Cuznetov Al. (1)

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT CADETRA DREPTUL ANTREPRENORIATULUI

Alexandru CUZNEŢOV Iurie MIHALACHE Marcel LUNGU

Vlad VLAICU

Natalia BACALU Alexandr CALENIC Olga TRETIACOV

DREPTUL AFACERILOR Curs Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor, pentru studenţii Facultăţii „Ştiinţe economice” Ediţia II-a revăzută și adăugită

CHIŞINĂU 2012

Cursul a fost elaborat de un colectiv de autori în următoarea componenţă: Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept (titlurile 1-8; 22), Vlad VLAICU, dr. în drept (titlul 23), Iurie MIHALACHE, dr. în drept (titlurile 9- 11; 14, 17, 18), Marcel LUNGU, mag. în drept (titlurile 12 (§1-5); 20, 21), Natalia BACALU, mag. în drept (titlurile 13; 16; 19), Alexandr CALENIC, lector superior (§6 din titlul 12) Olga TRETIACOV, mag. în drept (§1, 3 din titlul 13)

Responsabil de ediţie, Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept, conf. univers. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită

Consultant ştiinţific – Roşca NICOLAE, doctor în drept, conferenţiar universitar, şeful Catedrei „Dreptul antreprenoriatului”, USM. Prezentul curs a fost elaborat în conformitate cu programa cursului „Dreptul afacerilor” predestinată pentru Facultatea de Ştiinţe Economice, ce a fost aprobată de Catedra „Dreptul antreprenoriatului”, Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova. La baza elaborării cursului sînt puse actele normative în vigoare la 1 martie 2013. Este destinat studenţilor facultăţilor ştiinţe economice, precum şi persoanelor ce sînt interesate de studiul prezentului curs.

DREPTUL AFACERILOR

CUPRINSUL PARTEA GENERALĂ CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI §1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală..... 11 §2. Premisele apariţiei statului şi dreptului...................................13 §3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului..............................................................................15 CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI §1. Conceptul statului, trăsăturile lui............................................19 §2. Dimensiunile (atributele) statului...........................................21 §3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.......................................25 §4. Forma statului.........................................................................28 CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI §1. Conceptul dreptului................................................................35 §2. Funcţiile dreptului...................................................................38 CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR §1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor.............................41 §2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului................44 §3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor..................................48 §4. Principiile dreptului afacerilor................................................52 CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI AFACERILOR §1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice...............57 §2. Structura normei juridice a dreptului afacerilor......................59 §3. Clasificarea normelor juridice.................................................61 3

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

CAPITOLUL 6. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR §1. Noţiunea de izvor de drept......................................................65 §2. Caracteristica izvoarelor dreptului..........................................67 §3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor...............................................................................76 CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE §1. Conceptul interpretării normelor juridice...............................80 §2. Formele (felurile) interpretării................................................81 §3. Metodele interpretării.............................................................83 §4. Rezultatul interpretării normelor juridice...............................85 CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC §1. Conceptul raportului juridic....................................................86 §2. Premisele raportului juridic....................................................89 §3. Structura (elementele) raportului juridic................................91 CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL AFACERILOR §1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică în dreptul afacerilor.................................................................................96 §2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor.................97 §3. Condiţiile (temeiurile) angajării răspunderii juridice în dreptul afacerilor.................................................................99 §4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor.............103 §5. Forme ale răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul afacerilor...............................................................................105 PARTEA SECIALĂ CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR §1. Definirea activităţii de întreprinzător....................................109 §2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător........... 110 4

DREPTUL AFACERILOR

§3. Genurile activităţii de întreprinzător..................................... 112 §4. Subiectele activităţii de întreprinzător.................................. 114 §5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale................................................................................. 119 §6. Activităţi interzise.................................................................121 §7. Profesii liberale.....................................................................122 CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR §1. Consideraţii generale............................................................125 §2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător...............126 §3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător............127 §4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător...........................129 §5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător.....134 §6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de întreprinzător....................................................................138 §7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător....................................................141 §8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător...............143 CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE §1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului.................................149 §2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii.. 152 §3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale..................156 §4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social.................................158 §5. Formarea şi modificarea capitalului social...........................162 §6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic ...................167 CAPITOLUL 13. PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT AL DREPTULUI AFACERILOR §1. Întreprinzător – persoană fizică ca subiect al dreptului afacerilor..............................................................................175 §2. Persoană fizică ca titular al patentei de întreprinzător..........180 5

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale............................................................................183

§4. Gospodăria ţărănească (de fermier).............................185 CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV §1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ....................188 §2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ................189 §3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ....................195 §4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ.................................................................................197 §5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.....................................................................201 §6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ...................................................................................203 CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ŞI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ §1. Societatea în nume colectiv: ................................................207 1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv.........................207 1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv.........................209 1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv....................... 211 1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv.............213 §2. Societatea în comandită: ......................................................214 2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită......214 2.2. Constituirea societăţii în comandită..............................217 2.3. Funcţionarea societăţii în comandită.............................219 2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită......222 CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ §1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată (SRL)............223 §2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată..................................................................................232 §3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată............................236 6

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 17. SOCIETATEA PE ACŢIUNI §1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni...................327 §2. Constituirea societăţii pe acţiuni...........................................239 §3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni....242 §4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni.........................................247 §5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni...............................248 CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE §1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor..............................250 §2. Organele de conducere ale cooperativei...............................253 §3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative............254 §4. Cooperativa de producţie......................................................255 §5. Cooperativa de întreprinzător...............................................259 §6. Cooperativa de consum.........................................................261 CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ §1.Întreprinderea de stat.............................................................264 §2.Întreprinderea municipală......................................................271 CAPITOLUL 20. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV §1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice......................275 §2. Reorganizarea prin fuziune...................................................276 §3. Reorganizarea prin dezmembrare.........................................279 §4. Transformarea.......................................................................283 §5. Procedura de lichidare a persoanei juridice..........................285 §6. Lichidatorul persoanei juridice.............................................294 CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR §1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate........296 §2. Participanţii la procesul de insolvabilitate............................299 §3. Intentarea procesului de insolvabilitate................................321 7

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare....327 §5. Procedura de restructurare....................................................337 CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE ÎN DREPTUL AFACERILOR §1. Noţiuni generale privind contractele comerciale..................345 §2. Contractul de leasing............................................................350 §3. Contractul de franciză...........................................................357 §4. Contractul de credit bancar...................................................363 CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR § 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia fiscală...................367 § 2. Impozitul pe venit ...............................................................390 § 3. Taxa pe valoarea adăugată ..................................................393 § 4. Accizele . .............................................................................395 § 5. Impozitul privat....................................................................398 § 6. Taxele vamale .....................................................................398 § 7. Taxele percepute în fondul rutier ........................................400 § 8. Impozitul pe bunurile imobiliare ........................................408 § 9. Impozitul pentru folosirea resurselor naturale.....................409 § 10. Taxele locale .....................................................................412 Bibliografie......................................................................................422

8

DREPTUL AFACERILOR

CUVÎNT ÎNAINTE Prezentul suport de curs este elaborat în corespundere cu curriculum-ul universitar la disciplina „Dreptul afacerilor”, prevăzut pentru studenţii ai facultăţilor de ştiinţe economice din instituţiile de învăţămînt superior. Cursul reprezintă ediţia a II-a, revăzută şi adăugită semnificativ, cuprinde în sine o abordare succintă a materiei Dreptului afacerilor în Republica Moldova, deoarece cunoştinţele acumulate la această disciplină nu se clădesc pe cunoştinţe juridice acumulate anterior, ci sînt studii care reprezintă doar un punct de pornire în studiul dreptului. Din acest motiv prezentul de curs este elaborată în aşa fel încît începe cu teme selectate din cursul de teorie generală a dreptului şi doar în a doua parte continuă cu teme specifice dreptului civil, dreptului procesual civil şi în special dreptului afacerilor citit la facultăţile de drept. Prezentul curs permite studierea unor teme de mare importanţă pentru activitatea de întreprinzător, referindu-se, în special, la statutul juridic al întreprinzătorilor, regimul juridic al diverselor tipuri de activităţi de întreprinzător (afaceri), contactele comerciale, reglementarea juridică al taxelor și impozitelor, şi la alte fenomene juridice ce contribuie la dezvoltarea mediului de afaceri, un mediu ce necesită de a fi cunoscut de viitorii economişti. Situaţia din ultimii ani ne dovedeşte că pe măsura dezvoltării relaţiilor din sectorul privat, această disciplină devine din ce în ce mai necesară, în special pentru tinerii specialişti, care au nevoie de o bună pregătire atît economică, cît şi juridică. 9

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

În consecinţă, scopul urmărit de către autori la scrierea acestui curs este de a oferi o pregătire juridică temeinică pentru studenţii facultăţilor de ştiinţe economice şi un suport sigur de instruire tuturor celor angajaţi în activitatea economică de întreprinzător. Autorii s-au străduit ca prin sursele bibliografice utilizate în text, să îndemne studenţii de a consulta şi alte surse, pentru a înţelege bine disciplina dată. O atenţie deosebită a fost acordată limbajului, luînd în considerare faptul că cartea este destinată în primul rînd studenţilor facultăţilor ştiinţe economice şi ei au nevoie de ceva timp pentru a înţelege semnificaţia cuvintelor şi expresiilor ce ţin de domeniul dreptului. S-a insistat mult pe bibliografia în limba romînă, considerînd că unui student, pentru început îi este suficient efortul pe care îl va face dacă va consulta literatura juridică în limba maternă, pentru a însuşi şi a cunoaşte bine vocabularul juridic. Considerăm că prezentul curs, destinat studenților facultăților științe economice, va fi interesant și pentru alte persoane interesate de studiul dreptului afacerilor. Autorii

10

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI § 1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale a căror existenţă se limitează la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii. Istoria organizării statale a societăţii nu corespunde cu istoria dezvoltării societăţii umane, deoarece statul apare la o anumită treaptă a evoluţiei societăţii umane, de aceea elaborarea unui concept pe deplin ştiinţific al statului presupune cercetarea originii statului, a cauzelor care au determinat trecerea societăţii de la forme de organizare nestatală la organizarea statală a societăţii. Istoria dezvoltării societăţii umane, din punctul de vedere al organizării vieţii sociale, poate fi împărţită în două mari epoci: epoca societăţii prestatale şi epoca formaţiunilor social-politice1. Una dintre primele forme de convieţuire a strămoşilor noştri a fost hoarda. Hoarda reprezintă un grup de indivizi reuniţi fără nici o regulă fixă, stabilă. Viaţa hoardei este nomadă, nu este legată de un anumit loc de trai, iar principalele mijloace de existenţă hoarda le obţine din vînătoare şi pescuit. Puţin cîte puţin, acest regim se modifică: apare agricultura, se construiesc primele locuinţe, încep a fi recunoscute legăturile de descendenţă. Prima formă umană de comunitate ce a luat locul hoardei primitive a fost ginta, adică o uniune de oameni bazată pe rudenie de sînge, oameni legaţi prin munca colectivă şi apărarea în comun a intereselor comune, precum şi prin comunitatea limbii, moravurilor, tradiţiilor. Relaţiile între membrii ce formau ginta se caracterizau prin egalitatea tuturor, prin solidaritate şi ajutor reciproc. Aparte1

Г.К.Федоров. Теория государства и права - Chişinău: Reclama, 2004, p.38.

11

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

nenţa la o gintă sau alta nu era condiţionată de prezenţa oamenilor pe un anumit teritoriu, ci de relaţiile lor de rudenie, de sînge – la început reale, iar mai apoi simbolice, de descendenţa lor din acelaşi strămoş, feminin sau masculin. Întrucît în prima perioadă de dezvoltare a ginţii relaţiile de căsătorie nu erau încă, rudenia se stabilea după mamă, iar femeia devine nucleul vieţii sociale. Nu este vorba despre o hegemonie politică, ci despre determinarea înrudirii ce se face plecînd de la mamă. Acest factor determină formarea ginţii matriarhale. La o treaptă superioară de evoluţie, în epoca destrămării comunei primitive, ginta matriarhală va ceda locul ginţii patriarhale, unde tatăl devine centrul vieţii sociale, capul familiei şi el va determina mai departe apartenenţa la o gintă sau alta, inclusiv gradul de rudenie. Ordinea evoluţiei poate fi reprezentată, astfel, de trei faze succesive: hoardă, matriarhat, patriarhat. Conducerea ginţii, a vieţii ei economice, militare, spirituale etc. aparţine unui organism cu caracter obştesc, unei puteri nepolitice obşteşti. Hotărîrile erau luate de adunarea generală a membrilor adulţi ai ginţii. Problemele curente erau soluţionate de un sfat, în frunte cu un şef, ales de gintă. Organele de conducere a ginţii puteau fi înlocuite oricînd de gintă. Autoritatea lor era de natură morală, părintească. Nu există o categorie specială de oameni ce conduc, nu există un organ special de constrîngere, de violenţă. În ce privește relaţiile sociale din această epocă, ele sînt reglementate de anumite reguli de convieţuire socială: obiceiuri, morală, prescripţii religioase. Pentru această perioadă este caracteristic şi faptul că nu există deosebire dintre drepturi şi obligaţii. Pentru omul primitiv nu se pune încă întrebarea dacă participarea la treburile obşteşti, răzbunarea sîngelui sau răscumpărarea sînt datorii sau drepturi. Această întrebare i se părea, probabil, tot atît de absurdă ca şi faptul dacă mîncatul, dormitul, vînatul constituie un drept sau o obligaţiune. De regulă, fiecare individ se consideră obligat să urmeze exemplele strămoşilor săi2. 2 B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 12, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova - Chişinău: Cartier, 1997.

12

DREPTUL AFACERILOR

La o etapă mult mai avansată apare tribul ca o uniune a cîtorva ginţi, obşti. Tribul constituie o comunitate etnică şi de organizare socială a mai multor ginţi sau familii înrudite. Formarea, la o epocă posterioară, a uniunilor de triburi este un proces însoţit de consolidarea legăturilor gospodăreşti şi culturale intertribale. Ciocnirile militare, migraţia populaţiei, toate acestea cauzate de apariţia proprietăţii private, duceau treptat la un amestec de triburi, la înlocuirea vechilor legături de rudenie prin sînge cu cele determinate de legături teritoriale şi la apariţia unei noi forme de comunitate istorică.

§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au creat destul de lent şi de greu. Primii germeni au apărut în perioada descompunerii comunei primitive prin evoluţia treptată a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, precum şi prin modificarea în structura şi organizarea societăţii primitive. Schimbările în domeniul procurării celor necesare pentru trai: dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugăritului, a schimbului etc. au constituit un pas enorm atît pentru societate în ansamblu, cît şi pentru fiecare individ. Are loc trecerea de la economia prădalnică la economia productivă, iar în aceste condiţii omul devine producător, apare familia3. În legătură cu aceasta, filosoful german Hegel menţiona: „...Începutul adevărat şi prima fundaţie a statului consistă în introducerea agriculturii, alături de introducerea căsătoriei, întrucît primul din aceste principii aduce cu sine prelucrarea solului şi, odată cu aceasta, proprietatea privată exclusivă, reducînd viaţa nomadă a sălbaticului, care îşi caută în peregrinări subzistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa satisfacerii necesităţilor; de aceasta se leagă limitarea raporturilor sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei legături într-o alianţă durabilă, universală în sine, tot astfel a nevoii subiective în grijă de familie şi a posesiei în averea familiei”. 3

Gh.Avornic. Teoria generală a dreptului, Chişinău: Cartier, 2004, p.46.

13

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că în aceste comunităţi raporturile membrilor lor şi-au găsit reflectare într-o serie de norme sociale, devenite cu timpul „tabu-uri” corespunzătoare a ceea ce s-a numit „totemismul de clan”. Conform prevederilor „tabu-urilor”, se interzice incestul dintre frate şi soră; este considerat nenatural şi de neînchipuit incestul cu mama; se pedepseşte, dar nu cu pedeapsă prea mare, raportul intim cu fiica etc. Apare necesitatea de a stabili modalitatea de răzbunare. Ea, de regulă, se bazează pe conceptul egalităţii. Acest concept de egalitate se rezumă în aşa-zisa Lege a Talionului, care cere ca reacţia împotriva vătămării să se facă cu aceeaşi armă sau în aceeaşi parte a corpului; în acest context ne amintim de formula: „...ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă...”. Dar, acest regim al răzbunării duce la slăbirea grupurilor, din cauza luptelor de răzbunare continuă. Din aceste motive apare tendinţa ca ofensa, în loc să fie răzbunată, să fie despăgubită, fie conform unui sistem de tarife determinate, fie conform judecăţii unui arbitru, ales de părţi dintre cei mai bătrîni. În anumite cazuri se impune curmarea conflictelor interne şi reunirea forţelor împotriva unui duşman comun, fie în scop de apărare, fie în scop de atac. Sub influenţa tuturor acestor factori, deasupra unităţilor gentilice deosebite se formează un agregat cu mult mai vast şi mai complex – statul, adică o reunire de grupuri, care nu se mai întemeiază pe legătura de sînge, ci are o altă natură. Inclusiv în acest moment încep să se schiţeze elementele statului, care au stat la baza formării lui: a) un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distribuţie organică a diferitelor activităţi şi funcţiuni sociale; b) un raport constant de stăpînire asupra unui teritoriu determinat; c) o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de autoritatea şefului. Bineînţeles, statul nu a apărut într-o zi. Pentru multă vreme mai persistă divergenţe, luptă chiar între organizaţiile minore (ginţi) şi puterea centrală care tindea să le supună. 14

DREPTUL AFACERILOR

Un proces analog celui expus se înregistrează şi în domeniul dreptului. Normele juridice apar pe două căi: a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei, morală, norme religioase) sînt preluate şi, adăugîndu-li-se elementul de sancţiune (pedeapsă), sînt transformate în norme de drept; b) se creează reguli de drept noi, edictate de noua putere.

§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului Problema privind originea statului şi dreptului, cauzele care au determinat apariţia lor a preocupat întotdeauna gîndirea umană încă din cele mai vechi timpuri, din perioada antichităţii. În încercarea de a răspunde la întrebarea: cînd şi de ce au apărut statul şi dreptul, care e sursa şi fundamentul lor? – la diferite intervale, în diferite ţări, au fost elaborate un număr extrem de mare şi de variate teorii, concepţii. Făcînd abstracţie de multitudinea şi varietatea acestor concepţii, ele pot fi reduse la cîteva mai esenţiale, care, într-o formă sau alta, de la un autor la altul, aproape că nu diferă. Cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, mai mari sau mai mici, la cercetarea unor sau altor aspecte ale fenomenului statului sînt următoarele4: Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii) Potrivii acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste, islamice etc., fără a mai vorbi despre religiile din Orientul Antic, statul este creaţia divinităţii, iar monarhul, şeful statului, este reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Aşa, de exemplu, împăratul Japoniei este numit „Fiul Soarelui”, faraonul Egiptului Antic era considerat singurul intermediar între Dumnezeu şi oameni ş.a.m.d. Promotori ai concepţiei divine asupra puterii de stat au fost, mai ales, Sfîntul Augustin şi Sfîntul Paul, teologii filosofi, moralişti şi dialecticieni. 4 B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 14, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova - Chişinău: Cartier, 1997.

15

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Teoria patriarhală Părtaşii acestei concepţii susţin că statul îşi trage originea de la familie. Germenii acestei concepţii pot fi observaţi încă la Aristotel În renumita sa lucrare „Politica” Aristotel susţine că omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma prelungită a acesteia. În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de englezul Robert Filmer, în lucrarea sa „Patriarhul” (1653). El recurge la argumentele din Biblie, afirmînd că monarhul deţine puterea de stat în calitate de moştenitor al lui Adam care a fost învestit de Dumnezeu atît cu puterea părintească, precum şi cu cea legală. Teoria patrimonială Apărută în perioada medievală, această teorie susţine că statul a luat naştere din dreptul de proprietate asupra pămîntului. Guvernanţii stăpînesc teritoriul în virtutea unui vechi drept de proprietate, iar poporul nu este decît o adunare de arendaşi, pe moşia stăpînului. Concepţia a avut o aplicare mai mare în Germania. Una dintre formulele ei răspîndite afirmă că „sîngele şi pămîntul făuresc istoria”. Teoria violenţei Această teorie capătă o răspîndire largă mai ales în epoca modernă. Cei mai de seamă reprezentanţi ai ei (E.Duhring, L.Gumplowiez, K.Kautsky) atribuie violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi a statului. Statul a apărut în lupta dintre diferite triburi primitive. Tribul învingătorilor instituie puterea de stat, se transformă în partea dominantă a societăţii, iar tribul învins constituie masa supuşilor, învingătorii devenind şi proprietari ai bogăţiilor acaparate. Teoria organică (biologică) Această concepţie a apărut în secolul al XlX-lea. Reprezentanţii ei: juristul elveţian Bluntschli, sociologul englez Spencer, sociologul francez Borms transpun legile naturii asupra studierii statului. După părerea lor, statul este un organism social compus din oameni, tot astfel cum organismul animal se compune din celule. Statul are o voinţă şi conştiinţă separată de voinţă oamenilor din care este compus. Exact aşa cum într-un organism organele desfă16

DREPTUL AFACERILOR

şoară anumite activităţi, trebuie să decurgă lucrurile şi în societate, unde fiecare om, fiecare pătură socială îşi are locul şi rolul ei. Statul trebuie să domine asupra tuturor, după cum organismului viu îi sînt supuse toate părţile sale. Teoria rasială Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a dominaţiei raselor „superioare”. Cele mai reacţionare variante ale teoriei rasiale au fost dezvoltate de teoreticienii regimurilor fasciste şi totalitare, instaurate între cele două războaie mondiale de teoreticienii regimurilor fasciste. În viziunea părtaşilor acestei concepţii, statul se transformă întrun mecanism centralizat excesiv, axat pe o ierarhie militar-birocratică, în fruntea căreia se află fiurerul, exponent al „spiritului naţiunii”. Apropiată de această teorie este şi teoria „globalismului”, ce pune la bază ideea împărţirii sferelor de influenţă între statele principale pentru „a ajuta” celelalte state. Teoria psihologică Adepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de ordin psihologic. După părerea lor, în societate există două categorii de oameni: unii sînt predestinaţi, din punct de vedere psihic, pentru funcţii de conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi. Se afirmă, de asemenea, că oamenii după natura lor sînt dispuşi să trăiască nu izolat unul de altul, ci în comunităţi. Teoria contractualistă (contractului social) Această teorie îşi trage rădăcinile încă din Grecia Antică, însă apogeul interpretării este apariţia unor personalităţi de seamă ale gîndirii umane, cum ar fi J.J.Rousseau, J.Locke, T.Hobbes. Potrivit acestei teorii, apariţia statului este rezultatul unei înţelegeri între oameni, al unui contract social încheiat din voinţa oamenilor, al unui „pact de supunere”. Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertate. Teoria juridică a “statului-naţiune” A fost elaborată în principal de Carre de Malberg, care afirma că „...statul este personificarea juridică a unei naţiuni”. Tradiţia germa17

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

nă consideră ca esenţiali pentru definirea naţiunii sînt factorii materiali şi spirituali, cum ar fi: cultura, limba, solul, rasa. Tradiţia franceză pune accent mai ales pe factorii subiectivi, cum ar fi, bunăoară, tendinţa de a coexista, sentimentele de legătură spirituală între membrii unei comunităţi. Teoria materialistă Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria marxistă, conform căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, al scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste. Ea a predominat în aşa-zisele state socialiste pînă nu demult, fiind considerată singura teorie argumentată din punct de vedere ştiinţific. Şcoala dreptului natural Această şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. Aşa, de exemplu, Aristotel în lucrarea sa „Logica” concepe lumea ca un tot unitar cuprinzînd ansamblul naturii. După părerea lui, omul face parte din natură într-un dublu sens: pe de o parte, el este o parte a materiei participînd la experienţa acesteia, iar, pe de altă parte, este dotat cu o raţiune activă care îl deosebeşte de celelalte părţi ale naturii, fiind capabil să-şi dirijeze voinţa în acord cu raţiunea. Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul pozitiv. Dreptul natu­ral constituie un fundament esenţial al celui pozitiv, ultimul urmînd să corespundă principiilor dreptului predestinat. Şcoala normativistă a dreptului Fondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei şcoli, sistemul normelor juridice se înfăţişează în formă de piramidă. La baza acestei piramide se află norma de conduită socială fondată pe drept. Toate celelalte acte normative derivă din norma de conduită socială pe baza dreptului; în acelaşi timp, drepturile subiective nu sînt altceva decît puncte de confluenţă pentru acţiunea normelor juridice.

18

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI §1. Conceptul statului, trăsăturile lui Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept. Aceste două fenomene, percepute ca fiind sociale şi politice, se împletesc atît de mult, încît nu pot fi separate unul de celălalt. Cuvîntul „stat” provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil, permanent. Iniţial, acest cuvînt a desemnat cetăţile (spre exemplu, grecii foloseau termenii polis sau politea), republicile de tipul celei romane (romanii foloseau termenii res publica, civitatis), despoţiile orientale şi alte forme de organizare politică a societăţii. Aceasta însă nu însemna că la etapa timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de exemplu, la gînditorii din antichitate, cum ar fi Aristotel, Platon ş.a. În sensul său modern, noţiunea „stat” apare mult mai tîrziu, începînd cu secolul al XVI-lea. Cert este că folosirea acestui cuvînt în sensul său modern este legată de numele lui Niccolo Machiavelli, care în lucrarea sa „Principele” menţionează că „...toate statele, toate stăpînirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sînt fie republici, fie principate”. Totuşi, fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat este folosită în mai multe sensuri. În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul este organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate. În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea. 19

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Deseori, în viaţa de toate zilele, cuvîntul „stat” este utilizat şi într-un sens mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu, Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie etc. Conceptul statului este reperat sau exprimat din perspective diferite, care întrunesc elementele caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor. După profesorul Ion Deleanu, statul semnifică dimensiunea specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane relativ omogene, întruchipînd Naţiunea, şi care este guvernată de o putere instituţionalizată, avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală5. Genoveva Vrabie defineşte statul ca fiind „...un sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a unui popor stabilizat pe un anume teritoriu), deţinînd în acest scop atît monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului”6. Într-o altă concepțiune, statul se manifestă ca fiind unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională, locuind pe un teritoriu determinai, care le este propriu lor, şi dominat de un guvern, adică de o putere învestită cu dreptul de a formula ordine şi de a le face să fie executate7. În concepţia lui Marx şi Engels, statul este definit ca fiind un aparat represiv, o maşină de represiune în mîna claselor dominante, care le permite acestora să-şi asigure dominaţia asupra claselor dominate pentru a le supune exploatării8. Efectuînd o analiză succintă a acestor definiţii, observăm că, în majoritate, ele prezintă statul ca pe o organizaţie social-politică ce deţine monopolul forţei de constrîngere, al elaborării şi aplicării 5 Ion Deleanu. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II - Iaşi, 1993, pag.8. 6 Genoveva Vrabie. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului - Iaşi, 1993, pag. 184. 7 D.Berthelemy. Trăite elementaire de droit administratif - Paris, p. 1. 8 Gh.Avornic. Teoria generală a dreptului - Chişinău: Cartier, 2004, p.64.

20

DREPTUL AFACERILOR

dreptului, în mod explicit sau subînţeles, îl prezintă ca fiind o organizaţie politică a clasei sau a claselor dominante economiceşte în care guvernanţii îşi realizează scopurile exercitînd diferite funcţii în vederea asigurării conducerii asupra întregii societăţi de pe un teritoriu determinat. Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus, constatăm că statul este caracterizat, de regulă, ca: - o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială; - o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului; - o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităţi umane; - o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în exclusivitate, poate impune executarea voinţei generale, aplicînd, în caz de necesitate, forţa de constrîngere. Statul reprezintă un sistem organizaţional al puterii, determinat istoriceşte, format ierarhic ca un instrument de dominaţie, ce realizează în mod suveran conducerea unui popor de pe un anumit teritoriu delimitat prin frontiere, deţinînd în acest scop atît monopolul creării, cît şi aplicării dreptului.

§2. Dimensiunile (atributele) statului Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni istorice şi politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul este de neconceput. Printre acestea: teritoriul, populaţia (naţiunea), autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea. Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele condiţionează atît apariţia, cît şi dispariţia sau reînvierea statului. Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Deşi, la prima vedere, teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el reprezintă, de asemenea, un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile pe care le are: 1) teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu, localizînd în aşa mod statul şi delimitîndu-1 de alte state; 21

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

2) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei ce-l locuiesc (populaţia), atribuindu-le calitatea de apartenenţă la statul respectiv, calitate de supuşenie sau de cetăţenie; 3) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului; 4) teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale. Drept teritoriu al statului se consideră întreaga parte terestră, subsolul, apele, spaţiul aerian în limitele frontierelor de stat asupra cărora statul îşi exercită puterea. Partea terestră este delimitată prin movile de pămînt, diverse semne naturale, linii de relief care şi despart uscatul între două state. Subsolul se consideră partea subterestră a uscatului, accesibil din punct de vedere tehnic. Apele se consideră lacurile, rîurile, mările şi oceanele. În cazul delimitării frontierelor pe apă, există mai multe reguli: a) în caz că rîul este navigabil, delimitarea are loc în baza aşa numitului forvater (engl. fairway), locul cel mai adînc al rîului ce şerpuieşte în albie, apropiindu-se ba de un mal, ba de altul, formînd aşa-numita linie navigabilă a rîului; b) dacă rîul nu este navigabil sau în cazul apelor stătătoare, frontiera se stabileşte după o linie mediană; c) în mări şi oceane se ia ca bază 12 mile marine de la partea continentală a teritoriului. În spaţiul aerian frontiera se stabileşte în baza unor linii perpendiculare ce pornesc în sus pînă la „prima orbită cosmică” (constituie aproximativ 7,5-8 km/s), orbita minimă pe care trebuie un corp ceresc să se deplaseze pentru a nu cădea pe Pămînt. Se consideră teritoriu al statului şi navele maritime în marea liberă, cabinele aparatelor de zbor, rachetele cosmice, sateliţii artificiali, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică dintr-un stat străin. Potrivit conceptului Constituţiei Republicii Moldova şi standardelor internaţionale, teritoriului statului îi sînt specifice urmă22

DREPTUL AFACERILOR

toarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea. Aceste principii au o însemnătate primordială pentru tînărul nostru stat, cînd mai persistă probleme în aceste domenii. În art. 3 al Constituţiei se precizează că „teritoriul Republicii Moldova este inalienabil” şi că „frontierele ţării sînt consfinţite prin lege organică, respectîndu-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional”. Art. 1 al Constituţiei stabileşte şi faptul că Republica Moldova este un stat Indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în sensul că statul nu poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizări totale sau parţiale. Unităţile teritoriale nu constituie „state”, chiar dacă unele din ele beneficiază de autonomie prevăzută de statute speciale. Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi spirituală a statului. Existenţa unui stat fără populaţie este de neconceput. Statul este o societate umană organizată, o societate stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea faţă de această putere ori calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv, ori calitatea de străin (persoană avînd altă cetăţenie decît cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid (persoană ce nu deţine cetăţenia a nici unui stat). Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict determinat al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat este o categorie complexă. În unele cazuri, comunitatea formează o naţiune, naţiunea fiind identificată cu populaţia. Aceasta are loc în cazul statelor naţionale. De menţionat că majoritatea absolută a statelor din Europa sînt state naţionale (Franţa, Germania, Italia, Spania etc.). Ex­istă cazuri cînd una şi aceeaşi naţiune este încadrată, organizată în două sau mai multe state (de exemplu, naţiunea arabă este încadrată în mai multe state). Existenţa mai multor naţiuni poate duce la formarea statelor multinaţionale (de exemplu, Federaţia Rusă). 23

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului. Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului, iată de ce art. 10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are ca fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei”. Mai mult ca atît: „Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. Autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea constituie cel mai caracteristic element specific al statului. Puterea este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor con­form unei voinţe supreme, de a comanda, de a da ordine ei urmînd a se supune acestei comenzi. Prin urmare, autoritatea presupune coordonare, comandă şi supunere. Această idee o întîlnim încă din cele mai vechi timpuri. La început, ea a fost identificată cu şeful colectivităţii umane respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care putea să se manifeste prin calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înţelegea mai multe, vedea mai multe etc.). Cu timpul, autoritatea s-a desprins, atribuindu-se persoanei care deţinea puterea sau o exercita. Puterea se înfăţişează în mai multe forme. Ea poate fi nepolitică sau politică, nestatală sau statală etc. În toate cazurile, puterea presupune prezenţa a cel puţin doi indivizi (aşa, de exemplu, atît timp cît Robinson Cruzo s-a aflat singur pe insulă, în urma naufragiului, nu putem vorbi de o putere. O asemenea putere apare doar odată cu apariţia lui Vineri). In toate cazurile puterea priveşte fixarea şi consolidarea unor valori constituite în sistem, valori ce pot fi de natură morală, religioasă, politică, juridică etc. Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea familială, puterea unui colectiv, puterea unui grup social, puterea unor partide, puterea altor organizaţii social-politice etc. Puterea statală, 24

DREPTUL AFACERILOR

însă, este cea mai autoritară putere. Ea se caracterizează prin următoarele trăsături: a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa. Această forţă se materializează în diverse instituţii politico-juridice (autorităţi publice, armată, poliţie etc.); a) puterea de stat are un caracter politic; b) puterea de stat are o sferă generală de aplicare; b) puterea de stat deţine monopolul constrîngerii: numai ea are posibilitatea să folosească constrîngerea şi dispune de aparatul de constrîngere; e) puterea de stat este suverană. Această trăsătură din urmă – suveranitatea - este cea mai importantă. Termenul „suveranitate” este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei Constituţiei franceze din 1791 de către juristul francez Clermant Tennerre, care a definit-o „libertatea colectivă a societăţii”. La etapa contemporană, suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind „dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state”.

