi mişcătoare, dintre diferite centre de interese şi grupuri de p e r s o a n e . în al doilea rând, relaţiile de p u t e r e nu sunt exterioare altor tipuri de raporturi - p r o c e s e e c o n o m i c e , m o b i l i t a t e socială, d i n a m i c ă politică -, nu le însoţesc de la distanţă, ci sunt incluse în acestea. Relaţiile de p u t e r e s-ar p r e z e n t a deci ca un efect al inegalităţilor, dezechilibrelor şi diferenţelor ce străbat a c e s t e raporturi. Aş îndrăzni să spun, pe u r m e l e lui Foucault, că relaţiile de putere sunt de cele m a i m u l t e ori un factor de producţie, căci ele nu interzic sau p e r m i t d u p ă p r i n c i p i u l n o r m e i de drept, ci creează şi se lasă create în afara logicii e l e m e n t a r e a permisiunii

Robert G. WESSON, Communism and Communist Systems, Prentice Hali, Englewood Cliffs, N.J., 1978, p. 203, observa că în nici o altă ţară comunistă corupţia nu avea o pondere mai mare ca în România.

80

şi represiunii. —— — 1

Michel FOUCAULT, La volante de savoir, Gallimard, Paris, 1976, pp.

112-129.

81

Apoi - şi acesta este probabil observaţia esenţială - p u t e r e a se instalează de j o s în sus, ea nu este rodul încleştării dintre dominanţi şi dominaţi, al luptei de clasă sau al competiţiei dintre partide, ori al u n o r raporturi de forţă multiple şi situate la niveluri d e o s e b i t e : aparat dc p r o d u c ţ i e , familie, g r u p social, instituţii. Puterea este locul unei a m e n a j ă r i a tensiunilor ce se p o t n a ş t e între toţi aceşti factori, locul u n e i redistribuiri şi disciplinări a conflictelor care frământă în chip natural corpul social. P u t e r e a descurcă, d e s t r a m ă , separă, distinge, introduce o infinitate de diferenţe în n u c l e u l dur şi a p a r e n t indivizibil de reprezentări ideologice şi simbolice în jurul căruia orice regim de d o m i n a ţ i e are tendinţa să se organizeze. în u l t i m ă instanţă, a te descurca nu este d e c â t un alt m o d de a n u m i participarea la putere, accesul la exerciţiul firesc al acesteia.

Puterea ca strategie anonimă Relaţiile de putere sunt, în m o d necesar şi evident, purtătoare ale unei a n u m i t e intenţionalităţi, fără a fi totuşi b â n t u i t e de subiectivitate. Fireşte, nu ar putea fi c o n c e p u t ă o p u t e r e care să nu se exercite în funcţie de un n u m ă r de obiective. C e e a ce nu î n s e a m n ă n e a p ă r a t că a c e s t e a din u r m ă ar fi r o d u l alegerii sau deciziei unui subiect individual. Nu există, probabil, un stat major al puterii într-o societate dată, un K r e m l i n sau un C a b i n e t 1 de u n d e ar p o r n i toate firele şi u n d e s-ar lua toate deciziile, ci un aparat birocratic stratificat, „descurcat", cu tendinţe de capilaritate, care gestionează, uneori potrivit unei reţele de cauzalităţi şi de complicităţi contradictorii, funcţionarea societăţii, sprijinindu-se pe elemente de susţinere, dislocuind grupuri marginale, modelând interacţiunea factorilor e c o n o m i c i . Puterea ar putea fi definită, în cele din u r m ă , drept o strategie a n o n i m ă ce c o o r d o n e a z ă tactici individuale, iniţiative personale, c o m a n d a m e n t e autoritare ce se difuzează inegal, fiind m e r e u traduse la nivelul responsabilităţilor personale şi de grup. In sfârşit, a c o l o u n d e este putere, a p a r e în c h i p n e c e s a r şi rezistenţa la putere. Aceasta nu p o a t e fi separată de putere, face 82

parte din ea, locuieşte în m i e z u l acesteia. Puterea nu are c u m să funcţioneze în afara confruntării cu o multiplicitate de p u n c t e de rezistenţă, ce j o a c ă rolul de adversar, de ţintă m e n i t ă lovirii şi care dau puterii, în final, adevărata ei identitate. Nu p o a t e fi vorba, în faţa puterii, d e s p r e un loc al m a r e l u i refuz, d e s p r e o c o n t e s t a r e masivă şi globală, despre un focar coerent de revoltă cu o adresă u n i c ă şi precisă. Există în s c h i m b rezistenţe: necesare, probabile, imposibile, dubioase, spontane, m â n i o a s e , perfide, calculate, îngenunchiate, conspirative, solitare, ineficiente, violente, irecon­ ciliabile, interesate, autodestructive, o p o r t u n i s t e sau gata de compromis. P u t e r e a are n e v o i e de rezistenţă şi de o p o z i ţ i e ca de un element activ, destinat unei p e r m a n e n t e înfrângeri. Ca şi relaţiile d e p u t e r e , n o d u r i l e d e r e z i s t e n ţ ă sunt distribuite n e r e g u l a t p e suprafaţa socială, suscitând a n u m i t e practici, c o m p o r t a m e n t e şi atitudini, diferite în timp şi spaţiu. N u m a i atunci c â n d toate aceste p u n c t e de rezistenţă se alătură la r â n d u l lor într-o strategie ce ajunge să traverseze, ca o p e l i c u l ă negativă, t o a t e relaţiile de p u t e r e , c â n d s e î m p l e t e s c într-un a n u m i t r e g i m d e n o r m a l i t a t e , c â n d se „ î n c u r c ă " într-atât în ţesătura puterii încât a te descurca devine cu neputinţă, n u m a i în acel m o m e n t se iveşte posibilitatea refondării puterii d u p ă reguli noi. Pe scurt, d i n c o l o de p u t e r e nu se află n i m i c , nici un fel de o p o z i ţ i e b l o c a t ă în i n c a p a c i t a t e a sau în interdicţia de a-şi rosti adevărul. în exerciţiul puterii se t o p e s c laolaltă d o m i n a ţ i a şi rezistenţa. P u t e r e a nu se c o n s t i t u i e d e c â t în m ă s u r a în care dă naştere u n o r practici. Altfel spus, ea nu are un izvor situat în afara responsabilităţii p e r s o a n e i , sursă în raport cu care subiectul individual se defineşte pe sine fie drept complice, fie drept supus, fie drept revoltat. în toate cazurile a v e m de-a face cu o participare inevitabilă la p u t e r e , care îşi face apariţia n u m a i în orizontul persoanei şi nu, aşa c u m dreptul pozitiv ne î n d e a m n ă să credem, în sferele înalte ale posturilor de c o m a n d ă politică. O m u l ca subiect al libertăţii şi statul ca agent al n o r m e i de drept sunt deci co-prezente în reţeta puterii. în fond, fiecare este coautor al puterii pe care are aerul că o îndură, că o suportă î m p o 83

triva propriei v o i n ţ e , că o lasă în afara adevărului p r o p r i u şi a vocaţiilor, ambiţiilor şi dorinţelor pe care acesta le pune în mişcare. Puterea nu ar trebui deci să se scrie niciodată cu majusculă, ca p e n t r u a arăta că este c e v a situat în afara posibilităţii şi responsabilităţii persoanelor, ca şi c u m p u t e r e a n-ar fi d e c â t p u n c t u l central în care, sub forma dreptului, se iau acele decizii la care o societate inertă şi periferică este c h e m a t ă să se supună. De fapt, puterea „nu este o instituţie, nu este o structură, nu este o anumită autoritate cu care unii ar fi d o t a ţ i " şi de care ceilalţi, cei mai mulţi, ar fi lipsiţi, ci „este d o a r n u m e l e pe care-1 d ă m u n e i situaţii strategice c o m p l e x e într-o societate d a t ă " 1 .

0 ascensiune politico-juridică într-o situaţie strategică favorabilă s-a aflat, între anii 1944 şi 1948 Partidul C o m u n i s t R o m â n . De la crearea B N D , în lunile mai-iunie 1944, iniţiativa în sfera p o l i t i c ă r o m â n e a s c ă , a d i c ă m o n o p o l u l restructurării relaţiilor de p u t e r e , aparţine integral comuniştilor ca, de altfel, în toate ţările din Estul Europei 2 . P â n ă la 30 august 1948 când, prin D e c r e t u l 2 2 1 , se înfiin­ ţează Direcţia G e n e r a l ă a Securităţii P o p o r u l u i , iar e l i m i n a r e a totală şi explicită a oricărei opoziţii directe sau potenţiale capătă un a s p e c t public, s i s t e m a t i c şi violent, strategia c o m u n i s t ă de preluare a controlului asupra statului nu a fost u n a de tip p r e c u m ­ pănitor şi declarat represiv, ci a adoptat un caracter care ar p u t e a fi d e n u m i t politico-juridic. D i n 1944 şi p â n ă în 1948, P C R s-a servit de drept p e n t r u a aboli drepturile. N o u l dispozitiv de p u t e r e se naşte şi se schema­ tizează sub o formă j u r i d i c ă , în cadrul u n u i j o c c o o r d o n a t al licitului şi ilicitului, al interdicţiei şi î n g ă d u i n ţ e i , al sprijinului popular şi al demascării reacţiunii, al procedurilor democratice şi al tehnicilor de p e r s u a s i u n e , al expresiei libere şi al cenzurii, al transgresiunii şi c o m p l i c i t ă ţ i i , al iertării şi p e d e p s e i . R e g i m u l

caută într-adins să se prezinte sub acest aspect complex, de nauiră politico-juridica, c e e a ce-i î n g ă d u i e să p r e s c r i e în m o d legitim m o d u l în care puterea trebuie gândită de către cetăţeni şi care nu este, în fond, d e c â t o m a n i e r ă de a exercita v i o l e n ţ a şi de a a d m i n i s t r a disimetriile politice sub a p a r e n ţ a u n e i legi generale, într-o atmosferă socială m a r c a t ă de u r g e n ţ a r e f o r m e l o r institu­ ţionale şi e c o n o m i c e . De fapt, comuniştii r o m â n i nu n u m a i că au acţionat în majo­ ritatea cazurilor pe cale legală, dar au fost cei care au c o n c e p u t şi trasat această cale. Lucreţiu Pătrăşcanu a redactat Proclamaţia către ţară rostită de suveran la radio pe 23 august şi tot el a pre­ gătit Decretul Constituţional 1626 din 31 august 1944, ce resta­ bilea a n u m i t e prevederi ale C o n s t i t u ţ i e i din 1923. D i n a c e a s t ă clipă, întreaga iniţiativă legislativă a aparţinut comuniştilor, aflaţi m e r e u cu un pas înaintea celorlalte forţe politice. E s t e un fapt incontestabil că p r e z e n ţ a trupelor sovietice şi p r e s i u n e a autori­ tăţilor de la M o s c o v a au avut un c u v â n t decisiv în p r o c e s u l de instalare a guvernului de la 6 martie 1945, c e e a ce nu trebuie să ne facă să u i t ă m că echipa G r o z a a fost c h e m a t ă la guvernare de către factorul constituţional cu respectarea tuturor formelor legale. C o l a b o r a r e a legislativă şi a d m i n i s t r a t i v ă dintre suveran şi guvern după 4 februarie 1946, inaugurarea Parlamentului rezultat din alegerile contestate de la 19 n o i e m b r i e , epurările c o r p u l u i ofiţeresc din martie 1945, iunie 1946 şi august 1947 şi, în sfârşit, abdicarea consimţită de la 30 d e c e m b r i e 1947, au fost tot atâtea acte şi practici juridice care au făcut ca dreptul să fie însăşi forma dispozitivului de putere instalat de comunişti. Confiscarea statului s-a făcut prin intermediul u n o r p r o c e d e e prin excelenţă legale, cu acordul formal al factorului constituţional. Au existat, indiscutabil, presiuni p s i h o l o g i c e , demonstraţii de forţă, gesturi v i o l e n t e , o p e r a ţ i u n i de i n t i m i d a r e şi de şantaj, ameninţări şi complicităţi, mişcări de stradă, preluări abuzive ale u n o r instituţii, dar actele r e v o l u ţ i o n a r e nu n u m a i că au lipsit cu totul, dar au fost evitate în m o d deliberat. Statul ca atare nu a fost pus în discuţie nici m ă c a r o singură clipă.

1

IBIDEM, p. 123. Francois FEJTO, Histoire des democratiespopidaires, I. L 'ere de Staline (1945-1952), Seuil, Paris, 1952, pp. 117-124. 2

84

85

Cum de a fost posibil? C u m de s-a î n t â m p l a t ca R o m â n i a să fie p r i m a ţară este u r o p e a n ă în care un g u v e r n inspirat de c o m u n i ş t i a reuşit să-şi asigure controlul statului, deşi, în raport cu Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, prezenta uriaşul avantaj al funcţionării neîntrerupte a unor structuri constituţionale, instituţionale şi politice neatinse de război? Tancurile sovietice, atât de des invocate, nu ne oferă o explicaţie nici suficientă şi nici satisfăcătoare a derulării procesului. Nu există nici un fel de îndoială că, pretutindeni în Europa de Est, o c u p a ţ i a militară sovietică a fost „precondiţia n e c e s a r ă " pentru instalarea regimurilor c o m u n i s t e 1 . Nu este însă mai puţin adevărat că etapele şi modalităţile prin care diferitele partide sprijinite de M o s c o v a au p r e l u a t puterea, p r e c u m şi gradul de r e z i s t e n ţ ă politică şi socială faţă de acest p r o c e s au d e p i n s în p r i m u l r â n d de tipul de societate în care totalitarismul sovietic urma să se reproducă. Astfel, în Iugoslavia şi Albania, c u c e r i r e a statului a adoptat forma luptei de guerilă, în Ungaria, Cehia şi Bulgaria cea a „infiltrării p a r l a m e n t a r e " , iar în Polonia şi Estul G e r m a n i e i cea a u n o r „baggage-train governm e n t s " 2 . în R o m â n i a s-ar p u t e a vorbi despre o soluţie care a combinat ultimele d o u ă m e t o d e : colonizarea instituţiilor publice de către un guvern pre-fabricat de ocupant. D a c ă p r e z e n ţ a m i l i t a r ă sovietică, ca şi presiunile şi imixtiunile autorităţilor de ocupaţie au reprezentat cauza primară a instalării c o m u n i s m u l u i în R o m â n i a , cauzele secundare sunt la rândul lor n u m e r o a s e şi agravante: neputinţa partidelor „istorice" de a coordona o opoziţie coerentă şi credibilă, precaritatea organi­ zării politice a social-democraţiei, n u m ă r u l m a r e de politicieni „ b u r g h e z i " gata să a c c e p t e „ t o v ă r ă ş i a de d r u m " cu comuniştii, ralierea din ce în ce m a i m a s i v ă (culminând în 1948) a intelectua­ lităţii, incapacitatea de reacţie (dacă nu indiferenţa) maselor faţă 1

R.V. BURKS, „Eastern Europe", in Cyril E. BLACK, Thomas R. THORNTON, editors, Communism and Revolution. The Strategic Uses of Political Violence, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1964, p. 78. 2 IBIDEM, pp. 86-88.

86

1

de m i z a politică p u s ă în j o c . în sfârşit, trebuie n u m ă r a t e printre cauzele favorizante atât atitudinea oscilantă şi pe alocuri ambiguă a Palatului regal, cât şi o p o r t u n i s m u l Bisericii O r t o d o x e . C u m a fost deci posibilă, dincolo de impulsul sovietic pe care l-au primit, o infiltrare atât de c o m p l e t ă şi de r a p i d ă a c o m u n i ş ­ tilor în ţesutul spaţiului p u b l i c şi în capilaritatea administrativă a statului r o m â n ? De ce societatea r o m â n e a s c ă - articulată în jurul u n o r instituţii intacte: A r m a t ă n a ţ i o n a l ă , B i s e r i c ă d o m i n a n t ă , M o n a r h i e , partide, Universităţi - s-a dovedit m a i puţin capabilă decât altele, aflate în situaţii m a i p u ţ i n favorabile, să o p u n ă o rezistenţă spontană şi masivă agresiunii sovietice? R ă s p u n s u l la aceste întrebări tulburătoare s-ar cuveni căutat m a i curând în zona raporturilor dintre societatea r o m â n e a s c ă şi c l a s a ei politică tradiţională. Relaţiile de p u t e r e , aşa c u m fuseseră p r a c t i c a t e în r e g i m u l politic interbelic şi, apoi, în anii dictaturii carliste şi în v r e m e a războiului se aflau într-o criză din care nu p ă r e a să p o a t ă ieşi o soluţie de g u v e r n a r e . C e e a ce supravieţuitorii vechii organizări constituţionale nu p ă r e a u dispuşi să a c c e p t e şi să analizeze era t o c m a i responsabilitatea lor pentru s c h i m b a r e a de r e g i m din 1938, ce p u t e a fi lesne interpretată drept un eşec vădit al sistemului partidelor „istorice".

0 alegere istorică? D u p ă reintrarea lui în viaţa p u b l i c ă la sfârşitul lunii august 1944, Partidul Naţional Liberal nu a confecţionat, practic, nici un p r o g r a m de guvernare care să ia în calcul transformările suferite de R o m â n i a d u p ă două dictaturi şi un război istovitor, întemeindu-şi discursul politic pe ataşamentul faţă de principiile generice ale democraţiei reprezentative, constituţionalismului şi ale tradi­ ţiei liberalismului românesc, principii care, departe de a fi actuali­ zate, nu erau nici m ă c a r explicate. Pe plan organizatoric, distanţa dintre autoritarismul şi lipsa de i m a g i n a ţ i e a c o n d u c e r i i brătie1

Bela VAGO, „România", in Martin McCANLEY, editor, Communist Power in Europe 1944-1949, Macmillan, London and Basingstoke, 1977, pp. 126-127

nişte şi oportunismul organizaţiilor locale atrase de pragmatismul tătărăscian, nu era nici ea de natură să stârnească încrederea întrun partid ce nu se m a i p u t e a h r ă n i din a m i n t i r e a succeselor guvernărilor sale din e p o c a modernizării statului. La r â n d u l său, m a n i f e s t u l - p r o g r a m al Partidului N a ţ i o n a l Ţ ă r ă n e s c p u b l i c a t la 16 o c t o m b r i e 1944, se m u l ţ u m e a să reia p r o g r a m u l din 1935 - „ p r e a p u ţ i n e fund adaptările i m p u s e de noile c e r i n ţ e " , d u p ă chiar mărturia lui Ion M i h a l a c h e 1 -, conţinea câteva vagi referinţe la o e v e n t u a l ă î m p r o p r i e t ă r i r e , fixa ca obiectiv strategic edificarea statului ţărănesc şi, m a i ales, glorifica trecutul ilustru, „de luptă şi jertfă", al p a r t i d u l u i . luliu M a n i u , p e r s o n a l i t a t e politică deja legendară, făcând p a r t e , alături de P e t k o v sau Kethly, din galeria „ m a r i l o r î n c ă p ă ţ â n a ţ i " 2 , era însă m a r c a t de eşecul guvernărilor ţărăniste din p e r i o a d a marii crize. într-un a s e m e n e a context, p r o g r a m u l d e g u v e r n a r e F N D , concret, radical, revendicativ, reparatoriu, pe alocuri chiar naţio­ nal, p r o c l a m â n d libera iniţiativă e c o n o m i c ă şi caracterul urgent al reformelor, p r o m i ţ â n d imediata î m p r o p r i e t ă r i r e a ţăranilor şi ştergerea totală a datoriilor agricole a r e p r e z e n t a t o foarte b i n e calculată operaţie de expropriere a vocaţiei d e m o c r a t i c e a parti­ delor istorice 3 , care a atras comuniştilor un suport popular relativ î n s e m n a t . în plus, afirmarea n e d i s i m u l a t ă a caracterului „de clasă" al programului de guvernare al comuniştilor nu constituia, de fapt, o n o u t a t e în cultura politică r o m â n e a s c ă , p u b l i c u l fiind d e m u l t obişnuit cu formulări partizane radicale şi chiar revolu­ ţionare, p u t e r n i c c o l o r a t e ideologic, de tipul celor cuprinse în programul Partidului Ţ ă r ă n e s c şi apoi al celui N a ţ i o n a l Ţărănesc. D u p ă c u m o inovaţie absolută nu erau nici vocaţia birocratică a Partidului C o m u n i s t şi nici a m b i ţ i a acestuia de a s u p r a p u n e integral aparatul administrativ al statului. Funcţionarii de stat, pe care c o m u n i ş t i i , instalaţi d u p ă 1945 la c o m a n d a instituţiilor p u b l i c e , îi î n r e g i m e n t a u în propriile lor r â n d u r i , utilizând alternativ tactica ameninţării şi pe cea a r e c o m p e n s e i , m a i fuse1 2 3

88

Dreptatea, nr. 62 din 1 noiembrie 1944. Franţois FEJTO, op. cil., p. 119. IBIDEM, pp. 120-121.

seră recrutaţi din oficiu, nu cu mulţi ani în u r m ă , într-un alt partid 1 birocratic cu vocaţie de masă, partidul u n i c al dictaturii carliste . Pe p l a n politic, m o m e n t u l în care c o m u n i ş t i i reuşesc să i m p u n ă atiteza ideologică reformişti ( F N D ) - reacţionari ( P N L , P N Ţ ) , antiteză fondatoare a mitologiei politice totalitare, este cel al reformei agrare. A c e a s t a se afla, în p r i n c i p i u , în p r o g r a m e l e tuturor partidelor. Caracterul radical al celei p r o p u s e şi înfăptuite de g u v e r n u l G r o z a a d e c l a n ş a t î n s ă o r e a c ţ i e de r e ţ i n e r e şi un n u m ă r de proteste din partea partidelor istorice. Dintr-o dată, P N L şi P N Ţ au făcut figură de grupări politice reacţionare, cel puţin în ochii c e l o r 800.000 de î m p r o p r i e t ă r i ţ i . T e m a reacţiunii, a d u ş m ă n i e i de clasă a „istoricilor" faţă de p r o g r e s , faţă de refor­ m e l e d e m o c r a t i c e şi faţă de „ m a s e l e m u n c i t o r e ş t i - ţ ă r ă n e ş t i " se încetăţeneşte a c u m definitiv şi, m a i ales, credibil, în inventarul propagandistic comunist. Oricât de criticabilă s-ar putea dovedi întocmirea şi utilizarea statisticilor în practica istoriografică, acestea au m ă c a r meritul de a sublinia tendinţele şi de a indica cu o oarecare precizie sensul u n o r p r o c e s e istorice. Să c o m p a r ă m deci efectivele grupurilor politice c o m u n i s t e , înainte de război şi în 1947, din R o m â n i a , Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia şi Bulgaria 2 , pentru a evidenţia ritmul şi proporţia în care a crescut n u m ă r u l m e m b r i l o r de partid:

1

Andrew C. JANOS, „The One-Party State and the Social Mibilisation : East Europe between the Wars", in Samuel P. HUNTINGTON, Clement H. MOORE, editors, Authorilarian Polilics in Modern Society. The Dynamics of Established One-Party System, Basic Books, New York and London, 1970, p.216. 2 Datele statistice sunt preluate după Francois FEJTO, op. cit., p. 196. 89

Ţara

înainte

de

război

1947

Creştere

România

1.000

710.000

de 710 ori

Ungaria

30.000

750.000

de 25 de ori

Cehoslovacia

80.000

1.300.000

de 16,2 ori

Polonia

20.000

800.000

de 40 de ori

Iugoslavia

15.000

400.000

de 26,6 ori

Bulgaria

8.000

510.000

de 83,7 ori

C o n s t a t ă m că, raportat la ansamblul populaţiei, în anul 1947 comuniştii reprezentau în Cehoslovacia 10,5%, în U n g a r i a 8,2%, în Bulgaria 7,2%, în R o m â n i a 4 , 5 % , în P o l o n i a 3 , 3 % şi în iugoslavia 2,5%. Deşi în R o m â n i a p o n d e r e a comuniştilor nu este dintre cele mai mari, d i n a m i c a p a r t i d u l u i este, d e d e p a r t e , c e a m a i specta­ culoasă. Astfel, teoretic vorbind, predispoziţia românilor de a se înscrie în Partidul C o m u n i s t a fost de 9 ori m a i m a r e decât a bulgarilor, de 18 ori m a i m a r e decât a polonezilor, de 26 de ori mai m a r e decât a iugoslavilor, de 28 de ori m a i m a r e decât a ungurilor şi de 45 de ori m a i m a r e decât a cehilor şi slovacilor. Toate aceste date ne ajută să o b s e r v ă m atât incidenţa, m a i întâi parazitară, a ideologiei într-o strategie a puterii care a fost, într-o p r i m ă etapă, de o r d i n politico-juridic 1 , cât şi faptul că o p ţ i u n e a p e n t r u c o m u n i s m a u n e i părţi i m p o r t a n t e a societăţii r o m â n e ş t i , exprimată ca tendinţă încă dinainte de 1948, nu este nici manifestarea unei înclinaţii n a t u r a l e a r o m â n i l o r spre u n i f o r m i z a r e şi nici un t r i u m f al spiritului colectivist, ci o indiscutabilă alegere istorică. încă de la început, comuniştii nu au p r o m i s o viaţă politică de tipul celei practicate în democraţiile parlamentare occidentale, ci o b u n ă guvernare, o guvernare m a i b u n ă decât cea de care se

arătase capabilă clasa politică tradiţională. Din acest refuz explicit al politicii d e m o c r a t i c e s-a a l i m e n t a t , v r e m e de cinci decenii, forţa mesajului totalitar.

Participarea negociată în p e r s p e c t i v a istorică a lui Stein R o k k a n , p r o c e s u l de dezvoltare democratică a cunoscut, în E u r o p a occidentală, patru m o m e n t e succesive: m a i intâi, încorporarea în spaţiul p u b l i c a categoriilor sociale c a r e nu-şi avuseseră nici loc şi nici rol în sistemul politic tradiţional; apoi, mobilizarea acestor noi cetăţeni prin i n t e r m e d i u l m e c a n i s m e l o r electorale ale sufragiului u n i ­ versal; în al treilea rând, activarea condiţiei cetăţeneşti prin forme de participare politică directă; în sfârşit, politizarea sistemului în u r m a substituirii v e c h i l o r m o d u r i de c o n t r o l al teritoriului şi populaţiilor prin acţiunea electorală locală a u n o r partide organi­ zate la nivel naţional 1 . într-un cuvânt şi într-un m o d ideal-tipic, vocaţia d e m o c r a t i c ă a societăţilor o c c i d e n t a l e nu ar p u t e a fi separată de o lărgire treptată şi constantă a sferei participării poli­ tice în cadrul u n o r sisteme întemeiate iniţial pe excludere. Instru­ m e n t u l acestei transformări p r o g r e s i v e a fost p r a c t i c a socială a contestării. în mersul său spre d e m o c r a ţ i e , de la p r e - c o m u n i s m la postc o m u n i s m , trecând prin c o m u n i s m , E u r o p a centrală şi orientală a călcat oare pe urmele celor p a t r u paşi rokkanieni? S-ar p ă r e a că d e m o c r a t i z a r e a p o s t e o m u n i s t ă este un p r o c e s inversat în raport cu modelul lui Rokkan. într-adevăr, s-a sugerat că democratizarea r e g i m u r i l o r de tip sovietic d u p ă 1989 ar fi c a r a c t e r i z a t ă m a i curând de integrarea principiului contestării într-un sistem politic ce era deja întemeiat pe participare2. 1

1

Rolul secundar, dacă nu chiar declinul ideologiei în practicile de recrutare comuniste a fost documentat de Gabriel A. ALMOND (vvith H.E. KRUGMAN, E. LEWIN, H. WRIGGINS), The Appeals of Communism, Princeton University Press, Princeton N.J., 1954, p. 396. 90

Stein ROKKAN (with A. CAMPBELL, P. TORSVIK, Citizens, Elections, Parlies. Approaches lo the Comparative Process of Development, Universitetsforlaget, Oslo, 1970, p. 227 2 Peter MAIR, Parly System Change. Approaches and ClareAm Press, Oxford, 1997, p. 179.

H. VALEN), Study of the sq. Inlerprelalions,

91

în fapt şi dincolo dc tentaţiile lor oligarhice, partidele c o m u ­ niste aflate la p u t e r e erau organizaţii a căror c o m p l e x i t a t e v i z a t o c m a i egalizarea şanselor de participare, fie şi doar formală, la 1 exerciţiul p u t e r i i . Altfel spus, p a r t i c i p a r e a politică nu este, în Estul e u r o p e a n , rezultatul istoric al u n e i î n d e l u n g a t e serii de mişcări sociale de contestare a ordinii politice. Dimpotrivă, con­ testarea politică care a m a r c a t pretutindeni tranziţiile p o s t c o m u nistc s-a n ă s c u t din practicile de participare inventate de c o m u ­ nism. Se cuvine fără î n d o i a l ă p r e c i z a t ce î n s e a m n ă participare politică sub socialismul real. Un r e g i m de tip sovietic cunoaşte, în principiu, trei m o d u r i de participare politică 2 : participarea angajată, de regulă formală, d a c ă nu de-a dreptul rituală, a m e m b r i l o r partidului, dar şi a restului cetăţenilor la manifestările p u b l i c e ale regimului (de pildă, cu prilejul alegerilor m e n i t e să p l e b i s c i t e z e p e r i o d i c triumful partidului); participarea petiţionară a cetăţenilor ori de câte ori intră în contact cu funcţionarii şi cu instituţiile c h e m a t e să le reprezinte şi să le apere interesele (deputaţi, cadre de partid, poliţie, organe de c o n t r o l e t c ) ; participarea negociată a cetă­ ţenilor care, printr-o târguiala p e r m a n e n t ă cu autorităţile locale (primari, agenţi de ordine, directori de întreprinderi socialiste sau de instituţii p u b l i c e etc.) e x e r c i t a u o influenţă, informală, dar considerabilă, asupra modului în care politicile elaborate la centru erau aplicate în condiţiile proprii fiecărei c o m u n e , fiecărei întreprinderi, fiecărei instituţii 3 . Cetăţenii socialismului real erau m a i degrabă încrezători în c a p a c i t a t e a acestei u l t i m e forme de participare de a înrâuri cu adevărat d a c ă nu hotărârile luate la vârf, atunci m ă c a r m o d u l în 1 Juan LINZ, Totalitariari and Authoritarian Regimes, Boulder and London, Lynne Rienner, 2000, p. 73. 2 Tipologia se bizuie' pe cercetările empirice întreprinse de Wayne Di FRANCEISCO, Zvi GITELMAN, „Soviet Political Culture and „Covert Participation" in Policy Implementation", American Political Science Review, Voi. 78, No. 3, 1984, pp. 603-621. 3 Pentru această ultimă formă de participare, calificat politică, v. David KIDECKEL, The Sollilude of Collectivism. Romanian Villagers to the Revolulion and Beyond, Ithaca and London, Corneli University Press, 1993, pp. 104-105.

92

care acestea erau convertite în m ă s u r i c o n c r e t e la nivel m i c r o 1 social . în c o m p a r a ţ i e cu formele clasice de p a r t i c i p a r e politică dezvoltate în societăţile occidentale, participarea c o m u n i s t ă este răsturnată. Şi, pentru a r ă m â n e fidelă lecturii leniniste a dialecticii hegeliene, ea este chiar de d o u ă ori răsturnată. M a i intâi, aşa c u m s-a constatat în cazul p o l o n e z 2 şi contrar logicii sociale occiden­ tale, p a r t i d u l (şi formaţiunile ce-i sunt asociate) este cel c a r e influenţează deciziile şi acţiunile grupurilor de interese ( e c o n o ­ m i c e , profesionale, etnice, r e g i o n a l e , religioase chiar etc.) prin instalarea la c o n d u c e r e a acestor grupuri a u n o r m i l i t a n ţ i sau simpatizanţi comunişti. în al doilea rând şi împotriva procedurilor consacrate de statul de drept, deciziile trimise către nivelurile dc b a z ă ale societăţii sub formă de n o r m e sociale sau de n o r m e de producţie sunt negociate - şi deci modificate - de cetăţenii direct implicaţi (muncitori, fermieri independenţi în P o l o n i a sau ţărani cooperatori în R o m â n i a 3 , funcţionari, scriitori etc.) potrivit u n o r interese întotdeauna circumstanţiate şi locale. Pe scurt, d a c ă cetăţenii socialismului real s-au lăsat purtaţi de o „etică a d e p e n d e n ţ e i " 4 faţă de un stat plasat simultan într-o poziţie de alteritate şi de patronaj, nu este m a i puţin adevărat că ei au putut dezvolta concomitent şi o „etică a calculului socialist" 5 ce le-a p e r m i s să-şi î n s u ş e a s c ă statul prin forme p a r t i c u l a r e de participare, m e d i a t e a p r o a p e î n t o t d e a u n a de c a d r e l e locale ale partidului. Reţelele informale de n e g o c i e r e , de r e z o l v a r e a conflictelor locale, de s c h i m b de b u n u r i şi servicii în care s-au angajat locuitorii socialismului real nu au avut atât m e n i r e a de a 1

Wayne Di FRANCEISCO, Zvi GITELMAN, op.cit., pp. 618-619. Jerzy J. WIATR, „Political Parties, Interest Representation and Economic Development in Poland", American Political Science Review, voi. LXIV, No. 4, 1970, pp. 1239-1254, p. 1242. 3 V. Antoine ROGER, „Relations agraires et relations de pouvoir dans la Roumanie communiste: les cooperatives agricoles de production comme terrain d'affrontement politique", Revue d'Histoire Moderne et Conlemporaine, 49/2, 2002, pp. 24-53, în special p. 46. 4 George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist Europe", in S. WHITE, J. BATT, P.G. LEWIS, editors, Developmenls in EastEuropean Polilics, Duke University Press, Durham, N.C, 1993, p. 26. 5 David KIDECKEL, op. cit., p. 166. 2

93

s u b m i n a sistemul „din i n t e r i o r " , cât de a asigura integrarea acestora în sistem, într-un m o d d a c a nu pervers, atunci cel puţin 1 neplanificat . în fapt, „ c e n t r a l i s m u l d e m o c r a t i c " teoretizat de L e n i n potrivit căruia baza militantă este c h e m a t ă să discute liber despre chestiunile de interes g e n e r a l şi să p r o p u n ă soluţii care, odată a d o p t a t e de c o n d u c e r e , t r e b u i e „transpuse în v i a ţ ă n e a b ă t u t " şi fără dezbateri suplimentare - a fost înlocuit în practica comunistă de o descentralizare autoritară, adică de un dispozitiv în care deciziile sunt m a i întâi luate la vârf în chip discreţionar, pentru a fi apoi aplicate la b a z ă într-un m o d indisciplinat, incomplet şi delocalizat. Astfel, birocraţia de partid şi de stat de la nivelurile i n t e r m e d i a r e şi de b a z ă a încetat treptat să îşi m a i s u p r a p u n ă acţiunile publice peste politicile oficiale şi a început să-şi exploa­ teze poziţia în aparatele socialismului de stat în interes privat 2 . Este potrivit de a c e e a să î n ţ e l e g e m partidul unic, la nivelul organizaţiilor sale de b a z ă , nu n u m a i sub specia m o n o p o l u l u i asupra statului şi societăţii, dar şi sub trăsăturile u n u i m e d i a t o r între stat şi societate. O a s e m e n e a realitate nu a scăpat nici chiar teoreticienilor statului socialist, care explică de ce constituţiona­ lismul de tip sovietic p o a t e face e c o n o m i e de separarea puterilor: partidul însuşi ar avea, în raport cu statul şi cu societatea, o funcţie regulatoare şi de c o n t r o l de tipul checks and balances3. De-ar f i s ă c r e d e m u n m a r t o r c o n t e m p o r a n 4 , nicăieri î n E u r o p a centrală şi orientală o a s e m e n e a practică a negocierii la b a z ă şi a a c o m o d ă r i i deciziilor nu a fost m a i r ă s p â n d i t ă d e c â t în România.

1

V. Janine WEDEL, The Private Poland: An Anthropologisl's Look al Everydav Life, Facts on File, New York, 1986. 2 Vladimir SHLAPENTOKH, Public and Private Life of the Soviet People. Changing Values in Posl-Stalin Russia, Oxford University Press, Oxford and New York, 1989, pp. 227-229. 3 Otto BIHARI, The Constituţional Models of Socialist State Organizations, Akademiai Kiado, Budapest, 1979, p. 366. 4 Robert G. WESSON, Communism and Communist Systems, Englewood Cliffs, N.J., Prentice Hali, 1978, pp. 201-204. 94

Mitul nefericirii totalitare

D a c ă , în p e r i o a d a 1945-1948, n o u a p u t e r e - de î n d a t ă ce a pus stăpânire pe stat - a p r o c e d a t prin interdicţie şi reprimare, a încercat să normalizeze comportamentele sociale cu ajutorul u n o r i n s t r u m e n t e d e factură j u r i d i c ă , î n s c h i m b , d u p ă 1948, n a t u r a relaţiilor de putere se transformă radical. De a c u m înainte, v o m avea de-a face cu o putere disciplinară sau, m a i exact, auto-disciplinară, c e s e b i z u i e m a i p u ţ i n p e interdicţie şi reprimare, cât pe î n d e m n u l la acţiune, pe încurajarea faptei. Ne v o m afla, cu alte cuvinte, în prezenţa unei bio-puterP, a unei puteri care preia g e s t i u n e a funcţiilor vitale ale c o r p u l u i social. într-un astfel de context, individul nu m a i p o a t e fi gândit ca un fel de e l e m e n t b i o l o g i c p r i m a r şi inert, pe c a r e p u t e r e a îl formează, îl federează, îl încarcă de sens sau îl loveşte aleatoriu, ci ca un purtător al p u t e r i i , d a c ă nu chiar ca un co-autor al acesteia. Indiferent d a c ă exercită în chip instituţional această putere sau, dimpotrivă, dacă nu este decât o victimă a instituţiilor prin care puterea se exprimă. Privit p o s t u m , c o m u n i s m u l r o m â n e s c p a r e o stihie a n o n i m ă şi impersonală ce s-a abătut pe neaşteptate asupra u n e i populaţii silite să-şi improvizeze rezistenţa: rezistenţă în m u n ţ i , rezistenţă în închisori, rezistenţă prin indiferenţă, r e z i s t e n ţ ă prin cultură, 1 Michel FOUCAULT, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Gallimard, Paris, 1975, pp. 137-196; v. Michel DONELLY, „Des divers usages de la notion de bio-pouvoir", in Michel Foucaull philosophe. Rencontre internaţionale. Paris, 9, 10, 11 janvier 1988, Seuil, Paris, 1989, pp. 230-235.

95

rezistenţă prin infiltrare în rândurile partidului. Totalitarismul ne este prezentat de cele m a i m u l t e ori după o logică a asediului, ca un r e g i m i m p u s p r i n r e p r e s i u n e u n e i societăţi aflate într-o p e r m a n e n t ă , deşi discretă, stare de refuz.

Cine a pierdut? Datele disponibile astăzi indică faptul că represiunea - oricât de grave şi de inexpiabile ar fi fost manifestările ei la nivelul comunităţilor, familiilor şi persoanelor pe care le-a afectat - pare să nu fi j u c a t rolul politic central care-i este î n d e o b ş t e atribuit. Desigur, d u p ă 1948, u r m ă r i r e a , arestarea, j u d e c a r e a , c o n d a m ­ narea, internarea şi întemniţarea s-au constituit în practici sociale capabile să definească natura totalitară a regimului 1 . A c e s t e practici nu au r e z u m a t însă întru totul, în ochii societăţii, obiectivele strategice ale exerciţiului puterii publice. Astfel, chiar îndelung discutatul deceniu 1950-1960 nu a fost centrat în j u r u l represiunii ca m e t o d ă cardinală de guvernare. în pofida rolul ei incontestabil de i n s t r u m e n t dc c o n t r o l politic şi de s c h i m b a r e socială 2 , r e p r e s i u n e a s-a simat o a r e c u m spre periferia principalelor fenomene de societate. Potrivit unui raport al C o n s i l i u l u i Securităţii 3 , în p e r i o a d a 1950-1967 au fost c o n d a m n a t e pentru „uneltire c o n t r a ordinii s o c i a l e " sau delicte înrudite, 73.636 de p e r s o a n e , fiind internate încă 25.740, iar alte a p r o x i m a t i v 60.000 au fost s u p u s e u n u i r e g i m de d o m i c i l i u obligatoriu. C e e a ce înseamnă, în m a r e , că 160.000 de r o m â n i au suferit nemijlocit rigorile p e n a l e ale r e g i m u l u i . D a c ă l u ă m în calcul, prin aplicarea u n u i coeficient c o n v e n ţ i o n a l de 4,5 şi 1

O istorie rapidă şi neproblematizată a fenomenului represiv românesc la Romulus RUSAN et al., „Le systeme repressif communiste de Roumanie", in Stephane COURTOIS, sous la direction de, Du passe faisons table rase! Histoire et memoire du communisme en Europe, Robert Laffont, Paris, 2002, pp. 369-434. 2 Alexander DALLIN, George W. BRESLAUER, Political Terror in Communisi Systems, Stanford University Press, Stanford, 1970, p. 6. 3 Lucian NASTASĂ, „Conduita conspirativă sub regimul comunist: mit şi realitate", in Lucian BOIA, coordonator, Miturile comunismului românesc, Nemira, Bucureşti, 1998, p. 203. 96

familiile acestor persecutaţi, r e z u l t ă că t o t a l i t a r i s m u l a lovit în m o d direct î n j u r de 700.000 de o a m e n i , adică în m e d i e circa 4% din populaţia României din acea v r e m e . Să a d ă u g ă m acestor victime propriu-zis politice şi familiilor lor încă 80.000 de p e r s o a n e (cărora se c u v i n e să le a p l i c ă m din nou coeficientul de 4,5%), la cât Partidul însuşi a estimat numărul celor u r m ă r i ţ i ori c o n d a m n a ţ i p e n a l în legătură cu p r o c e s u l de colectivizare 1 . Vom o b ţ i n e , în m a r e , alţi 3 6 0 . 0 0 0 de cetăţeni aflaţi, pe termen scurt sau mediu, sub tăişul fenomenului represiv. C e e a ce duce în final la constituirea u n u i „grup-ţintâ" al represiunii ce nu atinge decât î n j u r de 6% din a n s a m b l u l populaţiei. P r e s u p u n â n d că, pentru un motiv sau altul, cifrele raportului confidenţial al Securităţii au fost subevaluate, socotind apoi că ele nu includ intervalul 1945-1949, p a r e rezonabil să le înmulţim cu doi p e n t r u a a p r o x i m a c e r c u l m a x i m al v i c t i m e l o r politice explicit a s u m a t e de către instituţiile represive ale Partidului Comunist, cerc în care i n c l u d e m şi familiile acestor victime. în acest m o d , v o m p u t e a clasa în categoria celor afectaţi de r e p r e s i u n e în diferite grade nu m a i m u l t de 2.000.000 de persoane, sau m a x i m u m 1 2 % din populaţia totală. Aceste cifre corespund, de altfel, aprecierilor făcute de u n u l dintre supravieţuitorii cei m a i respectaţi ai închisorilor comuniste, care estima n u m ă r u l celor î n t e m n i ţ a ţ i la 2 8 2 . 0 0 0 , dintre care 190.000 ar fi m u r i t în detenţie 2 . D a c ă a d ă u g ă m celor 160.000 de deţinuţi politici recunoscuţi de raportul Securităţii pe cei 80.000 de ţărani trecuţi de Gheorghiu-Dej în contul colectivizării forţate, v o m obţine o cifră foarte a p r o p i a t ă de cea reţinută de C o r n e l i u C o p o s u . I z v o a r e l e oficiale şi estimările neoficiale cele m a i autorizate p a r deci să se confirme reciproc. 1 Declaraţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara din 30 noiembrie 1962, Ghita IONESCU, Communism in Rumania, 1944-1962, Oxford University Press, Oxford, 1964, p. 201. 2 Corneliu COPOSU, Mărturisiri, dialoguri cu Vartan Arachclian, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 95.

97

La ce b u n totuşi aceste calcule o a r e c u m cinice, din m o m e n t ce o m o r a l ă e l e m e n t a r ă ne s p u n e că n-ar fi n e v o i e de m i l i o a n e de victime pentru ca un r e g i m politic să se discrediteze definitiv, în fond - şi în o r d i n e a discursului, nu în cea a responsabilităţii politice -, numărătoarea victimelor nu va putea fi niciodată făcută cu precizie şi, în u l t i m ă instanţă, nu este relevantă decât p e n t r u locul pe care aceste cifre îl o c u p ă în imaginarul postcomunist. Nu atât n u m ă r u l celor eliminaţi şi persecutaţi, cât p r o c e d u r i l e represive în sine sunt cele care p o t califica un regim politic. Ar fi o naivitate să ne i m a g i n ă m că totalitarismul r o m â n e s c este m a i puţin vinovat pentru că a făcut doar 160.000 de victime şi nu, de pildă, 1.500.000. M o a r t e a u n u i singur i n o c e n t ar trebui să ne interpeleze conştiinţa cu tot atâta forţă ca şi exterminarea a mii de p e r s o a n e n e v i n o v a t e . C u l p a politică a r o m â n i l o r nu este direct proporţională cu numărul victimelor, după c u m nici culpa morală şi r ă s p u n d e r e a p e n a l ă a celor care au participat la represiune sau au c u n o s c u t - o î n d e a p r o a p e fără să o d e n u n ţ e nu se r e d u c e în funcţie de sistemul de calcul al victimelor. î n t r e b a r e a la care cifrele sunt capabile să r ă s p u n d ă este extrem de simplă şi nu are nici un fel de conotaţii etice, interesând m a i d e g r a b ă d o m e n i u l ştiinţelor sociale: cei c a r e au avut de suferit sub totalitarism au fost m a i puţini sau m a i mulţi decât cei care au avut de câştigat în u r m a instalării c o m u n i s m u l u i ? Cu alte cuvinte, societatea r o m â n e a s c ă în a n s a m b l u l ei a resimţit c o m u n i s m u l ca pe o strategie represivă, la nivel p e r s o n a l şi general sau, dimpotrivă, ca pe o soluţie a dezvoltării, globale şi individuale? A existat o a r e , în m o d u l r o m â n i l o r de a p e r c e p e c o m u n i s m u l , o d o m i n a n t ă socială, cu p u t i n ţ ă de d e d u s pe cale statistică? I-au fost ei, în final şi pe o durată de câteva decenii, mai d e g r a b ă favorabili ori m a i c u r â n d ostili? Statistic vorbind, totalitarismul i-a avantajat sau i-a dezavantajat pe cei m a i mulţi dintre r o m â n i ? Există o a r e în cotidianul (Alltagsgeschichte) totalitar 1 practici sociale d o m i n a n t e , pe care statisticile ne-ar putea ajuta să le degajăm? V. pentru dezbaterea metodologică asupra chestiunii, Detlev PETJKERT, MltagsgeSchichle cler NS-Zeit: Neue Perspektive oder Trivialisierung?', Oldenbourg, Miinchen, 1984. 98

A câştigat cineva? Să privim câţiva indicatori e c o n o m i c i şi sociali din perioada 1950-1970, care se s u p r a p u n e p e s t e c e e a ce este u n a n i m consi­ derat a fi epoca de vârf a represiunii. M a i întâi, de la 1950 la 1970, veniturile reale ale populaţiei cresc de d o u ă ori şi j u m ă t a t e 1 . Este vizat de această creştere fără precedent în special segmentul de populaţie care a fost cucerit de civilizaţia uzinei, adică 3.592.575 de r o m â n i r e p r e z e n t â n d în m e d i e 2 0 % din totalul p o p u l a ţ i e i , care, între 1948 şi 1966 au migrat de la sat la oraş 2 . Se poate spune că m o d e r n i z a r e a între­ prinsă de c o m u n i s m a p r o d u s o s c h i m b a r e r a d i c a l ă a ţesutului social prin c r e a r e a u n e i noi clase m u n c i t o a r e . I n d u s t r i a l i z a r e a lansată de Partidul C o m u n i s t a fost c o n c e p u t ă şi p u s ă în operă ca o cale regală a p r o c e s u l u i de nation-building1,, de unificare a naţiunii în j u r u l u n o r p r o i e c t e şi valori c o m u n e . R e v o l u ţ i a naţională, desăvârşirea procesului de nation-building a avut deci loc în acelaşi t i m p cu revoluţia industrială, breakthrough economico-social al unei societăţi insuficient şi incomplet modernizate. R o m â n i a dezminte astfel s c h e m a r o k k a n i a n ă a dezvoltării socie­ tăţilor o c c i d e n t a l e 4 : cele d o u ă revoluţii, o r g a n i c e , s p o n t a n e şi decalate în E u r o p a apuseană, au fost organizate, conduse şi ţinute împreună de socialismul de stat v r e m e de cinci decenii. N u m a i că heteronomia structurală a revoluţiei industriale în raport cu revoluţia naţională, p r e c u m şi simultaneitatea lor isto­ rică au făcut ca „chestiunea agrară", e n d e m i c ă în Europa centrală şi orientală, să nu poată fi rezolvată în m o d definitiv 5 . 1 Anuarul statistic al României 1990, Comisia Naţională pentru Statistică, [Bucureşti, 1990], p. 122; cifra este comparabilă cu creşterea de trei ori a veniturilor reale în societăţile occidentale. 2 IBIDEM, p. 51. 3 Kenneth JOW1TT, Revolutionaiy Breaklhroughs and National Develop­ ment: the Case of România, 1944-1965, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1971. p. 74. 4 Stein ROKKAN, op.cit., pp. 101-112. 5 George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist Europe", in Stephen WHITE, Judy BATT, Paul G. LEW1S, editors, Developments in EaslEuropean Polilics, Duke University Press, Durham, N.C., 1993, p. 21.

99

P r o b l e m a atavică a satelor a reapărut d u p ă 1989 sub forma 1 unei „reîntoarceri a ţ ă r ă n i m i i " . P r o b l e m a ţărănească nu s-a stins definitiv sub c o m u n i s m pentru că, potrivit observaţiilor antropo­ logilor 2 , proprietatea rurală a r ă m a s , chiar şi în posteomunism, un raport între persoane, m a i degrabă decât o relaţie între persoane şi lucruri. Cu acest titlu, ea ignoră dreptul şi participă la o definiţie identitară p r a c t i c a t ă într-un spaţiu rural ce s-a p r e z e n t a t întot­ deauna, chiar şi sub socialismul de stat, drept leagăn al naţiunii. în acelaşi t i m p , p o n d e r e a celor care trăiesc exclusiv din salarii şi fonduri sociale creşte de la 3 7 , 9 % în 1950 la 7 1 , 5 % în 1970 3 . în cifre absolute, n u m ă r u l p e n s i o n a r i l o r de asigurări sociale, de pildă, sporeşte de la 251.400 în anul 1950 la 1.116.500 în 197Q 4 . Altfel spus, d e p e n d e n ţ a faţă de stat şi faţă de tipul de cultură a m u n c i i pe care acesta 1-a creat înregistrează şi ea o creştere m a s i v ă . în sfârşit, n u m ă r u l de studenţi la 10.000 de locuitori evoluează constant, de la 17 în 1938 la 32 în 1950 şi 75 în 1970 5 ; de asemena, numărul elevilor de liceu se multiplică cu zece între 1938 (49.287) şi 1970 (505.891) 6 . î n s u m â n d aceste cifre şi c o m p a r â n d u - l e cu cele din seria p r e c e d e n t ă , s e c o n s t a t ă i m e d i a t c ă p o n d e r e a celor p e n t r u c a r e regimul totalitar a reprezentat o permanentă ameninţare, o povară, un pericol imediat sau virtual se situează între m i n i m u m 6% şi m a x i m u m 12%, în v r e m e ce p r o c e n t u l a c e l o r a pentru care c o m u n i s m u l a î n s e m n a t o s c h i m b a r e p o z i t i v ă a vieţii, un venit stabil şi în c o n t i n u ă creştere, un acces tot m a i larg la o educaţie superioară, o legătură tot m a i strânsă cu statul se p l a s e a z ă pe o plajă cuprinsă între 2 0 % şi 7 0 % . Nu este de aceea surprinzător că,

adesea, m e m o r i a p o s t e o m u n i s t ă are t e n d i n ţ a de a descrie n o r m a l i t a t e a cotidiană a socialismul de stat în t e r m e n i i „era 1 frumos, era bine, erau b a n i . . . " . F ă c â n d de două ori m e d i a statistică, s-ar zice (în termeni probabili) că lunga guvernare comunistă a reprimat, exclus şi marginalizat înjur de 9% din populaţia României, dar a adus - prin generalizarea metodelor de lucru m o d e m e , prin migraţia masivă a populaţiei dinspre rural spre urban, prin constituirea unei elite tehnice dominante, prin întărirea rolului de protector al statului beneficii materiale şi simbolice pentru cel puţin 4 5 % din aceeaşi populaţie. Mai mult chiar, în 1999, unul din trei adulţi îşi aminteşte că starea de libertate a societăţii era, sub c o m u n i s m , aceeaşi sau chiar m a i b u n ă decât în perioada de tranziţie 2 . La z e c e ani d u p ă prăbuşirea socialismului real, 3 0 % dintre r o m â n i se identificau încă, la nivelul m e m o r i e i lor colective, cu totalitarismul politic. Oricât de paradoxal ar putea să pară astăzi acest lucru, comunismul s-a legitimat în ochii majorităţii prin funcţia sa d e m o c r a t i c ă : cultivând o anumită egalitate a şanselor, totalitarismul a laminat diferenţele sociale, economice şi culturale pe care le moştenise şi prin a căror critică şi-a justificat vocaţia istorică. Mobilitatea e x t r e m ă a cestor repere statistice sugerează că, între 1948 şi 1989, relaţiile de putere nu s-au constituit şi nu au funcţionat n u m a i în v e d e r e a uniformizării c o m p o r t a m e n t e l o r populaţiei, a normalizării atitudinilor şi gesturilor sociale. Fără să-şi ascundă, ca orice sistem de d o m i n a ţ i e de altfel, interesul p e n t r u analiza în t e r m e n i colectivi a obiectivelor sale, p u t e r e a a fost, cu p r e c ă d e r e , interesată de fiecare individ în p a r t e , de construcţia atitudinilor, de supravegherea c o m p o r t a m e n t e l o r , de 3 producţia politică a corpurilor .

1

Beatrice von HIRSCHAUSEN, Les nouvelles campagnes roumaines. Les paradoxes d'un „retour"paysan, Belin, Paris, 1999. 2 Katherine VERDERY „Fuzzy Property. Rights, Power, and Identity in Transyivania's Decollectivization", in M. BURAWOY, K., editors, Uncerlain Transitions. Ethtiographies of Change in Postsocialist World, Lanham, MD, Rowman & Littlefield, 1999, pp. 53-8!. 3 Anuarul statistic al României 1990, p. 121. 4 IBFDEM, p. 126. 5 IB1DEM, p. 126. 6 l B I D E M , p . 136. 100

' Dan LUNGU, Povestirile vieţii. Teorie şi documente, Editura Univer­ sităţii Al.I. Cuzadin Iaşi, Iaşi, 2003, pp. 120-183. 2 2 1 % mai bună, 9% aceeaşi, Metro Media Transilvania, Barometrul politic. România. Septembrie 1999 [Cluj, 1999], p. 12. 3 Zoe PETRE, „Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin", in Lucian BOTA, coordonator. Miturile comunismului românesc, Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 255-271 şi Gail KLIGMAN, The Polilics of Duplicity, Conlrolling Reproduction in Ceausescu 's România, University of California Press, Berkeiey and Los Angeies and London, 1998. 101

Civilizaţia uzinei, în calitate de p r o d u s al creşterii e c o n o ­ 1 m i c e şi al migraţiei p o p u l a ţ i e i dinspre m e d i u l rural spre cel urban, instituie domeniul m u n c i i productive sau, literal, „câmpul m u n c i i " , ca unic spaţiu de validare şi recunoaştere socială a indi­ vidului. M u n c a industrială i m p u n e , pe scară m a r e , o disciplină a corpurilor şi o m o n o p o l i z a r e a timpului individual 2 n e c u n o s c u t e p â n ă atunci în civilizaţia r o m â n e a s c ă tradiţională şi agrară 3 . Cultura muncii ca tehnologie cardinală a construcţiei naţio­ nale fusese însă transmisă socialismului de stat de către regimul p r e c e d e n t , de tip autoritar cu inflexiuni fasciste. într-adevăr, datoria de a efectua o m u n c ă s o c i a l m e n t e utilă ca precondiţie a cetăţeniei, cât şi sintagma „ c â m p u l m u n c i i " fuseseră introduse în 1941 de către m a r e ş a l u l A n t o n e s c u , p r o m o t o r al u n e i legislaţii antievreieşti ce lega „datoria n a ţ i o n a l ă " de a fi activ în „câmpul m u n c i i " de deplina recunoaştere a drepturilor civile 4 . Aproape în acelaşi m o d , locuitorii totalitarismului vor fi definiţi în principal ca „ o a m e n i ai m u n c i i " şi nu drept cetăţeni 5 . Cu alte c u v i n t e , statutul lor politic este conferit de partici­ parea, cu titlu individual, la ..construirea societăţii socialiste" şi n u d e a s e n t i m e n t u l dat u n u i p a c t constituţional d e bază. M u n c a era contractul social al socialismului dc stat.

1 Produsul Intern Braţ reprezintă în 1970, 6 2 3 % faţă de 1938, an cu un P.I.B. superior faţă de 1950, Anuarul statistic al României 1990, p. 234. 2 Dan LUNGU, Construcţia identităţii într-o societate totalitară, Junimea, Iaşi, 2003, pp. 105-114. 3 Katherine VERDERY, Whal Was Socialism and Whal Comes Next?, Princeton University Press, Princeton, 1996, pp. 39-57 crede că etatizarea timpului reprezintă o formă specială de dominaţie, caracteristică epocii Ceauşescu. 4 Evreii din România între anii 1940-1944. I. Legislaţia antievreiască, editor Lia Benjamin, Hasefer, Bucureşti, 1993, Doc. No. 41, pp. 150-154. 5 Mai ales în anii '50 şi '60, apelativul „cetăţean" este folosit, în limbajul administrativ, pentru a-i desemna pe cei care, din motive politice sau datorită originii lor sociale, nu meritau titlul de „tovarăş".

102

O putere pastorală Puterea nu a acţionat n u m a i prin interdicţie şi sancţiune, nu s-a folosit doar de n o r m a de drept p e n t r u a reprima, a alinia şi a produce unanimitatea. De altfel, dreptul socialist se c o m p l a c e în a denunţa formalismul „dreptului burghez", la care îşi p r o p u n e să renunţe. N o i l e reţele de putere sunt dispuse să p r o c e d e z e mai ales prin a s u m a r e a funcţiilor vitale ale individului. F o r m a l , p u t e r e a interzicea rareori ceva. Dreptul pozitiv al c o m u n i s m u l u i îşi putea permite luxul de a conţine toate garanţiile d e m o c r a t i c e . Pentru că puterea nu se reprezenta pe sine în raport cu legea, ci cu echitatea. Obiectivul ei nu era acela de a asigura d o m n i a legii, ci pe cea a m u n c i i şi a clasei m u n c i t o a r e . Ea făcea, de aceea, c e v a cu totul diferit de celelalte regimuri politice m o d e r n e : p u t e r e a totalitară supraveghează, hrăneşte şi pedepseşte. A v e m de-a face cu o p u t e r e de tip p a s t o r a l , aşa c u m a fost identificată de Paul Veyne 1 în gândirea lui M i c h e l Foucault 2 . Or, spre deosebire de relaţiile de putere de tip juridico-discursiv, care uniformizează atitudinile şi normalizează comportamentele, pute­ rea pastorală încurajează p r o d u c e r e a individualismului. Individul nu îşi aliniază c o m p o r t a m e n t u l u n o r n o r m e juridice, ci evoluează liber pe un teritoriu aflat sub controlul unui a n u m i t dispozitiv de putere, şi, atâta timp cât e v o l u e a z ă în direcţia spre care operaţia inevitabilă de „ d e s c u r c a r e " a relaţiilor de p u t e r e îl î n d r u m ă în chip firesc, este hrănit şi ocrotit în cadrul unui soi de „maternitate socială", şi a n u m e prin p r o g r a m e de securitate socială, prin inexistenţa şomajului, printr-o rată acceptabilă a criminalităţii, printr-un raport echitabil î n t r e salarii şi p r e ţ u r i , p r i n costul aproape fictiv (cel puţin p â n ă la j u m ă t a t e a anilor ' 8 0 ) al energiei, chiriilor şi serviciilor, ca şi printr-un c o n s u m ale cărui limite nu sunt i m p u s e de m ă r i m e a v e n i t u l u i p e r s o n a l , ci de raritatea produselor care este, în c e e a ce-o priveşte, o formă individuali­ zată de control. Raritatea, relativă sau acută, a bunurilor de con-

385.

' Paul VEYNE, Commenl on ecrit l'histoire, Seuil, Paris, 1971, pp. 3472

Michel FOUCAULT, „Sexualite et pouvoir", in Dils et ecrits 1954-1988, III, Gallimard, Paris, 1994, pp. 559-566. 103

sum a fost d o a r unul din m e c a n i s m e l e care-i î n g ă d u i a u indivi­ dului să realizeze singur riscul de a r ă m â n e exterior relaţiilor de putere. Spre d e o s e b i r e de r e g i m u r i l e de p u t e r e p a s t o r a l ă din Antichitate şi Evul M e d i u , totalitarismul de tip sovietic şi-a înte­ m e i a t legitimitatea pe factorul e c o n o m i c . Nu în sensul în care stand comunist ar fi aspirat cu adevărat să devină un stat al bună­ stării şi al c o n s u m u l u i , ci în m ă s u r a în care a c t u l de g u v e r n a r e trecea drept sinonim, pe de o parte cu m o d e r n i z a r e a şi creşterea economică, iar pe de altă patte cu monopolul redistribuirii cât mai uniforme a p r o d u s u l u i n a ţ i o n a l . Cetăţenilor nu li se cerea să-şi manifeste altă credinţă d e c â t c e a în ştiinţa r e g i m u l u i de a-i guverna şi de a-i hrăni, de a-i c o n d u c e spre „fericirea totalitară", adică spre o anumită î m p ă c a r e cu propriul destin, printr-o logică a nivelului de trai complet diferită de cea occidentală 1 . G u v e r n a r e a c o m u n i s t ă era o guvernare pentru popor, dar nu u n a prin popor sau cu acesta. în c o m u n i s m , arta guvernării era deci c o n d a m n a t ă să se confunde cu b u n a gestiune a producţiei şi a redistribuţiei. Căci p u t e r e a p a s t o r a l ă este, prin excelenţă, o putere productivă: ea produce nu n u m a i bunuri, securitate, locuri de m u n c ă , dar în aceeaşi m ă s u r ă şi c o m p o r t a m e n t e sau chiar adevăr. Din p u n c t de v e d e r e politic şi j u r i d i c , individului nu i se interzicea nimic şi i se oferea totul. D a r în schimbul unei supra­ vegheri individualizate şi a t e n t e . D i s p o z i t i v u l de p u t e r e al regimului nu a fost instalat pentru a urmări indivizii d u p ă unicul criteriu al respectării sau transgresării dreptului. R e p r e s i u n e a , oricât de m a s i v ă şi d r a m a t i c ă ar fi fost în a n u m i t e etape, nu a funcţionat a s e m e n e a u n e i c o n s e c i n ţ e previzibile a încălcării normei de drept, fie acesta şi socialist, ci ca efect al delaţiunii, ca rezultat al supravegherii r e c i p r o c e a indivizilor, al chemării fiecăruia în parte la vigilenţă şi la acţiune. în plus, represiunea nu a vizat decât în subsidiar eliminarea fizică a rezistenţelor la putere şi nu şi-a p r o p u s n i c i o d a t ă identificarea tuturor vinovaţilor de delicml de opoziţie politică. De fapt, poliţia politică nu avea atât 1

Guy HERMET, Les desenchanlements de la liberie. La sortie des diclalures dans les annees '90, pp. 43-79.

104

funcţia de a adeveri prin p r o b e cine sunt şi unde se ascund inamicii r e g i m u l u i , cât, m a i ales, pe a c e e a de p r o d u c e inamici prin „ a d e v ă r u r i " mărturisite. Pentru ea, mărturisirea ţinea loc de adevăr 1 . F u n d a m e n t a l , ciclurile represive ale puterii de tip pasto­ ral nu u r m ă r e a u să stabilească vinovăţii, ci să p r o v o a c e m ă r t u ­ risiri, nu să oblige individul să se situeze în raport cu o n o r m ă de drept, ci să spună adevărul puterii. Iar acest adevăr esenţial care, pe o cale sau alta, trebuia rostit de toţi şi de fiecare în parte, nu afirmă că păstorul este b u n pentru că nu obişnuieşte să certe şi să p e d e p s e a s c ă , ci p e n t r u că este singurul capabil să-şi hrănească turma. Atâta t i m p cât turma este hrănită, orice violenţă este legitimă, înţelegând legitimitatea în sens w e b e r i a n 2 , adică m a i p u ţ i n ca pe o a d e z i u n e formulată cu titlu personal şi motivată raţional sau m o r a l , cât ca pe o absenţă voluntară a contestării unei ordini ce se manifestă ca legitimă în fapt şi a cărei validitate este g a r a n t a t ă de o instanţă u m a n ă însărcinată să sancţioneze orice încălcare a acestei ordini. R e g i m u l a căzut, în final, nu atât din c a u z a funcţiei sale represive, cât datorită crizei care atinsese capacităţile sale produc­ tive 3 . Caracterul pastoral al totalitarismului se verifica în principiu prin dimensiunea providenţială a sistemului. Socialismul de stat este c o n d a m n a t să se întrupeze într-un stat al bunăstării. în ceea ce-1 priveşte, statul-providenţă este însoţit de reputaţia de a p r o ­ voca ruperea legăturilor sociale naturale, din m o m e n t ce persoa­ nele nu m a i sunt nevoite să întreţină în b u n ă stare de funcţionare legăturile familiale şi c o m u n i t a r e de care d e p i n d e a u înainte ca 1

Ion IOANID, închisoarea noastră cea de ţoale zilele III (1956-1959), Albatros, Bucureşti, 1992, pp. 162-163 relatează următoarea istorie: Ion Birtaşu, din lotul Pătrăşcanu, este obligat să recunoască, sub tortură, că a primit din Iugoslavia un transport de arme pe care 1-a ascuns. Evident, un asemenea transport nu existase niciodată, scenariul comploUilui fiind scris de un inculpat comunist, Bellu Silber. După mărturisire, Birtaşu este din nou torturat pentru a indica locul în care ar fi ascuns annele despre care anchetatorul ştia că nu existau în realitate. Max WEBER, Wirlschajt und Gesellschaft. Grundriss der verslehenden Soziologie, Hrsg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tubingen, 1972, pp. 17 sq. 3 George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist Europe", p. 25. 105

statul să le ofere sistemele sale integratoare de p r o t e c ţ i e şi 1 siguranţă socială . Or, statul comunist nu s-a dovedit în cele din u r m ă capabil să refondeze într-un m o d similar legătura socială. El a generat, dimpotrivă, o multitudine de individualisme d e p e n d e n t e articu­ late într-o vastă reţea de „ c o r p o r a ţ i i d o m e s t i c e " 2 , m e n i t ă să s u p l i n e a s c ă deficienţele dispozitivului statal de p r o d u c ţ i e şi rcdistribuţie. P r ă b u ş i r e a c o m u n i s m u l u i ar fi, p r i n u r m a r e , m a i puţin rezultatul u n e i r e î n t o a r c e r i în forţă a politicului, cât o consecinţă a eşecului unei formule de guvernare de tip pastoral.

Anticomunismul posteomunist

A n t i c o m u n i s m u l a fost u n a dintre cele m a i c o m o d e atitudini intelectuale ale epocii p o s t e o m u n i s t e . D u p ă 1989, R o m â n i a a p ă r u t d o m i n a t ă de un n o u c o n f o r m i s m m o r a l şi politic, ce s-a exprimat în forma unui p a t o s stereotip şi convenţional al denun­ ţării trecutului totalitar. Cu e x c e p ţ i a u n o r p o p u l a ţ i i izolate şi ostracizate de nostalgici ai naţionalismului ceauşist, intelectualii r o m â n i din primii ani ' 9 0 s-ar fi considerat descalificaţi d a c ă nu şi-ar fi asumat rolul dc purtători de cuvânt ai unei etici aflate în radicala opoziţie cu marxism-lcninismul, cu socialismul real, cu doctrinele de stânga şi mai ales cu experienţa politică, e c o n o m i c ă şi socială a totalitarismului. C e l care citeşte astăzi publicistica de o p i n i e din R o m â n i a , fără să cunoască istoria celor care o fabrică şi o animă, s-ar putea m i r a (şi ar fi fără îndoială îndreptăţit să o facă) la g â n d u l că, în societatea r o m â n e a s c ă , c o m u n i s m u l a rezistat v r e m e de cinci decenii cu toate că intelectualii de talent şi o a m e n i i de spirit i-au fost hotărât potrivnici. Acest ipotetic observator inocent ar avea dreptul să-şi închipuie că ideologii Partidului C o m u n i s t au avut de îndeplinit o sarcină extrem de grea, aceea de a face faţă unei pleiade de apărători ireductibili ai tradiţiilor naţionale, ai libera­ lismului, ai democraţiei creştine şi ai altor curente de gândire care au în c o m u n demascarea caracterului i n u m a n al totalitarismului. 1

Marcel GAUCHET, La religion dans la democraţie. Parcours de la laicite, Gallimard, Paris, 1998, pp. 68-69. 2 David KIDECKEL, op. cit., pp. 101-102.

Sub totalitarism - citim a p r o a p e p r e t u t i n d e n i -, r o m â n i i au fost masificaţi; adevărata personalitate a fiecăruia dintre cei care au trăit între 1948 şi 1989 nu s-a putut exprima cu adevărat şi pe 107

106

deplin. S u b totalitarism, r o m â n i i au fost lipsiţi - cu forţa şi împotriva propriei voinţe - de putinţa de a construi destine indi­ viduale, de posibilitatea de a-şi alege soarta, de a formula opinii politice, de a-şi e x p r i m a convingerile. Sub totalitarism, românii au trăit sub imperiul fricii, a s e m e n i u n o r fiinţe t r a u m a t i z a t e , în p e r m a n e n t ă defensivă, frământate de grija traiului de fiecare zi. A c e s t e imagini e p i c o - m o r a l e nu descriu însă societatea românească din perioada totalitară, ci doar felul în care societatea r o m â n e a s c ă p o s t e o m u n i s t ă este d i s p u s ă să-şi a m i n t e a s c ă de comunism. C a r e este rostul u n o r astfel de tablouri istorice? Ce demisie a raţiunii sunt c h e m a t e ele să explice? Ce etică perversă le este dat să slujească? Funcţia lor nu este aceea de a falsifica realitatea sau de a înşela gândirea, ci de a explica ceea ce nu poate sau nu trebuie să fie examinat pe cale raţională. Rolul intelectual şi social pe care îl îndeplinesc este acela de a-i scuti pe purtătorii de cuvânt ai societăţii politice şi civile româneşti de obligaţia de a-şi privi în faţă trecutul. Sarcina lor pare să fie aceea de a dezvinovăţi. Cu doar câteva excepţii, românii ar fi fost victimele inocente ale totalitarismului. Istoria lor ar fi fost izbită de un c a t a c l i s m asupra căruia nu au avut nici o putere. C o m u n i s m u l ne este p r e ­ zentat ca un fel de stihie istorică ce s-a abătut asupra unor români lipsiţi dc cele mai elementare reflexe m o r a l e , anihilându-le pe de-a-ntregul voinţa.