§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un loc de seamă în societate. Locul şi rolul statului sînt determinate, în primul rînd, de scopul lui. Dacă analizăm diversele teorii ce s-au dezvoltat pe parcursul evoluţiei istorice referitor la scopul statului, putem evidenţia două concepţii esenţiale. Prima este reprezentată, înainte de toate, de filosofia clasică greacă, pentru care scopul statului este nelimitat, atotcuprinzător. Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de activitate care nu ar prezenta vreun interes pentru stat. Părtaşii acestei concepţii considerau că orice activitate trebuie să fie disciplinată de stat. Această concepţie a predominat mai mult în epoca antică şi în cea medievală. Cealaltă concepţie, apărută mai tîrziu, rezervă omului o activitate liberă de orice dominaţie din partea statului. Se înaintează ideea 25

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garantarea libertăţii. În această ordine de idei, Hegel menţiona: “... dacă cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este satisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri conţine statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe”. Rolul statului nu rămîne neschimbat. El evoluează în dependenţă de valorile sociale specifice societăţii. La toate etapele de dezvoltare istorică statul este chemat să apere orînduirea respectivă. În perioada contemporană, mai ales după cel de-al doilea război mondial, în ţările democratice se accentuează considerabil latura economică şi socială a activităţii statului. Locul „statului paznic”, „statului jandarm” tot mai mult este preluat de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării, stat preocupat de asigurarea standardului de viaţă al populaţiei, de înlăturarea abuzurilor, exceselor etc. Aceste preocupări ale statului îşi găsesc reflectare şi în actele normative ale statului. Aşa, de exemplu, Constituţia Republicii Moldova stabilește faptul că „statul este obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile necesare” (articolul 47 Constituția RM). În dependenţă de scopul urmărit, statul îşi propune soluţionarea unor sarcini concrete ce ţin de diverse domenii: economic, politic, ideologic, cultural etc. Sarcinile statului nu pot fi soluţionate de la sine. Pentru aceasta este nevoie de o activitate multilaterală a statului. Activitatea statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte. Termenul funcţie vine de la latinescul „fonctio” care se traduce prin „muncă”, „deprindere”, „îndeplinire” (aducere la îndeplinire). De obicei, funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale de activitate a statului, în care se manifestă esenţa sa. Dat fiind faptul că activitatea statului este complexă, pot fi diferenţiate diverse funcţii ale lui. În dependenţă de sfera de activitate a statului, funcţiile acestuia se pot grupa în funcţii interne şi funcţii externe. 26

DREPTUL AFACERILOR

În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc expresia politica internă, activitatea lui pentru soluţionarea sarcinilor interne ale vieţii societăţii şi statului. În cadrul funcţiilor interne un loc aparte revine funcţiei legislative, o funcţie politico-juridică chemată să fixeze normele obligatorii de viaţă comună, care rămîn ca limite fundamentale şi pentru acţiunea autorităţilor publice. Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului în urmărirea scopurilor speciale. Activitatea executivă se desfăşoară în diferite direcţii care corespund diverselor scopuri sociale. Funcţia judecătorească are sarcina de a verifica dreptul în cazurile apariţiei unor litigii în societate. O altă funcţie a statului este funcţia social-economică. Această funcţie se mani­festă diferenţiat de la stat la stat, de la o etapă de dezvoltare la alta etc. În condiţiile contemporane intervenţia statului în economie este destul de puternică. Bineînţeles, această intervenţie nu transformă statul într-un instrument de influenţă totală asupra economiei, cum era în condiţiile sistemului socialist, unde statul a naţionalizat şi a preluat sub controlul şi conducerea sa întreaga economie. Formele de intervenţie a statului în economie sînt numeroase şi au drept scop: • reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine; • protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară; • stimularea cercetărilor ştiinţifice; • exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse naturale, în concordanţă cu interesele naţionale; • refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic; • sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru creşterea calităţii vieţii etc. Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Activitatea statului, pe lîngă toate celelalte scopuri, trebuie să aibă ca finalitate educarea 27

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

persoanei pentru ca aceasta să devină capabilă de a avea un rol util în societate. Pe lîngă funcţiile interne ale statului există şi funcţii externe ale statului. Funcţiile externe ale statului vizează, în general, activitatea statului în relaţiile cu alte state. Funcţiile statului trebuie analizate într-o armonioasă îmbinare, ele contribuie la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul – de promovare a drepturilor şi intereselor, demnităţii cetăţenilor în societate. §4. Forma statului Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei elemente componente: 1) forma de guvernămînt; 2) structura de stat; 3) regimul politic. 1. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea şi, în special, dintre organul legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului. Din punctul de vedere al formei de guvernămînt, statele se împart în monarhii şi republici. Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea că şeful statului este monarhul (de la grecescul „monas”, ce caracterizează puterea unei persoane). Monarhul, avînd diferite denumiri – rege, ţar, sultan, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc. – de regulă, deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, sau este desemnat după proceduri speciale în dependenţă de tradiţiile respective. Monarhia ca formă de guvernămînt este cunoscută din cele mai vechi timpuri. În evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme: monarhie absoluta, monarhie limitată, monarhie parlamentară dualistă, monarhie parlamentară contemporană. 28

DREPTUL AFACERILOR

Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea a existat pînă aproape de zilele noastre. La începutul secolului XX în lume mai existau două monarhii absolute: în Imperiul Rus şi în Imperiul Otoman. În cazul monarhiei absolute, puterea monarhului aproape că nu este limitată („L’etat c’est moi – Statul sînt eu”, – spunea Ludovic al XlV-lea), monarhul domnind după bunul său plac. De regulă, o asemenea formă de guvernămînt de cele mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, Aristotel considera că „puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utilă”. Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limitarea puterii monarhului prin legea supremă a statului (constituţie). Necătînd la aceasta puterea monarhului nu trebuie neglijată. Monarhului îi revine un rol important în viaţa poli­tică a societăţii. Deseori acest rol este mai pronunţat decît cel ce-i revine parlamentului. Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prin faptul că monarhul şi parlamentul, din punct de vedere legal, sînt egali. Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent întîlnită formă a monarhiei în timpul de faţă (Anglia, Belgia, Olanda, ţările scandinave etc.). Puterea monarhului, de cele mai multe ori, poartă un caracter simbolic. Republica este o astfel de formă de guvernămînt, în care puterea supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sînt responsabile juridiceşte de activitatea lor. Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale. Republica parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că lipseşte şeful statului, fie că acesta este ales de către parlament, răspunde în faţa acestuia. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat este mai inferioară comparativ cu poziţia legală a parlamentului (de exemplu, Republica Moldova, Italia, Austria, Germania, Finlanda etc.). Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor electorale (de exemplu, S.U.A.). 29

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Fiind ales în asemenea mod, preşedintele republicii se află pe o poziţie egală cu parlamentul. În cazul republicilor prezidenţiale, de cele mai multe ori, preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al guvernului. În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte). O astfel de formă intermediară reprezintă un hibrid: elemente ale republicii prezidenţiale se îmbină cu elemente ale republicii parlamentare. 2. Structura de stat caracterizează organizarea puterii în teritoriu. Ea se referă la faptul dacă avem de-a face cu o singură entitate statală sau cu o grupare într-un stat a mai multor entităţi statale. După structura de stat deosebim: - state simple sau unitare; - state compuse (complexe) sau federative. Statul simplu, unitar, se caracterizează prin faptul că nu se află într-o uniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şi organizarea proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa internaţională şi în relaţiile cu alte state. În asemenea state există un singur parlament, guvern, un singur rînd de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o singură cetăţenie etc. Împărţirea internă are drept componente numai unităţile administrativ-teritoriale (raioane, judeţe, regiuni, gubernii, provincii etc.). La etapa contemporană în lume predomină statele unitare (Republica Moldova, Romînia, Bulgaria, Italia, Franţa etc.). Statul compus sau unional, federativ, este statul constituit din două sau mai multe entităţi, unităţi statale. Menţionăm că în literatura de specialitate se afirmă deseori că stalul federativ poate fi constituit din mai multe state (state fed­erale) care, în limitele şi condiţiile precizate prin Constituţia federaţiei, transferă o parte din atributele sale suverane în favoarea federaţiei. O astfel de afirmaţie, după părerea noastră, nu corespunde adevărului. Din momentul pierderii unor atribuţii suverane statul federat nu mai reprezintă un stat în sensul deplin al cuvîntului, devenind astfel o unitate statală, o entitate (entitate – de la latinescul „entitas” – aspect al existenţei, delimitat ca întindere, conţi30

DREPTUL AFACERILOR

nut, sens etc.). Entitatea, unitatea statală poate avea diferite denumiri (state – în cazul S.U.A., Mexicului, Braziliei etc.; republici – în cazul ex-U.R.S.S., Federaţiei Ruse; cantoane – Elveţia ş.a.). Statul federativ reprezintă o unitate statală ce se caracterizează prin următoarele: 1) există două rînduri de organe centrale de stat: organele federaţiei şi organele subiectelor federaţiei; 2) există mai multe constituţii: cea a statului federativ şi cele ale subiectelor federaţiei; 3) există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetăţenia subiectelor federaţiei, deşi populaţia reprezintă un corp unitar; 4) împărţirea statului federativ se face nu doar în unităţi administrativ-teritoriale, ci şi în părţi politice autonome, unităţi, entităţi statale etc. Crearea şi alegerea formei federale de stat depinde de o serie de factori de ordin istoric, naţional etc. Aşa, de exemplu, S.U.A. s-au format ca stat federativ, în rezultatul tendinţei fostelor state mai mici, colonii spre independenţă faţă de monarhia britanică. Ele s-au constituit ca state independente, unindu-se în cadrul unei confederaţii, pentru ca mai apoi legăturile dintre ele să devină mult mai trainice, transformîndu-se astfel în legături federale. Formarea federaţiei germane se datorează specificului istoric. Germania reprezenta un stat descentralizat, care practic nici nu era un stat. Pe teritoriul ei existau numeroase stătuleţe cu monarhi locali proprii. Treptat acestea s-au unit în virtutea tendinţei spre unitate naţională. Statutul statelor ce formează uniunea sau asociaţia respectivă este reglementat de norme internaţionale ce se conţin în tratatele respec­tive. Statele intră nu în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în raporturi de drept internaţional. De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de state, şi anume: uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile. Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multor state, care, păstrîndu-şi suveranitatea şi independenţa, desemnează un şef de stat comun (de regulă, un monarh). Astfel de uniuni per31

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

sonale au existat între Olanda şi Luxemburg (1815-1890), Anglia şi Hanovra (1714-1837), Danemarca şi Islanda (1918-1944). Uniunea personală este o uniune foarte puţin trainică. Uniunea reală este o asociaţie de state mult mai puternică decît uniunea per­sonală; în cadrul ei, pe lîngă şeful statului, există şi alte organe de stat, comune. Aşa, de exemplu, statele ce formează o asemenea uniune soluţionează cu ajutorul organelor de stat comune probleme ce ţin de domeniul afacerilor externe, apărare, finanţe etc. Uniuni reale cunoscute în istorie sînt: Suedia şi Norvegia (1815-1905); Austria şi Ungaria (1867-1918). Principatele Unite – Muntenia şi Moldova – au constituit, între anii 1859-1862, o uniune personală, transformată între anii 1862-1864 în uniune reală care a dus la formarea statului unitar romîn. Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele compuse, în particular, în literatura de specialitate deseori se menţionează şi o asemenea modalitate de structură cum ar fi confederaţia. Însă o asemenea afirmaţie nu poate fi acceptată. Statul (fie el unitar sau federativ) nu trebuie confundat cu asociaţiile sau uniunile de state. Ele nu constituie un stat. Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formată din considerente economice şi politice atît de ordin intern, cît şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri comune pentru a căror soluţionare îşi aleg un organism comun, unde sînt reprezentate toate statele membre. Organismul comun creat ia hotărîri numai cu unanimitate de voturi. Hotărîrile acestui organism obligă statele numai dacă sînt aprobate în modul respectiv de către state. Drept exemplu de confederaţii pot servi: Confederaţia statelor americane (1776-1787); Confederaţia germană (1815-1871); Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat că Elveţia şi azi păstrează denumirea de confederaţie, ignorînd faptul că, începînd cu anul 1848, de facto devine federaţie. Confederaţia este o asociaţie nestabilă de state. Experienţa mondială cunoaşte diferite exemple ce ilustrează soarta statelor asociate 32

DREPTUL AFACERILOR

în confederaţie: au fost cazuri cînd acestea s-au destrămat (de exemplu, Austro-Ungaria), se cunosc cazuri cînd confederaţiile nu doar că s-au dezvoltat cu succes, dar au şi evoluat prin stabilirea unor relaţii mai strînse (S.U.A., Elveţia). 3. Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de conducere a societăţii, ansamblu care vizează atît raporturile dintre stat şi individ, cît şi modul în care statul concret asigură şi garantează drepturile subiective. Din punctul de vedere al regimului politic, se disting două categorii de state: state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri politice autocratice (totalitare). Democraţia reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea formă de guvernare politică în care puterea aparţine poporului. Desigur, ea poate să aparţină poporului sau majorităţii poporului şi el o poate exercita fie direct, fie prin reprezentanţi. De altfel, democraţia este definită şi ca o guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor. Democraţia şi regimul democratic se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale, şi anume: pun pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cu programe proprii care concurează la exercitarea puterii, la exerciţiul puterii. Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în desemnarea reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii. Întro democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că deciziile, hotărîrile se adoptă pe baza votului majorităţii. De asemenea, regimul democratic se caracterizează prin libertatea şi recunoaşterea opoziţiei. Deci, pentru existenţa unei democraţii este necesar să se recunoască libertatea diferitelor opinii, programe politice şi posibilitatea alternanţei la putere a unui partid cu alt partid (sau alte partide) din opoziţie care poate deveni partid de guvernămînt. Aceasta presupune libertatea de contestare, de critică a politicii de guvernare şi de propunere a unui program alternativ. Democraţia şi regimul democratic presupun existenţa în societate a drepturilor omului, adică cetăţenii trebuie să se bucure, să li se garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel cum ele sînt 33

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

şi trebuie să fie înscrise în Legea Fundamentală, în Constituţie. Desigur, toate aceste caracteristici trebuie înţelese şi în sensul că statul şi puterea sînt puse în slujba cetăţenilor, a persoanei, a individului, a omului. Statul şi organele sale ca agenţi ai puterii sînt subordonaţi intereselor individului, situaţie opusă concepţiei statului atotputernic, oprimator, dominator. Democraţia poate fi directă sau reprezentativă. Democraţia directă presupune participarea directă a cetăţenilor la conducere, la adoptarea deciziilor. Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către cetăţeni a organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi interesele poporului, alegeri care se realizează prin vot. Desigur, evoluţia votului cunoaşte şi are o istorie proprie: votul nu a fost de la început un vot universal, dar a devenit în societatea contemporană democratică universal, egal, direct şi secret. Datorită caracteristicilor statelor, la baza cărora stau societăţile destul de numeroase ca populaţie, pe teritorii destul de extinse, ceea ce s-a generalizat a fost democraţia reprezentativă. Democraţia directă este o formă mai rară, chiar foarte rară; ea astăzi se întîlneşte în unele cantoane din Elveţia, unde într-adevăr sînt organizate adunări populare ale întregii populaţii din cantonul respectiv, o dată sau de mai multe ori pe an, într-o anumită localitate, şi unde sînt discutate şi aprobate unele hotărîri, legi ale cantonului respectiv. Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a condiţiilor juridice formale, cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să influenţeze politica internă şi externă a statului. La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar exclusive metodele nedemocratice se atribuie despotismul oriental în statele Orientului Antic, regimurile autocratice de tiranie sau dictatură, regimurile rasiale, fasciste, semifasciste.

34

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI §1. Conceptul dreptului Cuvîntul „drept” provine din latinescul „directus, ceea ce în traducere înseamnă drept – orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă. În viaţa de toate zilele cuvîntul „drept” este utilizat în mai multe sensuri, şi anume: a) dreptul – o categorie de norme sociale ce reglementează anumite domenii de activitate socială, domenii care, de regulă, prezintă un interes sporit pentru societate; b) dreptul – un sistem de reguli de conduită generală şi obligatorii garantate, în caz de necesitate, de către stat; c) dreptul – posibilitatea recunoscută a unei persoane de a pretinde ceva de la o altă persoană; d) dreptul – ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe despre viaţa ju­ridică a societăţii, luată în complexitatea ei; e) dreptul – sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd acest caracter, incluzînd în cadrul acestuia: conştiinţa juridică, normele juridice, raporturile juridice şi formele instituţionale cu caracter juridic; f) dreptul – arta binelui şi a echităţii. Cuvîntul „drept” mai este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri de natură morală (de exemplu, om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două sensuri: drept obiectiv (pozitiv) şi drept subiectiv. Între cele două sensuri există o legătură indisolubilă, legătură care constă în faptul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în măsura în care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul 35

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice ce activează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat de titularul lui. Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Însă definiţia precisă a noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari. „Şi astăzi juriştii mai caută o definiţie a noţiunii dreptului”, – spunea Immanuel Kant (1724-1804). Şi nu încape nici o îndoială că spusele lui şi-au păstrat actualitatea pînă în prezent. Conceptul dreptului a constituit un motiv al nenumăratelor preocupări ale gînditorilor din diferite epoci istorice. Observînd diferitele concepţii şi definiţii expuse pe parcursul mai multor ani, putem constata că într-o definiţie, de regulă, se regăsesc următoarele elemente: - constatarea trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit a diferenţia dreptul de alte fenomene sociale; - enumerarea elementelor dreptului; - dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită; - regulile de conduită din care este format dreptul sînt generate şi garantate de către stat; - regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale, impersonale, obligatorii; - scopul regulilor de conduită din care este format dreptul este de a disciplina comportarea membrilor societăţii. Din cele expuse reiese că dreptul poate fi definit ca un ansamblu de reguli de conduită generală şi obligatorie, adoptate (sancţionate) şi garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea şi disciplinarea activităţii sociale. Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată la rang de legi, voinţa al cărei conţinut este determinat de condiţiile de existenţă socială. O asemenea definiţie, în principiu, poate fi acceptată, ţinîndu-se cont de anumite probleme. Dreptul, într-adevăr reprezintă o voinţă a celor ce guvernează. Dar rolul “voinţei guvernaţilor” nu 36

DREPTUL AFACERILOR

trebuie omis. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont şi de voinţa membrilor societăţii, adică a populaţiei. Este adevărat şi faptul că dreptul reflectă realitatea. Realitatea nu poate să nu-şi lase amprentele asupra conţinutului dreptului. În acelaşi timp, ar fi o greşeală dacă dreptul ar fi considerat doar ca un element al suprastructurii sociale, element care în ultima instanţă este o fotografie oarbă a realităţii. Dreptul se dezvoltă împreună cu realitatea, dar el însuşi tot apare ca o realitate şi influenţează direct asupra realităţii. Realitatea are nevoie de o aşezare juridică corespunzătoare9. În acest context se evidenţiază necesitatea analizei a încă unor definiţii: Profesorul Dan Ciobanu susține că dreptul este o totalitate de norme de conduită în societate, care au fost edictate sau sancţionate de stat şi a căror respectare este asigurată, în ultima instanţă, prin forţa de constrîngere a statului. Doctrinarul Anita Nachitz spune că dreptul este „... un complex de reguli de conduită, avînd menirea ca, pe calea unor dispoziţii generale referitoare la raporturile generale tipice, să reglementeze, într-un anumit scop, conduitaprevizibilă a oamenilor, cel puţin cît priveşte cadrul ei (căci altfel regula n-ar avea sens)”. Juristul H.Berman evidenţiază că dreptul este unul din cele mai profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi ordinii, împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale. Luînd în consideraţie cele expuse, stabilim că dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice, generale şi impersonale, strict determinate şi obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat ce reglementează cele mai importante relaţii din societate, reprezentînd voinţa întregului popor, a căror aplicare şi respectare este garantată de către stat, fiind impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. 9 B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 37-40, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova – Chişinău: Cartier, 1997.

37

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

§2. Funcţiile dreptului Termenul funcţie vine de la latinescul „fonctio” care se traduce prin „muncă”, „deprindere”, „îndeplinire”. La acest termen în ultimul timp se apelează tot mai frecvent, deoarece este imposibil a caracteriza vreun fenomen social la justa lui valoare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv activează, lucrează, funcţionează. Funcţiile permit caracteristica mai amplă a esenţei şi destinaţiei fenomenului. Problema privind funcţiile dreptului este o problemă relativ nouă cercetată în doctrina juridică, deoarece ani în şir problemei în cauză nu i-a fost acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că dreptului îi revin aceleaşi funcţii ca şi statului. Însă, o asemenea interpretare nu s-a încununat de succes. Deşi statul şi dreptul sînt indisolubil legate între ele, aceasta încă nu înseamnă că ceea ce este caracteristic statului în mod automat poate fi atribuit dreptului şi invers. Fiecărei din ele îi sînt specifice anumite caracteristici şi trăsături. Din aceste considerente, în teoria occidentală a dreptului conceptul de funcţie este utilizat în cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului. Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane. La baza acestui scop se află o serie de funcţii. În literatura de specialitate pot fi întîlnite mai multe definiţii ale funcţiilor dreptului: a) Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic, la a căror îndeplinire participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului10. b) Funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea rolului activ şi mul­tilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societăţii, din punctul de vedere al destinaţiei principale a dreptului. La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele: 1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice. 10

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, p. 80.

38

DREPTUL AFACERILOR

2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii. 3. Funcţia de conducere a societăţii. 4. Funcţia normativă. 5. Funcţia informativă. 6. Funcţia educativă. Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice se manifestă prin faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr-un stat: a puterilor legislativă, executivă şi judecătorească. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii îşi găsesc expresie prin următoarele: - cu ajutorul normelor juridice ce asigură regimul constituţional, ordinea legală etc.; - dreptul apără colectivitatea umană, precum şi pe fiecare membru al colectivităţii, el asigură buna funcţionare a colectivităţii, neadmiţînd dezorganizare în societate. Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este cel mai important instrument de realizare a conducerii sociale, a scopurilor socialpolitice pe care societatea şi le propune. Reglementînd cu ajutorul normelor juridice cele mai importante domenii de activitate socială, în drept îşi găsesc expresie scopurile pe care societatea şi le propune la acea sau altă etapă, problemele cu care ea se confruntă. Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonării acţiunilor individuale faţă de conduita – tip prescrisă prin normele juridice. Stabilind prin normele juridice modalitatea de comportare a organelor statului, a organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor, statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură acest comportament prescris se realizează în practică. E foarte important ca normativitatea juridică să fie completată cu normativitatea socială. Funcţia informativă. Reflectînd realitatea, în normele juridice se acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele stringente ale societăţii. Dreptul concentrează în sine 39

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

schimbările ce au loc în societate. Generalizînd normele juridice în vigoare, putem face concluzii pentru a aprecia principiale orînduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca urmare, din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea respectivă la acea sau altă etapă de dezvoltare. Funcţia educativă. Adoptînd norme juridice, statul asigură cadrul organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin normele sale, ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt legate nemijlocit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale. El stabileşte normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul urmărit este de a preveni în viitor abateri de la normele juridice, de a educa şi reeduca persoanele.

40

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR §1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor. Pentru a studia evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la istoria dezvoltării dreptului privat, inclusiv a dreptului comercial. Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat dreptul privat în drept civil şi drept comercial (mai devreme, în 1804, este adoptat Codul civil francez). S-a creat o situaţie cînd raporturile juridice patrimoniale erau reglementate concomitent de două culegeri de legi diferite. În asemenea situaţie se impune apariţia aşa – numitului „dualismul dreptului privat”11. Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale dintre persoanele private (fizice şi juridice). Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care reglementează raporturile juridice dintre persoanele fizice şi persoanele juridice, ce apar ca rezultat al activităţii comerciale (de antreprenoriat, economice). Dreptul afacerilor trebuie să fie tratat ca o ramură succesoare a dreptului comercial, iar istoria dreptului comercial ne interesează mai mult decît istoria dreptului civil ca atare. Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare: 1) perioada veche; 2) perioada Evului mediu; 3) perioada contemporană. 1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de dezvoltare a omenirii în societate s-au produs anumite schimbări, care au con11

Nicolae Roşca, Sergiu Baieş. Dreptul Afacerilor – Chișinău: Cartier, 1997.

41

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

dus la cunoscutele diviziuni ale muncii. Efectul pozitiv al acestor diviziuni l-au constituit creşterea productivităţii muncii şi apariţia unor surplusuri de producţie. Aceste surplusuri, indiferent de faptul cine le însuşea (indivizii sau colectivul) erau schimbate pe alte obiecte sau produse, satisfăcînd, astfel, mai multe necesităţi. Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ apărută în antichitate şi utilizată pînă în prezent. Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale comerţului au fost stabilite încă în străvechiul Babilon. Cea mai veche operă legislativă, cunoscută sub denumirea de „Codul lui Hammurapi” (Hammurapi – rege al Babilonului care a domnit în anii 1792-1749 î.e.n.) conţinea dispoziţii referitoare la cîrciumi, negustori, auxiliarii lor etc. Codul cuprindea reglementări detaliate ale contractelor de locaţiune, de comision, de împrumut. Alte surse atestă că în legătură cu intensificarea comerţului pe malul Mării Mediterane în sec.VII î.e.n. grecii de asemenea au instituit anumite reguli specifice negustorilor. Situaţie apărută în urma extinderii statelor (oraşelor) greceşti în bazinul Mării Mediterane şi Mării Negre, necesității schimbului comercial între acestea. Aceste reguli priveau operaţiunile financiare, asigurarea, comerţul maritim etc. În dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile comerciale. Distincţia dintre „jus civile” şi „jus gentium” prefigurează distincţia dintre dreptul civil şi dreptul comercial. Dreptul ginţilor era aplicat în raporturile dintre cetăţeni şi străini şi s-a format ca urmare a extinderii relaţiilor romanilor cu străinii, în condiţiile producţiei de mărfuri şi a vieţii comerciale fără precedent. Printre cele mai cunoscute norme juridice aplicabile activităţii comerciale din dreptul roman am numi exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio institoria şi actio exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea armatorului etc. 2. Perioada Evului mediu. Reglementarea juridică a comerţului în perioada Evului mediu este legată de apariţia corporaţiilor (universitas). Universitas erau organizaţii colective formate de comercianţi şi meseriaşi. Comercianţii şi meseriaşii dintr-o ramură intrau 42

DREPTUL AFACERILOR

într-o corporaţie. Corporaţiile erau administrate de un consul asistat de consilieri. Consulii emiteau norme interne bazate pe obiceiuri (cutumă), care serveau la soluţionarea litigiilor apărute între membrii corporaţiei. De altfel, aceste norme interne constituiau soluţiile efectiv aplicate la rezolvarea unor litigii, care ulterior erau aplicate şi în alte cauze asemănătoare. Hotărîrile consulilor au servit un bun temei pentru apariţia dreptului negustorilor (jus mercatorum). Hotărîrile mai importante ale consulilor erau adunate în culegeri numite statute. Sînt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc. Normele statutelor oraşelor italiene aşa au şi rămas ca dreptul oraşelor-cetăţi. Ideile, obiceiurile, termenii dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în alte state, fiind acceptate uneori chiar în dauna propriilor obiceiuri. Din perioada Evului mediu s-au păstrat „monumente” ale obiceiurilor negustoreşti, îndeosebi obiceiuri maritime. Printre astfel de monumente sînt culegerea „Consulat de la Mer” utilizată de comercianţi în Marea Mediterană, în secolul XIV, culegerea „Roles d’Oleran” utilizată în Oceanul Atlantic atît de corăbiile comercianţilor francezi, cît şi englezi. În nordul Europei (Marea Baltică) se aplica codificaţia „Regles de Wisby”. O culegere întocmită reuşit era aplicată de negustorii din alte ţări, iar ca ei să atragă atenţia la provenienţa acesteia, uneori chiar contrar obiceiurilor naţionale, normelor dreptului feudal şi ale dreptului canonic. 3. Perioada contemporană. Perioada contemporană de dezvoltare a dreptului comercial se caracterizează prin înlocuirea dreptului cutumiar cu dreptul scris. Ca exemplu, în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor existente în acea perioadă a lucrat Jean-Baptiste Colbert, ministru de finanţe al regelui Franţei Ludovig XIV (Louis XIV), care a elaborat două ordonanţe comerciale. În 1673 a fost pusă în aplicare Ordonanţa privind comerţul terestru, iar în 1681 a fost adoptată Ordonanţa privind comerţul maritim. Prin aceasta, pentru prima dată s-a efectuat o reglementare unică pe teritoriul Franţei, la care erau supuşi toţi cei care se ocupau cu comerţul. 43

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comercial francez din 1807, pus în aplicare la 1 ianuarie 1808. În Codul comercial au fost incluse şi unele instituţii juridice din Codul civil francez (adoptat în anul 1804). Cu adoptarea Codului comercial a şi fost recunoscută dualitatea dreptului privat. Această dualitate a fost recunoscuta ulterior într-un şir de state: Romînia, Germania. Spania, Belgia, Italia etc. În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca lege internă începînd cu anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi adoptat Codul comercial italian, completat cu noile realizări din doctrina germană, belgiană, franceză. În Germania, Codul comercial a fost adoptat în anul 1861. Acesta a funcţionat pînă în 1900, cînd au fost puse în aplicare Codul civil şi un nou Cod comercial. Codul comercial german, spre deosebire de cel francez, are la bază sistemul subiectiv de determinare a obiectului dreptului comercial. În sistemul subiectiv normele dreptului comercial constituie un drept profesional şi se aplică numai comercianţilor, indiferent de caracterul genurilor de activitate practicate. Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat reglementări juridice ale relaţiilor economice. Pînă la Unirea din 1918 se aplicau actele normative ale Imperiului Rus. După 1 decembrie 1918 Codul comercial romîn din 1887 a fost extins şi pe teritoriul Basarabiei prin Decret-lege, care a funcţionat pînă în 1944. După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în toate ţările cu regim comunist, a funcţionat economia planificată. După declararea independenţei, la 27 august 1991, în Republica Moldova au fost adoptate un şir de acte normative care au menirea să reinstaureze relaţiile economiei de piaţă.

§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului Întrucît dreptul este o categorie socială care, urmînd firul evoluţiei, reflectă nivelul dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă natură a societăţii, transformările ce se produc în viaţa economică şi socială duc la transformări respective ale sistemului de drept. 44

DREPTUL AFACERILOR

După părerea unor doctrinari, dreptul afacerilor reprezintă o instituţie a dreptului civil, fiind tratată doar ca dis­ciplină de studiu. Alţii consideră că dreptul afacerilor şi dreptul comercial (ce s-a delimitat de dreptul civil pentru a răspunde unor cerinţe practice) sînt sinonime absolute, iar folosirea noţiunii „drept al afacerilor” este o simplă adaptare a terminologiei la un fenomen la modă şi acceptarea unor termeni mai atrăgători. În conformitate cu alte păreri, dreptul afacerilor este o ramură independentă şi integră de drept. Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins decît dreptul comercial, cuprinzînd şi aspecte de drept public (intervenţia statului în economie), de drept fiscal, de drept al muncii, de drept civil (pro­tecţia consumatorilor), întrucît problemele care le ridică astăzi gestiunea întreprinderilor sînt tot mai complexe. Fiind analizate aceste opinii, se evidențiază nişte tendinţe comune de abordare, şi anume: a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce reglementează activitatea întreprinzătorilor; b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor sînt compartimentate în sfere de reglementare specifice; c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de între­ prinzător, creînd condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi practicarea cu succes a unei afaceri, fiind menite să apere atît drepturile particulare ale între­prinzătorilor, cît şi interesele publice ale statului şi ale societăţii în întregime. Deci, folosirea terminologiei diferite este determinată de condiţiile de dez­voltare şi de tradiţiile istorice ale unui sau altui stat. La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii Moldova se evidenţiază multe puncte de tangenţă cu sistemul legislativ al ţărilor post-sovietice. În privinţa evoluţiei dreptului afacerilor în Republica Moldova, putem evidenţia două perioade12: 12 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău: Tipografia Centrală, p.11.

45

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

1) de la 1991 pînă la intrarea în vigoare a Codului civil, adoptat la 6 iunie 2002. Potrivit Codului civil al RSSM din anul 1964, cetăţenii nu puteau deţine în proprietate mijloace de producţie, iar averea personală nu putea fi utilizată pentru a se obţine profit. Ca exemplu cităm art.102 alin.4 din acest cod, care stipula: „…bunurile proprietate personală a cetăţenilor nu trebuie să servească pentru obţinerea de venituri neprovenite din muncă”, adică venitul obţinut din utilizarea eficientă a bunurilor personale (ex., chiria, arenda etc.) se califica de autorităţi ca venit neprovenit din muncă, o asemenea activitate fiind considerată infracţiune (speculaţia) şi sancţionată destul de dur de legea penală. La 22 ianuarie 1991, Organul legislativ al RSSM a restabilit, prin Legea nr.459, proprietatea privată şi a permis cetăţenilor să deţină în proprietate „…loturi de pămînt…, mijloace de producţie pentru înfăptuirea activităţii economice, producţia şi veniturile obţinute, precum şi alte bunuri cu destinaţie de consum şi de producţie”. Această reabilitare a proprietăţii private a dus la descătuşarea iniţiativei private. Astfel, legiuitorul, prelungind logic liberalizarea economiei, a adoptat la 3 ianuarie 1992 Legea nr. 845 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, prin care a legalizat activitatea de întreprinzător şi a permis constituirea de persoane juridice de drept privat cu scop lucrativ. Această lege a servit ca un fundament pentru trecerea de la economia planificată la economie de piaţă şi ca bază a dreptului afacerilor, deoarece a dat definiţie noțiunii de activitate de întreprinzător, a stabilit subiectele cu drept de a desfăşura o astfel de activitate (întreprinzătorii), a reglementat modul de constituire, reorganizare şi lichidare a acestor subiecte. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, fiind în esenţă un mic cod comercial, a apărut în sistemul de drept al statului ca o lege de sine stătătoare, avînd în conţinutul său dispoziţii generale dezvoltate mai apoi şi în alte acte legislative, şi anume în legile cu privire la: societăţile pe acţiuni, cooperaţie, investiţiile străine, întreprinderea de stat, insolvabilitate (faliment), patenta de întreprinzător etc. Toate aceste norme juridice, privite în ansamblu, formau o nouă 46

DREPTUL AFACERILOR

ramură de drept în Republica Moldova sub denumirea de dreptul afacerilor; 2) din 6 iunie 2002, de la adoptarea Codului civil al Republicii Moldova – prezent. Din start, membrii comisiei de elaborare a Codului civil al Republicii Moldova au avut de soluționat problema: reglementarea distinctiv într-o lege separată a relaţiilor juridice ale persoanelor ce desfăşoară activitatea de întreprinzător sau în prevederi încorporate în Codul civil. Majoritatea membrilor comisiei s-au pronunţat pentru o reglementare unitară, argumentînd că elaborarea unui Cod comercial separat de Codul civil ţine de trecut. Parlamentul a susţinut ideile comisiei de lucru, păstrînd structura propusă. Codul civil al Republicii Moldova reglementează relaţiile aferente activităţii de întreprinzător, precum şi statutul juridic al persoanelor care îşi propune să desfăşoare activitatea de întreprinzător. Constatare ce reiese din prevederile art.2 alin.(4) Cod civil, potrivit căruia legislaţia civilă reglementează raporturile dintre persoanele fizice şi juridice …cele care practică, precum şi cele care nu practică activitatea de întreprinzător. Această relatare nu privează evoluţia dreptului afacerilor într-o ramură distinctă a dreptului, deoarece în activitatea de întreprinzător există o mulţime de probleme şi nuanţe specifice care solicită o reglementare juridică deosebită. De aceea, normele referitoare la această activitate sînt incluse nu numai în Codul civil, dar şi, după adoptarea acestui cod, în alte legi speciale, complementare (au fost adoptate: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135-XVI din 14.06.2007; Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220-XVI din 19.10.2007 etc.). În baza celor relatate putem constata că trecerea țărilor foste socialiste, printre care și Republicii Moldova, de la o economie centralizată la economia de piaţă a creat condiţii favorabile pentru desfă­ şurarea activităţii de întreprinzător, ceea ce a dictat şi o reglementare juri­dică a raporturilor sociale din cadrul acestei activităţi, adecvată noilor con­diţii. Reformele sociale şi economice iniţiate şi promovate 47

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

în aceste state pe parcursul ultimilor ani dau rezultate diferite atît pozitive, cît şi negative. De aceea, şi ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea agenţilor economici, în esenţă, ce constituie conţinutul dreptului afacerilor, reflectînd specificul dreptului naţional al ţărilor postsovietice, într-o anumită măsură sînt asemănătoare. Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce cuprinde ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, moda­lităţile de constituire, funcţionare şi încetare a activităţii de întreprinzător, raporturi ce apar în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, inclusiv raporturile de intervenţie a organelor administraţiei publice. Datorită caracterului complex al relaţiilor sociale reglementate, dreptul afacerilor este privit ca drept interdisciplinar.