Răspundere şi responsabilitate Prin u r m a r e , a n t i c o m u n i ş t i i de dată r e c e n t ă şi cu d e n u m i r e de origine necontrolată au aparent toate motivele să considere că descrierii trecutului c o m u n i s t i se potriveşte cel m a i bine un ton tragic. în acelaşi t i m p , este a p r o a p e n e î n d o i e l n i c că singurul sentiment pe care se cuvine să îl mai trezească a c u m totalitarismul este repulsia. Aşadar, atitudinea n o r m a l ă faţă de c e e a ce a î n s e m n a t totalitarismul c o m u n i s t s-ar situa astăzi între gravitate şi dezgust. C u r i o z i t a t e a , sistematică şi critică, faţă de actorii totalitarismului ori interesul p e n t r u c o m u n i s m c a f e n o m e n d e 108

societate constituie o e x c e p ţ i e s u s p e c t ă de la a c e a s t ă r e g u l ă a normalităţii posteomuniste. î n m o d p a r a d o x a l , aceiaşi a n t i c o m u n i ş t i d e u l t i m ă oră consideră că tot atât de n o r m a l e erau, înainte de 1989, reprimarea repulsiei, c o m p l e z e n ţ a l o c v a c e faţă de r e g i m , d o r i n ţ a de a supravieţui în orice condiţii şi refuzul de a a d o p t a poziţii a n t i c o m u n i s t e . Sub totalitarism - se s p u n e a d e s e a - o p o z i ţ i a şi disidenţa nu erau decât excepţii, dintre cele mai rare, de la o tristă regulă a normalităţii comuniste. A s e m e n e a discontinuitate a regimului normalităţii poate fi explicată, ba chiar şi argumentată, în termeni politici. Ea devine însă de neînţeles dacă este privită dintr-o perspectivă etică. D i n punct de vedere politic, principala p r o b l e m ă ce se p u n e astăzi în m o d legitim este cea a răspunderii u n o r p e r s o a n e sau categorii sociale faţă de actele reprobabile pe care le-au înfăptuit din raţiuni politice sau din calcul economic. In ordine morală însă, chestiunea centrală devine cea a responsabilităţii pentru toate gesturile comise şi, mai ales, pentru cele omise de aceste persoane sau grupuri. Se p o a t e oare susţine că, atunci c â n d lipseşte libertatea, refuzul de a participa la riturile servitutii, responsabilitatea pentru propriile acte şi solidaritatea faţă de victimele represiunii sunt şi ele, în m o d necesar, absente? O a s e m e n e a afirmaţie p o a t e fi însă etic riscantă. în p r i m u l r â n d pentru că nu e x p l i c ă c u m ajunge o comunitate să fie liberă şi în ce fel, prin intermediul cărui tip de tranziţie, un stat totalitar se p o a t e transforma în stat de drept. M a i mult, ea p a r e să a d m i t ă că societatea - u n i c u l d o m e n i u de exerciţiu al solidarităţii u m a n e şi al responsabilităţii m o r a l e - nu are nici un rol d e j u c a t într-un astfel de proces de trecere. De u n d e ar decurge că tranziţia n-ar p u t e a fi înfăptuită d e c â t pe cale administrativă, printr-un act de voinţă al celor care guvernează. în al doilea rând, a considera că responsabilitatea şi solidari­ tatea nu se pot manifesta d e c â t în condiţiile libertăţii, î n s e a m n ă a justifica inerţia, pasivitatea, laşitatea şi c o m p r o m i s u l , î n s e a m n ă a c o n d a m n a la subdezvoltare morală orice societate ce nu se bu­ cură de avantajul de a fi administrată după principiile democraţiei reprezentative. Ca şi c u m maturitatea etică şi civică a unei naţiuni ar fi direct proporţională cu liberalismul constituţiei sale. 109

„A fi r ă s p u n z ă t o r " este o construcţie v e r b a l ă tranzitivă, „a fi responsabil", u n a reflexivă. Răspunzi cu precădere faţă de alţii pentru felul în c a r e ai îndeplinit o m i s i u n e , dar te simţi respon­ sabil în raport cu c e e a ce dă sens p r o p r i e i tale vieţi. Astfel, un guvern îşi poate a s u m a r ă s p u n d e r e a în P a r l a m e n t pentru un anu­ mit p r o i e c t de lege, sau faţă de un alt g u v e r n pentru un angaja­ m e n t internaţional. în schimb, acelaşi guvern trebuie să se simtă responsabil faţă de c e e a ce dă c o n ţ i n u t politicilor sale, adică binele c o m u n , şi faţă de izvorul său de legitimitate, adică voinţa alegătorilor. Altfel spus, r ă s p u n d e r e a p r e s u p u n e existenţa unei sancţiuni aplicate în m o d p u b l i c , în v r e m e ce responsabilitatea c o n ţ i n e posibilitatea unei ispăşiri în sfera privată. In p r i m u l caz, instanţa care stabileşte şi e x e c u t ă sancţiunea este u n a de natură politică sau politico-juridică. O persoană publică sau privată poate fi trasă la r ă s p u n d e r e - în forme p r e v ă z u t e fie dc lege, fie d o a r de procedurile democratice - pentru promisiunile pe care le-a făcut, dar nu le-a ţinut, p e n t r u p ă r e r i l e greşite pe care le-a exprimat, pentru m ă s u r i l e i n o p o r t u n e pe care le-a luat sau faţă de care a ezitat să ia atitudine. în a d o u a situaţie, autoritatea c h e m a t ă să se p r o n u n ţ e este, exclusiv, conştiinţa individuală. Căci trecerea de la c o m u n i s m la p o s t e o m u n i s m nu implică n u m a i o modificare la nivelul opiniilor dominante, ci o schimbare dramatică a vieţii. în 1989, românii au făcut m a i m u l t decât să se r ă z g â n d e a s c ă , ei şi-au a s u m a t î m p r e u n ă , d a r şi fiecare p e n t r u sine - r e s p o n s a b i l i t a t e a de a se angaja într-o experienţă istorică ce p r e s u p u n e transformarea în profunzime a mediului, structurilor şi practicilor sociale. !

O convertire ratată D a c ă ruptura radicală a regimului normalităţii româneşti ar fi a d o p t a t o formă expiatorie, atunci s c h i m b a r e a sistemelor de referinţă la valori şi a c o m p o r t a m e n t e l o r sociale ar fi trebuit să se p e t r e a c ă potrivit u n u i p r o c e d e u tipic m o r a l , cel al convertirii. Convertirea include întotdeauna trecutul, în p r i m u l rând trecutul p e r s o n a l , cu titlul de t e m e i şi justificare. C ă c i are n e v o i e de 110

convertire doar cel v i n o v a t . Or, t e h n i c a a d o p t a t ă astăzi de anticomuniştii posteomunişti este cea a excluderii trecutului, m a i precis a propriului trecut, din analiza c o m u n i s m u l u i . Această tehnică traduce, în fapt, imposibilitatea de a formula p r o b l e m a vinovăţiei. Istoria totalitarismului nu este interogată, ci d e n u n ţ a t ă , nu este a n c h e t a t ă , ci c o n d a m n a t ă . î n t r e b a r e a isco­ ditoare şi tulburătoare „de ce a durat c o m u n i s m u l r o m â n e s c atât de mult fără ca cineva să i se împotrivească?" este sistematic înlo­ cuită de exclamaţia gratuită şi pur retorică: „ c u m de a fost posibil să se întâmple aşa ceva în R o m â n i a ! " . Cu alte cuvinte, nu cauzele fenomenului totalitar ar trebui să ne preocupe, ci efectele sale cele mai dramatice din planul represiunii violente sau oculte. în acest fel, victimele sunt deplânse, dar nu li se face dreptate. E l e apar ca v i c t i m e ale u n e i istorii n e p r i e l n i c e (istoria, nu-i aşa, nu a fost niciodată prea binevoitoare cu r o m â n i i ! ) şi nu drept subiecte ale unui proces social şi politic ce c o m p o r t ă un ansamblu de m e t o d e şi un anumit număr de actori, ambele cu putinţă de identificat. C a gen literar, a n t i c o m u n i s m u l p o s t e o m u n i s t î m p r u m u t ă trăsăturile bocetului, nu pe c e l e ale b a l a d e i . El jeleşte, dar se fereşte să povestească. Dc obicei, m o r t u l este jelit de bocitori profesionişti, care nu sunt implicaţi afectiv în ritul de t r e c e r e . Aceştia pot fi chemaţi la r ă s p u n d e r e n u m a i d a c ă nu au d e p u s suficient zel recitativ, sinceritatea s e n t i m e n t u l u i lor fiind indiferentă. N a r a ţ i u n e a p r e s u p u n e însă un m a r t o r , îţi c e r e să recunoşti că ai fost dc faţă, să-ţi asumi partea de responsabilitate, să începi chiar povestirea s p u n â n d c u m ai ajuns să fii implicat personal în respectivele e v e n i m e n t e . în calitate dc produs cultural, a n t i c o m u n i s m u l p o s t e o m u n i s t este o „contra-ideologie" 1 care încearcă să aplice categorii morale simplificatoare şi dihotomice - comunism/anticomunism, putere/ societate civilă, intelectuali/mineri, majoritate/opoziţie - u n o r d o m e n i i guvernate de cu totul alte criterii. Un a s e m e n e a reducţionism etic de factură ideologică are tendinţa caracterizată de a o m o g e n i z a şi abstractiza o r i z o n t u l de aşteptare al societăţii, slăbindu-i astfel m e c a n i s m e l e de auto-reglare; efectul final al 1

George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist Europe", p. 24.

111

ideologici a n t i c o m u n i s m u l u i p o s t c o m u n i s t este u n u l pervers: avertizată dogmatic că negocierea, compromisul, obligaţiile reci­ proce voluntar asumate pot fi acte morale reprobabile, societatea nu se m a i poate orienta politic în lipsa unei vize ideologice acordate de autoritatea m o r a l ă auto-instituită a „profesioniştilor" societăţii civile. F u g a naţională de orice vinovăţie personală ce se manifestă la r o m â n i d u p ă 1989 este, p e s e m n e , r e z u l t â n d u n e i înţelegeri a culpei mai ales sub specia p e d e p s e i . Frica generalizată sub totalitarism este o t e m ă recurentă a scrierilor despre trecut. Teama de a fi tras la r ă s p u n d e r e ce a cuprins, pentru o mult prea scurtă p e r i o a d ă , p e n u m e r o ş i r o m â n i i m e d i a t d u p ă c ă d e r e a vechiului regim a fost însă repede uitată. N i m e n i nu pare să se fi considerat cu a d e v ă r a t responsabil, n i m e n i p a r c ă nu se arată dispus să-şi interpreteze vinovăţia din perspectiva ispăşirii. Cei care au fost scutiţi de orice sancţiune juridică şi politică - şi aproape toţi cei care meritau una au scăpat - se socotesc astăzi nevinovaţi. D u p ă c u m tot atât de inocenţi se simt şi cei c a r e nu au greşit decât pentru că au c o n s i d e r a t o p o r t u n să trăiască în afara controlului propriei conştiinţe, care au r e n u n ţ a t să îşi m a i p r o d u c ă singuri sensul vieţii, acceptând, p e n t r u ei înşişi şi p e n t r u cei din jur, un sens gata făcut. C u s u r u l a n t i c o m u n i s m u l u i p o s t c o m u n i s t ar fi, prin u r m a r e , acela de a face e c o n o m i e de conştiinţă.

r ă s p u n d e r e a p e n t r u suferinţa lor p e r s o n a l ă şi p e n t r u d r a m a lor colectivă, românii din cea de-a d o u a categorie au ales, fiecare în parte şi toţi î m p r e u n ă , să d e v i n ă şi să a c ţ i o n e z e în calitate de p r o m o t o r i ai totalitarismului., t e o r e t i c i e n i ai c o m u n i s m u l u i , activişti ai partidului, lucrători ai Securităţii. Interpretarea curentă a istoriei totalitare româneşti vrea - şi o face cu intenţie - să ne facă să uităm că nu toţi românii au fost v i c t i m e şi că nu toţi r o m â n i i au rezistat. Există cel p u ţ i n patru m a r i tipuri în c a r e p u t e m să î n c a d r ă m atitudinile şi c o m p o r ­ tamentele publice ale generaţiilor care au trăit în R o m â n i a între 1948 şi 1989. In p r i m a tipologie se înscriu cei care au avut o atitudine de rezistenţă:

este

vorba

aici

despre

rezistenţa

organizată,

dar

n e e o o r d o n a t ă , a celor care s-au refugiat în m u n ţ i şi s-au o p u s în m o d violent noului regim; ca şi despre rezistenţa celor care, fiind preoţi, intelectuali, organizatori sindicali, creştini militanţi, studenţi ori simpli ţărani, şi-au formulat în public, individual sau în grup, opoziţia dc principiu faţă de totalitarism. A d o u a atitudine, probabil majoritară, a fost cea a supunerii pasive. Ei i-au aparţinut r o m â n i i care, deşi nu î m p ă r t ă ş e a u (din m o t i v e religioase, culturale, intelectuale sau de altă n a t u r ă ) principiile c o m u n i s m u l u i şi nici nu a p r o b a u în forul lor interior toate m e t o d e l e sale dc acţiune socială, acceptau pe de-a-ntregul consecinţele civile ale totalitarismului. M a i m u l t chiar, se p o a t e

Problema vinovăţiei Această interpretare a istoriei totalitare româneşti este menită să ne facă să u i t ă m . Să u i t ă m că r o m â n i i c a r e au fost executaţi, î n t e m n i ţ a ţ i , internaţi, p e r s e c u t a ţ i sau exilaţi v r e m e de cinci decenii nu au fost executaţi, întemniţaţi, internaţi, persecutaţi sau exilaţi de la sine, prin p u t e r e a şi fapta u n o r instanţe impersonale pe care le n u m i m „ t o t a l i t a r i s m " , „ c o m u n i s m " , „ p a r t i d " ori „ s e c u r i t a t e " . Toţi aceşti r o m â n i au c ă z u t v i c t i m ă altor r o m â n i , p r o m o t o r i ai totalitarismului, teoreticieni ai c o m u n i s m u l u i , activişti ai partidului, lucrători ai Securităţii. D a c ă r o m â n i i din p r i m a categorie, cea a victimelor, nu p o a r t ă în nici un fel 112

spune că prin tăcerea lor, p r i n a u t i s m u l lor etic, ei au favorizat c i r c u m s t a n ţ e l e în care c r i m a şi v i n o v ă ţ i a p o l i t i c ă au devenit posibile 1 . Responsabilitatea a c e s t o r r o m â n i t r e b u i e descrisă în termeni

de

culpă politică1.

R o m â n i i din a treia c a t e g o r i e tipologică, c a r a c t e r i z a t ă de s u p u n e r e a activă, s-au înscris, m â n a ţ i de r e g u l ă de o m o t i v a ţ i e profesională, în Partidul C o m u n i s t şi au c o l a b o r a t u n e o r i cu poliţia politică pentru a face carieră, p e n t r u a p r o m o v a , pentru a publica cărţi, pentru a trăi mai bine, pentru a putea călători, pentru 1

2

Karl JASPERS, Texte filosofice, p. 39. IBIDEM, p. 37.

113

a atinge un a n u m i t nivel de n o r m a l i t a t e şi de î m p l i n i r e . C u l p a 1 acestora este fără nici un fel de dubii o culpă morală . în sfârşit, al patrulea tip de atitudine ar putea fi calificat drept angajament. R o m â n i i susceptibili să se înscrie în această t i p o ­ logie au fost, laolaltă şi luaţi în p a r t e , însuşi r e g i m u l , însuşi partidul, însăşi securitatea, însăşi puterea oficială. L o r li se p o a t e atribui fără rezerve o culpă criminală2. D e ş i obiectivul central al c o m u n i s m u l u i nu a fost p r o b a b i l acela de a reprima tot ceea ce se p u t e a dovedi a fi contrariul său, nu este m a i puţin a d e v ă r a t că violenţa represivă a făcut indubitabil parte din istoria totalitarismului r o m â n e s c . In R o m â n i a anilor ' 5 0 , ' 6 0 , ' 7 0 şi ' 8 0 , au existat o a m e n i - că este vorba d o a r despre câteva m i i sau d e s p r e m u l t e sute d e m i i constimie o problemă socială şi penală, nu u n a etică - care au fost ucişi, torturaţi, întemniţaţi, persecutaţi, urmăriţi, umiliţi, înjosiţi nu p e n t r u o infracţiune a n u m e , ci pentru c e e a ce e r a u şi p e n t r u ceea ce credeau. Această constatare este suficientă, în temeiul celor m a i ele­ m e n t a r e n o r m e ale dreptului natural, pentru a c o n d a m n a totalita­ rismul definitiv. N u m a i că toţi aceşti oameni nu au fost victimele, în imensa majoritate a cazurilor nevinovate, ale totalitarismului ca atare. U t o p i a poate sminti, dar nu ucide. Ideologia poate minţi, dar nu înjoseşte. Toţi aceşti o a m e n i au fost înjosiţi şi ucişi de alţi o a m e n i . Aceasta ar trebui să fie u n a dintre c o n c l u z i i l e etice, extrem de simple şi de evidente, ale oricărui studiu dezinteresat al totalitarismului. Potrivit u n u i r a ţ i o n a m e n t e l e m e n t a r c u e v i d e n t ă funcţie deculpabilizantă, în u r m a u n u i lanţ de asumpţiuni succesive, res­ ponsabilitatea politică, j u r i d i c ă şi m o r a l ă p e n t r u tot c e e a ce s-a întâmplat rău în trecutul nostru apropiat nu ar aparţine, în ultimă instanţă, decât şefului suprem, care ar fi confiscat Partidul, care, la r â n d u l lui, ar fi confiscat societatea e t c . Cu alte c u v i n t e , vinovaţi pentru ororile totalitarismului nu ar fi decât Hitler, Stalin, Ceauşescu şi alţi dictatori din aceeaşi specie. G e r m a n i i , ruşii sau r o m â n i i nu ar fi făcut d e c â t să suporte, î m p o t r i v a voinţei lor, 1 2

114

IBIDEM, loc. cit. IBTDEM, p. 36-37.

arbitrariul c o n d u c ă t o r i l o r care le-au fost hărăziţi de o istorie a cărei responsabilitate nu o poartă. Ar fi ciudat însă să ne r e p r e z e n t ă m p o p o r u l r o m â n ca pe un popor dostoievskian, format din milioane de adulţi care au trăit zi de zi d r a m a sfâşietoare de a fi m e m b r i ai u n u i partid pe care îl detestau în adâncul conştiinţei. O analiză circumstanţială istoric a raportului etic dintre ideile dominante şi convingerile personale ar putea contribui la înlăturarea unei asemenea reprezentări perverse.

Anticomunismul: ultima ideologie? Relaţia între discursul public r o m â n e s c şi lumea ideilor a fost î n t o t d e a u n a dificilă. G â n d i r e a se s i m t e rareori angajată de cuvinte. Acestea din u r m ă nu exprimă cu adevărat idei, ci, în cel m a i b u n caz, se e x p r i m ă pe ele însele. De aceea, raportul dintre gândire şi limbaj este o a r e c u m c o n d a m n a t să fie estetic, nu etic. înstrăinate fiind dc lumea ideilor, cuvintelor r o m â n e ş t i nu le mai rămâne decât să-şi organizeze admiraţia reciprocă. LiteraUira este c a l e a tradiţională către r e c u n o a ş t e r e publică. Scrisul r o m â n e s c prefera forma i m p o n d e r a b i l ă a eseului cultural-literar şi d u e t u l oblic al c o m e n t a r i u l u i politic, ezitând de regulă să r e c u r g ă la structura îndelung rcllectată a tratatului şi la m e t o d a reflexivă a studiului întemeiat pe ipoteze teoretice, c o n d u s cu a r g u m e n t e şi încadrat de referinţe valide. D i n c o l o de orice j u d e c a t ă de valoare asupra calităţii şi utilităţii lor ca genuri literare foarte respectabile, eseul şi publicistica confirmă totuşi, prin d o m i n a ţ i a lor a s u p r a spaţiului intelectual r o m â n e s c , triumful opiniei, al părerii, fie ea educată şi informată, asupra ideii, a s u p r a conceptelor, a s u p r a gândirii teoretice. Preferinţa pentru expresia literară, pentru cuvântul care nu se angajează d e c â t pe sine într-un p l a n înainte de toate estetic explică, cei p u ţ i n în parte, de ce n i m e n i nu se simte legat, de e x e m p l u , d e cuvintele rostite p u b l i c sub c o m u n i s m . D i s c u r s u l public al socialismului de stat, la c a r e au participat, în f o r m e instituţionale, patru m i l i o a n e d e r o m â n i , nu-şi m a i r e v e n d i c ă astăzi un autor. Pentru că n i m e n i nu p a r e să r e c u n o a s c ă că ar fi 115

putut gândi cu adevărat c e e a ce a declarat în şedinţe sau a con­ semnat în reviste şi cărţi. Discontinuitatea dintre cuvânt şi autor nu aparţine însă c o m u n i s m u l u i , chiar dacă acesta a reflectat-o în m o d u l cel m a i vizibil. în R o m â n i a , angajamentul politic ţine de d o m e n i u l aproape gratuit al verbalităţii, nu de cel al conştiinţei. D e o a r e c e , asemeni cuvintelor, politica nu are de-a face cu ideile. Viaţa publică nu este niciodată supusă rigorii teoretice şi morale pe care o presupun ideile. S-ar părea, aşadar, că, în v r e m e ce în Europa, ideile supravie­ ţuiesc istoriei, în R o m â n i a istoria c o n s u m ă ideile. U n a din expli­ caţiile acestei diferenţe ar p u t e a r e z i d a în faptul că, în întreaga civilizaţie occidentală, forţa portantă a ideilor pare să fie de natură etică. D i m p o t r i v ă , în a m b i a n ţ ă r o m â n e a s c ă , ideile sunt p u r t a t e exclusiv de o a m e n i şi, ca atare, suferă de o lipsă e n d e m i c ă de perpetuitate. La r o m â n i , ideile nu au decât valoarea pe care îe-o poate conferi î n t r u p a r e a lor într-o experienţă istorică şi politică dată şi nu au nici un fel de r ă s u n e t în afara p e r s o a n e l o r sau grupurilor care le animă. Ideile nu sunt d e c â t n u m e l e pe care îl p o a t e c ă p ă t a la un m o m e n t dat o anumită situaţie strategică a relaţiilor de putere din c â m p u l intelectual şi politic. Ele izbutesc rareori să devină însăşi strategia potrivit căreia o a m e n i i pot c r e a noi raporturi de autoritate în c â m p u l intelectual sau politic. Cu alte cuvinte, în cultura r o m â n ă , ideile sunt rareori p â n d i t e de pericolul de a deveni convingeri. C u l t u r a politică o c c i d e n t a l ă funcţionează d e a p r o a p e d o u ă secole în aşa fel încât să p e r m i t ă reuşita u n o r idei capabile să convingă chiar şi d u p ă ce experienţa istorică imediată ce îe-a dat naştere s-a încheiat. Altfel spus, în ordine conceptuala, ideile au p r e c e d e n ţ ă în faţa istoriei. In s c h i m b , în R o m â n i a , cei care nu izbutesc să devină i c o a n e ale spiritului p u b l i c p a r să nu aibă niciodată dreptate. Istoria ideilor nu este adesea m a i mult decât o simplă funcţie iconografică a istoriei politice. C a z u l cel m a i e l o c v e n t şi p r o b a b i l cei m a i d r a m a t i c este dispariţia a p r o a p e desăvârşită a ideilor de s t â n g a d u p ă c ă d e r e a totalitarismului. Eşecul regimului este aproape u n a n i m identificat cu e ş e c u l ideilor la c a r e r e g i m u l a recurs p e n t r u a-şi legitima 116

utilitatea istorică. M a r x i s m u l u i vulgar oficializat de c o m u n i s m i se o p u n e astăzi un liberalism didactic, format din idei fragmen­ tare, din sentinţe şi formule m n e m o t e h n i c e , un liberalism c o n ­ struit din e l e m e n t e disparate, p r e l u a t e din surse diferite (etică, e c o n o m i e , filosofic) şi care r e c u r g e cu exclusivitate la logica învăţării. Ca şi c u m acest liberalism expurgat şi r u d i m e n t a r ar fi unicul p e d a g o g al democraţiei. Recursul la un astfel de discurs liberal e l e m e n t a r şi difuz nu are d o a r rostul de a m a r c a t r e c e r e a elitelor de p a r t e a ideilor învingătoare. Liberalismul prezintă, în plus, avantajul de a oferi partizanilor săi un fel de scutire etică de a purta povara trecutului, a d e s e a stânjenitor în c o n t e x t d e m o c r a t i c . într-adevăr, v u l g a t a gândirii liberale socoteşte individul ca fiind p r o d u s u l etic al unei alegeri a u t o n o m e . Sunt ceea ce doresc să devin, indiferent de tradiţia căreia îi aparţin şi indiferent de condiţia în care sunt obligat să dau un sens vieţii mele, s-ar p u t e a r e z u m a această vulgata. Devenind liberali d u p ă 1989, foştii practicieni ai „socia­ lismului ştiinţific" nu se mai simt în nici un fel datori să-şi explice - şi cu atât mai puţin să-şi r ă s c u m p e r e - t r e c u t u l . S i n g u r a lor responsabilitate este faţă de u l t i m a lor alegere, c a r e anulează complet precedenta lor opţiune. A fi liberal în e p o c a tranziţiei este un m o d confortabil de a prelungi etica iresponsabilităţii şi de a nu fi obligat să te raportezi la o etică a convingerii. De fapl, anul 1989 nu a a d u s d e c â t o s c h i m b a r e a conţinu­ tului dogmatic al discursului public, fără să-i modifice regulile de p r o d u c e r e şi reproducere ori funcţia socială. Societatea c i v i l ă u n a n i m celebrată ca o alternativă d e m o c r a t i c ă la p u t e r e a n e o - , post- sau c r i p t o - c o m u n i s t ă - nu este, de fapt, d e c â t „ u l t i m a ideologie" a secolului'. Gîndirca unica, simplificatoare şi exclusivistă rămâne tenta­ ţia irezistibilă a intelectualilor r o m â n i . C i n e v a t r e b u i e să a i b ă î n t o t d e a u n a dreptate, O d r e p t a t e la purtător, c a r e nu este locul g e o m e t r i c al d e z b a t e r i l o r şi confruntărilor de idei. în o r d i n e intelectuală, dreptatea aparţine m e r e u cuiva, se manifestă nu atât 1 Kiaus von BEYME, Transilion Io Democracy in Eastern Europe, Macmillian Press, London and New York, 1996, pp. 31 -4!.

117

ca a c c e p t a r e a forţei u n o r valori, cât ca r e c u n o a ş t e r e a puterii anumitor p e r s o a n e . 1

De aceea, intelectualii r o m â n i nu sunt critici faţă de putere decât atunci c â n d autorităţile politice consideră firească această critică. I n t e l e c t u a l u l r o m â n este carlist sub r e g i m u l carlist, naţionalist şi a n t i c o m u n i s t s u b r e g i m u l a n t o n e s c i a n , b u r g h e z o democrat de stânga sub guvernul Groza, marxist-leninist şi patriot sub regimul comunist. El nu se află în opoziţie decât atunci când, ca înainte de 1938 sau după 1989, instituţia opoziţiei este tolerată, cu mai m u l t ă sau m a i p u ţ i n ă îngăduinţă. De altfel, intelectualul r o m â n nu acceptă să fie în opoziţie decât din dorinţa de a ajunge cât mai r e p e d e la putere. Iată u n u l din motivele p e n t r u care a fost n e a p ă r a t nevoie ca r ă s t u r n a r e a c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c să a d o p t e o c a l e revolu­ ţionară, nu pentru că natura acestuia s-ar fi dovedit m a i represivă decât în alte părţi ale Europei de est ori liderii săi s-ar fi arătat m a i hotărâţi să nu cedeze puterea 2 , ci, pur şi simplu, pentru că partidul unic nu a avut interlocutori cu care să-şi negocieze succesiunea. S-ar putea spune că revoluţia a fost forma prin care totalitarismul însuşi a inventat societatea civilă.

Competenţa ilegitimă a anticomunismului 0 dată cu societatea civilă, s-a n ă s c u t şi instituţia m a g i s teriului moral al intelectualilor, instituţie tot atât de ilegitimă în R o m â n i a ca şi părintele care a adus-o pe lume. Atitudinea idealtipică a intelectualilor faţă de fenomenele politice şi de societate 1

înţelegând termenul intelectual aşa cum a fost inventat şi este folosit în Franţa, începând cu afacerea Dreyfus, v. Cristophe CHARLE, Naissance des inlellectuels, Editions du Minuit, Paris, 1990. 2 Teza caracterului „excepţional" a! totalitarismului românesc, ce a dus la o evoluţie tot atât de atipică a postcomunismului la Richard WAGNER, Sonderweg Rumănien. Berichl dus einem Entwicklungsland, Rotbuch, Berlin, 1991 şi Juan J. LINZ, Alfred STEPAN, Problems of Democratic Transition and Consolidalion. Southern Europe, South America, and Posl-Communist Europe, The Johns Hopkins University Press, Baltimore and London, 1996, pp. 349-356. 118

1

este cea a criticii incompetente şi legitime , în sensul că, fără a fi experţi în ştiinţa politică sau în ştiinţele sociale ori e c o n o m i c e , intelectualii p o t formula opinii în d o m e n i u l politic, social şi economic în virtutea capitalului simbolic pe care l-au acumulat, de regulă, în m e d i u l universitar sau cultural şi pe care-1 p o t transfera, cu autoritatea astfel dobândită, pe terenul asupra căruia îşi exercită funcţia critică. în schimb, critica la care este supus astăzi c o m u n i s m u l din p a r t e a intelectualilor r o m â n i este u n a competentă şi ilegitimă: c o m p e t e n t ă , p e n t r u că t o t a l i t a r i s m u l a p a r ţ i n e trecutului şi, ca atare, evaluarea lui a devenit un b u n public; ilegitimă în m ă s u r a în care intelectualul nu dispune decât de dreptul de a „ a c u z a " un fenomen la care este martor. Analiza critică a Revoluţiei franceze, de pildă, nu este o întreprindere a intelectualului, ci u n a a istori­ cului. Intelectualului (care nu t r e b u i e să fie istoric de profesie) îi revine însă, în m o d legitim, r o l u l de a e x a m i n a felul în c a r e valorile revoluţiei sunt experimentate în societatea contemporană. Paradoxul care străbate a p r o a p e fără e x c e p ţ i e intervenţiile publice ale inlelcclualilor epocii post-totalitare şi ale ideologilor societăţii civile este că acest tip de intervenţie a p a r ţ i n e în m o d natural vârstei totalitate. Simplu spus, intelectualii rostesc, d u p ă căderea c o m u n i s m u l u i , acele cuvinte pe care ar fi trebuit să i le adreseze pe când se afla în p l i n ă p u t e r e . Ei au î n c e r c a t să îndeplinească, într-o societate potenţial d e m o c r a t i c ă , funcţia pe care au refuzat, dc regulă conştient, să şi-o a s u m e în societatea totalitară. Ei pot tivea dreptate, şi au avut-o în n u m e r o a s e situaţii. D a r această d r e p t a t e este construită pe i m p o s t u r ă şi, ca atare, lipsită dc orice capacitate dc convingere. Pentru că - oricât ar fi de justificat acest lucru dintr-o perspectivă liberală - este, în fond, inacceptabil moral ca aceia care s-au supus şi a d e s e a au elogiat comunismul să celebreze astăzi d e m o c r a ţ i a şi societatea civilă ca şi c u m cele d o u ă atitudini ar fi perfect c o e r e n t e şi în deplină continuitate. 1 Formula îi aparţine lui M.R. LEPSIUS, „Kritik als Beruf. Zur Soziologie des Intellecktuellen", in IDEM, Interessen, Ideen and Instituzionen, Opladen, 1990, citat de Klaus von BEYME, Transition to Democracy in Easlern Europe P- 31.

119

Aceşti intelectuali au a c u m dreptate p e n t r u că, înainte de a găsi curajul de a vorbi, istoria însăşi le-a dat dreptate. Astăzi, ei se răfuiesc - după regula incriminării şi a denunţului - cu o putere care nu m a i există. C ă c i intelectualul r o m â n nu dezbate, ci combate. O dezbatere p r e s u p u n e că ambele părţi pot avea drep­ tate şi că sunt dispuse să-şi acorde, la finalul unui schimb raţional dc argumente, dreptate una celeilalte. A c o m b a t e implică un refuz prealabil al justeţei poziţiei celuilalt. D e z b a t e r e a este un m o d de a-ţi apăra convingerile şi de a arăta că poziţia celuilalt poate fi tot atât de vrednică de respect ca şi a ta. Combaţi atunci când consi­ deri că te afli în posesia u n o r certitudini ce nu pot suferi nici un fel de a m e n d a m e n t sau corecţie amnei când sunt examinate de un terţ. Intelectualul care c o m b a t e este unul care substituie certitu­ dinile convingerilor, este un cărturar care trădează ideile. Or, cărturarul care nu trădează este cel care are dreptate chiar şi atunci când istoria pare să-1 dezmintă. Este uşor să ai dreptate atunci când această dreptate este evidentă pentru toată lumea. Nu este n e v o i e de un m a g i s t r a t decât atunci când dreptatea nu se oferă de la sine şi în m o d indiscutabil părţilor interesate. Mâgisteriul moral pe care îl revendică astăzi intelectualii români este, de aceea, extrem de precar pentru că el ar fi trebuit asumat pe c â n d totalitarismul era şi j u d e c ă t o r şi p a r t e şi executor. Intelectualii r o m â n i j u d e c ă azi în c o n t u m a c i e şi, de aceea, mâgisteriul lor este profund imoral. Mâgisteriul lor are ca predicat „a fi liber să faci", în v r e m e ce adevăratul magisteriu moral al intelectualilor se a l i m e n t e a z ă din principiul „a fi dator să faci", chiar şi atunci când c e e a ce trebuie făcut este strict interzis. „Şi dacă î n c e r c a r e a r e u ş e ş t e ? " : aplicată experienţei c o m u ­ niste, întrebarea pare astăzi stupidă, dar ea a fost formulată, din 1917 şi până în 1989, cu b u n ă credinţă şi destule temeiuri de către 1 n u m e r o ş i intelectuali . A c u m , lucrurile sunt o a r e c u m limpezi. V r e m e de m u l t e decenii însă nu a fost clar dacă c o m u n i s m u l este un plan criminal de exterminare a burgheziei şi a valorilor ei, sau, dimpotrivă, un proiect generos de transformare a cursului istoriei. 1

Norberto BOBBIO, II dubbio e la scclta. Intellettuali e potere nella societâ contemporanea, L a N u o v a Italia Scientifica, Roma, 1993, p. 223.

120

Este un ideal ratat un ideal care s-a c o n s u m a t definitiv? N-ar fi oare un răspuns afirmativ dovada, p r e a grabnic obţinută, că nu p o a t e exista un regim politic b u n , acceptând ca valabil celebrul aforism potrivit căruia democraţia liberală nu ar fi decât cel m a i puţin rău dintre regimurile i m a g i n a b i l e ? Să fie oare interogaţia clasică a filosofiei politice lipsită de obiect? In linii mari, totalitarismul a trecut în istorie. Ideile însă, dacă sunt î n t e m e i a t e pe convingeri, au c a p a c i t a t e a de a supravieţui istoriei în m ă s u r a în care au şi calitatea de a o p r e c e d e . Totali­ tarismul este, probabil, m a i puţin un a m u r g al ideologiei, cât un eşec al o a m e n i l o r care s-au folosit de ideologie pentru a câştiga şi a m e n ţ i n e puterea.

C A P I T O L U L II

Tranziţia sau economia politică a nerăbdării

Numai ceea ce este permanent se schimbă

S-ar părea că obiectul intelectual pe care-1 n u m i m „tranziţie" trebuie m a i d e g r a b ă găsit decât căutat. Î n ţ e l e g distincţia dintre a căuta şi a găsi în sensul lui M o n t e s q u i e u 1 : a căuta este un d e m e r s ce se străduieşte să identifice un p r i n c i p i u aflat în firea lucrurilor, aşa c u m acestea sunt date d i n t o t d e a u n a , capabil să e x p r i m e şi să l ă m u r e a s c ă n a t u r a acestora, în v r e m e ce a găsi ar fi doar un m o d de a r e c u n o a ş t e c e e a ce istoria p u n e în faţa oamenilor, fără ca această evidenţă să fie necesară sau inevitabilă. Altfel spus, în ordinea cunoaşterii g ă s i m n u m a i ceea ce exista în ;hip aleatoriu, c e e a ce se î n t â m p l ă la un m o m e n t dat, deşi ar fi putut să nu se petreacă niciodată. Fără îndoială, tranziţia este o astfel de întâmplare. Ea nu cere deci să fie abordată ca un proces istoric coerent şi previzibil, nu se pretează la o analiză de semnificaţie şi nici nu se manifestă sub 2

specia p a r a d i g m e i . C ă c i tranziţia ar fi putut să nu fie. Iar faptul că, totuşi, tranziţia este nu se dovedeşte suficient pentru a-i p u n e în evidenţă direcţia şi obiectivele. C ă c i , în tranziţie, autoritatea (hazardului pare să fie întotdeauna superioară autorităţii modelului explicativ. 1

Aşa cum îl intepretează Pierre MANENT, La cile de l'homme, Fayard, j'aris, 1994, p. 21. 2 Cf. prezentarea, lipsită de virtuţi explicative, a tranziţiei româneşti din Vrspectiva „teoriei tranziţiei" întreprinsă de Mary Ellen FISHER, „România: 'hc Anguish of Postcoinmunist Politics", in IDEM, editor, Establishing k'inocracies, Westview, Boulder, Co., 1996, pp. 178-212. 125

Singurul e l e m e n t raţional al tranziţiei p a r e a fi chiar n u m e l e acesteia, menit să sugereze existenţa unui sens, a unei treceri de la un regim politic la altul, a unei tendinţe clar exprimate. Cu alte cuvinte, tranziţia n-ar fi altceva decât intervalul dintre căderea comunismului şi m o m e n t u l consolidării ireversibile a democraţiei reprezentative prin intermediul economiei de piaţă. în consecinţă, ea ar putea fi cunoscută doar în perspectiva unor obiective explicit formulate. Simplu spus, tranziţia ar trebui gândită ca având un punct dc plecare şi un scop, primul evident, iar cel de-al doilea previzibil.

Parabola tunelului M a r e l e h a n d i c a p în î n ţ e l e g e r e a tranziţiei îl constituie, probabil, t o c m a i d e s c r i e r e a ei în t e r m e n i de origine şi de finalitate. Ca şi c u m , în m e r s u l tranziţiei, n-ar avea i m p o r t a n ţ ă decât ceea ce se s u b o r d o n e a z ă ţelului sau ceea ce i se o p u n e în chip vădit şi vinovat. în ultimă analiză, tranziţia este concepută ca un proces de „ c o n s t r u c ţ i e " istorică, în deplină continuitate cu m o d e r n i z a r e a şi totalitarismul, la r â n d u l lor fenomene de ordin j constructivist străbătute de p a t o s u l sensului. Astfel înţeleasă, logica tranziţiei n-ar face decât să traverseaze fractura de regim prin recursul la o g r a m a t i c ă politică în c a r e statul îşi păstrează întreaga p o n d e r e , atât ca principal autor al societăţii, cât şi ca agent e c o n o m i c major. Cu toate acestea, r e g i m u r i l e p o l i t i c e - ca şi societăţile, de altfel - se „ c o n s t r u i e s c " rareori printr-un act explicit şi unitar de voinţă. Există, fără îndoială, o relaţie c o m p l e x ă de echilibru între o lege fundamentală, un set de o p ţ i u n i de ordin instituţional, a n u m i t e elaborări d o c t r i n a r e , u n e l e forme de asociere şi de disociere, toate străbătute de o intenţionalitate mai mult sau m a i puţin precisă, d u p ă c u m intervine şi un întreg aparat de producţie a normelor de drept. Dar, oricât de intens şi sistematic ar fi efortul de j u t i d i z a r e a vieţii politice, aceasta se defineşte în p r i m u l r â n d prin practicile şi strategiile individuale ori colective care-o instituie ca legătură socială fundamentală şi necesară. 126

A r f i p o a t e cazul s ă n e î n t r e b ă m d a c ă n u c u m v a „ t r a n z i ţ i a " p o s t e o m u n i s t ă - în pofida n u m e l u i care i-a fost atribuit prin a s e m ă n a r e cu trecerile de la dictatură la d e m o c r a ţ i e din A m e r i c a de Sud şi din E u r o p a meridională - nu este totuşi un r e g i m politic în s i n e 1 , dacă nu m e r i t ă oare sa fie investigată i n d e p e n d e n t şi indiferent de scopul pe care şi 1-a propus. S-ar p u t e a constata, în a c e s t fel, că specificul tranziţiei nu este d a t n u m a i de c e e a ce pregăteşte viitorul ori rupe definitiv cu trecutul, ci, mai cu seamă, de acele elemente care nu se pretează la o descriere în funcţie de trecut sau de viitor. în fond, n i m e n i nu ştie în ce direcţie se îndreaptă tranziţia şi nici m ă c a r dacă o a s e m e n e a direcţie există în afara discursului despre tranziţie. P e n t r u a lămuri această d i l e m ă teleologică, tranziţiei p o s t e o m u n i s t e i-a fost aplicată de către C l a u s Offe 2 m e t a f o r a tunelului, c o n c e p u t ă iniţial de Albert H i r s c h m a n p e n t r u a ilustra „ e c o n o m i a politică a r ă b d ă r i i " . P a r a b o l a h i r s c h m a n i a n ă a eticii răbdării ar p u t e a fi r e z u m a t ă astfel: d o u ă şiruri de a u t o m o b i l e străbat în aceeaşi direcţie un tunel; în caz de blocare a traficului, dacă una dintre coloane înaintează, în rândul şoferilor din celălalt şir se pot naşte diferite stări sufleteşti, m e r g â n d de la o speranţă î n c r e z ă t o a r e („va veni în c u r â n d şi r â n d u l n o s t r u ! " ) la un sentiment al nedreptăţii („de ce ei şi nu n o i ? " ) ; n e r ă b d a r e a celor d i n u r m ă p o a t e d u c e la o n o u ă b l o c a r e a tunelului, d a c ă ei încearcă să se strecoare în p r i m a coloană, în v r e m e ce, dacă decid să-şi aştepte răbdători rândul, şansa tuturor celor aflaţi în tunel de 3 a-1 părăsi cât m a i r e p e d e d e v i n e m u l t m a i probabilă . Potrivit unei a s e m e n e a metafore cu valoare euristică, pentru a reuşi - pentru a putea, adică, afirma că are un s c o p şi că u r m e a z ă o direcţie -, tranziţia este c o n s t r â n s ă să m i z e z e pe raţionalitatea actorilor sociali, raţionalitate socială care, p e n t r u 1

George SCHOPFLIN, „Postcommunism: The Problems of Democratic Construction", Daedalus, 123/3, 1994,pp. 127-128 2 V. Class OFFE, Varietes of Transilions. The Easl European and Easl German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, pp. 46-49 şi IDEM, Der Tunnel und Ende des Lichts: Erkundungen der polilischen Transformation in Neuen Osten, Campus, Frankfurt am Main und New York, 1994 3 Albert O. HIRSCHMAN, Essays in Tresspassing: Economics lo Polilics and Beyond, Cambdridge University Press. Cambridge, 1981, pp. 39-58.

127

a se m a n i f e s t a pe depiin, are la r â n d u l ei n e v o i e de un orizont normativ de factură etică. N u m a i că riscul de a e l a b o r a - sau de a degaja din interpretarea faptelor - o etică (explicită ori implicită) a tranziţiei este ca aceasta să pară, în final, m a i c o e r e n t ă decât se prezintă în realitate. S-ar p u t e a ca t o c m a i calculele şi proiecţiile ce nu se confirmă, n o r m e l e c a r e n u s u n t n u m a i neglijate, d a r nici m ă c a r adoptate să dea cu adevărat sens tranziţiei ca p r o c e s istoric. Altfel spus şi o r i c â t e iluzii şi-ar face strategii şi analiştii tranziţiei, aceasta locuieşte în exclusivitate s u b s e m n u l imprevizibilului. în fond, tranziţia n-ar fi altceva decât o istorie golită de raţionalitate. Aşadar, d u p ă a p r o a p e cincisprezece ani de revoluţii, alegeri, remanieri, coaliţii şi reforme, tranziţia r o m â n e a s c ă se află într-o situaţie strategică de tip kantian. Schimbarea structurală, radicală şi profundă, nu s-a p r o d u s p â n ă a c u m d e o a r e c e g u v e r n e l e p o s t e o m u n i s t e au fost angajate într-o p o l i t i c ă a neîncetatelor variaţii p e t e m e legislative. G u v e r n e l e n u a u acţionat, n u a u administrat, ci au legiferat în p e r m a n e n ţ ă şi, de obicei, într-un sens c o n t r a r g u v e r n e l o r c a r e le-au p r e c e d a t . D r e p t u l a fost însărcinat să p r o d u c ă realitatea într-o societate în c a r e realitatea este c o m p l e t a u t o n o m ă în raport cu dreptul. M i r a b e a u observase deja în secolul al XVIil-iea că cea mai funestă b o a l ă a guvernelor m o d e r n e este „furia guvernării" 1 . în R o m â n i a , tranziţia este p e r c e p u t ă ca o stare de excepţie, î n c e p â n d cu 1991, o cantitate importantă de acte legislative este sistematic c o m i s ă s u b s p e c i a o r d o n a n ţ e i d e u r g e n ţ ă e m i s ă d e guvern-. De regulă, Curtea Constituţională nu a ezitat să consfinţească j u r i d i c a c e a s t ă p r a c t i c ă e x c e p ţ i o n a l ă î n litera Constituţiei. D e atunci, tranziţia ca stare de excepţie este nu d o a r rezultatul unei practici politice, ci şi cel al u n e i interpretări j u r i d i c e . Ignorarea 1

BOBBIO, Liberalismo e democrazia, Franco Angeii, Milano,Citat 1986,dep. Norberto 17. 2 Cu titlu de exemplu, într-o singură lună, de la 18 decembrie 2002 la 18 ianuarie 2003, guvernul României a trimis PariamenUilui spre aprobare 67 de proiecte legislative, din care 11 ratificări de acorduri internaţionale, 15 legi şi 41 de ordonanţe (date comunicate de senatorul Petre Roman, membru al Comisiei juridice a Senatului).

12S

legii, de care legea însăşi se face vinovată, ca rezultat al fragilităţii m e m o r i e i în spatele căreia se a s c u n d v e c h i l e ambiguităţi ale dreptului p u b l i c totalitar, nu îşi are o a r e o r i g i n e a în această caracteristică excepţională a tranziţiei, percepută peste tot în Est ca fiind un p r o c e s de natură e c o n o m i c ă ? Provocările sociale ale perioadei de tranziţie, m a i ales cele c a r e privesc t r a n s f o r m a r e a radicală a e c o n o m i e i , p a r să g e n e r e z e o articulare a p u t e r i l o r destinată să r e d u c ă sau chiar să e l i m i n e imputabilitatea politică directă pentru actele comise sau o m i s e în procesul restructurării. N i c i u n actor n u p a r e d i s p u s să-şi a s u m e î n m o d d e s c h i s responsabilitatea pentru schimbare. M a i mult, guvernele sunt m e r e u tentate să s c h i m b e c e e a ce abia fusese schimbat, miniştrii să reformeze ceea ce tocmai fusese reformat de p r e d e c e s o r i i lor. în m o d curios, „ r e f o r m a " se face într-o p e r s p e c t i v ă ce ar p u t e a fi calificată drept c o n s e r v a t o a r e , într-adevăr, „ r e f o r m a " nu se p r e z i n t ă ca un p r o i e c t dc viitor, capabil nu n u m a i să r e s t r u c t u r e z e e c o n o m i a , dar şi să i n d u c ă dezvoltarea, ci ca o critică a eşecului încercărilor p r e c e d e n t e de reformă. G u v e r n a r e a nu face catalogul u n o r obiective, ci bilanţul unor nereuşite. Reforma se defineşte prin ceea ce nu izbuteşte să devină, şi mai puţin prin ceea ce i se cere să fie.

Trecutul care nu trece într-o astfel de cultură a schimbării, schimbarea însăşi devine problematică, dacă nu chiar imposibilă. Altfel spus, febra schim­ bării n-ar fi d e c â t o piedică în c a l e a s c h i m b ă r i i . în Analogiile experienţei, K a n t reia o v e c h e idee aristotelică atunci c â n d scrie că n u m a i c e e a ce este p e r m a n e n t se p o a t e cu a d e v ă r a t schimba, schimbarea ca atare p u t â n d fi gândită d o a r în funcţie de ceea ce durează 1 . C u m , în ciuda gesticulaţiei normative a cabinetelor, societatea românească - cea politică, dar şi cea economică ori civilă - rămâne constant anomică, se poate totuşi nutri speranţa unei schimbări. 1

Pasaj citat şi comentat din perspectivă politică de Julien FREUND, L'essence dupolilique, Sirey, Paris, 1986, p. 21.

129

între t i m p , p r o b a b i l că p r i n c i p a l a e r o a r e colectivă a erei p o s t c o m u n i s t e priveşte c h i a r m o d u l în c a r e s c h i m b a r e a a fost definită în termenii tranziţiei. Ca şi c u m societatea r o m â n e a s c ă , d u p ă d e s c o m p u n e r e a r e g i m u l u i totalitar şi a e c o n o m i e i de comandă, ar fi în m o d natural chemată să adopte democraţia reprezentativă şi e c o n o m i a de piaţă. T e r m e n u l tranziţie se bizuie t o c m a i pe încrederea în vocaţia oricărei societăţi u m a n e dc a atinge a n u m i ţ i p a r a m e t r i de libertate şi de prosperitate potrivit exemplului istoric oferit de statele aflate pe cele d o u ă maluri a l e Atlanticului de N o r d . Ar fi suficient, în s c o p u l actualizării u n e i a s e m e n e a vocaţii, ca elita guvernamentală să d u c ă acele politici c a p a b i l e să p u n ă în m i ş c a r e şi să c o n s o l i d e z e p r o c e d u r i l e d e m o c r a t i c e şi dereglementarea raţională a pieţei. U n a s e m e n e a m o d e l n u are d e c â t v a l o a r e a u n e i p r e z u m ţ i i , şi a n u m e aceea potrivit căreia orice societate u m a n ă este capabilă de dezvoltare dacă a n u m i t e condiţii de tip procedural şi politic se g ă s e s c întrunite. S u b d e z v o l t a r e a , e c o n o m i a d e subzistenţă, d e m o c r a ţ i a ezitantă n u a r f i , într-o astfel d e perspectivă, d e c â t pilde d e a n o r m a l i t a t e , a c c i d e n t e ivite într-un m o d supărător p e parcursul procesului de tranziţie. în faţa unei a s e m e n e a prezumţii ar p u t e a fi formulată, cu tot atâtea temeiuri logice, istorice şi statistice, o altă ipoteză. Dezvol­ tarea este o întâmplare, iar d e m o c r a ţ i a reprezentativă o formă de g u v e r n a r e cu totul e x c e p ţ i o n a l ă . Societăţile în c a r e majoritatea populaţiei practică o e c o n o m i e de subzistenţă şi este exclusă în t e r m e n i reali de la p a r t i c i p a r e a politică nu ar m a i merita, într-o a s e m e n e a lumină, să fie considerate drept „ î n a p o i a t e " , ci, p u r şi simplu, c a f i i n d p e d e p l i n „ n o r m a l e " . într-un a s e m e n e a c a z d e figură, guvernele „ d e t r a n z i ţ i e " nu ar a v e a sarcina de a p r o d u c e normalitatea, ci de a r e p r o d u c e accidentul. De fapt, tranziţia, ca ideologie a dezvoltării şi a democraţiei, are, în R o m â n i a , o istorie m a i v e c h e d e c â t c e a p o s t e o m u n i s t ă . Când autorii Proclamaţiei de la Islaz îşi însuşeau, în 1848, deviza „ B u n ă ţară, rea t o c m e a l ă " 1 , ei îşi manifestau de fapt credinţa că societăţile sunt fundamental „ b u n e " , adică străbătute de vocaţia 1 Cornelia BODEA, /848 la români. I. O istorie în date şi mărturii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pp. 533-541.

130

p r o g r e s u l u i politic şi e c o n o m i c . C u s u r u l acestor societăţi este d o a r acela de a fi prost guvernate, de a fi insuficient sau s t r â m b organizate ( „ t o c m i t e " ) de către elitele lor.. S-ar s p u n e , aşadar, că tematica tranziţiei a fost inaugurată în R o m â n i a c u u n v e a c ş i j u m ă t a t e î n a i n t e d e d e c e m b r i e 1989. Pentru guvernările liberale modernizatoare, pentru administratorii totalitarismului, ca şi p e n t r u g u v e r n e l e p o s t c o m u n i s t e , ţara este constant „ b u n ă " , este potenţial p r o m i s ă u n u i viitor de libertate şi de prosperitate. De o sută şaizeci de ani, în calea acestui viitor stă m e r e u trecutul. G u v e r n e l e liberale, totalitare sau p o s t c o m u n i s t e nu p o t d e c l a n ş a prosperitatea şi instaura libertatea p e n t r u că au m a i întâi m i s i u n e a de a lichida „ m o ş t e n i r i l e " , de a a n u l a „ t o c m e l i l e " regimului precedent, î n t o t d e a u n a şi inevitabil rele. în R o m â n i a , s-a g u v e r n a t î n t o t d e a u n a cu faţa spre trecut. Acest fapt face, în m o d constant, ca trecutul să dureze, ca trecutul s ă n u treacă. D i n e l s e h r ă n e s c politicile g u v e r n a m e n t a l e , c u e l p o l e m i z e a z ă legislaţia, în r a p o r t cu el se constituie clivajele partizane. Viitorul r ă m â n e în sarcina „ b u n ă t ă ţ i i " funciare a ţării. Este o p r o m i s i u n e m e r e u a m â n a t ă , d a r niciodată dezminţită. î n această tenacitate c u c a r e trecutul supravieţuieşte, m a i puţin - d u p ă c u m se spune în m o d curent - la nivelul insondabil al „mentalităţilor", cât la a c e l a explicit al politicilor guverna­ mentale, rezidă, poate, şansa schimbării. Căci, scria Kant, n u m a i c e e a ce este p e r m a n e n t se schimbă. S c h i m b a r e a nu p o a t e lua însă decât chipul accidentului. Oricât de „ b u n ă " ne-am închipui că este, ţara nu se va schimba de la sine. „ T o c m e a l a " însă poate fi radical modificată. Cu o singură condiţie: aceea de a fi conştienţi că ţara nici măcar nu există în afara „tocmelii". Ţara nu este, în chip firesc şi organic, „ b u n ă " sau „ r e a " , ţara nu ia fiinţă decât în clipa în care există o „tocmeală", oricum s-ar n u m i aceasta: contract social, artă a guvernării, legătură socială, p a c t constituţional. O ţ a r ă nu există d e c â t în m ă s u r a în c a r e este constituită politic. Ţ ă r i l e n u sunt „ b u n e " sau „ r e l e " , c i d o a r b i n e sau rău întemeiate. Responsabilitatea etică a acestui p r o c e s de constituire politică r e v i n e exclusiv elitelor. N u e s t e a d e v ă r a t că, intrând î n vârsta democratică, societatea r o m â n e a s c ă are politicienii pe care î i m e r i t ă . R e c i p r o c a este m a i d e g r a b ă valabilă. Politicienii 131

democraţiei româneşti p o s t c o m u n i s t e au societatea pe care sunt capabili să o instituie. Societatea r o m â n e a s c ă era, printr-o îndelungată tradiţie, un o r g a n i s m cu reacţii politice lente şi, ca atare, p r e d i s p u s la consens, m a i ales atunci când cel care propunea termenii acestuia era statul. Puterea post-revoluţionară a înţeles imediat utilitatea acestei vocaţii a c o n s e n s u l u i şi a inclus-o cu profit m a x i m în strategia sa succesorală. D u p ă e p u i z a r e a forţei de inerţie şi a relativei stabilităţi a vechilor structuri, mitul potrivit căruia n o u a clasă politică ar fi fost o e m a n a ţ i e s p o n t a n ă a voinţei p o p u l a r e de a modifica t e r m e n i i c o n s e n s u l u i a î n c e p u t să se d e s t r a m e . Societatea s-a trezit în faţa unui dispozitiv de putere care consuma o altă m a t e r i e p r i m ă decât iluziile din decembrie '89. N i c i o operaţie de o r t o p e d i e politică nu a fost capabilă să v i n d e c e tradiţionala fractură a legăturilor d i n t r e societate şi p u t e r e a instituită. Abolirea utopiei c o n s e n s u l u i , la a d ă p o s t u l căreia societatea îşi p u t e a d e c l i n a orice responsabilitate faţă de funcţia politică, i-a lăsat pe r o m â n i singuri, pe fiecare în parte şi pe toţi î m p r e u n ă , în faţa u n e i decizii fundamentale. R ă s p u n d e r e a pentru soarta ţării trebuie delegată automat clasei politice 1 , sau se cuvine a fi a s u m a t ă la nivelul formelor asociative de viaţă socială? Cu alte cuvinte, n u m a i partidele au voie să facă politică? Sau, şi m a i bine zis, m a i p o t o a r e deţine partidele m o n o p o l u l absolut al politicii, d u p ă ce au d o v e d i t că le lipsesc resursele, intelectuale şi m o r a l e , pentru a exercita un astfel de m o n o p o l ?

Echitatea în condiţiile libertăţii D a c ă istoria recentă a e ş e c u l u i ieşirii din c o m u n i s m ne îndreptăţeşte să fim sceptici cu privire la capacitatea politicii de tranziţie de a p r o d u c e şi a l t c e v a d e c â t dezechilibre sociale şi disparităţi e c o n o m i c e , o g â n d i r e strategică de tip k a n t i a n ne-ar obliga să r ă m â n e m ataşaţi dreptăţii şi egalităţii, în calitatea lor de

b u n u r i sociale pe care o a m e n i i le s c h i m b ă între ei prin acte reciproce de voinţă. Sarcina etică fundamentală pe care ar trebui să şi-o a s u m e tranziţia este - d a c ă ar fi să reflectăm î m p r e u n ă cu 1 N o r b e r t o B o b b i o - c e a a concilierii echităţii cu libertatea, a indentificării bazelor individuale ale democraţiei, a unei articulări echilibrate între libertate şi dreptate. 0 astfel de poziţie m e d i a n ă , ce s-ar î n c u m e t a să ţină echilibrul între ideile „de s t â n g a " (a căror v o c a ţ i e este de a valoriza egalitatea) şi cele liberale (ce conferă conotaţii pozitive inegalităţii) este, în fond, greu de apărat. C e l e d o u ă poziţii sunt, din p e r s p e c t i v ă analitică, d a c ă nu exclusive, atunci cel p u ţ i n exhaustive, fiecare în parte. D a c ă afirmarea egalităţii ca ideal poate să se împace cu gândul inegalităţilor individuale - la nivelul iniţiativei e c o n o m i c e , al c h e m ă r i i la o e d u c a ţ i e m a i înaltă, al participării politice etc. - ca formă de r e c u n o a ş t e r e a unicităţii f i e c ă r e i p e r s o a n e u m a n e 2 , î n s c h i m b liberalismul are t e n d i n ţ a , chiar la nivelul r e p r e z e n t a n ţ i l o r săi celor m a i m o d e r a ţ i , să pri­ vească exigenţa pentru o m a i m a r e egalitate efectivă - la nivelul instrucţiei, asistenţei medicale, pieţei muncii, locuinţei etc. - drept un gest nivelator, ca pe o frână în calea economiei productive. P e n t r u liberalism, diferenţele şi disparităţile sociale ori e c o n o m i c e nu sunt uri rău în sine, ci s e m n u l u n e i societăţi c a r e funcţionează, efectul benefic al raţionalităţii s p o n t a n e a pieţei. Dimpotrivă, pentru gândirea „de stânga", a s e m e n e a discrepanţe sunt fundamental maligne, ele p u t â n d fi doar t e m p o r a r acceptate şi n u m a i în n u m e l e unei redistribuiri viitoare cât mai raţionale. în cele din u r m ă , libertatea se arată a fi o v a l o a r e negativă, definită prin limitele ei, pe c â n d egalitatea este o valoare pozitivă, care solicită o disciplină p e r m a n e n t ă a acţiunii sociale, disciplină investită în p r o c e d u r i . L i b e r t a t e a t r e b u i e apărată, egalitatea se cere formalizată. L i b e r t a t e a î n s e a m n ă p r o t e c ţ i e a sferei individuale private, egalitatea p r e s u p u n e multiplicarea voluntară a procedurilor de participare în toate d o m e n i i l e în care se j o a c ă destinul c o m u n al m e m b r i l o r u n e i societăţi.

1

Folosesc conceptul de clasă politică aşa. cum a fost definit de Klaus von BEYME, Die polilische Klasse in Parteienstaat, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1993, pp. 11-38: clasa politică este un cartel de elite partizane ce-şi face apariţia odată cu statul partidelor (Parleienslaal).

132

1

Norberto BOBBIO, Politica e cultura, Einaudi, Torino, 1955, p. 202. IDEM, Deşira e sinistra. Ragioni e signijicali di una dislinzionepolitica, Donzelli, Roma, 1995, pp. 130-131. 2

133

1

Potrivit lui B o b b i o , libertatea şi egalitatea sunt, fiecare în parte, valorile centrale ale liberalismului şi respectiv, democraţiei. Ca atare, ele nu sunt c o n s u b s t a n ţ i a l e . L i b e r a l i s m u l este m a i degrabă o linie majoră, care este însă d e p a r t e de a fi dreaptă, a gândirii politice, în v r e m e ce d e m o c r a ţ i a este o m e t o d ă de guvernare. Liberalismul are în vedere îngrădirea puterii în scopul promovării individului ca figură a libertăţii, pe c â n d democraţia are drept s c o p promovarea^ individului concret, p r i n lărgirea accesului acestuia la putere. în acest punct, cele d o u ă noţiuni par, în acelaşi timp, ireconciliabile şi convergente. Privite istoric, liberalismul şi d e m o c r a ţ i a se arată drept procese antitetice: liberalismul îşi p r o p u n e ca ţintă îngrădirea drastică a domeniului de exerciţiu al puterii, în schimb democraţia vizează p e r m a n e n t a extindere a acestui domeniu p â n ă la completa sa suprapunere cu societatea. Pentru liberali, puterea publică este invitată să-şi r e s t r â n g ă c o m p e t e n ţ e l e p â n ă la limita m i n i m ă ce poate fi i m a g i n a t ă fără a fi p u s ă în pericol libertatea individuală. Pentru teoreticienii democraţiei procedurale, puterea publică este obligată să se dilate p â n ă la limita în care d e v i n e c a p a b i l ă să-i cuprindă, la nivelul deciziei, pe toţi membrii unei societăţi civile. Există însă un loc c o n c e p t u a l în care liberalismul şi d e m o ­ craţia se întâlnesc într-o logică c o m u n ă : individul 2 . Atât libera­ lismul, cât şi d e m o c r a ţ i a au ca p u n c t de p l e c a r e o c o n c e p ţ i e individualistă asupra societăţii. Cu singura, dar extrem de compli­ cata deosebire că, de cele m a i m u l t e ori, nu c o n c e p individul în acelaşi m o d . D e regulă, liberalismul v a l o r i z e a z ă individul sub specia libertăţii şi a siguîarităţii destinului, pe c â n d democraţia îşi reprezintă individul sub specia egalităţii şi a destinului solidar.

Solidaritatea ca răbdare organizată Libertatea şi egalitatea p o t fi însă privite şi ca fapte de ordin moral, ce nu depind de sistemul politic ca atare, ci de conştiinţa individuală, în măsura în care aceasta este izvorul oricărei decizii

2

134

IDEM, LiberaUsmo e democrazia, Franco Angeli, Milano, 1986. IBIDEM, pp. 32-33.

de natură etică. Solidaritatea - fără de care o egalitate de statut, d a c ă nu u n a de condiţii nu p o a t e fi c o n c e p u t ă - nu locuieşte în instituţii şi coduri juridice; ea este creată de gesturile şi acţiunile concrete ale oamenilor care inventează şi consolidează instituţiile şi legile. Libertatea produce n o r m a de drept, dar aceasta din u r m ă nu poate crea o stare de libertate. Solidaritatea nu este un vag s e n t i m e n t de c o m p a s i u n e ori imaginea unui d r u m ce se cere parcurs alături de alţii, nici măcar încercarea de a atinge în grup, î m p r e u n ă cu alţii, un s c o p deter­ minat, de ordin naţional, e c o n o m i c sau politic. Solidaritatea nu poate veni decât din conştiinţa clară a unui destin c o m u n , care se împlineşte de către toţi şi în care se împlineşte fiecare în parte şi faţă de care toţi m e m b r i i u n e i societăţi se află într-o poziţie de egalitate. A face împreună este, de aceea, predicatul etic al soli­ darităţii, colaborarea fiind actul ei m o r a l caracteristic. N u m a i ac­ ţiunea solidară, angajarea laolaltă în o p e r e concrete multiplică în proporţie geometrică experienţa, m e n i t ă altfel să se c o n s u m e întro izolare aritmetică, a libertăţii individuale şi a drepturilor civile. A lăsa, pe de altă parte, în seama libertăţii sarcina de a genera în chip spontan solidaritatea echivalează cu o declaraţie de neîn­ credere în vitalitatea societăţii civile. O naţiune nu devine liberă prin lege, căci nici cea m a i d e m o c r a t i c ă dintre Constituţii nu este în stare să împiedice preluarea puterii de către un guvern autoritar şi nici nu p o a t e opri fenomenul de m a s ă al autismului moral. în situaţia de tranziţie a u n o r a dintre societăţile care au a b a n d o n a t m e r s u l spre „viitorul l u m i n o s " p r o m i s de c o m u n i s m , situaţie comparabilă cu cea a intrării într-un tunel aflat la capătul luminii, d u p ă formula lui Offe, o p ţ i u n e a h i r s c h m a n i a n ă exit, justificată sub specia libertăţii individuale, devine e n d e m i c ă . Toţi cei aflaţi în tunel doresc să-1 p ă r ă s e a s c ă cât m a i grabnic. Or, figura tunelului impune opţiunea voice, adică dezbaterea, ca fiind singura fondată raţional şi echitabilă, drept singura alegere care, în final, poate c o n d u c e la o părăsire a tunelului globală şi reuşită. D a c ă posibilitatea libertăţii r e p r e z i n t ă însăşi c o n d i ţ i a tranziţiei, solidaritatea p a r e să fie singurul criteriu c a p a b i l să confere schimbării atât un sens, cât şi un orizont etic. 135

Din perspectiva parabolei tunelului, tranziţia r o m â n e a s c ă ar putea fi descrisă în termenii unei e c o n o m i i politice a nerăbdării. Mai întâi, pentru că ţinta nu este stabilită din interior, de către actorii sociali, prin transformarea raporturilor lor reciproce şi reformularea contracmlui lor politic fundamental, ci este oferită din exterior, cu titlu de exemplu, de societăţile occidentale. Apoi, pentru că nici un actor social nu pare dispus să accepte să se situeze în coloana care va părăsi ultima tunelul. în sfârşit, pentru că clasa politică nu se arată pregătită să j o a c e rolul controlorului de trafic intransigent din punct de vedere etic şi raţional în materie politică. Cu alte c u v i n t e , n u m a i o r g a n i z a r e a etică şi raţională a exigenţelor actorilor sociali, prin confruntarea versiunilor pe care fiecare în parte le dă traseului subteran al tranziţiei, p o a t e duce la calculul distanţei ce m a i r ă m â n e de parcurs şi a ordinii şi ritmului ieşirii din tunel. O tranziţie izbutită este o tranziţie pe care eşti gata să o părăseşti n u m a i atunci c â n d îţi vine rândul, cu singura condiţie ca r ă b d a r e a să-ţi fie m o t i v a t ă prin e x p l i c a r e a poziţiei celorlalţi sub specia solidarităţii. D a c ă r ă b d a r e a nu este organizată, apare riscul ca la capătul tunelului să nu se mai afle nimic.

Puterea de hârtie

Statul de drept este interpretat, de cele m a i m u l t e ori, ca fiind singura formă de guvernare c a r e nu r e v e n d i c ă , decât în m o d cu totul întâmplător, o identitate istorică şi o v o c a ţ i e culturală specifică. Fabricat în p r i n c i p i u dintr-o singură m a t e r i e p r i m ă , raţiunea, statul de drept se r e c o m a n d ă ca un p r o d u s j u r i d i c o politic cu valoare de întrebuinţare universală, învestit cu misiunea de a se substitui p r e t u t i n d e n i r e g i m u r i l o r politice î n r ă d ă c i n a t e într-o e x p e r i e n ţ ă istorică particulară. într-adevăr, în m ă s u r a în care statul de d r e p t d u c e în c h i p n e c e s a r la apariţia u n u i spaţiu politic a u t o n o m , cu un înalt grad de raţionalitate, el nu se p o a t e impune decât prin introducerea unei diferenţe radicale între acest spaţiu p u b l i c şi cel o c u p a t de s o c i e t a t e a civilă, teritoriu în c a r e se admite p â n ă la un punct coexistenţa liberă a intereselor private, culturilor alternative şi identităţilor c o m u n i t a r e . Astfel definit, statul de drept este expresia j u r i d i c ă a libera­ lismului politic, cu întreita condiţie ca rolul legii să fie acela de a m a r c a cu p r e c i z i e frontiera dintre d o m e n i u l statului şi cel al societăţii civile, de a da acesteia din u r m ă posibilitatea să contro­ leze legalitatea actelor puterii şi de a interzice accesul acestora în u n i v e r s u l privat al cetăţenilor. în r a p o r t cu un astfel de stat, un particular sau o asociere voluntară între particulari se constituie ca subiect de drept n u m a i în calitate de p e r s o a n ă (fizică sau m o r a l ă ) în sens o a r e c u m etimologic, adică de „ m a s c ă " ce-i îngă­ duie individului să-şi păstreze a n o n i m a t u l , să nu-şi dezvăluie pe de-a-ntregul voinţa, să-şi rezerve p e n t r u sine subiectivitatea. De 137

aceea, în statul de drept, drepturile fundamentale ale omului sunt instituţionalizate m a i puţin cu scopul de a fi protejate, cât pentru a aminti m e r e u guvernanţilor că ele sunt o substanţă ce preexistă statului, că sunt sursa m a t e r i a l ă a existenţei j u r i d i c e a acestuia. Dreptul şi puterea îşi desfac reciproc nodul cu care fuseseră legate laolaltă de monarhiile Vechiului Regim, avantajul fiind de ambele părţi: d r e p t u l d e v i n e limită a puterii, iar p u t e r e a îşi afirmă legitimitatea prin respectul dreptului 1 .

Dreptul la impostură al statului de drept Această definiţie nu p o a t e fi înţeleasă decât din perspectiva unei concepţii jusnaturaliste şi „nominaliste", ca aceea care, de la T h o m a s H o b b e s la I l a n s Kelscn, s-a obişnuit să-şi r e p r e z i n t e statul sub trăsăturile u n e i u n i u n i libere şi c o n s e n s u a l i s t e între indivizi ce cad de acord între ei să se s u p u n ă u n e i puteri (Staatsgewalt) ale cărei acte r ă m â n i m p u t a b i l e atât în virtutea pactului social care i-a dat naştere, cât şi datorită subzistenţei în orice instanţă suverană a statului a u n e i c a p a c i t ă ţ i j u r i d i c e naturale, ce nu se confundă cu cea politică 2 . Cu alte cuvinte, statul nu t r e b u i e separat de agenţii şi magistraţii săi, o r i c e act de stat fiind, fundamental, actul u n o r o a m e n i concreţi, nu al unui subiect imaginar n u m i t „stat", care s-ar afla u n d e v a în spatele lor şi care i-ar scuti de orice fel de responsabilitate directă. Altfel, dreptul public al statului n-ar m a i fi decât un „drept de i m p o s t u r a " 3 , o modalitate juridică prin care guvernanţii ar atribui u n e i ficţiuni paternitatea propriilor lor acţiuni politice. Teoria statului de drept „ a u t e n t i c " (Rechtsstaat) nu p r e s u p u n e n u m a i o s u b o r d o n a r e abstractă a puterii e x e c u t i v e faţă de un legislativ ţinut sa repre­ zinte ansamblul cetăţenilor, ci, m a i m u l t decât atât, preconizează un control exercitat de cetăţeni asupra voinţei corpului reprezen1

Cf. Claude LEFORT, L 'invenlion democratique, Fayard, Paris, 1981, p. 64. E.g. Thomas HOBBES, Leviqthan, edited by Richard Tuck, Cambridge University Press, Cambridge and New York, 1991, pp. 166-170 3 AlexandreKOJEVE, Esquissedunephenomenologiedudroit,Gallimard, Paris, 1981, p. 355. 2

138

tativ. Sau, altfel formulat, statul de drept ar fi forma prin care cetăţenii se pot b u c u r a nestingheriţi de plenitudinea dreptului lor 1 natural . Nu toţi filosofii şi juriştii au c r e z u t însă într-o a s e m e n e a i m a g i n e . U n i i dintre ei, de la H e g e l la C a r i S c h m i t t , au gândit statul într-o cheie istoricistă şi „realistă", ca pe o instituţie dotată cu o existenţă obiectivă şi independentă de indivizii asupra cărora îşi exercită autoritatea. în virtutea unei suveranităţi impersonale, ce nu-i este nici atribuită prin c o n s e n s u l c e t ă ţ e n i l o r şi nici imputabilă de către particulari, ci este î n t e m e i a t ă pe capacitatea sa de a fi forma istorică a spiritului unei naţiuni, p u t e r e a de stat exercită m o n o p o l u l absolut al producţiei j u r i d i c e , anulând, prin dreptul p u r formal pe care-1 c r e e a z ă şi îl aplică, toate drepturile subiective ale p e r s o a n e i . Statul de drept se identifică astfel cu legea, cu formalismul n o r m e i de drept scris, cu ordinea de drept pozitiv. Statul este cel c a r e , prin c a p a c i t a t e a sa s u v e r a n ă şi indivizibilă de legiferare, conferă şi retrage drepturi indivizilor şi îi transformă în cetăţeni prin intermediul şi în limitele dreptului său p u b l i c . Pentru j u s p o z i t i v i s m u l legalist m o d e r n , într-un a s e m e n e a stat nu există drepturi care să p r e c e a d ă - cronologic şi ontologic - statul, singurul drept posibil fiind dreptul p u s de stat, sau, d u p ă celebra formulă a pozitivismului j u r i d i c g e r m a n Recht ist nur das positive Recht. Statul este de d r e p t p e n t r u că se manifestă drept unicul a u t o r şi interpret al d r e p t u l u i , p e n t r u că n u m a i el p o a t e p u n e şi spune dreptul. Se v e d e b i n e că, d a c ă în p r i m a definiţie statul este o c o n ­ strucţie transparentă pentru raţiune, iar dreptul ancorat într-o p o zitivitate ontologică şi într-un anumit voluntarism politic, potrivit celei de-a d o u a definiţii, statul a p a r e ca o totalitate ireductibilă la s u m a a r i t m e t i c ă a legilor p o z i t i v e , iar d r e p t u l ca o n o ţ i u n e a cărei globalitate transcende conţinutul material al fiecărei reguli de drept în parte. Altfel spus, statul dc d r e p t se p r e z i n t ă ca o intuiţie primară, ca un ideal învestit cu toate caracterele m i t u l u i 2 . 1 Gerard MAIRET, Le principe de souverainete. Histoires el fondemenls dupouvoir modeme, Gallimard, Paris, 1997, pp. 256-257. 2 Utilizez termenul „mit" în sensul definiţiei lui Enist CASSIRER, The Mylh of the State, Yale University Press, New Haven and London, 1946, pp. 3-49.