§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt obiectul reglementării juridice şi metoda regle­mentării juridice. Obiectul reglementării juridice reprezintă un grup de raporturi sociale calitativ omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate, raporturi reglementate de normele juridice. Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile juridice reglementate de normele acestei ramuri. Afacerea poate fi definită ca un raport dintre doi oameni care tratează pentru a-şi impune unul altuia interese morale sau materiale. Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător, care îşi asumă întregul risc, sau mai multor persoane asociate, care se înţeleg să împartă într-un anumit mod drepturile şi obligaţiile. Dicţionarul limbii romîne tratează noţiunea „afacere” ca „o îndeletnicire, o activitate co­mercială, industrială sau financiară bazată, cel puţin în parte, pe capital privat (1); o acţiune din care rezultă un profit; (2) o tranzacţie economică, avînd o finalitate financiară extrem de bine definită – profitul (3)”13. 13

Mic dicţionar al limbii romîne. Bucureşti - DEMIURG 1993, p. 22.

48

DREPTUL AFACERILOR

O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o persoană care are spirit inovator, perseverenţă, încredere în sine, insistenţă, tendinţă spre risc, responsabilitate – om de afaceri, întreprinzător. Afacere (business), sau sinonimul ei – activitate de întreprinzător, este orice activitate economică, cu excepţia muncii efectuate în baza contrac­tului (acordului) de muncă, desfăşurată în conformitate cu legislaţia de către o persoană, avînd drept scop obţinerea venitului sau, în urma desfă­şurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit. Prin urmare, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în procesul activităţii economice şi în rezultatul cărora aceştia obţin un venit sistematic constituie obiectul dreptului afacerilor. În majoritatea lor, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în cadrul activităţii economice rezultă din con­tracte şi sînt reglementate de norme ale dreptului civil, iar participanţii la aceste raporturi se află pe poziţie de egalitate (raporturi pe orizontală). Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de activitate economică. Fiecare domeniu al activităţii economice reprezintă un gen de activitate umană ce se formează şi evoluează în raport de nevoile existente şi de posibilităţile de utilizare eficientă a factorilor de producţie. Astfel, se pot distinge activităţi de producţie, activităţi comerciale, financiare, de asi­gurări, de investiţii, de transport şi telecomunicaţii, de consultanţă, de inter­mediere etc. Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii distincte, de sine stătătoare, dar interdependente, formează diviziunea muncii. Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi practicată atît de către persoane fizice, cît şi de către persoane juridice de drept privat şi de drept public. Pentru ca persoanele fizice şi juridice să poată desfăşura activitate de întreprinzător, ele trebuie să aibă calitatea de subiect de drept al afacerilor (agent economic), adică trebuie să se organizeze, în confor­mitate cu legislaţia, într-un anumit mod: a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce va activa în baza patentei de întreprinzător; 49

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societate comercială, o cooperativă etc. În funcţie de genul principal de activitate, societăţile comerciale pot activa ca întreprinderi industriale, de construcţii, de transport, comer­ciale etc., ca instituţii bancare, fonduri de investiţii, companii de asigurări, burse de valori, burse de mărfuri etc. Acţiunile pe care trebuie să le între­prindă persoanele fizice şi cele juridice în vederea organizării şi dobîndirii calităţii de agent economic, precum şi cele legate de încetarea acestei calităţi sînt prevăzute de lege. Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea activităţii de întreprinzător (raporturi interne) sînt reglementate, cu unele excepţii, de norme juridice ce se conţin în acte normative interne – acte de constituire (contract de constituire, decizie de fondare, declaraţia de constituire, statut), regulamente de acti­vitate, hotărîri ale organelor de conducere competente, contracte indivi­duale de muncă etc. Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în procesul şi în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător au un caracter destul de complicat şi sînt determinate de complexitatea aspectelor unei afaceri: înregistrarea de stat, formarea capitalului social, creditarea, licenţierea, angajarea personalului, marketingul şi promovarea produselor pe piaţă, impozitarea, importul şi exportul etc. De aceea şi ansamblul nor­melor juridice care reglementează aceste relaţii este destul de vast. Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de procedee de influență a dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale, consfinţite prin lege. De regulă, fiecare ramură le drept presupune existenţa unor metode specifice de reglementare a comportamentului subiecţilor de drept. La determinarea metodei de reglementare juridică a relaţiilor sociale se cere a fi luate în considerare mai multe componente: - modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor le drept; - gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii de acţiune i subiectelor; 50

DREPTUL AFACERILOR

- alegerea faptelor juridice considerate ilegale; - caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului juridic, repartizarea drepturilor şi obligaţiilor între subiecţi; - căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective. Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupune aplicarea mai multor procedee de influență asupra comportamentului participanţilor, specifice activităţii de întreprinzător. Astfel, în unele cazuri legea prevede drept izvor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor întreprinzătorilor contractul încheiat de către întreprinzător, în alte cazuri – actul emis în limitele competenţei de autorităţile publice (de exemplu, dispoziţia executorie a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei); în al treilea rînd, drepturile şi obligaţiile reies direct din conţinutul legii (obligativitatea înregistrării de stat). Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme dispozitive (nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune), pot avea caracter de recomandare, pot avea un caracter imperativ. Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot afla pe poziţii de egalitate (raporturi pe orizontală) între întreprinzători, între­prinzător şi furnizori sau consumatori ori pe poziţie de subordonare (rapor­turi pe verticală) între întreprinzători şi stat, autorităţile administraţiei pub­lice centrale şi locale. Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici legislaţia prevede diferite metode şi mecanisme de realizare. Pentru neexecutarea obligaţiunilor, antreprenorii, persoanele cu funcţii de răspundere, autorităţile administraţiei publice sînt sancţionate, după caz, penal, adminis­trativ, material, disciplinar. Prin urmare, în dreptul afacerilor sînt aplicabile mai multe metode (regimuri juridice) de reglementare juridică: metoda dispoziţiilor (prescripţiilor) obligatorii; metoda voinţei autonome a părţilor (metoda acordului liber); metoda recomandărilor etc.

51

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

§4. Principiile dreptului afacerilor Cuvîntul „principiu” provine din latinescul „principium” şi înseamnă început, obîrşie, element fundamental. În domeniul logicii principiile au un sens imperativ, indicînd cum trebuie să gîndim pentru a ne apropia de esenţa obiectului. Într-un alt context, principiile au o semnificaţie practică şi normativă, indicînd ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm în diferite împrejurări practice. În acest sens, principiile practico-normative au un sens imperativ. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să reducem principiile la norme. Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de drept, cît şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare14. Principiile de drept sînt acele idei care conduc conţinutul tuturor normelor juridice15. Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei diriguitoare care se degajă, ca urmare a raportului dintre Legea Fundamentală (Constituție) şi celelalte legi, în principal, din Constituţie... şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în întregul... sistem de drept16. Din definiţiile menţionate se evidenţiază următoarele trăsături: - principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la altul. În acelaşi timp, anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept; - principiile fundamentale ale dreptului, de regulă, sînt reflectate în Constituţie; - principiile fundamentale ale dreptului sînt idei diriguitoare, idei de bază şi îşi găsesc reflectare în întreaga legislaţie; - principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale; 14 Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, p. 186. 15 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, p. 67. 16 Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, p. 114.

52

DREPTUL AFACERILOR

- principiile dreptului sînt mobile, stabilitatea lor fiind relativă. Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului, care sînt caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor: a) principii generale; b) principii interramurale; c) principii ramurale. Principiile generale caracterizează întregul sistem de drept, ele constituind în acelaşi timp trăsăturile unui tip de drept. Ele mai sînt numite şi constituţionale, deoarece sînt reglementate, de regulă, în Constituţie. Printre principiile generale ale dreptului, care sînt aplicabile şi dreptului afacerilor, pot fi menţionate: - principiul egalităţii în faţa legii, în conformitate cu care întreprinzător poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid; persoanele juridice străine sînt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele juridice ale Republicii Moldova; persoanele juridice de drept privat şi persoanele juridice de drept public ce desfăşoară activitate de întreprinzător, în raporturile juridice de drept al afacerilor sînt situate pe poziţie de egalitate etc.; - principiul responsabilităţii, în conformitate cu care întreprinzător individual sau fondator al unei persoane juridice poate fi doar persoana fizică care are capacitatea deplină de exerciţiu şi poate răspunde pentru faptele sale, precum şi persoana juridică care este înregistrată în confor­mitate cu legislaţia, adică are un patrimoniu propriu cu care poate răspunde pentru obligaţiile asumate. Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei fizice şi juridice faţă de valorile şi normele sociale, determi­nînd un anumit comportament al acestora faţă de alţi agenţi economici, faţă de consumatori, faţă de societate etc. Responsabilitatea este strîns legată de libertate. Persoana este liberă să aleagă – să respecte norma socială ce-i reglementează conduita sau nu. Pentru nerespectarea acestei norme persoana poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare; - principiul legalităţii. Traducerea acestui principiu în viaţă constituie fundamentul existenţei statului de drept. Prin legalitate se în53

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

ţelege res­pectarea strictă a normelor de drept atît de către cei care le adoptă, cît şi de cei care le pun în executare, precum şi de toţi membrii societăţii. Prin urmare, activitatea de întreprinzător trebuie exercitată în strictă conformitate cu cerinţele legislaţiei, ceea ce presupune respectarea strictă a prevederilor normelor juridice de către agenţii economici, de către autorităţile admi­nistraţiei publice centrale şi locale împuternicite cu reglementarea şi/sau supravegherea activităţii agenţilor economici, de către consumatori etc. Principiile interramurale caracterizează nu una, ci două sau mai multe ramuri de drept. Printre aceste principii pot fi numite: - principiul libertăţii de a contracta, care prevede că părţile contrac­tante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege. Obligarea la încheierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol. Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege, precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor contracte prevăzute de lege (contracte complexe). Acest principiu este o premisă nece­sară a economiei de piaţă şi a dezvoltării concurenţei. - principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a egalităţii lor juridice şi protecţiei egale. În conformitate cu acest principiu, în Repu­blica Moldova legislaţia nu poate să prevadă careva privilegii sau îngrădiri pentru unele sau alte forme de proprietate a subiectelor antrenate în activitatea de întreprinzător cu atragerea bunurilor aflate în proprietatea statală, municipală sau personală, deoarece „statul ocroteşte proprietatea publică şi privată şi garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de proprietar”, dar numai în concordanţă cu legea. Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură condiţii egale de dezvoltare a diverselor tipuri de proprietate şi apăra54

DREPTUL AFACERILOR

rea lor. Nimeni nu are dreptul să retragă în mod forţat bunurile proprietarului, decît în cazurile prevăzute de lege, precum şi să ceară proprietarului să-şi asocieze bunurile cu bunurile altui proprietar. Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului afacerilor mai pot fi menţionate: principiul protecţiei secretului comercial al agentului economic; principiul consensualismului privitor la forma actului juridic; principiul imixtiunii în viaţa privată a persoanelor fizice etc. Principiile ramurale caracterizează o ramură de drept luată în parte, fiind înscrise în coduri şi în alte legi. Printre principiile specifice dreptului afacerilor putem enumera: - principiul libertăţii activităţii de întreprinzător, principiu ce şi-a găsit exprimarea în prevederea constituţională: „Statul trebuie să asigure liber­tatea comerţului şi activităţii de întreprinzător”17. Acest principiu este dez­voltat în Codul civil, precum şi în alte acte legislative. El înseamnă dreptul întreprinzătorului de a lansa şi a desfăşura o afacere în orice sferă a activi­tăţii de întreprinzător, în orice formă organizatorico-juridică prevăzută de lege, cu folosirea patrimoniului propriu şi cu atragerea bunurilor şi drep­turilor patrimoniale de la alte persoane, să-şi aleagă independent genurile de activitate, să dispună liber de beneficiul obţinut de pe urma activităţii, după achitarea impozitelor şi a altor plăţi obligatorii etc. - principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea statului. În orişice stat activitatea economică este reglementată de către stat. Diferite, însă, sînt formele şi metodele unei asemenea reglementări, acestea fiind determinate de situaţia politică, nivelul dezvoltării sociale şi economice, tradiţiile istorice, specificul naţional, precum şi de alţi factori. Statul asigură, în mod democratic, cadrul juridico-legislativ şi instituţional pentru desfăşurarea activităţii agenţilor economici în condiţiile de exer­citare a liberei iniţiative, determinînd în acest mod formele organizatorico-juridice ale activităţii de întreprinzător, patrimoniul care poate fi folosit, stabilind drepturile, 17

Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b

55

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

obligaţiile şi responsabilităţile agenţilor economici etc. În anumite împrejurări, ia măsuri pentru a susţine activitatea agenţilor economici în unele domenii (viticultură, construcţii, industria constructoare de maşini pentru agricultură etc.) sau în anumite zone, alocă subvenţii, finan­ţează investiţii etc. Statul depune eforturi în vederea obţinerii şi asigurării echilibrului dintre interesele personale ale antreprenorilor şi interesele publice ale statului şi societăţii. În acest scop, în faţa agenţilor economici sînt puse anumite obligaţii: de a plăti impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a proteja mediul înconjurător, de a proteja interesele consumatorilor, etc. – principiul concurenţei loiale. Respectarea principiului dat este o condiţie necesară pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi exercitarea activităţii de întreprinzător. Privite la general, principiile generale ale dreptului nu rămîn într-un spaţiu suspendat, ele nu există în mod abstract, fără legătură cu reglementările din ramurile de drept. Fiecare ramură de drept, luînd drept bază principiile generale, îşi formulează principiile sale specifice, cum ar fi: în dreptul civil – principiul reparării prejudiciului cauzat, în dreptul penal – principiul legalităţii incriminării, în dreptul procesual – principiul ascultării şi a celeilalte părţi, în dreptul familiei – principiul ocrotirii mamei şi a copilului etc. Principiile dreptului afacerilor reprezintă nişte idei fundamentale, diriguitoare, determinate de relaţiile sociale care stau la baza întregului sistem de drept, reprezentînd o modalitate de coordonare a normelor de drept al afacerilor.

56

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI AFACERILOR §1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice Reglementarea relaţiilor sociale are loc prin intermediul normelor sociale (al unor reguli acceptate de societate). Dat fiind faptul că aceste relaţii ţin de diverse domenii de activitate umană, diferite sînt şi normele care le reglementează. O modalitate socială constituie normele juridice. Cunoaşterea normei juridice implică atît caracterizarea trăsăturilor comune tuturor normelor sociale, cît şi caracterizarea trăsăturilor ei specifice. Punctul de pornire la caracterizarea normei este următorul: orice normă juridică este o normă socială, însă nu fiecare normă socială este şi juridică. Norma juridică reprezintă doar acea normă socială ce conţine o regulă de conduită, stabilită sau autorizată (sancţionată) de stat, menită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate umană şi ocrotită, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului. De aici rezultă următoarele trăsături esenţiale ale normei juridice ce sînt specifice şi normelor juridice ale dreptului afacerilor: a) normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele competente de stat. Ele exprimă voinţa statului, care în cele din urmă reprezintă voinţa poporului, îndreptată spre reglementarea unui anumit tip de relaţii din societate. Exprimată prin normă, voinţa statului este adresată voinţei participanţilor la raporturile din societate, care trebuie să-şi coreleze conduita cu îndatorirea sau interdicţia incluse în normă. Norma este prevăzută întotdeauna pentru situaţii din viaţă, în care este posibilă selectarea diferitelor variante ale conduitei. Anume de aceea participanţilor la raporturile din societate li se indică varianta necesară, menţionată în norma de conduită; 57

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

b) norma juridică are un caracter general. Ea stabileşte trăsăturile-tip ale situaţiilor de viaţă, la a căror apariţie cărora trebuie aplicată, indiciile-tip ale relaţiilor sociale. Aceste indicii sînt determinate de normă. Ca urmare, norma juridică apare ca model de conduită a participanţilor la relaţia socială concretă; c) norma de drept are menirea de a reglementa nu o relaţie aparte, singulară, ci un tip de relaţii. Prin aceasta ea se distinge de actele de aplicare a dreptului (a hotărîrilor autorităţilor publice asupra unor cazuri concrete) şi de dispoziţiile individuale. Astfel, norma de drept reglementează tipul de cazuri şi raporturi, este adresată unui cerc de persoane, determinate prin indicii-tip (cetăţeni, alte persoane fizice, persoane juridice, persoane oficiale etc.); d) norma de drept, la fel ca şi dreptul în ansamblu, este prevăzută să reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relaţii; legătura dintre participanţii la ele rezidă în drepturi şi îndatoriri reciproce. Acest mod de reglementare a relaţiilor sociale şi a conduitei oamenilor alcătuieşte trăsătura spe­cifică a realizării dreptului. Normele de drept au un caracter de dispoziţie obligatorie: cînd în dezvoltarea relaţiilor sociale se creează sau apar condiţiile de realizare, prevăzute de normă, participanţii la aceste relaţii capătă drepturi concrete şi îndatoriri concrete, care formează raporturile juridice. Norma ca model al raportului de drept în forma generală determină dreptul subiectiv, conduita posibilă a unei părţi care participă la raport; e) un indiciu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin constrîngere (coerciţia) de stat. Dreptul nu are nici o valoare fără un aparat în stare să impună prin constrîngere respectarea normelor de drept. Prin aceasta normele de drept se deosebesc de alte norme sociale, precum şi de apelurile şi adresările, pe care le includ actele autorităţilor publice. Măsurile de constrîngere de către stat, aplicate în cazurile încălcării normelor de drept, sînt variate. Ele sînt îndreptate spre exercitarea dreptului violat sau spre realizarea îndatoririi neîndeplinite, precum şi spre pedeapsa infractorului. 58

DREPTUL AFACERILOR

§2. Structura normei juridice a dreptului afacerilor Norma juridică constituie elementul primar al sistemului de drept, celula prin­cipală din care se construieşte întregul edificiu al dreptului. Pentru a putea fi receptată, înţeleasă de către toţi subiecţii de drept, norma juridică trebuie să aibă o anumită structură logică din care să rezulte cît mai exact răspunsul la cîteva întrebări: a) cui este adresată şi în ce împrejurări (condiţii) acţionează? b) ce variantă de comportare prescrie statul subiectului de drept, adică ce trebuie să facă sau ce trebuie să nu facă subiectul? c) care vor fi consecinţele nerespectării normei juridice? Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit în elementele normei juridice care, în ansamblul lor, formează structura normei. Astfel, structura unei norme juridice poate fi schematic reprezentată în felul următor: „dacă - atunci - în caz contrar...” sau: „Aflîndu-ne pe teritoriul statului (sau: fiind cetăţeni ai statului) trebuie să respectăm legile acestui stat; în caz contrar statul va aplica celui ce încalcă normele de drept măsuri de constrîngere”. Concretizarea acestor prevederi raportată la anumite norme dă posibilitatea să determinăm cine şi în ce condiţii trebuie să respecte norma, ce anume trebuie să se facă pentru realizarea ei, prin ce măsuri de constrîngere de către stat această normă este ocrotită împotriva încălcărilor. Vorbind despe structura unei norme juridice, este necesar să atragem atenţia la următoarele. Analiza structurii normei juridice a dreptului afacerilor trebuie să fie efectuată sub două aspecte: a) structura logico-juridică a normei (structura internă); b) structura tehnico-legislativă (structura externă). Referitor la structura logico-juridică a normei (structura internă), norma juridică este compusă din trei elemente: 1) Ipoteza (determinarea cercului de persoane cărora le este adresată norma, precum şi împrejurările în a căror prezenţa ea se realizează); 2) Dispoziţia (însăşi regula de conduită, exprimată ca determinare a îndatoririlor şi drepturilor părţilor în raportul juridic); 59

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

3) Sancţiunea (prevede survenirea consecinţelor în rezultatul respectării sau nerespectării prevederilor dispoziţiei şi ipotezei)18. Structura normei juridice se bazează pe interdependenţă, pe caracterul sistematic al normelor juridice. Caracterul sistematic este o calitate importantă a dreptului: normele juridice sînt indisolubil legate între ele. În anumite aspecte, ele se manifestă ca dispoziţii care au ipotezele şi sancţiunile lor, iar în altele – ca elemente ale ipotezei sau sancţiunii altor norme. Sancţiunea unei norme devine dispoziţie la nerespectarea normei ocrotite şi la aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de in­fractor; şi ipotezele devin într-un anumit sens dispoziţii, care indică căror anume circumstanţe să li se atribuie importanţă juridică. Astfel, din punctul de vedere al pietonilor şi conducătorilor mijloacelor de transport, respectarea regulilor circulaţiei rutiere este o datorie (dispoziţie), iar măsurile administrative pentru nerespectarea îndatoririi sînt o sancţiune, un mijloc de constrîngere în vederea asigurării respectării acestor reguli. Din punctul de vedere al organelor de stat şi al persoanelor oficiale, însărcinate să examineze cazurile despre delictele administra­tive, una şi aceeaşi normă apare sub un alt aspect: ipoteza devine descrierea delictului administrativ, iar dispoziţia îndatorirea de a aplica sancţiunea în limitele stabilite prin lege şi corespunzătoare formei procesuale; mijlocul de asigurare a îndeplinirii acestei îndatoriri (sancţiunea) este anularea hotărîrii contrare legii şi nefundamentate cu privire la delictul administrativ, precum şi responsabilitatea personală a persoanelor oficiale, vinovate de inacţiune sau de aplicarea greşită a legii. Structura logico-juridică a normei este stabilă: o normă cuprinde întotdeauna cele trei elemente, adică conţine şi ipoteză, şi dispoziţie, şi sancţiune. Aceste trei elemente se întîlnesc rar întrunite la un loc, într-un articol al actului juridic normativ sau chiar în actul normativ concret luat în ansamblu. Pentru a reproduce norma ju­ridică în componenţa ei deplină, de multe ori este necesar să 18 B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 47, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova – Chişinău: Cartier, 1997.

60

DREPTUL AFACERILOR

luăm în consideraţie prevederile ce se conţin în mai multe articole ale actului normativ sau, dacă este insuficient, prevederile ce se conţin şi în alte acte normative. Structura tehnico-legislativă (structura externă sau redacţională), înseamnă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate şi gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri, pînă la constituirea unor Coduri, cum sînt cel penal, civil, funciar etc. Structura normei juridice reprezintă în sine structura ei internă, forma ei internă, modul de legătură şi ordinea aranjării elementelor sale componente.

§3. Clasificarea normelor juridice A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii poate fi împărţit un tot unitar. A clasifica normele juridice înseamnă a le grupa pe categorii pentru a ne orienta în oceanul de norme juridice care ne înconjoară, a le recunoaşte, a le deosebi mai uşor în cazul realizării lor. În acest context se poate afirma că problema clasificării normelor juridice prezintă un interes deosebit, atît din punct de vedere teoretic, cît şi practic. În literatura juridică, pornindu-se de la necesitatea cunoaşterii mai profunde şi aplicării corecte a normelor juridice, se fac multiple clasificări după diferite criterii: ramura de drept, forţă juridică a normei, caracterul prescripţiilor normelor etc. 1. Ramura de drept Ramura de drept constituie un criteriu important pentru clasificarea normelor juridice. Se explică acest lucru prin faptul că ramura de drept pune la bază diferenţierea normelor în dependenţă de obiectul reglementării normative şi de metoda reglementării normative, adică dă răspuns la două întrebări extrem de importante, şi anume: a) ce domeniu de activitate reglementează normele juridice; b) în ce mod, cum se face acest lucru? 61

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi clasificate în: norme de drept constituţional, norme de drept administrativ, norme de drept civil, norme de drept penal, norme de drept al familiei, norme de drept al muncii etc. 2. Forţa juridică Forţa juridică a normelor de drept depinde, în primul rînd, de locul pe care îl ocupă actul normativ în sistemul actelor normative. Putem diferenţia: a) Norme juridice cuprinse în legi. Acestea, la rîndul lor, pot fi: - norme juridice cuprinse în Constituţie; - norme juridice cuprinse în legi organice; - norme juridice cuprinse în legi ordinare. b) Norme juridice cuprinse în acte normative subordonate legii. Acestea, la rîndul lor, pot fi: - norme juridice cuprinse în hotărîri normative ale Parlamentului; - norme juridice cuprinse în decrete ale Preşedintelui Republicii; - norme juridice cuprinse în hotărîri ale Guvernului; - norme juridice cuprinse în alte acte normative (ordine ministeriale şi departamentale, norme juridice cuprinse în acte normative ale autorităţilor publice locale etc.). 3. Structura tehnico-legislativă Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare. Remarcăm, de la bun început, că unii autori vorbesc despre structura logică ca criteriu de clasificare a normelor juridice. Considerăm că drept criteriu de clasificare poate servi nu structura logică (din punct de vedere logi, o normă întotdeauna este completă), ci structura ei tehnico-legislativă sau modul de redactare a normei. Potrivit acestui, criteriu pot fi: a) Norme juridice complete. Sînt norme juridice complete acele norme care conţin în textul lor, întrunite la un loc, cele trei elemente de structură: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea. b) Norme juridice incomplete. Caracteristic pentru aceste norme este faptul că nu toate elementele de structură ale normei se întrunesc într-un text al normei. 62

DREPTUL AFACERILOR

La rîndul lor, normele juridice incomplete pot fi: - norme de trimitere (cele care necesită luarea în consideraţie a textului complet al actului normativ respectiv); - norme în alb (cele care necesită luarea în consideraţie a textelor altor acte normative). 4. Caracterul conduitei prescrise Caracterul conduitei prescrise rezultă din modul de reglementare a acestei conduite. În dependenţă de aceasta, normele juridice se clasifică în: a) norme imperative; b) norme dispozitive. Norme imperative sînt normele care prescriu comportamentul subiecţilor de drept şi nu admit nici o abatere de la acesta. La rîndul lor, aceste norme pot fi: - norme onerative, care prescriu în mod expres obligaţia săvîrşirii unei acţiuni (de exemplu, conform alin.(4) art.48 al Constituţiei Republicii Moldova, “Copiii sînt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor”); - norme prohibitive care interzic săvîrşirea unor acţiuni (de exemplu, majoritatea normelor de drept penal conţin interdicţii). Norme dispozitive sînt normele care acordă subiecţilor de drept posibilitatea unui larg comportament, adică normele care nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune. La rîndul lor, aceste norme pot fi: - norme permisive, care permit o anumită conduită; - norme supletive, care acordă subiectului posibilitatea să aleagă singur una din variantele de conduită prevăzute de normă (de exemplu, conform Codului familiei, “la încheierea căsătoriei soţii, după dorinţa lor, îşi aleg numele de familie al unuia dintre soţi ca nume de familie comun al lor sau fiecare soţ îşi păstrează numele de familie de pînă la căsătorie”). 5. Gradul şi intensificarea incidenţei. Conform acestui criteriu pot fi diferenţiate: a) norme care reglementează direct conduita oamenilor; 63

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

b) norme care reglementează indirect conduita oamenilor (norme care se prezintă sub formă de principii, definiţii etc.). 6. Sfera de aplicare Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi: a) norme generale – care au cea mai largă sferă de aplicare; b) norme speciale – sînt aplicate într-un domeniu restrîns de relaţii sociale; c) norme de excepţie – care stabilesc excepţii de la regula generală. Normele cu caracter general şi special sînt pe larg aplicate în cadrul diverselor coduri, care conţin, de regulă, părţi generale şi speciale. 7. Criteriul sociojuridic Potrivit acestui criteriu, normele juridice se clasifică în: a) norme punitive, care prevăd pedeapsa juridică pentru cei ce nu respectă comportamentul prescris de lege; b) norme stimulative, care stabilesc un anumit sistem de stimulente.

64

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 6. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR §1. Noţiunea de izvor de drept Dreptul constituie un sistem de norme, care îmbracă o anumită haină juridică, ia o anumită formă, datorită căreia sînt aduse la cunoştinţă întregii societăţi. Dreptul, scria savantul Hegel, trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin faptul că este pus ca lege.... Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce reglementează raporturile juridice din sfera activităţii de între­prinzător. Aceste norme trebuiesc aduse la cunoştinţa întregii societăţi şi, în primul rînd, la cunoştinţa celor al căror comportament îl prescriu. Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept. Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dintre care cele mai răspîndite sînt: - izvor material şi izvor formal al dreptului; - izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului; - izvor scris şi izvor nescris al dreptului; - izvor intern şi izvor extern al dreptului. Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare reale. Ele sînt concepute ca un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale. Izvorul formal al dreptului se interpretează ca forma de adoptare sau sancţionare a normelor juridice, ca mod de exprimare a normelor, adică ca sursa în care normele juridice sînt reflectate. Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca 65

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

voinţa guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De obicei, acest rol revine actelor normative. Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sînt exprimate. Izvoare directe ale dreptului sînt considerate actele şi contractele norma­tive. Indirecte sînt considerate acele izvoare care, pentru a fi considerate juridice, trebuie să fie validate, sancţionate de o autoritate publică competentă. în calitate de izvor indirect pot servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate de organizaţii nestatale. Aceste norme devin juridice numai din momentul în care au fost confirmate în modul respectiv de autoritatea publică. Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată de principiile legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub formă scrisă, pe cînd obiceiul poate fi transmis şi pe cale orală. Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al dreptului. Unii autori consideră că izvorul intern al dreptului îl constituie normele juridice. Alţii susţin că izvorul intern îl formează însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la rangul de lege. În ceea ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează mijloacele prin care voinţa, devenită statală, obţine o haină juridică adecvată. Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Aşa, de exemplu, se consideră că politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că autoritatea publică este cea care gîndeşte viitoarele norme juridice. La fel conştiinţa juridică este considerată ideologie a dreptului. Deci, izvoarele dreptului afacerilor reprezintă formele de exprimare a normelor juridice în cadrul sistemului de drept al afacerilor, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului. Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite să ajungem la concluzia că există multiple şi variate forme pe care dreptul le îmbracă, există o diversitate de izvoare ale dreptului. Multitudinea 66

DREPTUL AFACERILOR

izvoarelor de drept este proprie tuturor sistemelor de drept. Ea se lămureşte, în primul rînd, prin diversitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice. În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare formale): a) obiceiul juridic (cutuma); b) practica judiciară şi precedentul judiciar; c) doctrina; d) contractul normativ; e) actul normativ.