139

în p r i m a a c c e p ţ i u n e , statul de drept se iveşte, teoretic, în u r m a unei opţiuni politice d e m o c r a t i c e , a unei reformulări contractuale a suveranităţii, a unei modificări conştiente a ordinii politice date, a unei raţionalizări j u r i d i c e s u p e r i o a r e a realităţii sociale. în c e a de-a doua, se înfăţişează ca r e z u l t a t al u n e i arte de a g u v e r n a învestită cu legitimitate istorică în sensul idealtipului w e b c r i a n , adică î n t e m e i a t ă pe c r e d i n ţ a iraţională a majorităţii în legalitatea şi raţionalitatea actelor de d o m i n a ţ i e săvârşite de suveran, indiferent d a c ă acesta este o p e r s o a n ă sau un corp reprezentativ. în p r i m u l caz, legitimarea statului de drept trece printr-o operaţie de alegere explicit exprimată, în cel de-al doilea p r e s u p u n e un c o n s i m ţ ă m â n t care se manifestă de cele m a i multe ori ca absenţă a u n e i opoziţii coerent articulate. în p r i m a situaţie, statul de drept este o p r o b l e m ă politică, în cea de-a doua, o chestiune de guvernare. Statul de drept „ n o m i n a l i s t " , de esenţă liberală, se b a z e a z ă pe o t e h n i c ă de r e p r e z e n t a t i v i t a t e în care se e p u i z e a z ă ciclic voinţa politică a cetăţenilor şi c a r e este m e n i t ă să lase impresia că, virtual, puterea se organizează de j o s în sus, în v r e m e ce statul de drept „realist", a cărui consistenţă este m a i degrabă mitologică, se bizuie pe o cunoaştere a rosturilor guvernării care disimulează esenţa raportului de p u t e r e dintre guvernanţi şi guvernaţi, convertind în rituri electorale cu vocaţie plebiscitară incapacitatea socială a celor din u r m ă de a guverna efectiv. într-un astfel de u n i v e r s m i t o l o g i c , p u t e r e a nu este recu­ noscută ca legitimă cu titlul de delegaţie electivă, ci ca simbol viu al voinţei c o m u n e a unei majorităţi ce se c o m p o r t ă m a i puţin ca electorat în m â n a căruia stă în orice m o m e n t schimbarea, cât ca n a ţ i u n e c e are d e atins p e t e r m e n lung u n n u m ă r d e obiective majore şi globale. Pentru realizarea unui a s e m e n e a proiect colec­ tiv se cere, pe de o parte, o a n u m e c o m p e t e n ţ ă administrativă a guvernanţilor, iar pe de altă p a r t e un oarecare grad de supunere liber consimţită a guvernaţilor faţă de cei care deţin cunoaşterea exactă a acestor interese s u p e r i o a r e şi a artei de a le d u c e la îndeplinire. Or, această c u n o a ş t e r e nu se verifică în dezbateri politice, ci este r e c u n o s c u t ă ca atare în practica efectivă a guvernării, m a i precis în a c u m u l a r e a exerciţiului puterii. 140

Guvernare şi politică S u c c e s u l pe t e r m e n l u n g al elitelor e x - c o m u n i s t e se datorează probabil unei disjuncţii radicale între practica efectivă a guvernării şi actele politice. într-adevăr, politicienii r o m â n i p o s t e o m u n i ş t i sunt înclinaţi, a p r o a p e fără e x c e p ţ i e , să facă o distincţie radicală între guvernare, u n d e deosebirile ideologice ori partizane s-ar p ă r e a că nu operează, şi politică, înţeleasă ca viaţă internă a partidelor sau confruntare interpartizană. C â n d se află la guvernare, oamenii politici au aerul că îndeplinesc toţi aceeaşi unică misiune: ei gestionează lucruri, cu m a i multă sau mai puţină iscusinţă. în schimb, bunul politician dă m ă s u r a talentului său în arta a r a n j a m e n t e l o r p a r t i z a n e , în e l a b o r a r e a strategiilor dc imagine şi în formularea mesajelor electorale, într-un cuvânt, în administrarea relaţiilor dintre o a m e n i . în cele m a i m u l t e cazuri, este v o r b a d e s p r e relaţii c e r ă m â n n e c u n o s c u t e c e t ă ţ e n i l o r sub raportul motivaţiilor, al traseelor, al pierderilor şi al câştigurilor. 0 a s e m e n e a perspectivă, ce se b a z e a z ă pe d i h o t o m i a dintre guvernare (neutră, obiectivă, pragmatică) şi politică (părtinitoare, conflictuală şi o a r e c u m t a i n i c ă ) este p r e m o d e r n ă , aşa c u m o dovedeşte sentinţa versificată a lui A l e x a n d c r P o p e : Forforms of government let fools contest; whatever is best administer'd is best1. în secolul al XX-lea, ea d e s c i n d e însă pe linie directă din viziunea şi din practica leninistă. Pe de o parte, sarcina guvernării ar fi să facă reformă, să m o d e r n i z e z e statul şi să asigure dezvoltarea economică. Pe de altă parte, rostul politicii ar fi acela de a unifica societatea prin i m p u n e r e a rolului c o n d u c ă t o r al unui partid (sau al m a i multor partide cartelate, în i n c o m o d e l e condiţii democratice) şi de a veghea ca acest partid (sau aceste partide) să fie strâns ţinute în m â n ă de către o oligarhie. Având fixate a s e m e n e a ţeluri, g u v e r n a r e a nu p o a t e fi d e c â t „ştiinţifică", n e s u p o r t â n d v i z i u n i diferite, c o n t e s t ă r i sau interpretări. Cândva, caracterul obiectiv ai guvernării era dat de socialismul ştiinţific. D u p ă 1989, de-ar fi să-i c r e d e m pe oamenii politici, legile istoriei au fost î n l o c u i t e de voinţa, la fel dc 1

Alexander POPE, Essay cm Man and Odier Poems, edited by John Butt, Yale University Press, New Haven, 1963, p. 87.

141

implacabilă, a instituţiilor financiare internaţionale şi de constrângerile, tot atât de ferme, ale p r o c e s u l u i de integrare europeană. în schimb, ca şi în u r m ă cu cincisprezece ani, politica r ă m â n e exclusiv un loc al practicii u m a n e , este socotită în c o n t i n u a r e arta „ m u n c i i cu o m u l " , arta de a-ţi face d r u m prin partid şi din partid înspre palatele statului. într-adevăr, d a c ă unui ministru i se c e r e de regulă să d o v e d e a s c ă că este „ u n b u n specialist", de la un politician se a ş t e a p t ă să fie „ a p r o a p e de oameni". Pentru a folosi un t e r m e n p l a t o n i c , politicianul este un ţesător 1 . Spre deosebire însă de o m u l politic imaginat de Platon, politicianul p o s t c o m u n i s m u l u i nu ţese o societate politică în n u m e l e unei înţelepciuni superioare. El ţese însă relaţii, reţele de influenţă, legăUiri cu l u m e a afacerilor şi, c â n d necesităţile electorale o cer, chiar şi raporturi de c o m u n i c a r e cu cetăţenii. El dispreţuieşte chiar înţelepciunea, în m ă s u r a în care teoretizarea, frecventarea ideilor şi a valorilor ori elaborarea u n o r proiecte de societate i se p a r îndeletniciri incapabile să p r o d u c ă r e z u l t a t e concrete. Atribuindu-li-se un a s e m e n e a statut, atât guvernarea, cât şi politica nu sunt obiecte intelectuale. Ele nu trebuie gândite sau înţelese sub raportul propriilor temeiuri, m e t o d e şi finalităţi, ci d o a r b i n e p r a c t i c a t e de către g u v e r n a n ţ i şi p o l i t i c i e n i sau observate în n u m e l e marelui public de către „analişti politici". Or, p o l i t i c a m o d e r n ă se afirmă în societăţile d e m o c r a t liberale ca reflecţie asupra posibilităţii reprezentării corpului politic în condiţiile a u t o n o m i e i individuale şi ale echităţii civile. Politica este î n ţ e l e p c i u n e a de a construi un proiect de societate capabil să m e n ţ i n ă g u v e r n a r e a cât m a i a p r o a p e de intersecţia dintre libertate şi egalitate. A c t u l guvernării nu este n i c i o d a t ă generat ştiinţific sau lăsat în voia p r a g m a t i s m u l u i , ci c o m a n d a t î n t o t d e a u n a de o alegere e m i n a m e n t e politică, a d i c ă de m o d u l particular în care cei care g u v e r n e a z ă înţeleg să c a l c u l e z e locul social al acestei intersecţii. De aceea, într-o societate democratică, politica d e v i n e inteligibilă d o a r în m ă s u r a în c a r e le oferă cetăţenilor o oglindă cu ajutorul căreia aceştia să p o a t ă m a i întâi 1

PLATON, Omul politic, 283a, in Opere, VI, traducere de E. Popescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 432.

142

să vizualizeze atât ceea ce-i uneşte, cât şi c e e a ce-i desparte, iar apoi să m ă s o a r e echilibrul d i n t r e libertatea i n d i v i d u a l ă şi egalitatea civilă de care au parte. în caz contrar, politica nu este, d u p ă formula lui J o h n D u n n , d e c â t u n soi d e „ ş m e c h e r i e " prin care iraţionalitatea raporturilor naturale dintre oameni încearcă să treacă drept n o r m a l ă şi, ca atare, r e u ş e ş t e să fie a c c e p t a t ă ca n o r m ă a legăturilor sociale 1 . S-ar putea spune, folosind categoriile lui Norbert Elias 2 , că în lumea occidentală politica democratică îi s u c c e d e „societăţii de c u r t e " ca forma cea m a i r e c e n t ă a procesului de civilizaţie, de raţionalizare şi disciplinare mutuală a c o m p o r t a m e n t e l o r sociale. Altfel spus, cetăţeanului îi revine în contextul suveranităţii d e m o c r a t i c e funcţia atribuită curteanului în monarhiile Vechiului R e g i m : el este simultan administrator şi beneficiar al u n u i c o d de civilitate m e n i t să confere spaţiului p u b l i c nu n u m a i o deplină inteligibilitate, d a r c h i a r şi o a n u m e eleganţă. Ca orice alt cod social, politica d e m o c r a t i c ă are nevoie de un limbaj p r o p r i u , care să facă societatea cetăţenilor tran­ sparentă pentru ea însăşi. Ne aşteptăm deci să existe un vocabular „ a u l i c " al statului de drept d e m o c r a t i c , a cărui c u n o a ş t e r e , utilizare şi t r a n s m i t e r e să fie p r e c o n d i ţ i a transformării u n o r populaţii naturale, grupate teritorial şi/sau etnic, în comunităţi de cetăţeni întemeiate printr-o alegere colectivă dc ordin raţional. î n c ă p r i z o n i e r ă a tradiţiei leniniste, politica p o s t e o m u n i s t ă este departe de a fi m e t o d a cu ajutorul căreia românii să-şi poată gândi, în chip normativ şi în calitate de cetăţeni, relaţiile reciproce şi destinul colectiv în cadrul u n e i legi generale. în plus, în România, tranziţia către democraţie nu izbuteşte să-şi ascundă pe de-a-ntregul caracterul iraţional. Limbajul d o m n i e i legii instaîat î n discursul p u b l i c imediat d u p ă c ă d e r e a c o m u n i s m u l u i n u traduce încă o politică suficient de raţională pentru a fi capabilă să disciplineze a n o m i a socială şi d e z o r d i n e a e c o n o m i c ă . M a i mult, l i m b a politicii c o n t e m p o r a n e recurge, în R o m â n i a , la un vocabular propriu, dominat de cuvinte p r e c u m : corupţie, mafie, clientelă, relaţii, reformă, c o m u n i c a r e , privatizare, i m a g i n e , restructurare, sondaje etc. Or, limba „de c u r t e " a cetăţeanului, în 1

John DUNN, The Cunning of Unreason: Making Sense of Polilics, Basic Books, New York, 2001. 2 Norbert ELIAS, Die hofische Gesellschafl, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2002.

143

calitate d e s u v e r a n a l r e g i m u l u i d e m o c r a t i c , s e h r ă n e ş t e , m a i degrabă, din fondul principal de cuvinte al tradiţiei „nominaliste", liberale, a statului dc drept.

Arta guvernării si pozitivitatea juridică Istoria R o m â n i e i p o s t c o m u n i s t e este în m ă s u r ă să ne arate c u m şi în favoarea cui funcţionează în p r a c t i c ă m e c a n i s m u l de r e c u n o a ş t e r e socială a g r u p u l u i a u t o r i z a t să p r o d u c ă în c h i p legitim limbajul politic şi o r d i n e a de drept şi, pe cale de c o n s e ­ cinţă, tipul de stat c a r e t r e b u i e să c o r e s p u n d ă acestei ordini juridico-discursive. Iluzia u n e i r e i n v e n t ă r i s p o n t a n e a p o l i t i c u l u i d u p ă 1989 şi explozia unui pluralism în b u n ă m ă s u r ă o r n a m e n t a l au făcut ca o întrebare, pe cât de e l e m e n t a r ă pe atât de importantă, să fie p i e r d u t ă d i n v e d e r e : potrivit cărei ordini de drept se cuvine guvernată România! Pentru a afla un răspuns, se cereau explorate câteva piste: care ar trebui să fie operaţiile curente ale puterii, cu ce c o m p e t e n ţ e este investită şi ce responsabilităţi îşi a s u m ă aceasta, care p o t fi r e s u r s e l e acţiunii p o l i t i c e , care este n a t u r a r e z i s t e n ţ e l o r ce s-ar p u t e a manifesta, c a r e sunt proporţiile efortului ce va fi depus, ce c o n c e p t e ale puterii sunt implicite în a c ţ i u n e a politică. Pe scurt, s-ar fi c u v e n i t ca c i n e v a să-şi d e a osteneala să elaboreze o politică de societate, să readucă la viaţă în m o d real şi definitiv funcţia politică şi să construiască pe aceste temeiuri materiale o n o u ă pozitivitate juridică. S-a întâmplat însă ca statul, pe care înalţii ierariii de partid l-au e v a c u a t în d e c e m b r i e 1989, să r ă m â n ă la dispoziţia straturilor intermediare ale clasei c o n d u c ă t o a r e comuniste, care s-au procla­ m a t imediat într-o situaţie de exerciţiu n o r m a l al unei puteri legitimate, p â n ă la 28 i a n u a r i e 1990, de un c o n s e n s social fără fisuri semnificative. D e ş i în m i e z u l lucrurilor se afla p r o b l e m a guvernării, urgenţa cu care au fost anunţate şi acceptate alegerile a îndreptat în m o d obsesiv atenţia asupra d o m e n i u l u i , fără miză, al politicii p a r t i z a n e . Au fost p u s e în j o c a n t a g o n i s m e de tipul neo-comunism/anticomunism, prea intelectuale pentru o societate 144

c a r e nu trăise coabitarea cu totalitarismul ca pe o o p ţ i u n e de factură partizană şi ideologică, au fost invocate finalităţi politice - s c h i m b a r e , d e m o c r a t i z a r e , p l u r a l i s m - din c a l e afară de abstracte pentru o naţiune al cărei ideal fusese dintotdeauna b u n a guvernare. Ţinta a fost falsă, dar luarea ei în serios de către foiţele de opoziţie a p e r m i s elitelor i n t e r m e d i a r e să r ă m â n ă s i n g u r e în cursa pentru controlul structurilor statului. Alegerile de la 20 m a i 1990 nu au fost nici ele un gest politic, ci o r e c u n o a ş t e r e p u b l i c ă a faptului că singurele d e ţ i n ă t o a r e ale u n e i arte reale de a g u v e r n a sunt straturile „ b i r o c r a t i c e " şi „ t e h n o c r a t i c e " ale fostei clase c o n d u c ă t o a r e 1 . în acest context, grupurile d e m i n e r i c a r e a u i n v a d a t c a p i t a l a p e 2 9 i a n u a r i e , 1 9 februarie şi 14-15 iunie 1990 nu au avut d e c â t în m o d cu totul s e c u n d a r rolul de a descuraja opoziţia, sau l-au avut n u m a i în m ă s u r a î n care c e n z u r a r e a o r i c ă r e i atitudini i n c o m p a t i b i l e c u supunerea faţă de puterea instituită era indispensabilă funcţiei lor de agenţi de legitimare a elitelor financiar-industriale, a d m i n i s ­ trative şi juridic-represive c o m u n i s t e care c o n t i n u a u să formeze birocraţia de stat. Electoratul dc la 20 m a i , m i n e r i i din i a n u a r i e , februarie şi iunie 1990, p r e c u m şi birocraţia ce asigura c o n t i n u i t a t e a statală s-au r e c u n o s c u t r e c i p r o c nu pe t e r e n u l politic, pe c a r e o p o z i ţ i a se găsea exilată într-o gesticulaţie inutilă, ci în j u r u l t e m e i guvernării c e trebuia încredinţată n u m a i a c e l o r a care c u n o ş t e a u îndeaproape, datorită unui lung exerciţiu, arta puterii. Statul de drept, aşa c u m a fost m o d e l a t de A d u n a r e a Constituantă aleasă la 20 mai 1990, ţine mai degrabă de domeniul mitului. N o u l sistem de drept public se alimentează dintr-un izvor p u r formal: C o n s t i t u ţ i a din 1965 şi d r e p t u l pozitiv al statului socialist, la care se adaugă, din m o t i v e de o m o l o g a r e internaţio­ nală, e n u n ţ u l câtorva p r i n c i p i i d e d o c t r i n ă j u r i d i c ă liberală. 1

Chiar din primele momente ale postcomunismului, vocile ulterior diver­ gente ale membrilor Consiliului FSN au căzut de acord că continuitatea şi funcţionalitatea statului nu se pot lipsi de serviciile „bunilor specialişti", inclusiv miniştri, ai defunctului regim, v. stenograma primei şedinţe plenare a CFSN din 27 decembrie 1989 reprodusă în Ion ILIESCU, Revoluţia română, Editară Presa Naţională, Bucureşti, 2001, pp. 69-98.

Constituţia din d e c e m b r i e 1991 este c o n c e p u t ă pentru a asigura continuitatea statului şi a elitelor care au învăţat să-1 guverneze, nu p e n t r u a î n g ă d u i apariţia unei funcţii politice în societatea românească, ci pentru a împiedica ca politicul să genereze o elită de un tip diferit, p r i n referinţă la valori de natură materială, nejuridică, c u m ar fi p u t u t fi, eventual, cele care au dat naştere mişcărilor r e v o l u ţ i o n a r e din 16-21 d e c e m b r i e 1989. Sau chiar cele strecurate în textul Comunicatului către ţară al Consiliului Frontului Salvării N a ţ i o n a l e din 22 d e c e m b r i e , care, prin impuritatea sa juridică, prin carenţele sale de formalism datorate prezenţei unor valori de ordin etic şi politic impuse sub presiunea evenimentelor, nu a m a i fost luat în calcul de C o r p u l suveran legiuitor care a adoptat Constituţia din 1991. în ciuda unor declaraţii ocazionale, legitimitatea birocraţiei post-totalitare şi a ierarhiilor ei interne nu se h r ă n e ş t e din R e v o l u ţ i e , din valorile parţial formulate în p r o c l a m a ţ i a din 22 decembrie, ci din experienţa neîntreruptă a guvernării statului, aşa c u m a fost formalizată j u r i d i c în C o n s t i t u ţ i a din 1991. Pentru majoritatea prezidenţială care reprezintă, din 1990 p â n ă în 1996 şi d u p ă 2000, v o i n ţ a electoratului, istoria nu î n c e p e de la Revoluţie, ci de la C o n s t i t u ţ i e . I n s t a n ţ a de legitimare nu este o realitate socială, ci un text juridic.

Inflaţia legislativă Statul totalitar nu a fost doborât, ci doar reamenajat de vechii locatari cu ajutorul unei arte a guvernării legitimată de consensul popular şi, oricât ar părea de paradoxal, cu asentimentul opoziţiei din acel m o m e n t , care nu a ştiut să r e m a r c e la timp cât de redu­ tabilă este ambiguitatea conceptuală a statului de drept. într-ade­ văr, cine-ar îndrăzni să p u n ă în discuţie, fără să aibă sentimentul că îşi subminează cariera politică şi dă curs unor reflexe totalitare, principiul statului de drept, u n a n i m privit ca un mit situat în afara analizei critice, într-o z o n ă a ideilor p u r e şi indivizibile raţional. A c e s t soi de t r a n s c e n d e n ţ ă j u r i d i c ă a statului nu a d m i t e alţi interpreţi ai raţionalităţii actelor sale administrative în afara Curţii Constituţionale şi a Consiliului Legislativ. 146

Inflaţia legislativă generată de statul de drept p o s t e o m u n i s t vizează, prin u r m a r e , întărirea controlului juridic asupra tuturor segmentelor realităţii sociale şi nu limitarea puterii prin n o r m a de drept. Centralismul administrativ al statului socialist se prelun­ geşte şi se desăvârşeşte în c a p i l a r i t a t e a n o r m a t i v ă a statului de drept, care nu c o m i t e în fapt gestul clasic al separării puterilor, ci se m u l ţ u m e ş t e să î n m u l ţ e a s c ă şi să d e z m e m b r e z e instanţele legale ale puterii pentru a dizolva orice responsabilitate juridică. în acest fel, nu m a i p o a t e fi p r a c t i c identificată capacitatea j u r i d i c ă n a t u r a l ă a agenţilor şi m a g i s t r a ţ i l o r statului, d e v e n i n d imposibilă orice cale de imputare, ba chiar orice atribuire precisă a u n e i r ă s p u n d e r i legale. D e ţ i n ă t o r i i puterii nu m a i au o adresă civilă, toate actele şi faptele lor c ă p ă t â n d o justificare consti­ tuţională care-i situează, dacă nu d e a s u p r a legii, în orice caz în spatele acesteia. în calitatea sa de m i t şi în versiunea sa post-totalitară, statul de drept este utilizat ca o p e r s o a n ă fictivă, ca o m a s c ă j u r i d i c ă îndărătul căreia actorii guvernării m e n ţ i n statul într-un imobilism politic ce le garantează, cel puţin pe t e r m e n m e d i u , p a ş n i c a posesie a unei economii obligate să r ă m â n ă , chiar şi în sectorul ei privat, puternic instituţionalizată şi îndeaproape supravegheată de o birocraţie de stat financiar-bancară, p r e c u m şi c o n t r o l u l unei societăţi pentru care absenţa politicului este o politică în sine. Statul, în calitate de întrupare politică a unei ficţiuni juridice, este mai mult decât un m o d de a c o n t r o l a un teritoriu şi de a exercita asupra unei populaţii m o n o p o l u l violenţei legitime. Statul există m a i ales în m ă s u r a în care p o a t e fi gândit sub specie normativă. S i m p l u spus, un stat nu-şi î n g ă d u i e să r e c u r g ă la violenţă decât în măsura în care legitimitatea sa este indiscutabilă. Iar pentru a fi u n a n i m acceptată, legitimitatea trebuie să satisfacă acel n u m ă r de criterii politice, j u r i d i c e şi etice în funcţie de care o populaţie dată se arată dispusă să-şi organizeze viaţa c o m u n ă . Un vechi autor transilvănean' constata că m o n a r h i a adminis­ trativă a secolului al XVIII-lea, statul birocratic m o d e r n , statul guvernat d u p ă criterii raţionale ce v i z a u utilitatea şi eficienţa 1 Citat de Mathias BERNATH, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, traducere românească M. Wolf, Dacia, Cluj, 1994, p. 69.

147

m ă s u r i l o r a d m i n i s t r a t i v e , avea o „ p u t e r e de h â r t i e " . Cu alte cuvinte, statul m o d e r n nu ar avea o existenţă c o n c r e t ă şi palpa­ bilă, ci n-ar fi decât o ficţiune care, p e n t r u a funcţiona, recurge la texte, simboluri şi s e m n e : Constituţie, legi, decrete, ordonanţe, n o r m e , regulamente, dispoziţii, instrucţiuni, avize, citaţii, cecuri, facturi, b a n c n o t e . Statul m o d e r n este cel m a i m a r e p r o d u c ă t o r istoric de hârtie scrisă. Autoritatea sa nu locuieşte în afara literelor şi cifrelor, fiind direct proporţională cu reacţia pe care lectura acestor cifre şi litere o stârneşte din partea cetăţenilor. Aceştia r e a c ţ i o n e a z ă la citirea unui p a n o u care interzice ceva sau execută un a n u m i t lucru d u p ă primirea unei înştiinţări ce le cere să facă acel lucru ori au certitu­ dinea că au d o b â n d i t c e e a ce îşi d o r e a u sau li se c u v e n e a în m o m e n t u l în care ţin în m â n ă o simplă foaie n u m i t ă „adeverinţă", numai d a c ă ei realizează că toate aceste b u c ă ţ i de hârtie sunt forma dc manifestare a u n e i p u t e r i care le fabrică şi le p u n e în circulaţie în m o d legitim. Căci o astfel de p u t e r e e s t e fragilă ca orice construcţie de h â r t i e Ea stă în picioare şi se arată capabilă să-şi exercite funcţiile doar cu condiţia ca toţi cei care emit, transmit, primesc şi răspund actelor administrative să a c o r d e aceeaşi semnificaţie cuvântului scris şi să accepte că relaţiile legitime de putere trebuie să fie m e ­ diate exclusiv de texte. Un stat de hârtie nu rezistă d e c â t într-o civilizaţie a scrisului, într-o civilizaţie în care c o n v e n ţ i a scrisă înlocuieşte aranjamentul direct între persoane. Or, o convenţie nu se poate încheia decât între parteneri care, pe de-o parte, se arată de acord să accepte însăşi existenţa proce­ durală a convenţiei şi, pe de altă parte, hotărăsc că au de atins împreună un anumit obiectiv comun. Convenţia este deci, simultan, angajament şi proiect. Convenţia nu constrânge decât în măsura în care promite, şi nu poate promite decât atât timp cât constrânge. într-un stat birocratic m o d e r n , adică într-un stat de hârtie, oamenii iau în serios actele puterii n u m a i dacă se simt, oricât de indirect, ca fiind o parte a acestei puteri, în calitatea lor de cetăţeni şi doar atâta vreme cât li se pare că pot descifra obiectivele puterii într-o cheie etică. Altfel, producţia de hârtie a statului birocratic 148

devine lipsită de sens. D u p ă c u m se poate dovedi inutilă, din motive evidente, şi într-o societate incomplet cucerită de c u l t o a scrisă.

Dificila perpetuitate a statului în c e e a ce-o priveşte, civilizaţia r o m â n e a s c ă nu s-a m a n i ­ festat ca o civilizaţie a scrisului decât foarte recent. în 1945, u n u l din doi r o m â n i era încă atins, în diferite grade, de analfabetism. Pentru această categorie de cetăţeni, statul nu lua d e c â t forma c o n c r e t ă a funcţionarului c a r e p e r c e p e a i m p o z i t u l funciar. în 1998, se pare că a fost inaugurată oficial o eră a dezalfabetizării. Aproape o treime din generaţiile care au terminat de atunci şcoala g e n e r a l ă obligatorie, a cărei calitate este o r i c u m e x t r e m de precară, nu a reuşit, nu a dorit să m a i continue studiile sau a fost r e p a r t i z a t ă din oficiu în filiere şcolare ale e ş e c u l u i (şcoli de meserii e t c ) . Pentru aceste generaţii, ca şi p e n t r u cele care le vor u r m a , statul nu se va p r e z e n t a d e c â t sub chipul a g e n t u l u i de poliţie sau al funcţionamlui fiscal. D e o c a m d a t ă , majoritatea r o m â n i l o r de ieri şi, d u p ă t o a t e aparenţele, o p a r t e c o n s i d e r a b i l ă a r o m â n i l o r de m â i n e nu a cunoscut şi nu va cunoaşte decât versantul represiv al statului de hârtie. Pentru ei, statul este întrupat în p e r s o a n e cu care poţi trata prin negociere directă. Bazele corupţiei sunt astfel solid aşezate p e n t r u viitor. Eforturile principilor fanarioţi de a face ca rapor­ turile dintre r o m â n i şi funcţionarii p u b l i c i să nu se desfăşoare decât p r i n i n t e r m e d i u l scrisului 1 şi cu evitarea oricărei legături directe se d o v e d e s c , d u p ă d o u ă secole şi j u m ă t a t e , a fi fost zadarnice. De atunci şi p â n ă astăzi, petiţia care nu este însoţită de prezenţa persuasivă a petentului are puţine şanse de reuşită. Căci, în R o m â n i a , o a m e n i i sunt cei c a r e se b u c u r ă de autoritate. Instituţiile statului, de la g u v e r n şi p â n ă la cel m a i n e î n s e m n a t birou c o m u n a l nu reprezintă m a i mult decât decorul în care se exercită autoritatea u n o r persoane. Inadecvării sociale şi inautenticităţii acestor instituţii - de i m p o r t atât în e p o c a cenzitară, ca şi în cea a democraţiei p a r l a m e n t a r e ori, p o a t e m a i 1

Danie! BARBU, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească, Nemira, Bucureşti, 200i, pp. 84-85.

149

ales, în cea totalitară - li s-a o p u s , ca p r e t u t i n d e n i în E u r o p a 1 centrală şi răsăriteană , autenticitatea relaţiilor interumane. C e e a ce înseamnă că autoritatea nu este o consecinţă naturală a funcţiei, ci un r e z u l t a t al caracterului şi t e m p e r a m e n t u l u i titularului, p r e c u m şi al resurselor p o l i t i c e sau e c o n o m i c e de care acesta poate dispune. Statul de hârtie nu este pentru români nici o formă de autenticitate şi nici un izvor de autoritate. Autoritatea ţine mai degrabă de c a p a c i t a t e a de a ţese relaţii, de a servi sau menaja interese, de a obţine şi de a distribui avantaje ori de posibilitatea legală de a recurge la violenţă. Funcţia nu conferă de la sine autoritate, ci o m u l dă conţinut funcţiei. De aceea, fiecare ministru, u n e o r i chiar în interiorul aceleiaşi coaliţii, se simte dator să-şi reinventeze ministerul, să-i schimbe atribuţiile, să-i p r i m e n e a s c ă personalul, să anuleze tot ceea ce a realizat p r e d e c e s o r u l său. Iată de ce t e m a politică a „moştenirii g r e l e " este invocată sistematic în e p o c a tranziţiei: guvernul R o m a n a avut de desfăcut tot ceea ce făcuseră comu­ niştii, guvernul Stolojan a pacificat tot ceea ce tulburase guvernul R o m a n , g u v e r n u l V ă c ă r o i u a r e f ă c u t ' tot ceea ce risipiseră guvernele anterioare, guvernul Ciorbea şi-a propus să conteste tot ceea ce confecţionase guvernul Văcăroiu, guvernul Vasile a avut de recuperat tot ceea ce n-a reuşit să ducă până la capăt guvernul Ciorbea, guvernul Isărescu a dorit să macrostabilizeze tot ceea ce destabilizase g u v e r n u l Vasile, iar guvernul N ăst ase se prezintă drept primul care ştie cu adevărat c u m să guverneze. Peipetuitatea, una din trăsăturile cele mai vechi şi m a i stabile ale statului m o d e r n , este s u b m i n a t ă de fiecare n o u ă învestire a unui guvern sau a u n u i ministru. O a s e m e n e a practică de perso­ nalizare succesivă a autorităţii împiedică, în fond, transformarea statului r o m â n într-un stat de hârtie. O astfel de p r a c t i c ă se dovedeşte, î n plus, r e s p o n s a b i l ă d e funcţionarea u n e i structuri statale mult m a i puţin solide d e c â t s-a arătat a fi, în alte părţi, statul impersonal de hârtie. 1

George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist Europe", in Stephen WHITE, Judy BATT, Paul G. LEWIS, editors, Developmenls in Easi-European Polilics, Duke University Press, Durham, N.C., 1993, p. 26.

150

N i m i c n u p a r e m a i curios î n acest context d e c â t insistenţa naivă cu care discursul (neo)liberal r o m â n e s c r e c l a m ă o reducere a funcţiilor statului. Statul r o m â n e s c de tranziţie este deja un „stat m i n i m " . Eficienţa sa este inexistentă, iar autoritatea sa aproape absentă. M a i întâi, pentru că autoritatea statului de tranziţie nu se exercită din principiu, oricât de imperfect ar izbuti să o facă în practică, decât asupra celor care au ştiinţa şi voinţa de a accepta şi respecta convenţia pe care o p r e s u p u n tacit toate actele scrise.

Poporul împotriva societăţii

Delegitimarea comunismului nu a adoptat forma unui proces istoric de factură ideologică, căci postcomunismul nu a legitimat imediat partizanatul politic şi nu a considerat ca fireşti conflictele de interese. Societatea românească a stăruit, după 22 decembrie 1989, să caute formule „antipolitice" de agregare, populismul fiind prima dintre acestea care s-a prezentat la apel. în general şi într-o accepţiune destul de puţin riguroasă, populismul nu este totuna nici cu demagogia naţionalistă şi nici cu autoritarismul. Populismul n-ar fi decât incapacitatea sau lipsa intenţiei de a discerne, atât în actul de guvernare, cât şi în strategia de câştigare a puterii, între „interesele poporului" (the interests of thepeople), pe care guvernul se cuvine să le slujească şi „încli­ naţiile poporului" (their inclinations), cărora guvernul trebuie să li se opună cu tărie, potrivit unei distincţii fondatoare a doctrinei 1 clasice a democraţiei reprezentative . Iar preţul unei asemenea absenţe voite de a discerne între ceea ce în mod raţional poate fi identificat drept util pentru societate şi pornirile iraţionale ale populaţiei este plătit în chip necesar de elite. 0 astfel de confuzie s-a instalat în România în primele luni după decembrie 1989. Restructurarea funcţiei politice în socie­ tatea românească nu s-a produs în urma confruntării unor proiecte alternative de viitor, ci s-a desfăşurat în jurul unor teme de natură ideologică. Elita integrată politico-economico-administrativă 1 The Federalist Papers, edited by G. Wills, no. 71, Bentam Books, New York, 1982.

153

constituită a privit schimbarea de r e g i m doar ca pe o operaţie de autoselecţie şi de redistribuire a sarcinilor de c o m a n d ă dinspre aparatul de stat spre cel economic. în faţa ei, singura elită alterna­ tivă care s-a putut manifesta fără întârziere a fost cea intelectuală.

Bipolarism ui ideologic Ca p r e t u t i n d e n i în E u r o p a c e n t r a l ă şi r ă s ă r i t e a n ă 1 , doar intelectualii, şi în p r i m u l r â n d scriitorii, erau în m ă s u r ă să-şi justifice angajamentul politic printr-o tradiţie, de obicei firavă, de cele m a i m u l t e ori apocrifa, de disidenţă, activă sau pasivă, dacă nu c h i a r de opoziţie. Or, această elită intelectuală nu avea, prin definiţie, proiecte, ci doar cuvinte, şi încă de un ordin extrem de teoretic. Imediat d u p ă căderea regimului comunist, intelectualii legaţi, real sau virtual, de istoria incertă a disidenţei româneşti şiau conjugat acţiunile exclusiv la t i m p u l trecut: la mai-mult-caperfectul R o m â n i e i interbelice, la perfectul c o m p u s din scrisori şi petiţii al rezistenţei la c o m u n i s m şi la imperfectul revoltelor spontane din 16-21 d e c e m b r i e . Faptul că singurii adversari coerenţi ai clasei c o n d u c ă t o a r e c o m u n i s t e c a r e , s u b p r e s i u n e a străzii, d e c l a n ş a s e în d i m i n e a ţ a zilei de 22 d e c e m b r i e 1989 un p r o c e s de garantare p r i n autose­ lecţie a propriului viitor, s-au recrutat la început aproape exclusiv din mediile intelectuale a căror legitimitate politică se bizuia pe c o n t o p i r e a , e n t u z i a s t ă d a r lipsită de inocenţă, a m a i m u l t o r trecuturi a avut cel puţin trei consecinţe majore. 1

Postcomunismul a dezvoltat un complex al inferiorităţii efectivelor şi eficienţei disidenţei româneşti în raport cu celelalte ţări central-europene. în România, se spune de obicei, regimul a fost mai dur decât în alte părţi, iar cei care au avut curajul să se expună, individual sau organizat, represiunii au fost mai puţin numeroşi şi influenţi. Există desigur diferenţe de la o ţară la alta, dar, exceptând Polonia, se uită că nicăieri disidenţa nu a avut o pondere socială cu adevărat semnificativă înainte de 1989. în Cehoslovacia, de exemplu, unde societatea civilă trece drept cea mai solidă şi cea mai veche, doar 1.864 de persoane au îndrăznit să semneze Charlu 77 şi, chiar în iunie 1989, când regimul era într-un evident proces de descompunere, doar 39.000 de cehi şi slovaci au fost interesaţi să semneze Câteva propoziţii, Tony JUDT, „The Past is Anotlier Country: Myth and Memory in Postwar Europe", Daedalus, 121, 1992, p. 102. 154

M a i întâi, asalturile i d e o l o g i c e c o o r d o n a t e d e intelectuali, care, deşi participau la g u v e r n a r e a provizorie prin doi m e m b r i ai Grupului pentru D i a l o g Social, se constituiseră simultan ca o p o ­ ziţie anti-neo-comunistă, au constrâns clasa politică să-şi îngheţe pentru o v r e m e procesul de autoselecţie, d u p ă eliminarea, ce nu putea fi evitată, a lotului de înalţi responsabili de partid aflaţi în funcţie în d e c e m b r i e 1989. C l a s a c o n d u c ă t o a r e nu a fost deci provocată să se articuleze în conformitate cu un proiect global de reformă, ci d o a r să explice şi să-şi d e n u n ţ e p r o p r i u l trecut. D i n această pricină, conflictele sale interne şi competiţia pentru reaşe­ zarea ierarhiilor nu au putut fi c o n s u m a t e şi duse p â n ă la capăt. A m e n i n ţ a t e p e r m a n e n t cu o p u n e r e sub acuzaţie ideologică nediferenţiată, elitele c o m u n i s t e au fost c o n s t r â n s e să-şi recu­ pereze vechile reţele de solidaritate şi să-şi extindă, în final, pro­ tecţia chiar şi asupra membrilor fostului Comitet Politic Executiv, ale căror p r o c e s e p e n a l e a u c ă p ă t a t u n aspect p a r o d i c . A u t o s e lecţia, ce se manifestase iniţial sub forma u n u i conflict destul de violent între generaţii, a trebuit b l o c a t ă p â n ă d u p ă m a r t i e 1992, când majoritatea parlamentară şi prezidenţială s-a despărţit defi­ nitiv de minoritatea g u v e r n a m e n t a l ă fidelă lui Petre R o m a n . în al d o i l e a rând, această b i p o l a r i z a r e i d e o l o g i c ă cu totul nefirească într-o societate care nu era frământată de opinii politice adverse şi în care toate categoriile de notorietate publică, inclusiv cele intelectuale şi culturale, fuseseră d o b â n d i t e în cadrul oferit de r e g i m u l totalitar, este r e s p o n s a b i l ă de succesul reinventării partidelor „istorice" 1 . Şi în alte ţări din E u r o p a centrală şi de sudest, în C e h i a , Slovacia, U n g a r i a sau B u l g a r i a de e x e m p l u , au reapărut, d u p ă p r ă b u ş i r e a r e g i m u r i l o r totalitare, p a r t i d e c a r e preluau un n u m e şi o istorie pre-comuniste. Aceste partide au avut însă o carieră relativ marginală 2 . 1 Despre reînfiinţarea şi evoluţia PNŢCD, Alexandra IONESCU, „La resurgence d'un acteur politique en Roumanie. Le Parti National Paysan Chretien-Democrate", Studia Politica. Romanian Political Science Review, II/1, 2002, pp. 141-202. 2 V. pentru o analiză în spirit rokkanian a re-emergenţei, Maurizio COTTA, „Building Party Systems a fler the Dictatorship: the East European Case in a Comparative Perspective", in Geoflrey PRIDHAM, Tatu VANHANEN, editors, Democralization in Eastern Europe. Domestic and International Perspectives, Routlege, London and New York, 1994, pp. 112-114.

155

în schimb, în România, războiul ideologic care a izbucnit la 12 ianuarie 1990 s-a purtat exclusiv în jurul trecutului şi a avut nevoie de soldaţi care să ştie să mânuiască arsenalul memoriei. Somând clasa politică să-şi asume o istorie de care era oarecum jenată şi pentru a nu ieşi din logica înfruntării dintre neocomunism şi anticomunism, intelectualii au fost nevoiţi să-i opună, în lipsa unui proiect politic, un program ideologic, cel al României interbelice ca model de pluripartidism şi democraţie parlamentară. în acest fel, disidenţa se situa ea însăşi într-o continuitate istorică, cea a rezistenţei la comunism inaugurată în perioada 1944-1947 de Partidul Naţional Ţărănesc şi de Partidul Naţional Liberal şi continuată apoi în închisori. Drept urmare, animată de necesitatea de a avea o istorie mai veche decât cea a epocii totalitare, elita intelectuală a încurajat transferul dc competenţă dinspre spaţiul ideologiei anti-comuniste spre cel politic, creditând fără rezerve organizarea partidelor de opoziţie după modelul interbelic. Cu toate acestea, înainte de alegerile din 1990, PNŢ şi PNL nu au funcţionat în spaţiul public ca partide politice, ci doar ca „partide culturale" 1 , adică în calitate de simboluri uşor de recunoscut ale unei bipolarităţi ideologice ce mima funcţia politică. Ceea ce explică, în bună parte, eşecul lor înaintea unui electorat care nu avea motive să înţeleagă miza disputei ideologice. Chiar şi atunci când, după lecţia primită la 20 mai 1990, intelectualii au încercat să construiască o mişcare politică alternativă, înrădăcinată în societatea civilă, ei au ezitat să deconstruiască în prealabil bipolarismul motivat ideologic, lăsând Partidul Alianţei Civice să se sufoce în atmosfera încărcată dc trecut a Convenţiei Democratice 2 . în al treilea rând, primatul de care s-a bucurat ideologia în dezavantajul politicului şi importanţa acordată memoriei colec1 Geof'lrcy PRIDFIAM, „Political Parties and their Strategies in the Transition from Authoritarian Rule: the Comparative Perspective", in Gordon WIGHTMAN, editor, Pany Formalion in East-Central Europe. PostCommunist Polilics in Czechoslovakia, Hungary, Poland and Bulgaria, Edward Elgar, Aldershot, 1995, pp. 2-13. 2 Pentru o prezentare descriptivă şi factuală a evoluţiei CDR, Dan PAVEL, Inlia HUIU, „Nuputem reuşi decât împreună". O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Polirom, laşi, 2003.

156

tive în defavoarea proiectului de viitor în anii 1990 şi 1991 au făcut ca reflecţia asupra sistemului constituţional şi arhitecturii instituţionale a noului regim politic să treacă pe planul al doilea, întrebarea reală la care societatea a fost chemată să răspundă la 20 mai 1990 nu a fost, aşa cum s-au încăpăţânat să creadă intelec­ tualii, „cine şi cum va face procesul comunismului românesc", ci „ce fel de Constituţie şi ce tip de instituţii politice va avea România"? S-a întâmplat însă ca întreaga dezbatere ce a însoţit elaborarea Constituţiei să se epuizeze aproape complet pe pista fără ieşire şi, în fond, neînsemnată sub raportul structurării noilor instituţii democratice, a dilemei, mai degrabă de ordin moral decât pertinentă politic, monarhie/republică. Şi în această pri­ vinţă, discuţiile care ar fi trebuit să se desfăşoare pe temeiul solid al analizei instituţionale, al studiului tradiţiilor constituţionale şi culturii politice româneşti, al strategiilor legislative în societăţile de tranziţie, al calculului macroeconomic, al dreptului şi politicilor comparate, al anchetelor de teren şi sondajelor de opi­ nie, s-au concentrat exclusiv pe terenul ideologiei şi al mitizării valorilor trecutului. Rezultatul acestei deplasări de planuri a fost blocarea pe termen lung a reformei statului. Inabil redactată, confuză în concepţie, ambiguă ca doctrină, Constituţia din 1991 a fost învestită de autorii ei cu unica funcţie de a înfăţişa sub trăsăturile statului de drept tipul de organizare statală pe care regimul comunist 1-a fabricat timp de cinci decenii. Deşi România a trecut printr-o situaţie revoluţionară, statul a rămas fundamental acelaşi, beneficiind doar de o altă încadrare juridică. •

Scurta istorie a populismului românesc Clasa conducătoare aflată în posturile de comandă ale statului în timpul şi după evenimentele din decembrie 1989 a ştiut să întoarcă în propriul ei avantaj faptul că a fost obligată de către elita intelectuală să-şi arate actele de identitate pe terenul ideologic şi nu pe cel al dezbaterii politice. Căci niciodată în 157

conflictele ideologice nu contează cu adevărat de partea cui se află dreptatea şi cine este mai devotat binelui comun. Important este ca cel prins într-o astfel de încleştare să înţeleagă mai repede decât adversarul său cum trebuie procedat pentru a da impresia majorităţii că interesul ei istoric este să se lase în voia tuturor înclinaţiilor, pornirilor şi idiosincraziilor de care aceasta este frământată. Cu alte cuvinte, dacă ideologia conduce rar către soluţii politice, populismul, ca strategie de legitimare politică, sc hrăneşte adesea din ideologie. Frontul Salvării Naţionale a deschis succesiunea politică a Partidului Comunist în calitate de moştenitor firesc tocmai prin organizarea consensului popular împotriva intelectualilor. Adoptând, din 28-29 ianuarie 1990, o strategie popul istă dc legitimare a guvernării provizorii, FSN s-a bizuit pe neîncrederea tradiţională pe care larga majoritate a românilor o nutreşte faţă de cultura elitelor şi de educaţia superioară. într-adevăr, dc voie sau de nevoie, românii se arată deferenţi faţă de ierarhiile politice şi administrative, iar averea le impune întotdeauna respectul, chiar şi atunci când acesta este amestecat cu invidia. în schimb, învăţătura care nu este dublată de o poziţie de forţă în birocraţia statului sau de bunăstare este, de obicei, tratată cu dispreţ. Puterea asupra cuvintelor şi valorilor din care este făcut capitalul simbolic al intelectualilor rămâne, de obicei, neputincioasă într-o cultură politică în care valorile nu au nici un fel de cotă, iar argumentele raţionale nu au darul să convingă vreodată pe cineva. Cultura de elită şi educaţia înaltă au fost întotdeauna privite ca exterioare normalităţii, ca o îndeletnicire „clericală", ca o patologie a unui grup ce trăieşte după alte reguli decât majoritatea societăţii. Cel mai vechi observator al acestui fenomen este Dimitrie Cantemir: „Moldovenii nu numai că nu iubesc învăţă­ tura, dar aproape toţi o urăsc... Ei cred că învăţaţii nu pot fi cu mintea întreagă în aşa măsură încât, atunci când vor să laude ştiinţa cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură. în această privinţă o vorbă proastă, care se aude des în gura moldovenilor, este că învăţătura e treaba preoţilor, mireanului îi 158

este de ajuns să înveţe să citească şi să scrie, să ştie să-şi semneze 1 numele" . Această rezervă populară faţă de învăţătură, aşa cum este descrisă de Cantemir sau mai târziu de Ion Creangă, nu este nici folclorică şi nici revolută. Statisticile o aduc până pe pragul noii democraţii româneşti. Clasa superior educată este, în România, mai puţin numeroasă, proporţional, decât în celelalte ţări central şi est europene. în 1989, rata de încadrare în învăţământul superior (i.e. procentul studenţilor la toate formele de învăţământ superior din totalul tinerilor între 20 şi 24 de ani) era în România de 9%, în timp ce în Ungaria se înregistrau 15%, în Cehoslovacia 18%, în Polonia 20%, iar în Bulgaria 26% 2 . împotriva unei astfel de elite însingurate, clasa conducătoare a mobilizat propria elită populară, eşantionul cel mai puţin educat, dar şi cel mai bine plătit al „poporului" pentru care intelectualii „nu pot fi cu mintea întreagă". în 1990, anul în care Ion Iliescu a făcut apel în câteva rânduri la sprijinul „poporului" şi al „clasei muncitoare", în ierarhia europeană a câştigurilor relative pe ocupaţii, minerii români desfăşurau cea mai bine remunerată muncă cu 250% (100% fiind câştigul mediu în industria chimică), faţă de 200% minerii cehoslovaci şi 220% cei vest-germani, în vreme ce câştigul mediu în construcţii, de pildă, era de 140% (150% în Cehoslovacia şi 125% în Germania Federală), iar în sănătate de 170% (180% în Cehoslovacia şi 210% în Germania Federală) 3 . Nu trebuie căutate conspiraţii şi manipulări oculte pentru a explica mineriadele anului 1990. Alegând ideologia ca teren de înfruntare cu puterea constituită în decembrie 1989 şi afirmându-se, prin grupuri, reviste şi, mai ales, prin Piaţa Universităţii, drept singurul adversar redutabil al acesteia, elita intelectuală s1

Dimitrie CANTEMIR, Descrierea Moldovei, traducere Gh. Guţu, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 311. Aceeaşi referinţa paremiologică şi la Ion Creangă: „Dacă-i copil să se joace, dacă-i bou să tragă, dacă-i popă să cetească". 2 Nicholas BARR, editor, Labor Markels and Social Policy in Central and Easlern Europe. The Transition and Beyond, Oxford University Press, Oxford, 1994, p. 262. 3 IBIDEM,p. 130.

159

d e s e m n a t de la sine ca v i c t i m ă a neînţelegerii şi violenţei straturilor populare ale societăţii legate de conducătorul statului printr-o relaţie de tip populist. Extrema vizibilitate publică pe care şi-au oferit-o intelectualii în 1990 a fost privită ca o ameninţare dc către elitele populare instalate cu gelozie în privilegiile cu care fuseseră răsfăţate de r e g i m u l c o m u n i s t şi c a r e nu se simţeau descalificate social dc precaritatea nivelului lor de instrucţie. Contribuţia r o m â n e a s c ă la tipologia p o p u l i s m u l u i constă în aceea că, în 1990-1991, nu a v e m de-a face cu un c o n d u c ă t o r h a r i s m a t i c care ia cu asalt poziţiile elitei politice şi e c o n o m i c e în fruntea u n e i a r m a t e de marginali şi d e z m o ş t e n i ţ i , ci cu şeful unui aparat politico-birocratic care stârneşte m a s e l e , îngrijorate de soarta u m i l e l o r privilegii pe care le a c u m u l a s e în e p o c a totalitarismului, împotriva elitei intelectuale. Prin u r m a r e , p o p u l i s m u l r o m â n e s c p a r e să fi fost m a i degrabă ispitit de ohlocraţie decât de d e m a g o g i e . A ş a c u m a fost lansat de P o l y b i o s şi explicat ulterior de R o u s s s e a u , t e r m e n u l ohlocraţie defineşte o democraţie trunchiată: poporul îşi impune, uneori cu violenţă, suveranitatea, d a r n u m a i p e n t r u a d e l e g a imediat exerciţiul şi responsabilitatea acesteia unei persoane sau u n u i g r u p în t e m e i u l u n u i efect de i m a g i n e , nu al u n e i alegeri raţionale 1 . Ion Iliescu a reuşit să e v o l u e z e politic ca un c o n d u c ă t o r de expresie p o p u l i s t ă atâta t i m p cât a lăsat i m p r e s i a că nu este purtătorul u n o r opţiuni partizane, ci generalul u n u i front popular, strategul unei mişcări de m a s e . în acest m o d , el u r m a o tradiţie politică ilustrată cu p r e c ă d e r e în R o m â n i a , cea a „ p o p u l i s m u l u i guvernamental" 2 . Iar blocarea procesului de autoselecţie în rândul clasei politice p â n ă în m a r t i e 1992 i-a î n g ă d u i t să j o a c e nestingherit acest rol în p r i m i i doi ani d u p ă R e v o l u ţ i e . în clipa în care d e z n o d ă m â n t u l conflictului între generaţii din sânul clasei c o n d u c ă t o a r e n-a m a i p u t u t fi a m â n a t şi sistemul de p a r t i d e s-a cristalizat în p r e a j m a alegerilor de la 27 s e p t e m b r i e 1992, 1

Georges BURDEAU, Trăite de Science Politique. VI. Ies regimes politicjiies, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, pp. 144-145. - Guy HERMET, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIXe-XXe siecles, Fayard, Paris, 2001, pp. 259-262.

160

preşedintele a fost nevoit să-şi a s u m e deschis condiţia pe care a avut-o, de fapt, întotdeauna, cea de înalt funcţionar de partid. De aceea, istoria r e c e n t ă a p o p u l i s m u l u i r o m â n e s c este scurtă. Ea nu a durat decât cei doi ani în care, angajată într-o luptă ideologică cu elita intelectuală, clasa conducătoare a guvernat ţara în r e g i m de front popular. C o n s t i t u i r e a sistemului de p a r t i d e şi declinul b i p o l a r i s m u l u i i d e o l o g i c au c o n d u s , în cursul anului 1992, la o schimbare de regim. Frontul popular, care recursese pe cale naturală la strategii de factură populistă a fost înlocuit de o partidocraţie p e n t r u care tactica coaliţiilor şi t e h n i c a utilizării majorităţilor p a r l a m e n t a r e a d e v e n i t p r i n c i p i u l f u n d a m e n t a l de guvernare. î m p r e u n ă cu Frontul a apus şi înfruntarea ideologică dintre popor şi elite, iar intelectualii s-au văzut, î n c ă o dată, excluşi ca atare din spaţiul politic. P a r a d o x a l , a u t o r i t a t e a p u b l i c ă a elitei intelectuale pare să aibă, în R o m â n i a , aceeaşi speranţă de viaţa ca şi practicile populiste. între alegerile din 1992 şi cele din 1996, dialectica conflictuala putere neo-comunistă/societate civilă a irosit aproape pe dea-ntregul modestul capital de participare la viaţa publică pe care cei mai mulţi dintre r o m â n i erau dispuşi să-1 investească în con­ tractarea u n e i noi legături politice. Alegerile din 2 0 0 0 au confir­ m a t această tendinţă printr-o prăbuşire d r a m a t i c ă a nivelului de participare la vot. F u n c ţ i a p o l i t i c ă „ s l a b ă " , c e a î n d e p l i n i t ă dc spectacolele electorale şi p a r l a m e n t a r e , a fost p r e l u a t ă de către partide. F u n c ţ i a politică „ t a r e " , c e a care î n t e m e i a z ă n a ţ i u n e a , a revenit din n o u statului.

Cine sunt românii? P e n t r u r o m â n i , statul nu a fost şi nu este un n u m e dat m o d u l u i în care se organizează şi funcţionează p u t e r e a în sânul unei comunităţi politice, ci idealul m e s i a n i c , unitar şi indivizibil al unei comunităţi naţionale. Cu o scurtă întrerupere între 1948 şi 1965, statul a fost, în e p o c a m o d e r n ă şi c o n t e m p o r a n ă , un b u n naţional, c o n s i d e r a t ca atare de i m e n s a majoritate a românilor, indiferent de orientarea politică a celor care l-au întrupat într-un 161

m o m e n t sau altul. Statul r o m â n n u p a r e să fi fost n i c i o d a t ă c u a d e v ă r a t un obiect de dispută politică, nu p a r e să fi p u r t a t vreodată stigmatele u n o r alegeri partizane. Actorii politici principali ai tranziţiei p a r lipsiţi a p r o a p e cu desăvârşire de a m b i ţ i a de a realiza în afara statului legătura socială e l e m e n t a r ă ce p o a t e fi descrisă în t e r m e n i de solidaritate. Localităţile R o m â n i e i , d u p ă o sută cincizeci de ani de m o d e r ­ nitate, n u f o r m e a z ă î n c ă c o m u n i t ă ţ i r u r a l e s a u urbane, c i d o a r aşezări rurale sau u r b a n e . Ele sunt s i m p l e areale geografice şi demografice şi nu spaţii publice întemeiate pe regula solidarităţii şi pe principiul binelui c o m u n . Singurul lucru pe care îl au în c o m u n cei m a i mulţi dintre locuitorii acestor aşezări este etnia. Din această perspectivă, se poate spune că ei alcătuiesc o naţiune. Lipsesc însă toate celelalte atribute constitutive ale naţiunii moderne. Nu există nici m ă c a r s e m n e evidente că naţiunea poli­ tică ar fi pe cale de a se n a ş t e în R o m â n i a . Este firesc ca, într-un stat al cănii unic element de c o e z i u n e este de natură etnico-lingvistică şi care refuză cu încăpăţânare să adopte orice fel de alt m e c a n i s m politic de producţie comunitară, interesul naţional să fie definit şi p r o m o v a t exclusiv s u b înfăţişarea interesului etnic. Căci prioritatea politică fundamen­ tală este c o n s e r v a r e a şi c o n s o l i d a r e a singurei legături sociale posibile, legătura d c n e a m . A p a r t e n e n ţ a l a c o m u n i t a t e , c a b u n social p r i m a r pe care-1 d i s t r i b u i m unii a l t o r a ' , este înţeleasă de r o m â n i în cheie strict etnică- Atâta v r e m e cât statul însuşi este definit în Constituţia României ca fiind un stat „naţional" 2 , rezultă că, în pofida oricăror garanţii j u r i d i c e , cetăţenii români de altă etnie decât cea majoritară sunt, în u l t i m ă instanţă, deposedaţi de stat, devin statelesspersons3. Simpla existenţă a procedurilor democratice nu este o condi­ ţie suficientă pentru a încuraja astfel de persoane să se simtă parte 1 Michael WALZER, Spheres of Justice. A Defense of Pluralism and Equalily, Basic Books, New York, 1983, pp. 31-32.

2

V. pentru o analiză amănunţită, Cristian PREDA, „La nation dans la Constitution", Studia Politica. Romanian Political Science Review, 1/3, 2001, pp. 733-762. 3

162

Michael WALZER, loc. cil.

a statului şi să participe la viaţa n a ţ i o n a l ă , atâta v r e m e cât d e ­ mocratizarea nu este însoţită de o întemeiere a statului pe dreptate (Hghtfulnessf. Statul d e drept este obligat să fie u n stat drept. C ă d e r e a r e g i m u r i l o r c o m u n i s t e a lăsat statului de d r e p t s u c c e s o r o m i s i u n e r e d u t a b i l ă : c ă u t a r e a p o p o r u l u i sau c h i a r regăsirea naţiunii sub forma u n u i proiect politic care să constituie o alternativă la proiectul „naţiunii socialiste fără clase". Misiunea s-a dovedit dificilă, deoarece aproape peste tot în E u r o p a centrală şi de sud-est, societăţile erau obişnuite să se p u n ă în valoare prin e l e m e n t e d e n a t u r ă etnică. C u siguranţă c ă r e n a ş t e r e a m e m o r i e i c o l e c t i v e , a d e m n i t ă ţ i i p o p o a r e l o r , a identităţii lingvistice şi culturale reprezintă în sine un fenomen c o m p a t i b i l cu practicile democratice. Popoarele au dreptul la istoria şi la destinul lor. D a r d a c ă istoria n u este î n sine u n p r o i e c t politic, n a ţ i u n e a d e m o ­ cratică fondată pe d r e p t u r i şi libertăţi p u b l i c e r e p r e z i n t ă prin e x c e l e n ţ ă un a s e m e n e a p r o i e c t . F ă r ă î n d o i a l ă că p o p o a r e l e comunităţi de trai, de tradiţii, de limbă, de cultură şi câteodată şi de religie - nu n u m a i că p r e c e d n a ţ i u n i l e p o l i t i c e m o d e r n e organizate de stat, d a r le însoţesc şi le întăresc prin i n t e r m e d i u l reţelei de solidarităţi d e z o r g a n i z a t e ce funcţionează la nivelul societăţii civile. N a ţ i u n e a d e m o c r a t i c ă , p r i n faptul că atribuie politicului rolul de substanţă fundamentală a legăturii sociale şi de iniţiator al unei transfigurări j u r i d i c e a persoanei, se constituie ca p r o i e c t universal. Ea este în principiu accesibilă t u t u r o r popoarelor şi nu este incompatibilă cu vreo istorie a n u m e . D a c ă p o p o a r e l e sunt p r o d u s u l „ o b i e c t i v " a l u n u i p a r c u r s istoric, n a ţ i u n i l e n u p o t f i d e c â t r e z u l t a t u l „ s u b i e c t i v " a l u n u i d e m e r s constituţional. D a c ă aşa stau lucrurile, tipul dc patriotism pe care acestea se cuvine sa-1 ceară din p a r t e a cetăţenilor este uri „ p a t r i o t i s m c o n s t i t u ţ i o n a l " 2 , d u p ă formula d a t ă d e H a b e r m a s virtuţii d e m o c r a t i c e în care M o n t e s q u i e u u n e a deja iubirea de patrie şi iubirea faţă de legi 3 . ' Robert A. DAHL, Democracy and Ils Criiics, Yale University Press, New

Haven, 1989, p. 207. 2

Jiirgen HABERMAS. Faktizităl und Geltung. Beiirage zur Diskursiheorie des Rechts und des demokratischen Rechtsslaats, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1992, pp. 603-604. 3 Espril des lois, IV, v.

163

m o m e n t sau altul. Statul r o m â n nu p a r e să fi fost n i c i o d a t ă cu a d e v ă r a t un o b i e c t de d i s p u t ă politică, nu pare să fi p u r t a t vreodată stigmatele u n o r alegeri partizane. Actorii politici principali ai tranziţiei par lipsiţi a p r o a p e cu desăvârşire de a m b i ţ i a de a realiza în afara statului l e g ă t u r a socială elementară ce p o a t e fi descrisă în termeni de solidaritate. Localităţile R o m â n i e i , d u p ă o sută cincizeci de ani de m o d e r ­ nitate, nu f o r m e a z ă î n c ă c o m u n i t ă ţ i r u r a l e sau urbane, ci d o a r aşezări rurale sau u r b a n e . E l e sunt s i m p l e a r e a l e geografice şi demografice şi nu spaţii publice întemeiate pe regula solidarităţii şi pe principiul binelui c o m u n . Singurul lucru pe c a r e îl au în c o m u n cei m a i mulţi dintre locuitorii a c e s t o r aşezări este etnia. Din această perspectivă, se poate spune că ei alcătuiesc o naţiune. Lipsesc însă toate celelalte atribute constitutive ale n a ţ i u n i i m o d e r n e . Nu există nici m ă c a r s e m n e evidente că naţiunea poli­ tică ar fi pe cale de a se naşte în R o m â n i a . Este firesc ca, într-un stat al cărui u n i c e l e m e n t de c o e z i u n e este de natură etnico-lingvistică şi care refuză cu încăpăţânare să adopte orice fel de alt m e c a n i s m politic de producţie comunitară, interesul n a ţ i o n a l să fie definit şi p r o m o v a t exclusiv s u b înfăţişarea interesului etnic. C ă c i prioritatea politică fundamen­ tală este c o n s e r v a r e a şi c o n s o l i d a r e a singurei legături sociale posibile, legătura dc n e a m . A p a r t e n e n ţ a la c o m u n i t a t e , ca b u n social p r i m a r pe care-1 d i s t r i b u i m unii altora 1 , este înţeleasă de r o m â n i în c h e i e strict etnică. Atâta v r e m e c â t statul însuşi este 2 definit în Constituţia României ca fiind un stat „naţional" , rezultă că, în pofida o r i c ă r o r garanţii j u r i d i c e , cetăţenii r o m â n i de altă etnie decât cea majoritară sunt, în ultimă instanţă, deposedaţi de stat, devin stateless persons3: Simpla existenţă a procedurilor democratice nu este o condi­ ţie suficientă pentru a încuraja astfel de persoane să se simtă parte 1 Michael WALZER, Splieres of Justice. A Deferise of Pluralism and Equality, Basic Books, New York, 1983, pp. 31-32.

2

V. pentru o analiză amănunţită, Cristian PREDA, „La nation dans la Constitution", Studia Politica. Romanian Political Science Review, 1/3, 2001, pp. 733-762. 3

162

Michael WALZER, loc. cil.

a statului şi să p a r t i c i p e la v i a ţ a n a ţ i o n a l ă , atâta v r e m e cât d e ­ mocratizarea nu este însoţită de o întemeiere a statului pe dreptate 1 (righţfulness) . Statul de drept este obligat să fie un stat drept. C ă d e r e a r e g i m u r i l o r c o m u n i s t e a lăsat statului de d r e p t succesor o m i s i u n e r e d u t a b i l ă : c ă u t a r e a p o p o r u l u i sau c h i a r regăsirea naţiunii sub forma u n u i proiect politic care să constituie o alternativă la proiectul „naţiunii socialiste fără clase". Misiunea s-a dovedit dificilă, deoarece aproape peste tot în E u r o p a centrală şi de sud-est, societăţile erau obişnuite să se p u n ă în valoare prin e l e m e n t e de natură etnică. Cu siguranţă că renaşterea m e m o r i e i c o l e c t i v e , a demnităţii p o p o a r e l o r , a identităţii lingvistice şi culturale reprezintă în sine un fenomen compatibil cu practicile d e m o c r a t i c e . Popoarele au dreptul la istoria şi la destinul lor. D a r d a c ă istoria n u este î n sine u n p r o i e c t politic, n a ţ i u n e a d e m o ­ cratică fondată pe drepturi şi libertăţi p u b l i c e r e p r e z i n t ă prin e x c e l e n ţ ă un a s e m e n e a proiect. F ă r ă î n d o i a l ă că p o p o a r e l e comunităţi de trai, de tradiţii, de limbă, de cultură şi câteodată şi de religie - nu n u m a i că p r e c e d n a ţ i u n i l e p o l i t i c e m o d e r n e organizate de stat, d a r le însoţesc şi le î n t ă r e s c prin intermediul reţelei de solidarităţi d e z o r g a n i z a t e ce f u n c ţ i o n e a z ă la nivelul societăţii civile. N a ţ i u n e a d e m o c r a t i c ă , p r i n faptul că atribuie politicului rolul de substanţă fundamentală a legăturii sociale şi de iniţiator al unei transfigurări juridice a persoanei, se constituie c a p r o i e c t universal. E a este î n p r i n c i p i u a c c e s i b i l ă t u t u r o r popoarelor şi nu este incompatibilă cu vreo istorie a n u m e . D a c ă p o p o a r e l e sunt p r o d u s u l „ o b i e c t i v " a l u n u i p a r c u r s istoric, naţiunile nu p o t fi d e c â t rezultatul „ s u b i e c t i v " al unui d e m e r s constituţional. D a c ă aşa stau lucrurile, tipul dc patriotism pe care acestea se cuvine să-1 ceară din p a r t e a cetăţenilor este un „ p a t r i o t i s m c o n s t i t u ţ i o n a l " 2 , d u p ă formula d a t ă d e H a b e r m a s virtuţii d e m o c r a t i c e î n care M o n t e s q u i e u u n e a deja iubirea d e patrie şi iubirea faţă de legi 3 . " Robert A. DAHL, Democracy and Ils Critics, Yale University Press, New

Haven, 1989, p. 207. . .. 2 Jiirgen HABERMAS, Faktizităl tind Geltung. Beilrage zur Diskwsiheorie des Rechts und des demokratischen Rechlsstaats, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1992, pp. 603-604. 3 Espril des lois, IV, v.

163

Cu alte cuvinte, îţi iubeşti ţara şi eşti gata să-ţi dai viaţa p e n t r u p a t r i e n u m a i d a c ă legile acesteia sunt d r e p t e şi d o a r cu condiţia să te simţi reprezentat în procesul de elaborare a acestor legi. Se spune adesea că într-o societate democratică, într-un stat d e drept n i m e n i n u este m a i p r e s u s d e lege. A r trebui p o a t e adăugat că, într-o n a ţ i u n e d e m o c r a t i c ă , n i m e n i nu trebuie să fie nici mai prejos de lege şi nici în afara acesteia. N u m a i că, în c o n f o r m i t a t e cu litera Constituţiei R o m â n i e i , „Suveranitatea naţională aparţine poporului r o m â n " (art. 2, alin. 1), iar „Statul are ca f u n d a m e n t unitatea poporului r o m â n " (art. 4, alin. I); în schimb, „ R o m â n i a este patria c o m u n ă şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de religie, de sex, de opinie, de a p a r t e n e n ţ ă politică, de avere sau de origine socială" (art. 4, alin. 2). Textul pare să opereze cu d o u ă noţiuni care nu sunt identice: pe de o parte poporul român, caracterizat prin unitate, titular al suveranităţii naţionale şi f u n d a y e n t al statului, iar pe de altă parte, cetăţenii români, c ă r o r a R o m â n i a le aparţine ca patrie c o m u n ă şi care se bucură de acest staUit indiferent de originea lor etnică, de confesiune sau de orientare politică. F a p t u l că poporul român este, în a c c e p ţ i u n e a Adunării Constituante, o noţiune organică de factură etnică o dovedeşte art. 7, care vorbeşte d e s p r e „ r o m â n i i din afara frontierelor ţ ă r i i " şi despre „păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi r e l i g i o a s e " . E x a c t aceleaşi cuvinte sunt folosite în articolul precedent cu privire la „persoanele aparţinând minorităţilor n a ţ i o n a l e " (termenul cetăţean fiind, probabil'neîntâmplător, evitat în contextul respectiv), care şi ele ar avea dreptul tot la „păstrarea, la d e z v o l t a r e a şi la e x p r i m a r e a identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase" 1 . Constituţia identifică deci trei categorii de subiecţi politici: poporul român (unitar, suveran şi purtător al unei identităţi etnice, cultarale, lingvistice şi religioase), cetăţenii români (care benefi­ ciază de drepturi şi libertăţi şi au obligaţii p r e v ă z u t e de lege) şi 1

Constituţia din 1923 (art. 7, alin. 2) este încă şi mai explicită atunci când spune că, prin naturalizare, străinul se „aseamănă" cu românul în ceea ce priveşte „exercitarea drepturilor politice". 164

persoane aparţinând minorităţilor naţionale (la r â n d u l lor pur­ tătoare ale unei identităţi specifice). Cetăţenii români sunt definiţi din perspectiva drepturilor şi obligaţiilor, în v r e m e ce atât poporul român, cât şi persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sunt definite pe t e m e i u l identităţii e t n i c e , culturale, lingvistice şi religioase. Pe scurt, s-ar zice ca, în spiritul Constituţiei p o s t c o m u n i s t e , produsul juridic n u m i t cetăţeni români, între care nu este a d m i s ă nici un fel de discriminare, este fabricat din d o u ă tipuri de materii p r i m e , de o p a r t e poporul român cu identitate e t n i c ă unitară şi de cealaltă parte persoane cu identitate etnică minoritară. N a ţ i o ­ nalitatea r o m â n ă poate fi deci interpretată, chiar în termenii suge­ raţi de legea fundamentală, ca fiind de natură etnică şi nu civică. Cu alte cuvinte, atâta timp cât a v e m un popor, nu ne mai trebuie şi o societate. C o n c e p ţ i a despre cetăţenie ce se d e s p r i n d e din Constituţia României este una de factură comunitară, hrănită din jus sanguînis şi din legături sociale de n a t u r ă pre-politică 1 . Articolul 54(1) i m p u n e tuturor cetăţenilor „fidelitatea faţă de ţ a r ă " nu n u m a i ca pe o „îndatorire f u n d a m e n t a l ă " , ci ca pe o d a t o r i e „ s a c r ă " , în v r e m e ce respectarea Constituţiei şi a legilor este d o a r „obliga­ t o r i e " (art. 1, alin. 5). Cu alte cuvinte, atunci c â n d e v o c ă ţara ca pe o entitate sacră, Constituţia se dovedeşte nu n u m a i purtătoarea unei concepţii pre-politice despre naţiune, dar şi a uneia ne-juridice. într-adevăr, ce înţeles au oare, în limbajul intens formalizat la care recurge dreptul pozitiv, cuvinte p r e c u m ţară sau sacrul Pe de altă parte, însăşi n o ţ i u n e a de interes naţional, tot atât de ireductibilă j u r i d i c ca şi c e a de ţară, d e v i n e r e c u r e n t ă în discursul politic r o m â n e s c n u m a i în acele situaţii în care naţiunea etnică este sau p a r e să fie a m e n i n ţ a t ă . F r e c v e n ţ a s i n t a g m e i , de rară utilizare în p e r i o a d a interbelică, este deosebit de m a r e în textele scrise sau rostite de m a r e ş a l u l A n t o n e s c u . Interesul naţional este, de asemenea, excesiv invocat după 1989, fie în jurul 1

UlrichK. PREUSS, „Patterns of Constituţional Evolution and Change in Eastern Europe", in Joachim Jens HESSE, Nevii JOHNSON, editors, Constituţional Policy and Change in Europe, Oxford University Press, Oxford and New York, 1995, pp. 116-118. 165

chestiunilor privind m i n o r i t a t e a m a g h i a r ă , fie în contextul crizelor i n t e r n a ţ i o n a l e ( K o s o v o , Irak), fie în cel al integrării europene. C u m nu-i leagă nimic altceva decât limba şi sângele, românii se arată deosebit de sensibili la tot ceea ce î n s e a m n ă diferenţă ori are aerul să p u n ă în discuţie soliditatea acestor materii organice din carc-şi construiesc n a ţ i u n e a . Oricât ar p ă r e a de p a r a d o x a l , românii sunt, în m o d tipic, incapabili de cel m a i simplu gest de solidaritate u m a n ă , grăbindu-se în schimb să-şi d e m o n s t r e z e , în toate ocaziile, solidaritatea naţională. Paradoxul este numai aparent, căci solidaritatea naţională şi conştiinţa apartenenţei d e n e a m sunt valori „ d e g a t a " , p r e contruite, c a r e nu implică nici alegere şi nici efort personal. Solidaritatea u m a n ă este o v a l o a r e a cărei e x p e r i e n ţ ă trebuie construită de fiecare în parte. Solidaritatea u m a n ă este costisitoare şi făcută „pe m ă s u r ă " , ea îţi cere să investeşti timp în folosul celor din jur, îţi cere să optezi între propriul tău interes şi un interes de factură mai g e n e r a l ă . Ea p r e s u p u n e reflecţie, responsabilitate, acţiune, gratuitate, d e v o t a m e n t şi chiar, în a n u m i t e situaţii, sacrificiu. Solidaritatea naţională nu solicită decât energie vocală şi refuzul pătimaş de a te p u n e în locul celuilalt. Interesul naţional, interesele unei naţiuni politice m o d e r n e , se organizează în jurul principalelor noduri de solidaritate umană. Interesul naţional este, fundamental şi simultan, o p r o b l e m ă etică şi o chestiune de politică internă. Aşa a fost definit, dintru început, de primii săi teoreticieni, fondatorii Republicii a m e r i c a n e . Inte­ resul naţional are ca obiectiv însăşi producerea naţiunii, transfor­ marea unei populaţii într-o comunitate animată de valorile funda­ mentale e x p r i m a t e j u r i d i c de drepturile o m u l u i şi de libertăţile publice. In R o m â n i a , interesul naţional este de obicei un atribut ai politicii e x t e r n e , un c a z p a r t i c u l a r al său fiind t r a t a m e n t u l „ e x t e r n " aplicat m i n o r i t ă ţ i l o r etnice, confesionale sau de altă natură din interiorul statului r o m â n . S-ar cuveni însă ca interesul naţional să fie ordonatorul felului în care r o m â n i i sunt pregătiţi să trăiască î m p r e u n ă în calitate de cetăţeni. într-o tranziţie care d e o c a m d a t ă nu p r o d u c e d e z v o l t a r e , ci d o a r diferenţe, clivaje şi fracturi, interesul naţional ar trebui d e c l i n a t potrivit unei gramatici a solidarităţii civice.