§2. Caracteristica izvoarelor dreptului 1. Obiceiul juridic (cutuma). În succesiunea istorică a izvoarelor de drept, obiceiul juridic ocupă, fără îndoială, primul loc. Obiceiul este cea mai originală formă de manifestare a voinţei sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive de convieţuire umană găsim unele reguli care nu sînt impuse, în mod expres, dar de fapt sînt respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin repetarea constantă a unor acte, repetări cărora li se impune o obligativitate. Elementul lor material, elementul central îl constituie repetarea constantă. Bineînţeles, o repetare constantă, continuă, nu este suficientă ca fapta să se transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu, regulile de prudenţă, de igienă, de conduită personală etc.). Pentru aceasta se cere ca repetarea să se sprijine pe convingerea că această repetare este absolut obligatorie, aşa încît alţii pot să o ceară19. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante: 1) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-1 încorporează într-o normă oficială; 2) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în 19

Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag. 226

67

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează în calitate de regulă juridică. Normele obişnuielnice (cutuma), recunoscute de puterea de stat, formează dreptul obişnuielnic sau dreptul cutumiar. El a jucat un rol deosebit de important ca izvor de drept, mai ales în dreptul epocii antice şi al celei medievale. Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte culegeri de cutume juridice şi mai puţin o creaţie conştientă a legiuitorului. Acest lucru poate fi lesne înţeles analizînd conţinutul Legii celor 12 table la Roma, al Legii salice la franci. În epoca medievală numărul cutumelor a sporit şi mai mult, încît s-a pus problema sistematizării lor. Sînt cunoscute asemenea culegeri de cutume, cum ar fi Oglinda saxonă (Sachsenspiegel) din 1230; Oglinda şvabă (Schwabenspiegel) din 1273-1282; Aşezămintele lui Ludovic cel Sfînt (1270). Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara noastră. Primele legiuiri (ale lui Alexandru cel Bun, ale lui Vasile Lupu, ale lui Matei Basarab etc.) lăsau loc larg de manifestare a obiceiurilor. Aşa, de exemplu, Codul Calimach (1817) prevedea următoarele: dacă în acest cod nu s-ar afla o lege potrivită la pricina înfăţişată, atunci se cuvine a se urma pămîntescului obiceiu, carele, în curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi între judecători cercetîndu-se, s-au întărit şi cu chipul acesta au dobîndit putere legiuită. Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre. El nu constituie un izvor de drept important în statele ce ţin de civilizaţia juridică romano-germanică. Dreptul cutumiar ocupă un loc major în sistemul izvoarelor de drept în statele ce se raliază la civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă (Common Law). 2. Practica judiciară şi precedentul judiciar (jurisprudenţa) Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită din totalitatea hotărîrilor judecătoreşti, pronunţate de către instanţele de toate gradele, pe baza interpretării şi pentru aplicarea legii. Cu toate că o hotărîre judecătorească este un act individual, un act de aplicare a dreptului, în care judecătorul dă o soluţie într-un litigiu 68

DREPTUL AFACERILOR

pe baza normelor judiciare în vigoare, activitatea jurisdicţională are o importanţă foarte mare. Această activitate se manifestă în mod evident îndată ce viaţa socială a ieşit din faza pur instinctivă (cum era de multe ori, mai ales la început, în cazul obiceiurilor), cerînd adoptarea unei decizii. Judecătorul care aplică normele juridice constată în ce măsură problema apărută se încadrează în sistemul normelor juridice existente. În acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate sugera şi noi idei, impuse de dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale. Pe parcursul evoluţiei istorice rolul practicii judiciare a fost apreciat, într-o măsură mai mare sau mai mică. Datorită activităţii judecătoreşti, practicii acumulate, s-au făcut corectările respective, căutîndu-se cele mai oportune soluţii. Unele sisteme de drept, precum ar fi cele de tipul anglo-saxon (Common-Law Anglia, S.U.A., Canada) includ hotărîrile pronunţate de instanţele judecătoreşti în sistemele izvoarelor de drept. Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi în statele cu alt sistem de drept. Aşa, de exemplu, în Elveţia există opinia că unele hotărîri ale Tribunalului federal constituie adevărate izvoare de drept. În Republica Moldova, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, de regulă, practica judiciară nu este considerată izvor de drept. Cu unele rezerve se acceptă a fi recunoscute ca izvor de drept hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii etc.). Considerării practicii judiciare ca izvor de drept se opune, de asemenea, principiul separării puterilor în stat. 3. Doctrina (ştiinţa juridică) Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Ştiinţa juridică are o importanţă majoră: ea contribuie la înţelegerea fenomenului juridic, la cunoaşterea relaţiilor sociale, la interpretarea şi aplicarea corectă a legii, la dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului. Din punct de vedere istoric, doctrinei i-a revenit un rol creator direct. În acelaşi timp, ea nu poate fi considerată izvor de drept. Ştiinţa juridică a fost recunoscută în epoca antică şi în cea medievală. 69

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Aşa, de exemplu, împăratul roman Adrian a decis că judecătorii sînt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce crează dreptul. Şi in Evul mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelînd la operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele deduse în faţa lor. S-a ajuns chiar pînă la aceea că se vorbea despre un drept al profesorilor, despre cutuma specialiştilor etc. Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă, nemaifiind considerată ca izvor al dreptului. 4. Contractul normativ Contractul (de la latinescul „contractus” – a strînge) este un acord încheiat între două sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite drepturi şi obligaţii. Ca act juridic, contractul constituie acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică acordul ce naşte, modifică, transmite sau stinge raporturi juridice. Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele. Mai sînt însă şi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. în asemenea cazuri se spune că contractul este normativ. Spre deosebire de celelalte contracte, contractul normativ este izvor al dreptului. Contractele normative pot opera în astfel de domenii, cum ar fi: a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării structurii federative a statelor; b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de muncă este un contract normativ, deoarece, în conţinutul său, stabileşte reguli de conduită generală şi obligatorie; c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate fi întîlnit sub forma tratatelor şi acordurilor internaţionale. Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tratatele internaţionale cu privire la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, constituie un izvor de drept (art.4). 5. Actul normativ – principalul izvor de drept Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de organele autorităţii publice (Parlament, Guvern, Preşedinte, 70

DREPTUL AFACERILOR

organele autorităţilor publice locale etc.), izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie, este asigurată prin forţa coercitivă a statului. Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt următoarele trăsături generale: 1. Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat (organele sale) şi includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter general despre conduita oamenilor şi organizaţiilor, norme juridice, precum şi prescripţii privind instituirea, modificarea sau suspendarea acţiunii (anularea) normelor juridice. Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui raport concret şi nu asupra unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale şi asupra tipului de acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul lor. 2. Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de realizare a normelor de drept), actele normativ-juridice sînt adresate oricărui subiect ce participă la aceste relaţii, pot fi aplicate în mai multe rînduri, adică de fiece dată cînd este vorba despre tipul respectiv de raporturi şi îşi menţin acţiunea indiferent de faptul că au apărut sau au încetat raporturile individuale prevăzute în acest act. De exemplu, prescripţiile Codului civil sînt aplicabile oricărui cetăţean sau organizaţie, care a intrat în relaţii patrimoniale de proprietate, cumpărarevînzare, schimb şi alte raporturi, reglementate prin dreptul civil. Codul penal poate fi aplicat oricărei persoane, care a săvîrşit o acţiune socialmente-periculoasă pentru societate. Prescripţiile acestor acte nu-şi epuizează acţiunea ca urmare a unui sau chiar a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire. Ele se aplică şi se utilizează în repetate rînduri. Anume aceasta denotă că prescripţiile juridice ale actelor menţionate sînt aplicabile la un tip sau altul de relaţii sociale, au un caracter normativ general, sînt norme de drept. Sistemul actelor normative ale organelor de stat, interdependenţa acestor acte, precum şi ordinea emiterii lor sînt reglementate de Constituţie şi de alte acte legislative. Această reglementare asigu71

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

ră realizarea principiilor democratice ale sistemului de izvoare ale dreptului – supremaţia legii, caracterul obligatoriu al hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru cele ierarhic inferioare, al hotărîrilor organelor locale ale puterii în limitele teritoriului din subordine. În felul acesta, se asigură hotărîrea uni­formă a chestiunilor principale ale politicii statului în întregul sistem de acte nor­mative. Locul pe care îl ocupă unul sau alt act juridic-normativ în sistemul general al acestor acte este determinat de locul organului care l-a emis în sistemul organelor statului, iar sfera acţiunii, orientarea şi limitele conţinutului actelor – de competenţa organului menţionat. Pe această bază apare interdependenţa actelor normativ-juridice ale organelor de stat, exprimată în forţa lor juridică. Actele organelor ierarhic superioare dispun de o putere juridică mai mare, iar actele organelor ierarhic inferioare (subordonate), care trebuie emise în corespundere cu primele, au o forţă juridică mai mică. Întregul sistem de izvoare ale dreptului îl putem diviza în două grupe mari: • legi; • acte normative subordonate legii. Prin termenul lege, în sens larg, se înţelege orice act normativ elaborat de autorităţile publice. În sens restrîns, acest termen desemnează actul normativ care emană de la organul legislativ (Parlamentul), care în baza legislaţiei în vigoare este unica autoritate legiuitoare în ţară. În ierarhia lor, legile propriu-zise sînt situate după criteriul forţei lor juridice. Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de reglementare prin lege a relaţiilor sociale, emite, în exercitarea acestei puteri, trei categorii de legi: - legi constituţionale; - legi organice; - legi ordinare. Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atît prin conţinutul lor, cît şi datorită procedurii speciale de adoptare a acestora. Astfel, prin conţinutul lor, legile constituţionale sînt legi 72

DREPTUL AFACERILOR

care introduc texte noi în Constituţie, abrogă anumite texte constituţionale sau le modifică pe cele existente. Constituţia Republicii Moldova (29.07.1994) se situează în „vîrful piramidei” tutu­ror actelor normative ce reglementează relaţiile economiei republicii. Constituţia are forţă juridică superioară celorlalte legi, con­simţind perspectiva politicii interne şi externe a statului, statutul juridic al omului şi cetăţeanului, precum şi structurile econo­mice şi formele proprietăţii. Astfel, Constituţia Republicii Moldova stabileşte că factorii de bază ai economiei Moldovei reprezintă economia de piaţa, libera iniţiativă şi concurenţa loială: Economia Republicii Moldova este o economie de piaţă de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi publică, antrenate în concurenţă liberă. Statul trebuie să asigure reglementarea juridică a activităţii economice; libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie; inviolabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine. Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Legile organice sînt legi ce reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale şi ele pot interveni numai în domeniile expres prevăzute de Constituţie (alin.3 al art.72 al Constituţiei Republicii Moldova) sau domenii pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea de legi organice. Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi legilor organice. Printre legile ce reglementează activitatea de întreprinzător, locul primor­dial îi revine Legii nr.1107-XV din 06.06.2002 Codul civil, ce regle­mentează un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial şi personal nepatrimonial ce corespund situaţiei economice actuale. Normele Codului civil reglementează formele de organizare juridică a activităţii de între­prinzător, libertatea agenţilor economici de a contracta şi modul de în­cheiere a contractelor etc., recunoscînd egalitatea participanţilor persoane fizice şi juridice la raporturile de drept al afacerilor. 73

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Principiile generale ale activităţii de întreprinzător, formele juridice de organizare a întreprin­derilor şi caracteristica lor succintă – modul de înfiinţare, conţinutul actelor constitutive, procedura înregistrării şi licenţierii, precum şi modalitatea de încetare a activităţii întreprinderii sînt stabilite de către Parlament prin legi speciale (Legea cu privire la SRL etc.) Toate celelalte acte normative poartă denumirea generală de acte normative subordonate legii. O asemenea denumire este chemată să sublinieze respectarea strictă a principiului de supremaţie a legii în procesul de elaborare a actelor norma­tive, precum şi în perioada lor de acţiune. La categoria actelor normative subordonate legii sînt atribuite: hotărîrile Parlamentului, decretele prezidenţiale, hotărîrile Guvernului, actele organelor administraţiei publice centrale de specialitate, actele autorităţilor publice locale. Hotărîrile şi moţiunile Parlamentului, de regulă, sînt acte de aplicare a normelor juridice şi, prin urmare, nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ. În acelaşi timp, se mai elaborează hotărîri ce conţin anumite norme juridice. Aceste hotărîri de cele mai multe ori sînt emise în scopul executării legilor şi sînt subordonate acestora. Printre Hotărîrile Parlamentului ce vizează domeniul antreprenoriatului pot fi indicate: Hotărîrea pentru aprobarea Regulamentului privind modul de utilizare a mijloacelor fondului pentru susţinerea agriculturii; Hotărîrea privind rezultatele controlului asupra activităţii Departamentului Tehnologii Informaţionale etc. Decretul Preşedintelui Republicii. Potrivit prevederilor Constituţiei, în exercitarea atribuţiilor sale. Preşedintele Republicii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Categoria actelor normative nu includ toate decretele prezidenţiale, ci doar numai decrete care conţin norme juridice. Nu sînt acte norma­tive, de exemplu, decretele aplicative (prin care se conferă decoraţii şi titluri de onoare, se acordă grade militare supreme, se soluţionează problemele cetăţeniei, se acordă graţiere etc.). 74

DREPTUL AFACERILOR

Hotărîrile şi ordonanţele Guvernului se întemeiază în calitatea acestuia de a fi organ de vîrf al administraţiei publice, exercitîndu-şi autoritatea executivă şi de dispoziţie pe întreg teritoriul statului. Aceste acte normative sînt bazate pe Constituţie şi legi, prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii (de exemplu: organizarea administrativă centrală şi locală, modul de realizare a activităţilor economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii etc.). Dispoziţiile Guvernului întotdeauna sînt acte aplicative. Hotărîrile Guvernului pot avea atît caracter normativ, cît şi aplicativ. Este important a sublinia faptul că hotărîrile se emit pentru organizarea executării legilor. Ca exemplu pot fi analizate Hotărîrile Guvernului: Cu privire la regle­mentarea monopolurilor, Cu privire la aprobarea Strategiei Investiţionale a Republicii Moldova, Cu privire la adoptarea Concepţiei administrării corporative a întreprin­derilor din economia naţională. Alte acte normative. În această categorie intră actele emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate (ministere, birourile, serviciile etc.), precum şi cele care sînt emise de autorităţile publice locale. Ele sînt izvoare de drept în măsura în care conţin norme juridice şi au forţă juridică ca şi legile, decretele, hotărîrile Guvernului. Acte normative cu caracter intern adoptate de înșişi agenţii eco­nomici în scopul reglementării propriei activităţi au un rol deosebit de însemnat în dreptul afacerilor. Printre aceste acte pot fi numite, în primul rînd, actele constitutive ale întreprinderilor, precum şi diferite regulamente. Ele pot să se refere atît la activitatea întreprinderii în ansamblu (statutul întreprinderii, contractul de societate), cît şi la activitatea anumitor sub­diviziuni ale întreprinderii (regulamentul filialei, reprezentanţei). În al doilea rînd, pot fi numite contractele, prin intermediul cărora se stabileşte regimul juridic al participanţilor la activitatea de întreprinzător.

75

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor Normele juridice sînt adoptate în vederea realizării lor practice. Adoptînd un act normativ legiuitorul urmăreşte scopul ca normele ce se conţin în el să contribuie la reglementarea eficientă a relaţiilor sociale respective, să ofere garanţii acestor relaţii şi să protejeze anumite valori sociale. Din aceste considerente o importanţă deosebită are acţiunea actelor normative. Coordonatele principale ale acţiunii actului normativ sînt: timpul, spaţiul şi cercul de persoane. 1) Acţiunea actului normativ în timp Timpul acţiunii actului normativ defineşte durata acestuia, perioada acţiunii lui. Un act normativ nu poate fi veşnic, deoarece nu sînt constante, veşnice nici relaţiile sociale reflectate în el. În acelaşi timp, adoptînd un act normativ, legiuitorul consideră că el va funcţiona o durată mai mare sau mai mică de timp. Această durată este cuprinsă între doua momente esenţiale: - momentul iniţial al actului normativ (intrarea în vigoare); - momentul final (abrogarea). Momentul iniţial caracterizează momentul intrării în vigoare a actului normativ. Să analizăm, de exemplu, acţiunea unei legi în timp. Regula generală în această privinţă este că o lege intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al Republicii Moldova (art.76 al Constituţiei). Ca urmare, legea are efect juridic numai asupra evenimentelor de după publicarea ei. Acest principiu îşi găseşte explicaţia în faptul că oamenii, pentru a-şi coordona conduita lor cu prevederile legii, trebuie mai întîi să cunoască aceste prevederi. De la această regulă sînt următoarele derogări: a) o lege intră în vigoare la o dată prevăzută în textul ei (art.76 al Constituţiei). În legătură cu aceasta nu poate fi trecută cu vederea următoarea prevedere constituţională extrem de importantă: „Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”. Prin urmare, data indicată în textul legii nu poate precede publicării legii. Stabilirea unei date ulterioare de 76

DREPTUL AFACERILOR

intrare în vigoare a legii este determinată de necesitatea pregătirii acţiunii noii legi, în special cînd aplicarea ei necesită anumite măsuri organizatorice sau atrage după sine schimbări fundamentale; b) o lege se aplică unor situaţii întîmplate anterior apariţiei ei. Aplicarea retroactivă a legii are loc în: - cazul legii penale mai blînde (nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos, art.22 al Constituţiei Republicii Moldova); - cazul unor situaţii de pînă la apariţia legii, dar nesoluţionate încă definitiv pînă la acea dată; - cazul legilor interpretative. Momentul final, încetarea acţiunii legii are loc în diferite forme: prin abrogare, prin îndeplinirea termenului pentru care legea a fost edictată şi prin căderea legii în desuetudine. Abrogarea poate fi definită ca un procedeu tehnico-juridic prin care legea fără termen îşi încetează activitatea prin renunţarea la ea. Abrogarea poate fi expresă, cînd momentul final al legii rezultă expres din dispoziţiile legale. La rîndul ei, abrogarea expresă poate fi: - directă (cînd se precizează formal în textul legii noi că un anumit act normativ se abrogă); - indirectă (cînd nu se precizează denumirea concretă a actului normativ ce se abrogă, dar se prevede expres că actele normative sau dispoziţiile contrare se abrogă). Abrogarea poate fi şi tacită, cînd în textul legii noi nu se vorbeşte despre abrogarea unui act sau a unor acte normative, dar abrogarea rezultă din simplu motiv că una şi aceeaşi situaţie este reglementată într-un mod absolut nou de noua lege, ceea ce nu mai permite aplicarea legii vechi. O altă formă de încetare a acţiunii legii este căderea ei în desuetudine. În acest caz este vorba despre legea care a fost total depăşită de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbările din societate, de faptul că factorii care au condiţionat apariţia legii au încetat să mai existe. Din cele spuse reiese că acţiunea legii nu are nici o justificare. Fiind depăşită de timp, legea îşi încetează activitatea. 77

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

În practică se pot întîlni, deşi rar, şi cazuri în care o lege se adoptă pe un termen strict determinat. La atingerea termenului respectiv acţiunea legii încetează fără a mai fi nevoie de procedura de abrogare. 2) Acţiunea actelor normative în spaţiu Actele normative au o acţiune bine determinată nu doar în timp, dar şi în spaţiu, adică pe un anumit teritoriu. Se explică aceasta prin faptul că actul normativ este produsul activităţii statului şi al organelor sale care au o anumită competenţă teritorială. Să analizăm acţiunea în spaţiu a legii. Acţiunea legii în spaţiu se analizează sub două aspecte: aspectul intern şi aspectul extern sau internaţional. Aspectul intern al problemei caracterizează răsfrîngerea acţiunii legii în limitele teritoriale, reieşind din competenţa teritorială a organului de stat respectiv. De exemplu, Parlamentul Republicii Moldova este în drept să adopte legi care să se răsfrîngă pe întregul ei teritoriu sau pe o parte din teritoriul statului (bunăoară, prevederile Legii Republicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Găgăuz-Yeri se răsfrîng numai pe teritoriul respectiv). Autorităţile publice locale adoptă acte normative a căror sferă de aplicare este limitată de teritoriul respectiv (de exemplu, în limitele municipiului, oraşului, satului etc.). Aspectul internaţional al aplicării legii răspunde la întrebarea dacă legea naţională se aplică pe teritoriul altor state şi dacă o lege străină poate fi aplicată în limitele teritoriului statului respectiv. Principiul care domină în problema enunţată este următorul: legea se aplică pe teritoriul statului al cărui organ legislativ a adoptat-o. De la acest principiu sînt admise următoarele abateri: a) legea nu se răsfrînge pe teritoriul statului respectiv asupra unor categorii de persoane străine şi a bunurilor acestora. Este cazul ce ţine de persoanele care beneficiază de imunitate diplomatică, de clădirile reprezentanţelor diplomatice etc; b) legea unui stat urmăreşte pe cetăţenii statului respectiv chiar atunci cînd ei îşi au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe teritoriul altui stat. 78

DREPTUL AFACERILOR

3) Acţiunea actelor normative asupra persoanelor Această problemă, în parte, a fost elucidată odată cu cercetarea acţiunii teritoriale a actelor normative, deoarece teritoriul nu este o categorie abstractă, este un spaţiu populat de oameni. Legea este destinată omului privit ca persoană fizică sau ca persoană juridică. Acţiunea legii asupra persoanelor diferă de la o lege la alta. Din acest punct de vedere, distingem: a) legi cu vocaţie generală de aplicare atît faţă de persoanele fizice, cît şi de persoanele juridice; b) legi care se aplică numai persoanelor fizice; c) legi care se aplică numai persoanelor juridice; d) legi care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi de drept (de exemplu, se aplică numai faţă de judecători sau faţă de pensionari etc.); e) legi care se aplică unei singure persoane, dar nu în calitatea sa de persoană fizică, ci în calitate de deţinător al unei anumite funcţiuni, indiferent de cine este această persoană (de exemplu, dispoziţiile constituţionale referitoare la Preşedintele Republicii etc.). În final, remarcăm că în Republica Moldova legile şi alte acte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex.

79

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE §1. Conceptul interpretării normelor juridice Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate, trebuie să fie respectate, executate sau aplicate, adică traduse în viaţă. Pentru a putea fi însă realizate, normele juridice trebuie să fie cunoscute, înţelese de către toţi subiecţii. Înţelegerea, cunoaşterea sensului adecvat al normei se impune în mod imperativ, mai ales în procesul de aplicare a normelor de drept. Organul de aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice şi să fie convins în veridicitatea variantei de comportare prescrise de legiuitor. Acest lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice. Interpretarea constituie o operaţie logico-raţională care, lămurind înţelesul ex­act şi complet al dispoziţiilor normative, oferă soluţiile juridice adecvate pentru diferitele situaţii cu care ne confruntăm. Necesitatea interpretării este condiţionată de următorii factori. În primul rînd, norma juridică are un caracter general, impersonal, tipic şi nu poate cuprinde toate situaţiile posibile care apar în viaţă. Ea se aplică doar pentru anumite situaţii concrete. Deseori este necesar a răspunde la întrebarea: în ce măsură cazul concret analizat este cuprins de norma juridică? sau norma juridică respectivă se referă sau nu şi la cazul concret? Acesta se face pentru a da un răspuns la justa valoare, pentru a şti precis ce a avut în vedere legiuitorul, ce scop a urmărit el adoptînd norma juridică respectivă. În al doilea rînd, orice normă juridică activează nu izolat, ci în cadrul unui sistem bine determinat, unde fiecare normă îşi are menirea sa. O normă poate fi înţeleasă mai bine numai dacă va fi privită în 80

DREPTUL AFACERILOR

contextul general al normelor sistemului juridic, de drept, al ramurii de drept. La înţelegerea adecvată a sensului normei juridice ne ajută şi principiile dreptului (principiile generale, interramurale, ramurale). În al treilea rînd, adeseori interpretarea normelor dreptului se impune şi de necesitatea de a înţelege terminologia, stilul folosit de legiuitor. În fine, în procesul de aplicare a dreptului pot fi cazuri de reglementări contradictorii, neclare, confuze. Pentru a ieşi din asemenea situaţii poate să apară necesitatea ca legiuitorul să facă unele precizări, concretizări. Interpretarea cunoaşte mai multe forme. Pentru a stabili formele (felurile) interpretării se folosesc mai multe criterii: a) puterea obligatorie sau lipsa acesteia. În dependenţă de aceasta, interpretarea poate fi oficială (obligatorie) şi neoficială (neobligatorie); b) metoda folosită pentru interpretarea legii. În dependenţă de aceasta, interpretarea poate fi logică, istorică, sistematică, gramaticală etc.; c) rezultatul la care se ajunge prin interpretare. În dependenţă de aceasta, interpretarea poate fi literală, extensivă şi restrictivă.

§2. Formele (felurile) interpretării Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă diferite subiecte, în dependenţă de calitatea subiectului şi, ca urmare a acestei calităţi, de forţa ei juridică. Interpretarea poate fi de două feluri: oficială şi neoficială. Această clasificare este cunoscută încă în doctrina Romei Antice şi este pe larg răspîndită în doctrina juridică contemporană. Acest lucru se explică prin faptul că criteriile acestei clasificări au rămas aceleaşi: calitatea autorului interpretării. 1. Interpretarea oficială este interpretarea ce se înfăptuieşte de un organ de stat în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii. 81

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

De regulă, organele care emit acte normative procedează uneori la interpretarea acestora prin acte interpretative. Atunci cînd organul de stat îşi interpretează propriul act normativ, această interpretare poartă denumirea de interpretare autentică. Interpretarea oficială are forţă juridică obligatorie. Actul de interpretare oficială se echivalează după forţa sa juridică cu actul normativ supus interpretării. Să analizăm, de exemplu, cine dispune de dreptul de a interpreta în Republica Moldova legea. Amintim că Constituţia stabileşte trei categorii de legi: legi constituţionale, legi organice, şi legi ordinare. Conform Constituţiei, interpretarea oficială a Constituţiei şi a legilor constituţionale ţine de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale (lit.b) alin.(1) art.135). Interpretarea oficială a legilor organice şi ordinare ţine de competenţa Parlamentului (lit.c) art.66 al Constituţiei). Curtea Constituţională, fiind unicul subiect cu dreptul de a interpreta legile constituţionale, poate să interpreteze oficial şi celelalte categorii de legi: organice şi ordinare. Interpretarea oficială poate fi atît generală, cît şi cauzală. Generală este interpretarea care îmbracă forma unor norme obligatorii cu caracter general. Interpretarea cauzală este forma interpretării oficiale care se realizează cu prilejul soluţionării de către organele competente a unor cazuri concrete. 2. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de subiecţi ce nu dispun de dreptul de a interpreta oficial actul normativ. Interpretarea neoficială se face de către savanţi, de către avocaţi, de către alţi cetăţeni etc. Fiind făcute de subiecţi ce nu sînt purtători ai unei părţi din puterea de stat, interpretarea neoficială nu are forţă juridică obligatorie. Dar, în cazul în care soluţiile propuse conving organul cu drept de interpretare oficială de oportunitatea soluţiei enunţate, interpretarea neoficială capătă o însemnătate foarte mare. 82

DREPTUL AFACERILOR

§3. Metodele interpretării Prin metodă de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru explicarea conţinutului prevederilor normelor juridice, clarificarea care se face prin aplicarea lor la cazuri concrete. În procesul de interpretare a textelor normelor juridice se aplică cele mai diverse metode. Deseori, pentru a înţelege la justa valoare o normă juridică se apelează concomitent la două sau la mai multe metode. În dependenţă de metoda folosită, interpretarea poate fi logică, gramaticală, sistematică şi istorică. Metoda logică este cea mai larg întîlnită între procedeele de interpretare a normei juridice. Ea constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale. Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee, deoarece orice lămurire a sensului normei juridice se sprijină pe utilizarea judecăţii logice. Printre procedeele, regulile logice sînt frecvent utilizate următoarele reguli: a) excepţia este de strictă interpretare: trebuie de înţeles în sensul că excepţiile nu pot fi create prin interpretare. În cazul interpretării nu se generează, nu apar noi norme juridice, ci este doar lămurit conţinutul normelor existente; b) unde legea nu distinge nici interpretul n-o face: este regula, potrivit căreia în cazul unei formulări generale a textului normativ subiectul interpretării nu poate introduce distincţii, deosebiri. Aplicarea, de asemenea, este generală; c) legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, și nu invers: este regula, potrivit căreia nu trebuie să fie căutate pricini pentru a nu aplica legea. Atît timp cît o lege este în vigoare ea urmează să fie realizată practic. Sarcina interpretului este de a găsi soluţia oportună de aplicare a legii în toate împrejurările. Metoda gramaticală. Această metodă constă în stabilirea sensului exact al normei juridice cu ajutorul procedeelor de analiză 83

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

morfologică şi sintactică a textului actului normativ, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legătura dintre ele, de la construcţia frazei, de la semnificaţia semnelor de punctuaţie etc. Procedeele de interpretare gramaticală impun să unificăm sensul unor termeni juridici şi să nu-i folosim în mai multe sensuri. Aşa, de exemplu, la folosirea termenului „persoană juridică” este necesar să ţinem cont de sensul juridic adecvat al acestui termen. Metoda sistematică constă în explicarea sensului unei norme juridice, a unui text normativ, prin determinarea locului acestei norme sau acestui text în sistemul ramurii de drept, în sistemul dreptului în ansamblu, în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului, precum şi în stabilirea legăturilor acestei norme sau acestui text cu alte dispoziţii normative. Necesitatea aplicării acestei metode decurge din caracterul sistematic al normelor juridice, din legăturile indisolubile ale tuturor normelor în sistemul de drept. Metoda sistematică obligă să nu uităm că o normă de drept nu poate fi înţeleasă la justa ei valoare, dacă este ruptă din contextul celorlalte norme. Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazurile normelor incomplete din punct de vedere redacţional, în cazurile cînd conţinutul ei reiese din structura logică a normei. Metoda istorică presupune examinarea împrejurărilor în care a fost elaborată norma juridică sau actul normativ respectiv. Ea presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării normei sau actului normativ, expunerea de motive şi discuţiile ce s-au purtat pe marginea materialului normativ supus interpretării. O informaţie respectivă asupra acestei probleme poate fi găsită în preambulul actului normativ. În cadrul interpretării istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglementărilor actuale cu cele precedente, la analiza evoluţiei istorice a conceptului reglementării normative.

84

DREPTUL AFACERILOR

§4. Rezultatul interpretării normelor juridice Analiza procesului de interpretare a normelor juridice nu poate fi considerată completă, dacă nu se va lua în consideraţie rezultatul acestui proces. Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi: literală, extensivă sau restrictivă. Interpretarea literală este acea formă a interpretării, în cadrul căreia ne convingem de faptul că conţinutul normelor juridice coincide întru totul cu textul în care sînt formulate. În acest caz se spune că legea este limpede, clară. Organul de aplicare nu are decît sarcina s-o aplice, conform textului. Tendinţa legiuitorului este de a adopta anume asemenea norme juridice, acte normative. Interpretarea extensivă este acea formă a interpretării în cadrul căreia textului normei juridice i se atribuie un conţinut mai larg, mai sporit comparativ cu cel ce rezultă din simpla lui lectură. Cu alte cuvinte, textul normei juridice se extinde şi asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în „litera lui”. Interpretarea restrictivă are loc în cazul cînd textului supus interpretării i se atribuie un conţinut mai restrîns decît cel ce rezultă din simpla lui lectură. Aceasta poate să se întîmple în cazurile cînd lipseşte o concordanţă între cazurile de aplicare practică şi cazurile ce au fost reflectate în textul actului normativ. De aici rezultă că formularea textului legii este mai largă decît conţinutul ei real.

85

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC §1. Conceptul raportului juridic Dreptul, ca un sistem de norme indisolubil legate între ele, nu constituie un scop în sine. El este creat în vederea realizării funcţiilor sale, printre care locul primor­dial aparţine funcţiei de a reglementa conduita oamenilor, modul lor de comportare în relaţiile sociale de o însemnătate majoră. Această funcţie a dreptului se realizează, în principal, prin aceea că, în relaţiile reglementate pe cale juridică, oamenii sînt obligaţi să se comporte conform prescripţiilor normelor juridice. Aceste raporturi sau relaţii sociale capătă caracterul de raporturi sau relaţii juridice. Ele se numesc juridice, deoarece sînt create şi rezultă din acţiunea dreptului, spre deosebire de relaţiile politice, morale, religioase etc., care sînt rezultatul acţiunii unor norme sociale, cum ar fi normele politice, etice, religioase etc. Prin urmare, raportul juridic apare ca o asemenea relaţie socială care este reglementată prin intermediul normelor juridice. Atît timp cît o relaţie socială nu este reglementată de norme juridice ea nu poate fi o relaţie juridică. Din momentul în care apare o normă juridică care o reglementează, ea devine juridică. De exemplu, o asemenea relaţie socială cum ar fi schimbul este cunoscută încă din timpurile străvechi. Sute şi mii de ani ea a existat, fiind reglementată de aşa norme sociale, cum ar fi: obiceiurile, tradiţiile, morala. Din momentul din care apar normele juridice ce reglementează relaţia socială concretă ea devine o relaţie juridică. Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a normelor. Normele juridice prevăd anumite modele de comportament (vînzare-cumpărare, împrumut, arendă etc.). Dar, 86

DREPTUL AFACERILOR

conduita prescrisă de normă devine realitate numai atunci cînd se concretizează în anumite raporturi sociale, cînd se cunosc subiecţii raportului, se cunoaşte în legătură cu ce acest raport a apărut, ce drepturi şi ce obligaţiuni au subiecţii raportului, care vor fi consecinţele abaterii de la modelul prescris de norma juridică etc. Oamenii intră în raporturi juridice pentru că urmăresc realizarea unor scopuri: fie personale, fie sociale, fie impuse de normele juridice. Ar fi absurd ca cineva să facă ceva fără nici un fel de scop. A presupune că oamenii ar intra într-un raport juridic fără nici un scop este o absurditate. Dat fiind faptul că la baza raporturilor sociale reglementate de norme juridice stau diverse scopuri, diverse pot fi şi raporturile juridice apărute. Este imposibil a concretiza numărul de raporturi juridice la care participă un om pe parcursul vieţii sale. Cu atît mai mult nu pot fi enumerate raporturile juridice ce iau naştere într-o societate. Şi totuşi, deși există un număr enorm de raporturi juridice, toate aceste raporturi au anumite trăsături specifice ce le deosebesc de alte relaţii sociale. Trăsăturile fundamentale ale raporturilor juridice constau în următoarele: 1. Raportul juridic este un raport social. Prin urmare, dacă orice raport juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie so­cială este un raport juridic. Relaţia socială devine raport juridic numai în măsura în care a fost obiectul de preocupare a legiuitorului, sub forma adoptării unei norme juridice care s-o reglementeze. Sînt relaţii sociale (de exemplu, relaţiile de prietenie, tovărăşie etc.) care nu constituie obiect de reglementare juridică. Cercul acestor relaţii poate să se micşoreze sau, dimpotrivă, să se mărească. Totul depinde de interesul social major, de voinţa legiuitorului. Caracterul social al raportului juridic se manifestă prin faptul că el se stabileşte întotdeauna între oameni, cu participarea oamenilor (fie între ei, fie între ei şi organele statului, organizaţii, întreprinderi, instituţii etc.). Subliniind apariţia unui raport juridic doar între oameni, cu participarea lor, renumitul jurist Mircea Djuvara scria: „Un Robinson ipo87

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

tetic, complet izolat într-o insulă, fără nici un con­tact cu altă persoană, nu poate avea relaţii juridice, pentru că nu poate avea asemenea relaţii nici cu arborii, nici cu cerul, nici cu pămîntul pe care stă”. 2. Raportul juridic este un raport voliţional. Prin caracterul voliţional al raportului juridic se înţelege, în primul rînd, faptul că el este reglementat de norme juridice, norme care exprimă voinţa guvernanţilor, voinţa legiuitorului, voinţă care, în condiţiile unui regim cu adevărat democratic, poate fi voinţa poporului. Plecînd de la faptul că raportul juridic este o relaţie so­cială reglementată de norma juridică, iar norma juridică înseamnă voinţa ridicată la rang de lege, caracterul voliţional al acestui raport este evident. Caracterul voliţional al raportului juridic se manifestă şi prin voinţa subiecţilor ce participă la raportul juridic concret. În asemenea cazuri se vorbeşte despre dublul caracter voliţional al raporturilor juridice: cel exprimat prin norma juridică şi cel exprimat de voinţa subiecţilor raportului juridic enunţat. 3. Raportul juridic este un raport valoric. Într-un raport juridic îşi găsesc concretizare valorile esenţiale ale societăţii. Prin intermediul normelor juridice statul încurajează, promovează şi estimează aceste valori. Participanţii la raportul juridic dispun de anumite drepturi şi obligaţiuni. De exemplu, la raportul de împrumut împrumutatul trebuie să plătească împrumutătorului suma de bani respectivă. De aici rezultă că unul are o valoare mai mare decît altul. Situaţii asemănătoare pot fi observate şi în alte raporturi juridice. Prin urmare, în toate raporturile juridice se stabileşte o valoare şi de aceea se poate spune că întregul drept nu este decît o cercetare de valori. Ele se realizează în valori tot mai înalte, care au aceeaşi natură ca ideea de obligaţie însăşi, fiind valori necondiţionate. 4. Raportul juridic este o categorie istorică. Apărut la o anumită etapă de dezvoltare istorică, odată cu apariţia statului şi dreptului, raportul juridic poartă pecetea epocii istorice respective. Aşa, de exemplu, în dreptul privat roman sclavul era considerat un bun. Stăpînul avea dreptul deplin asupra sclavului, el putea fi vîndut sau ucis, dăruit, schimbat etc. Epoca contemporană prevede egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii. 88

DREPTUL AFACERILOR

§2. Premisele raportului juridic Pentru apariţia raportului juridic sînt necesare anumite premise. Se consideră că la aceste premise se atribuie: norma juridică şi fapta juridică. 1. Norma juridică Norma juridică reprezintă premisa fundamentală de apariţie a raportului juridic. Fără normă juridică nu putem vorbi despre raport juridic. Un raport juridic nu poate apărea în afara normei juridice. Anume norma juridică este acea premisă care stabileşte problemele esenţiale. Norma juridică stabileşte cine poate fi subiect al raportului juridic respectiv. Tot ea determină statutul juridic al subiecților şi consecinţele abaterii de la prevederile normelor juridice. Prin raportul juridic norma juridică îşi găseşte principalul său mijloc de realizare. În legătură cu aceasta, deseori raportul juridic este caracterizat ca o normă juridică în acţiune. Bineînţeles, nu trebuie uitat faptul că nu toate normele juridice generează raporturi juridice. Aşa, de exemplu, nu generează raporturi juridice normele prohibi­tive, adică normele care impun abţinerea de la anumite acţiuni. Menirea acestor norme este de altă natură: ele sînt chemate să interzică anumite acţiuni, acţiuni care ar putea aduce anumite prejudicii societăţii, oamenilor etc. 2. Faptele juridice După cum s-a menţionat anterior, normele juridice nu creează de la sine raporturi juridice. Ele doar prevăd anumite situaţii ipotetice. Pentru ca să apară un raport juridic, afară de existenţa normei juridice mai este necesară prezenţa împrejurărilor de fapt, conţinute în ipoteza normei juridice. Aşa, de exemplu, raportul juridic de căsătorie presupune, în prealabil, ca fapt juridic încheierea căsătoriei. În viaţa de toate zilele ne confruntăm sau sîntem martori la cele mai diverse fapte. Statul, însă, nu-şi pune sarcina să reglementeze toate fenomenele vieţii şi să lege de ele în mod neapărat apariţia unor efecte juridice. De aceea, nu orice acţiune are valoare de fapt juridic. Fapte juridice se consideră numai acele împrejurări de care legiuitorul leagă apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. 89

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Faptele juridice pot fi clasificate în dependenţă de anumite criterii: 1) în funcţie de caracterul voliţional (dacă se produc ca rezultat al voinţei omului sau independent de aceasta), faptele juridice se împart în două categorii: evenimente şi acţiuni. Evenimente juridice sînt acele împrejurări sau fapte naturale care se produc independent de voinţa omului, dar de a căror producere legea leagă producerea unor efecte juridice, adică naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. Cele mai frecvente evenimente care au o semnificaţie juridică sînt: a) naşterea (de ea legea leagă producerea multor efecte juridice, printre care figurează, de exemplu, dobîndirea calităţii de subiect de drept); b) moartea (de ea legea leagă stingerea multor raporturi juridice (de muncă, de căsătorie); apariţia unor raporturi juridice noi – deschiderea moştenirii, dreptul la pensionare pentru pierderea întreţinătorului etc.; c) scurgerea timpului (conduce, de exemplu, la dobîndirea capacităţii de exerciţiu, la dobîndirea dreptului de a alege sau de a fi ales etc.); d) calamităţi naturale (cutremur de pămînt, inundaţii, incendii etc.); e) alte fenomene naturale (trăsnetul, ploaia etc.); f) acţiunea animalelor, păsărilor, insectelor, reptilelor etc. Acţiuni juridice sînt faptele voluntare ale omului de a căror producere legea leagă producerea de efecte juridice, adică apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. În dependenţă de raportul lor cu legile în vigoare, acţiunile, la rîndul lor, pot fi licite sau ilicite. Acţiunile ilicite sînt fapte omeneşti interzise de normele juridice (de exemplu, infracţiunile, contravenţiile, abaterile disciplinare, delictele civile etc.). Caracteristic acestor acţiuni este faptul că ele contravin voinţei de stat exprimate în normele juridice. În urma săvîrşirii acţiunilor ilicite se nasc raporturi juridice în cadrul cărora se realizează aplicarea sancţiunilor prevăzute de legiuitor. 90

DREPTUL AFACERILOR

Acţiunile licite sînt fapte omeneşti săvîrşite în strictă conformitate cu legea. Printre acţiunile licite un loc important revine actelor juridice. Actele juridice sînt acţiuni juridice licite care se săvîrşesc cu scopul de a produce efecte juridice. Ele nu trebuie confundate cu actele juridice normative care, după cum ştim, sînt izvoare de drept. Spre deosebire de ultimele, actele juridice sînt acte individuale. Actele juridice se pot distinge după diferite criterii. Aşa, de exemplu, pot fi distinse acte juridice de drept civil, de drept penal, de drept administrativ etc. 2. În dependenţă de numărul părţilor participante la actul juridic, pot fi deosebite: - acte juridice unilaterale (cum este, de exemplu, testamentul); - acte juridice bilaterale (de exemplu, vînzarea-cumpărarea, împrumutul etc.); - acte juridice multilaterale (de exemplu, contractul de societate). Pot fi diferenţiate şi anumite acţiuni care se săvîrşesc fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care, totuşi, au valoarea unui fapt juridic, întrucît atrag după sine unele consecinţe juridice. De exemplu, crearea unei opere literare sau ştiinţifice poale da naştere dreptului de autor.

§3. Structura (elementele) raportului juridic Din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic este format din trei elemente constitutive: 1) subiectele raportului juridic; 2) conţinutul raportului juridic; 3) obiectul raportului juridic. Subiectele raportului juridic. În ştiinţa dreptului se admite principiul, conform căruia numai oamenii au calitate de subiect de drept. Nu poate fi conceput un raport juridic decît numai între oameni. Pentru apariţia unui raport juridic este nevoie de cel puţin doi oameni. Un individ care ar exista singur pe lume, de exemplu acelaşi Robinson Cruzo menţionat mai sus, fiind izolat pe o insulă, nu ar putea să aibă drepturi şi obligaţiuni faţă de nimeni. Îndată ce sînt doi oameni 91

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

se poate concepe relaţia juridică, în sensul că există un drept şi o obligaţie a unuia faţă de celălalt. Subiecţi ai raportului juridic pot fi anumiţi indivizi (subiecţi individuali) şi organizaţii (subiecţi colectivi), care, în conformitate cu normele juridice, sînt purtători ai drepturilor şi ai obligaţiilor juridice subiective.20 Persoana fizică. Cele mai multe raporturi juridice apar între persoane fizice: cetăţeni ai statului dat, cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie (apatrizi). De regulă, cetăţenii unui stat pot fi subiecți ai diferitelor raporturi juridice, acceptate de către stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini sau apatrizii nu întotdeauna pot participa în calitate de subiecți ai raporturilor juridice. În baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă la raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii. Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii poartă denumirea de capacitate juridică. Capacitatea juridică este de mai multe feluri. Aşa, de exemplu, în dependenţă de domeniul de reglementare juridică, pot fi diferenţiate următoarele categorii de capacitate juridică: capacitate civilă, capacitate constituţională, capacitate administrativă, capacitate de drept al muncii, capacitate de drept al familiei, capaci­ tate penală etc. Participarea persoanelor fizice la raporturile juridice civile ridică problema capacităţii civile. Capacitatea juridică civilă este cunoscută sub două forme: - capacitatea de folosinţă; - capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este capacitatea persoanei de a avea anumite drepturi şi obligaţii. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este marcat de naşterea persoanei. Din momentul naşterii, statul îi înmînează persoanei o multitudine de diferite drepturi: dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică, poate fi proprietar al diferitelor bunuri etc. Pe parcursul vieţii persoana poate să-şi alea20

В.Н. Хропанюк. Теория государство и право. – Москва, 1997, с.309.

92

DREPTUL AFACERILOR

gă domiciliul, poate să se asocieze la diferite partide şi organizaţii social-politice, să beneficieze de alte drepturi consfinţite de Constituţie. Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin săvîrşirea actelor juridice. Dacă pentru dobîndirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este necesară şi suficientă doar existenţa (naşterea, iar uneori chiar şi concepţia), atunci pentru a putea face personal şi singur acte juridice este necesar ca persoana fizică să aibă capacitatea de a-şi aprecia la justa valoare acţiunile şi consecinţele lor. Dat fiind faptul că o asemenea capacitate este legată de o anumită practică de viaţă, începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este legat de atingerea unei anumite vîrste. Această vîrstă este condiţionată de maturitatea în gîndire. Conform legislaţiei noastre civile, capacitatea de exerciţiu începe de la data cînd persoana devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de optsprezece ani. Nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă sau în capacitatea de exerciţiu. Acest lucru poate fi făcut doar de către instanţa de judecată, în cazurile expres prevăzute de către legiuitor. Încetarea capacităţii de folosinţă și a capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice are loc odată cu moartea acesteia. Persoana juridică. Cele mai multe raporturi juridice se încheie între persoanele fizice şi, în primul rînd, între cetăţeni. Dar părţi ale unui raport juridic pot deveni şi anumite colective, organe de stat, organizaţii obşteşti sau chiar statul. Aceste forme organizaţionale care participă la diverse raporturi juridice poartă denumirea de subiecți colectivi de drept. Statul participă în calitate de subiect de drept atît în raporturi juridice interne, cît şi în raporturi juridice de drept internaţional. Sînt persoane juridice: a) întreprinderea şi alte organizaţii de stat, care funcţionează în baza autofinanţării, dispun de mijloace fixe şi circulante şi au un bilanţ independent; 93

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

b) instituţiile şi alte organizaţii de stat care sînt finanţate din bugetul de stat, ai căror conducători se bucură de drepturile de ordonatori de credite; c) organizaţiile de stat finanţate din alte izvoare şi care au un plan financiar inde­pendent şi un bilanţ independent; d) organizaţiile non-guvernamentale (sindicatele, organizaţiile de tineret, asociaţiile, fundaţiile, uniunile de creaţie etc.); e) alte subiecte colective de drept (unităţi cooperatiste, societăţi comerciale, companii, regii autonome etc.). Persoana juridică are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu determinată de scopul pentru care a fost înfiinţată. Dat fiind faptul că scopul nu este acelaşi la fiecare persoană juridică, nici capacitatea lor juridică nu coincide. Capacitatea lor juridică, de regulă, începe de la data înregistrării sau de la data aprobării statutului sau regulamentului subiectului colectiv de drept. Conţinutul raportului juridic. Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiecților ce participă la raportul juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sînt prevăzute de normele juridice. Subiecții raportului juridic sînt, după cum am menţionat anterior, indisolubil legați între ei. Această legătură a subiecților se datorează, în primul rînd, anume acestor drepturi şi obligaţii. Există unele raporturi juridice simple, în care o parte este titular al dreptului, iar cealaltă parte este titular al obligaţiei. De exemplu, în baza contractului de împrumut “o parte (creditorul) transmite celeilalte părţi (debitorului) în proprietate (în administrare operativă) bani sau lucruri, determinate prin genul lor, iar creditorul se obligă să restituie debitorului aceeaşi sumă de bani sau aceeaşi cantitate de lucruri de acelaşi gen şi calitate”. Raportul juridic apărut în baza acestui contract este un raport juridic simplu, deoarece debitorul dispune numai de drepturi, în timp ce creditorul dispune numai de obligaţii. Prin urmare, normele juridice stabilesc pentru fiecare participant la raporturile juridice, adică pentru fiecare subiect de drept, anumite prerogative, anumite posibilităţi individuale. Aceste posibilităţi, pre94

DREPTUL AFACERILOR

rogative poartă numele de drept subiectiv. Dreptul subiectiv permite titularului: a) să ia o anumită atitudine faţă de dreptul său, de exemplu, să se folosească de el; b) să pretindă o atitudine corespunzătoare din partea subiectului obligat; c) să poată apela la calea statală pentru apărarea dreptului său. Obligaţia subiectului este îndatorirea pe care acesta trebuie să o îndeplinească. Obligaţia poate consta în a da, a face sau a nu face ceva. Obligaţia juridică a subiectului nu este arbitrară. Ea este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al celeilalte părţi a raportului juridic – cere de la creditor suma respectivă. Obiectul raportului juridic. Obiectul raportului juridic reprezintă cel de-al treilea element constitutiv al raportului juridic. Dacă în privinţa subiecților şi a conţinutului raportului juridic nu apar, de regulă, probleme, atunci în privinţa obiectului raportului juridic sînt înregistrate mai multe păreri. Obiect al raportului juridic pot fi: a) acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le îndeplineşte ori le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrşi sau a se abţine de la săvîrşirea lor; a) lucrurile şi alte bunuri materiale; b) valori nemateriale (cinstea, onoarea, demnitatea, numele, sănătatea, integritatea fizică şi psihică etc.); c) rezultatul creaţiei intelectuale (operă literară, artistică, ştiinţifică etc.). Se consideră că obiect al raportului juridic pot fi şi acţiunile (inacţiunile), adică comportarea subiecților. O asemenea afirmaţie pare a fi inacceptabilă, deoarece comportarea se include, după cum am văzut anterior, în conţinutul raportului juridic, dat fiind faptul că norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor.

95

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL AFACERILOR §1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică în dreptul afacerilor Răspunderea juridică în general este o noţiune foarte largă şi, în dependenţă de diferite ramuri de drept, deosebim: răspunderea constituţională, răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc.21 Noţiunea „răspundere” se foloseşte cu sensuri diferite, iar cel mai frecvent cu sensul de pedeapsă. Potrivit Dicţionarului explicativ, prin „răspundere” în sens juridic se înţelege consecinţa rezultată din neîndeplinirea unei obligaţii legale22, iar în exprimarea de zi cu zi se foloseşte atît termenul de responsabilitate, cît şi cel de răspundere. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor este considerată, pe bună dreptate, una dintre instituţiile centrale ale dreptului. În relaţiile de afaceri, nimeni nu trebuie să sufere un prejudiciu rezultat din fapta altuia. Pentru realizarea acestei misiuni, a fost alcătuit un mecanism juridic în vederea apărării drepturilor şi intereselor subiecţilor participanţi la raporturile ce ţin de dreptul afacerilor. O parte componentă a acestui mecanism o constituie normele cu privire la răspunderea aplicată pentru diferite încălcări comise în relaţiile de afaceri. Definiţie. Răspunderea  juridică în dreptul afacerilor reprezintă o formă a răspunderii care se aplică subiecţilor din dreptul afacerilor pentru încălcarea normelor de drept în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător. 21 E.Cojocari. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ şi comparativ de drept). - Chişinău: ULIM, 2002, p.30-31. 22 Noul dicţionar universal al limbii romîne, Ediţia a II-a, sub red. Oprea I. şi al. - Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2007, p.1178.

96

DREPTUL AFACERILOR

Raporturile din dreptul afacerilor au la bază relaţii de business, sume importante de bani, valori materiale, schimburi de mărfuri, clientelă etc., de aceea scopul aplicării răspunderii în acest caz este de a obliga autorul faptei ilicite să repare prejudiciile cauzate partenerului său de afaceri. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor întotdeauna intervine în baza legii; nimeni nu poate să-şi facă dreptate singur23. Tragerea la răspundere este de competenţa unor organe abilitate ale statului, cum sînt instanţele judecătoreşti, inspectoratul fiscal, agenţia de protecţie a consumatorilor, procuratura, poliţia etc. De multe ori însă, organele de stat nu cunosc detaliile partenerilor din comerţ, astfel încît, atunci cînd unul dintre subiecţi constată că a fost prejudiciat, este necesar să facă o adresare imediată organelor de poliţie sau o cerere de chemare în judecată. În instanţa de judecată, pentru a i se face dreptate, partea care s-a adresat trebuie să prezinte cît mai multe dovezi scrise în favoarea sa. Doar aşa există posibilităţi reale de a cîştiga procesul în judecată şi de a-i fi întoarsă valoarea daunelor suportate. Practica din ultimii ani atestă tot mai clar că răspunderea juridică este „cheia succesului” în relaţiile de afaceri, deoarece cu răspunderea finalizează orice problemă juridică. Este şi firesc, fiindcă oricine încalcă cu vinovăţie regulile de afaceri (legea, regulamentele, contractele) trebuie să răspundă în conformitate cu legea pentru acţiunile sale.

§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor Subiecţi ai răspunderii juridice în dreptul afacerilor pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice ce desfăşoară activitate de întreprinzător. a) Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice în dreptul afacerilor, trebuie să îndeplinească trei condiţii, şi anume: să fie înregistrată conform legii ca subiect al 23 D.Mîrzac (Mititelu). Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în drept. - Chişinău, 2010, p.213.

97

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

activităţii de întreprinzător, să fie aptă din punct de vederea medical şi să acţioneze în mod liber. Încălcarea pentru care persoana este trasă la răspundere trebuie să provină dintr-o relaţie de afaceri. În acest caz, persoana fizică trebuie să fie înregistrată conform legii, şi anume: să deţină o patentă, să fie înregistrată ca întreprinzător individual ori să aibă înregistrată o gospodărie ţărănească. Dacă se constată că persoana fizică a desfăşurat anumite relaţii de afaceri, dar nu era înregistrată conform legii în una din formele menţionate mai sus, atunci sancţiunea în privinţa ei va fi şi mai aspră. Suplimentar la aceasta, persoana fizică trebuie să fie aptă din punct de vederea medical de a fi chemată să dea socoteală, adică să răspundă în faţa organului de judecată pentru faptele ilicite săvîrşite de ea. A fi apt din punct de vedere medical implică în primul rînd discernămîntul, adică de la persoană se cere să fie sănătoasă din punct de vedere mintal şi psihic. Ajungem la concluzia că nu pot fi trase la răspundere persoanele care sînt bolnave psihic. Libertatea de a acţiona înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, a face ceva neobligat de nimeni. În alţi termeni, fapta pentru care se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fost realizată prin constrîngere fizică sau morală venită din partea altcuiva. b) Persoana juridică reprezintă o organizaţie înregistrată în conformitate cu legea şi răspunde pentru acţiunile sale cu bunurile pe care le deţine în patrimoniu: bani, case, autovehicule şi alte valori. Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite comise de persoanele fizice care o conduc - directorul, contabilul-şef, juristul etc., în legătură cu neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către aceştia din urmă. Faptele ilicite comise de persoanele cu funcţie de răspundere din cadrul persoanei juridice sînt considerate fapte ale însăşi persoanei juridice. Unele forme ale răspunderii, cum sînt cea penală şi disciplinară, nu se aplică persoanelor juridice. Cel mai frecvent, persoanele juridice răspund pentru încălcarea prevederilor stabilite de Codul fiscal şi de Codul contravenţional. În ambele situaţii, avem o răspundere contravenţională ce apare ca rezultat al neachitării la timp a taxelor şi impozitelor faţă de stat, al eva98

DREPTUL AFACERILOR

ziunii fiscale, al falsurilor în documente etc. În calitate de sancţiune se aplică amenda sau chiar retragerea licenţei de activitate, ultima sancţiune fiind cea mai periculoasă pentru persoanele juridice.

§3. Condiţiile angajării răspunderii juridice în dreptul afacerilor Răspunderea juridică în dreptul afacerilor survine numai atunci cînd sînt întrunite anumite condiţii, la care se atribuie: a) fapta ilicită; b) prejudiciul; c) vinovăţia; d) legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat. a) Fapta ilicită este o primă condiţie necesară pentru angajarea răspunderii juridice. Exemple de fapte ilicite: - în magazin sînt vîndute produse alimentare cu termen de valabilitate expirat; - o întreprindere produce mărfuri de uz casnic şi le comercializează pe piaţă folosind denumirea unei alte întreprinderi pentru a cîştiga astfel clientela. - o persoană juridică ascunde veniturile pentru a nu plăti impozite faţă de stat etc. - o agenţie de turism formează grupe de turişti şi îi deplasează peste hotarele ţării, dar fără a deţine licenţă pentru acest gen de activitate etc. Fapta ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare prevederilor legii. Acţiunea presupune săvîrşirea de către o persoană a unei acţiuni concrete, prin care se încalcă normele juridice. Ca exemple pot servi: refuzul de a plăti taxe şi impozite faţă de stat, desfăşurarea unei activităţi fără a avea licenţă, vînzarea unor produse alterate etc.; Inacţiunea presupune nesăvîrşirea unei acţiuni care ar fi trebuit săvîrşită. Inacţiunea poate fi considerată ca fapt ilicit numai dacă persoana era obligată să acţioneze, dar ea nu a acţionat. De exemplu, medicii unui spital au refuzat să săvîrşească o intervenţie chirurgicală urgentă fiindcă bolnavul nu avea bani, iar în scurt timp bolnavul a decedat. Nu toate faptele ilicite provoacă un prejudiciu, toate însă au drept rezultat încălcarea unor norme juridice. De pildă, folosirea de 99

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

către o companie de transport a unor autobuze vechi ce nu corespund parametrilor tehnici atrage fie o răspundere contravenţională, fie una penală. Deşi o asemenea faptă nu a provocat încă un prejudiciu, totuşi pune în pericol viaţa şi sănătatea pasagerilor. Există pericolul că în orice moment ar putea cauza un accident rutier în care vor suferi persoane nevinovate. În dependenţă de gradul de pericol social şi de pedepsele care se aplică, în dreptul afacerilor faptele ilicite îmbracă următoarele forme: a) infracţiuni (reprezintă cele mai grave încălcări ale legii pentru care se aplică pedeapsa maximă - privaţiunea de libertate (închisoarea)); b) contravenţii (sînt mai puţin grave decît infracţiunile, dar prezintă pericol social; în calitate de sancţiune se aplică amenda, lipsirea de dreptul de a ocupa o anumită funcţie, retragerea unor medalii şi distincţii de la cei care le deţin etc.); c) abateri disciplinare (de exemplu, întîrzierea muncitorului la serviciu, refuzul de a se supune ordinelor date de către şef, comportamentul brutal faţă colegii de lucru etc.); d) pagube provocate de muncitori în procesul de lucru; e) pagube apărute din neexecutarea obligaţiilor contractuale, din delicte, întîrzieri; f) daune morale etc. Toate aceste fapte ilicite prezintă un pericol social. Ce-i drept, unele au un grad de pericol mai mare, altele mai redus. Dintre toate, infracţiunea prezintă cel mai înalt grad de pericol social, adică este cea mai periculoasă pentru cei din jur. Infracţiunea se mai numeşte crimă, iar cel care săvîrşeşte o crimă este numit criminal. Legea în care sînt prevăzute infracţiunile (crimele) poartă denumirea de Codul penal al Republicii Moldova. Poliţia şi procuratura sînt organele statului abilitate cu funcţia de a descoperi infracţiunile. Fiecare din sancţiunile sus-menţionate sînt stabilite în cîte o lege, şi anume: infracţiunile - în Codul penal al Republicii Moldova, contravenţiile - în Codul contravenţional al Republicii Moldova, abaterile disciplinare împreună cu prejudiciile provocate de către muncitori 100

DREPTUL AFACERILOR

la întreprinderi - în Codul muncii al Republicii Moldova, iar faptele ilicite civile - în Codul civil al Republicii Moldova. b) Prejudiciul constă din urmările dăunătoare pe care fapta ilicită le cauzează societăţii sau unui anumit individ. De exemplu, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri etc. Cunoscînd care este prejudiciul, putem afla cît de periculoasă a fost fapta ilicită. În literatura de specialitate noţiunea de prejudiciu se expune prin mai mulţi termeni: „pagubă”, „daună” sau „despăgubire”, toate aceste cuvinte fiind sinonime24. Prejudiciul cunoaşte mai multe clasificări25. Se întîlnesc prejudicii materiale şi morale, prejudicii cauzate persoanei umane şi cele cauzate bunurilor sale. O altă categorie de prejudiciu este venitul ratat. Prejudiciul material este cel care are un conţinut economic şi în toate cazurile poate fi evaluat în bani, pe cînd prejudiciul moral reprezintă totalitatea suferinţelor psihice şi/sau fizice ce atentează la valorile nepatrimoniale ale persoanei, cum sînt: viaţa, sănătatea, onoarea, demnitatea, reputaţia profesională, numele, inviolabilitatea vieţii personale, secretul personal şi de familie şi altele26. Prejudiciul material şi cel moral sînt strîns legate între ele. La stabilirea prejudiciului moral trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial atît la moment, cît şi pe viitor27. În domeniul protecţiei consumatorului, de exemplu, practica judecătorească demonstrează că aproape de fiecare dată, pe lîngă cerinţa de reparare a prejudiciului material, consumatorul cere şi repararea prejudiciului moral. 24 E.Cojocari. Formele răspunderii juridice: Note de curs. - Chişinău: CEP USM, 2011, p.28. 25 De exemplu, în Codul civil al Republicii Moldova prejudiciul este definit sub formă de cheltuieli pe care o persoană lezată în drepturi le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului, fie în formă de pierdere sau deteriorare a bunurilor (prejudiciul efectiv) sau în formă de beneficiu neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat) (art.14 alin.(2)). 26 Gh.Avornic, M.Poalelungi. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile / coord. M.Poalelungi. - Chişinău: Cartier, 2006, p.734. 27 A.Bloşenco. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. M.Buruiană). - Chişinău: ARC, 2006, p.1094.

101

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Venitul ratat poate fi înţeles după următorul exemplu: o actriţă, folosind crema cumpărată de la o firmă cu renume, în scurt timp a avut de suportat arsuri ale feţei. Acest lucru a făcut imposibilă activitatea ei profesională pe viitor, fiindcă din punct de vedere estetic nu mai corespundea cerinţelor. În aşa mod, actriţa a fost nevoită să dea în judecată firma producătoare a cremei, cerînd cheltuielile medicale şi, ceea ce este mai important: venitul ratat din lipsirea ei de capacitatea de muncă, adică de faptul că nu va mai avea posibilitatea să fie actriţă în spectacole şi în filme. c) Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Pentru ca o persoană să poată fi trasă la răspundere, este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, adică să se stabilească că anume această faptă a provocat prejudiciul. Stabilirea acestei legături este dificilă şi necesită o analiză minuţioasă, pentru a nu greşi. În aşa mod, apare o legătură dintre cauză şi efect: cauza este fenomenul care generează efectul. Ori de cîte ori cineva solicită să-i fie reparat un prejudiciu, el trebuie să demonstreze cu precizie că anume faptă ilicită pe care o invocă, şi nu alta, a stat la baza apariţiei prejudiciului. Legătura de cauzalitate urmează a fi demonstrată prin probe de către persoana care pretinde că i-au fost încălcate anumite drepturi. Mijloacele de probă pot fi diferite – scrise, verbale, audio, video, martori etc., şi trebuie aduse în instanţa de judecată. De multe ori legătura cauzală este greu de stabilit, de aceea se implică expertize judiciare, medicale, documente, înscrisuri etc.28 De exemplu, cineva a cumpărat un automobil nou, dar cu defecte ale frînei, care la prima vedere nu au putut fi depistate. La un moment dat, automobilul a produs un accident din cauza frînei. Pentru început, este greu de stabilit cauza accidentului. De aceia se dispune efectuarea unei expertize, pentru a vedea cauza accidentului şi, respectiv, 28 E.Cojocari. Formele răspunderii juridice: Note de curs. - Chişinău: CEP USM, 2011, p.28.

102

DREPTUL AFACERILOR

legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (comiterea accidentului) şi prejudiciul (automobilul distrus). d) Vinovăţia constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta ilicită pe care a săvîrşit-o şi faţă de urmările ei. Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei şi culpei. Încălcarea legii se consideră făcută cu intenţie dacă persoana a prevăzut din timp consecinţele ilicite ale faptei sale şi a dorit ca acest lucru să se întîmple. La rîndul ei, intenţia poate fi: directă şi indirectă. În primul caz, persoana a voit să săvîrşească fapta ilicită, iar în al doilea caz a admis în mod uşuratic ca fapta ilicită să aibă loc. O formă mai puţin gravă de vinovăţie este culpa. Culpa poate fi săvîrşită din imprudenţă sau din neglijenţă. Imprudenţa presupune că persoana care a comis fapta a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a dorit, nici nu le-a acceptat, dar a crezut că le-ar preveni. Pe cînd neglijenţa are loc atunci cînd persoana care a comis fapta nu a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, deşi putea sau trebuia să le prevadă. Împrejurările care înlătură răspunderea juridică sînt strict prevăzute de lege. De regulă, acestea sînt situaţiile de forţă majoră (ploi torenţiale, cutremure de pămînt, furtuni puternice etc.), dar şi alte întîmplări neprevăzute, precum: constrîngerea fizică, constrîngerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea făptuitorului etc. În asemenea situaţii nici o persoană nu va fi trasă la răspundere din motiv că nimeni nu a fost vinovat de producerea pagubelor.

§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor Principiile răspunderii sînt nişte idei generale, postulate călăuzitoare29. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor cuprinde un şir de principii importante, şi anume: 1. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii. Acest principiu mai este numit principiul legalităţii răspunderii 29 D.Mîrzac (Mititelu). Principiile răspunderii juridice: Teză de doctor în drept. - Chişinău, 2010, p.96.

103

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

juridice. Este unul general şi se aplică în toate ramurile dreptului. Prin legalitatea răspunderii juridice înţelegem că persoana poate fi trasă la răspundere juridică în conformitate cu legea şi numai dacă este vinovată. Aşadar, răspunderea juridică are loc numai în baza legii. Aplicarea pedepsei ţine de competenţa strictă a statului şi a reprezentanţilor lui oficiali, cum sînt: judecătorii, procurorii, poliţiştii, inspectorii etc. Totodată, organele statului (instanţele judecătoreşti, procuratura, poliţia, organele vamale, inspectoratul fiscal etc.) trebuie să fie fondate şi să funcţioneze în mod legal. 2. Principiul prezumţiei nevinovăţiei. Conform acestui principiu, persoana poate fi trasă la răspundere numai dacă i s-a dovedit cu adevărat vinovăţia. Vinovăţia o stabileşte instanţa de judecată. Pînă atunci însă se consideră că persoana este nevinovată. 3. Principiul obligativităţii tragerii la răspundere. Orice faptă ilicită trebuie să fie depistată, să fie stabilite persoanele care au comis-o, ţinîndu-se cont de toate împrejurările care au importanţă la stabilirea corectă a răspunderii juridice30. Acest principiu îşi are o aplicare largă în dreptul penal. 4. Principiul răspunderii personale înseamnă că orice persoană răspunde pentru fapta sa proprie. Răspunderea juridică trebuie să fie strict legată de persoana care a produs fapta ilicită. Este adevărat că există situaţii în care persoana poate fi trasă la răspundere şi pentru fapta altuia (cum ar fi răspunderea părinţilor pentru prejudiciile comise de copiii minori sau răspunderea organizaţiei pentru pagubele provocate de salariaţi), dar, în general, răspunderea se stabileşte numai pentru fapta săvîrşită de autor, luîndu-se în consideraţie toate împrejurările de ordin obiectiv şi subiectiv. 5. Principiul „pentru fiecare încălcare a normei de drept, se aplică o singură răspundere”. Acest principiu presupune că autorul faptei ilicite nu poate fi pedepsit decît o singura dată pentru aceeaşi faptă. 30 Gh.Avornic. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul II. - Chişinău: Cartier, 2010, p.285.

104

DREPTUL AFACERILOR

În general, acest principiu urmăreşte excluderea aplicării faţă de aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe pedepse care prin natura lor sînt identice; o singură încălcare a normei de drept trebuie să atragă după sine o singură pedeapsă. 6. Principiul aplicării corecte a sancţiunii. Orice persoană poate fi sancţionată numai atunci cînd este vinovată. Problema dacă persoana este sau nu vinovată se clarifică de către instanţa de judecată.

§5. Formele răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul afacerilor După cum s-a menţionat, răspunderea juridică din dreptul afacerilor cuprinde o sferă largă, în care se includ mai multe ramuri de drept: - dreptul civil, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul contravenţional etc. Astfel, în funcţie de domeniul din care face parte încălcarea, există mai multe feluri (forme) de răspundere aplicabile în dreptul afacerilor: - răspunderea civilă; - răspunderea penală; - răspunderea contravenţională; - răspunderea materială şi disciplinară. 5.1. Răspunderea civilă în dreptul afacerilor Răspunderea civilă constă din obligaţia pe care o are cineva de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat unei altei persoane. Răspunderea civilă poate fi angajată ca urmare a nerespectării de către cineva a normelor din Codul civil. Scopul tragerii la răspundere civilă constă, de regulă, în repararea prejudiciilor cauzate. Răspunderea civilă este componenta cea mai importantă din cadrul răspunderii juridice din dreptul afacerilor. Reieşind din faptul că majoritatea normelor din dreptul afacerilor sînt fundamentate pe relaţiile de drept civil, se înţelege că ori de cîte ori în dreptul afacerilor sînt încălcate normele Codului civil, persoana vinovată va fi trasă la răspundere civilă. Răspunderea civilă poate fi contractuală şi delictuală. Principala deosebire între ele se face după izvorul apariţiei obligaţiei de a 105

răspunde, şi anume: răspunderea contractuală apare din contract, pe cînd răspunderea delictuală apare din lege. În cazul răspunderii delictuale contract nu există, iar obligaţia încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor: de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite31. O altă deosebire ţine de caracterul normelor. Astfel, normele juridice ce reglementează răspunderea contractuală sînt dispozitive (permisive), iar normele ce reglementează răspunderea delictuală sînt imperative. Persoana juridică este obligată să repare dauna cauzată din culpa lucrătorilor ei în timpul îndeplinirii îndatoririlor lor de muncă (de serviciu). Astfel, orice întreprindere trebuie să repare pagubele provocate prin acţiunile săvîrşite de către organele de conducere, reprezentanţii, lucrătorii ei32. De exemplu, policlinicile, spitalele şi alte instituţii medicale răspund pentru tratamentul necorespunzător oferit pacienţilor de către personalul medical. 5.2. Răspunderea penală în dreptul afacerilor Răspunderea penală survine ca urmare a nerespectării legii penale. Încălcările prevederilor din Codul penal se numesc infracţiuni: „răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea penală” (art.51). Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social şi este săvîrşită cu vinovăţie. După nivelul de pericol social al faptelor comise se stabileşte şi gravitatea pedepsei, cea mai gravă pedeapsă fiind privaţiunea de libertate, adică închisoarea. Alte forme de sancţionare în cazul săvîrşirii unor infracţiuni sînt: amenda penală, interzicerea de a ocupa o anumită funcţie, confiscarea averii etc. Cel mai frecvent, în cadrul relaţiilor ce ţin de dreptul afacerilor răspunderea penală este aplicată persoanelor juridice (întreprinderilor). Tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice a devenit necesară ca urmare a dezvoltării industriei şi comerţului, domenii în 31 Gh.Chibac, A.Băieşu, A.Rotari, O.Efrim. Drept civil. Contracte speciale. Volumul III. - Chişinău: Cartier, 2005, p.546. 32 E.Cojocari. Formele răspunderii juridice: Note de curs. - Chişinău: CEP USM, 2011, p.156.

DREPTUL AFACERILOR

care persoana juridică este implicată de multe ori în diferite activităţi dubioase, cum ar fi spălarea banilor, fraude şi evaziuni fiscale33. Ca exemplu de infracţiuni săvîrşite în domeniul dreptului afacerilor putem aduce „Infracţiunile economice” din Codul penal (Capitolul X), şi anume: fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi, a cardurilor false ori a altor carnete de plată false (art.236-237), dobîndirea creditului prin înşelăciune (art.238), spălarea de bani (art.243), evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor (art.244), provocarea intenţionată a insolvabilităţii unei întreprinderi (art.252), înşelarea clienţilor (art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257), precum şi alte infracţiuni. În toate aceste infracţiuni pedeapsa este stabilită sub formă de închisoare de la 1 an pînă la 8 ani sau sub formă de amendă penală în mărime de pînă la 10 mii unităţi convenţionale. O unitate convenţională constituie 20 de lei. 5.3. Răspunderea contravenţională în dreptul afacerilor Răspunderea contravenţională apare în urma încălcării normelor din Codul contravenţional. Fapta săvîrşită cu vinovăţie, dar cu un pericol social mai redus în comparaţie cu infracţiunea, se numeşte contravenţie. În cazul contravenţiilor, răspunderea este stabilită de organul de poliţie, organele de control (inspectoratul fiscal, inspectoratul ecologic, serviciul vamal, serviciul veterinar etc.) sau de instanţa de judecată, care pot aplica sancţiuni cum sînt: avertismentul; amenda; privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate; privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie; confiscarea unor bunuri; munca neremunerată în folosul comunităţii; arestul contravenţional. Subiecţi ai răspunderii contravenţionale pot fi persoanele fizice şi persoanele juridice. Pentru săvîrşirea unei contravenţii, legea interzice de a fi aplicate două sancţiuni în acelaşi timp. De exemplu, nu se permite ca pentru aceeaşi încălcare a legii persoana să fie sancţionată cu avertisment şi amendă. 33

E.Cojocari. Op.cit., p.289.