Partidocraţia: de la Partid la partide

Regimul politic r o m â n e s c postcomunist, ca de altfel imensa majoritate a democraţiilor reprezentative, nu consideră dreptul de vot ca aparţinând sferei drepturilor subiective, ci ca pe un drept creat pe cale exclusiv pozitivă. Astfel, cetăţenii nu pot beneficia de drepml de a alege decât în m ă s u r a în care acesta le este acordat prin lege. Drepturile şi libertăţile f u n d a m e n t a l e r e c u n o s c u t e de Constituţie nu sunt suficiente p e n t r u ca, d o a r în temeiul lor, cetăţenii români să-şi poată extercita drepturile politice, dreptul de vot în primul rând. Pe acesta din u r m ă , mai ales, ei nu-1 pot deţine decât în b a z a unor dispoziţii constituţionale sau legale speciale. C e t ă ţ e a n u l r o m â n nu d e v i n e elector în virtutea acestor drepturi şi libertăţi, ci n u m a i în limitele legii şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Aşadar, legea exclude de la vot, de drept sau de fapt, cetăţenii care nu au împlinit 18 ani p â n ă în ziua alegerilor inclusiv (Constituţia R o m â n i e i , art. 36, alin. 1), cetăţenii debili sau alienaţi mintal, cei p u ş i sub interdicţie ori c o n d a m n a ţ i la p i e r d e r e a drepturilor electorale ( C o n s t i t u ţ i a R o m â n i e i , art. 36, alin. 2), cetăţenii care aplică ştampila pe mai multe patrulatere sau nu o aplică deloc pe b u l e t i n e l e de v o t ( L e g e a 68/1992, art. 6 1 , alin. 3), p r e c u m şi cetăţenii care votează formaţiuni politice ce nu î n t r u n e s c , p e întreaga ţară, cel p u ţ i n 5 % din voturile valabil exprimate (Legea 68/1992 modificată, art. 66, alin. 1). A t u n c i c â n d se p r e z i n t ă la u r n e , cetăţenii nu se află în exerciţiul unui drept subiectiv, ce le a p a r ţ i n e în c h i p firesc, ci acţionează, din î n s ă r c i n a r e a şi în forma p r e v ă z u t ă de legiuitor, în n u m e l e şi în favoarea naţiunii ca titulară a u n e i suveranităţi 167

indivizibile. A alege nu m a i p a r e deci a fi un drept, ci, m a i degrabă, o funcţie izvorâtă din dreptul pozitiv, sau o „funcţiune socială", potrivit c o n c e p ţ i e i j u r i d i c e r o m â n e ş t i inspirată d e 1 viziunea pozitivistă şi n o r m a t i v ă a lui Carre de Malberg .

Despre ignoranţa invincibilă în democraţie Printr-o definiţie ce a m i n t e ş t e de rigoarea şi de subtilitatea dialecticii scolastice, G i o v a n n i Sartori afirmă că d e m o c r a ţ i a nu î n s e a m n ă că poporul are î n t o t d e a u n a dreptate, ci că poporul are dreptul dc a greşi 2 . C e e a ce e c h i v a l e a z ă cu a s p u n e că, într-un regim d e m o c r a t i c , p o p o r u l p o a t e face o alegere greşită, cu condiţia să o facă într-un m o d liber (Jree) şi corect p r o c e d u r a l (fair). N u m a i că, d u p ă c u m s-a observat deja, the people cannot decide until somebody decides who the people are3. într-adevăr, din p u n c t de v e d e r e j u r i d i c , şi m a i ales din p e r s p e c t i v a d r e p t u l u i electoral, p o p o a r e l e n u există î n m o d natural. Legislatorii sunt cei care stabilesc întotdeauna cine face parte din popor, p r e c u m şi condiţiile de m a n i f e s t a r e legală a voinţei sale; ci acţionează astfel în scopul de a-şi legitima propria lor p u t e r e . De aceea, construcţia politico-juridică a p o p o r u l u i reprezintă nu doar o operaţiune ce precede exerciţiul democratic, ci însăşi finalitatea acestui exerciţiu. Poporul nu ajunge să se c u n o a s c ă pe sine, în identitatea politică c u e l însuşi c e s e n u m e ş t e v o i n ţ ă generală, d e c â t prin intermediul procesului de r e p r e z e n t a r e . P a r a d o x u l h o b b e s i a n al reprezentării rezidă în dispariţia i m e d i a t ă a c o r p u l u i politic în chiar m o m e n t u l unificării sale într-un c o r p reprezentativ. în 1 „Cetăţenii exercitând suveranitatea prin dreptul de vot, lucrează nu în numele lor propriu, ca proprietari ai unei părticele de suveranitate, ci în numele naţiunii pc care ei o reprezintă în acel moment", D. XENOPOL, „Dreptul de vot şi reprezentarea minorităţilor", in Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, s.a., p. 138. 2 Giovanni SARTORI, „Hpw Far Can the Free Government Travel?", Journal of Democracy, 6, no. 3, 1995, p. 109 3 Sir Ivor Jennings citat de Olivier BEAUD, La puissance de l 'Elal, P.U.F., Paris, 1994, p. 293 nota 88.

168

f o r m u l a r e a t e o l o g i c ă a lui C a r i S c h m i t t , r e p r e z e n t a r e a c r e e a z ă premisele necesare pentru ca p o p o r u l să fie în acelaşi t i m p absent şi prezent". O societate politică, în m ă s u r a în care este o alcătuire u m a n ă pluralistă şi conflictualâ, trebuie să m o a r ă pentru a da viaţă unui c o r p reprezentativ, care are d a t o r i a şi d r e p t u l de a resuscita deîndată poporul cu ajutorul unei definiţii pozitive şi indivizibile, formulată în limbaj juridic. îşi păstrează oare poporul conştiinţa p r o p r i e i existenţe în acest p r o c e s de desfiinţare/reînviere? Reprezentanţii care, printr-un procedeu de tip normativ au datoria de a regăsi identitatea poporului pe care-1 întrupează, se pot o a r e înşela şi, m a i ales, au ei acest drept? O a m e n i i , în calitatea lor de fiinţe raţionale, se pot înşela în m o d licit asupra faptelor particulare, d a r nu pot invoca niciodată drept scuză necunoaşterea dreptului, credea Sfântul T o m a : c â n d pleci la v â n ă t o a r e , exemplifica el, se p o a t e î n t â m p l a să iei un animal d r e p t un altul, d a r eşti ţinut în chip i m p e r a t i v să c u n o ş t i regulile vânătorii 2 . Singura ignoranţă acceptabilă şi pardonabilă, n u m i t ă deja ignoranţă invincibilă de către Petrus L o m b a r d u s 3 , este cea care subzistă chiar şi după ce subiectul a făcut cu onestitate tot ceea ce stătea în p u t e r e a sa pentru a-şi lumina conştiinţa. C u n o a ş t e r e a dreptului, luarea la cunoştinţă a normelor şi procedurilor democra­ tice sau, c u m se spune în m o d curent, învăţarea regulilor jocului pot oare scuza ignorarea faptelor, practicile defectuase ale democraţiei şi incapacitatea de a stăpâni desfăşurarea procesului politic? în momentul chemării la urne, când se produce simultan decesul şi renaşterea sa politică, poporul are dreptul de a se înşela asupra persoanelor pe care le votează şi asupra opţiunilor pe care le face. Au oare însă reprezentanţii astfel desemnaţi ai cetăţenilor dreptul de a se înşela asupra identităţii politice a propriului lor p o p o r ? D e s i g u r că nu. Erorile de apreciere ale poporului aparţin 1

Cari SCHMITT, Verfassungslehre, Achte Auflage, Berlin, Duncker & Humblot, 1993, p. 209 2 Toma de AQUINO, Summa Theologiae, Ia Ilae, q. 19, a. 6. 3 Sentenliae, II, dist. 22. Cap. 5. in J.P. MIGNE, Palrologiae cursus complelus, Series latina, t. 192, Paris, 1854, col. 693. 169

categoriei ignoranţei invit ribile: în c a d r u l n o r m a t i v ce-i este impus, poporul poate lua un animal politic drept ceea ce nu este. Şi atâta timp cât respectă regulile „ v â n ă t o r i i " electorale, p o p o r u l s u v e r a n nu trebuie să-şi justifice confuziile şi greşelile. A c e s t privilegiu este însă refuzat corpului reprezentativ, a cărui ignoranţă se cuvine să fie întotdeauna vincibilă. Pentru că nu este de ajuns ca reprezentanţii să-şi imagineze p o p o r u l şi să-1 includă în dezbaterile lor: poporul trebuie să se reflecte şi să fie conceput prin i n t e r m e d i u l lor 1 . R e p r e z e n t a r e a n a ţ i o n a l ă nu dă p o p o r u l u i d o a r un chip vizibil, ci îi face posibilă e x i s t e n ţ a cu titlu de comunitate u m a n ă structurată politic. A c e a s t a pare să fie miza teologico-politică a d e m o c r a ţ i e i reprezentative. Este ea oare esenţială p e n t r u b u n a funcţionare a democraţiilor recent constituite din E u r o p a centrală şi orientală? Cunoaşterea procedeelor democratice şi a mecanismelor reprezen­ tări i implică o analiză a corpului politic în termeni juridici. Statul post-comunist poate fi c u m v a considerat un stat ce se pretează ia o a s e m e n e a analiză, adică un stat dc drept? Popoarele din Europa dc mijloc şi de est, ca subiecte politice r e c e n t câştigate pentru democraţie, sunt oare caracterizate de o ignoranţă invincibila!

Democraţia partidelor Dizolvarea totalitarismului în tranziţie a fost constrânsă să adopte o procedură pozitivă de legitimare democratică, cu scopul de a face ca injustiţia generată de privatizarea sistematică (chiar dacă adesea a m â n a t ă ) a b u n u r i l o r p u b l i c e să fie a c c e p t a t ă de societate, procesul de privatizare fiind considerat ca indispensabil reîntoarcerii la capitalism, obiectivul e c o n o m i c şi social declarat al p o s t c o m u n i s m u l u i . C u m partidul unic nu a fost eliminat de la p u t e r e în m o d d e m o c r a t i c , prin v o i n ţ a liber e x p r i m a t ă a cetăţenilor, p l u r a l i s m u l politic şi alegerile libere au d e v e n i t nu n u m a i e l e m e n t e l e politice constitutive ale n o u l u i regim, ci şi instrumentele j u r i d i c e ale legitimării dispariţiei c o m u n i s m u l u i . P o s t c o m u n i s m u l a creat un drept şi legi electorale înainte de a fi 1

Maree! GAUCHET, La religion dans la democraţie. Parcours de la laicile, Paris, Gallimard, 1998, p. 114

validat printr-o consultare populară, iar societatea a fost c h e m a t ă să consfinţească printr-un ritual electoral un fapt deja împlinit, fără a avea posibilitatea de a-i j u d e c a oportunitatea sau utilitatea. H e r m e n e u t i c a m o d e r n ă a suveranităţii n a ţ i o n a l e i m p u n e ca n u m a i autorul d r e p t u l u i pozitiv, adică c o r p u l legiuitor să p o a t ă d e t e r m i n a regulile potrivit c ă r o r a p o p o r u l îşi m a n i f e s t ă v o i n ţ a prin d e s e m n a r e a reprezentanţilor săi. însăşi existenţa poporului, în calitate de entitate activă politic şi c h e m a t ă să-şi m a n i f e s t e voinţa generală este d e t e r m i n a t ă prin n o r m a de drept. D i n p u n c t de v e d e r e j u r i d i c , în special d i n cel al d r e p t u l u i electoral, p o p o a r e l e nu există în m o d n a t u r a l . L e g i u i t o r u l este cel care stabileşte atât compoziţia poporului, cât şi condiţiile în care acesta este îndreptăţit să se manifeste politic. în acest fel, dreptul pozitiv ajunge să c o n c i l i e z e e x i g e n ţ a d e m o c r a t i c ă e l e m e n t a r ă a descifrării cât m a i j u s t e a voinţei g e n e r a l e cu realitatea de o r d i n j u r i d i c a majorităţii electorale. F i c ţ i u n e a majoritară, potrivit c ă r e i a fiecare c e t ă ţ e a n v o t e a z ă în n u m e l e întregului, inclusiv al c e l o r neinteresaţi sau î m p i e d i c a ţ i să ia p a r t e la alegeri ori privaţi de acest drept p r i n n e s o c o t i r e a legala a opţiunii lor, apare ca o construcţie politică a p o p o r u l u i m e n i t ă să facă posibilă şi a c c e p t a b i l ă interpretarea v o t u l u i în termeni juridici de mandat' 1 . Pe această cale, voinţa generală - citită în cheia majorităţii electorale - devine voinţă politică. Constituţia recurge ia această sintagmă atunci când încredinţează partidelor rolul de a contribui „la definirea şi la exprimarea voinţei politice a c e t ă ţ e n i l o r " (art. 8, alin. 2 ) 2 . Astfel, în c a z u l r o m â n e s c al r e p r e z e n t ă r i i p r o p o r ţ i o n a l e , lectura m e d i a t i z a t ă de p a r t i d e a voinţei generale p a r e să d u c ă la limitarea î n c ă şi m a i d r a s t i c ă a c a r a c t e r u l u i „ d e m o c r a t i c " al scrutinului, p e n t r u că nu n u m a i condiţiile exercitării votului sunt legiferate, ca în m e c a n i c a majoritară, dar este stabilit chiar şi criteriul alegerilor. 1

Cf. Olivier BEAUD, op. cit., p. 298. Constituţia României nu spune ce sunt partidele politice, ci doar ce fac acestea; pe de altă parte, legea fundamentală, deşi se arată precaută la nivelul limbajului (prin folosirea lui „contribuie"), este mai puţin echivocă pe fond din moment ce nu consideră necesar să evoce nici o altă posibilă contribuţie la definirea şi exprimarea voinţei politice. 2

170 171

Scrutinul de listă aplicat în R o m â n i a m a i întâi între 1919 şi 1937, apoi d u p ă 1990, conferă aparatelor de partid o covârşitoare influenţă asupra procesului electoral. Lista p r e s u p u n e un sistem partizan de selecţie a candidaţilor ce p r e m i a z ă ataşamentul faţă de partid în defavoarea fidelităţii faţă de electorat şi penalizează i n d e p e n d e n ţ a de gândire care constituie, de cele m a i m u l t e ori, materialul din care se croiesc caracterele. Ea încurajează, pe de altă parte, dezvoltarea unor partide de tip leninist, cu state majore autoritare şi efective disciplinate de militanţi, partide în c a r e decizia este luată la vârf şi difuzată ulterior, pe cale ierarhică, în e ş a l o a n e l e inferioare. N u m a i partidele c a r e a d o p t ă o a s e m e n e a disciplină „centralist d e m o c r a t i c ă " au şansa de a supravieţui m a i multor cicluri electorale. F D S N , transformat în P D S R şi apoi în P S D , a urmat o astfel de cale şi şi-a asigurat o poziţie d o m i n a n t ă în spaţiul partizan p o s t e o m u n i s t . D i m p o t r i v ă , P N Ţ C D , care s-a dovedit incapabil să-şi c o n t r o l e z e şi să-şi c o o r d o n e z e p r o p r i u l personal politic, s-a v ă z u t în anul 2 0 0 0 strivit de rigorile reprezentării proporţionale. M o d u l de scurtin p r o p o r ţ i o n a l transformă, în plan concret, democraţia reprezentativă într-o democraţie a partidelor^. Acest tip de democraţie este sinonim, în anumite societăţi c u m este cea italiană sau belgiană, cu partidocraţia, a d i c ă cu o formă de g u v e r n a r e în care p a r t i d e l e deţin m o n o p o l u l absolut al p e r s o ­ nalului, resurselor şi politicilor g u v e r n a m e n t a l e 2 . Partidocraţia se deosebeşte de tradiţionalulparty government, în sensul în care partidele nu exploatează d o a r t e m p o r a r şi ciclic un anumit regim politic, ci se confundă cu însuşi r e g i m u l , se dizolvă în toate 3 structurile şi entităţile publice . Acest m o d e l p a r t i d o c r a t i c , inseparabil d e r e p r e z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă , c a r e e s t e atât condiţia obligatorie şi necesară a existenţei sale, cât şi sursa din care-şi trage legitimitatea populară, poate ti oare aplicat politicii româneşti? L e g e a electorală r o m â n e a s c ă din 27 m a r t i e 1926, de inspi­ raţie mussoliniană, instiruţionaliza deja triumful absolut al partiV. Bernard MANIN, Principes du gouvernemenl reprezentatif, Flammarion, Paris, 1995, pp. 270-272. 2 Mauro CĂLISE, „The Italian Particracy: Beyond President and Parliament", Politicul Science Quarierly, 109/3, 1994, pp. 442-444. 3 Gia'nfranco PASQU1NO, II sistema politico italiano. Aulorilă. istiluzioni, socieiâ, Bononia University Press, Bologna, 2002, pp. 15-21.

172

delor în calitate de factori obligatorii de m e d i a t i z a r e a reprezen­ tării, în m o d efectiv, partidele şi n u m a i ele d o b â n d e a u m o n o p o l u l suveranităţii naţionale c a r e se p u t e a e x p r i m a d o a r p r i n inter­ m e d i u l lor, cu e x c l u d e r e a explicită a oricărei reprezentări inde­ p e n d e n t e . Alegătorul era tratat ca un soi de „funcţionar n a ţ i o n a l " c o n v o c a t la u r n e în condiţiile şi cu s c o p u l stabilit de p a r t i d e , singurele interprete a u t o r i z a t e de lege ale voinţei g e n e r a l e . în plus, p r i m a electorală prin c a r e partidului c e î n t r u n e a 4 0 % din sufragiii i se repartizau 7 0 % din m a n d a t e l e Adunării Deputaţilor, a dus la o incontestabilă „fuziune a puterilor" între executiv şi un legislativ al cărui c o m p o r t a m e n t era integral controlat de partidul de guvernământ, fuziune care constituie u n a din trăsăturile tipice ale partidocraţiei 1 . Aceasta nu a existat însă în stare pură în R o m â n i a interbelică, d e o a r e c e Constituţia din 1923 a consfinţit „ r e g i m u l d u a l i s t " (în sensul lui G u g l i e h n o Ferrero 2 ) instaurat la 1866, adică un regim politic în cadrul căruia p u t e r e a era î m p ă r ţ i t ă între rege şi P a r l a m e n t (art. 34, alin. 1, art. 92 şi art. 9 3 , alin. I ) . Tipul de alternanţă p e r m i s de un astfel de r e g i m a făcut ca n i c i o d a t ă g u v e r n e l e să nu fie p r o d u s u l alegerilor, ci, d i m p o t r i v ă , ca alegerile să fie întotdeauna rezultatul voinţei executive. într-un a s e m e n e a sistem, consultările electorale nu-şi p r o p u n e a u să p r o d u c ă p r i n r e p r e z e n t a r e c o r p u l politic al n a ţ i u n i i , ci d o a r să l e g i t i m e z e - într-un m o d a p r o a p e p l e b i s c i t a r - a l e g e r e a deja c o n s u m a t ă a factorului c o n s t i t u ţ i o n a l . în p l u s , toate g u v e r n e l e dispuneau de o „ z e s t r e " 3 electorală, ce p a r e să nu fi fost complet 1

Mauro CĂLISE, op. cit., p. 446. Guglielmo FERRERO, Pouvoir. Les Genies invisibles de la Cile, Librairie Generale Francaise, Paris, 1988, pp. 111-114. 3 Concept politic formulat şi testat empiric de Marcel IVAN, Evoluţia partidelor noastre politice 1919-1932, Drotleff, Sibiu, s.a., p. 28 şi dezvoltat ulterior de Matei DOG AN, A naliza statistică a „ democraţiei parlamentare " din România, Editura PSDR, Bucureşti, 1946, pp. 25-45; în România interbelică, guvernele care organizau alegerile se puteau bizui, dincolo de fraude şi presiuni, pe reflexul unei părţi a electoratului de a vota automat cu partidul de guver­ nământ, oricare ar fi fost acesta; „zestrea" de care beneficia guvernul sporea de la vest spre est; în Banat se putea conta pe mai puţin de 20% din voturi, în timp ce Basarabia aducea puterii peste 80 de procente; dota electorală a guver­ nului varia de la provincie la provincie, în funcţie de importanţa pe care alegă­ torii o acordau procesului electoral, de disponibilitatea lor pentru informaţia politică şi de voinţa lor de a discerne şi de a opta în mod autonom. 2

173

1

risipită de deceniile de totalitarism, verificându-se din n o u la alegerile din 1992'. Practica constituţională care a funcţionat fără greş p â n ă î n 1937 a v e a u r m ă t o r u l c u r s : regele, î n funcţie d e calcule nu întotdeauna transparente, însărcina un anumit partid cu formarea g u v e r n u l u i , acesta o r g a n i z a c o n s u l t a r e a electorală, câştiga inevitabil alegerile, îşi atribuia p r i m a prevăzută de lege, controla fără rival corpurile legiuitoare şi g u v e r n a p â n ă în clipa î n c a r e m o n a r h u l i n a u g u r a u n n o u ciclu, n u m i n d u n g u v e r n condus de o personalitate recrutată din rândurile unui alt partid 2 . R e g i m u l totalitar s-a a c o m o d a t fără dificultăţi structurale cu c e ! puţin trei din c o m p o n e n t e l e vechiului r e g i m politic dualist cu tendinţe partidocratice: dominaţia indiscutabilă a unui partid (de data aceasta riscul alternanţei fiind î n s ă c o m p l e t e l i m i n a t ) , fuziunea dintre p u t e r e a legislativă şi c e a executivă, p r e c u m şi preeminenţa şefului statului asupra Parlamentului şi guvernului, care nu se manifestă politic d e c â t s u b forma u n o r prelungiri ale voinţei acestuia.

Pactul constituţional C u m în orice schimbare de regim există o prezenţă reziduală şi c o m p l e x stratificată a trecutului, c a r e a c ţ i o n e a z ă pe d u r a t a lungă atât la nivelul mentalităţilor, c â t şi la cel al c o m p o r ' Alegerile din 1992, de pildă, nu au schimbat tradiţionalele raporturi conjugale dintre putere şi societate. Considerând că guvernarea care s-a pre­ zentat la scrutin a fost o coaliţie, pe jumătate involuntară, între FDSN, FSN şi PNL, rezultă următorul grafic al încrederii în executiv: 26% Transilvania, 26,5% Crişana-Maramureş, 32,5% Banat, 37,5% Bucureşti, 4 6 % Dobrogea, 49,5% Oltenia, 56% Muntenia şi 58,5% Moldova, v. Dumitru SANDU, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Staff, Bucureşti, 1996, p. 170. 2 Această practică, ce a debutat sub Guvernul Averescu în mai 1920, se inspira din vechea tehnică a „rotativei guvernamentale" utilizată în sistemul cenzitar şi era menită să evite surprize de tipul celor oferite de primele alegeri organizate pe baza votului universal la 2-6 noiembrie 1919, scrutin pe care liberalii l-au pierdut, deşi primul ministru Arthur Văitoianu avusese sarcina de a pregăti venirea lor la guvernare. în nici paisprezece ani, ea a funcţionat de opt ori, cu prilejui alegerilor din mai 1920, martie 1922, mai 1926, iulie 1927, decembrie 1928, iunie 1931, iulie 1932 şi decembrie 1933.

174

tamentelor , dubla c o m u t a r e politică din 1945-1948 şi d e c e m b r i e 1989 nu a stins m e m o r i a practicilor constituţionale potrivit cărora partidele ar avea o capacitate n a t u r a l ă de r e p r e z e n t a r e şi nu u n a de ordin funcţional. M o m e n t u l cel m a i important al resuscitării acestei m e m o r i i a fost „pactul constituţional" din 18 ianuarie 1990, în u r m a căruia a fost e m i s Decretul-lege 81 din 9 februarie privitor la înfiinţarea Consiliului Provizoriu d e U n i u n e N a ţ i o n a l ă . C a orice p a c t constituţional şi acesta a avut d o u ă c o m p o n e n t e p r i n c i p a l e : afirmarea u n u i p r i n c i p i u de legitimitate şi r e a l i z a r e a unui compromis. M a i întâi, într-o e p o c ă de criză a autorităţii constituite, când orice formulă de r e c o n s t r u c ţ i e a r e g i m u l u i politic putea fi inventată, părţile au convenit ca reprezentarea voinţei generale să fie asigurată, în acea clipă cu titlu provizoriu, exclusiv de către partide, indiferent de numărul şi de consistenţa socială a acestora. O d a t ă cu acest principiu, c o n s a c r a t cu o o a r e c a r e p r u d e n ţ ă dc Constituţia din 1991, a fost inventat şi algoritmul p r o p o r ţ i o n a l : FSN îşi rezerva j u m ă t a t e d i n p u t e r e a d e r e p r e z e n t a r e , toate celelalte partide fiind nevoite să îşi împartă restul de locuri. In al doilea rând, c o m p r o m i s u l pe care F S N 1-a smuls atunci „partidelor i s t o r i c e " a avut, p e n t r u fiecare d i n părţi, un alt rost. FSN îşi propusese să obţină asentimentul pentru organizarea cât m a i g r a b n i c ă a u n o r alegeri c a r e să-i l e g i t i m e z e strategia de s u c c e s o r u n i c a l P C R , î n t i m p c e P N Ţ C D , P N L ş i P S D R îşi făceau iluzia că alegerile vor reînvia în avantajul lor, d u p ă cinci decenii, principiul alternanţei. Prin pactul din ianuarie 1990, clasa conducătoare comunistă, lipsită formal de privilegii şi prerogative prin d i z o l v a r e a P C R , a p r i m i t garanţii de securitate şi intangibilitate în schimbul u n e i consultări electorale c a r e u r m a , c o n f o r m u n e i tradiţii i n a u g u r a t e în 1920, să a d u c ă victoria partidului organizator. Aşadar, spre d e o s e b i r e de c e e a ce s-a î n t â m p l a t în celelalte ţări din Europa centrală şi de est, în R o m â n i a „ m a s a r o t u n d ă " nu 1 Giuseppe Di PALMA, To Craft Democracies. An Essay on Democratic Transilions, University of California Press, Berkeley-Los Angeles, 1990, pp. 32-40. 175

a p r e m e r s d e m i s i a partidului u n i c , nu s-a constituit într-o proce­ dură constituţională dc autolichidare a totalitarismului, ci a fost organizată după ce acesta a dispărut. în acest m o d , legatarii comu­ nismului r o m â n e s c au fost în m ă s u r ă nu n u m a i să-şi negocieze impunitatea individuală şi supravieţuirea politică, dar să îşi asigure chiar şi titularizarea pe posUirile de c o m a n d ă ale statului. Perspicacitatea dovedită atunci de F S N s-a întemeiat pe înţe­ legerea faptului că electoratul r o m â n nu scăpase î n c ă din capti­ vitatea unei logici dualiste a organizării puterii, c o n c e p â n d orice majoritate ca pe o majoritate regală sau, d u p ă caz, prezidenţială, ca pe o majoritate nu n u m a i obligată să-1 susţină pe şeful statului, dar şi adusă la putere de acesta. Partidele se organizează în j u r u l sau împotriva palatului, guvernul fiind, dintotdeauna, receptat ca un g u v e r n inspirat de palat şi validat de P a r l a m e n t , nu ca un guvern e m a n a t de P a r l a m e n t şi confirmat de palat. Tactica aulică nu a d e z m i n ţ i t , d u p ă alegerile de la 20 m a i 1990, decât o singură d a t ă această practică constituţională. în o c t o m b r i e 1991, n o i e m b r i e 1992, d e c e m b r i e 1996 şi decembrie 1999 palatul a n u m i t prim-miniştrii din afara legislativului, deci tară legitimitate electorală, acceptaţi de F S N , P D S R şi respectiv C D R deşi nu erau m e m b r i ai statelor majore de partid. M a i mult chiar, criza FSN din septembrie 1991 - ianuarie 1992, soluţionată în favoarea F D S N - P D S R la scrutinul d i n t o a m n a lui 1992, a d e m o n s t r a t înclinaţia electoratului de a u r m a m a i degrabă alege­ rea politică făcută de şeful statului, decât orientarea p r o p u s ă de guvern. Se regăseşte aici încă unul din e l e m e n t e l e specifice ale partidocraţiei, t e m p e r a t î n s ă d e d u a l i s m u l c e p ă r e a înscris î n m o d u l d e funcţionare a l oricărui r e g i m politic r o m â n e s c : capul guvernului nu este legitimat de votul popular, fiind ales d u p ă o p r o c e d u r ă care reflectă m a i puţin echilibrul intern al partidului majoritar, cât voinţa şefului statului, chiar d a c ă aceasta nu coin­ 1 cide cu opţiunea partidului . Nici chiar alegerile din n o i e m b r i e 1996 nu au i m p u s alternanţa în adevăratul sens al cuvântului. Partidul preşedintelui a obţinut a t u n c i cel m a i m a r e n u m ă r d e v o t u r i , î n s ă n e g o c i e r e a ulterioară a coaliţiei g u v e r n a m e n t a l e a făcut ca el sa nu se 1

176

Cf. Mauro CĂLISE, op. cil., p. 445.

constituie într-o majoritate p a r l a m e n t a r ă . Partidele câştigătoare nu au făcut decât să-şi s c h i m b e locul, iar g u v e r n a r e a în coaliţie a d e v e n i t astfel inevitabilă. C D R a trecut de pe p o z i ţ i a a d o u a , cu o m e d i e de 2 4 % din totalul m a n d a t e l o r , pe p r i m u l loc, cu o m e d i e de 3 6 % , în v r e m e ce P D S R a cedat p r i m a poziţie, pe care o o c u p a s e în 1992 cu o m e d i e de 3 4 % , m u l ţ u m i n d u - s e cu al doilea loc şi cu o m e d i e de circa 2 7 % . D a c ă un ciclu electoral care a d e b u t a t în 1920 s-a închis în 1996, u n partid reuşind, p e n t r u p r i m a d a t ă î n istoria consti­ tuţională a României, să câştige alegeri pe c a r e nu le-a organizat, nu s-a petrecut, în revanşă, şi o schimbare de sistem politic, sau m ă c a r de sistem de referinţă la valori, ci d o a r o p e r m u t a r e între partidele de la c o m a n d a coaliţiilor de g u v e r n ă m â n t . La 3 noiembrie 1996 a avut loc o p r i m e n i r e de personal politic, poate şi o m o d i f i c a r e de sens a politicilor, nu î n s ă o t r a n s f o r m a r e structurală a r e g i m u l u i politic p e r c e p t i b i l ă la nivelul eticii şi practicilor de guvernare. Dimpotrivă, partidocraţia a ieşit întărită din aceste alegeri. Abia în noiembrie 2000, c â n d preşedintele în exerciţiu nu a m a i solicitat u n n o u m a n d a t , eliberându-i astfel p e cetăţeni d e obligaţia de a m a i v o t a o majoritate prezidenţială, s-a e p u i z a t probabil reculul istoric al logicii dualiste. D i n acest p u n c t de vedere, alegerile din 2 0 0 0 au fost structural atipice: m a i întâi, p e n t r u că şeful statului, deşi şi-a indicat preferinţa electorală, părăsise deja puterea; apoi, p e n t r u că, prin v o i n ţ a aceluiaşi p r e ş e d i n t e , partidul c e a v e a n o m i n a l r ă s p u n d e r e a g u v e r n ă r i i , P N Ţ C D , n u c o n d u c e a î n realitate g u v e r n u l î n c r e d i n ţ a t u n u i independent, M u g u r Isărescu, care a refuzat explicit să se prezinte în alegeri ca şef al majorităţii în funcţie. •

Clientelism şi răspundere politică Partidocraţia era probabil destinaţia politică inevitabilă a p o s t c o m u n i s m u l u i , în m ă s u r a în care are meritul de a valorifica în c o n t e x t d e m o c r a t i c o t r ă s ă t u r ă m o ş t e n i t ă de la partidul unic. Procesul de d e m o c r a t i z a r e din E u r o p a centrală şi de est nu face d e c â t să a d a u g e principiile c o m p e t i ţ i e i p a r t i z a n e şi contestării

177

unui sistem care era deja întemeiat pe o largă participare politică mediată partizan. P a r t i d o c r a ţ i a p o s t e o m u n i s t ă s t r u c t u r e a z ă şi formalizează, prin u r m a r e , o voinţă de participare la distribuirea resurselor m a ­ nifestată anarhic şi nemărturisit încă din c o m u n i s m . într-adevăr, e x i s t e n ţ a partidocraţiei c e r e în m o d expres ca o r i e n t a r e a parti­ delor care vor participa la guvernare să nu a i b ă drept scop p u n e ­ rea în practică a anumitor politici (policy-basedperspective) prin repartizarea m i n i s t e r e l o r în funcţie de interesele specifice ale fiecărui partid, ci să se î n d r e p t e spre a c a p a r a r e a u n o r funcţii (office-seeking perspective), fiecare p a r t i d d o r i n d să profite la m a x i m u m de pe u r m a algoritmului de repartizare a ministerelor şi a altor funcţii p u b l i c e ' . Fiindcă aplicarea politicilor este p e r m a n e n t pândită de peri­ colul eşecului, pe c â n d a c u m u l a r e a de p o s t u r i se d o v e d e ş t e a fi o sursă inepuizabilă de influenţă şi de c o m p l i c i t ă ţ i . De aceea, partidocraţia este m a i ineficientă şi m a i iraţională decât politica subsidiară, î n t e m e i a t ă pe p u t e r e a de decizie a corpurilor inter­ mediare, şi, cu acest titlu, se p o a t e dovedi un obstacol de temut în calea m o d e r n i z ă r i i , î n ţ e l e a s ă atât ca p r o c e s politic, cât şi ca program economic2. M o d e l u l office-seeking al c o m p o r t a m e n t u l u i partizan este inspirat de un r a ţ i o n a m e n t de factură e c o n o m i c ă : partidele încearcă să deţină cât m a i m u l t e posturi, cât m a i mult timp posibil şi cu cel m a i redus cost al investiţiilor u m a n e , fiind subînţeles că nu întotdeauna dorinţa de a deţine un post este preludiul punerii în p r a c t i c ă a u n e i p o l i t i c i 3 . Posturile nu sunt cerute pentru ca anumite obiective strategice de interes naţional să p o a t ă fi atinse de cele mai c o m p e t e n t e c a d r e pe care un partid le p o a t e atrage de p a r t e a sa, ci p e n t r u a c o n s o l i d a poziţia p o l i t i c ă a partidului cu ajutorul celor m a i fideli militanţi de care acesta dispune. 1

Ian BUDGE, Hans KEMAN, Parlies and Democracy. Coalition Formation and Governmenl Functioning in Twenly Stales, Oxford University Press, Oxford, 1990, p. 53. 2 V. Attila ÂGH, The Polilics of Central Europe, Sage, London and Thousand Oaks, 1998, p. 214. 3 lan BUDGE, Hans KEMAN, op. cil., pp. 13-19. 178

Partidocraţia nu se r e d u c e la controlul pe c a r e un partid sau o coaliţie îl exercită asupra executivului şi a legislativului sau la faptul că a l e g e r e a şefului g u v e r n u l u i este, s p r e d e o s e b i r e de prezidenţialism şi de p a r l a m e n t a r i s m u l clasic, aşa c u m p r o b e a z ă cazul r o m â n e s c (de la T h e o d o r Stolojan la M u g u r Isărescu, prin Nicolae Văcăroiu şi Victor Ciorbea) un p r o c e s extraelectoral 1 . Ea reprezintă, de a s e m e n e a , o c o l o n i z a r e a societăţii e c o n o m i c e (regii, agenţii şi oficii p u b l i c e , fonduri de p r o p r i e t a t e , b ă n c i , industrii de stat) de către acel partid sau coaliţie, adică un transfer sistematic şi c o n t i n u u al deciziilor p o l i t i c e în sfere n e p o l i t i c e . C ă c i n u m a i într-un r e g i m politic d o m i n a t a u t o r i t a r d e p a r t i d e 2 distribuirea p a r t i z a n ă a resurselor p u b l i c e p o a t e fi l e g i t i m a t ă social. C l i e n t e l i s m u l p a r t i z a n este un m o d de a r ă s p u n d e u n e i nevoi sociale, aceea de a a d u c e statul m a i aproape de cetăţeni, de a-1 transforma dintr-un obiect simbolic într-o practică socială care angajează u n n u m ă r cât m a i m a r e d e p e r s o a n e ş i d e colectivităţi, într-adevăr, clientelismul generat de partidocraţie p r e s u p u n e , pe lângă o împărţire a resurselor pe criterii preferenţiale în sânul unei oligarhii partizane şi un efect secundar de redistribuţie e c o n o m i c ă în favoarea u n o r grupuri sociale relativ largi, c u m au fost, în epoca guvernării P D S R din 1992-1996 - guvernare minoritară şi, ca atare, oportunistă şi înclinată să evite soluţionarea definitivă a u n o r p r o b l e m e strategice 3 - cele legate de industriile de stat subvenţionate. Din 1990 şi p â n ă în 1996, exploatarea resurselor p u b l i c e şi spolierea bugetului de stat e r a u o p e r a ţ i u n i p o l i t i c e , atent c o o r d o n a t e partizan de o instanţă centrală şi g u v e r n a t e dc o a n u m i t ă etică a fară-de-legii b a z a t ă pe diferenţa dintre prieteni 1 Mauro CĂLISE, Dopo la parlilocrazia. L'Jtalia tra model li e realtâ, Einaudi, Torino, 1994,p.42. 2 V. Klaus Von BEYME, Die politische Klasse im Parteienslaat, Suhrkarnp, Frankfurt am Main, 1995, pp. 39-98. 3 Kaare STROM, Minorily Governmenl and Majority Rule, Cambridge University Press, Cambridge and New York, 1990, pp. 8 sq.; Hans DAALDER, „Cabinet and Party Systems in Ten Smaller European Democracies", Acta Politica, 6,1971, p. 288, observa însă că - şi acesta pare să fie cazul guvernării dintre 1992 şi 1996 - guvernele minoritare sunt uneori guverne majoritare „deghizate".

179

şi d u ş m a n i . A c e s t e operaţii se desfăşurau în relativă ordine şi cu suficientă metodă, d u p ă cote şi în proporţii prestabilite. î n t r e 1996 şi 2 0 0 0 , a s e m e n e a acte au devenit strict impolitice 1 , desfăşurându-se sub s e m n u l anarhiei, al indivi­ dualismului, al indisciplinei de partid şi al lipsei oricărei etici a reciprocităţii. O corupţie o a r e c u m tradiţională, caracterizată de respectul u n o r n o r m e sociale străvechi a fost astfel înlocuită de un fel de „stare de n a t u r ă " în care totul p ă r e a p e r m i s şi n i m e n i nu era obligat să adopte c o m p o r t a m e n t e socialmente acceptabile. D u p ă 1996, piaţa paralelă a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor nu a fost jugulată, în n u m e l e raţionalităţii e c o n o m i c e şi al lega­ lităţii, ci doar dezorganizată, sărăcită şi p e r m a n e n t supusă con­ troalelor, destituirilor, abuzurilor, raptului, arbitrariului, taxelor şi i n c o n s e c v e n ţ e l o r u n e i administraţii care n u m a i avea nici u n centru unic de c o m a n d ă şi nici o clientelă stabilă şi ierarhizată. Guvernarea P S D instalată la sfârşitul anului 2000 s-a angajat într-un tip de clientelism o a r e c u m m a i raţional şi m a i tradiţional, în sensul în care m o d u l clientelar de g u v e r n a r e se manifestă ca c o n t r a d i ţ i c între un set de p r e m i s e - g e n e r a l a c c e p t a t e şi î n t e m e i a t e în drept - p r i v i t o a r e la libera circulaţie a resurselor p u b l i c e şi un sistem semi-instituţionalizat de măsuri v i z â n d limitarea acestei libere circulaţii a b u n u r i l o r sociale 2 . Ca atare, accesul la pieţe şi la resurse, în principiu d e s c h i s , este în fapt, monopolizat de reţelele clientelare ale partidului de guvernământ. împotriva prevederilor Constituţiei şi a principiilor economiei de piaţă, care interzic deopotrivă executivului să intervină în plan economic altfel decât prin politici fiscale şi legislative, menţinerea unui sector public de proporţii impunătoare, administrat direct sau indirect de guvern, a creat impresia că e c o n o m i c u l ar fi însuşi combustibilul politicului. A c e s t a din u r m ă a p a r e deci ca indisolubil asociat factorului e c o n o m i c şi aproape independent de 1

Folosesc termenul în sensul dat de Julien FREUND, Politique. et impolilique, Sirey, Paris, 1987, p. 1: impolitic este ceea ce, în acţiunea politică, contravine inteligenţei şi pertinenţei ori ceea ce se dovedeşte contrar vocaţiei fundamentale a politicii. 2 S.N. EISENSTADT, L. RONIGER, Patrons, Clienls and Frlends. Interpersonal Relations and the Slruclure âf Trust in Sociely, Cambridge University Press, Cambridge, 1084, pp. 167-168. 180

o r d i n e a juridică, deşi, într-o d e m o c r a ţ i e liberală dialogul dintre e c o n o m i e şi politică nu p o a t e avea loc decât p r i n intermediul dreptului. în R o m â n i a , g u v e r n u l se simte dator să r ă s p u n d ă solicitărilor societăţii, fără a fi responsabil în faţa legii, adică este ţinut să satisfacă cererile concrete ale acelor sectoare sociale care l-au susţinut la u r n e 1 . Pe scurt, natura obligaţiilor a s u m a t e de guvern ţine de o mediere non-juridică între societate şi sectoarele sociale şi economice controlate sau reglementate de stat. l '»•'.' . ,

Partidele domnesc, dar nu guvernează Scrutinul de listă este folosit tocmai pentru a evita imputabilitatea pe c a r e scrutinul majoritar o implică. B i z u i n d u - s e pe o legitimitate electorală de natură proporţională, partidocraţia dejuridizează statul, care devine o practică a partidelor şi a clientelei lor sociale. Statul nu funcţionează, într-un regim politic de acest tip, ca o totalitate a instituţiilor şi n o r m e l o r sale de drept, ci ase­ m e n i unei totalizări variabile a partidelor care-şi dispută puterea. „Statul s u n t e m n o i " , ar p u t e a spune partidele. în regimul politic r o m â n e s c posteomunist, suveranitatea este confiscată în fapt de partide, aflate m a i presus de lege în m ă s u r a în care, dispunând de controlul absolut al Parlamentului şi al guvernului, ele fac şi spun legea, inclusiv pe cea referitoare la p r o p r i a lor o r g a n i z a r e şi funcţionare. Situaţia lor este c h i a r m a i p e r v e r s ă d e c â t c e a în c a r e se c o m p l ă c u s e P M R / P C R , ce a exercitat un control absolut asupra statului - şi chiar a încercat să fuzioneze cu acesta - fără ca existenţa sa în calitate de p e r s o a n ă j u r i d i c ă să fie vreodată strict r e g l e m e n t a t ă legal. Sub regimul Constituţiei din 1948 - care nu m e n ţ i o n e a z ă deloc partidele, fie şi sub forma p a r t i d u l u i u n i c al clasei m u n c i t o a r e - P M R îşi asigurase o alteritate a b s o l u t ă în raport cu n o r m e l e de drept: prin intermediul deputaţilor săi el era izvorul real al dreptului fără a fi constrâns de v r e u n act n o r m a t i v să se s u p u n ă legilor. î n c e p â n d cu C o n s t i t u ţ i a din 1952, P M R 1

Giovanni SARTORI, Parties and Party Systems, Cambridge University Press, Cambridge, 1976, p. 22. 181

devine subiect de drept public, fiind însă definit nu ca un partid politic ( n o ţ i u n e absentă din v o c a b u l a r u l constituţional al m o m e n t u l u i ) , ci, pe de o p a r t e drept organizaţie de avangardă a oamenilor muncii (art. 86, alin. 3 şi art. 100, alin. 2), iar pe de altă parte în calitate de „forţă c o n d u c ă t o a r e atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat" (art. 86, alin. 4). P M R nu era deci p r e z e n t a t ca o formaţiune politică, ci, în acelaşi timp, drept o instanţă suverană situată deasupra statului şi - prin încredinţarea m o n o p o l u l u i candidaturilor pentru Adunarea N a ţ i o n a l ă (art. 100, alin. 2) - ca singura formă posibilă de exprimare a voinţei generale. Legea f u n d a m e n t a l ă din 1965 prelungeşte, cu unele corecturi, această c o n c e p ţ i e asupra naturii şi funcţiei partidului unic, descris drept „cea m a i înaltă formă de organizare a clasei m u n c i t o a r e " (art. 26, alin. 1). Poziţia de autoritate a acestuia în raport cu statul se înfăţişează, din p u n c t de vedere constituţional, ca fiind c e v a m a i slabă, P C R având d o a r rolul de a „ î n d r u m a activitatea organelor de stat" (art. 26, alin. 2). Chiar şi dreptului său exclusiv de a d e p u n e c a n d i d a t u r i p e n t r u r e p r e z e n t a n ţ a naţională i se impune o m e d i e r e juridică prin Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste, „cei m a i larg organism politic p e r m a n e n t " (art. 25, alin. 4 ) . Este afirmată, în s c h i m b , o d o m i n a ţ i e de tip propriu-zis politic asupra societăţii, P C R fiind definit drept „forţa politică c o n d u c ă t o a r e a întregii s o c i e t ă ţ i " (art. 3). S-ar putea afirma că, spre deosebire de actualele partide, care au p u d o a r e a „ d o m n i e i legii", PCR îşi a s u m a s e deschis caracterul său de instanţă supta legeni:

h e g e m o n i c e ) , aflate de facto sau uneori chiar de drept, supra legeni, a d e t e r m i n a i un p r o c e s global de „ d e j u r i d i z a r e " a politicului. După căderea totalitarismului, politicul a continuat să se BUStragfi l6gii. In schimb, politicul p u n e frecvent stăpânire pe lege, r ă m â n â n d adesea în afara ei, c u m s-a î n t â m p l a t , de pildă, in România anului 2002, când calendarul politic a fost a p r o a p e integral ocupat de tema alegerilor anticipate. Constituţia României c o n ţ i n e dispoziţii e x t r e m dc restrictive referitoare la procedura dc dizolvare a corpurilor legiuitoare, cc nu p o a t e fi activată decât în situaţii e x c e p ţ i o n a l e , dc p r o f u n d ă şi repetată criză guvernamentală. Deşi se bucura de o popularitate constantă, partidul majoritar a lansat şi a p o i a a l i m e n t a t cu insistenţă dezbaterea asupra necesităţii organizării unei consultări electorale la j u m ă t a t e a m a n d a t u l u i , în a b s e n ţ a oricărei c o n t e s t ă r i parla­ mentare sau extraparlamentare cât de cât semnificative. Ca atare, P S D şi-a dovedit public ignoranţa invincibilă'în privinţa regulilor d e m o c r a ţ i e i formale şi a n o r m e l o r e l e m e n t a r e d u p ă care se presupune că un stat de drept ar trebui să funcţioneze.

Partidele p o s t e o m u n i s t e au p r e l u a t integral funcţia de reprezentare politică pe care o îndeplinea Partidul Comunist, fără însă a-şi a s u m a şi atribuţiile sociale şi e c o n o m i c e pe care acesta le exercita. Cu alte cuvinte, partidele tranziţiei nutresc ambiţia de a fi, în indiviziune şi cu e x c l u d e r e a oricărui terţ, unicele purtătoare ale o p ţ i u n i l o r p o l i t i c e ale societăţii, d a r nu se arată dispuse să se angajeze în politici care să conducă la modernizarea şi europenizarea societăţii.

R a p o r t u l astfel stabilit între politic şi j u r i d i c p a r e a fi paradoxal, m a i întâi p e n t r u că politicile p u b l i c e sunt iniţiate în termeni legislativi şi apoi pentru că ideologia continuă să stea la baza legii. Dreptul are rolul de a legitima actele guvernului, dând iluzia că acesta se află angajat, fie şi n u m a i formal, în realizarea unor politici publice. Astfel, dreptul fondează într-o m i c ă măsură statul de drept, funcţia sa fiind m a i d e g r a b ă c e a de a legitima politicul şi politicile. D a c ă t o t a l i t a r i s m u l s-a arătat m a i puţin interesat dc producţia juridică decât de cea a comportamentelor, în s c h i m b , guvernele p o s t e o m u n i s t e îşi m ă s o a r ă p e r f o r m a n ţ e l e prin v o l u m u l producţiei lor legislative şi r ă m â n indiferente faţă d e c o m p o r t a m e n t u l j u r i d i c a l cetăţenilor. D e e x e m p l u , Victor C i o r b e a justifica în ianuarie 1998 e ş e c u l politicilor sale de reformă, e v i d e n ţ i i n d faptul că, t i m p de 12 luni, fuseseră e m i s e circa 1.500 de acte n o r m a t i v e . în v i z i u n e a p r i m u l u i - m i n i s t r u , aceasta era o d o v a d ă a b u n e i funcţionări şi a eficacităţii cabi­ netului său. ,

Faptul că de-a lungul a cinci decenii, societăţile din E u r o p a centrală şi orientală au fost g u v e r n a t e de p a r t i d e unjce (sau

Partidele româneşti posteomuniste se a s e m ă n ă cu un m o n a r h constituţional: ele d o m n e s c , dar nu guvernează. Clasa politică de

182

183

tranziţie nu poate fi trasă la r ă s p u n d e r e pentru că, în fapt, nu face ceva a n u m e . Politicienii r o m â n i se m u l ţ u m e s c să spună: legi, o r d o n a n ţ e , hotărâri de guvern, ordine ministeriale, r e g u l a m e n t e de funcţionare, instrucţiuni de aplicare. De aceea ei sunt juridic iresponsabili.

Pe cine reprezintă partidele? Privilegiul u n i c de a-şi legifera în m o d s u v e r a n autop c r p e t u a r e a constituie p r o b a b i l adevăratul m o t i v p e n t r u care formaţiunile politice r o m â n e ş t i preferă sistemul m u l t i p a r t i z a n generat de r e p r e z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă şi riscul coaliţiilor. Scrutinul majoritar şi m e c a n i c a elementară a alternanţei, teoretic profitabilă partidelor c e o c u p ă p r i m e l e d o u ă locuri, implică u n risc încă şi mai m a r e : cel al excluderii periodice şi alternative de la p r a c t i c a statului şi de la e x p l o a t a r e a r e s u r s e l o r p u b l i c e . N e g o c i e r e a , chiar d a c ă este b a z a t ă d e o c a m d a t ă p e n e î n c r e d e r e reciprocă, a alocării acestor resurse este categoric preferată unei excluderi de la n e g o c i e r e . P a c t u l constituţional din 18 ianuarie 1990 se află încă în vigoare. în 1992, 1996 şi 2000 s-au modificat d o a r n u m ă r u l , n u m e l e şi p o n d e r e a partidelor ce deţin în indiviziune m o n o p o l u l reprezentării voinţei generale. Adoptarea principiului alternanţei, indus de regulă de scrutinul majoritar, ar echivala cu o denunţare a acestui pact. Căci alternanţa ar ţine atunci de o democraţie de factură pur electorală şi ca atare destul de rudimentară, o democraţie comandată de reflexul politic primar de a distinge între prieten şi d u ş m a n 1 , de o democraţie înclinată să valorizeze conflictul în raport cu negocierea. Principala sarcină a unui regim democratic nu este însă aceea de a organiza consultări populare periodice, ci de a oferi societăţii un guvern care să reprezinte voinţa populară. O democraţie electorală nu este în mod necesar şi o democraţie guvernabilă. N i m ă n u i nu-i m a i scapă astăzi că gestul civic de a alege, în care însăşi esenţa democraţiei pare să rezide, este lipsit de orice caracter normativ. De altfel, Constituţia p r e v e d e expressis verbis 1

Cari SCHMITT, Der Begriff der Politischen, Duncker & Humblot, Berlin, 1963, p. 38.

184

1

stabilă care administrează lucruri în favoarea cetăţenilor . Dacă. într-o partidocraţie, procesul electoral c o n d u c e în ultimă instanţă la o formulă de g e s t i u n e a b u n u r i l o r p u b l i c e şi nu la u n a de confruntare şi de conciliere a opiniilor politice, singurul spaţiu de decizie ce mai r ă m â n e la dispoziţia cetăţenilor este chiar votul în sine, înţeles ca o m a n i f e s t a r e a libertăţii, d u p ă formula lui M o n t e s q u i c u : „într-o n a ţ i u n e liberă, de cele m a i m u l t e ori nu c o n t e a z ă d a c ă individul r a ţ i o n e a z ă b i n e sau rău; este de ajuns faptul că r a ţ i o n e a z ă : de aici derivă libertatea, care garantează rezultatele acestor r a ţ i o n a m e n t e " 2 . B u n sau rău, raţional sau iraţional, actul electoral este m a i puţin un instrument fondator al guvernării, cât un gest c r e a t o r de libertate. Ca atare, sufragiul protejează împotriva exceselor raţiunii - m a i ales ale raţiunii de stat puse în lucru de către partide - deoarece prin intermediul său se instituţionalizează o a n u m i t ă incertitudine la nivelul oligarhi­ ilor p a r t i z a n e , obligate astfel să n e g o c i e z e în m o d constant p r o p r i a supravieţuire. D e a c e e a alegerile j o a c ă , î n R o m â n i a posteomunistâ, un rol m a i important decât izbutesc vreodată să o facă în democraţiile consolidate. în a s e m e n e a democraţii, un vot negativ sau defavorabil nu se constituie, de regulă, într-o catastrofă m a j o r ă p e n t r u o g r u p a r e politică dată. C h i a r d a c ă ajung, d u p ă un scor slab, să reprezinte doar un segment electoral neglijabil, partidele continuă să repre­ zinte totuşi pe c i n e v a sau ceva, o c a t e g o r i e socială sau o idee. F o l o s i n d clasificarea cea m a i g e n e r a l ă a p a r t i d e l o r m o d e r n e 3 , acestea reprezintă fie interese clare de grup (Klassen-Partei), fie o anumită doctrină ori viziune despre societate (Weltanschauungs -Portei), fie doar dorinţa propriei oligarhii partizane de a exploata resursele publice (Patronage-Partei). P a r t i d e l e r o m â n e ş t i fac p a r t e , a p r o a p e fără excepţie, din u l t i m a c a t e g o r i e . î n t e r m e n i d e r e p r e z e n t a t i v i t a t e , ele n u d a u 1 Cf. Jean BLONDEL, „Introduction", in Jean BLONDEL, Maurizio COTTA, editors, The Nalure ofParly Governmenl. A Comparative European Perspective, Palgrave, Basingstoke, 2000, p. 8. 2 Esprit des lois, XIX, xxvii. 3 Max WEBER, Wirtschaft tind Gesellschafl. Grundriss der verstehenden Soziologie,Ursg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tiibingen, 1972, p. 167.

186

s e a m a d e c â t d e s p r e ambiţiile propriilor şefi de a d e ţ i n e sau m e n ţ i n e o p o z i ţ i e de p r e s t i g i u şi de influenţă în viaţa p u b l i c ă . Partidele româneşti nu se reprezintă decât pe ele însele. în calitate de p a r t i d e „ d e p a t r o n a i " sunt c o n s t r â n s e să se afle într-o p e r m a n e n t ă căutare d e clienţi. D c aceea p r o c e n t e l e din sondaje capătă, în ochii lor, p r o p o r ţ i i m o n u m e n t a l e . A t u n c i c â n d p i e r d voturi, partidele nu m a i r ă m â n cu n i m i c .

Partidocratie si societate civilă Succesul, general în E u r o p a centrală şi de est, al partidelor s u c c e s o a r e - ilustrat într-un m o d e x e m p l a r dc h e g e m o n i a c o n ­ stantă pe care o exercită asupra sistemului r o m â n e s c de p a r t i d e Frontul Salvării Naţionale/Frontul D e m o c r a t al Salvării Naţionale /Partidul D e m o c r a ţ i e i

Sociale din R o m â n i a / P a r t i d u l Social

D e m o c r a t - ar trebui p r o b a b i l explicat p r i n c a p a c i t a t e a acestor organizaţii p a r t i z a n e de a fi cele m a i b u n e a d m i n i s t r a t o a r e ale „sfârşitului v i i t o r u l u i " pe care 1-a r e p r e z e n t a t c ă d e r e a c o m u n i s ­ mului, în fond, antecesorii acestor partide acţionaseră deja în anii '70 şi '80 ca mediatori între ambiţiile ideologice ale unui stat care se încăpăţâna să planifice viitorul şi exigenţele concrete ale unei societăţi căreia îi era suficient p r e z e n t u l . Ca atare, partidele exc o m u n i s t e r ă m â n , prin definiţie, p a r t i d e ale participării, ale implicării societăţii civile în a c o m o d a r e a politicilor guvernamen­ tale cu interesele particulare, individuale sau de grup. P e s e m n e c ă u n a din m a r i l e iluzii ale p o s t c o m u n i s m u l u i priveşte identificarea societăţii civile cu asociaţiile civice şi cercurile intelectuale şi de presă. Partidele noi de tip conîestatar, indiferent dacă aveau sau nu un trecut istoric în 1989, s-au hrănit din această iluzie şi s-au legitimat sistematic şi a p r o a p e exclusiv prin politica drepturilor o m u l u i şi a libertăţilor p u b l i c e , pe c a r e le-au a p ă r a t u n e o r i sub t o t a l i t a r i s m şi pe c a r e a v e a u v o c a ţ i a e m i n e n t ă de a le p r o m o v a d u p ă p r ă b u ş i r e a acestuia. I d e o l o g i a democratică a drepturilor individului în societate este însă însoţită de o „eclipsă a politicului" caracterizată de incapacitatea politicii

1

de a g e s t i o n a o societate a indivizilor . Iar societatea civilă suprapune în realitate o reţea multiplă şi c o m p l e x ă de solidarităţi dezorganizate care au nu atât nevoie de o expresie partizană, cât de un mediator. în calitate de m o ş t e n i t o r al Partidului C o m u n i s t , P S D a înţeles în m o d intuitiv că politica p o s t c o m u n i s t ă nu este locul în care societatea îşi reflectă propriile clivaje pentru a le concilia în deplină vizibilitate, ci d o a r un spaţiu în care coexistă interese individuale dintre cele m a i diverse, atât într-o indiferenţă reciprocă absolută, cât şi într-o invizibilitate etică ce se sustrage 2 clasificărilor raţionale . A s e m e n e a diviziuni m i c r o - s o c i a l e n u s e m a i învestesc î n asociaţii partizane, d u p ă e x e m p l u l marilor clivaje istorice de tip r o k k a n i a n , ci se cer integrate într-o formulă de p a r t i c i p a r e în formă de reţea, pentru care disputele ideologice, normele de drept şi dezbaterile politice d e v i n irelevante. într-o e p o c ă în c a r e democraţiile avansate sunt guvernate de „partide fără p a r t i z a n i " şi în care c o m p o r t a m e n t e l e politice sunt fragmentate şi indivi­ dualizate 3 , P S D s-a dovedit capabil să m e d i e z e în continuare şi să consolideze practicile participative ale grupurilor de interese care d o m i n ă s o c i e t a t e a civilă (sindicate, asociaţii p a t r o n a l e sau profesionale, Biserici 4 etc.). P S D nu trebuie însă înţeles ca un fel de r e p r e z e n t a n t al societăţii civile pe lângă autorităţile statului, nici ca un soi de negociator independent între stat şi societate, ci m a i degrabă ca o agenţie a statului (în n u m e l e căruia a operat chiar şi din opoziţie) î n s ă r c i n a t ă să t r a d u c ă limbajul j u r i d i c al politicilor guver1 Marcel GAUCHET, La democraţie contre elle-meme, Gallimard, Paris, 2002, pp. 326-385. 2 Cf. definiţiile contrastante sugerate de Pierre ROSANVALLON, La crise de t'Btat-providence, nouvelle edition, Seuil, Paris, 1992, p. 104. 3 Russel .1. DALTON, Martin P. WATTENBERG, „Partisan Change and the Democratic Process", in Russel J. DALTON, Martin P. WATTENBERG, editors, Parties wilhout Parlisans. Political Change in Advanced Industrial Socielies. Oxford, Oxford University Press, 2000, pp. 261-285. 4 Exemplar în acest sens este modul în care PSD a negociat coaliţii locale cu Bisericile neoprotestante din vestul ţării, susţinând, ca la Arad, primari din rândul acestor comunităţi religioase.

188

n a m e n t a l e într-« intereselor ceior fără să o ştie, 1 chestiunii celui în care Influenţa termenului în elite locale re. D a c ă aşa după 2000 drept a tarea tipică a m e l e locale de integrare născute sfârşitul anului d u c i l o r " care a ; dirijist: î m p o t r i v i i încrezătoare in fort centrul d e c o m a darităţile vechiul Această ruinai limbajul societara soare, n u c o r e s p » forme asemănâtoa» Partidele cc:** creaţie a socie: m a i durabilă c o r n acest m o d se poate» administraţiei p u b ! i demiterea formali; acea clipă, P a n i c a al puterii, fără î n : " între un stat ce se civilă incapab . 1 Peter MAIR. _P Richard S. KATZ. P e « Adaptalion in Parv. CThousand Oaks. 1994.

n a m e n t a l e într-o diversitate de d i a l e c t e sociale c o r e s p u n z â n d intereselor celor m a i diferite şi, adesea, m a i antagonice. Probabil fără sa o ştie, P S D a adoptat soluţia pe care M o n t e s q u i e u o d ă d e a chestiunii celui m a i b u n r e g i m politic: b u n a guvernare este aceea în care influenţa puterii centrale este m e d i a t i z a t ă - în sensul dat termenului în Imperiul g e r m a n - şi încarnată de o pluralitate de ciite locale relativ a u t o n o m e în raport cu centrul. D a c ă aşa stau lucrurile, „baronii locali", consideraţi de presă după 2000 drept o patologie a P S D , ar reprezenta tocmai manifes­ tarea tipică a unui partid ce exploatează în avantaj propriu siste­ m e l e locale de p a t r o n a j , p r e c u m şi formele de p a r t i c i p a r e şi de integrare născute sub c o m u n i s m . G u v e r n a r e a P S D inaugurată la sfârşitul anului 2 0 0 0 p r e z i n t ă c â t e v a din trăsăturile „ R e p u b l i c i i d u c i l o r " care a înlocuit, în Franţa, I m p e r i u l liberal centralist şi dirijist: î m p o t r i v a a d m i n i s t r a ţ i i l o r s u c c e s i v e C D R - P D - U D M R , încrezătoare în forţa productivă a n o r m e l o r p u s e şi spuse de către centrul de c o m a n d ă al politicii naţionale, P S D a remobilizat soli­ darităţi le vechiului regim, organizate î n j u r a i notabililor locali. Această funcţie de traducere a statului şi a politicilor sale în limbajul societăţii îndeplinită de m a j o r i t a t e a p a r t i d e l o r succe­ soare, nu c o r e s p u n d e î n s ă u n e i evoluţii istorice, surprinsă în forme a s e m ă n ă t o a r e în cazul sistemelor occidentale de partide 1 . Partidele c o m u n i s t e reîntrupate sau transfigurate nu sunt o creaţie a societăţii civile, ci s-au născut ca parte a statului. Ca cea m a i durabilă c o m p o n e n t ă a statului socialist, chiar. N u m a i în acest m o d se p o a t e explica c o m p o r t a m e n t u l relativ disciplinat al administraţiei publice şi al instituţiilor e c o n o m i c e româneşti după d e m i t e r e a formală a statului totalitar la 22 d e c e m b r i e 1989. în a c e a clipă, Partidul C o m u n i s t R o m â n a dispărut ca organ vizibil al puterii, fără însă a înceta să-şi exercite funcţia de n e g o c i a t o r între un stat ce se î n c ă p ă ţ â n a să nu se t r a n s f o r m e şi o societate civilă incapabilă de autocunoaştere. 1

Peter MAIR, „Party Organizations: From Civil Soeiety to the State", in Richard S. KATZ, Peter MAIR, editors, How Parties Organize. Change and Adaptaiion in Party Organizations in Western Democracies, Sage. London and Thousand Oaks, 1994, p. 8.

189

N u m e l e dat atunci acestei funcţii a fost F r o n t u l Salvării Naţionale. înainte de a deveni o organizaţie partizană cu vocaţia de a scoate la l u m i n ă şi de a legaliza reţelele locale de m e d i e r e şi de participare ale P C R , F r o n t u l a fost atât singura agenţie legitimă a statului, cât şi, prin ficţiunea „emanaţiei revoluţionare", unicul reprezentant autorizat al societăţii. FSN s-a dovedit a fi, în p r i m e l e sale s ă p t ă m â n i de existenţă, o soluţie p o l i t i c ă postpartizană, ce avea vocaţia de a adopta aspectul unei puteri publice de tipul sovietelor, suscitată şi c o o r d o n a t ă de sus în j o s , dar o r g a n i z a t ă de j o s în sus. şi nu atât p e n t r u că I o n Iliescu ar fi crezut, asemeni lui Vaclav Havel, că partidele sunt un rău necesar, ci p e n t r u că, pe această cale, structurile c o m u n i s t e de m e d i e r e între stat şi societate s-ar fi p u t u t în sfârşit formaliza şi instituţionaliza. Scurta fuziune în F S N a statului şi a societăţii p u n e în evidenţă p a r a d o x u l util al partidocraţiei posteomuniste ce rezidă în faptul că alegătorii sunt chemaţi să d e s e m n e z e un corp suveran colectiv, destinat, în m o m e n t u l în care o majoritate se formează, să delege imediat suveranitatea efectivă puterii executive şi, prin acest fapt, partidului din care aceasta provine. Acest partid suscită ia r â n d u l său societatea politica prin m e d i e r e a pe care se angajează să o practice între stat şi interesele particularilor. Pentru ca partidocraţia sa reziste, trebuie ca statui să p o a t ă fi î n t o t d e a u n a opozabil cetăţenilor. A c e ş t i a nu ar m a i a v e a altfel nevoie de un mediator partizan care să-i reprezinte faţă de stat şi care să a t e n u e z e c i r c u m s t a n ţ i a t actele acestuia. Sistematic, partidele valorizează, pe de o parte, suveranitatea indivizibilă a naţiunii împotriva drepturilor subiective şi naturale ale particula­ rilor, iar pe de altă parte, propria lor capacitate de a permite intere­ selor de grup şi individuale să e x p l o a t e z e incidental atributele suveranităţii. Cu s c o p u l de a-şi p e r p e t u a d o m i n a ţ i a colectivă, partidele care au luat locul partidelor u n i c e au n e v o i e de repre­ z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă şi, deci, t r e b u i e să-şi n u m e r e şi să-şi redistribuie voturile la nivelul u n e i circumscripţii n a ţ i o n a l e . D e s c e n t r a l i z a r e a şi a fortiori r e g i o n a l i z a r e a sunt, în ochii lor, i n s t r u m e n t e ale dezetatizării politicii, fapt c o m p a r a b i l , din p u n c t u l de v e d e r e al d o m i n a ţ i e i p a r t i z a n e asupra societăţii, cu 190

demisia totalitarismului şi cu dezmembrarea, reformarea sau reîn­ truparea fostelor partide c o m u n i s t e . G e n e z a regimurilor postco­ m u n i s t e nu se î n r ă d ă c i n e a z ă într-un act d e m o c r a t i c de v o i n ţ ă generală, ci în aranjamente succesorale care au dus la instaurarea partidocraţiei şi au creat, pe cale pozitivă, corpul electoral indis­ p e n s a b i l legitimării lor istorice ulterioare. Viaţa partizană post­ e o m u n i s t ă d e v i n e astfel u n t e r e n d e v â n ă t o a r e rezervat, î n care orice a n i m a l politic p o a t e fi luat d r e p t un altul, fără să existe neapărat un preţ ce trebuie plătit pentru o a s e m e n e a confuzie.

Nereprezentativitatea proporţională

E s e n ţ a unui r e g i m d e m o c r a t i c nu se e p u i z e a z ă n i c i o d a t ă în p r e z e n ţ a la u r n e a cetăţenilor, ca şi c u m m a n d a t u l acestora ar trebui înţeles într-o m a n i e r ă „ a n t i c ă " , în sensul că ei n-ar face altceva decât să instituie, de fiecare dată, un regim politic mai bun decât cel care 1-a precedat. Cu alte cuvinte, cetăţenii ar fi invitaţi p e r i o d i c nu să-şi d e s e m n e z e magistraţii, ci să c a u t e un r e g i m politic din ce în ce m a i b u n . î n ţ e l e a s ă în sens strict electoral, d e m o c r a ţ i a ar fi o î n t r e p r i n d e r e aristotelică de clasificare şi ierarhizare a regimurilor, b a z a t ă pe î n c r e d e r e a în desăvârşita raţionalitate a capacităţii de a alege pe care cetăţenii o deţin în calitatea lor de „fiinţe politice". A l e g e r e a r a ţ i o n a l ă este însă d e p a r t e de a fi trăsătura d o m i n a n t ă a p r o c e s u l u i electoral. Votul nu se situează a p r o a p e niciodată la capătul unui calcul strict raţional, al u n e i convingeri întemeiate pe un efort sistematic de cunoaştere şi formulată prin intermediul u n o r principii clare. Votul apare, m a i degrabă, drept rezultat al u n e i c r e d i n ţ e , al u n e i dispoziţii, al unei înclinaţii ce nu p r e s u p u n cu n e c e s i t a t e m a n i f e s t a r e a inteligenţei p o l i t i c e a electoratului 1 . De aceea, scrutinele, oricât de libere şi de c o r e c t e ar fi, nu sunt capabile să lichideze ori să î n t e m e i e z e regimuri politice. Ele nu fac d e c â t să confirme, să c o n s o l i d e z e sau, d i m p o t r i v ă , să 1

Bernard BERELSON, Paul LAZARSFELD, William McPHEE, Voting. A Study of Opinion Formation in a Presidential Campaign, University of Chicago Press, Chicago, 1966, pp. 308-311.

193

dezavueze şi să concedieze un a n u m e set de politici şi pe cei care lc animă. Alegerile nu sunt o cale de a constitui o ordine politică raţională, superioară celei căreia îi ia locul, ci d o a r o modalitate dc a manifesta într-un cadru instituţional, din care violenţa a fost evacuată, n e s i g u r a n ţ a în c a p a c i t a t e a raţiunii de a găsi soluţii politice pentru p r o b l e m e l e societăţii. D e m o c r a ţ i a reprezentativă, prin mecanismul ei încrucişat de echilibru şi control instituţional, aşa c u m a fost c o n c e p u t de Părinţii C o n s t i t u ţ i e i a m e r i c a n e , s-a născut t o c m a i ca o formă de manifestare a neîncrederii în capa­ citatea naturală a cetăţenilor de a fi u n a n i m locuiţi de virtutea pe care o conferă c o n v i n g e r e a în superioritatea r a ţ i o n a l ă a binelui c o m u n asupra intereselor particulare 1 .

Principiul alternanţei D a c ă actele unui g u v e r n ar fi î n t o t d e a u n a raţionale şi d a c ă cetăţenii care se află sub autoritatea acelui guvern s-ar comporta tot atât de raţional ca şi cei care-i guvernează, alegerile ar fi doar o formă protocolară de celebrare a triumfului social al raţiunii. Nu altfel se desfăşurau alegerile în totalitarism, u n d e votul era liturghia s u p r e m ă a cultului socialismului ştiinţific. Partidul unic propunea cele mai eficiente politici şi cei m a i valoroşi candidaţi, pentru Că era condus în opţiunile sale de ceea ce considera a fi un calcul ra(ional al dezvoltării s u p r a p u s î n t o c m a i p e s t e sensul istorici. Societatea sc d o v e d e a la r â n d u l ei capabilă să înţeleagă caracterul ştiinţific d o v e d i t al m i s i u n i i Partidului prin u n a n i ­ mitatea cu cârd voia politicile şi candidaţii acestuia. D a c ă raţiunea • ii «Iu la cu adfeVăral şi cii titlu exclusiv c o m p o r t a m e n t e l e politice, atunci consultările electorale ar deveni iraţionale, aşa c u m erau, di' fapt, in epoca c o m u n i s m u l u i . Alegerile suni tocmai semnul profundei neputinţe a raţiunii eh .1 e aceea, funcţia sociala a democraţiei reprezeni.iii c I U I este aceea de a selecta cele mai b u n e politici, ci de a 1

Roborl D,

I M I T N A M (willi

Rohort

L l i O N A K D I mul Kiilliu-lla

Y.

li \l H I I I ) , Makiny, Democracy Work. Civic Tradilioits ui Modem llaly,

Plinuuton University Press, Princeton,N.J., 1993,ţ) 87

194

genera oligarhii partizane. într-adevăr, un r e g i m politic întemeiat pe democraţia reprezentativă nu este, într-un a n u m e sens, decât o 1 „piaţă a m u n c i i s u b l i m a t ă " : foştii miniştri devin senatori în aşteptarea viitoarelor alegeri, iar deputaţii de ieri ajung m e m b r i ai g u v e r n u l u i p â n ă la u r m ă t o r u l scrutin, c â n d locurile se pot schimba din nou. Deşi poziţia faţă de guvernare nu afectează structural, ci doar funcţional participarea la p u t e r e , s c h i m b ă r i l e de majoritate p a r l a m e n t a r ă de la 3 n o i e m b r i e 1996 şi de la 26 n o i e m b r i e 2 0 0 0 au fost salutate, de câştigători şi învinşi deopotrivă, ca o d o v a d ă de netăgăduit a consolidării ireversibile a democraţiei r o m â n e ş t i , ca un certificat de maturitate d e m o c r a t i c ă obţinut de electoratul r o m â n şi eliberat în contul clasei sale politice. Se p u n e deci p r o b l e m a d a c ă alternanţa reprezintă, în sine, un test infailibil al democraţiei, d a c ă ea exprimă însăşi esenţa unui sistem politic ce funcţionează d u p ă principii democratice. Logica alternanţei politice presupune o majoritate puternică, constituită d u p ă principiul winner-take-all. într-o astfel de logică, majori­ tatea îşi asigură controlul legislativului, formează integral autori­ tatea executivă, c o l o n i z e a z ă î n t r e a g a administraţie centrală, pe scurt, îşi însuşeşte totalitatea puterii. Opoziţiei, exclusă sistematic din toate instanţele în care se iau deciziile privitoare la interesul public, nu-i r ă m â n e decât să exercite, în m o d ireconciliabil, o funcţie critică, în aşteptarea m o m e n t u l u i în care, la r â n d u l ei, va lua în posesie instituţiile statului. U n a s e m e n e a ideal-tip d e funcţionare a u n e i d e m o c r a ţ i i reprezentative, ilustrat cu p r e c ă d e r e de r e g i m u l politic britanic, presupune însă cel puţin două precondiţii, nu numai esenţiale, dar şi îngemănate: existenţa unui sistem bipartizan stabil, în care cele d o u ă partide prinse în j o c u l alternanţei să fie legate u n u l de celălalt printr-o relaţie de î n c r e d e r e . P r a c t i c a c o n s t i t u ţ i o n a l ă îi îngăduie partidului ieşit î n v i n g ă t o r în alegeri să o c u p e absolut toate poziţiile de c o m a n d ă şi de control t i m p de cinci, z e c e , cincisprezece sau chiar m a i mulţi ani, d e o a r e c e p a r t i d u l c a r e a pierdut are certitudinea că, d u p ă cinci, zece, cincisprezece ori m a i 1 Guy HERMET, Les desenchantemenls de la liberie. La sorlie des diclalures dans les annees '90, Fayard, Paris, 1993, p. 8.