107

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Contravenţiile săvîrşite în sfera dreptului afacerilor pot fi găsite în Capitolul XV din Codul contravenţional, denumit „Contravenţii ce afectează activitatea de întreprinzător, fiscalitatea, activitatea vamală şi valorile mobiliare”, dar şi în alte articole ale acestui cod. Printre încălcările sancţionate de Codul contravenţional fac parte: desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), falsificarea şi contrafacerea produselor (art.283), încălcarea regulilor vamale (art.287), precum şi alte contravenţii. Pedepsele aplicate pentru încălcarea normelor Codului contravenţionale se reduc la amenzi a căror mărime variază între 5 şi 500 unităţi convenţionale. 5.4. Răspunderea materială şi disciplinară în dreptul afacerilor Răspunderea materială se întîlneşte în dreptul muncii, atunci cînd sînt aduse pagube materiale unei întreprinderi de către salariaţi. Dacă pagubele au fost produse din vina salariatului, el va fi tras la răspundere materială, fiind obligat să restituie întreprinderii costul pagubelor provocate. Răspunderea materială a salariatului se va face după regulile stabilite de Codul muncii al Republicii Moldova (art.333-347). Răspunderea disciplinară se angajează ori de cîte ori are loc încălcarea îndatoririlor profesionale de către persoanele care lucrează la o întreprindere în calitate de muncitori (salariaţi)34. Asemenea fapte se numesc abateri şi se sancţionează cu mustrare, avertisment, reduceri de salarii, retrogradări, suspendări din funcţie, transfer disciplinar, destituirea din funcţie. Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea unui prejudiciu material, ci este suficientă o abatere care să constea din încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor de muncă (de exemplu, întîrzierea la serviciu, greşeli în procesul de lucru) sau a regulilor de comportare (consumul de alcool, cuvinte urîte şi necenzurate etc.). 34 Se numeşte salariat persoana care lucrează în baza unui contract individual de muncă, pe care l-a semnat înainte de începerea lucrului.

108

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR §1. Definirea activităţii de întreprinzător Definiţie. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc legal de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale. Această activitate apare odată cu formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia produselor destinate schimbului de mărfuri35. Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice activitate aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar în sens restrîns se înţelege activitatea de vînzare-cumpărare cu amănuntul a mărfurilor, de fabricare şi comercializare a produselor alimentare, de organizare a consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfurilor etc. Se menţionează şi faptul că activitatea de întreprinzător poate fi privită ca o activitate profesională. Este important să cunoaştem că atît în vorbirea curentă, cît şi în lege se întîlnesc un şir de expresii ce denumesc activitatea de întreprinzător, ele avînd acelaşi înţeles: „activitate de antreprenoriat”, „activitate comercială”, „activitate economică”, „afacere”, „business”. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia activitate de întreprinzător, ea fiind în corespundere cu legislaţia în vigoare, dar şi cuvîntul afacere, luînd în considerare că disciplina noastră se numeşte Dreptul afacerilor36. 35 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2004, p.43. 36 Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a USM există Catedra Drept al Antreprenoriatului. La această catedră se atribuie toate disciplinele ce ţin de activitatea de întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor, dreptul antreprenoriatului, dreptul economic, dreptul fiscal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul transporturilor, dreptul turismului etc.

109

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

În legislaţie, noţiunea „activitate de întreprinzător” este prevăzută în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, care menţionează că „antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de muncă încheiat nu este considerată antreprenoriat” (art.1)37. Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă, evident, urmărind scopuri exclusiv de fiscalitate, activitate de întreprinzător fiind considerată orice activitate conform legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate în baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană, avînd drept scop obţinerea venitului sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit (art.5 pct.16 din Codul fiscal).

§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător Din definiţia sus-menţionată se desprind o serie de elemente specifice activităţii de întreprinzător, şi anume: a) este o activitate independentă; b) din proprie iniţiativă; c) se desfăşoară sub denumire proprie; d) pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o sursă permanentă de venituri. a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate independentă. Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează din voinţa liberă şi în interesul său propriu. Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, noţiunea trebuie înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu este una totală. Întreprinzătorul nu poate face orice doreşte, fiindcă în economia de piaţă libertate absolută a producătorului nu există. Prin 37 În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător” în loc de „activitate de antreprenoriat”. Aceasta deoarece în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi se foloseşte cuvîntul „antreprenoriat”, pe cînd în celelalte legi - cuvîntul „întreprinzător”. Ultima denumire o considerăm a fi mai reuşită.

110

DREPTUL AFACERILOR

lege se impun anumite cerinţe: să ţină cont de concurenţa pe piaţă, să fie înregistrat, să deţină licenţă pentru genul de activitate pe care îl desfăşoară, să dispună de autorizaţii, certificate, să plătească taxe şi impozite statului etc. Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i poate dicta întreprinzătorului cît să producă, cum să o facă şi unde săşi comercializeze mărfurile. El va şti cît să producă reieşind din cererea şi oferta existentă pe piaţă la produsele şi serviciile respective. b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţiativă. Nimeni nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător38. Proprietarul singur decide să-şi fondeze o întreprindere, îşi alege de sine stătător genul de activitate, forma juridică de organizare şi denumirea. La fel, proprietarul hotărăşte ce investiţii să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine să încheie contracte, la ce preţ etc. c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se înregistreze sub una din formele de organizare juridică prevăzute de lege. În caz contrar, afacerea începută de el va fi considerată ilegală. Din momentul înregistrării, se consideră că activitatea de întreprinzător se desfăşoară sub denumire proprie. Cu alte cuvinte, la data înregistrării apare un nou subiect de drept, care sub denumire proprie participă la relaţiile de comerţ. De exemplu, Întreprinzătorul Individual „Ion Vasilaşcu”, Societatea cu Răspundere Limitată „Florile Primăverii”, Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei” etc. Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obligat, la cererea acestuia, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare prejudiciul. În cazul modificării denumirii, agentul economic este obligat să publice un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” despre modificarea denumirii şi să opereze modificările necesare în Registrul înregistrării de stat39, ţinut de Camera Înregistrării de Stat a Republicii Moldova. 38 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2004, p.51. 39 G.Mărgineanu, L.Mărgineanu. Dreptul afacerilor. Chişinău: „Elena - V.I.”, 2004, p.60.

111

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară” se explică în felul următor: oricine începe un business al său, pune în circulaţie anumite valori patrimoniale şi depune eforturi pentru a majora costul lor. Dacă calculele întreprinderii sînt greşite, întreprinderea riscă nu doar să nu cîştige nimic, dar să piardă chiar şi bunurile pe care le-a pus în circulaţie40. e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinzător trebuie să fie permanentă şi aducătoare de profit. Scopul celui care desfăşoară un business este de a acumula cîştiguri stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile lucrătorilor, a achita taxele şi impozitele faţă de stat şi, în sfîrşit, de a avea un profit. De aceea, se consideră că activitatea ocazională (întîmplătoare) nu-i va aduce întreprinzătorului cîştiguri suficiente. Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cît mai mari, astfel încît motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o afacere constă în cîştigul personal ce va rezulta din această activitate. Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regulat sau sistematic. De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu probleme de serviciu şi, la rugămintea unui prieten, cumpără din străinătate un automobil (calculator, costum). Chiar dacă prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate fi calificat drept activitate de întreprinzător. Dacă persoana pleacă de mai multe ori în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru prieteni ori pentru a le vinde unor terţi, obţinînd din această activitate profit, înseamnă că ea practică activitate de întreprinzător41.

§3. Genurile activităţii de întreprinzător De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabricarea producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, comercializarea mărfurilor şi a produselor. Mai sînt şi alte genuri de actiN.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Chişinău: Cartier, 1997, p.39. N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2004, p.54. 40

41

112

DREPTUL AFACERILOR

vitate reglementate de legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, de asigurare, operaţiunile cu valorile mobiliare etc. În aşa mod, oricine alege să desfăşoare un business al său are mai multe posibilităţi de a alege, şi anume: - să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz casnic, produse alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, biciclete, unelte de muncă etc. A produce înseamnă a transforma materialele şi materia primă în produse noi, cu o valoare mai mare. - să execute lucrări, de exemplu, lucrări de construcţie în diferite domenii (blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a resurselor naturale, de prelucrare a pămîntului, de obţinere a produselor agricole, de creştere a animalelor. Cel mai frecvent, executarea de lucrări se face în baza contractului de antrepriză. Prin contractul de antrepriză o parte se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, iar ultima se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit (art.946 din Codul civil). - să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare a maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; servicii turistice; servicii hoteliere, de transport, de asigurare, de audit, de consultanţă juridică etc. Prestarea serviciilor de orice gen se face în baza unui contract, numit contract de prestări servicii. Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură. Deşi în prezent se întîlnesc o multitudine de servicii, nu toate se consideră a fi activitate de întreprinzător. Se consideră activitate de întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de a obţine profit. - să comercializeze (să vîndă) mărfuri şi produse. Tot spectrul de produse şi servicii sînt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct sau nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie)42. Între producător şi consumator există, de regulă, unul sau mai mulţi intermediari (altfel spus, comer42 V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. - Chişinău: Bons Offices, 2007, p.22.

113

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

cianţi), care cumpără de la producător mărfuri pentru a le revinde fie consumatorilor, fie altor comercianţi. Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crearea şi utilizarea inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor literare, de artă şi altor obiecte ale proprietăţii intelectuale43. Acest gen de activitate are la bază creaţia artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind reglementat de un act normativ special - de Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139/201044. Potrivit legii, din această categorie fac parte lucrările ştiinţifice, literare, muzicale, de traducere; lucrările de sculptură, pictură, arhitectură, grafică, fotografică; filmele de cinema şi televizate; emisiunile de radio şi televiziune etc.

§4. Subiectele activităţii de întreprinzător Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprinzător în Republica Moldova. În calitate de subiect al activităţii de întreprinzător poate activa persoana fizică şi persoana juridică, care efectuează orice gen de activitate aducătoare de profit neinterzis de lege. Vorbind despre „subiectele activităţii de întreprinzător”, avem în vedere „întreprinzătorii”. Ambele noţiuni au acelaşi înţeles, fiind sinonime45. Aşadar, calitatea de întreprinzători o au persoanele fizice şi persoanele juridice. Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin următoarele forme de organizare juridică: a) în baza patentei de întreprinzător, eliberate de inspectoratul fiscal sau, după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea activităţii; b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche 43 E.Cojocari. Dreptul economic (Partea Generală): Suport de curs la specialitatea „Drept economic”. - Chişinău: Business-Elita, 2006, p.86. 44 Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nr.139 din 02.07.2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.191-193/630. 45 În legislaţie poate fi întîlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic. Potrivit Codului fiscal al Republicii Moldova, agent economic este orice persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător (art.5 pct.13).

114

DREPTUL AFACERILOR

figurează noţiunea de întreprindere individuală). Întreprinzător individual este persoana fizică, înregistrată în modul stabilit de lege, care desfăşoară activitate de întreprinzător fără a constitui o persoană juridică46. Înregistrarea întreprinzătorului individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat; c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv desfăşurării activităţii de întreprinzător în domeniul agriculturii. Se înregistrează într-un registrul special, la primăria din localitatea în care gospodăria ţărănească îşi va desfăşura activitatea. Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător se mai numesc persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop comercial), deoarece obiectivul lor principal constă în acumularea a cît mai multor venituri (cîştiguri, profituri). Atît în vorbirea curentă, cît şi în legislaţie adeseori ele sînt numite întreprinderi, acesta fiind un termen mai vechi, moştenit din perioada sovietică. În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul şi organele administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul doreşte să cumpere grîu pentru fondul de rezervă, atunci va organiza o licitaţie, cumpărînd grîu de la agricultori la preţul de piaţă. În această relaţie, statul apare ca un simplu întreprinzător, fiind pe picior de egalitate juridică cu vînzătorul producţiei agricole. Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru unele categorii aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori este greu de explicat din ce motiv o anumită activitate a fost considerată ca fiind comercială (de întreprinzător), iar alta - nu. Există cazuri 46 Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: - este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu; - desfăşoară independent, permanent şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată sub riscul său; persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele activităţii sale (O.Cojocaru. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător individual. - În „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică. - Chişinău: CEP USM, 2008, p.267). La acestea mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie înregistrat conform legii; b) în procesul de lucru poate angaja muncitori, în baza contractului individual de muncă; c) este obligat să ducă evidenţa contabilă, să deţină aparat de casă şi control cu memorie fiscală (şi, bineînţeles, să elibereze bon de casă).

115

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

în care aceeaşi activitate uneori poate fi considerată comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens poate servi învăţămîntul. Activitatea de organizare a învăţămîntului practicată de o persoană juridică se consideră necomercială, sau nonprofit47, deşi cei care beneficiază de serviciile unei astfel de persoane juridice (instituţie de învăţămînt) plătesc pentru aceste servicii sume importante48. O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber, dau lecţii în particular, contra plată. Această activitate a profesorilor este considerată o activitate de întreprinzător, de aceea, pentru a o practica în mod legal, ei trebuie să dobîndească patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o persoană juridică. Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile obşteşti. Asociaţii obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare şi de promovare a drepturilor omului, asociaţiile de femei, de veterani, de invalizi, de tineret şi de copii, societăţile ştiinţifice, tehnice, ecologiste, cultural-educative, sportive, uniunile de creaţie, comunităţile naţional-culturale, alte asociaţii ale persoanelor fizice şi/sau juridice legal constituite49. Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti să desfăşoare activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr.837/1996, stabileşte că asociaţia obştească este în drept să desfăşoare activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, dar numai pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a practica o activitate economică ce nu rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, asociaţia obştească poate fonda societăţi comerciale şi cooperative. Asociaţia obştească poate avea în proprietate întreprinderi, organizaţii, instituţii (inclusiv edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc. Astfel, constatăm că asociaţiile obşteşti, deşi nu urmăresc sco47 Legea învăţămîntului, nr.547/1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.62-63, art.36 alin.(3). 48 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2004, p.48. 49 Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr.837/1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.153-156, art.1 alin.(2).

116

DREPTUL AFACERILOR

pul de a obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi pe parcurs sînt în drept să fondeze societăţi comerciale şi cooperative. Scopul acestora din urmă este legat în mod direct de obţinerea cîştigului. Cu toate acestea, veniturile realizate de asociaţia obştească din activitatea economică nu pot fi distribuite între membrii acestei asociaţii şi se folosesc în exclusivitate pentru realizarea scopurilor pentru care a fost creată asociaţia - scopuri filantropice, religioase, educative, sportive, culturale ş.a. Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului individual de muncă nu este considerată activitate de întreprinzător. Între acest salariat şi întreprinderea la care lucrează se stabilesc raporturi de muncă, care sînt reglementate de Codul muncii al Republicii Moldova. Întreprinderea este obligată să încheie cu salariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu mai mic decît tariful prevăzut de lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare medicală, cont special la fondul de pensionare etc. Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa cum s-a menţionat, toate persoanele juridice care au ca scop obţinerea veniturilor poartă denumirea de întreprinderi. Reieşind din mărimea acestora şi veniturile anuale pe care le au, întreprinderile din republică se clasifică în întreprinderi micro, mici şi mijlocii. Clasificarea dată o găsim în Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, nr.206/2006. Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au întreprinderile mici şi mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele mai numeroase în sectorul de business al Republicii Moldova. În prezent, acestea beneficiază de numeroase facilităţi şi scutiri la plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe care o desfăşoară, pentru a se putea consolida şi a aduce mai tîrziu venituri economiei naţionale. Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se constituie din totalitatea întreprinderilor care corespund unor cerinţe stabilite de lege. Este întreprindere micro agentul economic ce corespunde următoarelor criterii: număr mediu anual de salariaţi de cel mult 9 persoane, iar suma anuală a veniturilor din vînzări pînă la 3 milioane 117

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

de lei. Întreprindere mică este agentul economic care dispune de un număr anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane, suma anuală a veniturilor din vînzări constituind cel mult 25 milioane de lei. În sfîrşit, este numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic care are un număr anual de salariaţi pînă la 249 de persoane şi o sumă anuală a veniturilor din vînzări pînă la 50 milioane de lei. Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii Categoria

Număr de persoane

Microîntreprinderi Întreprinderi mici Întreprinderi mijlocii

pînă la 9 pînă la 49 pînă la 249

Volumul anual al vînzărilor (mln lei) pînă la 3 pînă la 25 pînă la 50

Valoarea de bilanţ a activelor (mln lei) pînă la 3 pînă la 25 pînă la 50

Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din formele de întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se explică prin facilităţile şi scutirile de care ele beneficiază la achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii faţă de stat. De asemenea, au dreptul de a participa la programe de susţinere a întreprinderilor micro, mici şi mijlocii, dreptul de acces la sistemul simplificat al evidenţei contabile, suporturi financiare din partea administraţiei publice locale etc. Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi mijlocii următorii agenţi economici: a) care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; b) care au fondatori ce nu fac parte din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti fondatori deţin o pondere mai mare de 35% din fondul statutar; c) companiile fiduciare şi companiile de asigurare; d) fondurile de investiţii; e) agenţii economici care importă mărfuri cu accize; f) băncile, organizaţiile micro-financiare, asociaţiile de creditare şi economii, alte întreprinderi financiare; g) casele de schimb valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează în ramura jocurilor de noroc. 118

DREPTUL AFACERILOR

§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi periculoasă în procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent, tendinţa statului într-o economie de piaţă este de a reduce la maximum activitatea de monopol. Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind susţinut şi promovat chiar de către stat. Este vorba despre: energia electrică, gazul natural, serviciile poştale, transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea armamentului, fabricarea articolelor din tutun ş.a. Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă pe piaţă. Se consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care deţine peste 35% din volumul de vînzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu de afaceri. Monopolul de stat. Activităţile considerate monopol de stat sînt desfăşurate exclusiv de organele statului sau de persoane juridice constituite de stat. Prin monopolul statului se înţelege situaţia în care un număr limitat de agenţi economici sînt investiţi de către organele administraţiei publice cu drepturi exclusive pentru desfăşurarea întro anumită sferă a activităţilor economice: de  producere, transportare, comercializare şi procurare a mărfurilor şi serviciilor. Lista monopolurilor statului este prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, nr.582/199550, acestea fiind cele ce ţin de: a) Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi medaliilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea semnelor ce confirmă achitarea taxei de stat. b) Ministerului Agriculturii: asistenţa veterinară a animalelor infectate cu boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun. c) Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor: prestarea serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional cu pornirea din Republica Moldova. 50 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.582 din 17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.59-60.

119

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

d) Ministerului Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală (certificate despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea capacităţii de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite intervenţii chirurgicale. e) Ministerului Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de luptă etc. f) Băncii Naţionale a Moldovei: emisia şi baterea monedei. Monopolul natural prevede situaţia în care prestarea anumitor tipuri de servicii poate fi făcută şi de agenţii economici, alţii decît statul. Aşadar, spre deosebire de monopolul de stat, unde serviciul este prestat doar de organul de stat, în cazul monopolului natural se implică şi agenţii economici privaţi. Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea căilor ferate, a gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, porturilor fluviale, reţelele de radiodifuziune şi televiziune de stat, exploatarea reţelei de gaze şi sistemul de gazificare, transportul gazelor prin conducte, aprovizionarea cu energie electrică, energia termică, apa prin conducte, colectarea gunoiului şi a zăpezii, acordarea serviciilor funerare, exploatarea aeroporturilor şi a sistemului de dirijare a circulaţiei aeriene. Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural, deoarece, pe de o parte, prezintă un risc sporit, iar, pe de alta, agenţii economici care desfăşoară astfel de activităţi pot influenţa negativ piaţa de bunuri şi servicii. De exemplu, din lipsa posibilităţii de a alege, omul de rînd nu poate schimba agentul economic care îi livrează energie termică (n.n. - „Termocom” S.A.), energie electrică (n.n. - ÎCS „Gas Natural Fenosa”), apă (n.n. - „Apă-Canal” S.A.), gaze naturale (n.n. - „Moldova-Gaz” S.A.) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile impuse de organizaţia care îi prestează aceste servicii. În acelaşi timp, statul are dreptul să intervină în activitatea acestor monopolişti comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de posibilele abuzuri. Aşa o face, de exemplu, Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (ANRE) care verifică în permanenţă activitatea monopoliştilor „Gas Natural Fenosa”, „Moldova Gaz”, 120

DREPTUL AFACERILOR

„Termocom” etc., avînd dreptul să le aplice amenzi, iar, în cele din urmă, să le retragă chiar licenţa de activitate dacă încalcă sistematic drepturile consumatorilor.

§6. Activităţi interzise Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În lipsa unor reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să aducă un profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau administrativă51. De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova52 există un capitol separat, numit „Infracţiuni economice”, în care sînt prevăzute infracţiunile comise în cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal, sînt interzise şi se pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane (art.165), munca forţată (art.168), traficul de copii (art.206), practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii farmaceutice (art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false (art.236), dobîndirea creditului prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor (art.244), limitarea concurenţei libere şi concurenţa neloială (art.246), contrabanda (art.248), eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249), înşelarea clienţilor (art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257) etc. În Codul contravenţional al Republicii Moldova53 un capitol aparte este consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de întreprinzător (Capitolul XV)54. Dintre acestea enumerăm: desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263), comerţul sau trans51 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2004, p.58. 52 Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129/1012. 53 Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6/15. 54 Contravenţii sînt încălcări ale prevederilor din Codul contravenţional, la fel cum infracţiunile reprezintă încălcări ale normelor din Codul penal.

121

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

portul de mărfuri a căror comercializare este interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a produselor alimentare cu termen de valabilitate expirat sau fără indicarea acestui termen (art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), încălcarea regulilor de comerţ în piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul pieţei produselor petroliere (art.277), comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286), activitatea bancară fără autorizaţie (art.290), încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305) etc.

§7. Profesii liberale (libere) În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate liberale. Cu toate acestea, denumirea lor o desprindem din diferite acte normative. Aşadar, din categoria profesiilor liberale fac parte profesiile de: avocat, contabil, notar, medic, profesor, muzician etc.55 În primul rînd, la baza evidenţierii unei profesii liberale stă criteriul punerii de către o persoană la dispoziţia tuturor celor interesaţi a cunoştinţelor şi abilităţilor, contra unui onorar. În al doilea rînd, aceste profesii trebuie să fie practicate liber, fără ca persoanele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva. De exemplu, dacă profesorul ţine un curs de lecţii la universitate, nu putem spune că el desfăşoară profesie liberală, deoarece este angajatul universităţii, lucrînd în baza contractului de muncă, primind salariu. În schimb, dacă profesorul mai deţine o patentă de întreprinzător şi după universitate ţine cursuri particulare celor interesaţi, contra plată, spunem că exercită o profesie liberală. La fel şi în cazul contabilului, auditorului, medicului, avocatului, notarului etc. În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea liberală reprezintă acea profesie, dobîndită de o persoană fizică prin pregătire profesională în cadrul sistemului de învăţămînt, exprimată într-o specialitate, care ar urma să fie exercitată în mod liber şi independent, prin orice formă de organizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri particulare)56. În schimbul acestui serviciu trebuie să Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale”. C.Tufan. Profesiile libere (liberale) // Revista de Drept Comercial (Bucureşti, Romînia), 1997, nr.10, p.72. 55

56

122

DREPTUL AFACERILOR

se plătească un onorariu în bani. Taxele pentru servicii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea în Internet, la intrarea în birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important este să fie văzute de către clienţi. De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avocatură, nr.1260/200257, stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, dar nu este activitate de întreprinzător (art.1)58. Persoana care activează în calitate de avocat nu poate exercita în acelaşi timp şi alte profesii59. În această privinţă, legea prevede că profesia de avocat este incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi cu cea de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitraj); b) activitatea de întreprinzător; c) activitatea de notar; d) alte activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri (art.11). Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. Asistenţa juridică prestată de avocat se face contra plată. Luînd în considerare starea materială a persoanei, avocatul îi poate acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit. Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juridică în bază de contract. Contractul de asistenţă juridică se semnează de avocat şi client, se aplică ştampila personală a avocatu57 Legea cu privire la avocatură, nr.1260 din 19.07.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.159/582. 58 Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a biroului asociat de avocaţi se ocupă Ministerul Justiţiei, aşa cum se procedează şi în cazul asociaţiilor obşteşti. 59 În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are diplomă de licenţiat în drept, se bucură de o reputaţie ireproşabilă şi a fost admisă în profesia de avocat după susţinerea examenelor de calificare. Sînt scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care deţin titlul de doctor, precum şi cele care au cel puţin 10 ani vechime în muncă în funcţia de judecător sau de procuror. Pentru a primi licenţa de avocat, aceste persoane depun o cerere la Ministerul Justiţiei şi în termen de 10 zile li se eliberează licenţa.

123

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

lui şi se înregistrează într-un registru special60. De asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se prestează în mod gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru asistenţa juridică. Excepţie fac cazurile de reprezentare a intereselor soţului, soţiei şi rudelor pînă la gradul al patrulea inclusiv (copii, fraţi, surori, părinţi, bunei, nepoţi, verişori).

60 Cabinetul avocatului şi biroul asociat de avocaţi ţin registrul contractelor de asistenţă juridică încheiate cu clienţii, duc evidenţa fiscală şi achită statului anumite taxe din cîştigurile obţinute.

124

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA J URIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR §1. Consideraţii generale Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător urmează să înţelegem cum statul, avînd la îndemînă legile şi alte acte normative, contribuie la organizarea şi supravegherea desfăşurării normale a activităţii de întreprinzător în republică. Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii societăţi. Atît timp cît se desfăşoară conform legii şi nu limitează drepturile altor persoane, activitatea de întreprinzător trebuie să fie liberă. Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activitatea de întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vînzarea de mărfuri fără a deţine licenţă de activitate, falsificarea produselor, prestarea de servicii necalitative, periculoase pentru viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a. Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase acte normative, prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor întreprinzătorilor61. Aceste reguli sînt stabilite prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/200662, au scopul de a disciplina întreprinzătorii şi se referă la: a) înregistrarea de stat; b) obţinerea licenţelor de stat pentru genul de activitate practicat; c) achitarea 61 Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător a fost obiectul multor acte normative. S-a observat că acesta este mecanismul prin care statul intervine, uneori abuziv în activitatea societăţilor comerciale. În loc să întreprindă măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la rînd autorităţile au pus piedici în realizarea iniţiativei private (N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2004, p.65). 62 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845-XII din 03.01.92 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.2.

125

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

la timp a taxelor şi impozitelor faţă de bugetul de stat; d) ţinerea evidenţei contabile; e) respectarea legislaţiei muncii; f) respectarea drepturilor consumatorilor; g) protecţia mediului înconjurător etc. Organele de stat sînt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcările comise de întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari este calificată de Codul penal al Republicii Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte cu amendă sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă infractor este persoana juridică, atunci se va aplica o amendă însoţită de retragerea dreptului de a mai desfăşura pe viitor genul respectiv de activitate (art.241 Cod Penal).

§2. Rolul statului în activitatea de întreprinzător Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia unor fenomene ca şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul etc. Deşi în Constituţia Republicii Moldova este prevăzută libertatea comerţului şi a activităţii de întreprinzător, această libertate nu este una absolută, deoarece statul are dreptul să intervină în diferite feluri pentru a ţine sub control activitatea respectivă. În primul rînd, statul elaborează legi şi acte normative subordonate legilor, cum sînt hotărîrile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele ministerelor, decretele preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este reglementată întreaga activitate aducătoare de profit din republică. În al doilea rînd, prin aceste acte normative în seama întreprinzătorilor sînt puse un şir de obligaţiuni, cum sînt: - înregistrarea de stat; - obţinerea licenţei de activitatea; - ţinerea evidenţei contabile; - achitarea la timp a impozitelor şi a taxelor faţă de stat; - concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a serviciilor; - protecţia consumatorilor; - respectarea legislaţiei muncii etc. Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activitatea de întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea de a proteja interesele majore ale societăţii şi de a asigura: formarea bugetului de stat, deschiderea noilor locuri de muncă, protecţia drep126

DREPTUL AFACERILOR

turilor consumatorului, concurenţa legală, protecţia mediului înconjurător etc. Organele de stat pot emite acte normative doar în limita competenţelor stabilite de legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii care lezează drepturile întreprinzătorilor este ilegală şi poate fi atacată în instanţele judecătoreşti. Dacă întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca rezultat al executării acestor acte şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de organul de stat care a emis actul respectiv63. În al treilea rînd, statul verifică nivelul de respectare a legislaţiei, iar dacă constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exemplu, inspectoratul fiscal verifică cum agenţii economici achită taxele şi impozitele; organul de licenţiere - respectarea condiţiilor de licenţiere; inspecţia muncii - cum este respectată legislaţia muncii etc.64 Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda, retragerea licenţei, interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate, interdicţii impuse la importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le foloseşte în scopul de a ţine sub control activitatea de întreprinzător.

§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la întîmplare. Persoana care doreşte să înceapă o afacere mai întîi trebuie să se înregistreze conform legii. În caz contrar, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător (fără a fi înregistrat) este considerată infracţiune, fiind sancţionată de Codul penal al Republicii Moldova. Legislaţia Republicii Moldova prevede că persoana juridică se consideră constituită din momentul înregistrării ei de către stat65. ÎnN.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Cartier, 1997, p.42-43. Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor, eliberarea obligatorie a poliţei de asigurare medicală fiecărui muncitor, acordarea unui salariu nu mai mic decît salariul minim prevăzut de lege, igiena şi protecţia muncii, eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor (serviciilor), ambalajul produselor alimentare, nepoluarea mediului înconjurător etc. 65 V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. - Chişinău: Bons Offices, 2007, p.60. 63 64

127

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

registrarea de stat urmează a fi înţeleasă ca o recunoaştere (certificare) din partea statului, prin intermediul organelor sale abilitate, a creării, reorganizării ori lichidării persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, precum şi orice alte modificări şi completări aduse în actele de constituire a acestora. Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri: efectuarea unui control asupra persoanelor care desfăşoară activitatea de întreprinzător; prevenirea şi combaterea activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice; promovarea politicii de impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei cu privire la identitatea şi situaţia financiară a persoanelor înregistrate. Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin intermediul oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali este Camera Înregistrării de Stat. Oficiile teritoriale ale Camerei sînt conduse de registratori de stat. Acestea au un şir de atribuţii, cum sînt: primesc cererile de înregistrare, verifică setul de acte depuse pentru înregistrare, înregistrează persoanele juridice şi întreprinzătorii individuali sau refuză înregistrarea acestora etc. Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi întreprinzătorii individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat în a cărui rază de deservire îşi au sediul. Certificatul de înregistrare este documentul care confirmă înregistrarea de stat, luarea la evidenţă fiscală. Certificatul respectiv se eliberează numai după ce a avut loc înregistrarea de stat. Înregistrarea nu se face gratuit. Taxa pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice este de 250 lei, iar pentru întreprinzătorii individuali – de 54 lei. Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de stat a persoanei juridice se depun următoarele acte: a) cererea de înregistrare; b) hotărîrea de constituire semnată de fondatori; c) actul de constituire (statutul); d) dovada achitării taxei de înregistrare; e) certificatul care confirmă depunerea de către fondatori a cotei-părţi în capitalul social al persoanei juridice, în mărimea şi în termenul prevăzut de legislaţie. Pentru aportul depus în bani la capitalul social trebuie 128

DREPTUL AFACERILOR

prezentat certificatul bancar, iar cu privire la aporturile depuse în natură (construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru etc.) se va prezenta actul de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură, în care este indicat costul fiecărui bun (art.144 din Codul civil). Pe lîngă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte acte: de exemplu, în cazul înregistrării unei organizaţii religioase se cere şi avizul Serviciului Culte; pentru fondarea unor teatre, muzee, circuri, cinematografe, este solicitat şi avizul Ministerului Culturii; la fondarea de licee şi universităţi – avizul Ministerului Educaţiei. Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru înregistrare şi adoptă o decizie, de înregistrare sau de refuz. În cazul deciziei de refuz, actele pentru înregistrare pot fi depuse în mod repetat, numai dacă au fost înlăturate cauzele care au stat la baza refuzului de înregistrare. Mai mult ca atît, decizia de refuz poate fi contestată în instanţa de judecată şi anulată. Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două registre unice pentru întreaga republică: Registrul de stat al persoanelor juridice şi Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali. Registrele de stat se ţin în mod computerizat şi manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut manual66. Se consideră că persoana juridică există atîta timp cît figurează în registrul de stat. Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei juridice” neînregistrate sau radiate din registrul de stat au fost încheiate contracte, efectuate transferuri băneşti ori alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încălcare a legii şi cei vinovaţi riscă o pedeapsă, penală sau contravenţională.

§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător 4.1. Noţiunea de licenţă Definiţia licenţei este formulată de Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător, nr.451/2001, şi anume: V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. - Chişinău: Bons Offices, 2007, p.61. 66

129

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

„Licenţa este un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere”. Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia persoana poate să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce profit. Lista activităţilor care se desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar dreptul de a practica activitatea pentru care este necesară licenţă apare numai din momentul obţinerii acesteia. Licenţele sînt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe formulare tipizate, au serie şi număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă de Guvern. Orice licenţă trebuie să conţină: a) denumirea autorităţii de licenţiere; b) seria, numărul şi data eliberării/ prelungirii licenţei; c) denumirea, forma juridică de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f) termenul de valabilitate a licenţei; g) semnătura conducătorului autorităţii de licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă. De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile prevăzute de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru fabricarea şi vînzarea producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pentru organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc, loteriilor, mizelor la competiţii sportive; importul, fabricarea, comercializarea produselor din tutun. Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele categorii de licenţe, taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile farmaceutice este de 1800 lei, pentru aducerea de peste hotare şi comercializarea produselor din tutun - 20.000 de lei, a băuturilor alcoolice - 40.000 de lei, a benzinei şi motorinei - 200.000 de lei etc. Sumele respective se achită o singură dată, la momentul obţinerii licenţei. În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă subdiviziune separată, el este obligat să depună la Camera 130

DREPTUL AFACERILOR

de Licenţiere o cerere de reperfectare a licenţei, în vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi adrese de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune separată a titularului de licenţă, lui i se eliberează copii autorizate de pe aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute. De menţionat că deţinătorul licenţei nu este în drept să transmită licenţa unei altei persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca efect retragerea licenţei. Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoanele fizice înregistrate ca întreprinzători individuali67 la Camera Înregistrării de Stat şi persoanele juridice cu scop lucrativ68. Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data expirării ei. Acţiunea licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retragere sau de expirare a termenului de valabilitate. Camera de Licenţiere este în drept să controleze cum titularul de licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă. Dacă se constată încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin suspendarea sau retragerea licenţei. Se poate ajunge pînă la dizolvarea şi lichidarea titularului de licenţă69.