195

mulţi ani, când opţiunea electoratului îi va fi în sfârşit favorabilă, se va instala la rândul său, cu aceeaşi exclusivitate, în condiţia de majoritate g u v e r n a m e n t a l ă . De aceea, opoziţia nu are niciodată interesul să fie „ c o n s t r u c t i v ă " , p e n t r u că o r i c e influenţă asupra treburilor p u b l i c e îi este refuzată din principiu. Singura m e n i r e raţională a opoziţiei ar fi a c e e a de a-i convinge pe alegători, prin­ tr-o critică ireductibilă şi energică a tuturor actelor de guvernare, că majoritatea nu le merită încrederea şi că, la următorul scrutin, voinţa urnelor ar trebui să o a d u c ă pe ea la putere. A l t e r n a n ţ a p o l i t i c ă este posibilă, într-o formulă atât de radicală, în sistemul Westminster-Whitehall, pentru că nici un act de guvernare, chiar d a c ă a fost fixat într-o formă legislativă, nu devine ireversibil. Parlamentul britanic este, în permanenţă şi fără nici o restricţie, un c o r p politic s u v e r a n dotat cu depline puteri şi cu libertatea de a uza de ele: orice instituţie, orice lege, orice m ă s u r ă administrativă poate fi suprimată oricând, fără a fi nevoie de majorităţi speciale sau de consultarea cetăţenilor. N u m a i u n sistem p o l i t i c c a p a b i l s ă p r o d u c ă majorităţi puternice, întemeiat pe încrederea reciprocă a partidelor şi lipsit de constrângerea unei legi fundamentale c h e m a t ă să fixeze pentru mai multe generaţii limitele în care libertatea voinţelor are dreptul de a se manifesta în m o d legitim, p o a t e funcţiona după principiul alternanţei în aşa fel încât exigenţele democraţiei reprezentative să fie global satisfăcute. Căci, redusă la ultima ei expresie, alternanţa devine sinonimă cu excluderea. Or, d a c ă nu există certitudinea că această exclu­ d e r e nu este d e c â t t e m p o r a r ă şi ciclică, că ea nu conferă celor r ă m a ş i la p u t e r e posibilitatea de a lua decizii irevocabile, d a c ă ea nu se p e t r e c e în sânul u n e i elite care, oricât ar fi de divizată politic, împărtăşeşte totuşi o credinţă indefectibilă într-un n u m ă r de valori c o m u n e , atunci alternanţa trebuie considerată ca fiind inacceptabilă, t r a n s f o r m â n d u - s e într-un d u ş m a n redutabil al democraţiei.

196

Practica coaliţilor restrânse D e altminteri, d e m o c r a ţ i i l e c o n t i n e n t a l e c e l e m a i stabile funcţionează într-un sens cu totul p o t r i v n i c principiului alter­ nanţei. Astfel, în calitate de „ d e m o c r a ţ i i consociaţionale", Belgia, Olanda, L u x e m b u r g , Elveţia sau A u s t r i a sunt a d m i n i s t r a t e , de câteva decenii, de g u v e r n e de „largă c o a l i ţ i e " (grand coalition) a căror m i s i u n e este, prin l i m i t a r e a sau chiar e l i m i n a r e a p r o c e ­ deelor instituţionale de excludere a minorităţilor, tocmai să garan­ teze o cât m a i j u s t ă reprezentare a forţelor politice semnificative în instanţele de decizie ale statului 1 . R e g i m u l politic r o m â n e s c s-a organizat, d u p ă alegerile din 27 septembrie 1992, ca un sistem hibrid, în care vocaţia clară a alternanţei convieţuieşte cu a n u m i t e e l e m e n t e de consociaţionalitate. Aceasta din u r m ă s-ar caracteriza, din perspectiva analizei întreprinse de Arend Lijphart, prin patru trasatori majore: guvern dc largă coaliţie; autonomie pentru grupurile minoritare în cadrul unui efort g e n e r a l de d e s c e n t r a l i z a r e ; drept de v e t o al m i n o r i lăţilor în chestiunile politice f u n d a m e n t a l e ; m o d de scrutin proporţional. î n c e r c â n d să l o c a l i z ă m trăsăturile de m a i sus pe c h i p u l d e m o c r a ţ i e i r o m â n e ş t i , se c u v i n e să o b s e r v ă m , m a i întâi, că guvernele formate în n o i e m b r i e 1992 şi d e c e m b r i e 1996 se prezintă m a i degrabă drept „ g u v e r n e d e coaliţie r e s t r â n s ă " c u slabă reprezentativitate socială, în v r e m e ce g u v e r n u l P o l u l u i Democrat Social din R o m â n i a format în decembrie 2 0 0 0 de către P D S R cu participarea marginală şi t e m p o r a r ă a P U R şi P S D R 2 a preferat v a r i a n t a susţinerii p a r l a m e n t a r e d e către U D M R u n e i formule de coaliţie cu organizaţia m a g h i a r ă . Pentru a a r g u m e n t a această afirmaţie, să c o m p a r ă m , pentru alegerile din 1992 şi 1996, c a r e au p r o d u s g u v e r n e de coaliţie, 1 Arend LIJPHART, Democracy in Plural Socielies. A Comparative Exploration, Yale University Press, New Haven and London, 1977, pp. 25-47. 2 Ponderea electorală a PUR şi PSDR la alegerile din 2000 nu poate fi măsurată direct, candidaţii acestor partide fiind plasaţi, în fapt, pe listele PDSR. I Jlterior, PSDR a fuzionat cu PDSR, iar PUR şi-a retras oficial sprijinul acordat guvernului.

197

raporturile n u m e r i c e dintre totalul cetăţenilor cu drept de vot (T,), cifra totală a c e t ă ţ e n i l o r p r e z e n ţ i la u r n e ( T 2 ) , n u m ă r u l total al voturilor validate de către Birourile Electorale ( T 3 ) şi totalitatea sufragiilor întrunite de partidele care au depăşit p r a g u l electoral de

3%

şi

au

obţinut mandate

în

cele d o u ă C a m e r e ale

Parlamentului ( T 4 ) : 27 septembrie 1992

3 noiem brie 1996 Cameră

Senal

Senal

Cameră

T,

16.380.663

16 380 663

17.218.654

17.218.654

T2

12.496.430

12.496.430

13.088.388

13.088.388

10.964,818

10,591.017

12.287.671

12.238.746

9.308.277

8.706.667

10.239.125

10.049.643

T

3

în procente, raporturile dintre voturile efective faţă de totalul cetăţenilor c u drept d e v o t ( V , ) , v o t u r i l e valabil e x p r i m a t e din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot ( V 2 ) , voturile p e n t r u partidele care au depăşit pragul electoral din totalul cetăţenilor cu drept dc vot (V,), voturile p e n t r u partidele care au depăşit pragul electoral din totalul alegătorilor prezenţi la u r n e ( V 4 ) şi voturile pentru partidele care au depăşit pragul electoral din totalul voturilor valabile (V 5 ) s-ar prezenta astfel: 27 septembrie 1992 Senat

v, v3 V

5

Cameră

3 noiemlme 1996 Cameră

Senat

76,28%

76,28%

76,01%

76,01%

66,93%

' 64,65%

71,36%

71,07%

56,82%

53,15%

59,46%

58,36%

74,48%

69,67%

78,23%

76,78%

84,89%

82,20%

83,32%

82,11%

-

Câteva observaţii simple se i m p u n imediat. La alegerile din 1992 si 1996. partidele reprezentate în Parlament nu s-au bucurat S e laolaltă, d e c â t d c î n c r e d e r e a a sub 6 0 % din a n s a m b l u l 198

cetăţenilor cu drept de vot, în special ca efect al absenţei de la urne a circa un sfert din electorat. M a i grav însă, doar în j u r de 7 5 % din cei care au participat la alegeri au sprijinit prin votul lor aceste p a r t i d e . Altfel spus, u n u l din p a t r u sufragii a r ă m a s fără reprezentare p a r l a m e n t a r ă , fie din raţiuni p r o c e d u r a l e (buletine anulate), fie pentru că a fost încredinţat unei formaţiuni politice care nu a trecut p r a g u l de 3 % . S i s t e m u l electoral r o m â n e s c se înscrie astfel, alături de cele din Rusia, B u l g a r i a şi Polonia, în seria celor m a i performante dispozitive tehnico-juridice de irosire a voturilor 1 . Rafinând aceste date la n i v e l de c i r c u m s c r i p ţ i e pentru alegerile din 1996, s-ar p u t e a a d ă u g a că cetăţenii c a r e au participat la scrutin şi al căror vot a fost considerat valabil nu au ales în m o d direct, pe listele p r o p u s e , potrivit legii, de către partide şi coaliţii în fiecare c i r c u m s c r i p ţ i e electorală decât 4 0 , 5 5 % dintre senatori (58 din 143) şi d o a r 6 8 , 5 9 % dintre deputaţi (225 din 328). Cetăţenii nu şi-au d e s e m n a t nemijlocit decât 283 din totalul de 4 6 1 de aleşi (fără a socoti cele 15 mandate cuvenite minorităţilor potrivit art. 4 din Legea 68/1992), adică doar 6 1 % . C u m legea electorală păstrează tăcerea cu privire la modul de alocare a voturilor neatribuite în p r i m ă instanţă, restul de m a n d a t e a fost repartizat p a r t i d e l o r de către m a t e m a t i c i e n i i Biroului Electoral Central după o formulă algebrică de tip Hondt, d a r a cărei m e t o d ă de calcul r ă m â n e confidenţială atât p e n t r u alegători, cât şi pentru candidaţi. Cu alte cuvinte, n u m a i trei din cinci senatori şi deputaţi au fost p r o d u s u l voinţei electoratului, ceilalţi doi fiind rezultatul interpretării m a t e m a t i c e a acestei voinţe la nivelul circumscripţiei naţionale. Să v e d e m a c u m în ce fel s-au reflectat aceste p r o c e n t e în rezultatele obţinute cei m a i i m p o r t a n ţ i actori politici din 1996, raportând voturile acordate C D R şi P D S R la totalul cetăţenilor cu drept de vot ( V 6 ) , apoi la totalul v o t u r i l o r e x p r i m a t e (V 7 ) şi, calculând, în sfârşit, p o n d e r e a m a n d a t e l o r alocate ( M ) :

1

Pierre MARTIN, „Modes de scrutin: mythes et realites", Commentaire, 19/73,1996, p. 87. 199

procente PDSR 1992 1996

procente CDR 1996 1992 Senat

Camera

Senat

Cameră

Smal

Cameră

Senal

Cameră

V

13.93

13,29

21,9!

21,44

18,93

18,41

16,47

15,59

7

V

20,16

20,0!

30,70

30,17

28,29

27,72

23,08

21,52

S

M

23,77

24,01

37,06

35,57

34,26

34,31

28,67

26,53

...

..

Oricât de tulburător ar p u t e a părea acest lucru, formaţiunile politice aflate la c o m a n d a coaliţiilor care au guvernat R o m â n i a în 1992-1996 şi 1996-2000 nu s-au bucurat decât de sprijinul a unul din cinci cetăţeni cu drept de vot şi au obţinut 3 0 % sau chiar m a i puţin din sufragiile valabil e x p r i m a t e . R e p r e z e n t a r e a proporţio­ nală a fost i n s t r u m e n t u l cu ajutorul căruia aceste formaţiuni au izbutit, în condiţii de reprezentativitate destul de p r e c a r e , să c o n t r o l e z e P a r l a m e n t u l . N u n u m a i partidele fruntaşe, d a r nici măcar coaliţiile guvernamentale nu p o t revendica, prin u r m a r e , o reprezentativitate în termeni sociali reali. Majoritatea parlamentară P D S R - P U N R - P R M - P S M (+ P D A R în Senat) a susţinut, explicit sau implicit, guvernul din 1992 p â n ă î n 1996 deşi n u r e a l i z a s e d e c â t 3 1 , 2 7 % din voturile cetăţenilor înscrişi pe liste 1 şi 4 7 , 7 4 % din sufragiile valabil exprimate 2 pentru Senat, iar în C a m e r a Deputaţilor 2 8 , 1 2 % din opţiunile cetăţenilor cu drept de vot 3 şi 4 2 , 3 7 % din voturile validate 4 . La rândul ei, coaliţia C D R - U S D - U D M R a fost expresia unei majorităţi p a r l a m e n t a r e a p r o a p e la fel de slab î n r ă d ă c i n a t ă în preferinţele electoratului. în S e n a t d o a r 3 6 , 1 6 % din cetăţenii cu drept de vot au acordat încredere celor trei coaliţii 5 şi 5 0 , 6 8 % din alegătorii ale c ă r o r voturi au fost v a l i d a t e 6 , iar în C a m e r a 1

1

= 3,30%. 3 PDSR = 18,41%, PUNR = 5,12%, PRM = 2,58%, PSM = 2,01%. 4 PDSR = 27,72%, PUNR = 7,72%, PRM = 3,90%, PSM = 3,03%. 5 CDR = 21,91 %, USD = 9,39%, UDMR = 4,46%. 6 CDR = 30,70%. USD =13,16%, UDMR = 6,82%.

şi

Adevărul statistic înfăţişat de aceste p r o c e n t e ar trebui să fie citit de către p a r t i d e l e politice r o m â n e ş t i ca un î n d e m n la m o d e s t i e şi reţinere. D i n 1992 şi p â n ă în 2 0 0 0 , coaliţiile de guvernământ s-au întemeiat pe o bază electorală extrem de fragilă şi pe o majoritate p a r l a m e n t a r ă p r o d u s ă exclusiv de m o d u l dc scrutin proporţional. Or, în d e m o c r a ţ i a reprezentativă, votul este cel care trece drept m e c a n i s m u l capabil să confere legitimitate, în nici un caz algoritmul bine folosit. P e n t r u a c o m p l e t a tabloul, să a c c e p t ă m că, î n c e p â n d cu decembrie 2000, am avea din n o u de-a face cu o coaliţie, de data aceasta nu restrânsă, ci implicită, în m ă s u r a în c a r e g u v e r n u l „ m o n o c o l o r " P S D este sprijinit î n P a r l a m e n t d e U D M R . D a c ă c a l c u l ă m din n o u indicatorii T M ş i V 1 5 p e n t r u alegerile din 2 6 noiembrie 2000 3 , observăm că partidele şi coaliţiile care au trecut pragul electoral de 5% şi respectiv 8% au reunit sufragiile a m a i puţin de j u m ă t a t e din n u m ă r u l cetăţenilor r o m â n i cu drept de vot. Ca atare, d o a r u n u l din doi c e t ă ţ e n i au o o p i n i e p o l i t i c ă reprezentată în Parlament.

u_ i—

T, T2

„ I i

T4

_

Senat 17.699.727 11.559.458 10.891.910 8.719.823

2 6 noiembrie 2000 Camera 17.699.727 11.559.458 10.839.424 8.327.082

PDSR = 18,93%, PUNR - 5,43%, PRM = 2,57%, PSM = 2,13%, PDAR

= 2,21%. 2 PDSR = 28,29%, PUNR = 8,12%, PRM = 3,85%, PSM = 3,18%, PDAR

200

D e p u t a ţ i l o r n u m a i 3 5 , 3 3 % din alegătorii înscrişi p e liste 2 4 9 , 7 4 % din cei care au votat efectiv şi valabil .

1

CDR = 21,44%, USD = 9,18%, UDMR = 4 7 1 % CDR = 30,17%, USD = 12,93%, UDMR = 6,64%. d a t e l e ref . . eritoare la alegerile din 2000 au fost preluate după l ristian PREDA, România posteomunistă şi România interbelică, Meridiane Bucureşti, 2002, pp. 31-32, 47-49. 2

201

Efectul pervers al reprezentării proporţionale

v

V V

!

v

V

!

26 noiembrie-2Q00_ ~r. i Camera Senat — — j 65.30% 65,30% 61.24% — " — f 61,53% — - 49,26% 47,06% 75,43% Z. i . 72,03% • 76,82% 80,05% „ . — ' >

ţ î

j

3

.1

t! i V? 11 _ 4 :j ! V,

1

î n s c h i m b , i n d i c a t o r u l V 4 r ă m â n e î n limite c o m p a r a b i l e c u cele din 1992 şi 1996. Altfel spus, un sfert din cetăţenii prezenţi la urne şi-au irostit, ca şi în trecut, votul. Tot atât de constantă este şi slaba reprezentativitatc în t e r m e n i sociali reali a partidului de guvernământ: •

U~—

26 noiembrie 2000 _

PDSR i Senal 22,82% " " ] ' 34,95% t ! 46,42°/

Z3 Camera I . Senat 22,42% I 4,24% 34.33% j 6.49"',, 44,92% L 1'8,S7%

•-•I

v

v.

UDMR '

j

Camera i ca/ 4,16% ~A

I

6,37% *7 000/ 7,o2yo

P D S R a fost v o t a t de a p r o x i m a t i v u n u l din cinci r o m â n i titulari ai drepturilor electorale şi de u n u l din trei alegători care s-au deplasat la urne. Cu toate acestea, chiar în acest cadru precar, situaţia lui s-a î m b u n ă t ă ţ i t în r a p o r t cu 1992 cu circa patru p r o c e n t e , iar faţă de 1996 cu şapte p r o c e n t e şi j u m ă t a t e . De asemenea, r a n d a m e n t u l transformării voturilor în m a n d a t e a fost, pentru acest partid, superior performanţelor anterioare. în concluzie, arcul parlamentar P D S R - U D M R care a sprijinit în decembrie 2000 formarea guvernului minoritar condus de Adrian N ă s t a s e d e ţ i n e a l a î n c e p u t u l legislaturii 5 4 , 9 9 % d i n mandatele dc senator şi 5 2 , 7 4 % d i n locurile C a m e r e i Deputaţilor, î n v r e m e c e n u p u t e a r e v e n d i c a d e c â t 2 7 % d i n preferinţele c e t ă ţ e n i l o r r o m â n i ş i circa 4 1 % d i n voturile p a r t i c i p a n ţ i l o r l a scrutin. *

202

Cel de-al d o i l e a criteriu de c o n s o c i a ţ i o n a l i t a t e , respectiv autonomia de acţiune a grupurilor minoritare - alcătuite pe criterii politice, confesionale, etnice, sexuale sau de altă natură - a fost p e r m a n e n t c e n z u r a t ă , d a c ă nu de-a d r e p t u l î m p i e d i c a t ă să se manifeste, în special datorită dezinteresului a p r o a p e u n a n i m , al clasei politice şi al celor interesaţi deopotrivă, faţă de o descen­ tralizare autentică. C o m b i n a ţ i a d i n t r e c o n c e p ţ i a c e n t r a l i z a t o a r e de tip j a c o b i n asupra rolului statului şi definiţia etnică a naţiunii, aşa c u m este reflectată chiar de Constituţia din 1 9 9 1 , constituie ingredientele clasice ale unei r e ţ e t e p o l i t i c e m e n i t e să zădăr­ n i c e a s c ă orice efort de a u t o n o m i z a r e , în sensul u n u i p l u r a l i s m autentic, a societăţii civile. în ceea ce priveşte descentralizarea, i n c o m p l e t asimilată ca principiu c o n s t i t u ţ i o n a l p â n ă l a r e v i z u i r e a d i n 2 0 0 3 ' , e a este drastic limitată în practica instituţională prin capacitatea prefecmlui, în calitate de reprezentant al guvernului în j u d e ţ e , de a ataca în faţa instanţei de c o n t e n c i o s a d m i n i s t r a t i v orice act al autori­ tăţilor autonomiei locale, atac ce suspendă dc drept acfttl respectiv (art. 123, alin. 5). Sau, altfel formulat, dreptul este î n t o t d e a u n a şi în m o d d i s c r e ţ i o n a r de p a r t e a g u v e r n u l u i . în plus, chiar şi revizuită, Constituţia refuză să facă v r e o diferenţă de natură între stat, întrupat în administraţia centrală şi formele de autoguvernare locale ale cetăţenilor; acest refuz este dublat chiar de o confuzie: instituţia prefectului, reprezentant al autorităţii centrale a statului este r e g l e m e n t a t ă în secţiunea d e d i c a t ă a d m i n i s t r a ţ i e i p u b l i c e locale. M a i m u l t chiar, orice e v e n t u a l ă v o c a ţ i e legislativă a a u t o n o m i i l o r locale este interzisă pentru viitor prin p r e v e d e r e a constituţională restrictivă conform căreia Parlamentul este „unica autoritate legiuitoare a ţării" (art. 6 1 , alin 1). Apoi, pentru a ajunge la al treilea criteriu evocat de Lijphart, minorităţilor politice le-a fost sistematic refuzat dreptul de veto în privinţa m a r i l o r decizii instituţionale. E x e m p l u l cel m a i fla1

Art. 119 din textul din 1991 menţiona doar principiile „autonomiei locale" şi „descentralizării serviciilor publice"; reformulat în 2003, art. 120 menţionează la alin. 1 „descentralizarea" fără a-i da însă un conţinut. 203

grant şi m a i sintetic este cel al Constituţiei din 1991, a d o p t a t ă cu toate că 18,66% din m e m b r i i A d u n ă r i i Constituante (95 din 509) au votat împotriva textului sprijinit de guvern. în sfârşit, singura trăsătură reală de consociationalitate pare să fie m o d u l de scrutin p r o p o r ţ i o n a l , aplicat în R o m â n i a la ale­ gerile de Ia 20 m a i 1990, 27 septembrie 1992, 3 noiembrie 1996 şi 26 n o i e m b r i e 2 0 0 0 . M o t i v e l e m ă r t u r i s i t e în v i r t u t e a c ă r o r a legiuitorul a o p t a t p e n t r u r e p r e z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă în cazul alegerilor g e n e r a l e sunt în p r i n c i p a l d o u ă : tradiţia r o m â n e a s c ă interbelică şi convingerea potrivit căreia, în comparaţie cu siste­ mul majoritar, proporţionalitatea duce la o reprezentare m a i justă a principalelor curente de opinie dintr-o societate. M o d u r i l e d e scrutin p r o p o r ţ i o n a l e s e c a r a c t e r i z e a z ă p r i n aceea că au nu n u m a i efecte proporţionale, dar şi o finalitate p r o ­ porţională, e l e c o m p o r t â n d u n a l g o r i t m î n t e m e i u l căruia j u s t a proporţie dintre voturile obţinute şi mandatele atribuite trebuie să fie garantată în v e d e r e a realizării unui pluralism al reprezentării politice; în schimb, m o d u l de scrutin majoritar este lipsit de fina­ litate, fiind doar o tehnică de atribuire a mandatelor parlamentare 1 . Scrutinul majoritar c o r e s p u n d e , d e regulă, u n o r sisteme d e alternanţă politică, iar cel proporţional u n o r sisteme de cooperare partizană în cadrul coaliţiilor g u v e r n a m e n t a l e . N u m a i că logica efectului de proporţionalitate cere ca aceasta să se regăsească nu n u m a i în P a r l a m e n t , dar şi la nivel executiv. P r o p o r ţ i o n a l i t a t e a trebuie să fie o trăsătură a puterii, nu d o a r u n a a reprezentării. Rareori însă efectul de proporţionalitate este instituţionaîizat p â n ă la capăt, c u m se î n t â m p l ă în Constituţia provizorie sud-africană din 1994 care dă dreptul partidelor care au obţinut p e s t e 5% din voturi nu n u m a i să fie r e p r e z e n t a t e în P a r l a m e n t , dar chiar să participe la guvernare 2 . într-adevăr, r e p r e z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă se d o v e d e ş t e , în ultimă instanţă, fără consecinţe în planul politicilor d a c ă nu d u c e la guverne de largă coaliţie. C a r e este în fond deosebirea între a nu fi ascultat în afara P a r l a m e n t u l u i şi a nu fi c o n s u l t a t în interiorul acestuia. în R o m â n i a posteomunistă, adversarul politic 1 2

204

Pierre MARTIN, op. cit., p. 86. IBIDEM, p. 9 1 .

este, de regulă, înfrânt în Parlament, nu în alegeri. într-un sistem proporţional, reprezentarea parlamentară a minorităţii devine inutilă dacă opinia acesteia este sistematic şi făţiş ignorată. Atâta timp cât nu participă la decizii şi la elaborarea politicilor, statutul p a r l a m e n t a r sau extra-parlamentar al u n u i partid r ă m â n e teoretic indiferent. Autoritatea efectivă a respectivului partid este la fel de redusă. D o a r autoritatea sa simbolică diferă de la un statut la altul şi, fireşte, condiţia p e r s o n a l ă a oligarhiilor de partid, m a i puter­ n i c e - în ochii propriilor militanţi şi ai publicului - atunci c â n d se află în P a r l a m e n t d e c â t în situaţia în c a r e nu i z b u t e s c sa o b ţ i n ă nici un mandat. D e ş i g u v e r n e l e r o m â n e ş t i p o s t e o m u n i s t e sunt formate d e P a r l a m e n t e alese prin m o d u l d e scrutin p r o p o r ţ i o n a l , p r a c t i c a constituţională a adoptat fără e c h i v o c logica majoritate/opoziţie c a r e c a r a c t e r i z e a z ă structural r e g i m u r i l e politice ce r e c u r g la serviciile scrutinului majoritar. Utilizarea oportunistă a sistemului electoral î m p o t r i v a efectului d e c o n s e n s ş i c o n t i n u i t a t e p e c a r e acesta îl p r e s u p u n e p o a t e fi socotită s e m n u l u n u i clar deficit de­ mocratic. Acest deficit se manifestă prin lipsa încrederii imperso­ nale care trebuie sa d o m n e a s c ă între participanţii la viaţa publică, ca şi prin situarea legitimităţii d e m o c r a t i c e exclusiv la nivel electoral.

Scrutinul majoritar: o simulare Pentru a încerca să ne a p r o p i e m nu d o a r de cauzele acestui deficit, ci şi de motivele pentru c a r e partidele aflate la p u t e r e în R o m â n i a d u p ă 1990 l-au alimentat în p e r m a n e n ţ ă , să simulăm, cu titlu e x p e r i m e n t a l , raportul d i n t r e r e z u l t a t e l e c e a r f i p u t u t f i obţinute p r i n scrutin majoritar şi cele oferite de r e p r e z e n t a r e a proporţională. în acest scop, am ales scrutinul din 1996 p e n t r u că prezintă o m a i m a r e diversitate a actorilor politici reprezentaţi şi un m a i mare echilibru între aceştia. P o a t e că astfel v o m reuşi să s e s i z ă m care d i n c e l e d o u ă s i s t e m e este m a i avantajos p e n t r u 205

partidele româneşti, atât în funcţie de ponderea acestora, cât şi de obiectivele lor strategice extra-electorale. La 2 iunie 1996, de exemplu, electoratul a utilizat simultan ambele procedee: votul majoritar în d o u ă tururi, în circumscripţii uninominale, pentru alegerea primarilor şi cel proporţional de listă pentru desemnarea consilierilor locali şi judeţeni. Sa alăturăm deci, în cifre absolute şi în procente 1 , scorurile principalelor partide aşa c u m au rezultat din cele două modalităţi paralele de vot 2 : Alegeri pentru desemnarea primarilor (sistem majoritar) cifre procente 2.712.852 26,27% 2.713.095 26,28% 1.353.406 13,11% 431.372 4,18% 412.50S 4,00% 148.750 : 1.44% 787588" r 7.60%

Alegeri pentru desemnarea consilierilo - judeţeni Formaţiunea (sistem pro)iov tionaţ) procente cifre 19,53% 1.667.417 CDR 16,28% PDSR 1 1.390.225 " 11,27% 962.719 USD 7,06% 602.561 UDMR 5,40% 461.447 PUNR 4,03% i 344.056 PRM • Independenţi i 303.469 f 3,55%

Se p o a t e lesne constata că, d a c ă alegerile generale legislative ar fi avut loc la 2 iunie şi s-ar fi desfăşurat pe b a z a scrutinului majoritar în două tururi, p o n d e r e a deputaţilor şi senatorilor U D M R , P U N R ş i P R M a r f i fost m a i m i c ă d e c â t î n cazul unei reprezentări p r o p o r ţ i o n a l e : c e l e trei p a r t i d e n-ar fi a d u n a t împreună decât 9,62% din totalul voturilor valabil exprimate faţă de 16,49%, pierzând, aşadar, 4 1 5 . 4 3 4 voturi. D i m p o t r i v ă , votul majoritar uninominal ar fi adus, în plus faţă de scrutinul de listă, 1.322.170 voturi pentru P D S R (adică un spor relativ de 48,73%), 1.045.431 voturi p e n t r u C D R ( u n spor d e 3 8 , 5 3 % ) ş i 3 9 0 . 6 8 7 voturi p e n t r u U S D (un spor de 2 8 , 8 6 % ) . A c e s t e trei formaţiuni cel m a i bine clasate au p i e r d u t laolaltă, prin t r e c e r e a de la ' Datele alegerilor de la 2 iunie şi 3 noiembrie 1996, ca şi cele de la 27 septembrie 1992, sunt preluate după procesele verbale comunicate de Biroul Electoral Central. 2 Am ales rezultatele votului pentru Consiliile judeţene pentru că s-au desfăşurat în circumscripţiile folosite şi la alegerile legislative, valoarea lor de simulare fiind deci mai ridicată decât cea a alegerilor pentru Consiliile locale. 206

majoritar la p r o p o r ţ i o n a l , 2.368.305 voturi, adică a p r o x i m a t i v 2 7 % din totalul sufragiilor. C o n c l u z i a acestei simulări era previzibilă: r e p r e z e n t a r e a p r o p o r ţ i o n a l ă difuzează voturile, în t i m p ce sistemul majoritar favorizează partidele m a i puternice, menajând totuşi un loc relativ important p e n t r u candidaţii i n d e p e n d e n ţ i cu o solidă notorietate locală. D u p ă c u m se ştie, candidaţii disidenţi, c ă r o r a statele majore de partid le-au retras încrederea, au şanse de câştig n u m a i în circumscripţii u n i n o m i n a l e . Nu toate partidele puternice sunt însă uniform avantajate de sistemul proporţional r o m â n e s c . Astfel, calculul redistribuirilor, bazat pe m e t o d a H o n d t , a avut efectul c e l m a i d r a m a t i c a s u p r a performanţelor electorale ale P D S R , influenţând s p e c t a c u l o s evoluţia raporturilor dintre voturile obţinute de acesta în 1996 şi 2000 faţă de 1992, luat ca p u n c t de reper (V) şi m a n d a t e l e ce i-au fost atribuite ( M ) : PDSR

1992 Senat

y

— 3.102.201

1996 Camera

To7577olT "2.836.017"

49

117

Senat

+/-

PDSR

V M

Senat

41

+/-

Camera

-266.190

2.633.860

-8

91

+/-

- 381.843" -26" "

2000

4M02ÎT + 65

938.011 + 16

Camera

+/-

3.968.464

+ 952.756

155

+ 38

J ". 1

O p i e r d e r e de n u m a i 2 6 6 . 1 9 0 de v o t u r i a costat P D S R în 1996 opt locuri de senator şi un m i n u s de 381.848 de voturi i-a scăzut numărul deputaţilor cu douăzeci şi şase. Ceea ce înseamnă că un loc de senator pierdut v a l o r e a z ă 3 3 . 8 7 3 de voturi, iar un m a n d a t de deputat m a i puţin echivalează cu 14.686 de voturi. în schimb, un câştig de 938.011 sufragii în 2 0 0 0 a v a l o r a t 16 m a n d a t e de senator în plus, adică 58.625 de voturi p e n t r u un m a n d a t , şi un spor de 952.756 de voturi a adus P D S R 38 de deputaţi, aleşi fiecare de 25.072 cetăţeni. Pentru comparaţie, să privim tabelul creşterii în voturi şi în m a n d a t e a C D R în 1996 faţă de 1992, care a o b ţ i n u t un l o c 207

s u p l i m e n t a r de senator cu 82.176 voturi şi u n u l de d e p u t a t cu

1992 Senat Camera ! Senat !. 139.033 1.108.500 ! 1.617.384 18 "... 4 3 Z I I ,.~2'1",

37.879 de voturi:

1992 Senat Senat Camera 2.210.722 2.177.144 3.772.084 V "53 34 82 M '

CDR

1996 VCamera L + 1.561.362 3.692.321 1 19 122

+/+ 1.515.177 ~ +40

N o r m a r e a l ă de r e p r e z e n t a r e a fost, la alegerile din 3 n o i e m b r i e 1996 d e pildă, d e 85.228 d e voturi v a l i d e p e n t r u u n senator şi de 37.313 voturi valabil exprimate p e n t r u un deputat. Strict aritmetic, P D S R ar fi trebuit să piardă d o a r patru locuri de senator şi în j u r de zece m a n d a t e de deputat. Jocul proporţionalităţii, aşa c u m este aplicat în sistemul electoral r o m â n e s c , a făcut ca, pentru partidele aflate la vârf, pierderea să fie de aproximativ trei ori m a i costisitoare în voturi d e c â t câştigul, t e n d i n ţ ă ce s-a verificat şi în performanţele P D S R la alegerile din 2000. în Senatul ales în 1996, C D R şi P D S R au fost despărţite de 936.073 de voturi, materializate într-o diferenţă de 12 locuri, ceea ce revine la o n o r m ă de reprezentare de 73.006, inferioară cu 12.000 celei naţionale. în C a m e r a Deputaţilor, 1.058.461 de vo­ turi separau cele d o u ă formaţiuni, adică 34.143 voturi pentru fie­ care din cele 31 de m a n d a t e deţinute de C D R în plus faţă de principalul partid de opoziţie de atunci; prin urmare, deputaţii care asigurau întâietatea C o n v e n ţ i e i fuseseră aleşi şi ei pe b a z a u n e i n o r m e de reprezentare inferioară celei reale. A c e s t e n o r m e , atât cele reale, cât şi cele „de s e p a r a r e " erau o r i c u m de d o u ă ori m a i mici decât cele prevăzute de art. 3 al Legii 68/1992, adică 70.000 de locuitori pentru un deputat şi 160.000 pentru un senator. S ă v e d e m d a c ă regularităţile p e c a r e le-am surprins p â n ă a c u m sunt confirmate de evoluţia formaţiunilor politice aflate în 1996 în p a r t e a de mijloc a c l a s a m e n t u l u i , m a i întâi cu ajutorul rezultatelor înregistrate d e F S N / U S D , c a r e şi-a î m b u n ă t ă ţ i t performanţa: 208

, 1996 ~ ! Camera ~~7 +A "j + 478.381 ! 1.582.231 + 474.269 +X-.' ] * 53 "+,10 : +/

Fiecare loc d e senator d o b â n d i t d e U S D î n p l u s faţă d e F S N a cerut 95.670 de voturi, cu 13.000 m a i m u l t decât a avut n e v o i e C D R , iar fiecare mandat de deputat suplimentar a fost câştigat cu 47.426 de voturi, adică cu 10.000 peste n o r m a de creştere a C D R . Să a d ă u g ă m , în sfârşit, d a t e l e u n u i partid, P U N R , care a scăzut în 1996 în preferinţele electoratului:

I

PUNR ~ Senat 1992" " j j Camera

V M

890.410 1 839.586 -

- ,4

'

3 ( )

!

:f-

JSenat_ 518.962 7

1

1

V9-

9

6 Camera

- 371.448

533.348 ~_\%

+/-

" -306.238 - 12'

Se constată că P U N R a rămas fără un loc de senator la fiecare 53.064 voturi pierdute (cu circa 20.000 în plus faţă de P D S R ) şi Iară un m a n d a t de deputat la 25.519 voturi în m i n u s (o cădere cu 10.000 de voturi m a i lentă decât c e a suferită de P D S R ) . în mare, la 100.000 de alegători care le-au retras încrederea în 1996, P D S R a r ă m a s fără 3 senatori şi fără 7 deputaţi, iar P U N R cu 2 senatori şi 4 d e p u t a ţ i m a i puţin. D i m p o t r i v ă , la 500.000 d e electori suplimentari c a r e le-au a c o r d a t votul, C D R a obţinut 6 m a n d a t e de senator şi 14 de deputat, iar U S D doar 5 şi respectiv 10. S-ar p u t e a s p u n e , cu titlu de r e g u l ă p r o v i z o r i e şi o a r e c u m rudimentară, c ă p e n t r u partidele m a i b i n e plasate î n c l a s a m e n t câştigul este, proporţional, m a i uşor şi scăderea m a i abruptă, în v r e m e ce partidele aflate în plutonul de mijloc şi inferior plătesc m a i ieftin pierderile dar cresc cu eforturi m a i mari. D a c ă am încerca să transpunem, printr-un exerciţiu teoretic, rezultatele alegerilor legislative din 1996 în m o d u l dc scrutin majoritar, ar trebui, pe b a z a indicatorilor simulării pe care am făcut-o p e n t r u alegerile locale şi i g n o r â n d , fireşte, atât m i z a 209

scrutinelor, cât şi efectul de timp şi dintre 2 iunie şi 3 noiembrie 1996, s a t r e c e m î n contul P D S R u n spor î n voturi d e 4 8 , 7 3 % , p e s e a m a C D R u n spor d e 3 8 , 5 3 % ş i î n zestrea U S D u n spor d e 28,86%. înmulţind aceste p r o c e n t e cu numărul de voturi obţinute pe liste şi divizând apoi s u m a prin n o r m a reală de r e p r e z e n t a r e ( 8 5 . 2 2 8 de electori la un senator şi 3 7 . 3 1 3 la un d e p u t a t ) am o b ţ i n e u r m ă t o a r e a configuraţie ipotetică a unui P a r l a m e n t ales prin scrutin majoritar ( S ) : "

""

!

CDR PDSR ! USD

M 53 41 23

Senat ~~f M • S l. ' +8 j ' ~ 122 61 91 +8 49 ! 53 +1 2 4 ]

Camera 1 ^ \ 137 " 1 104 ! 54

F i e d e c i r a p o r t u l dintre m a n d a t e l e ş i voturile o b ţ i n u t e d e C D R şi P D S R în 1992 şi 1996, atât în Senat, cât şi în C a m e r a deputaţilor :

+ ± + 15 + 13 +1

J

Rezultatul este departe de a fi neaşteptat: partidele m i c i simt avantajate de m o d u l de s c r u t i n p r o p o r ţ i o n a l ( U S D a o b ţ i n u t a p r o a p e acelaşi n u m ă r d e m a n d a t e c u u n m i n u s d e 4 0 0 . 0 0 0 d e voturi) şi defavorizează partidele mari. D a c ă nu ar fi fost vorba despre o simulare, ci am fi avut de-a face cu un scrutin ce s-ar fi desfăşurat în m o d real d u p ă principiul majoritar, fenomenul de polarizare la vârf ar fi fost probabil încă şi mai pronunţat. U D M R , P U N R şi P R M n-ar fi izbutit să obţină, împreună, nici măcar cele 9 locuri de senator şi 33 de m a n d a t e de deputat care le-ar fi revenit d u p ă î n s u m a r e a ipoteticelor rezultate ale C D R , P D S R şi U S D . Politica românească s-ar fi reorganizat d u p ă un m o d e l similar celui g e r m a n , adică potrivit u n u i sistem p a r t i z a n d e a l t e r n a n ţ ă moderată, c o m p o r t â n d „ d o u ă partide şi j u m ă t a t e " (Zweiundhalbparteiensystern) şi o r e p r e z e n t a r e p u n c t u a l ă a U D M R . într-un a s e m e n e a context, U S D n-ar fi fost mai câştigată în m a n d a t e , d a r puterea sa de decizie şi spaţiul său de m a n e v r ă ar fi fost p e s e m n e m u l t m a i m a r i , p e n t r u c ă nici u n u l dintre c e l e d o u ă p a r t i d e principale nu ar fi fost în m ă s u r ă să guverneze fără concursul ei. Să ne î n t r e b ă m a c u m d a c ă reprezentarea proporţională, aşa c u m este utilizată î n alegerile r o m â n e ş t i , a r e cel p u ţ i n m e r i t u l fidelităţii faţă de finalitatea sa proporţională. Se c o n s i d e r ă că 210

reprezentarea proporţională „ p e r f e c t ă " este e x p r i m a t ă de relaţia y = x, u n d e y d e s e m n e a z ă raportul dintre m a n d a t e l e atribuite partidului 1 şi c e l e atribuite p a r t i d u l u i 2, iar x raportul dintre voturile a d u n a t e de partidul 1 şi cele adunate de partidul 2 ' .

i Senat 1992 \ \ Camera 1992 \ Senat 1996 \ Camera 1996 \

y 1,32 1,42 1,29 1,34

x 1,40 1,38 1,33 1,40

y = x" n = 0,94 n = 1,02 n = 0,96 h = 0,95

Variabilă de la o C a m e r ă la alta şi de la o a l e g e r e la alta, abaterea n de la proporţionalitate este deci destul de r e d u s ă . D i n t r e c e l e trei c a u z e care au r e p u t a ţ i a de a p r o d u c e efecte de disproporţionalitate şi a n u m e : m ă r i m e a circumscripţiei electorale, existenţa u n o r clauze de excludere şi translarea disproporţională 2 , cea din u r m ă este aproape neglijabilă în sistemul electoral r o m â ­ nesc, modalitatea de calcul fiind relativ bine calibrată m a t e m a t i c . Dimpotrivă, s-a văzut l i m p e d e că pragul electoral impus de lege, m a i întâi de 3%, apoi de 5%, se constituie într-un instrument politico-artimetic care exclude de la dreptul de a fi reprezentaţi în P a r l a m e n t în m e d i e 1 7 % din alegătorii ale căror voturi au fost validate. A d o u a distorsiune, tot atât de serioasă, este p r o v o c a t ă de m a g n i t u d i n e a c i r c u m s c r i p ţ i i l o r electorale. S ă n e a m i n t i m c ă î n 1996 d o a r doi din cinci senatori şi n u m a i doi din trei deputaţi au ! Rein TAAGEPERA, Matthew SOBERG SHUGART, Seats and Votes. The Effecls and Determinante ofElectoral Systems, Yale University Press, New Haven and London, 1989. pp. 167-168. Cristian PREDA, România posteomunistă şi România interbelică, pp. 59-60 foloseşte o altă medodă de calcul, mai fină şi mai dinamică; rezultatele sale sunt însă convergente cu cele obţinute de mine. 2 Giovanni SARTOR1, „The Influence of Electoral Systems: Faulty Laws or Faulty Metfaod?", in Arend LIJPHART, Bernard GROFMAN, editors, Electoral Laws and iheir Political Consequences, Agathon Press, New York, 1986, pp. 58-59.

211

fost aleşi la acest nivel. Nici un candidat P R M p e n t r u Senat n-a reuşit, de pildă, să obţină atunci un m a n d a t direct. Redistribuirea naţională a stabilit un raport aleatoriu între distribuţia teritorială a rezultatelor finale ale p a r t i d e l o r şi preferinţele electoratului dinte-o circumscripţie dată. Uniunii Democrate a Maghiarilor i-au fost astfel repartizate m a n d a t e în z o n e în care nu există practic o minoritate maghiară. Cu alte cuvinte, voinţa politică a cetăţenilor care-şi exercită c o n c r e t d r e p t u l de vot în p r o p r i a lor c i r c u m ­ scripţie este completată şi corectată de o voinţă generală dedusă pe baze m a t e m a t i c e . în c o n c l u z i e , s-ar s p u n e că partidele cu vocaţie guverna­ mentală nu sunt formal avantajate de reprezentarea proporţională. Cu toate acestea, ele nu insistă de regulă p e n t r u s c h i m b a r e a modului de scrutin, deşi ar avea puterea să o facă, iar o asemenea modificare le-ar a d u c e un profit electoral evident. E v e n t u a l a introducere a v o t u l u i majoritar ar p u t e a d e c l a n ş a un p r o c e s de restructurare a sistemului r o m â n e s c de partide într-un sens bipartizau şi ar d u c e la instaurarea reală a alternanţei, pe care opinia publică o socoteşte un criteriu de consolidare a democraţiei. Perpetuarea alegerilor de liste pare să convină în continuare formaţiunilor politice majore, în c i u d a dificultăţilor pe care ie întâmpină în R o m â n i a guvernarea prin coaliţii. A c e s t p a r a d o x sc explică prin rolul îndeplinit de p a r t i d e în r e g i m u l politic r o m â ­ nesc, ştiind că nu m o d u l de scrutin d e t e r m i n ă f o r m a r e g i m u l u i după o relaţie de tip cauză-efect, ci, dimpotrivă, regimul este cel care, potrivit p r o p r i e i sale n a t u r i şi în funcţie de obiectivele pe care principalii actori politici d o r e s c să le atingă, a d o p t ă o modalitate a n u m e de desfăşurare a alegerilor.

CAPITOLULUI

Absenţa subiectului politic

Revoluţia de recuperare

în e p o c a triumfului i n d i v i d u a l i s m u l u i , dispozitivele de putere se instalează, de obicei, d u p ă r e g u l a m o d e l u l u i teoretic, adică potrivit u n u i inventar de b u n u r i sociale şi de simboluri pe al căror enunţ se întemeiază moralitatea şi legitimitatea practicii politice. D i n reţeta u n e i revoluţii nu p o a t e lipsi, în principiu, o teorie r e v o l u ţ i o n a r ă ori un surogat a c c e p t a b i l al acesteia. De aceea, inventarea u n u i cadru de referinţă la valori p a r e să fie o cale privilegiată prin care consensul - ca d i m e n s i u n e obligatorie a spaţiului politic m o d e m , fărâmiţat şi evacuat de funcţii simboI ice „ t a r i " - poate fi înrădăcinat în subiectivitatea unei alegeri, a unei anumite vocaţii de a exercita puterea. în România, revoluţia a fost m o d e l u l social al delegitimării totalitarismului, r e v o l u ţ i a a fost mijlocul p r i n care fostele elite comuniste au procedat la reforma propriilor structuri şi ierarhii, revoluţia a fost instanţa care le-a p e r m i s intelectualilor să se impună ca unici purtători de cuvânt ai societăţii civile. D a c ă procesul de democratizare ce însoţeşte orice trecere de la un r e g i m autoritar la statul de d r e p t p o a t e fi descris ca o instituţionalizare a nesiguranţei 1 , atunci revoluţia, ca rit major al acestei treceri, este constrânsă să se p r e z i n t e drept o certitudine instituţionalizată. Altfel spus, dincolo de probabila spontaneitate a gesturilor de revoltă şi de improbabilele acţiuni provocatoare, 1

Aclam PRZEWORSKI, „Democray as a Contingent Outcome of Conflicts", in Jon ELSTER, Rune SLAGSTAD, editors, Constituţionalism and Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1988, p. 63. 215

revoluţia, aşa c u m românii au trăit-o în decembrie 1989, a fost, în principal, un efort a n o n i m de sistematizare şi de raţionalizare a 1

lipsei proiectului politic al schimbării .

revolte. în realitate, revoluţionarii sunt î n t o t d e a u n a „ d e p r o f e s i e " şi nu-şi aleg n i c i o d a t ă strada ca t e r e n de luptă. Ei a t a c ă direct, după o tehnologie proprie acţiunii politice şi cu un profesionalism î n d e l u n g exersat, centrele puterii c ă r e i a vor să i se substituie.

O revoluţie imaginată Revoluţia r o m â n ă ţ i n e , m a i degrabă, d e d o m e n i u l imagi­ naţiei. Revolta străzii a fost rezultatul unui i m a g i n a r colectiv în care a c u m u l a r e a tensiunilor, zvonurilor, disperării, iluziilor şi nerăbdării a depăşit temperatura de fierbere. E m o ţ i a populară, cu formele ei violente, s-a arătat c a p a b i l ă să r ă s t o a r n e un g u v e r n , să spulbere chiar un regim politic, dar nu a p r o d u s , de la sine, un nou dispozitiv de putere. Ca şi în celelalte societăţi p o s t e o m u ­ niste, t r a n s f o r m a r e a de r e g i m a fost un fenomen profund heteronom, căci euforia populară nu a fost cu adevărat însoţită de o mobilizare socială şi nici nu s-a investit într-un proiect politic 2 . Revoluţia este sistematică şi analitică, revolta este spontană şi critică. R e v o l u ţ i a r e c u r g e la structuri şi instituţii, revolta se î n t r u p e a z ă din gesturi şi c u v i n t e . R e v o l u ţ i a se n a ş t e la capătul unei tactici combinatorii şi al u n u i calcul social al probabilităţii schimbării de r e g i m , r e v o l t a se d e z l ă n ţ u i e atunci c â n d sunt anulate logica prudenţei şi reflexul supravieţuirii. Revoluţia apar­ ţine elitelor, revolta este privilegiul societăţii. Cei care se revoltă nu ajung niciodată la putere. Sunt folosiţi uneori, în cazuri izolate şi atent verificate, pentru a da un lustru de legitimitate grupului care se instalează la putere în u r m a unei 1

Pertinente în acest sens sunt remarcile din Katherine VERDERY, Gail KLIGM AN, „România after Ceauşescu: Post-Communist Communism", in Ivo BANAC, editor, Eastern Europe in Revolution, Corneli University Press, IthacaLondon. 1992, pp. 121-122, potrivit cărora nici una dintre cauzele deduse a posteriori ale Revoluţiei din decembrie nu este suficientă pentru a-i explica succesul; altfel spus, faptul că în România a avut loc o revoluţie rămâne, in ultimă analiză, ireductibil raţional. 2 Stephen HOLMES, „Conceptions of Democracy in the Draft Constitutions of Post-Communist Countries", in Beverly CRAWFORD, editor, Markets, States, and Democracy. The Political Economy o) Post-Communist Transformation, Westview, Boulder, Co. and San Francisco and Oxford, 1995, p. 74.

216

Străzile răscolite de mulţimea revoltată nu asigură decât coloana sonoră a unei acţiuni care se petrece în interiorul palatelor puterii. Faptă a unei minorităţi răzvrătite, insurecţia din d e c e m b r i e 1989 a surprins nu n u m a i regimul, dar şi publicul deloc pregătit pentru o schimbare dc structură a regulilor şi raporturilor sociale. Aşteptând m e r e u o re-normalizare a orizontului cotidian, socie­ tatea p ă r e a că se r e s e m n a s e să v a d ă funcţia politică p r e l u a t ă , aparent definitiv, de către oligarhia de partid. Schimbarea nu s-a situat la capătul u n u i p r o c e s revoluţionar, ci a fost m a i c u r â n d punctul c u l m i n a n t al u n e i crize interne generalizate 1 . C o m u n i s m u l nu a căzut, nu a fost doborât, ci, p u r şi simplu şi cu un t e r m e n leninist, „a p u t r e z i t " 2 , s-a d e s c o m p u s . Sfârşitul c o m u n i s m u l u i nu ar trebui deci gândit în categoriile voinţei sau ale structurii, ci în cea a hazardului 3 . Revoluţia r o m â n ă n-ar fi în sens strict decât o „non-revoluţ i e " violentă, căci nu a dispus nici de o contra-elită revoluţionară, nici de o teorie revoluţionară, nici de o organizare revoluţionară şi nici de un proiect revoluţionar. Ca şi celelalte forme de demi­ tere a totalitarismului central şi est-european, revoluţia r o m â n ă nu a fost produsul u n o r agenţi şi al u n e i a g e n d e revoluţionare, ci 4

şi-a produs ea însăşi agenţii şi a g e n d a . 1

Bill LOMAX, „Impediments to Democratization in Post-Communist East-Central Europe", in Gordon WIGHTMAN, editor, Parly Formation in Easl-Cenlral Europe. Polilics in Czechoslovakia, Hungary, Poland, and Bulgaria, Edward Elgar, Aldershot, 1995, p. 179. 2 Claus OFFE, Varielies of Transilion. The East European and Easl German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, p. 134. 3 Catherine PERRON, Les pionniers de la democraţie. Elites politiques locales tcheques el esl-allemandes, 1989-1998, Presses Universitaires de France, Paris, 2004, p. 17. 4 Jon ELSTER, Claus OFFE, Ulrich K. PREUSS, Instituţional Design in Post-Communist Societies. Rebuilding the Ship al Sea, Cambridge University Press, Cambridge, 1998, p. 11. 217

Revoluţia însăşi şi-a a d u s d e c i pe l u m e revoluţionarii. P r o ­ cesul dc transmitere a puterii

funcţiona, se pare, din plin şi fără

obstacole majore începând chiar 22 d e c e m b r i e 1989, dar mişcă­ rile de stradă ridicau p r o b l e m a e x t r e m de dificilă a legitimităţii s i m b o l i c e şi a p r o c e d u r i l o r politice de l e g i t i m a r e a succesiunii regimului totalitar 1 . Atunci, p u n e r e a în s c e n ă unei agresiuni invizibile, dar vio­ lente, imaginea televizată a unei ţări asediate de un inamic tară n u m e şi fără chip, au dat conducătorilor post-revoluţionari posibilitatea de a se înfăţişa drept eroi ai pacificării, învingători ai războiului civil şi apărători ai societăţii. Televiziunea a jucat, în final, rolul de „teorie r e v o l u ţ i o n a r ă " sui generis a revoluţiei r o m â n e , cei care s-au p e r i n d a t prin studiouri în p r i m e l e zile improvizându-se într-un fel de „contra-elită revoluţionară". Con­ trolul televiziunii a d e p o s e d a t Partidul C o m u n i s t , în calitatea acestuia de instituţie a imaginarului (în m ă s u r a în care deţinea monopolul ideilor şi credinţelor publice), de industria imaginarului, de mijloacele de producţie ale politicii. Revolta culpabilizantă- din pricina caracterului său minoritar, spontan şi accidental - a locuitorilor Timişoarei şi a câtorva mii de bucureşteni disperaţi, a devenit astfel „revoluţia noastră", „revoluţia întregului popor". Eliberată d e p r o p r i a identitate i d e o l o g i c ă printr-un asen­ timent general, stăpână pe m e t o d a de fabricaţie a politicii şi întemeiată în m o d a p r o a p e ritual pe s â n g e - cel al şefului Partidului şi a sute de nevinovaţi - clasa c o n d u c ă t o a r e comunistă a evitat cu grijă schimbările de structură şi s-a angajat pe drumul, foarte popular în primul m o m e n t , al reformelor limitate, m e n i t e să r ă s p u n d ă exigenţelor imediate şi c o n c r e t e ale societăţii. Această strategie succesorală a fost bine chibzuită, căci nici un g r u p social nu m a i p u t e a r e v e n d i c a , de a c u m înainte, pater­ nitatea unei revoluţii devenită naţională şi, pe cale de consecinţă, 1

Andrew ARATO, Civil Suciety, Constilulion, and Legitimacy, Rowan & Littl'efield. Lanham, MD. 2000, p. 165 crede că evenimentele din decembrie pot fi calificate drept o revoluţie în sens strict legal, în măsura în care vechea ordine juridica ar fi fost spontan abolită. Această ipoteză nu se confirmă însă, actele legislative explicit sau implicit abrogate după Revoluţie fiind extrem de puţin numeroase. 218

a n o n i m ă ş i v i d ă d e sens. D e fapt s i n g u r u l m o d e l t e o r e t i c care p e r m i t e calificarea e v e n i m e n t e l o r d i n d e c e m b r i e 1989 d r e p t revoluţie e s t e p e r s p e c t i v a a g r e g ă r i i p s i h o l o g i c e : o s c h i m b a r e violentă de r e g i m p o a t e lua o f o r m ă r e v o l u ţ i o n a r ă atunci c â n d „privarea r e l a t i v ă " - atât a maselor, cât şi a celor care aspiră la statutul de elită - de accesul la bunurile sociale cele mai apreciate devine extrem de răspândită şi de intensă 1 . Distribuirea rapidă a câtorva b u n u r i sociale î n d e l u n g râvnite a făcut ca revoluţia să p a r ă încheiată, iar obiectivele sale atinse: nivelul de v i a ţ ă al p o p u l a ţ i e i se î m b u n ă t ă ţ i s e în c h i p e v i d e n t şi imediat, t e a m a se risipea, aparatele de represiune ale statului se făcuseră a p r o a p e nevăzute, la vârf se instalaseră o a m e n i cu apa­ renţă simplă, trecuţi prin p r o b a focului şi, m a i ales, g a t a să-şi a s u m e responsabilitatea funcţiei politice, al cărei uz proprietarul său legitim, p o p o r u l suveran, îl pierduse demult, d a c ă 1-a avut cu adevărat vreodată. Drept u r m a r e , subiectului libertăţii politice şi civile c a r e este societatea în a n s a m b l u l ei, i-a fost refuzată orice participare di­ rectă la realizarea propriului destin. P o a t e însă c i n e v a să se s i m t ă responsabil faţă de o libertate la a cărei instaurare nu a fost c h e ­ m a t ? C u m să creezi o solidaritate în j u r u l valorilor libertăţii, în m o m e n t u l în care societatea nu a fost invitată la definirea lor? Intelectualii şi ideologii societăţii civile n-ar fi trebuit deci, în p r i m a p a r t e a anilor ' 9 0 , să se lase luaţi prin s u r p r i n d e r e de indiferenţa şi chiar de ostilitatea cu care marele n u m ă r le-a întâm­ pinat discursurile inspirate d e t e m a libertăţii. M a j o r i t a t e a n u s e grăbeşte să se solidarizeze în jurul unei libertăţi pe care a primit-o în dar şi de care nu se socoteşte responsabilă.

întoarcerea în Europa D e m o c r a ţ i a n u f u n c ţ i o n e a z ă c a u n laborator a l virtuţilor cetăţeneşti, d u p ă c u m nici instituţiile statului n u sunt sanatorii pentru tratarea m a l a d i i l o r conştiinţei. D i m p o t r i v ă , starea de 1

Ted Robert GURR, Why Men Rebel, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1970, pp. 334-337.

219

libertate a unei naţiuni este m ă s u r a solidarităţii dintre grupurile politice, profesionale, culturale, etnice şi confesionale care formează societatea. N o u a p u t e r e publică nu îşi trăgea rădăcinile dintr-un aseme­ nea tip dc solidaritate, ci dintr-un substitut al acesteia, a n u m e u n a n i m i t a t e a etică mistificatoare a u n e i m e n t a l i t ă ţ i colective şlefuită de câteva decenii de totalitarism, o mentalitate scutită de tensiuni şi accidente, capabilă să î m p o t m o l e a s c ă orice schimbare neprevăzută. E m o ţ i a socială din d e c e m b r i e 1989 fusese imediat turnată în albia u n e i expresii politice formalizate, c e a a consensului naţional asupra marilor obiective ale tranziţiei, a unei formule de guvernare pragmatică, plină de cuminţenie, fără valori d e apărat ori d e p r o p u s , d a c ă e x c l u d e m u n a n i m i t a t e a , p a c e a socială şi normalizarea. Ca şi c u m n i m i c e x t r a o r d i n a r nu s-ar fi î n t â m p l a t în d e c e m b r i e 1989, cetăţenii e r a u c h e m a ţ i la lucru şi invitaţi să c o n s u m e în linişte r o a d e l e p l ă p â n d e ale m u n c i i lor. Intelectualii şi noii ideologi ai societăţii civile - care nici nu pregătiseră r ă s t u r n a r e a c o m u n i s m u l u i printr-o opoziţie semnificativă şi colectivă, n i c i n u p a r t i c i p a s e r ă î n n u m ă r m a r e l a manifestaţiile din 16-21 d e c e m b r i e 1989 - se găseau a c u m în faţa unei clase c o n d u c ă t o a r e înnoite, a u n e i elite c o m u n i s t e r e f o r m a t e ' care, sigură de un sprijin p o p u l a r larg, nu î n ţ e l e g e a să î m p a r t ă cu altcineva accesul la resursele de putere ale statului, pentru că îşi calculase profitul pe t e r m e n scurt şi mediu, iar orice partaj risca să-i c o m p r o m i t ă achiziţiile. Valorile c o n s t i t u i e î n s ă a r m a m e n t u l strategic al elitei intelectuale. A c e a s t a a m o n t a t deci, în faţa puterii, un fel de machetă a unei societăţi bazate, în chip spontan, pe democraţie, libertate şi adevăr. Astfel s-a n ă s c u t Piaţa Universităţii, Golănia, leagăn al unui imaginar colectiv destinat să sfărâme unanimitatea ' Am utilizat tipologia propusă de Gerald M. EASTER, „Preference for Presidentialism. Postcommunist Regime Change in Russia and the N1S", World Polilics, 49, 1997, pp. 188-190: spre deosebire de elitele dispersate, cele reformate, deşi atinse structural de căderea vechiului regim şi angajate într-un proces dc selecţie internă, nu sunt încă fragmentate; elitele comuniste din România nu vor începe sâ se disperseze efectiv decât în ultimele luni ale anului 1991. 220

preconizată de n o u l r e g i m politic şi, m a i cu seamă, să se consti­ 1 tuie într-o scară spre palatele p u t e r i i . Căci spectacolul celor trei valori p r o m o v a t e dc intelectuali urma să fie p r i m a treaptă a procesului de îndepărtare din palatele puterii a clasei c o n d u c ă t o a r e c o m u n i s t e . Nu s-a î n t â m p l a t aşa, pentru că mesajul n-a fost p r i m i t de c ă t r e majoritatea instalată confortabil în consensul din d e c e m b r i e . M a i mult, G o l ă n i a a fost atacată nu n u m a i din direcţia puterii, d a r a făcut şi obiectul unei reprobări p u b l i c e destul de m a s i v e , p e n t r u că majoritatea cetăţenilor nu s-a b u c u r a t să v a d ă c u m politicienii în c a r e şi-a investit încrederea sunt luaţi în derâdere. însuşi n u m e l e republicii i m a g i n a r e - k i l o m e t r u 0 al u n e i Românii eliberate de c o m u n i s m - e r a provocator. în a n s a m b l u , sfidarea G o l ă n i e i a fost m u l t p r e a r a d i c a l ă şi „ p r o s t c r e s c u t ă " pentru a p u t e a trezi, la r â n d u l ei, un a n u m i t c o n s e n s , s a u m ă c a r un ecou favorabil în r â n d u l majorităţii cetăţenilor. Piaţa Universităţii a fost, într-un a n u m i t fel, o r e v o l u ţ i e refăcută de intelectuali. G e n u l de revoluţie pe care aceştia ar fi dorit să o vadă petrecându-se s p o n t a n , singura c a p a b i l ă să-i a d u c ă la p u t e r e , în calitate de administratori ai valorilor în n u m e l e cărora p o p o r u l ar fi trebuit să c o b o a r e în stradă p e n t r u a doborî c o m u n i s m u l 2 . în final, intelectualii au ştiut să profite c h i a r şi de e ş e c u l i epublicii valorilor. Cu atât m a i m u l t cu cât p r e ţ u l acestei lecţii istorice a fost plătit - pe 13, 14 şi 15 iunie 1990 - de i n o c e n ţ i : studenţi, golani veritabili, ţigani, s i m p l i trecători, grevişti ai foamei. Legitimitatea simbolică a puterii învingătoare în alegerile din 20 m a i 1990 se h r ă n e a nu atât din votul popular, cât din sângele nevinovat din decembrie 1989. Alt r â n d de victime, cele din iunie 1

Pentru Piaţa Universităţii v. analiza lui Alexandru GUSSÎ, „Quelques icmarques sur les consequences de l'usage politique du passe commuriiste dans la structuration du champ politique roumain apres 1989", in Alexandra IONESCU, Odette TOMESCU-HATTO, sous la direction de, Politique el societe dans la Roumanie contemporaine, L'Harmattan, Paris, 2004, pp. 349370. - Raţiunile pentru care intelectualii est-europeni au eşuat în încercarea lor >lc a înţelege şi a explica revoluţiile din 1989 la Jeffrey C. 1SAAC, Democracy in Dark Times, Cornel! University Press, Ithaca and London, 1998, pp. 42 sq.

1990, au dat intelectualilor o legitimitate alternativă, ce va fi inves­ tită în acţiuni cu caracter exclusiv politic. Valorile generice cele­ brate în Piaţa Universităţii nu vor fi însă transformate în bunuri sociale pe care să se poată întemeia o nouă comunitate politică. Din acest p u n c t , intelectualii îşi vor modifica strategia şi se vor apropia de p u t e r e pe o c a l e diferită. Democraţie, libertate, adevăr, c â n t a t e , d e s e n a t e , d a n s a t e , versificate şi p r o c l a m a t e la kilometrul 0 al utopici, aceste valori păreau evidente, nu cereau nici un fel de d e m o n s t r a ţ i e , fiind trăite pe viu de m u l ţ i m e a de interpreţi ce u m p l e a Piaţa Universităţii. O d a t ă eliberate din spaţiul imaginar şi închis al Golăniei, aceste valori s-au confruntat cu n e v o i a u n e i o m o l o g ă r i , a u n e i p u n e r i la î n c e r c a r e , a unui conţinut credibil, acceptabil şi verificabil de către î n t r e a g a societate. Autoritatea c h e m a t ă să le valideze a fost tot o imagine ideală, de tip realia, cea a E u r o p e i , a Occidentului atlantic. în j u r u l acestei axe trebuia să se întrupeze n o u a ordine poli­ tică. Valorile libertăţii şi democraţiei nu au fost însă niciodată d e ­ finite sistematic şi critic, ci, golite de orice istoricitate nominalistă, au fost p u r şi simplu c o n s i d e r a t e d r e p t c e l e d o u ă c o m p o n e n t e majore ale unei identităţi e u r o p e n e regăsite. I m a g i n e a abstractă a Europei a fost, prin u r m a r e , convocată de către intelectuali ca un m o d e l axiologic la care p u t e a fi alimentat direct orice dispozitiv de putere. Exigenţa „întoarcerii în E u r o p a " a ţinut loc de proiect de viitor, a înlocuit orice efort de elaborare pozitivă a valorilor. D a r despre ce fel de E u r o p ă era vorba? în nici un caz despre Europa socială proiectată d u p ă Tratatul de la Maastricht. Aceasta r ă m â n e necunoscută şi, o r i c u m , inutilizabilă ca model, pentru că d e m o c r a ţ i a şi libertatea par, în ochii elitelor r o m â n e ş t i , insepa­ rabile dc opţiunea e c o n o m i c ă (neo)liberală. în orice caz, afirma­ rea faptului că Europa ca atare se cere a fi construită, că apropiata sa întregire p r e s u p u n e o critică refondatoare a valorilor m o d e r ­ nităţii moştenite din secolele al XVUI-lea şi al XlX-lea, că însăşi d e m o c r a ţ i a trebuie r e g â n d i t ă sub aspect structural şi istoric, că bazele libertăţii se cuvin a fi reaşezate, iar adevărul reinterpretat, ar fi î n s e m n a t să-i d e z a r m e z i pe intelectuali, să-i laşi fără certitudini în faţa unei puteri fără valori. 222

Europa m e r e u invocată în discursurile elitei de la începutul anilor ' 9 0 era, m a i degrabă, un fel de continent ideal, un soi de mit al originilor ce i m p u n e a urgenţa reîntoarcerii, o republică a valorilor c a m t r e c u t ă şi b u r g h e z ă , d a r î n c ă atrăgătoare în ochii u n o r provinciali.

Trecutul luminos în primii doi ani de la închiderea Pieţei Universităţii, m e d i u l intelectual a fost m a r c a t de un f e n o m e n a p r o a p e g e n e r a l de migraţie politică: intelectualii s-au instalat în p a r t i d e şi m i ş c ă r i civice, au ajuns să c o n d u c ă opoziţia, să o c u p e c o l o a n e l e jurnalelor şi să participe la alegeri 1 . Pe scurt, d a c ă au intrat în politică prin strategia discursului asupra valorilor, intelectualii au î n c e p u t să se apropie de putere prin procedee birocratice, încercând, la r â n d u l lor, să organizeze consensul. Iar aceia dintre ei care, p r e a încrezători în p r o p r i a statură intelectuală, nu au înţeles regulile d u p ă care puterea este produsă într-o societate birocratică, au fost eliminaţi de pe scena politică, aşa c u m s-a î n t â m p l a t cu P a r t i d u l Alianţei C i v i c e la alegerile din 3 n o i e m b r i e 1996. Democraţia şi libertatea au încetat să m a i fie strigăte pornite din inimă pentru a deveni metaforele favorite ale unei noi limbi de lemn. Adevărul a fost înlocuit, în o r d i n e a politică, prin e c o n o m i a de piaţă, noţiune ce pare c a p a b i l ă să descrie, mai bine decât oricare alta, însăşi consistenţa unei societăţi aflate în plină tranziţie „de la c o m u n i s m la capitalism". Vechea u n a n i m i t a t e a anului 1990 a fost fragmentată de şomaj, inflaţie, de criza generalizată a economiei, de insecuritate şi corupţie, de a r o g a n ţ a şi i n c o m p e t e n ţ a clasei p o l i t i c e postdecembriste. Totuşi, critica acestor m a l a d i i ale puterii, aşa c u m a fost întreprinsă p â n ă în 1996 de c ă t r e o p o z i ţ i a a n i m a t ă de 1

Pentru traseele şi carierele politice ale intelecUialilor în Europa posteomunistă, Jacques BREILLAT, Du communisme au posl-communisme, Les mtellecluels interpelles par le politique, Sakkoulas/Bruylant, Athenes et Bruxelles, 2002.

223

intelectuali, nu a vizat vindecarea funcţiei politice, ci crearea unei culturi politice alternative, o m o l o g a t ă d u p ă m o d e l u l european. Aeeastă cultură, cu limba sa de l e m n ce p u n e în locul lexicului marxist v o c a b u l a r u l civic-liberal, r ă m â n e un spaţiu fictiv, o materie p r i m ă din care se înfiripă un imaginar colectiv cu vocaţie majoritară. P a s cu p a s , contururile G o l ă n i e i au fost desenate la scara întregii ţări. C e e a ce î n s e a m n ă că, în locul unei judecăţi asupra raporturilor de putere din societatea r o m â n e a s c ă , a fost p r o p u s un m o d e l e x e m p l a r de societate, cea liberald e m o c r a t ă , căruia nu i-ar fi lipsit decât practica valorilor p e n t r u a deveni o realitate locală. întregul spectru al discursurilor publice a fost astfel invadat de libertate, democraţie, e c o n o m i e de piaţă, stat de drept, socie­ tate civilă şi alte n o ţ i u n i socotite în stare a e x p r i m a valori c o n - j crete, reale, la î n d e m â n ă . Valori ce pot fi atinse şi măsurate, p o t fi învăţate, vizitate la domiciliu, importate, domesticite şi însuşite. Astfel, în timpul c a m p a n i e i electorale din septembrie 1992, opoziţia încadrată de intelectuali şi-a î n t e m e i a t legitimitatea pe morala şi istoria G o l ă n i e i , p r e z e n t a t ă ca un laborator în care libertatea, d e m o c r a ţ i a şi adevărul ar fi fost obţinute în stare pură. Iar în c a m p a n i a p r e z i d e n ţ i a l ă din o c t o m b r i e 1996, c a n d i d a t u l opoziţiei a invocat Piaţa Universităţii ca un m o m e n t de legitimare a trecerii sale din rândurile societăţii civile în l u m e a politică. Cu toate acestea, o societate care se bizuie doar pe p u t e r e a de seducţie a valorilor şi nu pe identitatea şi autonomia persoanei ori pe reţele de solidaritate, va o c u p a , fără îndoială, o ţ a r ă cu! geografie utopică, a d m i n i s t r a t ă de intelectuali potrivit u n e i g e o m e t r i i a puterii fără aptitudini descriptive sau capacitate analitică. Şi c u m nu poţi locui într-o utopie fără riscul de a cădea sub ispita ideologiei, o a n u m i t ă nelinişte nu a întârziat să tulbure conştiinţele intelectualilor. La u r m a urmelor, valorile au n e v o i e de un trup, dc o ratificare la nivelul persoanei şi al experienţei istorice. De aceea, după dispariţia Golăniei - în care valorile au fost trăite ca întâlnire şi r e c u n o a ş t e r e - o p a r t e considerabilă a intelectualităţii s-a în­ dreptat spre opţiunea m o n a r h i c ă . Căci fostul rege părea să întru­ peze valorile democraţiei şi libertăţii ce ar fi caracterizat R o m â n i a 224

pre-comunistă, fiind considerat o figură vie a acestor valori, un martor de neînlocuit al validităţii lor, o instanţă s u p r e m ă de o m o ­ logare a speranţei de s c h i m b a r e . î n t o a r c e r e a sa ar fi contribuit deci, în m o d spontan şi aproape m a g i c , la reactualizarea origini­ lor, la instaurarea valorilor şi, o dată cu ele, la v e n i r e a la p u t e r e a elitei intelectuale. T e m a m o r a l ă a adevărului r e v e n e a şi ea în u m b r a ideii m o n a r h i c e : „a spune a d e v ă r u l " d e s p r e trecut şi despre p e r s o a n a regelui detronat ar fi fost unica posibilitate de a c o n v i n g e majori­ tatea de utilitatea restauraţiei m o n a r h i c e , singura şansă dc a ancora valorile în pozitivitatea unei experienţe istorice şi de a le da o „faţă u m a n ă " . Ideologiile, religioase sau politice, sunt făcute p e n t r u a genera certitudini prin intermediul u n o r m o d e l e sociale izbăvite de tensiunile, confuziile şi violenţele care fierb în crenelul crono­ logic ce trebuie vindecat de boala lipsei de sens. Preţul u n o r astfel de certitudini este anestezierea lucidităţii, e x p u l z a r e a spiritului critic şi c ă d e r e a gândirii în c a p t i v i t a t e a a n t i n o m i i l o r s i m p l e . Raportul dintre istoria răscolită a societăţii şi m o d e l u l social salvator este reprezentat în termenii u n u i dualism d o g m a t i c , ase­ meni unei încleştări pe viaţă şi pe m o a r t e între un tărâm controlat de forţele răului şi o ţară de vis în care d o m n e ş t e binele. Hipnoza ideologică ce-i cuprinde pe intelectuali în vremurile de răscruce este un s i m p t o m al fricii de istorie şi, în fond, un fenomen antimodern. în loc să fie explorat prin observaţie, ana­ liză şi acţiune, prezentului i se caută soluţii afirmative, rezolvări definitive, formule mântuitoare. C ă d e r e a în ispita sensului dat nu este însă decât un refuz al modernităţii.