4.2. Organele împuternicite cu activitatea de licenţiere În prezent, în Republica Moldova există 6 organe împuternicite cu eliberarea licenţelor: 1) Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională a Moldovei; 3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică; 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai multe feluri de licenţe eliberează Camera de Licenţiere. 1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un organ de stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are Timp îndelungat se numeau întreprinderi individuale. Societăţile comerciale (societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită), cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale. 69 Dacă acesta este o persoană juridică. 67 68

131

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

statut de persoană juridică, dispune de ştampilă şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui regulament aprobat de Guvern. Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe lîngă aceasta, Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a) eliberează, prelungeşte, reperfectează, reia valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi duplicate ale acestora, suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite licenţe; b) organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere şi registrul de licenţiere; d) prezintă Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea sa. Deciziile Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească. Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Camera de Licenţiere sînt numeroase. Dintre ele enumerăm doar cîteva: activitatea de audit; activitatea de evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de mărfuri; organizarea şi desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu cîştiguri băneşti, stabilirea mizelor la competiţiile sportive; importul şi comercializarea producţiei alcoolice, a berii, produselor din tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor minerale şi naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază; activitatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea de turism; activitatea de broker vamal etc. 2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii Naţionale face parte cea de licenţiere şi supraveghere a activităţii instituţiilor financiare din republică (art.5 al Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548/199570). Cu alte cuvinte, Banca Naţională este singurul organ de stat care eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale din ţară, fiind în drept să le impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste licenţe. Pe lîngă aceasta, Banca Naţională este singura instituţie care eliberează licenţe pentru activitatea de schimb valutar. 70 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548 din 21.07.95 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.56-57.

132

DREPTUL AFACERILOR

3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritate publică autonomă, responsabilă faţă de Parlament, care reglementează şi autorizează activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară, supraveghind respectarea legislaţiei de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este învestită cu putere de decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă (art.1 al Legii privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192/199871). În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extind asupra participanţilor la piaţa financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare, investitorii, asiguraţii, organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobiliare, Biroul Naţional al Asigurărilor de Autovehicule din Republica Moldova, membrii asociaţiilor de economii şi împrumut, clienţii organizaţiilor de microfinanţare şi participanţii profesionişti la piaţa financiară nebancară. Reieşind din aceasta, la atribuţiile de bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare se referă eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor (reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea de gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de economii şi împrumut; d) activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare. 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe scurt - ANRE) este autoritatea învestită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare a domeniului energeticii: energia electrică, gaze naturale, benzină, motorină, alte produse petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru desfăşurarea activităţilor sus-menţionate în conformitate cu Legea cu privire la gaze, Legea cu privire la energia electrică şi Legea privind piaţa produselor petroliere (art.4 din Legea cu privire la energetică, nr.1525/199872). 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei (pe scurt - ANRCETI). Agenţia, în limitele competenţelor sale, are dreptul să elibereze, să Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192 din 12.11.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.22-23. 72 Legea cu privire la energetică, nr.1525-XIII din 19.02.98 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.50-51. 71

133

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

suspende ori să revoce licenţele, să elaboreze şi să modifice condiţiile de licenţă conform legii şi să efectueze controlul respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice, nr.241/200773). ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate pentru: a) utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de numerotare în scopul furnizării reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii electronice; b) serviciile de creare, implementare şi de asigurare a funcţionării sistemelor informaţionale automatizate de importanţă statală, inclusiv a produselor program. În alţi termeni, Agenţia este responsabilă de acordarea licenţelor pentru frecvenţele de undă radio, tele, programelor Internet, telefonie mobilă (Orange, Moldcell, Unité) şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor eliberate de ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă licenţe pentru difuzarea programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte mijloace de telecomunicaţii decît cele radioelectrice terestre (art.23-34 din Codul audiovizualului al Republicii Moldova74). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.

§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător 5.1. Noţiunea de concurenţă Conceptul de concurenţă este prevăzut de Constituţia Republicii Moldova, potrivit căreia piaţa, libera iniţiativă economică şi concurenţa loială sînt factorii de bază ai economiei (art.9), iar statul trebuie să asigure protecţia concurenţei loiale în procesul desfăşurării activităţii de întreprinzător de către agenţii economici (art.126). Definiţie. Concurenţa este definită ca o liberă competiţie între agenţii economici care oferă pe piaţă bunuri şi servicii ce tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor. 73 Legea comunicaţiilor electronice, nr.241-XVI din 15.11.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.51-54. 74 Codul audiovizualului al Republicii Moldova, nr.260 din 27.07.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.131-133.

134

DREPTUL AFACERILOR

În aşa mod, concurenţa este considerată o luptă dintre agenţii economici pentru cîştigarea clientelei şi extinderea afacerilor75. În această luptă, fiecare agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei de desfacere şi realizarea unor profituri cît mai mari. Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine agenţii economici sub o presiune continuă, ei fiind gata să reacţioneze oricînd la cerinţele pieţei76. Dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-credinţă, corectitudine şi onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi agenţi economici. Numai în acest caz putem vorbi despre o concurenţa licită sau loială; în caz contrar, ia naştere concurenţa neloială. Cadrul normativ naţional din sfera concurenţei este constituit, în principal, din Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/200077. Supravegherea activităţii de concurenţă este realizată de către stat. Organul de stat în sarcina căruia revine supravegherea activităţii de concurenţă în Republica Moldova este Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei78. 5.2. Condiţiile necesare pentru o concurenţă loială Concurenţa loială înseamnă concurenţa desfăşurată în condiţii normale. Pentru existenţa unei concurenţe normale pe piaţa de desfacere trebuie să fie întrunite mai multe condiţii: a) concurenţa să fie liberă, onestă şi cu bună-credinţă; b) să fie prezenţi mai mulţi agenţi economici; c) comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere; d) agenţilor economici care deţin o situaţie dominantă pe piaţă le este interzis să facă abuz. DEX-ul defineşte concurenţa ca o rivalitate comercială, luptă dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc., pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea unor cîştiguri cît mai mari ( - Bucureşti: Univers enciclopedic, 1996, p.208). 76 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Cartier, 1997, p.54. 77 Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr.1103 din 30.06.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.166-168. 78 Agenţia a fost creată în anul 2007, în scopul de a efectua controlul de stat asupra respectării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei de către agenţii economici. Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul oficial al Agenţiei www.anpc.md. 75

135

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

La acestea se adaugă şi necesitatea adoptării unor legi reuşite în domeniul concurenţei, cu ajutorul cărora ar putea fi combătut fenomenul concurenţei neloiale din rîndul agenţilor economici. a) Concurenţa trebuie să fie liberă, onestă şi cu bună-credinţă. Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevăzute de legislaţie, în corespundere cu tradiţiile, regulile de corectitudine şi de onestitate în afaceri. Este interzis agentului economic să-şi exercite drepturile în vederea limitării concurenţei, lezării intereselor legitime ale consumatorului şi abuzului de situaţia sa dominantă79. b) Să fie prezenţi mai mulţi agenţi economici. Pe piaţa mărfurilor şi serviciilor de acelaşi fel trebuie să existe mai mulţi agenţi economici. Numărul prea mic de agenţi economici transformă piaţa într-un monopol, în care consumatorul nu mai are de unde alege, fiind nevoit să accepte mărfuri şi servicii dintr-o singură sursă. c) Comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere. Liberalizarea comerţului presupune că fiecare agent economic este în drept să producă şi să vîndă mărfurile pe care le doreşte. Concurenţa este posibilă numai dacă în republică există o libertate a comerţului; şi invers, libertatea comerţului are sens numai dacă este prezentă concurenţa între mulţi producători şi ofertanţi de servicii. De regulă, agentul economic îşi stabileşte singur preţul la mărfuri şi servicii. Prin excepţie, statul poate impune prin hotărîre de Guvern un şir de tarife pe care agenţii economici sînt obligaţi să le respecte, şi anume: la pîine, ulei, lactate, medicamente, transportul de călători, energia electrică şi termică, gazul natural80. d) Agenţilor economici care deţin o situaţie dominantă pe piaţă le este interzis să facă abuz. Situaţie dominantă pe piaţă este situaţia agentului economic pe piaţa de mărfuri sau de servicii, care îi dă acestuia posibilitatea de a exercita o influenţă decisivă pe piaţa respectivă (art.2 al Legii cu privire la protecţia concurenţei). 79 E.Cojocari. Dreptul economic (partea generală). - Chişinău: Business-Elita, 2006, p.55. 80 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.547 din 04.08.1995 cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.53-54.

136

DREPTUL AFACERILOR

Pentru a fi recunoscut dominant, agentul economic trebuie să deţină pe piaţa unei anumite mărfi (serviciu) o cotă mai mare de 35 la sută. 5.3. Concurenţa neloială Cuvîntul neloial înseamnă „necinstit”, „contrar normelor de conduită în afaceri”. Concurenţa neloială este un fenomen negativ şi constă în acţiunile agentului economic de a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, fapt ce aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi economici, inclusiv prin a prejudicia reputaţia lor în afaceri (art.2 al Legii cu privire la protecţia concurenţei). Faptele de concurenţă neloială sînt interzise. Ca exemple de concurenţă neloială am putea enumera: a) răspîndirea informaţiilor false în stare să prejudicieze averea şi/sau reputaţia altui agent economic; b) inducerea în eroare a cumpărătorilor cu privire la locul de producere, calitatea şi însuşirile mărfurilor; c) folosirea neautorizată a emblemei, mărcii comerciale, denumirii de firmă81; d) folosirea sau divulgarea informaţiilor care constituie secret comercial al firmei ş.a. Actele de concurenţă neloială sînt sancţionate de Codul penal al Republicii Moldova. Astfel, orice act de concurenţă neloială, inclusiv: a) crearea situaţiilor de confuzie cu produsele sau cu activitatea de întreprinzător a unui concurent; b) răspîndirea, în procesul comerţului, de afirmaţii false, care discreditează activitatea concurentului; c) inducerea în eroare a consumatorului referitor la mărfurile concurentului; d) compararea în scopuri publicitare a mărfurilor unui agent economic cu ale altor agenţi economici, se pedepsesc cu amendă de pînă la 40 mii lei sau cu închisoare de pînă la un an (art.246)82. Faptele de concurenţă neloială comise de unii agenţi economici generează probleme agenţilor economici care activează cinstit. 81 Cele mai răspîndite cazuri de concurenţă neloială sînt încercările de a crea confuzie în mintea consumatorilor. De exemplu, unele firme încearcă să aplice mărci care se aseamănă foarte mult („pînă la confuzie”) cu o marcă binecunoscută în lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” - „Reabok”, „Panasonic” - „Panasunic” „Parlament” - „Parliament”, „Abibas” - „Adidas” ş.a. 82 Pentru persoanele juridice amenda este mult mai mare şi este însoţită de privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani.

137

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Cel mai convingător exemplu de concurenţă neloială serveşte piaţa produselor petroliere din Republica Moldova, care se confruntă la moment cu probleme grave. Situaţia este generată de lipsa unui cadru normativ, de metodologia greşită de calcul al preţurilor la benzină, motorină, precum şi de ineficienţa Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei83.

§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de întreprinzător Definiţie. Consumator este orice persoană fizică care intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională84. Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean, străin sau apatrid. Persoana juridică nu poate avea calitatea de consumator85. Consumatorul trebuie să procure bunuri sau să beneficieze de servicii pentru necesităţi personale, casnice şi familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale, de întreprinzător), persoana nu mai poate fi numită consumator. La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se găseşte în faţa unei abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi creează şi numeroase dificultăţi. Astăzi consumatorul nu mai este cumpărătorul de altădată, care procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni, dar el s-a transformat într-un element al consumului de masă, făcînd obiectul 83 A.Lupuşor. Piaţa produselor petroliere din Moldova: analiza reglementării, concrenţei şi preţurilor. - Chişinău: „Expert-Grup”, 2011, p.5. 84 Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105-XV din 13.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.126-131. 85 În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana juridică. În măsura în care procurarea unor bunuri se face pentru amenajarea oficiului de lucru al întreprinderii, se consideră că întreprinderea este consumator. Aceste bunuri procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor curente ale întreprinderii. În Republica Moldova calitatea de consumator o poate avea doar persoana fizică.

138

DREPTUL AFACERILOR

campaniilor publicitare şi al presiunilor exercitate de grupuri de producători, care controlează piaţa86. Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse care pot pune în pericol viaţa, sănătatea şi interesele lor materiale. În acest context, Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105/2003, enumeră principalele drepturi ale consumatorului: - de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de protecţia drepturilor consumatorilor în republică este Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor; - de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în calitate de consumator; - de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea prejudiciului material, moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori serviciul acordat în mod necalitativ; - de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele achiziţionate şi serviciile prestate etc. Obligaţiile producătorului şi ale vînzătorului. Producătorul este persoana care a fabricat bunurile. El este obligat să indice în documentaţia de însoţire a produsului, pe etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de utilizare, depozitare şi transportare a produsului, iar vînzătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa consumatorului. Vînzătorul este obligat să înmîneze bon de casă, care confirmă faptul cumpărării produsului. Bonul de casă se eliberează pentru orice bun care a fost procurat, indiferent de costul acestuia87. Pe lîngă 86 El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianţii etc.) se folosesc pentru a obţine profituri cît mai ridicate în schimbul unui produs sau serviciu necorespunzător (O.Plotnic. Protecţia consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene // Revista Naţională de Drept, 2010, nr.7-8, p.58). 87 Pierderea bonului de casă sau neluarea lui nu împiedică consumatorul să-şi apere drepturile, doar că el va trebui să dovedească prin alte mijloace de probă (cum sînt: felul produsului, aspectul ambalajului, martorii, înregistrările video etc.) că a procurat produsul anume de la acel vînzător.

139

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

aceasta, vînzătorul trebuie să dispună de Registrul reclamaţiilor, în care consumatorii îşi pot expune liber pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu modul de respectare a drepturilor lor. În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la serviciile comandate, consumatorul, pentru a beneficia de drepturile sale, trebuie să acţioneze corect, şi anume: iniţial, trebuie să depună o reclamaţie în formă scrisă. Aceasta se depune vînzătorului ori prestatorului de servicii, solicitînd înlocuirea gratuită a produsului sau restituirea contravalorii lui. Odată cu depunerea reclamaţiei, consumatorul prezintă copia bonului de casă sau alt document care confirmă faptul procurării bunului sau prestării serviciului respectiv88. Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamaţiei de către vînzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit niciun răspuns în scris în decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze organelor abilitate prin lege cu funcţia de protecţie a consumatorilor sau în instanţa de judecată89. Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul defectuos este următoarea: „producătorul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele produsului său”90. Dacă producătorul bunului nu poate fi identificat, atunci întreaga răspundere o poartă vînzătorul bunului. Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de producere), de transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, descărcare, temperatură etc.), de funcţionare (sînt probleme de design ce afectează funcţionarea normală; avem caz real cînd tramvaiul a lovit 88 Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vînzătorului, se înregistrează şi se aplică pe ambele ştampila. Primul exemplar rămîne la vînzător, iar al doilea este luat înapoi ca dovadă a faptului că reclamaţia a fost depusă. În ultimul timp, tot mai frecvent reclamaţiile se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire dovedeşte că reclamaţia a fost adresată. 89 Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi Protecţia Consumatorilor. - Chişinău: Bones Offices, 2009, p.6. 90 L.Antohi. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. Buruiană Mihail). - Chişinău: ARC, 2006, p.1098.

140

DREPTUL AFACERILOR

un pieton, deoarece nu l-a văzut din partea dreaptă; în urma unor expertize efectuate s-a constatat că partea din faţă a tramvaiului avea un defect, fapt ce nu i-a permis şoferului să observe pietonul91), de asamblare (de exemplu, autovehiculul este adus de peste hotare şi asamblat greşit în Republica Moldova), din lipsă de informare (produsul nu are indicat pe el termen de valabilitate şi nici instrucţiuni de folosire).

§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de întreprinzător sînt impozitele şi taxele. În Republica Moldova se percep două feluri de impozite şi taxe: generale de stat şi locale. Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte: 1) impozitul pe venit; 2) taxa pe valoare adăugată; 3) accizele; 4) impozitul privat; 5) taxa vamală; 6) taxele rutiere. În sistemul impozitelor şi taxelor locale se includ: a) taxa pentru amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de amplasare a publicităţii; d) taxa de aplicare a simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile comerciale şi/ sau de prestări servicii de deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa pentru cazare; h) taxa balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale); j) taxa pentru parcare; k) taxa de la posesorii de cîini. Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile, efectuate de persoanele fizice şi juridice92. Ele constituie cea mai importantă şi mai veche resursă financiară a statului. Plata impozitelor 91 C.Kirmici. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase: Teză de doctor în drept (conducător ştiinţific: dr. hab., prov. univ. Eugenia Cojocari). - Chişinău, 2010, p.92. 92 Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de persoane juridice şi de persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (Gh.Stîngu. Drept financiar public. Partea a II-a. - Arad: „Vasile Goldiş” University Press, 2007, p.29).

141

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

este obligatorie pentru toţi agenţii economici. Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către Parlament în Codul fiscal. Cu ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la muncitori, pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a. Taxa este o plată obligatorie achitată către stat, dar care nu este impozit. Cele mai frecvente taxe sînt taxele de stat (pentru adresarea în judecată, pentru serviciile de poştă, pentru înregistrarea căsătoriei, pentru obţinerea buletinului de identitate etc.). Clasificarea impozitelor şi taxelor se face în: directe şi indirecte, duble şi progresive etc. Impozitul direct se încasează direct de la persoanele fizice sau juridice pentru bunurile şi veniturile acestora (impozitul pe venitul cîştigat, impozitul pe bunurile imobiliare etc.). Impozitul indirect se include în preţul de vînzare a mărfurilor (ca adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu de impozite indirecte în republică avem: taxa pe valoare adăugată, accizele şi taxele vamale93. Impozitul dublu sau dubla impunere este impozitul pe venituri perceput o dată în ţara în care acesta s-a produs şi a doua oară în ţara de origine a cetăţeanului. Din aceste considerente, ţările negociază acorduri privind evitarea dublei impuneri asupra venitului cîştigat94. La aplicarea impozitelor progresive se ţine cont de veniturile persoanelor, astfel încît cei cu venituri sporite plătesc impozite mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de impozitare mai redusă.

93 De exemplu, firmele care se ocupă cu importul zahărului în republică sînt obligate să plătească accize şi taxe vamale, iar ulterior aceste cheltuieli le acoperă prin scumpirea preţului la zahăr. În aşa mod, statul percepe de la agenţii economici impozite indirecte, aceştea scumpesc produsele şi serviciile, iar consumatorul final este cel care plăteşte toate aceste cheltuieli. 94 G.Mărgineanu, L.Mărgineanu. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Elena - V.I., 2004, p.380.

142

DREPTUL AFACERILOR

§ 8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător 8.1. Noţiunea de contabilitate Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca moment al apariţiei, la începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea utilizînd metode diferite95, iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste socoteli să ia treptat forma unor coduri, norme şi reglementări care, reunite într-un sistem complex, au devenit apanajul unei categorii de persoane care nu erau implicate în activitatea productivă a întreprinderii, ci aveau doar obligaţia de a îndeplini o serie de operaţiuni prin intermediul cărora se urmărea modul de desfăşurare a activităţilor şi prezentarea rezultatelor obţinute de entitatea economică96. Aceste persoane au luat numele de contabili. Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sînt obligate să organizeze şi să ţină contabilitatea. Cînd o marfă este vîndută, în locul ei în activul patrimoniului intră preţul încasat, care, la rîndul său, va fi înlocuit de marfa în care se investesc aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere trebuie să existe un contabil care să întocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale întreprinderii, pentru a şti dacă aceasta lucrează în cîştig sau în pierderi. Cu alte cuvinte, instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea dă socoteală mediului său despre ceea ce face, despre poziţia sa financiară, despre performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară. Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie bunurile mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile cu potenţial economic, mijloacele băneşti, hîrtiile de valoare (n.n. - valorile mobiliare), drepturile şi obligaţiile pa95 Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor; pietricele a căror denumire în limba latină - calculus - reprezintă izvorul cuvîntului „calcul” utilizat în prezent; tăbliţe de argilă umedă, folosite în Mesopotamia pentru gravarea operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de către scribi în timpul domniei faraonilor; crestături pe bucăţi de lemn care ajutau păstorii în ţinerea evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci etc. 96 D.-N.Mardiros. Contabilitatea ca sistem informaţional // Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Seria „Ştiinţe Economice”, Anul 2004/2005, p.145.

143

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

trimoniale, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute, precum şi circulaţia, modificările intervenite în urma efectuării operaţiunilor patrimoniale97. Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă conducătorul agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agentul economic are două posibilităţi: prima - să constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune structurală condusă de contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit conducătorului; a doua - să transmită ţinerea contabilităţii unei organizaţii specializate, firmei de audit, în bază contractuală. Dacă agentul economic aplică sistemul contabil în partida simplă, contabilitatea poate fi ţinută nemijlocit de conducător (de directorul general). Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă studii superioare sau medii de profil. 8.2. Organizarea contabilităţii Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională. Agentul economic este obligat să păstreze pe suport de hîrtie sau în formă electronică documentele contabile care includ: documentele primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi alte documente aferente organizării şi ţinerii contabilităţii. Aceste date contabile vor servi drept suport informaţional, în baza căruia agentul economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază pentru determinarea venitului impozabil al agentului economic serveşte rezultatul (profitul/ pierderea) contabil reflectat în rapoartele de profit şi pierdere, întocmite şi prezentate în conformitate cu cerinţele Standardelor de Contabilitate. Erorile contabile trebuie să fie corectate şi perfectate prin Nota de contabilitate, care se consideră la fel un document primar. Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în termenele şi conform regulilor prevăzute de Organul de Stat pentru Supravegherea şi Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova. Răspunderea pentru organizarea păstrării şi integrităţii doN.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2004, p.72. 97

144

DREPTUL AFACERILOR

cumentelor contabile o poartă conducătorul agentului economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste documente se transmit persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire, în prezenţa comisiei, cu indicarea termenelor de păstrare a documentelor, precum şi a documentelor care lipsesc. Orice fapte economice legate de activitatea agentului economic trebuie reflectarea în contabilitate. Conform art.44 din Legea contabilităţii, nr.113/2007, persoanele vinovate de încălcarea legii, care se eschivează de la ţinerea contabilităţii, aplică incorect Standardele de Contabilitate, precum şi cele care falsifică intenţionat documentele primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi anuale, sînt trase la răspundere disciplinară, materială, administrativă sau penală, după caz, conform legislaţiei. Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Itinerarul parcurs de documente, începînd cu momentul întocmirii (intrării) acestora şi pînă la predarea lor la arhivă după prelucrare şi reflectare în contabilitate, se numeşte circulaţia documentelor98 (ciclul contabil). Mişcarea şi circulaţia documentelor cuprinde cîteva etape: a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea documentelor de contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documentelor în sistemul înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în arhivă. Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în baza documentelor primare şi centralizatoare. Documentele primare se întocmesc în timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta este imposibil - nemijlocit după efectuarea operaţiunii sau după producerea evenimentului. Formularele tipizate de documente primare sînt aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi tipărite în multe exemplare şi difuzate persoanelor fizice şi persoanelor juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător, ultimele fiind obligate să ducă evidenţa contabilă. Ca exemplu de document primar avem: bonul emis de aparatul de casă şi control cu memorie fiscală, biletul de călătorie, 98 V.Ţurcanu, E.Bajerean. Bazele contabilităţii. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2004, p.178.

145

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

foaia de parcurs, poliţa de asigurare, dispoziţia de plată, factura fiscală etc. Fiecare document primar dispune de serie şi număr, de aceea emiterea mai multor documente primare pentru unele şi aceleaşi operaţiuni este interzisă. Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoarele elemente: a) denumirea şi numărul documentului; b) data întocmirii; c) denumirea, adresa, codul fiscal al entităţii în numele căreia este întocmit documentul; d) denumirea, adresa, codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru persoanele fizice - codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f) etaloanele cantitative şi valorice în care sînt exprimate faptele economice; g) funcţia, numele, prenumele şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea şi înregistrarea faptelor economice. Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în formă electronică au aceeaşi putere juridică. În cazul întocmirii documentului primar în formă electronică, entitatea, la solicitarea utilizatorului, este obligată să imprime copia documentului pe suport de hîrtie din cont propriu. Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare, comerciale şi calculate pot fi semnate doar de conducătorul entităţii, sau: cea dintîi semnătură să fie aplicată de conducătorul entităţii, iar doua - de contabilul-şef. Semnăturile se confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa funcţiei de contabil-şef, ambele semnături pe documente se aplică de conducătorul entităţii respective. Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează, se acumulează şi se prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor contabile se stabileşte de fiecare entitate de sine stătător, pornind de la necesităţile informaţionale proprii. Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii: a) denumirea registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data începerii şi finisării ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întocmeşte acesta; d) data efectuării faptelor economice, grupate în ordine cronologică şi/sau sistemică; e) etaloanele 146

DREPTUL AFACERILOR

de evidenţă a faptelor economice; f) funcţia, numele, prenumele şi semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea registrului. Registrele contabile obligatorii sînt Cartea mare, balanţa de verificare şi alte registre centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea rapoartelor financiare. Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în partidă dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu, datoriilor, consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în baza conturilor contabile. Nomenclatorul grupelor de conturi contabile şi metodologia privind folosirea lor sînt stabilite în planul general de conturi contabile, care se elaborează şi se aprobă de Ministerul Finanţelor99. Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia să efectueze, cel puţin o dată în an, inventarierea generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine. De regulă, aceasta se face la sfîrşitul anului, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar. Regulile cu privire la modul de efectuare a inventarierii sînt stabilite în Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/2004100. Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată prezenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii la data efectuării inventarierii. Procesului de inventariere i se supun bunurile: mijloacele fixe, materia primă, materialele, produsele finite, mărfurile, mijloacele băneşti etc. Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea integrităţii bunurilor, în verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi în respectarea regulilor de păstrare. Tot cu ajuto99 Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numite dubla înregistrare, care presupune reflectarea dublă a fiecărei operaţiuni economice la una şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce permite a controla mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi situaţia lor la o dată oarecare (V.Ţurcanu, E.Bajerean. Bazele contabilităţii. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2004, p.47). 100 Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.123-124.

147

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

rul inventarierii se identifică bunurile inutile, comenzile sistate, creanţele vechi şi neîncasate etc. Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi membrii comisiei. Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul întreprinderii ori adjunctul lui, iar în calitate de membri sînt contabilulşef, şefii de subdiviziuni, specialiştii competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea lucrului se dispune printr-o decizie a conducătorului întreprinderii. Decizia se înregistrează în contabilitate, împreună cu raportul final al inventarierii. Atît preşedintele, cît şi membrii comisiei poartă răspundere pentru corectitudinea efectuării inventarierii. Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care caracterizează activitatea economică a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp. În funcţie de perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale şi anuale. Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cuprind: „Bilanţul contabil”, „Raportul privind rezultatele financiare”, „Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul capitalului propriu”, nota explicativă şi anexele respective101. Rapoartele financiare le semnează conducătorul întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru informaţia prezentată.

101 L.Grigoroi, L.Lazari. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. Chişinău: Cartier, 2005, p.213.

148

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI SOCIETĂŢILOR COMERCIALE §1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului Pentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială trebuie să dispună de un anumit capital, care apare din momentul fondării şi care există pînă la lichidarea societăţii. Patrimoniul prezintă suportul material al afacerii, deoarece totalitatea valorilor materiale şi nemateriale care îl compun dau posibilitate întreprinzătorului să participe la circuitul economic şi să încheie diverse contracte întru atingerea scopului. Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al asociaţilor sau acţionarilor şi nu poate fi confundat cu capitalul social. Termenul „patrimoniu” este definit sub două aspecte: în sens economic şi în sens juridic. În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care constituie averea unei persoane, iar în sens juridic patrimo­niul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu un conţinut economic, evalua­te în bani, care aparţin persoanei. Potrivit alin. (1) art. 284 din Codul civil, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi juridice. Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceea el se menţine atît pe timpul vieţii titularului său, cît şi după moartea acestuia, pînă cînd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci cînd pasivul va depăşi activul, adică şi atunci cînd datoriile vor fi mai mari decît 149

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

activul. Astfel, patrimoniul, fiind indisolubil de titular, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său. Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu. Aşadar, pot fi titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi obligaţii. Patrimoniul societăţilor comerciale este independent de patrimonial asociaţilor sau al acţionarilor acestor societăţi. Aceasta se exprimă prin faptul că: - bunurile aduse ca aport de către asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în cel al societăţii; - bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează gajul general al creditorilor societăţii; - obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de asociaţi; - aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte numai patrimoniul acesteia.102 În activul patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate următoarele bunuri: Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art. 285 din Codul civil, bunuri corporale sînt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile. Bunurile incorporale nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sînt: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor etc. Bunuri mobile sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine. În această categorie intră banii şi titlurile de valoare, orice alt lucru care nu este imobil. 102

N.Roşca, S. Baieş, Op. cit., p. 280

150

DREPTUL AFACERILOR

Bunuri imobile sunt acele bunuri care, care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol. Potrivit art.288 din Codul civil, sînt imobile terenurile, porţiunile de subsol, obiectivele acvatice separate, plantaţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat durabil în acesta. Calitatea de imobil o păstrează şi acele materiale care, fiind separate provizoriu de un teren, sînt destinate reamplasării în alt loc. Prin lege pot fi considerate imobile şi alte bunuri. Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi întreprinderea ca un complex patrimonial unic. Noţiunea de întreprindere are două sensuri: 1. în sens juridic; 2. în sens economic. În sens juridic, prin termenul „întreprindere” se subînţelege însuşi subiectul de drept, inclusiv ca societate comercială. În sens economic, prin termenul „întreprindere” înţelegem complexul patrimonial unic. Mijloacele economice ale întreprinzătorului constituie totalitatea activelor materiale şi băneşti care se folosesc în activitatea de întreprinzător. Activele societăţii comerciale, la rîndul lor, se împart în active fixe şi active circulante. Activele fixe constituie acele bunuri materiale care iau parte la mai multe cicluri de producţie, consumîndu-se treptat şi transferîndu-şi parţial valoarea, pe măsura folosirii lor (utilajele, clădirile, maşinile). Acestea pot fi grupate, după criteriul productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi active neproductive, în active proprii şi active închiriate. Activele circulante sînt bunuri destinate să asigure continuitatea producţiei şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă integral în fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie, desfacere. 151

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Sursele mijloacelor economice103 reprezintă locul de unde provin ele sau modalitatea lor de dobîndire. Astfel, mijloacele economice se clasifică în capital propriu şi capital atras (asimilat). Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii comerciale, adică din capitalul social, din capitalul de rezervă, din alte fonduri ale ei. Capitalul atras reprezintă datoriile societăţii faţă de creditori. Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul societăţii comerciale se împarte în activ şi pasiv. Activul include totalitatea bunurilor pe care societatea comercială le are la un anumit moment, sumele băneşti şi creanţele sale. Pasivul cuprinde valoarea tuturor datoriilor societăţii comerciale faţă de terţi, indiferent de temeiul apariţiei.