Monarhia republicană Terapiile a m ă g i t o a r e folosite de elită v a r i a z ă în t i m p şi spaţiu. U n e l e s-au bucurat de o întrebuinţare aproape generală, ca de pildă m a r x i s m u l şi drepturile o m u l u i ; altele nu se p o t mândri decât cu o răspândire locală, p r e c u m regalismul la care a recurs o 225

parte a m e d i u l u i intelectual r o m â n e s c , p e n t r u a nu da ochii cu istoria în mişcare şi a nu fi obligată să-şi p r o d u c ă singură sensul. Suprafaţa politică r o m â n e a s c ă a fost ridicată - între 1990 şi 1996 - la scara unui c â m p de bătălie pe care ar sta faţă în faţă două realităţi vrăjmaşe: regimul neo-comunist (ca fază finală de involuţie a c o m u n i s m u l u i de import) şi istoria naţională (a cărei s u p r e m ă î n t r u c h i p a r e a r f i m o n a r h i a constituţională). A c e a s t ă viziune dualistă p r e z e n t a c â t e v a calităţi t a u m a t u r g i c e indis­ cutabile. Mai întâi, etichetat drept articol de import, c o m u n i s m u l n-ar mai fi avut nimic de-a face cu „fiinţa n a ţ i o n a l ă " românească, în al doilea rând, demnitatea şi identitatea colectivă a românilor n-ar m a i fi trebuit căutate, elaborate şi verificate în ei înşişi; ele ar fi dispus de o reşedinţă de lux în principiul monarhiei constituţionale. Ar fi fost deci suficient ca aceasta să fie adusă înapoi pentru ca d e m n i t a t e a şi identitatea naţiunii să fie restituite cetăţenilor săi fără nici un efort care să le poarte semnătura. C o m u n i s m u l , chiar dacă, la origine, nu este un p r o d u s al industriei politice r o m â n e ş t i , a devenit în cele din u r m ă o întruchipare a istoriei n a ţ i o n a l e . O istorie recentă care a fost nu n u m a i îndurată cu r e s e m n a r e , dar şi trăită, o istorie autentică în care intelectualii au făcut carieră, în care şi-au câştigat prestigiul public în t e m e i u l căruia şi-au luat d r e p t u l de a acuza prezentul şi de a gândi viitorul sub forma unei restaurări a trecutului. Faptul că acest viitor se ascunde sub m a s c a trecutului, fiind zugrăvit în culorile vârstei de aur a Constituţiilor din 1866 şi ! 9 2 3 , nu poate fi interpretat, în final, decât ca un refuz al istoriei şi un refugiu în opiul ideologiei. Mitul m o n a r h i e i constituţionale are cel puţin un merit, acela de a îndulci gustul eşecului înregistrat de elita intelectuală, ce n-a putut pătrunde în m ă s u r a în care şi-a dorit-o în n o u a clasă politică postrevoluţionară. în ultimă analiză, o ţară în care orientările politice nu sunt croite d u p ă tipare d o c t r i n a r e , ci în funcţie de compatibilitatea caracterelor, în care succesul grupărilor politice nu se datorează valorii programelor, ci popularităţii o a m e n i l o r care le susţin, în care nu ideile, ci persoanele fac obiectul judecăţilor şi recompen­ selor publice, o astfel de ţară nu poate fi, fie n u m a i şi involuntar, decât profund monarhistă. Cu toată agresivitatea limbajului lor r e p u b l i c a n , chiar şi partizanii preşedintelui Iliescu au fost, în esenţă şi chiar din prima 226

clipă, monarhişti în sensul aristotelic al termenului. Nu era oare cât se p o a t e de bonapartistă ideea potrivit căreia Ion Iliescu aclamat de către susţinătorii săi din 1990 şi 1992 ca PreşedinteleSoare - ar fi fost „omul providenţial" care a răsturnat tirania, şeful harismatic care, singur între c o n t e m p o r a n i i săi, era c h e m a t să salveze R o m â n i a ? P u t e r e a i se c u v e n e a în c h i p firesc, o r g a n i c , căci el şi n u m a i el ar fi avut experienţa şi capacitatea de a o exer­ cita în folosul poporului. Teoria e m a n a ţ i e i r e v o l u ţ i o n a r e nu a constituit la r â n d u l ei, decât un substitut de ocazie al d r e p t u l u i divin, p r o v i d e n ţ a fiind înlocuită de revoluţie ca sursă u l t i m ă a autorităţii, iar e m a n a ţ i a luând locul ungerii ca procedeu m a g i c de transmitere şi delegare a puterii. P r e ş e d i n t e l e a fost e m a n a t de televiziune în c o n t u l poporului aflat în stare de revoluţie, d u p ă c u m regii erau unşi de Biserică în n u m e l e poporului aflat în stare de har. Suveranitatea de drept revoluţionar, legitimata de d o u ă ori (în m a i 1990 şi în septembrie 1992) prin m e t o d a succesiunii electorale, instituie prin s a c r a m e n t u l imaginii t e l e v i z a t e - un soi de formulă m o n a r h i c ă p o s t - m o d e r n ă , în c a r e p r e ş e d i n t e l e nu este p r i m u l funcţionar, întâiul magistrat al ţării, ci „alesul n a ţ i u n i i " situat, ca suprem m e d i a t o r şi r e p r e z e n t a n t al statului, d e a s u p r a celorlalte autorităţi publice. în spiritul Constituţiei din 1 9 9 1 , R o m â n i a se p r e z i n t ă ca o „ m o n a r h i e r e p u b l i c a n ă " . P r e ş e d i n t e l e este învestit cu toate atribuţiile de reprezentare naţională specifice regalităţii, bucurându-se, ca şi aceasta, de privilegiul iresponsabilităţii politice. Preşedintele R o m â n i e i întrupează statul, fiind însă scutit de riscul de a-1 administra, d e ţ i n e p l e n i t u d i n e a puterii, dar este ferit de pericolul de a o p u n e în exerciţiu cu propriile sale mâini. într-un asemenea regim instituţional, stă în puterea exclusivă a titularului funcţiei prezidenţiale de a decide dacă, în exercitarea mandatului, va u r m a o p r a c t i c ă p r e c u m p ă n i t o r m o n a r h i c ă ori m a i d e g r a b ă republicană 1 . 1

Daniel BARBU, Iulia VOINA MOTOC, „Ne diritto, ne potere. O w e r o quando il semipresidenzialismo passa a l'Est", in II semipresidenzialismo; dall 'arcipelago europeo al dibatlilo italiano, a cura di Adriano GIOVANNELLI, G. Giappichelli, Torino, 1998, pp. 258-270.

227

R e g a l i t a t e a se m a n i f e s t ă drept o instituţie tranzitorie, domiciliată chiar sub tăişul istoriei: ea poate fi antică, de operetă, asiatică, constituţională, electivă, medievală, de şatră, ereditară sau absolută. în gândirea politică, m o n a r h i a este, în schimb, nu numai un regim politic particular, dar şi un p r o c e d e u p e r m a n e n t de a exercita şi explica puterea, definind situaţia în care aceasta se află în posesia unei singure persoane, în opoziţie cu democraţia - pe care bizantinii, strămoşii practicilor politice r o m â n e ş t i , o n u m e a u şi poliarhie - c a r e e s t e expresia u n e i puteri sfărmate, risipite, distribuite, depersonalizate.

0 revoluţie cu faţa spre trecut S u c c e s u l intelectual al t e m e i m o n a r h i c e - înţeleasă de această d a t ă ca aranjament constituţional - se explică, în b u n ă m ă s u r ă şi prin faptul că r e g i m u l ales prin sufragiu universal la 20 mai 1990 nu a fost resimţit de elitele intelectuale ca fiind pe d e p l i n legitim. Şi nu atât d i n p r i c i n a biografiei preşedintelui lliescu şi a c o m p l i c i t ă ţ i l o r întreţinute cu trecutul c o m u n i s t al echipei sale g u v e r n a m e n t a l e şi p a r l a m e n t a r e . N e î n c r e d e r e a a vizat chiar votul popular. Lipsită de legitimitate nu era, în ultimă analiză, clasa conducătoare comunistă, ci procedeul electoral prin care ea şi-a confirmat c o n t r o l u l a s u p r a structurilor statului şi a început să se transforme într-o clasă politică democratică. A fost contestată, în fond, c o m p e t e n ţ a electorală a societăţii în ansamblul ei, pentru că elita intelectuală nu a înţeles că formula politică m o d e r n ă a voinţei generale nu p r e s u p u n e că poporul are 1 întotdeauna dreptate, ci d o a r că poporul are dreptul să se înşele . Partea educată a societăţii, a s e m e n i unei sanior pars de tip medieval, s-a considerat mai îndreptăţită decât majoritatea, major pars, să construiască n o u l regim politic şi să-i n u m e a s c ă titularii. In primele luni ale anului 1990, elita intelectuală a avut un m o n o ­ pol aproape integral asupra (co-)memorării trecutului, interpretării prezentului şi proiectării viitorului. Se părea că birocraţia, recrutată 1

Giovanni SARTORI, „How Far Can Free Government Travel?", Journal of Democracy, 6, no. 3, 1995, p. 109.

228

din sânul fostei nomenclaturi, care gestiona în acel m o m e n t treburile publice nu trebuia decât să presteze un serviciu social tranzitoriu şi să pregătească cadrele instituţionale pentru transferul de notorietate al intelectualilor dinspre cultură spre politică. într-o p r i m ă fază, intelectualii au p ă r u t să o r i e n t e z e şi să influenţeze, prin intermediul discursului despre valori, constitui­ rea n o u l u i regim. Sufragiul u n i v e r s a l i-a lipsit, dintr-o dată, de orice formă de control simbolic asupra statului. A fost, de aceea, necesar să fie găsit un principiu de legitimitate m a i vechi şi m a i prestigios decât cel afirmat de votul popular. Constituţia din 1923 şi Europa atlantică au fost considerate, din această pricină, drept surse de legitimitate m a i autoritare şi mai productive sub raportul valorilor decât expresia voinţei alegătorilor. I m a g i n a t ă de intelectuali şi de activiştii civici, revoluţia română trebuia să fie o revoluţie de r e c u p e r a r e , dacă nu de-a dreptul o contra-revoluţie. De obicei, revoluţiile privesc spre viitor şi se legitimează prin capacitatea lor de a aduce pe lume o realitate socială cu totul nouă. Revoluţia din d e c e m b r i e s-a legitimat însă prin dubla referinţă la trecut şi la m o d e l u l d e m o c r a ţ i i l o r occidentale. R o m â n i a interbelică şi Occidentul e u r o p e a n păreau deci, în acel context istoric, să fi a d u s pe l u m e toate valorile c o n ţ i n u t e de revoluţie şi de care alegerile de la 20 m a i 1990 ar fi lipsit societatea r o m â n e a s c ă . O a s e m e n e a c o n v i n g e r e p r e z e n t a avan­ tajul indiscutabil de a p e r m i t e intelectualilor să c o l o n i z e z e imediat instituţiile şi dispozitivele puterii, fără a-şi m a i investi timpul în e l a b o r a r e a unui proiect social ai c ă n i i t e r m e n i să fie dictaţi de actualitate. Exista, în s c h i m b , riscul de a se naşte în România o societate în care discursul asupra valorilor, practicat ca o m o d a l i t a t e de a participa la redistribuirea puterii, să se substituie reflecţiei critice, scutită de ambiţii politice nemijlocite, asupra conţinutului şi formelor puterii. în fond, m e d i o c r i t a t e a reformei statului şi a e c o n o m i e i aşa cum aceasta a fost concepută şi aplicată de lunga guvernare dintre 1992 şi 1996, se d a t o r e a z ă , în m a r e m ă s u r ă , lipsei de calitate a dezbaterilor publice care ar fi trebuit să fie a n i m a t e de intelectu­ ali. R e n u n ţ â n d la funcţia lor de critici ai politicului, aceştia au 229

preferat să se c o m p o r t e a s e m e n i u n o r c o m p e t i t o r i ai clasei politice. Şi atunci, echilibrai între eficienţă - care este d o m e n i u l de c o m p e t e n ţ ă al politicienilor - şi e c h i t a t e - ce constituie principala revendicare a societăţii - nu 1-a m a i ţinut nimeni. Paradoxal, o astfel de atitudine, dezvoltată treptat încă în anii 1990,1991 şi 1992, sfârşeşte prin a anula însăşi funcţia critică pe care intelectualii ar t r e b u i să o exercite pe teritoriul politic. Atunci, între intelectual şi politician nu se m a i înregistrează decât o s i m p l ă diferenţă de strategie a instalării în palatele puterii. Intelectualul-politician şi p o l i t i c i a n u l d e v e n i t el însuşi „ i n t e ­ l e c t u a l " (prin practica discursivă a valorilor) s-au putut concilia în final pe t e r e n u l c o m u n al loialităţii necritice faţă de figura integratoare a statului.

De la populism la reacţiune

întrebarea esenţială - la c a r e practicienii şi interpreţii tranziţiei româneşti nu şi-au p r o p u s nici un m o m e n t să r ă s p u n d ă ar fi u r m ă t o a r e a : valorile puse şi spuse de stat prin intermediul istoriei şi al dreptului sunt oare capabile să genereze fapte sociale şi să producă o comunitate naţională sau, dimpotrivă aceste fapte sociale, trăite de o societate concretă, sunt singurele în măsură să producă o cultură c o m u n ă c a r a c t e r i z a t ă de a t a ş a m e n t u l faţă de aceleaşi valori? A inventa un stat de d r e p t u r m â n d cele m a i d e m o c r a t i c e principii c e p o t f i i m a g i n a t e n u este u n p r o c e d e u care d u c e automat la maturizarea societăţii civile. Statul nu p o a t e j u c a rolul pe care-1 îndeplinesc de regulă revoluţiile, căci nu este, în sine, de la sine şi prin sine, creator de valori. Ar trebui, p r o b a b i l , ca societatea r o m â n e a s c ă să-şi c o n s u m e integral experienţa istorică Ce i-a fost dată la nivelul i m a g i n a r u l u i şi să c u c e r e a s c ă pe cale revoluţionară mijloacele de producţie a bunurilor sociale, pentru r a această experienţă s ă c o n d u c ă l a u n c o n s e n s politic î n privinţa drepturilor ce se c u v i n î n c r e d i n ţ a t e statului. în caz contrar, societatea nu va avea convingerea că este întemeiată pe dreptate. Iar statul nu va reuşi niciodată să o convingă. într-adevăr, c e e a ce constituie o societate p o l i t i c ă nu este icfuzul de a-şi a s u m a trecutul apropiat sau, dimpotrivă, pasiunea pentru acest trecut ori p e n t r u un altul care-1 p r e c e d e , ci nevoia de echitate. Această nevoie este cea care face ca d o m e n i u l politic să se nască prin crearea unei res publica, a u n e i sfere a u t o n o m e 231

de realitate care este m a i m u l t d e c â t o simplă r e p r e z e n t a r e simbolică a voinţei generale sau o împlinire a unei istorii colec­ tive, în măsura în care este învestită cu drepturi foarte concrete, în faţa cărora nevoia fondatoare dc dreptate riscă să capete forma unei revendicări. Căci „ r e p u b l i c a " are adesea tendinţa, verificată istoric, de a se confunda cu birocraţia şi cu ierarhiile administra­ ţiei publice. Or, moştenirea politică cea m a i greu de administrat pe care totalitarismul a lăsat-o epocii de tranziţie a fost t o c m a i ethos-ul dependenţei faţă de stat 1 şi precaritatea spaţiului social amenajat în beneficiul justiţiei civiie, al justiţiei de tip comutativ, capabilă să gestioneze raporturile dintre indivizi pe bază contractuală.

Popor, populaţie, societate Este evident c ă o m u l p o s t c o m u n i s m u l u i r o m â n e s c n u are nimic în comun cu homo oeconomicus, cu omul occidental deprins să lamineze ierarhiile şi să nu r e c u n o a s c ă de b u n ă voie drept legitimă acea autoritate politică la care nu a aderat în m o d liber, căreia nu i-a dat propriul său asentiment, la instaurarea şi funcţio­ narea căreia nu a consimţit. Viaţa cotidiană a p o s t c o m u n i s m u l u i rămâne în bună măsură ordonată încă în funcţie de scopuri care nu sunt rezultatul unor alegeri individuale. O societate rurală în pro­ porţie dc 4 0 % , c u m este cea r o m â n e a s c ă la începutul secolului al XXI-lea, îşi m o ş t e n e ş t e , fără nici o îndoială, consensul şi n u - ş i p o a t e îngădui luxul de a inventa opţiuni alternative în raport cu finalităţile e c o n o m i c e cele m a i elementare. Aplicată u n e i a s e m e n e a societăţi, politica tranziţiei r o m â n e ş t i se e l a b o r e a z ă în cadrul u n u i „sistem decizional tran­ zitiv", care, sub aparenţa unei m a x i m e disponibilităţi a guvernan­ ţilor de a răspunde cererilor societăţii, constituie de fapt materia primă a unei puteri potenţial discreţionare 2 . 1

George SCHOPFLIN, „Culture and Identity in Post-Communist Europe", in Stephen WHITE, Judy BATT, Paul G. LEWIS, editors, Developmenls ir, East-European Polilics, Duke University Press, Durham, N.C., 1993, p. 26. 2 Giovanni SARTORI, Elementi di teoria politica, II Mulino, Bologna

1987, p. 31.

232

Căci exerciţiului puterii (gubernaculum), oricât de nevolnice ar fi reacţiile acesteia, nu i se contrapune un control etic şi politic exercitat de cetăţeni asupra puterii (jurisdicţiei). Jurisdicţia civilă asupra g u v e r n u l u i nu este înscrisă nici în C o n s t i t u ţ i e şi nu se manifestă nici la nivelul practicilor sociale. în acest fel, politica chiar d a c ă formele ei de expresie p u b l i c ă sunt în p r i n c i p i u democratice - nu este decât un vulgar substitut al politicului, al ştiinţei, intranzitive, de a trăi î m p r e u n ă . Prin u r m a r e , politica r o m â n e a s c ă p o s t e o m u n i s t ă întreţine cu d e m o c r a ţ i a r e p r e z e n t a t i v ă şi cu p r a c t i c i l e m o d e m e ale suvera­ nităţii o relaţie extrem de dificilă. A c e a s t ă a m b i g u i t a t e este, în primul rând, u n a de ordin lexical. Din vocabularul politicienilor români lipseşte cu desăvârşire cuvântul societate, dacă exceptăm, desigur, recursul - m a r c a t fie dc intenţii ostile, fie de dorinţa dc a seduce - la s i n t a g m a „societate civilă", ce nu s u p r a p u n e , în accepţiunea c u r e n t ă la r o m â n i , a n s a m b l u l c e t ă ţ e n i l o r c a r e participă la viaţa publică, ci îi d e s e m n e a z ă , în sens foarte strict, pc „profesioniştii" care a n i m ă şi c o n d u c organizaţiile civice. în limbajul c o m u n al politicianului tipic, vocabula societate este înlocuită fie de populaţie, fie de popor. în primul caz, politi­ cianul îşi reprezintă societatea ca pe o realitate pur demografică, în cel de-al doilea, ca pe o entitate ideală şi idealizată. însuşi cuvântul cetăţean nu se iveşte în discursul politic decât în circumstanţe electorale, şi atunci cu precădere în formule ce pot fi sintetizate astfel: „toţi cetăţenii au datoria civică de a participa la vot". VoUil nu este însă o obligaţie decât potrivit unei doctrine juridice ce se complace în a vedea cetăţeanul doar ca pe un funcţionar sezonier al naţiunii simbolice. Or, dreptul de vot poate fi înţeles şi ca un drept subiectiv şi natural, ce p r e c e d e orice formulare pozitivă şi nonnativă a u n o r obligaţii de ordin politic. D i n această ultimă perspectivă, gestul cu adevărat civic este cel prin care cetăţeanul se înscrie pe listele electorale, exprimându-şi voinţa de a participa la viaţa politică, chiar absenţa de la u r n e p u t â n d fi interpretată, la rândul ei şi în această lumină, drept un c o m p o r t a m e n t dacă nu pe de-a-ntregul raţional 1 , în orice caz e m i n a m e n t e politic. 1

Anthony DOWNS, An Economic Theoiy of Democracy, Harper & Brothers, New York, 1957, pp. 260-278.

233

Legea electorală r o m â n e a s c ă substituie însă expresiei subiec­ tive a voinţei politice un act administrativ, cel prin care guvernul întocmeşte listele electorale pe baza evidenţei populaţiei. Cu alte cuvinte, g u v e r n u l c o n v o a c ă la u r n e , pe c a l e birocratică, la intervale decise de legiuitor, a c e a p o p u l a ţ i e de cetăţeni pe care o c o n s i d e r ă î n d r e p t ă ţ i t ă să-şi exercite d r e p t u l legal de a vota. în acest mod, statul îşi p r o d u c e m a s a de cetăţeni care îi va conferi, în schimb, legitimitate, fără a preciza însă în ce măsură actele sale e x e c u t i v e sunt r ă s p u n z ă t o a r e faţă de votul popular. în m o d n o r m a l , o lege a răspunderii ministeriale şi u n a a funcţiei publice ar fi trebuit să preceadă orice fel de legislaţie electorală. Din patru în patru ani, cetăţenii îşi î n d e p l i n e s c obligaţia lor c o n t r a c t u a l ă prin prezenţa la u r n e , în v r e m e ce statul a întârziat să-şi a s u m e obligaţiile faţă de cetăţeni. Pe scurt, nu există nici un motiv politic şi juridic pentru care cetăţenii României să fie priviţi de către politicienii lor ca m e m ­ brii maturi şi responsabili ai unei societăţi politice. Ei formează fie o populaţie c h e m a t ă p e r i o d i c la u r n e p e n t m a legitima reproducerea oligarhiilor de partid, fie un popor în n u m e l e căruia pot fi ţinute discursuri patetice despre interesul naţional. Din m o m e n t ce r o m â n i i sunt p e n t r u politicienii lor - cu excepţia m o m e n t e l o r patriotice c â n d invocarea poporului devine utilă - o simplă p o p u l a ţ i e , d o a r d o u ă tipuri de relaţii p o t fi i m a g i n a t e între g u v e r n a ţ i şi g u v e r n a n ţ i , scăzând, fireşte, m o m e n t u l excepţional al convocării administrative la vot. Prima din aceste atitudini este cea în care populaţia sprijină clasa politică. Şi nu este vorba aici despre sprijinul care rezultă din procentele sondajelor ori din rezultatele electorale. Avem de-a face, în mod foarte concret, cu un sprijin efectiv şi direct, ce nu cunoaşte medierea reprezentării şi a delegaţiei puterilor şi nu recunoaşte nici controlul legilor. Un a s e m e n e a sprijin a fost acordat politicienilor aflaţi la putere în anul 1990, c â n d aceştia au solicitat sprijinul populaţiei împotriva elitei intelectuale, împotriva „funcţionarilor civici" care le contestau legitimitatea. Acest sprijin s-a manifestat integral în istoria tipic populistă a mincriadelor. Un c o n d u c ă t o r p o p u l a r a făcut apel la p o p u l a ţ i e pentru a elimina (fie şi n u m a i temporar) din viaţa publică, pe cale 234

violentă, elita intermediară care îi contesta autoritatea. Ion Iliescu şi echipa sa au ilustrat, în p r i m a j u m ă t a t e a anului 1990, definiţia cea mai riguroasă şi restrânsă pe care ştiinţa politică, întemeindu-se pe experienţa istorică latino-americană, o dă p o p u l i s m u l u i 1 .

Statul dublu A doua atitudine, practicată îndeosebi între 1996 şi 2000, este radical opusă celei dintâi. Populismul este în întregime substituit de reacţiune. Din această ultimă perspectivă, după ce a fost convocată la vot în 1996 şi a produs o majoritate guvernamentală, populaţia României şi-ar fi epuizat complet vocaţia politică. Misiunea ei s-ar li încheiat o dată cu ieşirea dc la u r n e . P â n ă c â n d guvernul o va convoca din n o u la vot, această populaţie avea deci obligaţia de aşi respecta conducătorii şi autorităţile constituite în stat. între două alegeri, singurul c o m p o r t a m e n t pe care se cuvine să îl a d o p t e românii ar fi respectul faţă de reprezentanţii lor aleşi, al căror prestigiu nu trebuie pus la îndoială, criticat, amendat, incriminat sau contestat. Pentru politicianul cu sensibilitate „ r e a c ţ i o n a r ă " ajuns la putere, cetăţeanul trebuie să dispară imediat d u p ă ce şi-a îndeplinit obligaţia de alegător. El trebuie să-i lase pe politicieni să lucreze, fiindu-i eventual îngăduit să sancţioneze sau să amendeze prin vot felul în care guvernanţii s-au priceput să o facă. D a c ă p e n t r u p o p u l i s m în general, şi p e n t r u populiştii r o m â n i ai anului 1990 în special, p o p u l a ţ i a este un aliat real, un partener cu ajutorul c ă r u i a clasa p o l i t i c ă p u n e în dificultate elitele alternative, p e n t r u „reacţionari", inclusiv pentru neo-reacţionarii autohtoni ai anilor 1997-2000, a s e m e n e a elite nici m ă c a r nu mai există. Ierarhiile sociale d e v i n m a i s i m p l e şi se b i z u i e pe un principiu de o r d i n e e x t r e m de explicit. De o p a r t e s-ar situa responsabilii politici, din rândul cărora face parte, prin concesie, chiar şi opoziţia, d a c ă acceptă să fie „constructivă", dacă c o n c e d e să participe la redistribuirea privilegiilor Iară a p u n e în discuţie monopolul guvernului. De cealaltă p a r t e se află populaţia, adică ' Daniel BARBU, Şapte teme de politică românească, Antet, Bucureşti, 1997, pp. 94-95.

235

toţi cei care nu locuiesc în instituţiile r e p r e z e n t a t i v e sau a d m i ­ nistrative ale autorităţii publice. în context r o m â n e s c , diferenţa m a j o r ă dintre p o p u l i s m şi r e a c ţ i u n e constă în a c e e a că p r i m u l a d m i t e - ba chiar solicită participarea extra-electorală a a n u m i t o r categorii sociale, de regulă sindicalizate, la viaţa publică, în v r e m e ce cea de-a d o u a confiscă, între două scrutine, în favoarea unei clase politice intens „profesionalizate", toate i n s t r u m e n t e l e şi instanţele de decizie politică de care p o a t e d i s p u n e societatea. în a m b e l e situaţii, democraţia - înţeleasă atât substanţial, cât şi procedural - r ă m â n e absentă. D u p ă c u m absent este şi subiectul moral al democraţiei, care este cetăţeanul. Clivajul de n e z d r u n c i n a t dintre clasa politică r o m â n e a s c ă şi societate poartă dublul n u m e al partidocraţiei şi al reprezentării proporţionale fără vot preferenţial 1 . într-un anumit fel, acest clivaj îi c o n t r â n g e pe politicienii r o m â n i să d e v i n ă „ r e a c ţ i o n a r i " . N e a v â n d convingeri, ei nu se simt obligaţi să convingă. De aceea, orice proiect politic este inutil. Singura preocupare a politicienilor r o m â n i este aceea de a se a u t o - r e p r o d u c e - forma majorităţii g u v e r n a m e n t a l e sau c e a a opoziţiei fiind, în u l t i m ă analiză, indiferentă -, p r e c u m şi de a r e p r o d u c e distanţa dintre ei şi societate. Am avea, aşadar, de-a face cu actualizarea u n u i stat dublu1, în care un stat invizibil şi ocult, p o p u l a t de oligarhiile partizane, dublează statul vizibil locuit de cetăţeni de rând. Politicianul r o m â n p o s t e o m u n i s t nu are convingeri, ci d o a r ambiţii. Cu acest titlu, el aparţine u n u i tip u m a n radical diferit de cel sub care sunt caracterizaţi, de regulă, politicienii societă­ ţilor democratice. în schimb, el seamănă, la nivelul motivaţiei, cu politicianul r o m â n al epocii comuniste. 1

Un clivaj similar a fost constatat şi în Ungaria, unde elita politică a recurs la parlamentarism pentru a exclude orice fel de influenţă a publicului asupra politicilor publice, Gyorgy SZOBOSZLAI, „Parliamentarism in the Making: Crisis and Political Transformation in Hungary", in Arend LIJPHART, Carlos FI. WAISMANN, editors, Instituţional Design in New Democracies. Easlern Europe und Latin America, Westview, Boulder, Co., 1996, p. 130. 2 Formula îi aparţine lui Alan WOLFE, TheLimits ofLegitimacy. Politicul Conlradiciioiis of Contemporaiy Capitalism, New York, 1977, citat de Norberto BOBBIO, Ilfuturo della democrazia, Einaudi, Torino, 1995, p. 17. 236

înainte de 1989, puţini erau cei care „făceau p o l i t i c ă " - se înscriau, adică, în Partidul Comunist, străduindu-se să avanseze în ierarhia acestuia - pentru că aveau convingeri n e z d r u n c i n a t e de stânga, pentru că erau, de pildă, partizani necondiţionaţi ai luptei de clasă, ai ateismului militant, ai internaţionalismului proletar sau ai valorilor societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Cariera politică era, ea însăşi, atipică. Politicianul c o m u n i s t nu se forma în campanii electorale, nu-şi verifica vocaţia în întâlniri cu cetăţenii, nu p a r t i c i p a la meeting-uri, demonstraţii, reuniuni şi dezbateri, nu-şi înfrunta adversarii la televiziune, nu i se cerea să îi organizeze pe militanţi, să îi convingă pe nehotărâţi, să suscite adeziuni ori să stârnească derută în rândurile opoziţiei. Politicianul r o m â n c o m u n i s t se n ă ş t e a în birouri, se m a t u r i z a în şedinţe, era confirmat şi avansat în a n t i c a m e r e l e cabinetelor. Cariera sa nu era m a i m u l t decât un traseu administrativ. Politicianul c o m u n i s t era, în fapt, un funcţionar public, cu toate virtuţile şi m e t e h n e l e proprii d i n t o t d e a u n a acestui statut. „Sarcinile de p a r t i d " erau duse la îndeplinire fără rezerve (dar şi fără imaginaţie), pentru că zelul birocratic constituia însuşi motorul ascensiunii politice. Pe de altă parte însă, activistul se simţea iresponsabil pentru deciziile transmise de superiori, cu toate că era el însuşi agentul execuţiei lor. în plus, nici o carieră nu era posibilă fără manifestarea unui respect absolut (indiferent cât de sincer ar fi fost în realitate) faţă de „conducerea superioară". Principalul motiv pentru care numeroşi români au ales, lipsiţi fiind de orice fel de convingere - d u p ă c u m au mărturisit, cu titlu de justificare, unii dintre aceştia d u p ă prăbuşirea totalitarismului , să p a r c u r g ă o carieră politică c o m u n i s t ă a fost, fără îndoială, dorinţa de a participa la procesul de redistribuţie a resurselor de putere, de notorietate şi dc b u n ă s t a r e . Aceeaşi dorinţă animă, d u p ă 1989, larga majoritate a politi­ cienilor r o m â n i . Aceştia p a r să fi m o ş t e n i t integral m e t e h n e l e vechilor funcţionari politici, fără a le fi preluat însă şi virtuţile. Altfel spus, ei sunt pe de-a-ntregul iresponsabili şi în bună măsură obedienţi faţă de p e r s o a n e l e care-i p r e c e d în p r o p r i a ierarhie partizană, dar nu se m a i arată dispuşi să e x e c u t e , „la t i m p şi de 237

buna c a l i t a t e " ( c u m se s p u n e a c â n d v a ) , dispoziţiile venite de la vârful partidelor din care fac parte. C e e a ce leagă însă în p r i m u l r â n d a c t u a l a clasă politică de fosta clasă c o n d u c ă t o a r e c o m u n i s t ă este faptul că, structural şi împotriva a p a r e n t e l o r sale polarizări, ea nu este traversată de clivaje interioare p r o f u n d e , ci, d i m p o t r i v ă , ca şi în cazul vechii n o m e n c l a t u r i , clivajul se situează între „activul de p a r t i d ( e ) " şi societate. Este suficient să e v o c ă m funcţionarea aproape ireproşa­ bilă a imunităţii p a r l a m e n t a r e în toate legislaturile pentru a proba caracterul transversal al solidarităţilor politice româneşti. Aceeaşi solidaritate se m a n i f e s t ă de fiecare dată şi în privinţa stabilirii nivelului privilegiilor şi redevenţelor pe care şi le atribuie, global, clasa politică. Transversalitatea este confirmată şi dc extraordinara mobili­ tate, ce nu cunoate bariere ideologice, a membrilor clasei politice. Aderarea la un partid este o chestiune de carieră şi nu o p r o b l e m ă de convingere. Ea nu se discută în funcţie de valori împărtăşite, ci se negociază în termeni dc avantaje dobândite.

Societatea invizibilă Politicienii r o m â n i p o s t e o m u n i ş t i sunt obligaţi să fie practicieni ai „stabilităţii" şi partizani ai instituţiilor de o r d i n e : a r m a t a şi Biserica. î n c r e d e r e a m a x i m ă pe care r o m â n i i au obi­ ceiul să o arate armatei şi Bisericii nu este rezultatul unei evaluări instituţionale sau al c o m p a r a ţ i e i între p e r f o r m a n ţ e l e diferitelor instituţii publice cu grad înalt de vizibilitate (Parlament, guvern, poliţie, preşedinte, justiţie), ci semnul voinţei de a r ă m â n e î m p r e ­ ună ca naţiune etnică. Cele două instituţii nu sunt doar organisme ce poartă u n i f o r m e , ce p r o m o v e a z ă spiritul ierarhic şi s i m ţ u l ordinii. Ele sunt, p u r şi simplu, un habitus, singurul de altfel, al unei naţiuni care nu are alt spaţiu p u b l i c de existenţă şi care nu-şi poate imagina o legătură contractuală, de tipul celor înscrise în firea unor instituţii de tipul P a r l a m e n t u l u i sau justiţiei. Pe cale de consecinţă, politicienii sunt obligaţi să fie adepţii necondiţionaţi ai „unităţii n a ţ i o n a l e " . Tot ceea ce p a r e să tulbure această a r m o n i o a s ă u n i t a t e ( m a g h i a r i i , ofiţerii care au militat 238

pentru d e m o c r a t i z a r e a a r m a t e i la î n c e p u t u l anilor ' 9 0 , grecocatolicii, neoprotestanţii, h o m o s e x u a l i i etc.) este fie ignorat, fie criticat, fie marginalizat, fie, p u r şi simplu, reprimat. într-o socie­ tate în care partidele ce aspiră la guvernare sunt m a i n u m e r o a s e decât ideile politice aflate în circulaţie, elaborarea unei concepţii unificate despre ordinea socială este o sarcină redutabilă. Căci, pe de o parte, actorii implicaţi într-un astfel de p r o c e s se găsesc întro situaţie e x c e d e n t a r ă , în v r e m e ce referinţele politice c o m u n e sunt m a i d e g r a b ă deficitare. Iar, pe de altă p a r t e , asigurarea securităţii şi ordinii publice este atât o funcţie regaliană a statului, cât şi o exigenţă fundamentală a actorilor sociali. Or, între statul-naţiune şi actorii sociali ai tranziţiei relaţia este departe de a fi m e d i a t ă de cetăţenie, ca a n s a m b l u de garanţii juridice menit să protejeze a u t o n o m i a subiectului politic. Armata rămâne o instituţie m a s i v ă căreia profesionalizarea anunţată de revizuirea constituţională din 2 0 0 3 nu-i va a d u c e o mai m a r e funcţionalitate, ci o coerenţă internă sporită. Armata nu a fost şi nu va fi pusă în discuţie pentru implicarea ei instituţională în repre­ siunea din d e c e m b r i e 1989. în s c h i m b , ea este încurajată să-şi dezvolte un spirit de castă şi o solidaritate corporativă. C o m p l e x a reţea a serviciilor secrete, deşi şi-a dovedit cu prisosinţă ineficientă şi inutilitatea, nu a fost nici ea p u s ă vreodată în cauză. P a r a d o x a l , vocaţia p e n t r u ierarhie şi p e n t r u o r d i n e a oligarhiei politice r o m â n e ş t i îl transformă pe politicianul postcomunist într-o fiinţă e x t r e m de fragilă. El nu p o a t e ţine societatea la distanţă decât cu preţul u n e i infinite slăbiciuni faţă dc presiunile pe care a c e a s t a le exercită a s u p r a actelor de guvernare. C u m este lipsit de convingeri şi nu are nimic de apărat cu excepţia propriei sale poziţii - politicianul r o m â n dă înapoi imediat dinaintea oricărei revendicări sociale şi e c o n o m i c e cât de cât viguros exprimate în stradă. G r a b a suspectă cu care g u v e r n e l e succesive c e d e a z ă sub a m e n i n ţ a r e a mişcărilor sindicale ori studenţeşti, r e n u n ţ â n d la măsuri de „reformă" în care se arătaseră dispuse să-şi investească energia, are o explicaţie relativ simplă. A susţine un p r o g r a m de reformă ce se p o a t e dovedi, la un m o m e n t dat, costisitor pentru un a n u m i t s e g m e n t social p r e s u p u n e o o p e r a ţ i e c o m p l i c a t ă de 239

a r g u m e n t a r e , n e g o c i e r e şi c o m p r o m i s . Toate aceste forme de dialog au însă darul natural de a „ ţ e s e " o relaţie între societate şi 1 clasa politică , ţesătură menită, pe t e r m e n m e d i u şi lung, să aco­ pere clivajul dintre cei doi parteneri ce acceptă să se confrunte. Refuzul dialogului, chiar d a c ă î m b r a c ă adesea forma slabă a cedării şi nu pe cea tare a violenţei legale, are rolul de a păstra n e a t i n s ă distanţa dintre o m u l politic şi cetăţean. Tranziţia r o m â n e a s c ă î m p ă r t ă ş e ş t e deja c u d e m o c r a ţ i i l e c o n s o l i d a t e invizibilitatea societăţii din p u n c t u l de observaţie al clasei politice. Cetăţenii - toţi î m p r e u n ă şi fiecare luat în parte - nu m a i au un loc social vizibil şi previzibil, aşa c u m se î n t â m p l a în Vechiul R e g i m şi în e p o c a totalitară. C e t ă ţ e n i i sunt, între d o u ă scrutine, imposibil de observat de către clasa politică. Acest fapt explică importanţa pe care o capătă sondajele de opinie, teroarea pe care ele o exercită în rândul politicienilor. în tranziţie, ca şi în d e m o c r a ţ i i l e c o n s o l i d a t e , sondajele c o n s t i t u i e singura legătură dintre societate şi elite, singura m o d a l i t a t e de care a c e s t e a din u r m ă dispun p e n t r u a p u t e a privi o societate politică altfel invizibilă.

1 PLATON, Omul politic, 283a, in Opere, VI, traducere de E. Popescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 432. Elena Popescu, în comentariul său la parabola ţesătorului, consideră că arta ţesutului ar aparţine concomitent „artei de a uni" şi „artei de a separa" (diakritike), IBIDEM, n. 61, p. 478, deşi cele două operaţiuni coexistă potrivit textului mai degrabă in lalasiourgia, „arta prelucrării lânei", din care arta ţesutului este tocmai partea care uneşte, v. Nicola MATEUCCI, Lo stalo moderno. Lessico e percorsi, II Mulino, Bologna, 1997, p. 298.

240

Statul nedrept

Capitalismul şi socialismul trec, în ochii majorităţii obser­ vatorilor tranziţiei, drept tipuri c o n c u r e n t e şi o p u s e de societate. Socialismului, cel puţin în v e r s i u n e a sa reală, „ştiinţifică" şi ctatistă, i-ar fi fost dat să d i s p a r ă p e n t r u a lăsa l o c u l capitalis­ mului, a cărui victorie a b s o l u t ă şi definitivă p a r e să constituie obiectivul central al epocii p o s t c o m u n i s t e . Socialismul n-ar fi fost d o a r un m o d dc a c o n d u c e procesul de m o d e r n i z a r e a u n e i societăţi în c a r e statului îi r e v i n e rolul principal, ci o formă p r o p r i u - z î s ă de o r g a n i z a r e g l o b a l ă a respectivei societăţi. Ca atare, trecerea de la socialism la capita­ lism n-ar p r e s u p u n e d o a r r e s t r â n g e r e a d r a s t i c ă a funcţiilor economice ale statului în favoarea m e c a n i s m e l o r de piaţă, ci, m a i ales, un efort de t r a n s f o r m a r e în p r o f u n z i m e nu n u m a i a raporturilor sociale, dar şi a „mentalităţilor" colective. în temeiul unei a s e m e n e a c o n v i n g e r i - şi în absenţa capitalului şi a pieţei capitalismul de tranziţie este tratat doar în subsidiar ca un m o d de a o r g a n i z a b u n ă s t a r e a şi de a suscita creşterea economică. Capitalismul p o s t e o m u n i s t apare cu precă­ dere d r e p t un f e n o m e n politic şi c u l t u r a l 1 , d a c ă nu chiar ca o ideologie de înlocuire a socialismului ştiinţific. în fapt, acest tip particular de capitalism nici nu p a r e să aibă ambiţia de a fi mai mult decât un manifest politic, din m o m e n t ce se bizuie pe actori 1

Pentru conceptul de capitalism politic, Claus OFFE, Varieties of Tran­ sition. The Easl European and Easl German Experience. The M.l.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, p. 38. 241

1

sociali încă inexistenţi - întreprinzători de toate mărimile, clasă de mijloc care e c o n o m i s e ş t e , public care consumă - şi îi ignoră, dintr-o p r e j u d e c a t ă ideologică, pe actorii reali ai unei societăţi căreia nu reuşeşte să-i a d m i n i s t r e z e p r e z e n t u l şi să-i p r o i e c t e z e viitorul. Pentru a ajunge în capitalism, r o m â n i l o r li se cere să raţio­ neze şi să calculeze ca în capitalism; toate celelalte trăsături ale e c o n o m i e i bazate pe capital vor veni apoi o a r e c u m de la sine. Cultura liberei întreprinderi, a economisirii, a pieţei şi a concu­ renţei ar trebui prin u r m a r e să preceadă iniţiativa liberă, acumu­ larea de capital, d o m n i a pieţei şi competiţia.

Un actor fără rol: clasa muncitoare Dintr-o astfel de perspectivă, orice r e v e n d i c a r e de tip sin­ dical, orice m i ş c a r e m u n c i t o r e a s c ă este c o n d a m n a t ă să p o a r t e , printr-un soi de definiţie metafizică, povara unei ilegitimităţi de natură ideologică. De v r e m e ce socialismul dc stat s-a prăbuşit, clasa muncitoare şi-a pierdut, pe cale de consecinţă, „rolul condu­ c ă t o r " în societate. Ca atare, ea nu ar m a i avea dreptul de a-şi manifesta public opiniile, iar atunci când se decide să vorbească, mişcările sociale c ă r o r a le dă n a ş t e r e sunt considerate d r e p t o sechelă a vechii orânduiri. Ideologia oficială a tranziţiei socoteşte că, de fiecare dată când clasa m u n c i t o a r e revendică, protestează, demonstrează sau intră în grevă, ea se dovedeşte a fi încă animată dc spiritul colectivist al socialismului. Ceea ce administratorii şi interpreţii oficiali ai tranziţiei - în calitatea lor de p a r t i z a n i ai capitalismului politic - nu iau în calcul, este faptul că, în societatea r o m â n e a s c ă , clasa m u n c i t o a r e nu este doar un p r o d u s al socialismului, ci chiar actorul principal al modernizării aşa c u m aceasta a fost concepută şi c o n d u s ă din 1948 şi p â n ă în 1989. Clasa m u n c i t o a r e nu este d o a r un fapt de ordin istoric, ci un g r u p social încă viu, c a r e a purtat vreme de

cinci decenii povara modernizării şi a beneficiat de toate privile­ giile cuvenite acestui statut. Mişcările muncitoreşti, sindicalizate sau spontane, nu au un caracter ideologic decât în ochii celor care tratează capitalismul ca pe o ideologie a tranziţiei. în realitate, ele sunt m a i p u ţ i n o reacţie faţă de deposedarea clasei m u n c i t o a r e de rolul ei c o n d u ­ cător şi de pierderea privilegiilor - simbolice şi materiale - sub­ secvente acestui rol, cât un protest faţă de absenţa capitalismului ca atare, înţeles ca m o d alternativ de m o d e r n i z a r e a societăţii. Muncitorii nu regretă p r o b a b i l s o c i a l i s m u l în sine, ci faptul că acesta nu are un succesor capabil să aprofundeze modernizarea şi să relanseze dezvoltarea. Clasa muncitoare se c o m p o r t ă ca un actor social căruia i s-a luat partitura fără ca aceasta din u r m ă să fie distribuită altui interpret. Frustrarea este, p r i n u r m a r e , dublă. Nu n u m a i că a fi muncitor în R o m â n i a posteomunistă este o condiţie socială lipsită de prestigiul şi semnificaţia politică, ca şi de avantajele concrete cc-î erau asociate în c o m u n i s m , dar acest prestigiu şi aceste avan­ taje nu sunt preluate de n i m e n i altcineva. Clasa mijlocie, căreia i-ar fi revenit rolul de actor principal al noului val de modernizare capitalistă şi care ar fi trebuit să a d u n e beneficiile acestei m o ­ dernizări, r ă m â n e invizibilă. R o a d e l e tranziţiei nu sunt culese de nimeni, cu excepţia unei oligarhii politice şi financiare restrânse, ce p a r e să fie p r e o c u p a t ă d o a r de însuşirea r a p i d ă a tuturor re­ surselor p r i m a r e disponibile şi c o m p l e t lipsită de v o i n ţ a de a produce noi valori e c o n o m i c e . S-ar spune că piesa în care clasa m u n c i t o a r e j u c a rolul principal a fost eliminată din stagiunea tranziţiei. Iar aceasta, în loc să p u n ă în scenă altă r e p r e z e n t a ţ i e , a î n c h i s p u r şi s i m p l u teatrul, deşi continuă să p ă s t r e z e casa de bilete deschisă. Capitalismul r o m â n e s c este un spectacol ce va avea loc la o dată necunoscută, cu o distribuţie care nu a fost încă aleasă, dar la care prezenţa în sală este de pe a c u m nu n u m a i obligatorie, dar şi extrem de costisitoare.

1

V. Gil EYAL, Ivân SZELENYI, Eleanor TOWNSLEY, Making Capitalism wilhoul Capitalists. The New Ruling Elites in Eastern Europe, Verso, London and New York, 1998.

242

243

Cât de drept este statul de drept? Ca practică socială, tranziţia este blocată într-o contradicţie fundamentală: pe de o parte, statul trebuie să devină un „stat de d r e p t " , adică u n u l n e u t r u , imparţial, c a r e să v e g h e z e ca nici un cetăţean ori grup de cetăţeni să nu fie favorizat - în fapt şi în drept - în raport cu alţi cetăţeni sau cu alte grupuri, iar, pe de altă parte, statul de tranziţie are m i s i u n e a de a incita apariţia şi consolidarea economiei de piaţă, de a (re)suscita „capitalismul". Or, o c o m p o ­ nentă indispensabilă a acestei u l t i m e m i s i u n i este privatizarea mijloacelor de producţie socializate sub c o m u n i s m . P u n â n d între paranteze sporul de raţionalitate e c o n o m i c ă pe care-1 promite, procesul de privatizare prezintă o uriaşă dificultate politico-juridică: statul trece în proprietatea exclusivă a anumitor cetăţeni b u n u r i p u b l i c e , b u n u r i aflate în p r o p r i e t a t e a c o m u n ă a tuturor cetăţenilor. Privatizând, statul avantajează imediat, explicit şi direct un n u m ă r restrâns de cetăţeni în raport cu marele n u m ă r al cetăţenilor, cărora li se făgăduiesc beneficii viitoare, implicite şi indirecte. D a c ă este o a r e c u m probabil că acest transfer dc p r o p r i e t a t e se va d o v e d i c â n d v a profitabil din p u n c t de v e d e r e e c o n o m i c , este, în s c h i m b , de pe a c u m sigur că privatizarea se manifestă ca o injustiţie politică. Căci, cu titlu de proiect politic pus în operă de m â n a văzută a statului şi nu de cea nevăzută a pieţei, proiecţia e c o n o m i c ă a capitalismului r o m â n e s c este inseparabilă de o d i m e n s i u n e etică. Contradicţia m o r a l ă înscrisă în orice act de privatizare a fost rezolvată în ţări p r e c u m G e r m a n i a ori Italia prin crearea de către guvernele respective, cu fondurile rezultate din vânzarea p a c h e ­ telor dc acţiuni deţinute de stat, a unor fundaţii (cum este Volkswagen Stiftung) consacrate promovării „binelui c o m u n " . Banii obţinuţi din privatizare au fost încredinţaţi de către guverne u n o r fundaţii majore. Statul de drept care privatizează masiv, sistematic şi, cel puţin în intenţii, c o m p l e t , care trece la privatizare fără ca roadele acesteia să fie explicit distribuite, d u p ă regula şanselor egale, Uituror cetăţenilor este însă constrâns să fie un stat nedrept. Eforturile coaliţiei care a câştigat alegerile din 1996 şi ulterior, ale guvernului format în d e c e m b r i e 2000, de a p r o m o v a 244

proprietatea privată ca principiu ideologic, inflexibil şi ireductibil deopotrivă al statului de drept, al d e m o c r a ţ i e i liberale şi al economiei de piaţă prezintă riscul de a face ca justiţia să devină opozabilă echităţii. Ea acţionează în virtutea unei Gesinnungsethik, a unei etici a convingerilor, în acelaşi timp fundamentalistă şi reducţionistă în m ă s u r a în c a r e nu se simte r e s p o n s a b i l ă p e n t r u efectele sociale p r o d u s e 1 . D a c ă a c c e p t ă m că s c o p u l u l t i m al c o m u n i t ă ţ i i politice este prezervarea mutuală a proprietăţii - înţeleasă ca s u m ă a vieţilor (Lives), libertăţilor (Liberties) şi bunurilor (Estates) - de care se bucură cetăţenii uniţi sub a c e e a ş i g u v e r n a r e 2 , atunci p r e ţ u l restituirii acestei proprietăţi sub specia b u n u r i l o r nu p o a t e fi locmai părăsirea comunităţii. Căci este fără îndoială j u s t ca toate proprietăţile confiscate în m o d abuziv dc către regimul c o m u n i s t să fie restituite foştilor proprietari. In acelaşi timp, ar fi inechitabil ca r e t r o c e d a r e a să fie însoţită de o e x o n e r a r e totală a celor reîmproprietăriţi de orice p a r t i c i p a r e la sarcinile p u b l i c e , a c ă r o r povară face posibilă supravieţuirea, d a c ă nu chiar prosperitatea, comunităţii politice. Atâta v r e m e cât retrocedarea proprietăţilor agricole s-a făcut prin scutirea acestora de orice impozit funciar sau pe venit, cetăţenii o c u p a ţ i în agricultură, adică 3 8 % dintre românii care m u n c e s c , nu au p a r t i c i p a t în nici un fel, o lungă perioadă, la constituirea bugetului public, c o n t i n u â n d în s c h i m b să pretindă despăgubiri în caz de calamităţi, asistenţă medicală, alocaţii, pensii şi educaţie gratuită. A ş a c u m a fost gândită şi aplicată, restituirea proprietăţilor funciare nu s-a manifestat sub formă de reparaţie şi ca un act de justiţie, ci în formă de excludere şi ca un gest de inechitate 3 . ' Max WEBER, Wirtschafl und Gesellschafl. Grundriss der verstehenden Soziologie, Hrsg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tiibingen, 1972, pp. 324 sq. 2 John LOCKE, The Second Treatise of Government, 123-124, in Two Treatises of Government, ed. Peter Laslett, Cambridge University Press, ('ambridge, 1988, pp. 350-351. 1 - Claus OFFE, Varielies of Transition. The Easl European and Easl German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, pp. 119-130, care întreprinde o analiza etică diferită a restituţiei, deşi recunoaşte faptul că legea funciară românească a creat o agricultură ineficientă economic şi dependentă de subvenţii publice. 245

Ţ ă r a n i i au fost, cu b u n ă ştiinţă, scutiţi de datoria de a se c o m p o r t a ca c e t ă ţ e n i . Statul le-a garantat proprietăţile fără consimţământul şi participarea lor şi, mai ales, cu mijloacele puse la dispoziţie de m u n c a şi de proprietăţile românilor care trăiesc în zonele u r b a n e . U n a s e m e n e a tip d e p r o p r i e t a t e n u m a i p o a t e f i c o n s i d e r a t ă sacră, ci de-a dreptul perversă. M a i m u l t chiar, exoneraţi iniţial de o r i c e obligaţii fiscale, ţăranii au ajuns să resimtă impozitul pe proprietate ca pc un abuz al statului. Statul-naţiune al românilor, aşa c u m este definit de Consti­ tuţie şi p e r c e p u t în sensibilitatea c o m u n ă , ar fi trebuit să fie, în calitate dc construcţie ideologică, un stat-sat, din m o m e n t ce satul este celebrat ca izvor al naţiunii. Satul-comunitate - privit ca un spaţiu unificat în j u r u l câtorva axe etice (familie, biserică, cinste, întrajutorare) în stare să genereze legături sociale „tari" - este însă un mit literar şi etnografic. C ă c i satul nu se p r e z i n t ă ca spaţiu public al bunei cuviinţe şi al solidarităţii, ca o respublica exem­ plară, ci doar ca o j u x t a p u n e r e de spaţii e c o n o m i c e private. Colecţie de gospodării, loc din care lipseşte orice fel de legătură socială, satul este g u v e r n a t de n e î n c r e d e r e a în o a m e n i care caracterizează 7 7 % dintre r o m â n i 1 . Politica de restituire a proprietăţilor funciare, aşa c u m a fost c o n c e p u t ă din 1991 p â n ă în 2 0 0 1 , a e x c l u s din politeia post­ eomunistă, adică din societatea cetăţenilor, pe toţi titularii u n o r a s e m e n e a exploatări e c o n o m i c e familiale şi rurale de tip oikos2. A v e m de-a face cu o e x c l u d e r e p o l i t i c ă i m p u s ă „de sus în j o s " şi nu cu o „ b o i c o t a r e " c u l t u r a l ă şi v o l u n t a r ă a istoriei din partea ţăranilor, atâta t i m p cât l u m e a satelor se d o v e d e ş t e m a i degrabă p r e o c u p a t ă d e eficienţa m u n c i i p ă m â n t u l u i decât d e 1

Tonica BEREVOESCU et a!., Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţiei. Ncmira, Bucureşti, 1999, pp. 127-132. Când privim ideal-tipul electorului PDSR aşa cum a fost surprins de Dumitru SANDU, Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România, Staff, Bucureşti, 1996, pp. 141142, recunoaştem imediat portretul locuitorului satelor: optimist în privinţa propriei gospodării, cu un nivel redus de instrucţie, dar relativ îndestulat din punct de vedere material, dispus să valorizeze munca, dar neîncrezător în semeni. 2 Max WEBER, Wirtschaft und Gesellschafl. Grundriss der verslehenden Soziologie, Hrsg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tiibingen, 1972, pp. 230-233. 246

1

valoarea simbolică a acestuia . De aceea, reîmproprietărirea nu se dovedeşte o m e t o d ă de p r o d u c e r e a politicului prin a n a l o g i e cu sfera e c o n o m i c ă privată, ci funcţionează ca un procedeu de elimi­ nare a beneficiarilor acesteia din c o m u n i t a t e a politică. Este evident că dorinţa de r e c u p e r a r e a proprietăţilor confis­ cate sub totalitarism nu a fost o forţă p o r t a n t ă a R e v o l u ţ i e i din decembrie, deşi amintirea raptului a p u t u t contribui la calificarea regimului ca injust în ochii m u l t o r r o m â n i . D a c ă nu se n u m ă r ă printre factorii c a r e au d u s la c o n c e d i e r e a istorică a c o m u n i s ­ mului, se p u n e totuşi întrebarea d a c ă satisfacerea unui a s e m e n e a tip de revendicare - ce se manifestă ca rezultat şi nu ca premisă a schimbării - trebuie să devină o prioritate politică atunci când apare un conflict de datorii în termenii binelui c o m u n 2 . D a c ă î n ţ e l e g e m proprietatea în sens lockean, totalitarismul nu a răpit n u m a i bunurile u n o r cetăţeni, dar şi vieţile acestora ori ale altor cetăţeni, ca şi libertăţile celor m a i mulţi dintre români. C u m se pot oare restitui (în natură sau sub formă de despăgubire) vieţile, d e m n i t a t e a , şansele şi libertăţile p i e r d u t e ? D a t o r i a de a repara această categorie de pierderi, în t e m e i u l unei etici a res­ ponsabilităţii, statul postcomunist nu şi-a pus-o nici m ă c a r o clipă. Acest lucru - alături de altele - face ca statul de tranziţie să lie privit de către tot m a i mulţi cetăţeni ca o entitate care le este nu n u m a i exterioară, dar şi ostilă. Deficitul de d r e p t a t e inerent statului de tranziţie, ca şi statului capitalist de altfel, ar trebui compensat printr-o prezenţă cât m a i concretă şi m a i activă a sta­ tului de drept la nivelul societăţii, ca şi printr-un c o m p o r t a m e n t auster al clasei politice. Cu atât m a i m u l t cu cât convingerile reducţioniste şi ideologizante de tipul „statul este cel m a i prost g e s t i o n a r " au fost infir­ mate dramatic în cursul procesului de privatizare. B u n ă o a r ă , tre­ cerea telecomunicaţiilor în proprietate privată a avut drept conse­ cinţă a g r a v a r e a c o m p o r t a m e n t u l u i m o n o p o l i s t a l c o m p a n i e i d e 1

Beatrice von HIRCHHAUSEN, Les nouvelles campagnes roumaines. Paradoxes d'un „relour"paysan, Belin, Paris, 1997, p. 208 2 Claus OFFE, Varielies of Transition. The Easl European and East German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, p. 114. 247

telefoane, ridicarea necontrolată a pretorilor şi precaritatea cali­ 1 tăţii serviciilor . P a r a d o x u l de-statalizării e c o n o m i e i p o s t c o m u n i s t e este c ă procesul de r e d u c e r e şi de autolimitare a funcţiilor statului nu p o a t e fi dus la bun sfârşit decât de un stat suficient de p u t e r n i c pentru a asigura eficienţa şi echitatea transferului şi a r e d u c e pe cât posibil costurile sociale ale acestei operaţii 2 . Numai o m a x i m ă echitate a actului politic şi a actului a d m i ­ nistrativ i-ar p u t e a c o n v i n g e pe cetăţeni că privatizarea nu în­ seamnă doar trecerea - în condiţii adesea dolosive - a capitalului public în posesia a n u m i t o r particulari, ci că este una - nu însă şi singura - dintre premisele unei redistribuţii sociale cât m a i j u s t e a prosperităţii. Altfel, R o m â n i a se va b l o c a într-o tranziţie perpe­ tuă, de tip indian sau brazilian, în care insule de performanţă eco­ n o m i c ă şi intelectuală v o r pluti în derivă într-un peisaj social dezolant.

Prezumţia de iresponsabilitate Tranziţia este locul în care se înfruntă d o u ă logici o p u s e : democratizarea este un p r o c e s istoric g u v e r n a t de i m p e r a t i v u l mobilizării sociale, în t i m p ce liberalizarea economică c o n d u c e pe cale naturală la diferenţiere şi discriminare 3 . 1 Cazul clasic al privatizării perverse, care duce atât la scăderea calităţii serviciilor, cât şi la continuarea subvenţiilor publice îl reprezintă căile ferate britanice: nu numai că azi prestaţia companiilor private este mult inferioară faţă de epoca naţionalizării, dar orice fel de investiţie privind retehnologizarea şi siguranţa traficului este suportată de la bugetul public; cu alte cuvinte, compania privată încasează profitul, iar contribuabilii, atunci când îşi doresc calitate, sunt nevoiţi să susţină financiar compania. 2 Francois FEJTO (avec Ewa KULESZA-MIETKOWSKI), La fin des democraţiei populaires. Les chemins du posl-communisme, Seuil, Paris, 1997, p. 397. 3 Arend LIJPHART, Carlos H. WAISMANN, „The Design of Markets and Democracies: Generalizing across Regions", in Arend LIJPHART, Carlos H. WAISMANN, editors, Instituţional Design in New Democracies. Eastern Europe and Latin America, Westview, Boulder, Co., 1996, p. 236.

248

R o m â n i a se află într-o situaţie o a r e c u m c o m p a r a b i l ă cu cea a societăţilor industriale din O c c i d e n t ieşite, d u p ă 1945, din e c o n o m i a semi-planificatâ de r ă z b o i . într-o a s e m e n e a fază de dezvoltare, statul este obligat să se mişte simultan în două direcţii contrare: el trebuie să intervină, m a i întâi, p e n t r u a c o r e c t a repartiţia spontană a profiturilor şi pentru a asigura o c u p a r e a cât mai completă a forţei de m u n c ă ; în acelaşi timp, statul este nevoit să inventeze sau să r e a d u c ă la viaţă, prin dezetatizarea sindica­ telor, un partener social viabil şi critic. Confruntarea sistematică cu un a s e m e n e a partener este indispensabilă, deoarece creşterea e c o n o m i c ă n u d e p i n d e î n p r i m u l r â n d d e v o l u m u l capitalului investit ori de abundenţa resurselor, ci mai cu seamă de atitudinea subiecţilor economici. Guvernele post-revoluţionare - care şi-au schimbat succesiv compoziţia, nu însă şi poziţia - s-au lăsat în voia unui pragmatism ambiguu şi improvizat, ce nu a putut substitui reţelei de c o m a n d ă centralizată a e c o n o m i e i o p i a ţ ă funcţională. într-o astfel de conjunctură, politicienii s-au ţinut d e p a r t e de p r e z u m ţ i a de responsabilitate. Lipsa de funcţionalitate a economiei este privită ca un soi de fenomen meteorologic, ce nu p o a t e fi trecut în contul unor simpli m u r i t o r i . Clasa p o l i t i c ă se c o n s i d e r ă o simplă spectatoare a unor c a t a c l i s m e e c o n o m i c e şi sociale de a căror producere nu se simte vinovată şi ale căror consecinţe încearcă să le m i n i m a l i z e z e . Pentru ea, tranziţia nu este o s u m ă de erori comise în actul de guvernare şi în procesul politic - greşeli ce ar putea fi identificate, atribuite şi imputate -, ci un tunel mai lung decât se prevăzuse iniţial. De altfel, în tradiţia politică r o m â n e a s c ă , toate greşelile se îndreaptă sau se uită, dar nu se pedepsesc niciodată. Cu o singură excepţie: buna-credinţă. Această eroare fundamentală, a încrederii în co-responsabilitatea oamenilor faţă de istoria pe care o trăiesc, este calea cea m a i dreaptă spre impopularitate şi eşec. O a m e n i i politici nu îşi fac un n u m e prin ataşamenml faţa de o doctrină, prin calitatea programelor pe care le elaborează, prin vigoarea ideilor pe care le s u p u n electoratului, p r i n angajarea responsabilă în efortul de construcţie instituţională. Carierele politice nu sunt decât rodul abilităţii de a m a n e v r a în interiorul propriului grup de putere, al energiei cu care sunt denigraţi adversarii, al rapidităţii 249

cu care inteligenţa este convertită în şmecherie, al curajului de a nu-ţi păsa de soarta celorlalţi, al dispreţului faţă de împlinirea promisiunilor, al respectului plin de invidie pentru cel (deocamdată) mai puternic, al convingerii că realitatea se sfârşeşte acolo unde se termină şi interesele personale. La rândul lor, p a r t i d e l e sunt, în R o m â n i a , m e c a n i s m e de p r o d u s politicieni, nu structuri prin c a r e o a m e n i i politici se străduiesc să propună societăţii o a n u m i t ă viziune despre destinul naţiunii. în ultima v r e m e , nici un politician r o m â n nu s-a aflat în situaţia umilitoare de a face sau de a p r o p u n e ceva concret, de a fi util societăţii, de a-şi justifica prin fapte veniturile şi n o t o ­ rietatea. Să facă este t r e a b a m u n c i t o r i l o r şi a ţărănimii, să gân­ dească este problema intelectualilor. Politicienii conduc, oamenii de stat guvernează, înalţii funcţionari administrează. Prin u r m a r e şi în pofida n e m u l ţ u m i r i l o r ce se manifestă o c a z i o n a l cu privire la felul în care clasa politică îşi a s u m ă r ă s p u n d e r e a - ministerială, p a r l a m e n t a r ă ori m o r a l ă - faţă de propriile acte şi alegeri, în R o m â n i a pare că nimeni, oricât de mari şi de notorii ar fi vinovăţiile sale, nu p o a t e fi cu adevărat exclus, pe termen mediu şi lung, de la practica puterii şi de la participarea la beneficiile a d u s e de acest exerciţiu politic. E x c l u d e r i l e sunt întotdeauna conjuncturale şi de scurtă durată, adesea afirmate, r a r aplicate. în schimb, includerile sunt sistematice şi continue. P â n ă şi regimul totalitar, d u p ă o p r i m ă perioadă în care a părut decis să i n a u g u r e z e m e t o d a discontinuităţii în p r o c e s u l de fabricare a elitelor publice, a ajuns să-şi m o d i f i c e parţial strategia şi să a c o r d e s e g m e n t e de autoritate instituţională ori să permită; r e a c u m u l a r c a de capital simbolic, u n o r p e r s o a n e şi personalităţi - în s p e c i a ! din sfera culturală, d a r nu n u m a i - care deţinuseră deja un statut public î n a i n t e de 1945. Nici c h i a r p r ă b u ş i r e a sistemului comunist, oricât de violent şi rapid s-a petrecut, nu a p u m t lua decât cel mult forma unei redistribuiri de personal între aparatele statului şi structurile e c o n o m i c e . Cercetările de t e r e n arată că 6 3 % dintre r o m â n i i care d e ţ i n e a u în anii ' 9 0 o „funcţie de c o n d u c e r e " (în politică, administraţie, e c o n o m i e sau societate) 1 ocupau deja o poziţie similară înainte de 1989 . 1 ionica BEREVOESCU etal.. Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţiei, Nemira, Bucureşti, 1999, p. 252.

250

C u m se explică o a s e m e n e a t r e c e r e cu v e d e r e a a actelor de incompetenţă şi a faptelor de corupţie, a erorilor şi chiar crimelor atunci când acestea sunt c o m i s e de un m e m b r u al elitei, p e r s o a n ă care o c u p a p r i n definiţie un loc e x t r e m de vizibil? Fireşte, în tradiţia creştină, n e l u a r e a în s e a m ă a c u l p e i a p r o a p e l u i este o virtute pentru că, pe de o parte „ n i m e n i nu este fără de p ă c a t " , iar, pe de altă p a r t e , ( a p r o a p e ) orice v i n ă p o a t e fi ştearsă. Ce se întâmplă atunci c â n d iertarea p ă c a t e l o r se manifestă s u b forma indiferenţei faţă de fără-de-lege, ce t i n d e să devină însuşi prin­ cipiul ordonator al raporturilor sociale şi tehnologia de regenerare a clasei politice? Este oare potrivit ca cetăţeanul să „ i e r t e " abu­ zurile cărora le c a d e v i c t i m ă sau la care este m a r t o r ? Nu p u t e m oare socoti, într-un a s e m e n e a caz, că iertarea este m a i degrabă un viciu civic d e c â t o virtute creştină? Este funcţionarul venal sau politicianul corupt „ a p r o a p e l e " c e t ă ţ e a n u l u i , m e r i t â n d , cu acest litiu, anularea spontană a oricărei c u l p e ? Figurează oare iertarea în catalogul virtuţilor civice, se n u m ă r ă ea p r i n t r e calităţile cetăţeanului virtuos? •

Legea şi echitatea Răspunsul la toate aceste întrebări d e p i n d e de modul în care înţelegem să definim ce este un c e t ă ţ e a n şi care este tipul de societate în care acesta se găseşte constituit ca atare. în sens larg, am avea de-a face cu cetăţeni ori de câte ori mediul în care aceştia evoluează p o a t e fi descris sub trăsăturile unei societăţi bazate pe respectul u n o r n o r m e i m p e r s o n a l e şi abstracte, a d i c ă pe raţio­ nalizarea raporturilor interpersonale potrivit u n o r principii cu un înalt grad de stabilitate, c u m ar fi dreptatea, egalitatea în faţa legii, libertatea sau proprietatea. S-ar p u t e a spune, m u t â n d pe un alt nivel de interpretare caracterizarea ideal-tipică pe care W e b e r o face m o d e l u l u i birocratic de g u v e r n a r e a societăţilor 1 , că cetă­ ţeanul este acel administrator raţional şi legal al legăturii sociale. într-o accepţiune m a i restrânsă şi, probabil, m a i riguroasă, cetă1 Max WEBER, Wirtschaft and Gesellschaft. Grundriss der verstehenden Soziologie, Hrsg. J. Winckelmann, J.C.B. Mohr, Tiibingen, 1972, p. 126.

251

ţ e a n u l pare să fie identificat n u m a i în sânul u n e i societăţi de 1 factură, profcsional-burgheză (berufsburgerliche Gesellscha/'t) şi a n u m e ca subiect conştient şi responsabil al u n u i sistem de drept pozitiv întemeiat pe reprezentarea indivizilor la nivelul deciziilor colective şi pe separarea puterilor publice. Acest tip de societate funcţionează prin excludere şi pedeapsă. Democraţia ateniană, de pildă, şi-a plătit fidelitatea faţă de propriile legi prin excluderea de la demnitatea civică a sclavilor, femeilor şi străinilor, a rămas credincioasă principiilor sale fondatoare cu preţul condamnării lui Socrate. în ceea ce-1 priveşte, statul modern se întrupează ca stat de drept cu ajutorul unor procese succesive de excludere. M a i întâi „marea închidere" azilară studiată de Michel Foucault, a nebunilor şi marginalilor de tot soiul, prin definirea medicală a. subiectului politic ca fiinţă caracterizată de un c o m p o r t a m e n t exclusiv şi riguros raţional. Apoi, interzicerea accesului la libertăţile publice a persoanelor şi minorităţilor care fie stăruiau în refuzul contractului social în forma în care acesta întrunise consensul unei reprezentări cu vocaţie majoritară (pas de liberte pour les ennemis de la liberte), fie nici m ă c a r nu fuseseră consultate cu privire la acest contract. Interdicţia şi pedeapsa au lovit astfel, rând pe rând, în cursul secolelor al XTX-lea şi al XXlea, pe catolici în statele protestante, pe indieni în Statele Unite, pe femei, pe cei fără venituri regulate în sistemele electorale cenzilare, pe anarhişti, pe spioni, pe „trădători" şi înfreaga tipologie de „agenţi ai străinătăţii", pe islamişti, pe sionişti, pe imigranţi şi alţi boat people. în sfârşit, ultima şi cea m a i solidă trăsătură a statului de drept o reprezintă separarea instituţională a domeniului legii de cel al fără-de-iegii şi crearea, în continuitatea spaţiului azilar, a unei geografii a recluziunii, a unui dispozitiv concentraţionar şi disciplinar de pedepsire a ne-legiuiţilor. Aşadar, cetăţeanul care, prin tehnica reprezentării, încredin­ ţează unei autorităţi publice p u t e r e a de a face, aplica şi executa legile, nu are c u m să delege şi eventuala lui predispoziţie de a-şi ierta aproapele, fie acesta un criminal dovedit sau un funcţionar corupt. Pentru cetăţean, iertarea se c u v i n e să r ă m â n ă o virtute 1

V. Norbert ELIAS, Ober den Prozefi der Zivilisation, Zweiter Band, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1997, pp. 413-427.

252

privată, funcţională d o a r în a c e l e situaţii în care legea nu are (încă) un cuvânt de spus. O a s e m e n e a afirmaţie este valabilă d o a r în a c e l e tipuri de societate în care legea acoperă integral - sau are m ă c a r vocaţia explicită de a o face - d o m e n i u l echităţii. Relaţia dintre lege şi echitate în societatea r o m â n e a s c ă p o a t e fi a p r o x i m a t ă cu ajutorul câtorva vechi expresii populare, aflate încă în circulaţie. „A(-şi) face d r e p t a t e " î n s e a m n ă , în m o d destul de precis, a r e z o l v a o situaţie de la om la o m , fără a ţine s e a m a de n o r m e l e legale sau chiar încălcându-le, adesea pe cale violentă. Pe de altă parte, „a da dreptul (cuiva)"/„a-şi lua d r e p t u l " indică f e n o m e n u l pe care limbajul j u r i d i c îl cunoaşte în formularea „a da/a lua m i t ă " . E c o n o m i a socială a darului nu p o a t e fi uşor dislocuită dintr-o societate care nu este î n c ă pe d e p l i n p r o f e s i o n a l ă şi b u r g h e z ă . Raporturile de putere continuă să funcţioneze ca relaţii de schimb, potrivit dreptăţii, aşa c u m a c e a s t a este definită de expresiile populare citate m a i sus şi în afara sau î m p o t r i v a legii. Titularul unei profesii liberale nu este încă un actor social pe de-a-ntregul legitim, nu şi-a găsit încă un loc p r o p r i u în echilibrul raporturilor de p u t e r e . A m i z a pe faptul că funcţionarul p u b l i c , juristul, m e d i c u l sau profesorul îşi vor face în m o d natural şi s p o n t a n datoria, în virtutea unei etici abstracte, u n a n i m r e c u n o s c u t ă drept b u n social este un gest considerat, în general, ca i m p r u d e n t . Dimpotrivă, a câştiga devotamentul, atenţia specială şi binevoi­ toare a acestora printr-un dar sau p r i n a n t i c i p a r e a u n u i serviciu este d o v a d a u n u i spirit precaut, ce se c o n f o r m e a z ă valorilor celor m a i bine cotate pe piaţa raporturilor sociale. în fapt, funcţionarul, juristul, m e d i c u l sau profesorul nici nu sunt trataţi drept cetăţeni şi profesionişti, de c o m p e t e n ţ a c ă r o r a au n e v o i e alţi cetăţeni şi profesionişti, ci ca deţinători ai unei puteri (de a rezolva o cerere, de a câştiga un proces, de a vindeca, de a c o n d u c e la un nivel m a i înalt de e d u c a ţ i e ) , înaintea căreia solicitantul, justiţiabilul, pa­ cientul sau studentul se defineşte ca s u p u s , nu ca c e t ă ţ e a n cu drepturi întemeiate pe plata conştiincioasă a impozitelor. Deşi dreptul este, nominal, de partea cetăţeanului, dreptatea se află în p o s e s i a celui p u t e r n i c . A c e s t fapt social t r e b u i e recunoscut, simbolic, prin d e p u n e r e a u n u i dar. D a n i i asigură, în 253

acelaşi t i m p , un echilibru m a i j u s t al raportorilor de putere dintre părţi. Prin el se d o b â n d e s c drepturi m a t e r i a l e asupra celui care administrează dreptul formal: acesta din u r m ă este obligat, prin acceptarea darului, să devină la rândul său „ d a r n i c " , operând, în sens invers, un transfer de putere. Căci darul este o tehnică socială prin care cel p u t e r n i c e s t e c o n s t r â n s să-şi î m p a r t ă puterea, să cedeze o parte din ea, să o transmită şi să o investească sub formă de servicii. N u m a i în acest fel dreptatea este restabilită. în situaţii sociale concrete, încălcarea sau eludarea dreptului pozitiv nu sunt considerate adesea decât manifestări oportune ale echităţii. Trecerea cu vederea a c e e a ce, sub n o r m a de drept, p o a t e fi socotit drept o culpă ori o infracţiune constituie, probabil, singura posibilitate pe care o societate formată din „ s u p u ş i " - altfel spus, o societate care ajunge la conştiinţa p o l i t i c ă de sine nu prin reprezentare în actul de guvernare, ci recunoscându-se ca obiect al unei practici de g u v e r n a r e - o are la dispoziţie p e n t r u a par­ ticipa, în ciuda tuturor aparenţelor, la p u t e r e , pentru a ajunge să controleze şi să influenţeze felul în care aceasta se exercită, fie şi n u m a i la nivel micro-social, de a l t m i n t e r i singurul o r i z o n t public accesibil supusului, indiferent la obsesiile etice ce-1 b â n ­ tuie pe cetăţean. într-o societate profesional-burgheză, interogaţia civică cea mai caracteristică ar fi „ce trebuie să fac şi î m p r e u n ă cu cine pentru ca guvernarea să devină m a i b u n ă ? " , în v r e m e ce supusul se întreabă în principal „ce-mi p o a t e da g u v e r n u l şi în schimbul a c e ? " . Bizuindu-sc pc n o r m e i m p e r s o n a l e şi pe texte, legea funcţionează prin interdicţie, limitare şi p e d e a p s ă . Dreptatea, întemeiată pe dar, pe trecerea cu vederea a vinovăţiei celor puter­ nici şi pe relaţiile directe dintre p e r s o a n e este o metodă de p r o ­ ducere şi de distribuire a puterii. L e g e a o p e r e a z ă prin e x c l u d e r e socială şi separare a resorturilor puterii, d r e p t a t e a lucrează prin includerea tuturor actorilor sociali în exerciţiul ierarhic ordonat al puterii, este o cale prin care cei lipsiţi de putere participă la puterea celor puternici. N ă s c u t ă din dominaţia raţiunii individuale asupra tradiţiilor, legea uniformizează şi normalizează comportamentele sociale. într-o societate încă tradiţională, cu soluţii iraţionale de

254

echilibru, dreptatea individualizează. Ceea ce legea este chemată să stigmatizeze, dreptatea este predispusă să regenereze.

Delatorul şi ethos-ul dependenţei în marea majoritate a civilizaţiilor şi în aproape toate mediile sociale, delatorul este o figură impopulară. C h i a r d a c ă stârneşte adesea teamă, agentul represiunii i m p u n e întotdeauna respect, în vreme ce p e r s o a n a care indică, sub p e c e t e a tainei, adresa la care r e p r e s i u n e a trebuie să l o v e a s c ă este nu n u m a i t e m u t ă , dar şi dispreţuită. Căci, oricât de n e d r e a p t ă s-ar putea dovedi, violenţa statului apare de cele mai multe ori ca fiind pe de-a-ntregul legi­ timă. In s c h i m b , c o l a b o r a r e a secretă cu statul care exercită violenţa este privită ca un c o m p o r t a m e n t social nu n u m a i profund ilegitim, dar şi inechitabil. C u m se explică acest p a r a d o x al i m a g i n a r u l u i colectiv, înclinat să justifice represiunea, dar necruţător faţă de delaţiune? Cel care indică v i c t i m a trece d r e p t u n personaj m a i periculos decât cel care o s u p u n e efectiv represiunii. A g e n t u l ordinii publice, fie el şi torţionar, are de p a r t e a lui raţiunea de stat şi îşi justifică faptele în temeiul u n u i ordin primit dc la superiorii săi. „ T u r n ă t o r u l " are însă împotriva lui datoria de echitate care stă la baza oricărei societăţi tradiţionale. In insistenţa cu care revine, la nivelul opiniei publice, t e m a „dosarelor Securităţii" şi a „ d e c o n s p i r ă r i i " informatorilor pe care aceasta i-a folosit locuieşte de fapt un respect generalizat faţă de stat, oricare ar fi forma istorică pe c a r e acesta o adoptă. Un exprim-secretar j u d e ţ e a n c o m u n i s t a fost plebiscitat p r e ş e d i n t e ai R o m â n i e i p o s t e o m u n i s t e în 1990 şi 2 0 0 0 , un fost „ l u c r ă t o r de s e c u r i t a t e " a m e r i t a t să fie n u m i t m i n i s t r u de finanţe din partea Convenţiei D e m o c r a t i c e anticomuniste, fără ca cineva să p u n ă la îndoială îndreptăţirea politico-juridică a unor astfel de promovări. D a c ă au fost obiecţii, acestea au fost marginale şi nu au depăşit stadiul de lamentaţie morală. în n u m e l e perpetuităţii instituţiilor statului, ierarhii şi agenţii publici ai totalitarismului sunt exoneraţi de orice r ă s p u n d e r e 255

p e r s o n a l ă . P r o b l e m a v i n o v ă ţ i e i este localizată în s c h i m b într-o arie privată şi ocultă, pe un tărâm al şoaptelor şi al trădării. A v e m de-a face cu un m o d de a r e c u n o a ş t e că partea vizibilă a c o m u ­ nismului este, în ultimă instanţă, neproblematică şi de a afirma că n u m a i z o n e l e de u m b r ă ale totalitarismului, n e s c o a s e încă la iveală, se cuvin a fi incriminate. în alţi termeni, dacă n-ar fi existat delatori care să le d e z v ă l u i e opiniile e x p r i m a t e în particular, n u m e r o a s e v i c t i m e ale represiunii ar fi trecut, în ochii autorită­ ţilor, drept cetăţeni fideli ai regimului democrat-popular. Astfel pusă, chestiunea „dosarelor Securităţii" nu mai ţine de d o m e n i u l eticii p o l i t i c e , ci de cel al m o r a l e i c o m u n e , nu se dovedeşte concepută p e n t r u a stabili răspunderi, ci pentru a strica reputaţii. Prim-secretarul p r e ş e d i n t e şi lucrătorul de securitate ministru se află astăzi la adăpost de orice instanţă capabilă să le angajeze r ă s p u n d e r e a politică sau juridică. Ei - şi alţii a s e m e n e a lor - sunt martori reprezentativi ai continuităţii dintre statul SOCiâlist şi Statul de traftziţie. Dimpotrivă, informatorii ale c ă r o r nume ui POM) I VOI li dezvăluite se constituie într-o populaţie de i n . I I im i '.i-1111111 li . u n i . I M I I i c i societăţi care n u izbuteşte să identilli U in nllK n r . i I un principiu a u t o n o m de solidaritate. Delatorul i u n u i . .ii, ii i n comunism, cât şi în posteomunism, opersona non • •i.ii.i toi mai pentru vina d e a fi tulburat, prin scoaterea la l u m i n ă .i contradicţiilor vieţii private, sprijinul u n a n i m pe care societatea l-a acordai în sfera publică socialismului de stat. Aşa c u m a fost c o n c e p u t ă în fond şi adoptată în formă, legea deconspirării informatorilor Securităţii riscă să scoată definitiv din c a u z ă Partidul Comunist, nu n u m a i î m p r e u n ă cu toţi membrii săi de frunte şi de rând, dar şi cu aparatul său represiv şi activul său ideologic. Pe de altă p a r t e , aceeaşi lege contribuie la a c c e ­ lerarea d e p e n d e n ţ e i societăţii faţă de stat şi faţă de acuializările partizane ale acestuia. Partidele au de acum dreptul să gestioneze reputaţia cetăţenilor, fără ca aceştia să dispună de instrumentele necesare pentru a verifica gradul de responsabilitate a cadrelor de partid faţă de propriul lor trecut. Clasa politică, constituită din 1992 p â n ă în 2000 din resturile fostei clase c o n d u c ă t o a r e c o m u n i s t e , din e l e m e n t e ale ihtelligehtziei şi din oligarhiile partidelor „ i s t o r i c e " sau e m a n a t e 256

dc revoluţie, se situează d e a s u p r a legii arhivelor Securităţii. I )osarele membrilor marcanţi ai acestei clase se află de regulă sub protecţia „securităţii n a ţ i o n a l e " şi r ă m â n , ca atare, inaccesibile. In schimb, Colegiul N a ţ i o n a l p e n t r u S t u d i e r e a A r h i v e l o r Secu­ rităţii e s t e însărcinat de lege să î m p a r t ă , p r i n b u n ă v o i n ţ a Serviciului R o m â n de Informaţii, certificate din c a r e să reiasă că cei care v o r să intre în viaţa politică d u p ă 2 0 0 0 nu au fost „cola­ boratori ai Securităţii ca poliţie politică". în acest m o d , partidele postcomuniste procedează întocmai ca Partidul C o m u n i s t care, în epoca preluării puterii, cerea celui interesat de o poziţie publică să fie î n a r m a t cu o adeverinţă eliberată de serviciile secrete şi potrivit c ă r e i a „nu a fost identificat să facă p a r t e din v r e o organizaţie politică sau p a r a m i l i t a r ă " 1 . Aşadar, p r o b l e m a d o s a r e l o r nu este de n a t u r ă politică, ci morală. N i m e n i nu a fost î m p i e d i c a t p â n ă a c u m de legăturile sale cu Partidul C o m u n i s t să facă carieră în R o m â n i a posteomunistă. S-ar putea î n t â m p l a însă ca unii r o m â n i - care nu au avut nici un fel de raport instituţional sau ideologic cu totalitarismul, dar care, din diverse motive (toate reprobabile, dar personale), au colaborat în secret cu poliţia politică - să fie stigmatizaţi ca „ t u r n ă t o r i " . Actuala lege a dosarelor nu p e n a l i z e a z ă a d e z i u n e a conştientă la c o m u n i s m , c i slăbiciunea u n o r a din cei c a r e n u a u vrut, n u a u putut sau nu le-a fost îngăduit să adere. A ş a c u m demonstrază experienţa Agenţiei federale g e r m a n e pentru a d m i n i s t a r e a d o s a r e l o r Stasi 2 , o a s e m e n e a o p e r a ţ i e de „deconspirare" nu are nici m ă c a r meritul de stabili adevărul şi de a-i identifica pe adevăraţii informatori ai poliţiei politice, n u m e l e celor care figurează în arhive fiind simultan p r e a puţine ( n u m e ­ roşi agenţi nu au fost niciodată înregistraţi, în special cei care au fost m e m b r i ai Partidului C o m u n i s t ) şi prea multe (agenţi înregis­ traţi abuziv, ca simplă operaţie de diversiune sau în v e d e r e a unui şantaj). 1

Marius OPREA et al., Securiştiipartidului. Serviciul de Cadre al P.C.R. ca poliţie politică. Studiu de. caz: arhiva Comitetului Municipal de Partid Braşov, Polirom, Iaşi, 2002, doc. 9 1 , pp. 298-299. 2 Claus OFFE, Varielies of Transition. The Easl European and Easl German Experience, The M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1997, pp. 97-98.

257

î n plus, legea „ d o s a r e l o r S e c u r i t ă ţ i i " instituie c o m p e t e n ţ i Parlamentului în d o m e n i u l moral şi pe c e a a partidelor în m a t e r i i de reputaţie publică. N i c i P a r l a m e n t e l e şi nici partidele nu au şi nici nu ar trebui să a i b ă a s e m e n e a atribuţii. L e g e a d o s a r e l o r nul este astfel decât un s i m p t o m maladiv al consolidării accelerate a partidocraţiei r o m â n e ş t i , a l incapacităţii elitei c o n d u c ă t o a r e d a a-şi exercita funcţia politică şi al totalei d e p e n d e n ţ e a societăţii faţă de stat.

Partidul, poporul şi Securitatea sau despre o negociere care nu a avut loc Cultura politică c o m u n ă a societăţii româneşti posteomuniste s-a organizat î n j u r a i unui consens atât de evident şi general, încât termenii lui nu au fost n i c i o d a t ă negociaţi cu adevărat: Partidul C o m u n i s t R o m â n a d i s p a r a t fără u r m e în cursul zilei de 22 d e c e m b r i e 1989. Fireşte, din p u n c t de vedere juridic, acest acord fondator nu arc nici un cusur. Nu există, în ultimii ani, v r e o informaţie publică cu privire fie şi n u m a i la o singură organizaţie comunistă care să nu se fi considerat dizolvată de revoluţie şi care să fi strâns netulburată cotizaţii şi să fi ţinut în continuare şedinţe de partid sau de î n v ă ţ ă m â n t politico-ideologic. Totuşi, privită din perspectivă politică, o a s e m e n e a dispariţie subită şi c o m p l e t ă a p a r e ca un fapt cu totul u i m i t o r şi care merită să fie interogat. în U n g a r i a şi Bulgaria, p a r t i d e l e c o m u n i s t e au traversat treptat şi în etape diferite un p r o c e s de reformă internă, transformându-se în g r u p ă r i socialiste cu ambiţii e u r o p e n e şi democratice. în Polonia, Partidul M u n c i t o r e s c U n i t a început prin a n e g a ca ar fi p u r t a t v r e o d a t ă o identitate c o m u n i s t ă , a d u c â n d ca p r o b ă formală dizolvarea Partidului C o m u n i s t Polonez de către Stalin încă înainte de r ă z b o i , sfârşind p r i n a d e v e n i o sociald e m o c r a ţ i e c u trăsături neo-liberale c e s e v o r inspirate d e N e w Labour. în s c h i m b , în C e h i a , P a r t i d u l C o m u n i s t şi-a c o n t i n u a t senin existenţa, adaptându-se regulilor democraţiei parlamentare 1 şi alegerilor libere ce nu i s-au dovedit p â n ă a c u m prea potrivnice .

258

Partidul C o m u n i s t R o m â n s e găseşte d e c i într-o situaţie unică: nu s-a a d a p t a t , nu s-a reformat, nu s-a t r a n s f o r m a t fie şi tu contrariul său, ci, p u r şi simplu, a încetat să mai existe. C u m s-a |)iilut însă topi în n e a n t o organizaţie v e c h e de a p r o a p e şaptezeci de ani, cu p a t r a m i l i o a n e de m e m b r i şi care, v r e m e de cinci dece­ nii, a c o n t r o l a t în r e g i m de m o n o p o l instituţiile p u b l i c e , viaţa politică şi e c o n o m i a u n e i ţări întregi? Poate fi d e m i t e r e a istorică a unei astfel de organizaţii o o p e r a ţ i e s p o n t a n ă , desfăşurată în doar câteva ore? Explicaţia c u r e n t ă dată acestui straniu fenomen este u n a de lip „ p o l o n e z " , m a i p u ţ i n î n s ă p r e o c u p a t ă de constituirea unui probatoriu istoric: Partidul C o m u n i s t R o m â n a dispărut imediat, nu pentru că n-ar fi fost cu adevărat un partid comunist, ci pentru că nimeni nu era de fapt c o m u n i s t în R o m â n i a (poate cu excepţia grupului restrâns de v e c h i m i l i t a n ţ i internaţionalişti, u n e o r i alogeni, din anii ' 5 0 ) . C i n e a c o n d u s atunci R o m â n i a din 1948 şi p â n ă în 1989? Şi de data a c e a s t a r ă s p u n s u l este s i m p l u : Securitatea. S e c u r i t a t e a este „corpul s t r ă i n " - d u p ă o f o r m u l ă des folosoită - care m a i întâi a izbit, apoi a p â n d i t s o c i e t a t e a r o m â n e a s c ă . Pe scurt, Securităţii t r e b u i e să i se atribuie î n t r e a g a r ă s p u n d e r e p e n t r u faptele regimului totalitar, pe care r o m â n i i le-au îndurat şi cărora mulţi le-au căzut victimă t i m p de cincizeci de ani. în m o d p o a t e doar a p a r e n t ciudat, u l t i m u l s e c r e t a r g e n e r a l al Partidului C o m u n i s t ar fi împărtăşit pe de-a-ntregul o a s e m e n e a p o z i ţ i e . Primul r o m â n care a d e n u n ţ a t p u b l i c Securitatea a fost N i c o l a e Ceauşescu, în aprilie 1968, c â n d a acuzat-o că a lucrat - de-a lungul celei m a i severe p e r i o a d e r e p r e s i v e - în afara şi c h i a r împotriva Partidului. C h i a r şi în d e c e m b r i e 1989, în m o m e n t e l e p r e m e r g ă t o a r e execuţiei, aşa c u m au fost înregistrate p e n t r u marele p u b l i c , soţii C e a u ş e s c u se c o n s i d e r a u v i c t i m e l e „securiştilor" şi îşi manifestau s p e r a n ţ a că „ p o p o r u l " (termen înlocuit ulterior de expresia „societate civilă") va sări în ajutorai lor. în chip paradoxal, N i c o l a e C e a u ş e s c u este adevăratul fonda­ tor al c o n s e n s u l u i p o s t c o m u n i s t cu privire la o m n i p r e z e n ţ a şi atotputernicia Securităţii c a r e ar s c o a t e din o r i c e fel de c a u z ă istorică P a r t i d u l C o m u n i s t ca atare. F a p t u l că a v e m astăzi o 259

instituţie publică însărcinată să studieze arhivele Securităţii şi pe cele ale Partidului C o m u n i s t (din c a r e dosarele î n t o c m i t e Securitate ar fi făcut o r i c u m parte) i se d a t o r e a z ă . „ U n i t a t e a m o n o l i t dintre Partid şi p o p o r " nu a fost d o a r o lozincă, ci s dovedit în cele din u r m ă a fi fost un p r o g r a m social încununat succes. Partidul C o m u n i s t s-a dizolvat c o m p l e t în societate 1 . In cele m a i înalte sfere politice şi intelectuale se cade a s t y de acord că toate istoriile p e r s o n a l e de d i n a i n t e de 1989 su inevitabil, î m p l e t i t e c u istoria c o m u n i s m u l u i . P r i n u r m a r e , trebuie căutaţi vinovaţi în plan politic, căci c o m u n i s m u l i-a a t : pe toţi r o m â n i i şi pe fiecare în parte, a p r o a p e fără excepţie, alte cuvinte, sub specia responsabilităţii pentru trecutul totalit între „ P a r t i d " şi „ p o p o r " nu se cuvine făcută nici o diferenţă. C i n e v a sau c e v a trebuie însă să plătească p â n ă la urmă, fie n u m a i în p l a n simbolic. N i c o l a e C e a u ş e s c u a înţeles acest lu înaintea mturor: între Partid şi popor, între c o m u n i s m şi societatea r o m â n e a s c ă s-a s t r e c u r a t un „ c o r p s t r ă i n " , Securitatea. C o m u ­ nismul ca atare se găseşte astfel, d u p ă 1989, radical depolitizat, practicile totalitare c ă z â n d din z o n a dreptului public în d o m e n i u l dreptului c o m u n . Pe calc de consecinţă, a s e n t i m e n t u l dat c o m u n i s m u l u i este c o n s i d e r a t n e p r o b l e m a t i c atâta t i m p cât s-a manifestat p u b l i c . Statutul Partidului C o m u n i s t R o m â n , la care a d e r a u explicit toţi m e m b r i i de partid, c o n ţ i n e toate a n g a j a m e n t e l e ce figurează în formularul tip de colaborare cu Securitatea, aşa c u m acesta a fost dezvăluit d e C o l e g i u l N a ţ i o n a l p e n t r u S t u d i e r e a A r h i v e l o r Securităţii. C u p r i n d e c h i a r şi sarcini în p l u s , c u m ar fi a c e e a de a p r o m o v a cu fermitate ateismul. A c e s t tip de angajament public n u este s i n o n i m c u u n c o n s i m ţ ă m â n t a u t o m a t p e n t r u istoria represiunii organizată de partid, dar implică o efectivă colaborare cu partidul autor al represiunii 2 . 1

Juan LINZ, Tolalilaritm and Authorilarian Regimes, Lynne Rienner, Boulder, Co., and London, 2000, p. 107, argumentează că, sub totalitarism, întreaga societate este implicată în procesul represiv. 2 Carmen GONZÂLEZ ENR1QUEZ, „De-communization and Political Justice in Central and Eastem Europe", in Alexandra BARAHONA De BRITO, Carmen GONZÂLEZ-ENRÎQUEZ, Paloma AGUILAR, editors, The Polilics of Memory. Transilional Justice in Democralizing Societies, Oxford University Press, Oxford and New York, 2001, p. 22Q. 260

C u m se face atunci că foştii m e m b r i de partid nu fac obiectul nici unei f o r m e de investigaţie, în v r e m e ce toţi cetăţenii „fără apartenenţă politică", dar care au acceptat în privat, să colaboreze cu Securitatea îşi p o t astăzi v e d e a b u n a reputaţie p u s ă în c a u z a ? N u s e t r a n s f o r m ă o a r e c o m u n i s m u l r o m â n e s c dintr-un fenomen major (şi grav) de tip social şi politic într-un m ă n u n c h i dc m ă r u n t e (şi m i z e r a b i l e ) f e n o m e n e infracţionale? A c u z a ţ i a adusă pe faţă, într-o şedinţă de partid, chiar d a c ă era u r m a t ă de concedierea sau întemniţarea celui incriminat pare să facă parte din ceea ce a trebuit să d i s p a r ă p e n t r u t o t d e a u n a o d a t ă cu Revoluţia din decembrie. Acuzaţia scrisă în taină, într-un birou al Securităţii m e r i t ă s ă fie „ s t u d i a t ă " d e u n C o l e g i u n u m i t d e Parlament şi expusă public. Pare că, din istoria c o m u n i s m u l u i , nu se m a i cuvin păstrate d e c â t „ t u r n ă t o r i i l e " . R e s t u l t r e b u i e uitat. Arhivele totalitarismului sunt reduse astfel la un n u m ă r aleatoriu şi discret (în sens m a t e m a t i c ) de r e p e r e biografice accidentale, ce nu d a u s e a m a despre natura sistemului comunist, ci sunt oferite consumului anecdotic al unui public care îşi construieşte m e m o r i a trecutului dinspre prezent 1 . î n p l u s , p u b l i c a r e a d o s a r e l o r n u ţine s e a m a d e p l u r a l i t a t e a opiniilor p u b l i c e î n societatea p o s t e o m u n i s t ă : m e d i i l e î n c a r e evoluează foştii agenţi ai Securităţii sunt m a i degrabă indiferente, dacă nu chiar înclinate să decline apartenenţa la serviciile secrete sub specia patriotismului. C a ş i c u m n-ar m a i f i potrivit ş i util s ă m a i s t u d i e m astăzi naţional-socialismul, fiind de ajuns să ne o c u p ă m de ce a dăinuit în arhiva S S . Atenţie însă, nu în toată arhiva. Potrivit u n e i logici româneşti de felul celei ce p r e z i d e a z ă funcţionarea legală şi reală a C o l e g i u l u i N a ţ i o n a l p e n t r u S t u d i e r e a A r h i v e l o r Securităţii, n u m e l e şi faptele ofiţerilor SS ar aparţine trecutului şi nu ar m a i prezenta nici un fel de interes. E l e ar fi chiar ocrotite de taina ce trebuie să învăluie chestiunile ce ţin de „securitatea n a ţ i o n a l ă " . C u r i o z i t a t e a n o a s t r ă a r r ă m â n e însă e n o r m ă faţă d e „ c o l a b o r a 1

V. analiza făcută pentru Italia de Marco REVELLI, „Gli archivi del ricatto", in II Manifeslo, 17 iunie 1992, citat în aparatul critic din Norberto BOBBIO, Autobiografia, a cura di Alberto Papuzzi, Laterza, Roma-Bari, 1999, pp. 34-35. 261

t o r i i " SS din lagăre şi întreprinderi. Poliţia politică a G e r m a n i e i naziste nu a fost î n s ă d e c â t u n u l din i n s t r u m e n t e l e i m e d i a t e ale represiunii, războiului şi holocaustului, nu autorul politic, m o r a l şi penal al u n o r atrocităţi atribuite u n a n i m partidului nazist, armatei naziste şi c o n d u c ă t o r i l o r statului nazist. în România, Partidul Comunist, armata populară şi conduce­ rea de stat, centrală şi locală, sunt şterse de pe lista autorilor tota­ litarismului, în t e r m e n i i legii, se p a r e că nici m ă c a r Securitatea nu a colaborat cu ea însăşi. Vom afla probabil în curând că nici nu a existat de fapt un t o t a l i t a r i s m r o m â n e s c . Ci d o a r un n u m ă r oarecare de poeţi, c p i g r a m i ş t i , eseişti, a d m i n i s t r a t o r i de b l o c şi alţi particulari care au „informat" în secret Securitatea. în România nu m a i este astăzi loc d e c â t pentru o singură negociere: Serviciul R o m â n d e Informaţii ş i C o l e g i u l N a ţ i o n a l p e n t r u S t u d i e r e a Arivelor Securităţii trebuie să identifice prin c o m p r o m i s n u m e l e următorilor epigramişti, eseişti şi administratori de b l o c care vor fi găsiţi vinovaţi de infracţiunea istorică de a nu fi aderat în public la c o m u n i s m .

Corporatismul de tranziţie

In tradiţia politică occidentală, starul r e p r e z i n t ă principalul instrument de integrare socială. P r o c e s u l de o m o g e n i z a r e a societăţilor e u r o p e n e prin i n t e r m e d i u l organizării lor statale a urmat, pe durată lungă şi într-o o r d i n e m a i d e g r a b ă logică decât cronologică, patru etape succesive: starul-naţiune, statul de drept, statul d e m o c r a t i c şi statul bunăstării 1 . O d a t ă c o n s o l i d a t e , î n p r a g u l e p o c i i m o d e r n e , naţiunile Europei a p u s e n e a u asigurat p e n t r u m e m b r i i lor u n r e g i m d e garantare a libertăţilor civile privitoare la statutul persoanei şi al proprietăţii; p r i n e x t i n d e r e a t r e p t a t ă a d r e p t u l u i de vot, aceste libertăţi publice s-au transformat în drepturi politice democratice; numai d u p ă ce toate aceste e t a p e au fost p a r c u r s e , d r e p t u r i l e şi libertăţile civile şi politice au dat n a ş t e r e u n u i r e g i m de solida­ ritate socială, întemeiat pe exigenţele justiţiei distributive. în răsăritul E u r o p e i , t o t a l i t a r i s m u l s-a e x p r i m a t prin intermediul u n u i tip de stat care p a r c u r s e s e destul de imperfect p r i m e l e trei e t a p e ale organizării sale politice. F o r m a t ă abia în 1918 din cetăţeni ce nu-şi căpătaseră libertatea individuală decât în 1746-1749 în Ţara R o m â n e a s c ă şi M o l d o v a , în 1848 în Ardeal, Banat şi B u c o v i n a şi în 1861 în Basarabia, s u p u s ă ulterior u n o r d e c u p ă r i şi reformulări, n a ţ i u n e a p o l i t i c ă a fost p r e l u a t ă de c o m u n i s m , în cazul r o m â n e s c , cu un statut precar. Statul de drept beneficia şi el de o istorie nu n u m a i scurtă, dar şi peiorativă: „a 1

Claus OFFE, Modernily and the State. Easl, West, The M.I.T. Press,

Cambridge, Mass., 1996, pp. 230-232.

263

aplica Constituţia" era, în cultura politică românească, d o a r un alt fei dc a numi violenţa ilegitimă a agenţilor statului. Cât d e s p r e democraţia reprezentativă, este suficient să amintim, dincolo de toate imperfecţiunile ei, că ea nu a fost pe deplin extinsă asupra electoratului feminin decât în 1946'. In ceea ce îl priveşte, totalitarismul nu şi-a p r o p u s , în m o d p e r m a n e n t şi sistematic, decât realizarea statului social şi, n u m a i în ultimele două decenii, a ţintit obiective de tip naţional. Statul de d r e p t şi statul d e m o c r a t i c au r ă m a s nerealizate. P e r s o a n e l e , b u n u r i l e , drepturile politice ale cetăţenilor au p i e r d u t a p r o a p e c o m p l e t puţinele garanţii reale pe care le dobândiseră înainte de preluarea puterii de către comunişti.

Mişcările sociale care au marcat întreaga perioadă posteomu­ nistă şi în special mineriadele din ianuarie 1999 (a căror valoare explicativă are virtuţi de e x e m p l a r i t a t e ) constituie, î n a i n t e de orice altceva, o reacţie etică faţă de contradicţia înscrisă în expei icnţa istorică a dispariţiei c o m u n i s m u l u i : s o c i e t a t e a nu este autorul tranziţiei, ci, pur şi simplu, obiectul ei de acţiune. Românii nu fac tranziţia, ci o suportă, o î n d u r ă . C ă d e r e a totalitarismului nu a fost un fapt de societate, un m o d de a redefini legătura socială fundamentală, ci uri e v e n i m e n t politic, o schimbare la care românii nu au participat, ci d o a r au asistat. Singura lecţie p e care societatea a învăţat-o în d e c e m b r i e 1989 ar p u t e a fi r e z u m a t ă astfel: statul nu este indestructibil; d i m p o t r i v ă , el dă semne evidente de slăbiciune şi nu deţine instrumentele n e c e s a r e p e n t r u

Cine poate mult poate oare şi mai puţin? Sarcina statului de tranziţie este, p e n t r u toate aceste motive, una extrem de redutabilă. Pe de-o parte, el trebuie să se reafirme ca stat al unei naţiuni politice integrate şi să se manifeste, pentru p r i m a oară, d e o p o t r i v ă s u b forma statului de drept şi a statului d e m o c r a t i c . P e d c altă p a r t e însă, î n n u m e l e principiilor e c o n o ­ miei de piaţă, statul de tranziţie nu p o a t e a v e a ambiţia de a fi un stat al bunăstării, p r o p u n â n d u - ş i , p r i n u r m a r e , să r e d u c ă la m i n i m u m sistemele de siguranţă ale starului social. Confruntată cu a c e s t e sarcini d i v e r g e n t e ale statului de tranziţie, societatea civilă r o m â n e a s c ă e x p r i m ă simultan d o u ă atitudini contradictorii. M a i întâi, un a s e n t i m e n t generic faţă de statul de drept, d e m o c r a ţ i e şi reformă e c o n o m i c ă . Majoritatea covârşitoare a românilor este teoretic de acord că nimeni nu poate fi m a i presus de lege, că p e r s o a n e l e şi p r o p r i e t a t e a trebuie ocrotite, că cetăţenii îşi pot exprima cel m a i bine opiniile în cadrul consultărilor electorale, că, în sfârşit, e c o n o m i a trebuie descen­ tralizată, restructurată, d e r e g l e m e n t a t ă şi privatizată. în schimb, această aprobare de principiu se transformă în dezacord îndată ce românilor li se cerc nu să r ă s p u n d ă la un sondaj de opinie, ci să adopte un c o m p o r t a m e n t social în acord cu opinia formulată. 1 Matei DOGAN, Analiza statistică a România, Editura PSDR. Bucureşti, 1946.

264

„democraticiparlamentare" din

a-şi i m p u n e voinţa. Potrivit unei reguli de interpretare din dreptul r o m a n , „cine poate mult, poate şi mai p u ţ i n " . Cu alte cuvinte, celui care-i sunt atribuite c o m p e t e n ţ e juridice într-un d o m e n i u dat, p o a t e exercita în m o d legitim aceste c o m p e t e n ţ e în o r i c a r e din situaţiile particulare cuprinse în respectivul d o m e n i u . E v e n i m e n t e l e - cu valoare de e x e m p l u sintetic pentru întreaga tranziţie - p e t r e c u t e în R o m â n i a la mijlocul lunii ianuarie 1999 par să răstoarne acest vechi principiu juridic. Statul s-a văzut n e v o i t să facă mult, tocmai pentru că nu se dovedise capabil până atunci de m a i puţin. Incapacitatea c o n s t a n t ă a autorităţilor p u b l i c e centrale şi locale de a aplica d r e p t u l în Valea Jiului le-a c o n s t r â n s să s u s p e n d e dreptul. Neputinţa istorică de a-1 priva de libertate, în temeiul legii şi potrivit procedurilor legale, pe şeful sindicatelor minerilor, a obligat g u v e r n u l să s u s p e n d e , î m p o t r i v a legii şi a p r e v e d e r i l o r constituţionale, exerciţiul unei libertăţi publice. Oricât ar p ă r e a de paradoxal, guvernul a fost nevoit să ridice temporar un drept fundamental, cel de liberă circulaţie, pentru că nu a fost în stare să aplice dreptul c o m u n . G u v e r n u l a făcut mult (a izolat o parte a teritoriului de restul ţării, a instituit b l o c a d a d r u m u r i l o r publice, a interzis libera circulaţie a p e r s o a n e l o r dinspre şi prin Valea Jiului) pentru că nu s-a priceput să facă puţin (să execute un m a n d a t de a d u c e r e e m i s de o instanţă ordinară pe 265

n u m e l e unui reclamat din Valea Jiului, care o c u p a funcţia de lide sindical). O r i c â t de tare ar fi afirmaţia, a fost p e n t r u p r i m a oară din decembrie 1989 când, în România, puterea de stat a suspendat, pe o parte a teritoriului naţional, u n a sau m a i m u l t e libertăţi publice. Structural, între cele d o u ă m o m e n t e nu există d e c â t o singură d e o s e b i r e : starea de n e c e s i t a t e a fost p r o c l a m a t ă , în 1989, de autoritatea în drept să o instituie, în v r e m e ce, în 1999, interdicţia liberei circulaţii pe Valea Jiului a fost d e c l a r a t ă de o autoritate căreia Constituţia nu îi r e c u n o a ş t e a dreptul de a i m p u n e astfel de m ă s u r i e x c e p ţ i o n a l e . F ă r ă îndoială, intenţia g u v e r n u l u i din ianuarie 1999, şi m a i precis a ministrului transporturilor prin care guvernul a acţionat p e n t r u s u s p e n d a r e a libertăţii, a fost b u n ă . Fapta săvârşită de minerii din Valea Jiului - organizaţi în b a n d e î n a r m a t e cu intenţia explicită de a p l e c a s p r e capitală p e n t r u a răsturna ordinea politică - p r e z e n t a cu notorietate, în m o m e n t u l iniţiativei g u v e r n a m e n t a l e , toate caracteristicile unei tulburări a ordinii publice. Articolul 53 din Constituţie precizează însă că nu se poate p r o c e d a decât prin lege la restrângerea exerciţiului unor! drepturi şi libertăţi, iar articolul 93 î n c r e d i n ţ e a z ă preşedintelui R o m â n i e i iniţiativa u n o r a s e m e n e a m ă s u r i e x c e p ţ i o n a l e , sub rezerva încuviinţării lor ulterioare de către Parlament. Nu n u m a i un simplu ministru, dar nici m ă c a r guvernul ca atare nu pot proceda la restrângerea discreţionară a unei libertăţi publice, indiferent cât de t e m e i n i c ar fi motivul p e n t r u care o asemenea măsură s-ar putea r e c o m a n d a ca fiind la un m o m e n t dat neapărat necesară. în democraţie, scopul nu poate nicidecum scuza mijloacele. D i m p o t r i v ă , într-un regim d e m o c r a t i c , mijloacele adică procedurile - sunt adesea mai importante decât obiectivele pe care şi le fixează un guvern sau pe care necesitatea i le dictează. O r i c â t de b i n e î n t e m e i a t ă etic ar fi fost intenţia guvernului - confruntat cu o grevă endemică, degenerată, violentă, ilegală şi orientată politic - soluţia pe care acesta a adoptat-o este la fel de potrivnică principiilor statului de drept ca şi acţiunea minerilor. Această soluţie este rezultatul, o a r e c u m natural, al unui c o m p l e x pervers de inferioritate. Ea a fost dictată m a i puţin dc amintirea mineriadelor din anii 1990 şi 1991, cât de forţa cu care p a r să fie 266

dotaţi m i n e r i i , văzuţi de toate g u v e r n e l e p o s t e o m u n i s t e ca o . alegorie u m a n ă cu totul aparte. Ca şi c u m o m u n c ă de tip special ai putea p r o d u c e un grup social cu trăsături ieşite din c o m u n şi i'iuuia, prin u r m a r e , nu i s-ar p u t e a aplica n o r m a c o m u n ă . S-ar spune că acestei categorii profesionale i-a fost sistematic i o n ferit, în p o s t e o m u n i s m , un a n u m i t grad de „ s u v e r a n i t a t e " , în măsura în care s-a acceptat tacit că ocupaţia sa excepţională îi dă dreptul de a stabili excepţii de la regulile de drept cărora cetăţenii obişnuiţi le sunt î n d e o b ş t e supuşi. T o a t e g u v e r n e l e de p â n ă în I ( )99 au tolerat în p r a c t i c ă o r e a l ă „ s e c e s i u n e j u r i d i c ă " a V ă i i Jiului. în această parte a ţării, cetăţenii, cel puţin unii dintre ei, nu erau ţinuţi să r e s p e c t e n o r m e l e constituţionale şi legale care au curs pe restul teritoriului. Avem de-a face, în fond, cu o sistematică negare a caracterului unitar şi indivizibil al statului r o m â n , afirmat de articolul 1 al ('onstituţiei din 1 9 9 1 . Ce altceva î n s e a m n ă să admiţi că o etică particulară a muncii generează o morală civică specifică, căreia nu i se pot aplica criteriile politico-juridice generale? Or, tocmai aceste Criterii dau consistenţă şi soliditate unităţii statului. Un stat este unitar nu pentru că exclude, de pildă, existenţa u n u i bilingvism parţial şi local, ci pentru că administrează u n i f o r m şi fără discriminare, pe întreg teritoriul naţional, aceeaşi ordine de drept. Nu suspectatele tendinţe a u t o n o m i s t e ale organizaţiilor poli­ tice ale minorităţii m a g h i a r e p u n cu adevărat în pericol unitatea stalului, ci suveranitatea efectivă pe care un sindicat a exercitat-o aproape zece ani asupra unei părţi a teritoriului naţional. Desfă­ şurarea e v e n i m e n t e l o r din ianuarie 1999 indică în m o d l i m p e d e că autorităţile p u b l i c e ale statului r o m â n nu au fost dispuse să-şi exercite drepturile suverane pe cuprinsul Văii Jiului, ci doar din­ colo de limitele acesteia. Intervenţia agenţilor de ordine nu a avut loc în punctul în care s-a desfăşurat criza, c u m se întâmplă în m o d normal într-un stat suveran, ci s-a m ă r g i n i t la t e n t a t i v a de a nu permite crizei sa se extindă dincolo de anumite limite teritoriale. Simplu spus, de la Petroşani p â n ă la B u m b e ş t i pe Jiu ori la ('oşteşti, C o z i a sau Stocncşti, a u t o r i t a t e a m i n e r i l o r a r ă m a s uedisputată, instituţiile de o r d i n e a v â n d d o a r sarcina să a p e r e restul teritoriului statului. B a r i c a d e l e ridicate de p o l i ţ i e într-un 267

m o m e n t sau altul au r e p r e z e n t a t a d e v ă r a t e frontiere: în faţa cordonului agenţilor de ordine se întindea teritoriul controlat de sindicate, tărâm pe care poliţia naţională nu putea impune legea, în t i m p ce în spatele a c e s t o r a se afla teritoriul naţional, s u p u s autorităţii statului de drept. Autoritatea p u b l i c ă a ezitat să p u n ă capăt regimului de excepţie instituit de sindicate în Valea Jiului, mulţumindu-se să-1 izoleze de restul ţării potrivit unei soluţii de discontinuitate. Chiar şi limitarea exerciţiului unei libertăţi publi­ ce nu a luat forma restaurării dreptului, ci pe cea a interdicţiei şi a represiunii. D e ş i p o a t e p ă r e a p a r a d o x a l , atât sătenii din Vâlcea care au sărit în ajutorul minerilor şi i-au umilit pe j a n d a r m i pe 21 ianuarie 1999 în „bătălia c i v i l ă " de la Costeşti, cât şi militanţii civici b u c u r e ş t e n i care au susţinut instituţiile de drept m a n i f e s t â n d la Bucureşti o zi mai târziu au fost legaţi printr-un acelaşi scepticism - implicit, dar profund - cu privire la capacitatea statului de tran­ ziţie de a-şi îndeplini funcţiile. Cei dintâi nu au făcut decât să-şi întărească convingerea că statul este neputincios şi că nu are m i j ­ loacele de a-şi i m p u n e autoritatea, în v r e m e ce ultimii au validat această incapacitate a statului de a-şi realiza atribuţiile prin sprijinul pe care au încercat să i-1 ofere. Solidaritatea nu se manifestă faţă de o entitate abstractă şi i m p e r s o n a l ă c u m este statul, fie el şi de tranziţie, decât atunci c â n d capacitatea a c e s t u i a de a-şi a s u m a c o m p e t e n ţ e l e constituţionale şi legale este i m p r o b a b i l ă . Nu ai m o t i v e să fii solidar cu cineva care îşi face datoria. Ca şi justiţia, statul de drept s-ar cuveni să fie „ o r b " , adică decis să-şi atingă scopul indiferent de simpatia sau de ireverenţa ce îi sunt arătate. M a i m u l t chiar, m o n o p o l u l violenţei legitime, care este o caracteristică a statului m o d e r n şi p o s t - m o d e r n , se p o a t e d i s p e n s a de î n c u v i i n ţ a r e a explicită şi conjuncturală a societăţii. Un astfel de m o n o p o l este fie înscris în contractul social, fie p u r şi simplu inexistent. M

Imunitate şi inechitate U n stat c a r e îşi p r o p u n e , î n acelaşi t i m p , s ă c o n s t r u i a s c ă securitatea civilă şi juridică a cetăţenilor săi şi să deconstruiască securitatea socială a aceloraşi c e t ă ţ e n i nu p o a t e fi d e c â t un stat slab. Societatea, în a n s a m b l u l ei şi în c i u d a opiniilor g e n e r i c e cuprinse în sondaje, nu p o a t e fi c o n d a m n a t ă atunci c â n d consi­ deră nefavorabil schimbul de valori pe care statul de tranziţie i-1 propune: î n l o c u i r e a u n o r b u n u r i sociale d o b â n d i t e şi c o n c r e t e (siguranţa locului de m u n c ă , g r a t u i t a t e a î n v ă ţ ă m â n t u l u i şi a .isistenţei medicale) cu bunuri simbolice viitoare ( d o m n i a legii, democraţie reprezentativă, e c o n o m i e de piaţă). N i c i o d a t ă luptele şi revoltele p o p u l a r e nu cer m a i p u ţ i n stat, ci d o a r un stat mai performant pentru toţi m e m b r i i săi'. Afirmaţia potrivit căreia „instituţiile f u n d a m e n t a l e " ale sl arului de drept trebuie respectate, apărate şi întărite este u n a n i m acceptată ca valabilă. Curios este însă faptul că, dintre instituţiile ce se cuvin exaltate şi susţinute, lipseşte p r i m a - atât cronologic, cât şi în ordinea importanţei - dintre instituţiile juridico-politice .dc democraţiei m o d e m e . Nici Parlamentul, nici preşedintele, nici guvernul şi cu atât m a i p u ţ i n p u t e r e a j u d e c ă t o r e a s c ă nu p o t fi gândite în a b s e n ţ a u n e i instituţii c a r e le p r e c e d e şi le conferă legitimitatea: cetăţeanul. A c e s t a din u r m ă nu este, în societăţile m o d e r n e , o e n t i t a t e naturală şi spontană, ci rezultatul, adesea greu dobândit, al unei acumulări de practici şi garanţii politico-juridice. D r e p t u r i l e pozitive de natură politică sau socială, oricare ar fi acestea, nu pot II câştigate d e c â t în m ă s u r a în c a r e , în p r e a l a b i l , libertăţile negative au d e v e n i t deja realitate. D o m e n i u l de autoritate al instituţiilor statului se află, aşadar, d i n c o l o de limitele sferei de exerciţiu al libertăţilor p u b l i c e şi al drepturilor civile. Cu alte cuvinte, n i m e n i altcineva în afara cetăţeanului nu are dreptul să decidă prin c i n e , ce, c u m şi cât este potrivit să facă statul, şi numai d u p ă ce s-a asigurat că statul nu va p u t e a interveni pe teritoriul drepturilor sale naturale şi subiective. 1 Michael WALZER, Spheres of Justice. A Deferise of Pluralism and V.qualily, Basic Books, New York, 1983, p. 74.

268

269

In societăţile m o d e r n e , p o s t - r e v o l u ţ i o n a r e , suveranitatea aparţine cetăţenilor. Instituţiile p u b l i c e nu au d e c â t funcţia, extrem de limitată, de a reglementa practica suveranităţii. Simplu spus, cetăţeanul are o întâietate constitutivă în raport cu statul. Pe cale de consecinţă, dacă sfera libertăţilor cetăţeneşti este largă şi solidă, instituţiile vor fi, la r â n d u l lor, t e m e i n i c constituite. Dimpotrivă, în regimurile în care cetăţenia este o condiţie precară - p e n t r u că este p r o d u s ă pe c a l e j u r i d i c ă p o z i t i v ă - instituţiile, oricât de arogante ar fi, sunt c o n d a m n a t e să r ă m â n ă fragile. Or, în R o m â n i a p o s t e o m u n i s t ă , subiectul aranjamentului constituţional din 1991, confirmat printr-un referendum n e c o n ­ vingător în 2003, este statul, nu cetăţeanul. Acesta apare în textele fundamentale sub forma unei simple extensii a funcţiilor statului. In Constituţie, R o m â n i a nu este definită drept o c o m u n i t a t e de cetăţeni, adică o republică, ci ca un stat ce se h r ă n e ş t e dintr-o materie organică şi etnică care este poporul român. în România, potrivit articolului 124 (alin. 1) din Constituţie, justiţia nu se exercită în n u m e l e suveranului - adică al poporului -, ci în n u m e l e legii. Cu alte cuvinte, în sistemul de drept r o m â n e s c , justiţia este o î n t r e p r i n d e r e strict formală şi nu un d e m e r s substanţial. De altfel, justiţia ca atare nici m ă c a r nu este definită din p u n c t de vedere constituţional de v r e m e ce subiectul capitolului VI al C o n s t i t u ţ i e i îl r e p r e z i n t ă „autoritatea j u d e c ă ­ torească", nu justiţia ca putere publică. Prin u r m a r e , m a g i s t r a t u l r o m â n este un funcţionar. S p r e d e o s e b i r e de c o l e g u l său anglo-saxon, j u d e c ă t o r în înţelesul deplin al c u v â n t u l u i , m a g i s t r a t u l r o m â n se d o v e d e ş t e a fi un simplu administrator al legii. Raportul său cu suveranul este unul mediat de n o r m a de drept. El nu se manifestă ca un alter ego al suveranului în capacitatea acestuia de distribuitor al dreptăţii. M a i mult chiar, j u d e c ă t o r u l nu este nici m ă c a r singurul înreptăţit să j u d e c e . Suveranul - poporul r o m â n - îşi p o a t e exercita atribuţiile de j u d e c ă t o r şi prin intermediul reprezentanţilor săi într-o situaţie foarte precisă, situaţie în care P a r l a m e n t u l se substituie integral „autorităţii j u d e c ă t o r e ş t i " . Articolul 72 (alin. 3) dă d r e p t u l Parlamentului de a j u d e c a în fond asupra temeiului reţinerii unui deputat sau senator, instituind astfel competenţa de primă instanţă a corpului leguitor a s u p r a tuturor m e m b r i l o r săi nu d o a r - aşa c u m se î n t â m p l ă în toate Constituţiile din l u m e - în cazul 270

declaraţiilor politice făcute în exerciţiul funcţiilor de reprezentare a suveranităţii, ci p e n t r u o r i c e m a t e r i e p e n a l ă sau c o n t r a v e n ­ ţională. Atâta timp cât există, stabilit prin legea fundamentală, un l>,rup de cetăţeni r o m â n i c a r e nu sunt supuşi d e c â t în condiţii speciale autorităţii judecătoreşti, este limpede că aceasta din u r m ă nu este înţeleasă ca o instanţă de împărţire a dreptăţii, ci ca u n a de aplicare a legii. Justiţia r o m â n ă o p e r e a z ă exclusiv cu texte, liind indiferentă la echitate. în R o m â n i a , justiţia se aplică, aşadar, în m o d diferenţiat atâta li mp cât legea stabileşte acest lucru, indiferent dacă diferenţierea este sau nu echitabilă. Astfel, d r e p t u l pozitiv în n u m e l e căruia judecă j u d e c ă t o r i i , oricât de i n d e p e n d e n ţ i ar fi aceştia cu titlu personal, este mereu supus arbitrarului partidelor care „fac legea" in Parlament.

Iresponsabilitatea corporată Defectul de fabricaţie al statului r o m â n e s c p o s t c o m u n i s t ar putea fi descris în următorii termeni: arhitecmra instituţională este una de tip reprezentativ, dar instituţia pe care această arhitectură trebuie să o reprezinte, adică cetăţeanul, lipseşte. R e p r e z e n t a r e a democratică nu are, aşadar, obiect. Societatea r o m â n e s c ă funcţio­ nează încă d u p ă reguli p r e m o d e r n e , ca o societate de stări. M i n e ­ rii, studenţii, bancherii, jurnaliştii, farmaciştii, preoţii sau maghiarii se manifestă ca entităţi corporatc, cu interese şi cu mijloace de acţiune proprii. Şi nu este vorba aici despre o obser­ vaţie care nu-şi poate revendica alte argumente decât cele furni­ zate de metodele de analiză ale ştiinţei politice. Justiţia însăşi con­ firmă o a s e m e n e a constatare. O r i c e individ căruia i-ar trece prin minte să atace de unul singur şi prin mijloace violente o instituţie a statului ar fi c o n s i d e r a t de instanţele de j u d e c a t ă drept indis­ cutabilul autor al u n e i infracţiuni c o m i s e din culpă. în s c h i m b , asediul organizat al minerilor din septembrie 1991 asupra Guver­ nului şi a Parlamentului a fost considerat de Parchetul general, în 1997, ca fiind o faptă colectivă săvârşită „fără vinovăţie". Sindicatul m i n e r i l o r din Valea Jiului este privit astfel ca o corporaţie în sensul pe care tradiţia clasică îl dădea acestei noţiuni juridice. Or, o corporaţie, scria S a m u e l J o h n s o n în secolul al 271

XVIII-lea, nu are nici suflet de m â n t u i t şi nici dos de lovit (corporations have no soiţi to save and no bottom to kicky. Altfel formulat, o corporaţie este iresponsabilă moral. Dacă, la interval dc un minut, cinci mii de p e r s o a n e fizice s-ar năpusti pe rând, fără să-şi cunoască reciproc intenţiile, asupra unui grup de jandarmi, fiecare dintre aceste persoane ar fi arestată şi condamnată cel puţin pentru infracţiune de vătămare. Dacă, în schimb, cinci mii de persoane grupate într-un sindicat, după ce îşi formulează explicit această intenţie, iau cu asalt acelaşi grup de j a n d a r m i , justiţia va ezita în a le considera responsabile penal, iar Parcheml nu va emite nici un ordin de arestare. Acest lucru s-a întâmplat în ianuarie 1999. în ochii instituţiilor p u b l i c e româneşti, nici unul dintre minerii participanţi la marşul violent către Bucureşti nu avea o voinţă proprie, în raport cu care s-ar fi putut stabili o culpă. Voinţa minerilor a fost socotită drept o voinţă corporată, adică una fără suflet şi fără trup. Ca atare, ea nu a făcut nici subiectul u n e i incriminări morale şi nici obiecftil unei acţiuni judiciare. S-ar spune că, în R o m â n i a p o s t e o m u n i s t ă , este m u l t m a i avantajos să fii m i n e r ori m e m b r u al altei corporaţii puternice ( a ' bancherilor, a importatorilor, a p a r l a m e n t a r i l o r , a şoferilor, a presei e t c ) , decât c e t ă ţ e a n . într-un stat de drept şi d e m o c r a t i c , cetăţeanul este responsabil - juridic, politic şi moral - atât pentru actele sale, cât şi p e n t r u instituţiile al c ă r o r c o n s t i t u e n t este. în ciuda aspiraţiilor sale constituţionale către democraţie şi d o m n i a legii, statul r o m â n se m a n i f e s t ă m a i d e g r a b ă ca un stat de stări de tip arhaic. Cu acest titlu şi potrivit logicii juridice medievale, 2 el se construieşte d u p ă m o d e l u l stărilor care îl alcătuiesc . De aceea, el este tot atât de iresponsabil ca şi corporaţiile pe care le î n c a d r e a z ă cu instituţiile sale şi a c ă r o r existenţă o protejează. ' Citat dc Bertrand de JOUVENEL, De la souverainete. A la recherche du bien politique, Editions M.Th. Genin, Paris, 1955, p. 144. 1 Spre deosebire de juriştii din Antichitatea romană, pentru care o corporaţie (universilas) era construită juridic ad exemplum reipublice, pentru glosatorii medievali, universitas era însuşi modelul statului, unitatea corpului politic fiind construită pe baza unei definiţii ce avea drept punct de plecare corporaţia, Brian TIERNEY, Religion, Law and the Growth of Constituţional Thought 1150-1600, Cambridge University Press, Cambridge, 1982, pp. 23-26. 272

„Monstruoasa coaliţie" A d m i n i s t r a r e a statului r o m â n m o d e r n d e c ă t r e grupuri lociale cu interese c o r p o r a t e a făcut apel la formule constitu­ ţionale e x t r e m de fluctuante, p r e o c u p a t e m a i puţin de declinarea drepturilor civile, politice şi sociale ale românilor, cât dc instituţionalizarea u n o r raporturi de p u t e r e favorabile acestor grupuri. I )e ia 1864 p â n ă astăzi, v r e m e de o sută treizeci de ani, r o m â n i i . i u trăit sub opt Constituţii şi t i m p de a p r o a p e z e c e ani fără nici un ici de Constituţie (1940-1948, 1990-1991). în R o m â n i a , d u r a t a medie de viaţă a unei legi fundamentale a fost de 17 ani şi j u m â lale, mai scurtă deci d e c â t cea a u n e i generaţii. în aceeaşi p e ­ rioadă, Belgia a avut o singură Constituţie, revizuită semnificativ doar o dată, Italia două, iar F r a n ţ a şi G e r m a n i a câte patru Constiluţii. D a c ă socotim speranţa m e d i e de viaţă, orice perioadă am lua in calcul, nici un r o m â n nu s-a n ă s c u t şi nu a m u r i t sub acelaşi aranjament constituţional. Un cetăţean născut, de pildă, în 1930, ;i trăit sub şase Constituţii şi a fost lipsit m a i bine dc n o u ă ani de ocrotirea unei legi fundamentale. C e a m a i durabilă dintre C o n s t i t u ţ i i l e r o m â n e ş t i d e p â n ă acum, c e a din 1866, a fost rezultatul a c e e a c e , în e p o c ă , a fost calificat drept o „ m o n s t r u o a s ă c o a l i ţ i e " între elita capitalistă cu vocaţie p r o t e c ţ i o n i s t ă şi m a r i i p r o p r i e t a r i exportatori de g r â n e , coaliţie o r g a n i z a t ă î m p o t r i v a b o n a p a r t i s m u l u i liberal al lui Alexandru l o a n C u z a înclinat către votul universal şi d e c o n strucţia proprietăţii şi a relaţiilor de m u n c ă tradiţionale. Constituţia din 1965, în vigoare douăzeci şi trei de ani, instituia explicit Partidul C o m u n i s t ca „forţă c o n d u c ă t o a r e " a societăţii şi a aparatului de stat. La rândul ei, Constituţia din 1991, reconfinnată printr-un vot popular în 2 0 0 3 , pare şi ea să deţină vocaţia duratei. în acest fel, am avea de-a face cu o a d o u a ieşire dintr-o situaţie constitu­ ţională kantiană, în care voinţa c e l o r vii refuză să se lase legată de voinţa celor morţi. Şi de data aceasta vocaţia duratei p a r e să aparţină unei coaliţii tot atât de „ m o n s t r u o a s ă " ca şi cea din 1866. î n t r e d e z b a t e r i l e A d u n ă r i i C o n s t i t u a n t e din 1991 şi d e z b a t e r i l e p a r l a m e n t a r e c e a u pregătit r e f e r e n d u m u l din o c t o m b r i e 2 0 0 3 , 273

P D S R / P S D , P D , P N L şi U D M R s-au cartelizat într-o clasă poli­ tică relativ o m o g e n ă şi au decis î m p r e u n ă şi în avantajul lor exclusiv să a d o p t e o p e r s p e c t i v ă c o n s t i t u ţ i o n a l ă jeffcrsoniană, adică o d i s p u n e r e previzibilă a puterilor p u b l i c e unele în raport cu celelalte şi o stabilitate a c a d r u l u i instituţional care să le garanteze interesele pe termen lung. în cazul actualei Constituţii, nu m a i a v e m de-a face, ca în 1866, cu un cens electoral m e n i t să p u n ă elitele politice şi eco­ n o m i c e la a d ă p o s t de incertitudinile sufragiului u n i v e r s a l şi de riscurile transformării ţesutului social, ci cu un cens politic capa­ bil să interzică accesul la resursele p u b l i c e acelor actori politici incapabil s ă s e cartelizeze, p r e c u m P N Ţ C D sau a p a r e n t n e p r e dispuşi să o facă, ca P R M . Tocmai de aceea, Constituţia din 1991 este mai puţin n o r m a ­ tivă în intenţia sa de a oferi un cadru raţionalizat pentru exerciţiul guvernării, cât retrospectivă în m ă s u r a în care conferă un caracter normativ unui tip de exerciţiu al guvernării experimentat în 19901991. Sistemul este deci conceput deopotrivă pentru un şef al sta­ tului care deţine atât controlul armatei, cât şi încrederea birocra­ ţiei de stat, şi pentru o majoritate solidă, profund înrădăcinată în interesele concrete ale ţării reale. Adesea, această majoritate este mai largă d e c â t indică r e z u l t a t e l e electorale. în p e r i o a d a 19931996 şi începând cu 2 0 0 1 , un partid, acelaşi, care tehnic vorbind nu deţine majoritatea simplă a mandatelor în corpurile legiuitoare, nu are dificultăţi să obţină majorităţi p a r l a m e n t a r e de peste d o u ă treimi atunci când a s e m e n e a majorităţi reprezintă reţele informale de interese. între 1997 şi 2 0 0 0 în schimb, p r o b l e m a majorităţii nu a fost d o a r una funcţională, dificultatea de a ţ i n e î m p r e u n ă o coaliţie multipartizană, ci, în p r i m u l rând, u n a structurală: coaliţia nu reprezenta în fapt majoritatea reţelelor sociale ale căror interese erau în c o n t i n u a r e p u r t a t e de P D S R , iar p r e ş e d i n t e l e , la r â n d u l său, nu controla nici ierarhia militară şi nici administraţia publică. Cu alte cuvinte, guvernarea a fost atunci nevoită să se organizeze în afara c a d r u l u i c o n s t i t u ţ i o n a l , nu în s e n s u l în care ar fi fost neconstituţională, ci în m ă s u r a în care era incompatibilă cu logica cadrului politic fixat de constituţie. 274

Revizuirea din 2003 a fost necesară în previziunea ieşirii din scenă a lui I o n Iliescu. Ca în A n g l i a sfârşitului de secol al X V I I I Ica, diviziunea d i n t r e Court ( p r e ş e d i n ţ i e ) şi Country (ţara reală reprezentată în Parlament) este abolită în favoarea celei din u r m ă : l'.uvernul în P a r l a m e n t e s t e p r e g ă t i t p e n t r u a p r e l u a integral funcţiile curţii adică c o n t r o l u l a r m a t e i , al serviciilor s e c r e t e , al 1

magistraturii şi al birocraţiei . Textul d i n 1991 a trebuit să fie r e a m e n a j a t pentru a asigura reproducerea u n e i clase p o l i t i c e p o s t e o m u n i s t e cartelizate î n absenţa figurii p r e z i d e n ţ i a l e a lui Ion Iliescu, p e n t r u c a r e Constituţia a fost iniţial scrisă.

Î2SE*2'.£S!MC

m - .

*

—

*

—

*

—

Review, 11/1, 2002, pp. 9-12. 275

Ortodoxia, o morală a naţiunii

în perioada imediat postbelică, sarcina pe care şi-au asumat-o oamenii politici italieni şi g e r m a n i formaţi în spiritul d o c t r i n e i sociale catolice nu a fost aceea a c o n d a m n ă r i i totalitarismului pe baza u n e i j u d e c ă ţ i m o r a l e şi istorice. D i a g n o s t i c u l pe care p r o ­ motorii democraţiei creştine, care au preluat c o n d u c e r e a politică in Italia, G e r m a n i a şi Austria l-au dat fascismului şi naţional-so­ cialismului a fost unul politicO-juridic: totalitarismul este sinonim cu statolatria, totalitarismul î n s e a m n ă , înainte dc orice altceva, un abuz violent al statului. Drept consecinţă, m i s i u n e a lor a fost aceea de a dezarticula c o m p l e t statul totalitar şi de a-1 reconstrui Cu ajutorai unei „concepţii creştine asupra statului" al cărei nerv trebuia să fie principiul subsidiarităţii. C e e a ce se cerea însă evitat cu orice preţ era substituirea unui stat p u t e r n i c cu un altul, tot atât de viguros, înlocuirea u n e i „statolatrii p ă g â n e " cu u n a clericală. „Statul c r e ş t i n " , teoretizat dc gruparea integral istă din sânul D e m o c r a ţ i e i Creştine a trebuit, în finalul dezbaterilor Constituantei italiene din 1946 şi 1947, sa lase locul u n u i stat deopotrivă subsidiar şi „ p e r s o n a l i s t " , care a putut primi şi voturile comuniştilor şi ale partidelor laice. F o n d a t o r i i Republicii de la B o n n , recrutaţi din sânul u n e i democraţii creştine mai puţin personalistă decât c e a italiană, au putut aplica principiul de subsîdiaritate în contextul privilegiat ai reînvierii tradiţiei g e r m a n e a federalismului. Căci n u m a i într-un sistem federal ideea intervenţiei statului potrivit regulilor strictei necesităţi şi a necesarei utilităţi, p r e c u m şi în limita competenţelor ce i-au fost explicit delegate poate da cu adevărat măsura modului în care funcţionează subsidiaritatea.

277

Eşecul statolatriei Succesul d e m o c r a ţ i e i creştine d u p ă cel de-al doilea război mondial în Italia, G e r m a n i a , Austria şi chiar, pentru scurtă vreme, în Franţa, ar putea fi interpretat şi ca un fel de revanşă istorică a Europei tradiţionale şi creştine marginalizată, pas cu pas, pe firul veacului al XlX-lea, de triumful u n e i m o d e r n i t ă ţ i care s-a iden­ tificat cu statul j a c o b i n , centralizat şi secularizat şi cu o cultură sfâşiată între individualismul de expresie liberală şi colectivismul de tendinţă socialistă 1 . M a i ales d u p ă 1870, catolicii s-au autocxilat într-o c u l t u r ă de tip alternativ, p o l e m i c ă şi apologetică, marcată de refuzul participării la viaţa politică a statului laic şi de respingerea sistematică a modernităţii. Astfel, statul s e c o l u l u i al X l X - l e a a p r o d u s o divizare profundă a majorităţii societăţilor occidentale, a provocat în sânul marilor naţiuni e u r o p e n e o s c h i s m ă p o l i t i c ă şi m o r a l ă între un „popor" animat de valorile laicităţii şi modernităţii şi un alt „popor" ataşat dc tradiţia creştină. Slaba rezistenţă pe care d e m o c r a ţ i i l e occidentale au opus-o fascismului şi naţional-socialismului, apoi prăbuşirea acestor regimuri au fost fenomene politice interpretate de creştini drept un eşec al statului m o d e r n care, blocat în dilema liberalism/socialism, a cedat tentaţiei totalitare. D e m o c r a ţ i a c r e ş t i n ă a fost, aşadar, în m ă s u r ă să a d o p t e , în timpul războiului, un aspect profetic, iar în cursul alegerilor postbelice din Italia, G e r m a n i a şi Austria, un ton e s c h a t o l o g i c . Poporul de d r e a p t a ieşea dintr-o lungă tradiţie de rezistenţă împotriva statului m o d e r n pentru a salva întreaga societate, atât de ispitele individualismului, cât şi de c e l e ale colectivismului. D e m o c r a ţ i a creştină ar p u t e a fi deci interpretată şi ca o reacţie a n t i m o d e r n ă ce-şi f o r m u l e a z ă însă obiectivele în limbajul modernităţii, ca o r e v a n ş ă a libertăţilor multiple, diverse şi con­ trastante de sorginte m e d i e v a l ă î m p o t r i v a Libertăţii indivizibile care se revendică de la L u m i n i şi de la Revoluţia franceză. 1

V. pentru dificultăţile de acomodare a modelului jacobin al autorităţii publice cu d societate reală, cu vocaţie de auto-structurare, Pierre ROSANVALLON, Le modele politique francais. La societe civile contre le jacobinisme de 1789 â nosjours, Seuil, Paris, 2004.

278

D e m o c r a ţ i a creştină ca d o c t r i n ă politică î n c e a r c ă să deplai / c p r o b l e m a o m u l u i d e p e t e r e n u l instituţiilor, s ă d e p o s e d e z e Hatul de orice vocaţie de a e x e r c i t a vreo f o r m ă de p e d a g o g i e socială. D e m o c r a ţ i a creştină nu este nici pe d e p a r t e s i n o n i m ă cu 0 organizare democratică a societăţii ce ar fi dotată cu un plus de moralitate, nu este nicidecum o formulă democratică în care regu­ lii jocului ar fi stabilită de m o r a l a creştină. D e m o c r a ţ i a creştină, din m o m e n t u l în c a r e se e x p r i m ă ca m i ş c a r e p o l i t i c ă în c a d r e sociale pluraliste, laice şi s e c u l a r i z a t e , este c o n s t r â n s ă să ia în Calcul n u m a i acea etică politică la care poate adera orice actor al vieţii publice, indiferent de convingerile şi sensibilităţile sale. D e m o c r a ţ i a creştină nu a aspirat nici m ă c a r să fie acea fami­ lie de partide în care militează p r e c u m p ă n i t o r o a m e n i politici care sc c o n s i d e r ă inspiraţi de tradiţia şi valorile c r e ş t i n e . O p ţ i u n e a personală a politicienilor din rândurile democraţiilor creştine este, in fond, indiferentă. A c e ş t i politicieni pot fi venali, corupţi, stupizi, bântuiţi de tentaţii autoritare, pe scurt „ i m o r a l i " , fără să înceteze să facă parte din familia democrat-creştină, d a c ă această apartenenţă politică le este dictată de o a n u m i t ă v i z i u n e despre om, de un a n u m e m o d de a înţelege funcţia e c o n o m i c u l u i şi, mai presus de orice, de o c o n c e p ţ i e p r e c i s ă a s u p r a funcţiilor statului. 1 )cmocraţia creştină nu este o formă de u m a n i s m de factură liricoIcologică, ci un d e m e r s politico-juridic î n t e m e i a t pe principiul subsidiarităţii. D e b u t â n d ca teorie şi p r a c t i c ă de g u v e r n a r e s u b auspicii în acelaşi t i m p n e o - c o n s e r v a t o a r e şi sociale, d e m o c r a ţ i a creştină operează, în principiu, ca şi c u m raţionalitatea proceselor sociale şi e c o n o m i c e ar sta în firea lucrurilor, iar între acestea şi cunoaş­ terea u m a n ă s-ar stabili, în m o d s p o n t a n şi n a t u r a l , o relaţie cordială de adecvare. Altfel spus, acţiunea politică s-ar b a z a pe î n c r e d e r e a în putinţa raţiunii de a descifra sensul istoriei aşa c u m acesta se manifestă la nivelul fenomenelor de societate. Este vorba - pentru ;i formula cu m a x i m ă exactitate t e r m e n i i p r o b l e m e i - despre un sens m o d e s t şi „ n o m i n a l i s t " , i n s e p a r a b i l de p l u r a l i t a t e a şi de complexitatea detaliilor prin care se manifestă. Pe scurt, un sens al istoriei înţeleasă nu ca devenire a umanităţii, ci ca instanţă care 279

face posibilă decizia u m a n ă în cunoştinţă de cauză. Acest sens nu se oferă niciodată în afara evenimentelor ce-1 poartă şi a deciziilor! pe care aceste e v e n i m e n t e le i m p u n cu forţa necestităţii. Â înţelege sensul istoriei înseamnă să faci ceea ce trebuie să faci, nu ceea ce ai vrea să faci. O asemenea premisă prezintă câteva dificultăţi. Ea presupu­ ne că istoria este oarecum dată, că ea are o desfăşurare autonomă,j că angajează mişcarea u n o r straturi de civilizaţie de consistenţă oarecum biologică. Istoria, deci, nu numai că se mişcă, dar se mişcă dc la sine, evoluează în virtutea simplei acumulări - inevitabile şi fireşti - de decizii, cuvinte, lucruri şi fapte, luate, rostite, făcute şi] comise dc oameni. înainte de toate, istoria se manifestă ca vârstă,i ca m o m e n t al unei evoluţii naturale şi imprescriptibile. A desluşi sensul istoriei ar î n s e m n a , de aceea, a „ g h i c i " vârsta instanţei istorice. Avem prin urmare de-a face nu n u m a i cu un sens modest, dar şi cu un sens imediat, care se epuizează în procesul descifrării sale şi care este incapabil să dea scamă despre viitor. Iată motivul pentru care, în ochii u n u i neo-tradiţionalist de expresie creştină, nici o decizie nu este cu adevărat capabilă să] proiecteze viitorul în absenţa unei referinţe explicite la orizontul comunitar, fată, p e d e altă parte, m o t i v u l p e n t r u c a r e trecutul c a p ă t ă o î n s e m n ă t a t e majoră, căci c u n o a ş t e r e a p r o d u s e l o r lui sociale este c e l m a i calificat i n s t r u m e n t de m ă s u r a r e a vârsteij prezentului. Nu numai istoria, dar şi subiectul care-i citeşte vârsta este dat. Ca şi istoria, el are o origine şi o evoluţie ce pot fi! cunoscute şi cărora le p o a t e fi atribuit un sens. Pe de altă p a r t e , impasul d r a m a t i c al statuiui-naţiune evidenţiat de cel dc-al doilea război m o n d i a l a fost interpretat de] către promotorii democraţiilor dreştinc postbelice din Germania,] Franţa şi Italia drept o confirmare a clarviziunii fondatorilor] doctrinei sociale a Bisericii Catolice: principiul de subsidiaritate nu-şi putea epuiza resursele la nivelul suveranităţii statelor, el era c h e m a t să transfigureze şi să depăşească suveranităţi le naţionale în proiectul mai vast al unei E u r o p e u n i t e . D u p ă 1950, ] posibilitatea unor politici e u r o p e n e c o m u n e s-a î n t e m e i a t în ] primul rând pe principiul subsidiarităţii. 280

D a c ă d e m o c r a ţ i a creştină - v i n d e c a t ă de t r a d i ţ i o n a l i s m u l conservator prin acceptarea vocaţiei pluraliste, republicane şi a'..iii inter-confesionale a sistemelor constituţionale post-totalitare a fost marele beneficiar politic al dispariţiei fascismului şi naţional-socialismului, i n a u g u r â n d o r e f o r m ă radicală a statului şi a instituţiilor sale, în schimb, în R o m â n i a , roadele căderii c o m u n i s ­ mului au p u t u t fi culese de supravieţuitorii politici ai sistemului totalitar, într-un regim de continuitate a statului şi a instituţiilor •.ale, tocmai şi din pricina absenţei unei democraţii creştine.

Legea românească Dificultatea „ n a t u r a l i z ă r i i " în spaţiul r o m â n e s c a doctrinei sociale creştine rezidă m a i p u ţ i n în p r e s u p u s a i n c a p a c i t a t e a Ortodoxiei de a dezvolta, p r i n ea însăşi şi d u p ă e x e m p l u l Catolicismului, o teologie politică a m o d e r n i t ă ţ i i şi a laicităţii, fiind mai curând determinată de felul în care Biserica O r t o d o x ă a premers, a anticipat şi s-a dizolvat politic în statul m o d e r n . î n a i n t e de constituirea şi c o n s o l i d a r e a statului m o d e r n , Ortodoxia a fost, la r o m â n i , o c o m u n i t a t e politică, nu u n a religioasă. Ea s-a manifestat, alături de limbă, ca cea de-a doua formă de „a fi î m p r e u n ă " a românilor. într-adevăr, din zorii Evului Mediu şi p â n ă astăzi, creştinismul, în formula sa răsăriteană, nu apare, în ochii românilor, drept o credinţă (termen ce p r e s u p u n e lidelitate personală), ci ca o lege ( t e r m e n ce implică supunere în sfera p u b l i c ă ) . D a c ă istoria c u v i n t e l o r are v r e o semnificaţie istorică, atunci, pentru români, creştinismul a fost, înainte de orice altceva, legea dată de î m p ă r a ţ i i r o m a n i (lex), nu un m o d de a 1 onora un Z e u (religio) sau de a-i arăta credinţă (fides) . Apoi, în pragul modernităţii, „legea creştinească" (sau „legea grecească"), legea basileilor de la C o n s t a n t i n o p o l , d e v i n e „lege s t r ă m o ş e a s c ă " sau, de-a dreptul, „ l e g e r o m â n e a s c ă " , adică un a n s a m b l u de reguli şi c o m p o r t a m e n t e m o ş t e n i t e capabil să d e a 1

Caracterul juridic al motivelor pentru care creştinismul daco-roman 1-a preferat pe lex lui fides la Vasile PARVAN, Studii de. istoria culturii antice, ediţie dc N. Zugravu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pp. 238-240.

281

identitate r o m â n i l o r în mijlocul celorlalte n e a m u r i , d i n c o l o dej orice considerent de natura teologică sau canonică. C o n s i s t e n ţ a socială a O r t o d o x i e i r o m â n e ş t i ar fi deci, m a i degrabă, de ordin j u r i d i c decât de factură propriu-zis religioasă. Ea implică nu atât credinţa într-un zeu care mântuieşte, cât con­ formitatea c o m p o r t a m e n t e l o r cu o n o r m ă general acceptată. Ea nu cere participare, ci supunere, nu este federatoarc, ci exclusivă. Căci, în v r e m e ce credinţa uneşte, legea sancţionează şi discrimi­ nează. C r e d i n ţ a individualizează p e r s o a n a şi relaţia acesteia cu divinitatea, legea u n i f o r m i z e a z ă şi i m p u n e indivizilor criteriul n o r m a lităţii. De aceea, p e n t r u intelectualii o r t o d o c ş i , „ c u v â n t u l lege... însemnează r o m â n i s m şi creştinism, contopite în aceeaşi concep­ ţie şi disciplină de viaţă. C u v â n t u l a c e s t a de lege, aşa c u m îl foloseşte poporul nostru, concentrând în el fuziunea existenţială a spiritualului cu naţionalul, are un înţeles d o g m a t i c întrucât se referă la credinţa ortodoxă, are un înţeles etnic întrucât R o m â n u l se identifică în această credinţă, şi un înţeles m o r a l întrucât reprezintă disciplina tradiţională a vieţii n o a s t r e " ' . Transformat în lege, în care o a n u m i t ă formulă d o g m a t i c ă se t o p e ş t e într-o e x p r e s i e etnică dată şi într-un m o d a n u m e de a n o r m a l i z a existenţa colectivă, c r e ş t i n i s m u l îşi p i e r d e , î n m o d paradoxal, vocaţia universală pe care i-o conferă înrădăcinarea sa deopotrivă în dreptul natural şi în ordinea supranaturală. Creştinismul r o m â n e s c este socotit de majoritatea apologe­ ţilor săi nu atât o viziune despre p e r s o a n a u m a n ă , despre drepturile-libertăţi şi drepturile-creanţe înscrise genetic în natura u m a n ă , viziune pe baza căreia se pot contracta raţional anumite forme de organizare socială, cât rezultatul unei sinteze unice şi irepetabilc, un fel dc p r o d u s istoric şi organic, b u n exclusiv pentru r o m â n i şi care le aparţine n u m a i şi n u m a i lor. Astfel înţeles, creştinismul p o a t e fi folosit, la n e v o i e , şi ca un soi de m o r a l ă naţională c h e ­ mată să dea răspunsuri la p r o b l e m e l e care, în alte societăţi, ţin de c o m p e t e n ţ a politicului, Bisericii ftindu-i atribuită funcţia priori1

p. 182. 282

Nichifor CRAINIC, „Transfigurarea românismului", Ortodoxia, II, 1943,

Iară de „ o m o g e n i z a r e şi unificare a sufletelor într-o m a s ă 1

|0lectivă creştină şi r o m â n e a s c ă " . S-a putut, aşadar, afirma, într-unui din foarte rarele texte interbelice c a r e invocă explicit doctrina democrat-creştină, că „ideea f u n d a m e n t a l ă " a unei d e m o c r a ţ i i creştine r o m â n e ş t i n-ar putea fi decât aceea potrivit căreia „individul aparţine r o m â n i s ­ mului" 2 , principiile sale de bază fiind „naţionalitatea" şi „familia" 3 . I ,a rândul său, programul unei publicaţii ca Solidaritatea. Revistă social-creştină, editată între 1920 şi 1926 de Vasile G. Ispir, Şerban lonescu şi C.A.Teodorescu 4 , p r o c l a m ă drept principii de bază ale creştinismului social „naţionalitatea" şi „democraţia" 5 . Acest soi de r o m â n i s m politic, deşi se justifică prin „carac­ terul d e m o c r a t i c " ai Bisericii O r t o d o x e 6 , devine în chip aproape necesar anticatolic şi a n t i s e m i t , p r o d u c t i v i t a t e a sa j u r i d i c ă limitându-se, de pildă, la p r o p u n e r i legislative p r i v i n d interzi­ cerea vânzării p ă m â n t u l u i ţării către „străinii de n e a m " 7 . într-adevăr, slaba u r b a n i z a r e de p â n ă în 1948 a p r o d u s o „ l u m e " (în s e n s u l expresiilor „a fi în r â n d u l l u m i i " şi „a face lucrurile ca l u m e a " ) r o m â n e a s c ă c a r a c t e r i z a t ă de o p u t e r n i c ă uniformitate statistică a comportamentelor şi referinţelor la valori, 0 „ l u m e " în care diferenţierea şi p l u r a l i s m u l a p ă r e a u d r e p t fenomene suspecte, a n o r m a l e , profund n e r o m â n e ş t i . D e altfel, creştinismul trăit c a „lege r o m â n e a s c ă " , c a u n m o d o r g a n i c d e manifestare a unei tradiţii indivizibile şi specifice şi ca p r o c e d e u 1

Bartolomeu STĂNESCU, „Principiile de bază ale organizării noastre sociale II", Solidaritatea, 1/7-8, 1920, p. 246. 2 Anton PECURARU, Democraţia Creştină în luptă cu Autocraţia Burgheziei Capitalistă şi cu Comunismul, Piteşti, [1937], p. 42. 3 IBIDEM, p. 37. 4 în jurul revistei a funcţionat şi un „cerc de studii social-creşîinc" animat de Şerban lonescu şi pus atât sub autoritatea ierarhiei ecleziastice, cât şi a unor personalităţi ca Ştefan Bogdan, generalul I. Răşcanu, dr. Constantin Angelescu, G.G, Antonescu, Vasile Pârvan, G. Bogdan-Duică şi Viadimir Ghidionescu, v. Alexandra IONESCU, „Une reflexion sociai-chrctienne roumaine - la revue Solidaritatea"', in Laurenţiu VLAD, editeur, Pouvoirs et mentaiites. Editions Babei, Bucarest, 1999, pp. 307-344. 5 „Primul nostru cuvânt", Solidaritatea, 1/1, 1920, p. 2. 6 Anton PECURARU, op. cit., p. 9 7 IBIDEM, p. 47. 283

de e x c l u d e r e a diferenţei şi p l u r a l i s m u l u i nu n u m a i câ nu recu­ n o a ş t e a u t o n o m i a politicului, d a r îl şi s o c o t e ş t e o îndeletnicire dubioasă din punct d e v e d e r e m o r a l . Or, contribuţiei neoscolasticii la elaborarea doctrinei sociale creştine i se d a t o r e a z ă revalorizarea radicală, de inspiraţie aris­ totelică, a participării la viaţa politică, revalorizare care culmi­ n e a z ă prin triumful politic al d e m o c r a ţ i e i c r e ş t i n e în Italia, G e r m a n i a şi Austria. I n t e r e s u l faţă de b i n e l e c o m u n şi angaja­ mentul politic sunt privite, în mediile catolice occidentale, ca o formă e m i n e n t ă de e x p r i m a r e a d e m n i t ă ţ i i p e r s o a n e i , ca o cale privilegiată dc reinstaurare socială a valorilor creştine. P e d e altă p a r t e , î n c o m p o z i ţ i a c r e ş t i n i s m u l u i r o m â n e s c intrând şi „disciplina tradiţională a vieţii" c o m u n e , cu alte cuvinte o r d i n e a j u r i d i c ă şi cultura politică, rezultă că statul şi Biserica trebuie să se includă r e c i p r o c , că nu se manifestă n i c i o d a t ă ca entităţi cu p u t i n ţ ă de izolat u n a de cealaltă. M a i mult, Biserica p r e d ă statului integralitatea c o m p e t e n ţ e l o r a s u p r a societăţii politice, rezervându-şi integral d o m e n i u l spiritual şi un fel de rol de „sfătuitor" moral al naţiunii. D a c ă , pentru doctrina socială creştină, o r d i n e a e c o n o m i c ă este inseparabilă de ordinea morală, criteriul d u p ă care valoarea m u n c i i trebuie măsurată, de pildă, fiind nivelul u n u i trai decent al celulei familiale, în s c h i m b , teologii r o m â n i ortodocşi ironi­ zează teza „salariului j u s t " 1 şi, în general, ambiţia creştinismului occidental de a formula o opinie creştină asupra sferei activităţilor e c o n o m i c e , p r o p u n â n d c a u n i c r e m e d i u a l inegalităţilor e c o ­ n o m i c e şi sociale „ m i l a " şi „ i u b i r e a de a p r o a p e l e " 2 , sintetizate doctrinar în idealul „solidarităţii sociale" 3 . 1 Excepţie tace totuşi articolul favorabil al lui Grigore MLADENATZ, „Salariul social". Solidaritatea, VI/10-12, 1926, pp. 196-199. 2 E.g. Şerban IONESCU, „Aspectul social al ortodoxismului", Ortodoxia, I, 1942, pp. 181-201. Simptomatic, Şerban lonescu, decan al Facultăţii de Teologic şi promotor declarat al unei „mişcări social-creştine" în cadrul Bisericii Ortodoxe, nu cunoaşte doctrina socială a Bisericii Catolice decât prin intermediul unei conferinţe ţinute la Facultatea de Drept din Bucureşti de către un intelectual fascist, IBIDEM, p. 186. 3 IDEM, „Mişcarea social-crcştină şi reforma vieţii sociale", Solidaritatea, W/4-6, 1923. pp. 71-80 şi „Doctrina solidarismului şi mişcarea social-crcştină a Solidarităţii". Solidaritatea VI/7-9, 1926, pp. 135-138.

284

Etatizarea Ortodoxiei Prin u r m a r e , creştinismul nu este gândit de către cei m a i mulţi dintre r o m â n i , fie ci clerici sau laici, în t e r m e n i de persoană sau de c o m u n i t a t e , ci în t e r m e n i de n a ţ i u n e . Principiul subsidiarităţii, chiar dacă stă ascuns şi inert în inima ecleziologiei orien­ tale, nu este a d m i s din p r i c i n a terorii intelectuale exercitate de naţiune, care devine un c o n c e p t politic totalizator şi indivizibil. De aceea, B i s e r i c a a c o n t i n u a t să r ă m â n ă legată de un stat care, prin Constituţiile din 1923, 1938 şi 1991 îşi r e v e n d i c ă explicit un caracter „ n a ţ i o n a l " . Vechiul principiu creştin al „ a c o ­ modării" Bisericii la ordinea statului a supravieţuit Bizanţului şi s-a t r a n s m i s Bisericilor n a ţ i o n a l e ale e p o c i i m o d e m e . Şi, atâta timp cât statul nu şi-a elaborat o strategie instituţională de separare c o m p l e t ă , discursul său laic, şi c h i a r ateu, nu a fost suficient de convingător pentru a d e t e r m i n a ierarhia ecleziastică să a d o p t e o p o z i ţ i e 'critică, d e c â t în m ă s u r a în c a r e nu a reuşit niciodată să se aclimatizeze cu d e m o c r a ţ i a reprezentativă şi, m a i ales, cu pluripartidismul. B i s e r i c a a d e p l â n s p e r m a n e n t în anii '30, d u p ă e m a n c i p a r e a ei de sub autoritatea liberalismului brătienist, absenţa u n u i sistem de guvernare bazat pe un c o n c e p t politic unificat şi naţional, formulă recurentă în publicaţiile ortodoxe, cu precădere în cea m a i radicală dintre acestea, Telegraful român. Ierarhii o r t o d o c ş i nu au fost n i c i c â n d , p â n ă în 1948, cu adevărat obligaţi să reflecteze a s u p r a statutului Bisericii într-un stat laic şi nici asupra creştinismului ca la o alternativă culturală şi axiologică într-o societate secularizată. S u b r e g i m u l Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938 care o p r o c l a m a u „religiune d o m i n a n t ă a Statului R o m â n " (art. 2 1 ) şi, respectiv, „biserică dominantă în Starul r o m â n " (art. 22, art. 19) - ba chiar, ultimele două, „Biserică r o m â n e a s c ă " , ceea ce n-are nici un sens, nici din punct de v e d e r e al teoriei constituţionale şi nici din perspectivă d o g m a t i c ă - B i s e r i c a O r t o d o x ă nu a avut m o t i v e să d e z v o l t e o critică a liberalismului, iar d u p ă 1965, întâlnindu-se din n o u cu statul pe terenul valorilor naţionale, a fost scutită şi de efortul de a inaugura o critică a socialismului real. 285

Dc altfel, p r i m a din cele trei C o n s t i t u ţ i i ale regimului comunist, cea din 1948, nu instituise un r e g i m explicit dej separare, în m ă s u r a în care avusese grijă să d i s p u n ă şi p e n t r u Biserica O r t o d o x ă R o m â n ă , c o n s a c r â n d u - i u n p a r a g r a f cei prevedea că aceasta este „autocefală şi unitară în organizarea s a " ' (art. 27), fiind, cu alte cuvinte, coextensivă cu statul. Nu pe seama slăbiciunii omeneşti ori a unei excesive înclinaţii spre c o m p r o m i s t r e b u i e p u s ă c o l a b o r a r e a s i s t e m a t i c ă şi loială a autorităţilor o r t o d o x e cu statul totalitar 1 . în p e r i o a d a 1945-1989, ierarhia a aplicat c o n s e c v e n t e c c l e z i o l o g i a b i z a n t i n ă , nu a făcut d e c â t să rămână coerentă cu disciplina politică la care „legea r o m â n e a s c ă " a supus dintotdeauna Biserica. Cu atât mai m u l t cu cât r e f o r m a î n v ă ţ ă m â n t u l u i p u b l i c din anul 1948 a dus la o modificare în favoarea ierarhiei a raporturilor de forţe din chiar sânul Bisericii. Colonizarea, începând cu 1918, a Facultăţii de T e o l o g i e a Universităţii b u c u r e ş t e n e de către filosofii şi eseiştii legaţi de revista Gândirea, a dus la un oarecare c o n t r o l instituţional al laicilor, d a c ă nu propriu-zis în teologie, atunci cel puţin a s u p r a formulării p u b l i c e a mesajului creştin. D u p ă 1 9 4 8 însă, clerul a c ă p ă t a t d i n n o u m o n o p o l u l absolut asupra p r o d u c ţ i e i teologice. î n m o d p a r a d o x a l , c o m u n i s m u l a asigurat h e g e m o n i a clericală asupra Bisericii, dar cu preţul unei expulzări a problematicii creştine din c â m p u l intelectual. Chiar şi d u p ă 1989, în loc să încerce să obţină recunoaşterea din partea statului a unei depline suveranităţi şi independenţe în propria sa o r d i n e - r e c u n o a ş t e r e pe care, de pildă, D e m o c r a ţ i a C r e ş t i n ă a acordat-o Bisericii prin articolul 7 din Constituţia italiană - Biserica O r t o d o x ă s-a grăbit să solicite generalizarea salarizării preoţilor p e n t r u a s t r â n g e şi m a i m u l t legăturile instituţionale cu un stat de c a r e nu a dorit să se separe c o m p l e t nici m ă c a r în e p o c a totalitarismului. Salarizat din veniturile publice, preotul este un funcţionar de stat, un bugetar p r e a puţin dispus să conteste autoritatea şi c o m p e t e n ţ e l e statului. 1

Cf. Olivier GILLET, Religion et nalionălisme. L'ideologie de l'Eglise Orthodoxe Roumaine sous le regime communisle, Editions de l'Universite de Bruxelles, Bruxelles, 1997.

286

Refuzând sistematic, de la 1866 p â n ă astăzi, să a d o p t e o poziţie de neutralitate religioasă, statul, inclusiv statul comunist, se Comportă ca şi c u m mântuirea nu ar fi o p r o b l e m ă privată, de Conştiinţa individuală şi de identitate confesională, ci u n a care-1 priveşte direct şi în care are un c u v â n t de spus. Cu alte cuvinte, Itatul r o m â n nu s-a arătat niciodată cu adevărat indiferent la modalitatea confesională prin care cetăţenii r o m â n i înţeleg să-şi Consume experienţele religoase. Căci statal însuşi este, chiar şi întro societate secularizată, predispus să se legitimeze prin recunoaşterea acelor identităţi comunitare şi morale care au ambiţia mani­ festă de a fi la rândul lor recunoscute ca instaţe de legitimare 1 . într-o societate politică înclinată să respingă sistematic orice formă de discriminare pozitivă a minorităţilor, Biserica majoritară cere insistent şi agresiv să beneficieze de o „acţiune afirmativă". I'are că statutul j u r i d i c discriminatoriu de Biserică naţională pe care-1 solicită periodic este p e n t r u ea indispensabil: ierarhia are absolută nevoie de o n o u ă confirmare a faptului că Ortodoxia pe care o reprezintă este o lege, nu o credinţă. Atâta timp cât această recunoaştere i se refuză, B i s e r i c a O r t o d o x ă R o m â n ă se simte o a r e c u m părăsită de stat şi lăsată s i n g u r ă cu p r o b l e m e l e de conştiinţă ale m i l i o a n e l o r d e r o m â n i p e care-i r e v e n d i c ă c a membri. Or, ea nu este nici p r e g ă t i t ă şi nici d i s p u s ă să înfrunte asemenea probleme. în fond, ceea ce lipseşte din discursul ierarhilor şi teologilor ortodocşi, c e e a ce de fapt acest discurs ocoleşte cu e x t r e m ă precauţie, este e v i d e n ţ a c a r a c t e r u l u i secularizat al societăţii româneşti. N i c i autorităţile ecleziastice şi nici p e r s o n a l i t ă ţ i l e explicit legate de Ortodoxie nu şi-au pus p r o b l e m a , care frământă de multe d e c e n i i creştinismul o c c i d e n t a l , de a m ă s u r a p r a c t i c a religioasă a celor care se d e c l a r ă în sondaje ca fiind creştini. Nivelul e u r o p e a n al practicii, cu alte cuvinte procentul celor care frecventează regulat sacramentele, se situează î n j u r de 10%. Or, ierarhia o r t o d o x ă pare pe deplin statisfăcută de faptul că a p r o a p e 8 6 % din locuitorii R o m â n i e i şi-au d e c l a r a t î n r e c e n s ă m i n t e identitatea o r t o d o x ă , fără a fi c u r i o a s ă să afle câţi dintre ei 1

Marcel GAUCHET, La religion dans la democraţie. Parcours de la

laîcite, Gallimard, Paris, 1998, pp. 98-102.

287

participă regulat la viaţa Bisericii. Căci Ortodoxia românească nu a încercat niciodată să se bizuie pe angajamentul responsabil şi p e r s o n a l al fiecăruia dintre cei botezaţi, ci pe a s e n t i m e n t u l implicit şi colectiv la o formă o r g a n i c ă de identitate naţională, potrivit căreia „ r o m â n u l s-a născut creştin". Un revelator extrem de precis al acestei atitudini îl constituie faptul că nici m ă c a r un singur procent din energia depusă de către ierarhie şi diferite asociaţii o r t o d o x e p e n t r u p e n a l i z a r e a h o m o ­ sexualităţii nu a fost investit în acţiuni publice vizând interzicerea sau limitarea avortului 1 . Deşi, la p r i m a vedere, a m â n d o u ă chestiunile p a r să ţină de viaţa privată şi de intimitatea persoanei, întreruperea voluntară a sarcinii este, în fond, o p r o b l e m ă de conştiinţă, un test al fidelităţii faţă de E v a n g h e l i e şi faţă de tradiţia creştină, care p r o c l a m ă dreptul absolut la viaţă ca fiind cel mai important dintre drepturile omului, în v r e m e ce homosexualitatea poate fi interpretată ca un refuz al normalităţii şi uniformităţii comportamentelor colective a căror gestiune istorică şi-a asumat-o O r t o d o x i a r o m â n e a s c ă . în s c h i m b , conştiinţa individuală r ă m â n e în afara d o m e n i u l u i de misiune al unei Biserici care s-a obişnuit să repete că românilor nu trebuie să li se p r e d i c e Evanghelia, pentru că ei, spre deosebire dc majoritatea popoarelor lumii, o cunosc de două mii de ani! Pentru toate a c e s t e m o t i v e , în c i u d a vizibilităţii sociale pe care o capătă Biserica şi a inflaţiei de referinţe la morala creştină din discursurile publice, d e c e m b r i e 1989 nu a fost experimentat ca un eşec al statalismului, ci ca u n u l al dictatorii personale şi al ideologiei c o m u n i s t e . Căci Biserica O r t o d o x ă R o m â n ă nu are o tradiţie de rezistenţă faţă de stat, fie acesta m o d e r n sau totalitar. Ea nu s-a d e p r i n s să afirme în plan politic p r i m a t u l conştiinţei a s u p r a forţei, întâietatea adevărului a s u p r a puterii, a îndrăznit rareori să j u d e c e sintezele politico-juridice pe care statul le-a elaborat periodic. Dimpotrivă, mărturisind, ca în timpul regimului Antonescu, cel m u l t ambiţia de a fi un „sfătuitor" moral al unui stat ale cărui o r d i n e nu se discută, B i s e r i c a a fost un agent 1

Sabrina P. RAMET, Nihil Obslal. Reiigion, Polilics, and Social Change in Easl-Cenlral Europe and Russia, Duke University Press, Durham and London, 1998, p. 201.

288

indispensabil al consensului care constituie temeiul sentimentului naţional r o m â n e s c . Ortodoxia i-a ţinut pe r o m â n i laolaltă într-un singur „ p o p o r politic", atât în e p o c a statului liberal, cât şi a celui totalitar, în virtutea dublului p r i n c i p i u „toţi s u n t e m r o m â n i " şi „toţi românii sunt ortodocşi". Fidelitatea c o n s t a n t ă pe care B i s e r i c a a arătat-o statului şi imparţialitatea faţă de ventilarea r e g i m u r i l o r p o l i t i c e a fost, probabil, principalul factor care a împiedicat scindarea societăţii româneşti, de-a lungul epocii totalitare, într-un „ p o p o r " socialist şi un altul retras într-o rezistenţă pasivă şi o cultură tradiţională şi creştină. P e n t r u că B i s e r i c a l e g i t i m e a z ă n a ţ i u n e a nu ca pe o c o m u n i t a t e de valori care solicită o a d e z i u n e critică, ci ca pe o unitate indestructibilă de limbă, sânge, credinţe şi c o m p o r t a m e n t e ce se c u v i n e a d m i r a t ă şi a p ă r a t ă cu orice p r e ţ . O r t o d o x i a r o m â n e a s c ă p a r e chiar sedusă de stat, cu p r e c ă d e r e de statul de ordine, de statul care-i împărtăşeşte suspiciunea faţă de libertatea conştiinţei, de pluralism şi de afirmarea diversităţii. într-un a n u m e fel, Biserica Ortodoxă, ca şi naţiunea de altfel, este p r o d u s u l statului. Ea nu-i p r e m e r g e decât în o r d i n e strict cronologică, nu într-una politică şi juridică. Bisericii româneşti nu i-a fost dat sa traverseze m o d e r n i t a t e a nici în opoziţie cu statul, nici în paralel cu acesta, d u p ă formula secularismului liberal giolittian 1 , ci s-a lăsat plămădită de stat. M a i întâi, statul liberal ia dăruit autocefalia, unitatea p r i n patriarhie şi d o m i n a ţ i a asupra celorlalte confesiuni. M a i târziu, statul totalitar a scutit-o de c o n c u r e n ţ a - periculoasă întrucât se desfăşura chiar pe terenul meritelor naţionale - a Bisericii G r e c o - C a t o l i c e şi i-a garantat supravieţuirea în schimbul unei retrageri parţiale din sfera publică.

Subsidiaritate, descentralizare, federalizare La u r m a urmelor, ierarhia o r t o d o x ă şi teologia r o m â n e a s c ă nu au avut c u m să încurajeze apariţia unei doctrine sociale care, 1

„Statul şi Biserica sunt două paralele ce nu trebuie să se întâlnească niciodată", discurs al lui Giovanni Giolitti în faţa Camerei, mai 1904, Emilio GENTILE, L 'Italia gioliltiana 1899-1914, II Mulino, Bologna, 1977, p. 116.

289

la r â n d u l ei, să a d u c ă pe l u m e d e m o c r a ţ i a creştină, d e o a r e c e pentru ele statul a e x p r i m a t întotdeauna, indiferent de ideologia titularilor puterii, o t r a n s c e n d e n ţ ă , c e a a naţiunii. Cu titlu de reşedinţă a naţiunii, statul r o m â n nu p o a t e fi gândit decât ca un stat unitar şi centralizat. P e n t r u ca el a fost cel care a organizat naţiunea, în 1859 şi 1918-19, p r i n a n u l a r e a p a r t i c u l a r i s m e l o r culturale şi a tradiţiilor politico-juridice locale în favoarea u n u i sistem administrativ de tip j a c o b i n . într-un a s e m e n e a context, de la crearea României Mari şi p â n ă astăzi, principiul subsidiarităţii, principalul i n s t r u m e n t politic al Bisericii o c c i d e n t a l e şi al intelecmalilor europeni ataşaţi de tradiţia creştină, a fost complet ignorat, deşi, printr-un straniu paradox, el ar p u t e a descrie destul de precis m o d e l u l teoretic de organizare a Bisericii răsăritene care, în termenii ecleziologiei bizantine, se n u m e ş t e sinodalitate. C ă c i i n v o c a r e a acestui p r i n c i p i u ar p r e s u p u n e o luare în considerare, fie şi n u m a i teoretică, a posibilităţii autoguvernării provinciilor istorice, a autonomiei familiilor, comunităţilor locale şi grupurilor minoritare în d o m e n i u l învăţământului şi al sănătăţii, p r e c u m şi al constituţionalizării suveranităţii Bisericii în propriul său d o m e n i u de c o m p e t e n ţ ă . D a r ce episcop r o m â n s-ar simţi în sinea sa cu adevărat e p i s c o p fără să fie asigurat printr-un act d o m n e s c , regal sau p r e z i d e n ţ i a l de confirmare şi recunoaştere? Sau cine ar a v e a curajul să susţină deplina descentralizare şi a u t o n o m i e locală ori p r e c e d e n ţ a c o m p e t e n ţ e l o r colectivităţilor locale şi a grupurilor m i n o r i t a r e a s u p r a celor statale, fără să stârnească spectrul „separatismului m a g h i a r " ? A făcut-o, în m o d articulat, R o m u l Boilă într-un anteproiect de C o n s t i t u ţ i e p u b l i c a t în 1 9 3 1 ' . Juristul a r d e l e a n îşi justifică pledoaria pentru descentralizare şi critica statului naţional excesiv centralizat p l e c â n d de la o e x i g e n ţ ă d e m o c r a t i c ă e l e m e n t a r ă : participarea cât m a i largă şi cât mai directă a cetăţenilor la viaţa publică, posibilă doar într-un stat radical descentralizat. A făcut-o de a s e m e n e a ruliu M a n i u în 1935, în observaţiile sale inedite pe marginea anteproiectului de program al P N Ţ , dar mai curând dintr-un spirit de contradicţie cu Constituţia din 1923 şi doar în 1

Romul BOILĂ, Studiu asupra reorganizării statului roman întregit. Cuprin­ de un anteproiect de Constituţie cu o scurtă expunere de motive, Cluj, 1931. 290

favoarea unei „ a u t o n o m i i locale r e g i o n a l e " implicând r e d u c e r e a 1 numărului j u d e ţ e l o r . D e regulă însă, prefectul, j u d e ţ u l şi, d u p ă 1989, episcopiile care imită f o r m a j u d e ţ e l o r sunt, în ochii românului m e d i u , singurele garanţii serioase ale unităţii şi caracterului naţional al statului. Cine ar p u t e a îndrăzni să conceapă, în R o m â n i a , un stat care să guverneze fără să a d m i n i s t r e z e , un stat articulat, în care familiile, corpurile i n t e r m e d i a r e , asociaţiile profesionale, grupurile m i n o r i t a r e , comunităţile locale, Bisericile şi regiunile să se auto-administreze în virtutea u n u i contract de solidaritate şi potrivit unui principiu de subsidiaritate, un stat al cărui drept de ingerinţă să fie strict delegat şi p e r m a n e n t controlat de familii, corpuri profesionale, grupuri m i n o r i t a r e , c o m u n i t ă ţ i locale, Biserici şi regiuni, un stat pregătit, p r i n exerciţiul sistematic al subsidiarităţii, să se integreze în U n i u n e a E u r o p e a n ă ? Oricât ar p ă r e a de ciudat, singurul r o m â n care p a r e să fi formulat, fără însă a-1 n u m i , principiul subsidiarităţii, cu prilejul dezbaterilor constituţionale de la î n c e p u t u l anilor ' 2 0 , nu a fost un democrat-creştin, ci, un austro-marxist b u c o v i n e a n , d e p u t a t social-democrat în P a r l a m e n t e l e de la V i e n a (1907-1918) şi Bucureşti (1919-1921). într-o conferinţă susţinută pe 19 ianuarie 1922 la Institutul Social R o m â n 2 , G h e o r g h e Grigorovici evidenţia conflictul dintre centralismul administrativ al Vechiului Regat, pe cale să treacă în C o n s t i t u ţ i a R o m â n i e i M a r i , şi „ d r e p t u r i l e câş­ tigate" de r o m â n i i din Ardeal, B u c o v i n a şi Basarabia de-a lungul secolului al XlX-lea şi în 1917-1918, drepturi ce ţineau de auto­ guvernare şi i n c l u d e a u o d e s c e n t r a l i z a r e reală, în cadrul căreia autonomiile locale se b u c u r a u de c o m p e t e n ţ e largi în d o m e n i u l învăţământului, sănătăţii, transporturilor ori agriculturii. Dreptu­ lui unic - construit pe temeiuri formale şi acordat printr-un act de 1

Apostol STAN, Juliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui mare român, Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 285; în acelaşi document, Maniu se afirmă, în mod paradoxal, drept partizan al unui etatism excesiv, IBIDEM, p. 291. 2 Gheorghe GRIGOROVICI, „Constituţia sovietică şi constituţia demo­ cratică", in Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, s.a„ pp. 53-73, în special pp. 68-72. 291

voinţă al autorităţii în care se întrupează suveranitatea - al statului centralizat, conferenţiarul îi o p u n e a „libertatea deplină a diferitelor p r o v i n c i i de a se d e s v o l t a c o n f o r m tradiţiilor şi mijloacelor lor r e a l e " în sânul u n u i stat „ d e formă d e m o c r a t i c ă federativă". C a r a c t e r u l „ e r e t i c " a u n u i a s e m e n e a d i s c u r s este evident. Surprinzător este doar faptul că o a s e m e n e a „ e r e z i e " politică nu s-a născut, c u m ar fi fost n o r m a l , pe terenul gândirii creştine. Pentru r o m â n i , federalismul - c h i a r sub forma e x t r e m de r e s p e c t u o a s ă faţă de u n i t a t e a simbolică a statului şi de c o m u n i t a t e a de destin a naţiunii pe care o prezintă, de exemplu, autonomji ic r e g i o n a l e s p a n i o l e - nu p o a t e fi a l t c e v a d e c â t un preludiu al d e z m e m b r ă r i i şi secesiunii. Or, într-o perspectivă politică organizată în j u r u l principiului de subsidiaritate, federalismul de tip r e g i o n a l este, pe de o p a r t e , m e d i u l cel m a i propice p e n t r u dezvoltarea u n u i b u n regim d e m o c r a t i c şi pentru participarea unui n u m ă r cât m a i m a r e de cetăţeni, într-un n u m ă r cât mai m a r e de ocazii, la viaţa publică şi, pe de altă parte, calea cea mai directă spre integrarea europeană. Această reflecţie asupra federalismului, ca instrument privilegiat ai democratizării şi integrării, este, de altfel, experienţa intelectuală şi politică pe c a r e o traversează astăzi, cu relativă seninătate, societatea italiană, constituită în secolul al XlX-lea, ca şi cea r o m â n e a s c ă , într-un stat centralizat de tip j a c o b i n ce o b i ş n u i a s ă ignore, d a c ă n u c h i a r s ă r e p r i m e , p a r t i c u l a r i s m e î e provinciale şi locale. in R o m â n i a însă, a c u m ca şi în trecut, statul este admirat n e c o n d i ţ i o n a t în calitatea sa de a u t o r istoric şi garant j u r i d i c al naţiunii. Cu acest titlu, p a r e obligatoriu ca el să nu p o a t ă fi altfel decât strict centralizat şi b i r o c r a t i c . într-un a s e m e n e a climat, descentralizarea este c o n d a m n a t ă să r ă m â n ă o simplă operaţie de d e l o c a l i z a r e a d m i n i s t r a t i v ă , fără efecte de a u t o n o m i e în p l a n politic şi jurisdicţional.

Omul este mai b ă t r â n decât statul Toată lumea pare să cadă de acord că transformarea societăţii româneşti ar trebui să se p e t r e a c ă sub un orizont etic. A p e l u l la morală este a p r o a p e nelipsit din discursurile principalilor actori sociali: partide, sindicate, presa, intelectuali, a d m i n i s t r a ţ i e . Respectarea promisiunilor, integritatea caracterelor, simţul dato­ riei şi e l i m i n a r e a corupţiei p a r să fie e l e m e n t e l e c a r d i n a l e prin care m o r a l i t a t e a p u b l i c ă şi-ar p u t e a d o b â n d i starea de sănătate. Instituţia u n a n i m învestită cu m i s i u n e a de a face poliţia m o r a ­ vurilor este Biserica, O r t o d o x i a fiind i n v o c a t ă ca un ideal de comportare etică. Vocaţia Bisericii nu este însă a c e e a de a face m o r a l a , iar credinţa este m a i m u l t decât un c o d de b u n ă purtare. E v a n g h e l i a nu-şi p r o p u n e să fabrice cetăţeni m o d e l , cu un profil m o r a l ireproşabil şi cu o prestaţie civică exemplară. Scriptura le promite tuturor moraliştilor, nepătaţilor, inflexibililor şi integraliştilor că prostituatele îi vor preceda în paradis (Matei 2 1 , 31). Evanghelia nu este o lectură edificatoare p e n t r u zilele de d u m i n i c ă ori un repertoriu de legislaţie etică, ci cartea Fericirilor, cartea care pro­ pune un sens condiţiei u m a n e în afara statului şi a aparatelor sale. Cu toate acestea, f o r m a ţ i u n e a c a r e , în anii ' 9 0 , se declara democrat-creştină a preferat să a d o p t e un discurs politic moralizator, înclinat să considere - în sinteza programului politic al P N Ţ C D r e d a c t a t ă în ianuarie 1996 - chiar şi subsidiaritatea drept o categorie a moralei creştine, v i z â n d , în u l t i m ă instanţă, „ridicarea calitativă a o m u l u i " . De altfel, principalul doctrinar al P N Ţ C D , d u p ă c e a m â n a î n m o d explicit, p e n t r u v r e m u r i mai favorabile, o formulare politică r o m â n e a s c ă a principiului subsidiarităţii, formulare ce i se părea prinsă încă între pericolul discriminării p o z i t i v e " a m i n o r i t ă ţ i l o r şi „ r i s c u l " ca U n i u n e a Europeană „să-şi aroge c o m p e t e n ţ e î n m o d arbitrar", arăta c ă „dificultăţile" pe care le-ar p u t e a î n t â m p i n a subsidiaritatea în cazul r o m â n e s c „ n u fac în fond d e c â t să sublinieze rolul determinant al factorului o m , al personalismului, cheia de boltă a gândirii creştin d e m o c r a t e " 1 . 1 Gabriel ŢEPELEA, „Cuvânt înainte" la volumul Din gândirea creştin democrată românească, editat de Direcţia Departamentelor de Studii, Doctrină şi Programe a PNŢCD, Bucureşti, 1995, p. 5.

293

Subsidiaritatea nu este însă o cale prin care p e r s o a n a u m a n ă îşi actualizează, prin intermediul participării politice, demnitatea sa naturală, ci un m o d de a înţelege şi o r g a n i z a puterea, un principiu d u p ă care statal însuşi este invitat să funcţioneze 1 . Subsidiaritatea nu este d o a r un o r n a m e n t al moralei sau un aspect printre altele al justiţiei distributive. Principiul subsidiarităţii este pârghia prin care societatea se eliberează de sub tutela statului, este modul prin care cetăţenii convin să articuleze şi să supravegheze p u t e r e a statului în aşa fel încât acesta să nu m a i fie în situaţia de a nutri el însuşi ambiţia de a-şi p r o d u c e şi controla cetăţenii. într-o d o c t r i n ă de inspiraţie d e m o c r a t creştină, subsidiaritatea ar trebui să fie tratată drept singura cale prin care p u t e r e a p o l i t i c ă se p o a t e o r g a n i z a în c o n f o r m i t a t e cu vechiul principiu de drept g e r m a n potrivit căruia „ O m u l este m a i bătrân decât statul". Acest principiu era deja p r e z e n t în g â n d i r e a socială a Ortodoxiei româneşti. Astfel, arhiereul Bartolomeu Stănescu - un pionier al reflecţiei creştine asupra societăţii m o d e m e prin lucra­ rea lui din 1913, Scurte încercări de creştinism social- utilizează dreptul natural ca m e t o d ă de analiză politică, fiind convins, fără însă a-şi cita sursele, că singurul titular al dreptului n a t u i a l este persoana umană, în v r e m e ce statul, în calitate de expresie juridică a solidarităţii u m a n e , nu d i s p u n e decât de drepturi derivate şi funcţionale, căci „ o m u l este care îşi face statal, iar nu statal îl face pe o m " 2 . într-adevăr, spre deosebire de statal centralizat de tip jacobin sau totalitar, ce anulează libertăţile care-1 p r e c e d şi asupra cărora nu are nici un control, p e n t r u a le înlocui cu o Libertate uniformă si normativă al cărei administrator exclusiv se consideră, logica subsidiarităţii c o n d u c e în m o d natural la federalism, adică la un stat articulat, r e s p e c t u o s faţă de drepturile d o b â n d i t e , un stat modest, m a i puţin p r e o c u p a t să creeze dreptul, cât să garanteze 1

V. lucrarea de referinţă a lui Chantal MILLON-DELSOL, L'Etat subsidiaire. Ingerence el non-ingerence de l'Etat: ie principe de subsidiarite aia fondements de l "nisloire europeenne, Presses Universitaires de France, Paris, 1992. 2 Bartolomeu STĂNESCU, „Datoriile economice-sociale ale statului din punct de vedere creştin", Solidaritatea, V/l-3, 1924, pp. 26, 28.

294

coexistenţa drepturilor. Un stat care nu instituie dreptul, ci care este constituit din drepturi. De aceea, în statal subsidiar, descen­ tralizarea nu se p o a t e p r o d u c e n u m a i pe t e r e n a d m i n i s t r a t i v şi fiscal, ci t r e b u i e să angajeze, în e g a l ă m ă s u r ă , şi d o m e n i u l legislativ. într-un cuvânt, principiul subsidiarităţii s-ar p u t e a traduce prin formula „ m a i puţin stat şi m a i m u l t ă s o c i e t a t e " . Sar cuveni adăugat: încă şi m a i puţin „ r o m â n i s m " . în societatea românească, Biserica O r t o d o x ă reprezintă unica autoritate care, dotată fiind cu o legitimitate ce se bizuie, în prin­ cipiu, pe d r e p t u l supranatural, ar fi p u t u t î n d r ă z n i să p u n ă în discuţie superstiţia politică care-i î m p i n g e pe români să confunde unitatea n a ţ i o n a l ă cu c e n t r a l i s m u l administrativ, dacă, în anii postcomunismului, aceasta s-ar fi dovedit capabilă să-şi regăseas­ că propria tradiţie de organizare sinodală a competenţelor şi auto­ rităţii. Pe acest temei, ea ar fi putut să se i m p u n ă drept principalul acuzator al statolatriei totalitare, s-ar fi c u v e n i t să incite la demontarea dispozitivului instituţional al statului c o m u n i s t şi la proiectarea unei arhitecturi constituţionale dc tip subsidiar. S-a î n t â m p l a t însă ca d e z b a t e r e a a s u p r a statului, în care Bisericii i s-ar fi potrivit rolul de moderator, să fie înlocuită de o punere în s c e n ă a „ m e m o r i a l u l u i d u r e r i i " . De pe terenul constituţional şi politic, u n d e ar fi trebuit să se instaleze, critica totalitarismului a alunecat în d o m e n i u l m o r a l şi istoric. U n e i deconstrucţii structurale a statului totalitar i-a fost preferată un fel de j u d e c a t ă m o r a l ă a ideilor c o m u n i s t e , j u d e c a t ă ce s-a ferit cu grijă să formuleze p r o b l e m a vinovăţiei în t e r m e n i colectivi. Procesul statului totalitar, singurul care, condus d u p ă m e t o d a italiană şi g e r m a n ă a anilor ' 4 5 - ' 5 0 şi, m a i ales, cu ajutorul unui instrument deconstructiv de forţa principiului de subsidiaritate, ar fi putut avea unele ecouri în textul noii Constituţii şi în sistemul legislativ post-totalitar, nu a p u t u t r e c r u t a nici m ă c a r un singur acuzator public. în acelaşi timp, „ p r o c e s u l c o m u n i s m u l u i " , care a beneficiat de un întreg parchet de acuzatori, nu a p r o d u s în final nici măcar un singur vinovat. Pentru că, în Constituţia posteomu­ nistă şi în capilaritatea instituţională a actualului stat de drept, locuieşte încă, fără ca cineva să-i conteste paşnica posesie, statul socialist. 295

Postcomunismul: o pace necondiţionată

C e l e d o u ă r ă z b o a i e m o n d i a l e ale secolului al X X - l e a s-au încheiat fiecare, în 1919-1920 şi r e s p e c t i v în 1945-1948, prin elaborarea u n o r sisteme cuprinzătoare de organizare a păcii baza­ te pe un n u m ă r de principii g e n e r a l e în t e m e i u l c ă r o r a a fost legitimată juridic dispariţia unor state şi apariţia altora, redecuparea frontierelor internaţionale, u n e l e schimbări radicale de r e g i m politic, fiind construit totodată un cadru instituţional de securitate colectivă şi de rezolvare a conflictelor. în ciuda vocaţiei lor eticopolitice universale, instituţiile internaţionale postbelice, Societa­ tea Naţiunilor şi Organizaţia N a ţ i u n i l o r Unite, au fost, în ultimă instanţă, rezultatul voinţei n a ţ i u n i l o r î n v i n g ă t o a r e şi au avut menirea de a perpetua dominaţia lor, adesea discreţionară, asupra ordinii internaţionale astfel create. Chiar dacă a fost atipic, ultimul conflict global al secolului al XX-lea, războiul rece, a dus, ca şi cele d o u ă conflagraţii prece­ dente, la r e d e s e n a r e a hărţii Europei, la d e z m e m b r a r e a u n o r state şi la i n v e n t a r e a altora noi, p r e c u m şi la d r a m a t i c e c o m u t ă r i de regim politic. Reorganizarea structurală a sistemului internaţional clin anii 1990-1992 nu a fost însă c o n s a c r a t ă şi l e g i t i m a t ă la nivelul dreptului. Raporturile dintre state sunt încă r e g l e m e n t a t e de n o r m e c o n c e p u t e p e n t r u a r e z o l v a crizele şi a consfinţi Iransformările petrecute în deceniul 1938-1948. La sfârşitul acelei perioade, r o a d e l e victoriei au fost î m p ă r ţ i t e între n a ţ i u n i l e occidentale şi statele comuniste, iar p a c e a a fost administrată în comun de către N A T O şi de către P a c t u l de la Varşovia. 299

Războiul rece, spre deosebire de celelalte d o u ă războaie ale secolului trecut, cu toate că a indus acelaşi tip de efecte postbelice (schimbări de regim politic, aranjări diferite ale frontierelor, apariţii dc noi state, d e s c o m p u n e r i de imperii), este singurul care nu s-a t e r m i n a t printr-un sistem n e g o c i a t de p a c e prin care învingătorii să-şi i m p u n ă voinţa. A c e a s t a este u n a din sursele caracterului a m b i g u u şi incomplet al înfrângerii totalitarismului.

State învinse şi societăţi victorioase Ca orice alt război, războiul r e c e are învingători şi învinşi. Desigur, se poate spune că p o p o a r e l e din fosta U n i u n e Sovietică şi din E u r o p a centrală şi orientală au r e p u r t a t o victorie în m o m e n t u l în care regimul totalitar s-a prăbuşit. Nu este însă mai puţin adevărat că statele totalitare - Uniunea Sovietică, România, Bulgaria, Polonia, U n g a r i a etc. - au fost înfrânte. Ruşii, românii, polonezii, bulgarii ori albanezii au fost câştigaţi p e n t r u d e m o c r a ţ i e , dar Rusia, R o m â n i a , Polonia, Bulgaria sau Albania sunt, în calitate de subiecte de drept internaţional, state ce supravieţuiesc unui război pe care l-au pierdut. Aşa c u m s-a î n t â m p l a t d u p ă 1945, c â n d u n a din părţile învingătoare, cea apuseană, a inclus în p r o p r i a sa tabără o parte din învinşi, în speţă G e r m a n i a şi Italia, câştigătorii occidentali ai războiului rece au şters cu prioritate de pe lista statelor înfrânte U n g a r i a , C e h i a şi P o l o n i a şi le-au integrat în alianţa atlantică înaintea altor naţiuni p o s t e o m u n i s t e . Celelalte state din regiune, în ciuda entuziasmului democratic şi euro-atlantic al populaţiilor u n o r a dintre ele, au c o n t i n u a t atât să p o a r t e , în grade diferite, stigmatul politic al înfrângerii, cât şi, m a i ales, să suporte urmările inevitabile ale pierderii oricărui război: disfuncţiuni e c o n o m i c e , destrămarea ţesutului social, deprecierea instituţiilor publice. C u m poate o ţară înfrântă să se alăture învingătorilor? Desi­ gur, nu prin i n v o c a r e a obsesivă a unei ordini internaţionale c o n c e p u t ă pentru a p u n e c a p ă t u n u i alt război d e c â t cel care tocmai a fost pierdut. C a l e a c e a m a i sigură - probabil nu şi cea mai scurtă - prin care, în relaţiile i n t e r n a ţ i o n a l e posterioare 300

războiului rece, învinsul poate ajunge să participe la victorie este u n a de n a t u r ă etico-politică: el învaţă să aprecieze, r e u ş e ş t e să înţeleagă şi, în cele din u r m ă , să-şi î n s u ş e a s c ă bunurile sociale şi simbolice pe b a z a cărora î n v i n g ă t o r u l şi-a construit victoria. Dimpotrivă, d r u m u l cel mai direct către izolarea în înfrângere şi excludere din c o m p a n i a învingătorilor este cel „ p r a g m a t i c " , de ordin poiitico-diplomatic. O r i c e efort d i p l o m a t i c şi de i m a g i n e este inutil dacă nu se bizuie pe credinţa reală în principiile politice care o r d o n e a z ă n o u l sistem de relaţii internaţionale. „(Rc-)intrarca în E u r o p a " a fost, fără îndoială, u n a din rarele t e m e în jurul cărora s-a putut organiza imediat un a n u m i t consens în majoritatea societăţilor p o s t e o m u n i s t e . Se părea, la începutul anilor ' 9 0 , că totalitarismul nu fusese decât un soi de exil din care popoarele central- şi est-europene se întorceau la locurile lor de baştină. în acea vreme, Europa reprezenta în ochii r o m â n i l o r - c a şi pentru polonezi sau unguri, de altfel - mai puţin o piaţă c o m u n ă cu regulile şi c o n s t r â n g e r i l e sale, cât un proiect politic şi i n t e l e c t u a l Cei Doisprezece de atunci erau priviţi ca locuitori ai u n u i vast spaţiu de libertate, d e m o c r a ţ i e şi p r o s p e r i t a t e în c a r e r o m â n i i erau c h e m a ţ i să se instaleze în virtutea u n o r străvechi titluri istorice de a p a r t e n e n ţ ă c u l t u r a l ă şi istorică, pe n e d r e p t anulate de c o m u n i s m . Declanşarea formalităţilor de asociere şi apoi de pre-aderare a evidenţiat însă că procesul de integrare a R o m â n i e i în U n i u n e a E u r o p e a n ă nu este nici o o p ţ i u n e c u l t u r a l ă şi nici un gest reparatoriu. Pentru că E u r o p a unită nu reprezintă o libertate care poate fi transferată, o d e m o c r a ţ i e în stare să c ă l ă t o r e a s c ă ori o prosperitate la care toată lumea ar fi îndreptăţită. înainte de orice altceva, U n i u n e a E u r o p e a n ă este o disciplină. O d i s c i p l i n ă a activităţii e c o n o m i c e , o disciplină a acţiunii sociale. O disciplină care se exprimă în limbajul extrem de formalizat al dreptului, al dreptului e c o n o m i c şi social cit p r e c ă d e r e . Integrarea e u r o p e a n ă nu p o a t e avea loc în absenţa respectării u n o r m i n i m e criterii dc convergenţă e c o n o m i c ă şi socială. în ultimă instanţa, cusurul procesului de integrare e u r o p e a n ă este că el aparţine, fundamental, politicii interne şi nu se pretează la iniţiative d i p l o m a t i c e r ă s u n ă t o a r e şi la acte s p e c t a c u l o a s e de 301

politică externă. Căci integrarea e u r o p e a n ă nu se j o a c ă la nivelul imaginilor, ci la cel al structurilor, nu este o p r o b l e m ă de credi­ bilitate politică, ci o chestiune de consubstanţialitate socială şi de compatibilitate economică. în plus, pentru a reuşi, integrarea tre­ buie să fie un efort a n o n i m şi capilar, desfăşurat în faţa u n o r in­ stanţe impersonale, un parcurs care nu este balizat de m o m e n t e cheie, de întâlniri la v â r f şi de discursuri m a r c a t e de patosul succesului. L a u r m a urmelor, integrarea nici m ă c a r n u p o a t e avea u n singur autor, d u p ă c u m nu c o m p o r t ă nici un sfârşit definitiv. Construcţia e u r o p e a n ă se p r e z i n t ă ca un p r o c e s lent şi defensiv care-şi reface m e r e u traseul, p e r m a n e n t frământat de tensiuni şi de eşecuri şi, m a i ales, caracterizat de un s c e p t i c i s m de factură strategică. U n i u n e a E u r o p e a n ă cere, aşadar, o acţiune a societăţiilor asupra lor însele. La nivelul politicii n a ţ i o n a l e , integrarea europeană, atunci când este luată în serios, poate răsturna guverne şi ruina cariere politice. De î n d a t ă ce toate a c e s t e c o n s t r â n g e r i au fost înţelese, a început să se manifeste, la nivelul clasei politice şi al presei, un o a r e c a r e dezinteres p o l i t i c o s p e n t r u austeritatea şi caracterul excesiv de p r a g m a t i c al integrării e u r o p e n e . în p l u s , ideologia statului regresiv - sau, m a i b i n e zis, p ă r e r e a a p r o a p e u n a n i m ă , chiar dacă nu întotdeauna sinceră, a politicienilor şi intelectualilor români cu privire la necesitatea retragerii statului din e c o n o m i e şi din societate - este ea însăşi o p i e d i c ă e v i d e n t ă în calea integrării. Nu trebuie uitat că U n i u n e a E u r o p e a n ă este imaginată şi construită de d e m o c r a ţ i a creştină şi de social-democraţie, familii politice care cred în ingineria socială şi în posibilitatea politicii de a da formă, d a c ă nu chiar finalitate, societăţii şi eco­ nomiei. Liberalismul, m a i ales în expresia sa vulgară, r u d i m e n ­ tară şi reducţipniştă care circulă în R o m â n i a , este prin natura sa incapabil să c o n d u c ă un p r o c e s social de tipul celui cerut de integrarea europeană.

302

O alianţă „cu faţă umană" S-a întâmplat însă, la puţin t i m p d u p ă semnarea Acordului de asociere l a U n i u n e a E u r o p e a n ă , c a N A T O s ă d e c i d ă c ă restruc­ turarea sa d u p ă războiul r e c e va fi însoţită şi de posibilitatea primirii de n o i m e m b r i . A c e a s t ă h o t ă r â r e a r e p r e z e n t a t , p e n t r u principalii actori ai vieţii publice româneşti, o şansă nesperată de a se lansa într-o direcţie de politică externă ce se p u t e a dovedi, pe termen scurt, un izvor generos de r e c o m p e n s e simbolice. Pentru că, între R o m â n i a şi m o m e n t u l aderării sale la N A T O , nu se i n t e r p u n e a o b i r o c r a ţ i e i m p e r s o n a l ă , c u m este c e a de la Bruxelles. A d e r a r e a la Organizaţia nord-atlantică s-a desfăşurat ca un p r o c e s „cu faţă u m a n ă " , în care a existat un n u m ă r finit de interlocutori ce puteau fi convinşi, seduşi, poate chiar amăgiţi. Pe de altă parte, criteriile lărgirii Alianţei spre Est au fost formulate într-un m o d atât de general, î n c â t verificarea îndeplinirii lor a ţinut m a i m u l t de credibilitate decât de contabilitate. Pe deasupra, aderarea la N A T O nu a fost c o n c e p u t ă ca un p r o c e s , ci ca un e v e n i m e n t . în m a i p u ţ i n de p a t r u ani din clipa c o n v o c ă r i i lor, candidaţilor celor m a i valoroşi li s-a î n m â n a t deja p r e m i u l , iar ceilalţi au fost înscrişi la u r m ă t o r u l turneu. Aderarea la N A T O , spre deosebire de integrarea europeană, s-a prezentat deci ca o ţintă politică capabilă să p r o d u c ă imagine şi care s-a bizuit pe producţia de imagini. Ea a răspuns, în primul rând, unei voinţe de recunoaştere, dorinţei de a fi luat în s e a m ă pe care o n u t r e s c atât naţiunile, cât şi politicienii. A fi m e m b r u în N A T O trece astăzi, în l u m e a p o l i t i c ă şi în mediile de presă din R o m â n i a , ca şi din întreaga E u r o p ă Centrală, drept o consacrare internaţională, drept confirmarea explicită a unei vocaţii naturale pentru d e m o c r a ţ i e şi e c o n o m i e de piaţă. A d e r a r e a l a N A T O n u este socotită, decât î n m o d c u totul secundar, o chestiune de securitate. Statele c a n d i d a t e nu sunt şi nici nu vor fi în viitorul previzibil ameninţate de cineva. Singurul pericol c a r e p a r e să le p â n d e a s c ă este nu atât izolarea, cât ignorarea. D a c ă n-ar fi fost primite în N A T O , n-ar fi î n s e m n a t că au căzut v i c t i m e u n u i n o u sacrificiu istoric, ci d o a r ca ar fi fost 303

lăsate în u m b r a indiferenţei, că ar fi fost t r e c u t e cu vederea. Pe a conflictelor şi faţă de alte principii ce a n i m a s e r ă deja politica externă r o m â n e a s c ă între 1965 şi 1989. în acest fel, R o m â n i a îşi scurt, N A T O nu m a i oferă astăzi protecţie, ci notorietate. Energia cheltuită de politicieni şi ziarişti a fost, pentru acest dezvăluia, la vârf, profundele sale înclinaţii antioccidentale. S-ar motiv, m a x i m ă . In fond, „ i n t r a r e a în N A T O " nu a cerut nici o f i cuvenit c a g u v e r n u l r o m â n s ă f i e a t u n c i î n m o d s p o n t a n d e încordare din partea societăţii. Aceasta a fost invitată să privească partea N A T O nu p e n t r u că aşa îi dicta interesul său n a ţ i o n a l , ci un spectacol în care singurii actori au fost responsabilii politici şi p e n t r u că o a m e n i i săi politici, ca şi opinia p u b l i c ă , ar fi t r e b u i t militari. I z b â n d a lor a r e p r e z e n t a t nu n u m a i triumful „culorilor să se simtă revoltaţi şi responsabili - şi ar fi trebuit să o facă încă n a ţ i o n a l e " , d a r şi î n c u n u n a r e a u n o r c a r i e r e individuale. Astfel, din 1991-1992 - în faţa atrocităţilor c o m i s e în K o s o v o de statul la sfârşitul secolului al XX-lea, politicienii r o m â n i s-au arătat m a i iugoslav asupra propriilor săi cetăţeni. preocupaţi de dreptul statelor şi de asocierea dintre state decât de î n s c h i m b , a n g a j a m e n t u l n e c o n d i ţ i o n a t a l responsabililor drepturile c e t ă ţ e n i l o r d i n a c e s t e state şi de vitalitatea lor politicii e x t e r n e r o m â n e ş t i faţă de iniţiativa militară a m e r i c a n ă asociativă. din Irak în anul 2 0 0 3 şi nesocotirea rezervelor formulate de cele m a i m u l t e state m e m b r e ale U n i u n i i E u r o p e n e , c a ş i d e t o a t e R o m â n i e i p o s t c o m u n i s t e îi este de altfel caracteristică graba societăţile acestei U n i u n i fără e x c e p ţ i e , t r a d u c e un refuz carac­ cu care fosta clasă c o n d u c ă t o a r e a socialismului de stat convertită tactic la d e m o c r a ţ i e şi-a validat d o m i n a ţ i a asupra societăţii prin teristic al politicii şi o preferinţă p e n t r u ideologie. P a r e că politi­ opţiuni dc strategie internaţională. în 1990, Ion Iliescu era cienii r o m â n i posteomunişti, foşti tineri c o m u n i ş t i în anii ' 7 0 şi singurul c o n d u c ă t o r din E u r o p a centrală şi orientală care s e m n a ' 8 0 , au încă nevoie de o î n d r u m a r e ideologică, de un centru inter­ un tratat cu U n i u n e a Sovietică. Scopul era acela de ancora astfel n a ţ i o n a l c a r e să le indice c i n e le s u n t prietenii şi cine le sunt un r e g i m de socialism de stat reformat, din c a r e orice trăsătură d u ş m a n i i . Avantajul p e c a r e î l a u S t a t e l e U n i t e a s u p r a U n i u n i i sultanistă a puterii fusese evacuată prin tiranicidul din decembrie E u r o p e n e este e v i d e n t î n ochii c o n d u c ă t o r i l o r d e l a B u c u r e ş t i : 1989, de c e e a ce i se p ă r e a a fi atunci o „a p a t r a " internaţională politica e x t e r n ă a administraţiei B u s h e x p r i m ă p e n t r u aceştia definită de perestroika şi glasnost'. în 2 0 0 2 , acelaşi I o n Iliescu, triumful securităţii naţionale şi al raţiunii de stat asupra dreptu­ la fel dc sigur ca şi în 1990, îşi asocia r e g i m u l transformat în rilor civile. într-o a s e m e n e a perspectivă, U n i u n e a E u r o p e a n ă nu „ d e m o c r a ţ i e de s t a t " şi lipsit de o reală o p o z i ţ i e politică, la reprezintă n i m i c m a i mult decât un auxiliar e c o n o m i c al integrării u n i l a t e r a l a antiteroristă a S t a t e l o r U n i t e , s e m n â n d în profitul într-un spaţiu o c c i d e n t a l „ e u r o - a t l a n t i c " indivizibil şi ierarhic militarilor americani un a c o r d de excepţie de la jurisdicţia Curţii dispus în j u r u l Statelor Unite. Penale Internaţionale. în 1999, a s e n t i m e n t u l r e z e r v a t pe c a r e autorităţile de la j Bucureşti l-au dat intervenţiei N A T O în Iugoslavia s-a arătat a fi u n u l d e o r d i n strict p r o t o c o l a r ş i profund oportunist. R o m â n i a oficială s-a situat în final de p a r t e a N A T O p e n t r u că orientarea politicii externe r o m â n e ş t i t r e b u i a s ă f i e u n a pro-occidentală, p e n t r u că „ i n t e r e s u l n a ţ i o n a l " c e r e a o s u p u n e r e n e c o n d i ţ i o n a t ă faţă de c o m a n d a m e n t u l „integrării e u r o - a t l a n t i c e " . La nivel declarativ, purtătorii de cuvânt ai statului r o m â n îşi reîntăreau însă fidelitatea faţă de d r e p t u l internaţional, faţă de regulile b u n e i vecinătăţi, faţă de dialog şi de mijloacele diplomatice de.rezolvare 304

Un război de uzură Integrarea e u r o p e a n ă cere un altfel de curaj decât cel pe care 1-a p r e s u p u s a d e r a r e a la N A T O şi o p e r a ţ i u n i l e din K o s o v o , Afganistan sau Irak. în p r i m u l r â n d , curajul de a r e g â n d i statul, de a reaşeza raporturile acestuia cu drepturile cetăţenilor. Nu este vorba de a transporta p u r şi simplu statul într-o alianţă care să-1 consacre ca pe un partener semnificativ al scenei internaţionale, ci de a-1 reconstrui în n u m e l e u n u i viitor a cărui f o r m ă nu este 305

ă dată fericite, cu Occidentul

itutionai al unei alianţe, de aceasta

cunoscută decât prin analogie. Dacă aderarea la NATO nstv ce nu se singularizează participarea la o coaliţie internaţională restrânsă alături de Statei] itlantic D a p t , clasa politică româneasca - « ^ ? = ^ fc Unite ar putea fi definite ca o certificare a faptului că tranziţi a s e m e n e a P ^ e v e d ^ posteomunistă este dotată cu un sens istoric, integrarea îjfn r e § } u n ^ ^ ^ ^ adrele războiului rece. Exista — m o m e n t c e u n regim a i u « Uniunea Europeană ar fi mai ales un fel de instituţionalizare Ll „ atâtea sisteme _^ j cutaiZSLm ,i angajamentele nesiguranţei în identitatea de tranziţie a societăţilor interesate. chimbat cu un altul, s T a t t a . C n alte cuvinte, aernoera Izbânda sau eşecul integrării europene nu pot aparţine îns t o n a l e d e l a . a l i a * a , „ m ă s u r a î n care decât societăţii româneşti în ansamblul ei. Prin durata, comple „ „ a r putea reprezenta o alegerepatra ^ r ă z b o i u h n «ce, o f*.— xitatea şi caracterul său difuz, acest proces nu va avea artizani şl l i u chiar este consacrată de puterea care, in epuw nici nu va contribui la acumularea de beneficii simbolice. Nimeni nu-şi va putea atribui meritul pentru rezultatul final, căci uni apărase. Mai mult, democraţia este o alegere bună sau singura alegere posibilă tocmai pentru că Uniunea Sovietică a asemenea rezultat nu există. Există, în schimb, o multitudine del pierdut războiul rece. Ceea ce explică de ce membrii vechii etape şi de constrângeri, de sacrificii în ordinea suveranităţii sauj nomenclaturi nu au resimţit, în România, ca de altfel nici în în planul structurilor economice, ale căror consecinţe nu sunt] Bulgaria sau în Polonia, vreo dificultate practică sau teoretică în astăzi nici măcar întrevăzute. a-şi asuma conducerea procesului de democratizare. Pentru acest Cultura comună a instituţiilor Europei unite este o cultură a tip de elite, un regim politic nu este, în ultimă instanţă, decât o confruntării şi compromisului, nu una a înfruntării şi excluderii, ' consecinţă internă a unei politici externe. cele două trăsături ce par să domine cultura politică românească Al doilea război mondial s-a încheiat cu o capitulare necon­ din epoca tranziţiei. într-un astfel de cadru instituţional nu se diţionată a totalitarismului nazist şi cu o colonizare democratică repurtează niciodată victorii fulgerătoare, ci trebuie duse războaie societăţilor pe care acesta le guvernase. în schimb, comunismul de uzură. Integrarea ar putea fi comparată, mai degrabă, cu o nu a fost confruntat cu nici o cerere de capitulare necondiţionată plictisitoare bătălie de tranşee, decât cu o luptă eroică între şi nici nu a capitulat în faţa propriilor cetăţeni pentru a se retrage definitiv din istorie. Sfârşitul războiului rece a oferit totalitaris­ generali de armate. Integrarea nu este un proces la îndemâna unei mului comunist o pace necondiţionată, adică o pace ale cărei con­ clase politice care se mulţumeşte să reprezinte societatea fără să diţii rămân nereglementate şi faţă de care societăţile posteomu­ o guverneze. niste nu sunt chemate să-şi definească nici răspunderi şi nici Or, clasa politică românească se dovedeşte incapabilă să angajamente. gândească postcomunismul în termenii unei alegeri de civilizaţie, făcută cu răbdare şi minuţie. într-adevăr, părăsirea comunismului nu a reprezentat abandonarea unui proiect de societate în favoarea unuia nou sau măcar diferit, menit să reîntemeieze corpul politic. Comunismul a fost pur şi simplu demis ca produs economicosocial al unei situaţii strategice perimate, caracterizate de declinul Uniunii Sovietice, şi care se cuvenea înlocuită cu o altă conjunc­ tură strategică, organizată de Statele Unite. Comunismul ar fi fost astfel fructul unei alianţe nefericite, impuse de constrângerea sovietică. Prin urmare, democraţia nu ar fi şi ea decât conţinutul UI

306

instituţional al unei alianţe, de această dată fericite, cu Occidentul atlantic. în fapt, clasa politică românească - ce nu se singularizează în regiune dintr-un asemenea punct de vedere - gândeşte încă în cadrele războiului rece. Există astfel două tabere militare şi tot atâtea sisteme politice. Şi, din moment ce un regim a fost schimbat cu un altul, s-ar cuveni transferate şi angajamentele internaţionale de la o alianţă la alta. Cu alte cuvinte, democraţia nu ar putea reprezenta o alegere pertinentă decât în măsura în care este consacrată de puterea care, în epoca războiului rece, o apărase. Mai mult, democraţia este o alegere bună sau chiar singura alegere posibilă tocmai pentru că Uniunea Sovietică a pierdut războiul rece. Ceea ce explică de ce membrii vechii nomenclaturi nu au resimţit, în România, ca de altfel nici în Bulgaria sau în Polonia, vreo dificultate practică sau teoretică în a-şi asuma conducerea procesului de democratizare. Pentru acest tip de elite, un regim politic nu este, în ultimă instanţă, decât o consecinţă interna a unei politici externe. Al doilea război mondial s-a încheiat cu o capitulare necon­ diţionată a totalitarismului nazist şi cu o colonizare democratică a societăţilor pe care acesta le guvernase. în schimb, comunismul nu a fost confruntat cu nici o cerere de capitulare necondiţionată şi nici nu a capitulat în faţa propriilor cetăţeni pentru a se retrage definitiv din istorie. Sfârşitul războiului rece a oferit totalitaris­ mului comunist o pace necondiţionată, adică o pace ale cărei con­ diţii rămân nereglementate şi faţă de care societăţile posteomuniste nu sunt chemate să-şi definească nici răspunderi şi nici angajamente.

170, 191, 194, 215, 217, 255, 263, 277, 300, 307. Touraine Alain, 33. Transilvania, 174n, 263, 291. Tudor Corneliu Vădim, 40-42. Ţara Oltului, 20. Ţara Românească, 263. UDMR, 41, 189, 197, 200-202, 206,210,212, 274. Ungaria, 86,89-90,155, 159,258, 300, 301,302. Uniunea Europeană, 34,291,293, 303, 305, 306. Uniunea Scriitorilor din RSR, 53. Uniunea Sovietică, 50, 68, 300, 304, 306, 307. Universitatea din Bucureşti, 284n, 286. USD, 200, 201 n, 206, 208,210.

Văcăroiu Nicolae, 150, 179. Vâitoianu Arthur, 174n. Vâlcea, 268. Valea Jiului, 59, 265, 266, 267, 268, 271. Vasile Radu, 150. Vechiul Regim, 59,138,142. Veyne Paul, 103. Viena, 291. virtute, 7, 39, 69, 194. voinţă generală, 171, 212, 232. vot, 161, 167, 171, 193, 199,201, 202.

CUPRINS

PREFAŢĂ LA A DOUA EDIŢIE

5

CUVÂNT ÎNAINTE LA PRIMA EDIŢIE (1999)

9

zestre guvernamentala, 173. Weber Max, 251. Yalta, 30.

INTRODUCERE

17

Povara politicii sau ilegitimitatea democratică a democraţiei de tranziţie

19

Cercul virtuos al democratizării

20

Metoda indiferenţei etice

23

Reîntoarcerea politicului?

25

Post-nomenclatura

28

Complexul limbajului dublu Cetăţeanul: un obiect politic neidentificat

•.. 31 33

Opinii şi opinie publică

35

Cultura locurilor comune

38

Discursul anti-antidemocratic

40

Capitolul I - COMUNISMUL CA ETICĂ A IRESPONSABILITĂŢII

43

Un monopol leneş

45

Totalitarismul ca monopol

46

Modelul hirschmanian

47

între abandon şi protest

50

Concurenţii loiali ai comunismului

53

Capitolul II - TRANZIŢIA SAU E C O N O M I A P O L I T I C Ă A NERĂBDĂRII

123

Cultura unanimităţii

55

Numai ceea ce este p e r m a n e n t se schimbă

125

Asentimentul prin cultură

56

Parabola tunelului

126

Nimeni nu trece neobservat

58

Trecutul care nu trece

129

Emigraţia morală

61

Echitatea în condiţiile libertăţii

132

De la mobilizare la includere

64

Solidaritatea ca răbdare organizată

134

Ideologia destinului colectiv

67

Puterea de hârtie

137

Individualismul răsturnat

68

Dreptul la impostură al statului de drept

138

Individualism şi naţionalism

71

Guvernare şi politică

141

Individualism şi modernizare

74

Arta guvernării şi pozitivitatea juridică

144

Individualismul dependent

77

Inflaţia legislativă

146

Servitutea involuntară?

81

Dificila perpetuitate a statului

149

Puterea ea strategie anonimă

82

Poporul împotriva societăţii

153

O ascensiune politico-juridică

84

Bipolarismul ideologic

154

Cum de a fost posibil?

86

Scurta istorie a populismului românesc

157

O alegere istorică?

87

Cine sunt românii?

161

Participarea negociată

91

Partidocraţia: de la Partid la partide

167

Mitul nefericirii totalitare

95

Despre ignoranţa invincibilă în democraţie

168

Cine a pierdut?

96

Democraţia partidelor

170

A câştigat cineva?

99

Pactul constituţional

174

O putere pastorală

103

Clientelism şi răspundere politică

177

Anticomunismul posteomunist

107

Partidele domnesc, dar nu guvernează

181

Răspundere şi responsabilitate

108

O convertire ratată Problema vinovăţiei

Pe cine reprezintă partidele?

184

110

Partidocraţie şi societate civilă

187

112

Nereprezentativitatea proporţională

193

Anticomunismul: ultima ideologie?

115

Principiul alternanţei

194

Competenţa ilegitimă a anticomunismului

118

Practica coaliţiilor restrânse

197

Efectul pervers al reprezentării proporţionale

203

Scrutinul majoritar: o simulare

205

Capitolul III - ABSENŢA SUBIECTULUI POLITIC

.213

ÎNCHEIERE

297

Revoluţia de recuperare

215

Postcomunismul: o pace necondiţionată

299

O revoluţie imaginată

216

State învinse şi societăţi victorioase

300

întoarcerea în Europa

219

O alianţă „cu faţă umană"

Trecutul luminos

223

Un război de uzură

Monarhia republicană

225

O revoluţie cu faţa spre trecut

228

De la populism la reacţiune

231

Popor, populaţie, societate Statul dublu

232 :

235

Societatea invizibilă

238

Statul nedrept

241

Un actor fără rol: clasa muncitoare

242

Cât de drept este statul de drept?

244

Prezumţia de iresponsabilitate

248

Legea şi echitatea

251

Delatorul şi ethos-ul dependenţei

255

Partidul, poporul şi Securitatea sau despre o negociere care nu a avut loc

258

Corporatismul de tranziţie

263

Cine poate mult, poate oare şi mai puţin?

264

Imunitate şi inechitate

269

Iresponsabilitatea corporată

271

„Monstruasa coaliţie"

273

Ortodoxia, o morală a naţiunii

277

Eşecul statolatriei

278

Legea românească

281

Etatizarea Ortodoxiei

285

Subsidiaritate, descentralizare, federalizare

289

Omul este mai bătrân decât statul

293

303 -

305

ABREVIERI

309

BIBLIOGRAFIE

311

INDICE

337