§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii Codul civil, în art.285 alin.(1), dispune că bunuri sînt toate lucrurile susceptibile aproprierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. În sensul atribuit de legiuitor termenului “bun” din articolul nominalizat, în noţiunea de bun intră orice element al activului patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile şi animalele, cît şi drepturile asupra lor sau, altfel spus, atît lucrurile, cît şi drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale. Pornind de la conţinutul art.285 CC, bunul poate fi definit ca lucru, faţă de care pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care poate fi folosit în viaţa socială, precum şi ca drept patrimonial. Codul civil clasifică bunurile în mai multe categorii, şi anume: 1. După posibilitatea existenţei bunurilor în circuitul civil (art.286 CC): a) bunuri care se află în circuitul civil general. Aceste bunuri pot fi dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. Regula constă în aceea că bunurile se află în circuitul civil; prin urmare, legea şi numai legea 103

R.P. Vonica, „Drept comercial”, Vol. I, Bucureşti, 1997, p. 142

152

DREPTUL AFACERILOR

poate să prevadă, în mod expres, excepţiile. Bunuri aflate în circuitul civil general sînt toate bunurile alienabile, care pot fi urmărite de creditori şi se pot dobîndi sau pierde prin prescripţie. Conform alin.(1) art.296 CC, şi bunurile din domeniul privat al statului fac parte din cele care se află în circuitul civil; b) bunuri supuse unui regim special de circulaţie. Sînt acele bunuri care, deşi se află în circuitul civil, au un regim special de circulaţie, adică au o circulaţie limitată. Restricţiile care privesc circulaţia bunurilor se pot referi la subiectele de drept, care le pot dobîndi şi înstrăina, ori la condiţiile de încheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. De exemplu, au circulaţie limitată monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural; c) bunurile care nu se află în circuitul civil. Sînt bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil sînt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate. Sînt scoase din circuitul civil: lucrurile care, prin natura lor, nu sînt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic, platoul continental, bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile art.296 alin.(4) din Codul civil. 2. În funcţie de natura bunurilor (art.288 CC): a) bunuri imobile. Imobile sînt bunurile care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol; b) bunuri mobile. Sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul unei forţe străine. 3. În funcţie de corelaţia între ele (art.292 CC): a) bunuri principale. Acele bunuri care au o existenţă de sine stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi întrebuinţării unui alt bun; b) bunuri accesorii. Acele bunuri, care sunt destinate să servească întrebuinţării unor bunuri principale. 153

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

4. În funcţie de utilizarea lor (art.293 CC); a) bunuri fungibile. Acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligaţiei (banii, mesele, scaunele); b)bunuri nefungibile. Acele bunuri care nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligaţiei (imobilele, loturile de pămînt). 5. În funcţie de modul de determinare (art.294 CC): a) bunuri determinate individual. Acele bunuri care, potrivit naturii lor, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lor (o casă anumită, un lot anumit de pămînt). b) bunuri determinate generic. Acele bunuri care posedă semne caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cîntărire (10 mese, 5 scaune, 8 m de cablu electric, 1 tonă de materie primă). 6. În dependenţă de faptul dacă folosirea lor obişnuită implică ori nu înstrăinarea sau consumarea substanţei lor (art.295 CC): a) bunuri consumptibile. Acele bunuri a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Acestea se pot folosi o singură dată (benzina, motorina); b) bunuri neconsumptibile. Acele bunuri care pot fi întrebuinţate continuu, fără a li se consuma substanţa, ori fără implicarea înstrăinării (terenurile, construcţiile, mijloacele de transport). 7. În funcţie de forma proprietăţii în care se află bunurile (art.296 CC): a) bunuri din domeniul public. Acele bunuri care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi care sînt inalienabile, insesizabile, imprescriptibile (terenurile destinate ocrotirii naturii, parcurile naţionale); b) bunuri din domeniul privat. Acele bunuri care aparţin persoanelor fizice şi juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, care sînt alienabile, prescriptibile şi sesizabile. 8. În dependenţă de unitatea folosirii comune (art.297 CC): a) bunuri simple. Acele bunuri care formează o unitate indivizibilă şi sînt supuse în mod natural unui regim juridic omogen; 154

DREPTUL AFACERILOR

b) bunuri complexe. Atunci cînd mai multe bunuri formează un tot unitar care este destinat folosirii comune atribuite de natura unificării. El este format din mai multe bunuri, legate între ele, care sînt destinate folosirii comune, însă fiecare parte poate fi utilizată independent în acelaşi scop. 9. Universalitatea de bunuri (art.298 CC): a) universalitate de fapt, adică o pluralitate de bunuri corporale omogene, considerate ca un tot unitar. Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor constitutive; b) universalitate de drept, adică pluralitatea de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite împreună, sînt considerate ca un tot unitar. Universalitatea de drept este patrimoniul. 10. În dependenţă de faptul dacă sînt sau nu producătoare de fructe: a) bunuri frugifere. Acele bunuri care, periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe. Doctrina juridică evidenţiază 3 categorii de fructe: naturale, adică acele produse de la sine, fără a fi necesară intervenţia omului (cerealele, ierburile produse de lotul de pămînt); industriale, acelea care se dobîndesc prin intervenţia omului; civile (numite venituri) sînt banii şi alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană, precum chiriile, arenzile, dobînzile, dividendele; b) bunuri nefrugifere. Acele bunuri care nu au însuşirea de a produce fructe. 11. În dependenţă de modul de percepere (art.285 CC): a) bunuri corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art. 285 al Codului civil, bunuri corporale sînt lucrurile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile. b) bunuri incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sînt: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile de autor, etc. 155

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale Un loc deosebit în activul fiecărei societăţi comerciale îl ocupă bunurile incorporale. Ele deţin un loc preponderent în orice societate comercială. În categoria bunurilor incorporale se includ: 1. dreptul asupra denumirii de firmă; 2. dreptul asupra emblemei; 3. dreptul de autor; 4. drepturile asupra mărcii; 5. drepturile asupra modelelor industriale; 6. dreptul asupra clientelei şi a vadului comercial etc. Dreptul asupra firmei. Dacă orice persoană fizică se identifică în societate prin nume şi prenume, societatea comercială ca persoană juridică se individualizează prin denumire (firmă). În acest fel, art.66 din Codul civil prevede că persoana juridică participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie, prevăzută în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat. Societatea comercială, de fapt, chiar este obligată să utilizeze denumirea, inclusiv prescurtată, numai în expresia în care a fost înregistrată în Registrul de stat al Persoanelor Juridice. Denumirea trebuie să figureze în toate actele emise de societate, cum ar fi corespondenţa, contracte, cereri de chemare în judecată; în caz contrar, aceasta va fi impusă la achitarea plăţilor de daune-interese. Cu ajutorul firmei societatea se identifică de alte societăţi. Dreptul asupra emblemei. Emblema, este de asemenea, un atribut de identificare a societăţilor comerciale. Dacă firma identifică societatea prin denumirea sa, emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi fel. Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura în care asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire, între societăţile comerciale care practică acelaşi gen de activitate economică. Emblema poate conţine semne, denumiri, precum şi denumirea (firma). 156

DREPTUL AFACERILOR

Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus în patrimoniul societăţii comerciale în calitate de aport la capitalul social sau care poate fi dobîndit de societate în timpul activităţii. Potrivit prevederilor alin.(2) art.1 al Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe104, nr.139 din 02.07.2010 sînt protejate operele literare, artistice şi ştiinţifice (drept de autor), interpretările, fonogramele, videogramele şi emisiunile organizaţiilor de difuziune (drepturi conexe), precum şi alte drepturi care sînt recunoscute în legătură cu activitatea intelectuală din domeniul literaturii, artei şi ştiinţei. Drepturile asupra mărcilor. Marca este semnul care face să se deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau juridice de produsele şi serviciile similare ale altor persoane fizice sau juridice. Potrivit art. 5 al Legii nr.38-XVI din 29.02.2008 privind protecţia mărcilor105,  pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică: cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau a ambalajului acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor semne, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Prin clientelă se înţelege totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri şi servicii. Vadul comercial se consideră un factor obiectiv, care desemnează obişnuinţa consumatorului de a cumpăra constant produse şi servicii de la un anumit întreprinzător. Între clientelă şi vad există o interdependenţă. Clientela este cauza şi efectul vadului.106 Dreptul asupra modelului şi desenului industrial. Conform art.6 din Legea nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia deseMonitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 191 – 193 din 01.10.2010. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 99 – 101. 106 N. Roşca, S.Baieş „Dreptul afacerilor”, Vol.1, Chişinău, 2004, p. 291 104 105

157

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

nelor şi modelelor industriale107, poate fi protejat în calitate de desen sau de model industrial aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, rezultat în special din caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine, dacă acesta este nou şi are un caracter individual. Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii comerciale pot fi incluse şi drepturile asupra invenţiilor create de salariaţii săi ori de persoane străine în baza unor contracte de cercetări ştiinţifice, precum şi în cazul în care un drept asupra unei invenţii a fost transmis cu titlu de aport la capitalul social. Invenţia reprezintă o realizare dintrun domeniu economic sau ştiinţific ce reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut pînă atunci. Autorul invenţiei este protejat prin brevetul de invenţie, care prezintă prin sine un titlu de stat, eliberat de Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală.108

§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social Noţiunea de capital social. Capitalul social prezintă expresia valorică a tuturor aporturilor în numerar şi în natură cu care participanţii la o societate comercială contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare.109 Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare importanţă pentru activitatea oricărei societăţi comerciale. Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească, pecuniară) a aporturilor asociaţilor societăţii, dar nicidecum totalitatea bunurilor transmise ca aport. Astfel, spre exemplu, în cazul cînd obiectul aportului este un bun mobil sau imobil, capitalul social include valoarea acestuia la data transmiterii. Pe parcursul activităţii societăţii comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile transmise de asociMonitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 136 – 140. a se vedea Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia invenţiilor, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 117-119. 109 N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p. 293. 107 108

158

DREPTUL AFACERILOR

aţi ca aport în capitalul social poate creşte sau poate scădea ca urmare a uzurii acestora. În aceste cazuri, capitalul social nu va oscila în dependenţă de aceste fluctuaţii. Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la prima vedere, ar părea că sînt identice, dat de fapt ele sînt noţiuni diferite, cum ar fi: patrimoniu, active ale societăţii, capital propriu, capital vărsat. a) Capitalul social şi patrimoniul. Din dispoziţia alin.(1) art.284 din Codul civil rezultă că patrimoniul este un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu valoare economică ce aparţine unei persoane, pe cînd capitalul social prezintă suma valorilor bunurilor aduse de asociaţi cu titlu de aport în societatea comercială, care servesc la formarea părţii active a patrimoniului. Capitalul social constituie un element indispensabil al patrimoniului societăţilor comerciale. b) Capitalul social şi activul societăţii. Capitalul social indică valoarea minimă a laturii active a patrimoniului societăţii, dar nu trebuie confundat cu termenul „activ al societăţii”. În activul societăţii intră atît valoarea capitalului social, cît şi activele proprii, activele luate cu titlu de împrumut, bunurile mobile sau imobile aflate în proprietatea societăţii. c) Capitalul social şi pasivul societăţii. Mărimea capitalului social figurează la pasivul societăţii în raportul financiar al societăţii, adică reprezintă datoria societăţii faţă de asociaţii săi. Pasivul societăţii constituie toate datoriile societăţii faţă de creditori, inclusiv cele faţă de asociaţii săi. d) Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul social constituie sursa iniţială a capitalului propriu al fiecărei societăţi comerciale, ambele noţiuni corespunzînd la momentul constituirii societăţii. Odată cu demararea activităţii de întreprinzător a societăţii comerciale, pe lîngă capitalul social şi cel de rezervă, capitalul propriu mai include şi beneficiile obţinute şi nerepartizate. e) Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin termenul „capital vărsat” înţelegem mărimea efectivă a aportului transmis de către asociaţii societăţilor comerciale. 159

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Dacă la momentul constituirii societăţii comerciale se transmite mărimea integrală a capitalului social, în acest caz putem vorbi că capitalul social coincide cu capitalul vărsat. Un astfel de deziderat putem deduce din conţinutul prevederilor art.112 din Codul civil, potrivit căruia asociatul unic varsă integral aportul pînă la data înregistrării de stat. Potrivit alin.(3) art.113 din Codul civil, la data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare. În situaţia din speţă, dacă asociaţii transmit cu titlu de aport în capitalul social la data înregistrării societăţii cel puţin 40% din aportul subscris, în acest caz capitalul vărsat nu coincide cu capitalul social, capitalul social depăşind valoarea capitalului vărsat. Capitalul social urmează să fie vărsat în proporţie de 100% în termen de 6 luni din data înregistrării societăţii comerciale, aşa cum prevede alin.(3) art.112 din Codul civil. f) Capitalul social şi capitalul de rezervă. Unii autori definesc rezervele drept sume de bani deduse din beneficiul net al persoanei juridice „puse de o parte” de către ea, pentru a acoperi creanţele creditorilor. Rezervele pot fi legale şi facultative. Potrivit art.46 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr.1134-XIII din 02.04.1997,110 societatea pe acţiuni formează un capital de rezervă, a cărui mărime va fi stabilită de statut şi va constitui nu mai puţin de 10% din  capitalul social al societăţii. Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net pînă la atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii. Volumul defalcărilor se stabileşte de adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net al societăţii. Capitalul de rezervă  trebuie să fie plasat în active cu lichiditate înaltă, care ar asigura folosirea lui în orice moment. Acesta poate fi folosit doar pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau la majorarea capitalului ei social. 110

În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr. 38-39.

160

DREPTUL AFACERILOR

Potrivit art.31 al Legii privind societăţile cu răspundere limitată, nr.135-XVI din 14.06.2007111, societatea cu răspundere limitată este obligată să formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Dacă valoarea activelor nete ale societăţii devine mai mică decît suma capitalului social şi capitalului de rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep. Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de rezervă a cărui valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea constituirii lui, se va prelua anual din profitul persoanei juridice minimum 5% pînă la atingerea plafonului de o cincime din capitalul social. Capitalul de rezervă poate fi facultativ. În Republica Moldova legislaţia în vigoare nu reglementează pentru toate formele de persoane juridice formarea capitalului de rezervă. Legea însă nu interzice ca prin actele de constituire să fie stabilită o mărime mai mare a capitalului de rezervă, decît cel prevăzut de lege. În dependenţă de tipul şi forma societăţii, mărimea capitalului social variază. Legislaţia nu prevede o limită minimă a capitalului social pentru societăţile în comandită şi societăţile în nume colectiv, pe cînd pentru societăţile cu răspundere limitată şi pentru societăţile pe acţiuni legislaţia reglementează imperativ mărimea minimă a capitalului social pentru aceste societăţi. Astfel, potrivit alin.(2) art.21 al Legii nr.135/2007, capitalul social al societăţilor cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 5400 lei, iar potrivit alin.(2) art.40 al Legii nr.1134/1997, capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate fi mai mic de 20000 lei. Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale se stabilesc, prin legi speciale, proporţii mult mai mari ale capitalului social. Funcţiile capitalului social. În literatura de specialitate s-au evidenţiat 3 funcţii ale capitalului social: 1) baza materială a societăţii. Fiind necesar un punct de pornire în calea activităţii de întreprinzător, asociaţii înzestrează societatea 111

În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 127-130.

161

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

cu anumite bunuri sau bani, al căror valoare se include în capitalul social. Anume cu aceste bunuri sau sume de bani se începe activitatea de întreprinzător a societăţii comerciale. 2) garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului social este un indiciu al credibilităţii partenerilor, creditorilor şi terţilor faţă de societate. Cu cît mai mare este capitalul, cu atît riscul fondatorilor este mai mare, iar, în legătura cu acestea, creşte şi încrederea potenţialilor creditori şi parteneri de afaceri.112 3) legătură între societate şi asociaţi. Prin intermediul capitalului social se stabileşte legătură între societate şi asociaţii ei. Legătura dintre societate şi asociaţi este evidentă atît la momentul înregistrării societăţii, cît şi în timpul funcţionării acesteia sau chiar lichidării ei. La momentul înregistrării societăţii, asociatul varsă aportul său în capitalul social al societăţii în mărimea şi termenele prevăzute de legislaţie. Odată cu obţinerea beneficiilor, în dependenţă de participaţiunea fiecărui asociat, acesta va primi beneficiile din activitatea societăţii. În cazul lichidării societăţii, activele societăţii, după stingerea creanţelor creditorilor, se împart între asociaţi proporţional participaţiunilor fiecăruia.

§5. Formarea şi modificarea capitalului social Formarea capitalului social. În calitate de aport la capitalul social pot fi aduse mijloace băneşti, valori mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Pot fi acceptate şi aporturile în numerar (în bani), precum şi aportul în natură (bunuri aflate în circuitul civil). Pentru aportul la capitalul social nu se calculează dobînzi. a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră în bani dacă actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în numerar ale persoanelor fizice şi juridice din Republica Moldova se fac exclusiv în monedă naţională, în lei moldoveneşti. Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament, la un cont bancar provizoriu special, deschis pentru constituirea socie112

N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p. 297

162

DREPTUL AFACERILOR

tăţii. La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat trebuie să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris, dacă legea sau actul de constituire nu prevede o proporţie mai mare. b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri aflate în circuitul civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale. Odată cu transmiterea în natură a bunurilor, acestea ies din proprietatea asociaţilor şi intră în proprietatea societăţii, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Totuşi, legislaţia în vigoare stabileşte anumite restricţii, enumerînd ce anume nu poate fi transmis ca aport în natură. Potrivit alin.(11) art.41 al Legii nr. 1134/1997, aporturi la capitalul social nu pot fi: a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii, precum şi a activităţii de muncă a acţionarilor care lucrează în societate; b) obligaţiile  (datoriile) fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor persoane; c) bunurile mobiliare şi  imobiliare  neînregistrate,  inclusiv produsele activităţii intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia; d) bunurile aparţinînd achizitorului de acţiuni cu drept de administrare economică sau gestionare  operativă, fără   acordul proprietarului acestor bunuri; e) bunurile destinate consumului curent al populaţiei civile, bunurile a căror circulaţie este interzisă ori limitată de actele legislative. Aporturile în natură urmează a fi evaluate în corespundere cu Legea cu privire la activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002113. Evaluarea este necesară pentru a putea stabili ponderea fiecărui asociat la beneficii şi a participării la pierderi. Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în participaţiuni care aparţin fondatorilor, numite şi părţi de interes, părţi sociale sau în acţiuni, a căror valoare are, în mod obligatoriu, expresie bănească.114 113 114

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 102. N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p.306.

163

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

La societatea în nume colectiv şi la societatea cu răspundere limitată, aportul, în mărimea minimă de 40% din cel subscris, se transmite pînă la înregistrarea societăţii, iar restul nu mai tîrziu de 6 luni de la data înregistrării dacă actul de constituire nu prevede un termen mai restrîns (alin.(3) art.112 din Codul civil). Potrivit alin.(3) art.139 din Codului civil, în momentul înregistrării societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din participaţiunea la care s-a obligat, urmînd ca diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul de constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de participare eliberat de societate. Potrivit alin.(4) art.158 din Codul civil,  la înregistrarea societăţii pe acţiuni fondatorii sînt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pînă la înregistrarea acesteia dacă aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură. Potrivit alin. (5), (6) art.113 din Codul civil, în cazul în care asociatul nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i ceară în scris aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o lună şi avertizîndu-l că e posibilă excluderea lui din societate. Dacă nu varsă aportul în termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea modificării mărimii capitalului social al societăţilor comerciale. Modificarea capitalului social. Capitalul social poate fi modificat prin două modalităţi: 1. prin majorare; 2. prin reducere. 1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care organul competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi cuantumului indicat anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea capitalului social se poate efectua numai după vărsarea integrală a aporturilor subscrise.115 115

N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p.308.

164

DREPTUL AFACERILOR

Majorarea capitalului social se face prin: 1. creştere din contul activelor societăţii care depăşesc mărimea capitalului social: a) majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii. Această operaţiune juridică poate avea loc conform hotărîrii Adunării generale care va decide încorporarea beneficiului nerepartizat în capitalul social al societăţii comerciale, iar valoarea participaţiunii fiecărui asociat se va majora proporţional; b) majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea concomitentă a unor datorii (convertirea datoriilor în acţiuni). Această posibilitate de majorare a capitalului social este prevăzută de lit.d) alin.(2) art.41 al Legii nr. 1134/1997, conform căruia cu titlu de aport în capitalul social al societăţii pe acţiuni pot fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori. În acest caz, datoria societăţii faţă de creditori se transformă în aport, iar creditorii devin acţionari ai societăţii. 2. noi aporturi. În acest caz, noile aporturi pot fi introduse atît de asociaţii existenţi, cît şi de terţele persoane. Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărîrea organului suprem al societăţii comerciale şi numai în condiţiile legii. Reducerea capitalului social poate fi efectuată doar dacă această operaţiune nu ar admite micşorarea capitalului social sub limita plafonului minim prevăzut de lege. Legislaţia în vigoare prevede atît dreptul, cît şi obligaţia societăţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social. Astfel, potrivit alin.(2) art.34 al Legii nr.135/2007, dreptul societăţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social se poate materializa prin: a) reducerea proporţională a valorii nominale a tuturor părţilor sociale; b) stingerea părţilor sociale dobîndite de societate. Potrivit prevederilor alin.(1) art.35 al aceleiaşi Legi nr.135/2007 societatea cu răspundere limitată este obligată să-şi reducă capitalul social dacă: 165

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

a) la expirarea a 6 luni de la data înregistrării de stat, asociaţii nu au vărsat integral aporturile subscrise; b) la expirarea celui de-al doilea an şi a fiecărui an financiar următor, valoarea activelor nete ale societăţii este mai mică decît capitalul social şi asociaţii nu acoperă pierderile survenite. În aceste cazuri, adunarea generală a asociaţilor este obligată să decidă reducerea capitalului social:  a) pînă la mărimea capitalului social efectiv vărsat;  b) pînă la valoarea activelor nete determinată în conformitate cu prevederile legale. În cazul în care, în urma reducerii valorii activelor nete, aceasta va fi sub cuantumul minim al capitalului social stabilit de Legea nr.135/2007, asociaţii sînt obligaţi să lichideze societatea dacă nu vor acoperi pierderile. Hotărîrea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă la cunoştinţă fiecărui creditor şi ulterior publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Dacă creditorii societăţii nu se opun reducerii, capitalul poate fi micşorat, în cazul în care creditorii se opun, reducerea capitalului poate fi efectuată numai după satisfacerea cerinţelor celor care se opun. Reducerea capitalului se face prin: 1. Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în care organul suprem consideră că pentru atingerea scopurilor propuse sînt îndeajuns active mai mici decît cele care sînt şi ia o decizie de micşorare a capitalului social şi de împărţire a activelor neutilizate;116 2. Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. Legea nr.1134/1997, prevede la alin.(6) art.39 că dacă, la expirarea a 2 ani financiari consecutivi, cu excepţia primului an financiar, valoarea activelor nete ale societăţii, potrivit bilanţului anual al societăţii, va fi mai mică decît mărimea capitalului social, orice acţionar al societăţii este în drept să ceară adunării generale anuale a acţionarilor adoptarea uneia din următoarele hotărîri: a) cu privire la reducerea capitalului social; 116

V.Rusu, Gh.Focşa. Op. cit., p.78.

166

DREPTUL AFACERILOR

b) cu privire la majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare în modul prevăzut de statutul societăţii; c) cu privire la dizolvarea societăţii; d) cu privire la transformarea societăţii în altă formă juridică de organizare. Dacă adunarea generală a acţionarilor nu a adoptat una din hotărîrile prevăzute la alin.(6), acţionarii care au votat „pentru” hotărîrea dată au dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor în conformitate cu prevederile art.79 al Legii sus menționate.

§6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic Noţiuni generale. Totalitatea de bunuri pe care întreprinzătorul le foloseşte în desfăşurarea activităţii sale de întreprinzător reprezintă o întreprindere. O activitatea aducătoare de profit derulează cu succes dacă este desfăşurată prin intermediul unei întreprinderi. Întreprinzătorul şi întreprinderea sa se comportă ca subiect şi obiect. În majoritatea cazurilor, deţinători ai întreprinderilor sînt persoanele juridice cu scop comercial (societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni, cooperativele ş.a.), dar întreprinderea poate să aparţină şi întreprinzătorilor individuali, gospodăriilor ţărăneşti (de fermier). Întreprinderea reprezintă nu doar un patrimoniu sau un bun oarecare, dar se manifestă ca un complex de bunuri, funcţional şi bine organizat, în care toate elementele sînt folosite de către întreprinzător pentru desfăşurarea cu succes a activităţii sale de antreprenoriat (genului de activitate). În cadrul complexului, diferitele categorii de bunuri ale proprietarului formează o anumită unitate juridică – întreprinderea privită ca complex patrimonial unic, întreprinderea ca obiect al drepturilor civile117. Întreprinderea ca complex patrimonial este reglementată în legislaţia multor state, doar că denumirea acesteia este diferită, de la 117 А.В. Каленик. Коммерческое (предпринимательское) право. Ed. a 3-a. Chișinău: Tipografia din Bălți S.R.L., 2008, p.183.

167

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

un stat la altul, şi anume: fonds de commerce (Franţa, Belgia), azienda (Italia), Handelsgeschäft, Handelsgewerbe (Germania), fondul de comerţ (Romînia). Este important să cunoaştem că noțiunile „fond de comerţ” şi „întreprinderea ca un complex patrimonial uniс” nu reprezintă unul şi acelaşi lucru. De aceea, în literatura juridică ele sînt examinate în mod comparativ şi nu sînt identificate118. Întreprinderea în sens juridic se deosebeşte de înţelesul economic al întreprinderii, în care aceasta este privită ca loc de interacţiune a factorilor de producţie. Or, din punct de vedere juridic, nici întreprinzătorul şi nici salariaţii nu fac parte din componenţa întreprinderii. De asemenea, din componenţa întreprinderii nu face parte licenţa obţinută de către întreprinzător pentru desfăşurarea unor genuri de activitate. Evident, în sens juridic, noţiunea de întreprindere nu poate fi identificată cu niciun obiect industrial-tehnologic, cum ar fi uzina sau fabrica. Într-un sens mai larg, întreprinderea reprezintă orice afacere legal organizată, aparţinînd unui anumit întreprinzător. Conceptul de întreprindere ca complex patrimonial unic (obiect al drepturilor civile) este necesar a fi delimitat de întreprinderea subiect, la care se face referire în art.3 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (întreprinderea constituie un agent economic cu firmă (titulatură) proprie avînd statut de persoană fizică sau persoană juridică, fondată de către întreprinzător în modul prevăzut de lege). În acest caz, conceptul de întreprindere este privit ca formă organizatorico-juridică de desfăşurare a activităţii de întreprinzător şi ca subiect de drept. Cu alte cuvinte, în baza Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi semnificaţia întreprinderii este identică cu aşa noţiuni ca „comerciant”, „întreprinzător”, „agent economic”. În aşa mod, în legislaţia Republicii Moldova noţiunea de întreprindere ca formă organizatorico-juridică a activităţii de întreprinzător (agent economic) şi noţiunea de întreprindere ca complex patrimonial sînt diferite şi nu trebuie confundate. 118

N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor, p.184-185.

168

DREPTUL AFACERILOR

Normele juridice cu privire la întreprinderea ca complex patrimonial constituie o instituţie juridică specifică în componenţa dreptului civil şi dreptului afacerilor119. În legislaţia Republicii Moldova lipseşte definiţia legală a întreprinderii ca complex patrimonial, în schimb există unele reglementări speciale, precum: vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca complex patrimonial unic (art.817-822 din Codul civil), gajul întreprinderii (alin.(3) art. 455 din Codul civil, art.27-31 Legii cu privire la gaj), vînzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cazul insolvabilităţii (art.129 al Legii insolvabilităţii), privatizarea întreprinderilor de stat sau întreprinderilor municipale (art.27 al Legii privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice) şi altele. În aşa mod, în legislaţia Republicii Moldova întreprinderea este definită ca obiect al tipurilor speciale de raporturi juridice civile, aceasta fiind susceptibilă să reprezinte şi obiectul obligaţiilor în cazul locaţiunii, leasing-ului, concesiunii, franchising-ului, administrării fiduciare, transmiterii în uzufruct, în calitate de aport la capitalul social şi în cazul transmiterii din subordinea unei autorităţi publice în subordinea unei alte autorităţi publice. Trăsături juridice şi particularităţi ale întreprinderii ca un complex patrimonial unic. Din conţinutul unor norme cu privire la întreprinderea - complex patrimonial pot fi deduse trăsăturile juridice şi particularităţile acesteia, cum ar fi: complexitatea şi eterogenitatea componenţei, destinaţia specială a complexului patrimonial, funcţionalitatea, capacitatea de a fi exploatată, alienabilitatea, capacitatea de a fi determinată în expresie valorică şi cantitativă (cu ajutorul mijloacelor de evidenţă contabilă, auditului, evaluării), valoarea unicală şi nefungibilitatea. Întreprinderea ca complex patrimonial este un exemplu tipic al patrimoniului în forma sa clasică complexă, deoarece reprezintă 119 А.В.Каленик. Институт предприятия в системе предпринимательского права / Предпринимательское право и методика его преподавания (Материалы междунар. научно-практич. конф. МГЮА). - Москва: ИД „Юриспруденция”, 2008, p.135.

169

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

un ansamblu special de drepturi patrimoniale şi obligaţiuni ale întreprinzătorului, prezentate ca suma valorilor active şi pasive, strîns legate între ele (art.284 din Codului civil). În sfera patrimonială, întreprinderea este o continuare specifică a persoanei întreprinzătorului şi determină statutul acestuia de întreprinzător real, şi nu de întreprinzător nominal. Întreprinderea, ca exemplu de patrimoniu complex, intră sub incidenţa regimului juridic al universalităţii de drept (alin.(2) art.98 din Codul civil), deoarece poate include în componenţa sa pluralitatea de bunuri corporale şi incorporale de orice fel. Complexitatea şi caracterul eterogen al componenţei întreprinderii constituie caracteristicile juridice ale întreprinderii ca complex patrimonial. În cazul definiri juridice a noţiunii de întreprindere ca complex patrimonial, enumerarea elementelor componenţei acesteia nu este necesară, deoarece ansamblul părţilor componente ale fiecărei întreprinderi concrete depinde nu de circumstanţele juridice, ci de cele de fapt şi de condiţiile de practicare a unui sau altui tip de activitate de antreprenoriat în anumite sectoare ale economiei. În cadrul complexului patrimonial al întreprinderii elementele corporale (lucruri) nu predomină obligatoriu asupra celor incorporale. Elementele incorporale (denumirea de firmă şi alte obiecte ale proprietăţii intelectuale, bonne chanse) sînt cele mai importante părţi ale întreprinderii exploatate. Cele mai importante caracteristici juridice ale întreprinderii ca obiect al drepturilor civile sînt alienabilitatea şi capacitatea de a se afla în circuitul civil. Consolidată în legislaţia naţională, construcţia juridică a universalităţii de drept (art.298 din Codul civil) trebuie să contribuie la transferul concomitent al drepturilor la toate elementele eterogene (inclusiv pasivul) din componenţa complexului patrimonial ca una tot unitar. Transferul total sau parţial al elementelor componenţei întreprinderii ca complex patrimonial, conform unui sau altui act juridic, pe lîngă transferul unui anumit ansamblu de elemente corporale şi incorporale, în mod obligatoriu trebuie să fie însoţit de garantarea şi menţinerea posibilităţii practicării de către 170

DREPTUL AFACERILOR

dobînditorul întreprinderii a activităţii de antreprenoriat precedente sau altei. Aşa cum reiese din legislaţia Republicii Moldova, întreprinderea ca obiect al drepturilor civile se echivalează cu un bun mobil120. Caracterizînd dreptul subiectiv asupra întreprinderii, Codul civil al Republicii Moldova interpretează întreprinderea în calitate de obiect al dreptului de proprietate (art.817, 822). Însă, prin însăşi natura sa, întreprinderea ca un complex patrimonial unic nu poate fi un bun (lucru), respectiv, în sens strict, nu poate constitui obiectul drepturilor reale. Avînd în vedere faptul că întreprinderea aparține întreprinzătorului, că întreprinderea este exploatată doar în domeniul antreprenoriatului şi că complexul patrimonial dat are o destinaţie specială, dreptul subiectiv asupra întreprinderii este prestabilit de dreptul la desfăşurarea activităţii de antreprenoriat121. Întreprinderea care aparţine întreprinzătorului (obiect de drept sub aspect static) este un fenomen de fapt, ce depinde de realizarea reală a activităţii de antreprenoriat prin exploatarea unei anumite universalităţi de elemente corporale (bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (denumirea de firmă, marca, emblema comercială, secretul comercial etc.) şi reprezintă un obiect potenţial al drepturilor civile. Întreprinderea devine obiectul circuitului civil (obiect al dreptului în dinamică) în cadrul raporturilor obligaţionale; în acest sens, întreprindrea ca obiect al drepturilor se formează doar în scopuri actelor juridice concrete, atunci cînd părţile acestora nu preferă transmiterea

120 А.В.Каленик. Основы правового регулирования предпринимательства и предприятий в Республике Молдова: состояние, тенденции развития и проблемы // Предпринимательское право. - Москва, 2009, № 2, p.33. 121 А.В.Каленик. Особенности правового режима предприятия как объекта гражданских прав по законодательству Республики Молдова и Украины. În: Гражданское законодательство Республики Молдова и Украины: традиции, современность, перспективы: коллективная монография / Халабуденко О.А, Харитонов Е.О., Харитонова Е.И. [и др.]; под ред. О.А. Халабуденко (науч. ред.), Е.О. Харитонова; Междунар. независимый ун-т Молдовы, Нац. ун-т «Одесская юридическая акад.» - Кишинэу: ULIM ; Одесса: Б. и., 2012, p.205.

171

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

drepturilor corporative în formă de acţiuni sau cotă-parte în capitalul social al persoanei juridice cu scop lucrativ. Definiţie. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic este activitatea antreprenorială, organizată în modul cuvenit de întreprinzător cu diferite tipuri de patrimoniu (sau dobîndită) şi grevată de obligaţii, care reprezintă complexul patrimonial unic, capabil să fie un obiect unic al actelor civile în cadrul construcţiei de universalitate de drept. Vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex patrimonial unic. Conform art.817 din Codul civil, în baza contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul se obligă să dea în proprietate cumpărătorului întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor inalienabile. Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de individualizare care îi aparţin în baza licenţei se transmit cumpărătorului, dacă în contract nu este prevăzut altfel. Părţile contractului sînt vînzătorul şi cumpărătorul. Potrivit regulii generale, în calitate de vînzător pot figura persoanele fizice sau persoanele juridice cărora întreprinderea le aparţine. În calitate de cumpărător pot fi persoanele fizice care practică activitatea de întreprinzător, precum şi persoanele juridice, de drept public (statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi privat122. Obiectul vînzării-cumpărării întreprinderii ca un complex patrimonial unic îl constituie întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, inclusiv bunurile mobile şi imobile, precum active şi pasive, dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor. 122 Iu.Mihalache. Aspecte cu privire la vînzarea-cumpărare întreprinderii ca complex patrimonial unic. În: Бизнес-Право, 2007, nr.4, p.36.

172

DREPTUL AFACERILOR

Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic urmează a fi supus autentificării notariale. După autentificare notarială contractul trebuie înregistrat la Camera Înregistrării de Stat (art.818 din Codul civil)123. Componenţa întreprinderii şi valoarea ei se determină în baza actului (procesului-verbal) de inventariere întocmit în conformitate cu regulile inventarierii. Pînă la semnarea contractului, părţile trebuie să întocmească şi să examineze actul de inventariere, bilanţul contabil, concluzia auditorului independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor vînzătorului incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea creditorilor, caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor (art.819 din Codul civil). Predarea întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului de predare, în care se indică datele despre bunurile predate, faptul că sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii. Dacă în contract nu este prevăzut altfel, dreptul asupra întreprinderii trece la cumpărător la data predării întreprinderii. În fiecare caz concret, preţul în contractul de vînzare-cumpărare se determină prin acordul de voinţă al părţilor. O importanţă deosebită la formarea preţului o are faptul dacă întreprinderea funcţionează sau se află în stagnare124. Preţul este determinat şi în funcţie de poziţia pe piaţă, locul amplasării (spre exemplu, în centru oraşului, la periferie etc.), distanţa pînă la sursa de materie primă, clientela, vadul comercial, reclama, reputaţia, şansele de realizare a businessului pe viitor etc. Gajul de întreprinzător. Conform alin.(3) lit.f) art.455 din Codul civil, gajul de întreprinzător – gajul întreprinderii se extinde asupra întregului ei patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi 123 În literatura de specialitate poate fi întîlnită şi părerea că contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial ar trebui să fie încheiat în formă autentică, şi atît (Iu.Mihalache. Forma contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În: STUDIA UNIVERSITATIS. Revista Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2007, nr.6, p.47). 124 O.Chelaru, Iu.Mihalache. Aspecte cu privire la obiectul şi forma contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.11, p.62.

173

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

circulante, asupra altor bunuri şi drepturi patrimoniale reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În temeiul art.27 al Legii cu privire la gaj, gajul asupra întreprinderii în calitate de complex  patrimonial se extinde asupra tuturor bunurilor necesare funcţionării acesteia sau asupra unei părţi din bunurile ei, care ar permite cumpărătorului să-i asigure continuitatea funcţionării. Pentru perioada de valabilitate a gajului asupra întreprinderii, în contractul de gaj pot fi prevăzute restricţii în exercitarea de către debitorul gajist a dreptului de dispoziţie asupra bunurilor care fac parte din obiectul gajului. În practică, gajul de întreprinzător poate fi solicitat în cazul necesităţii de a asigura rambursabilitatea creditelor mari, atunci cînd întreprinzătorul ca debitor gajist oferă creditorului gajist întreaga sa afacere, inclusiv toate elementele corporale şi incorporale (întreprinderea ca un complex patrimonial unic) necesare pentru practicarea ei, sau o parte din afacere, ce poate funcţiona în continuare în calitate de întreprindere separată. Vînzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate. Potrivit art.129 al Legii insolvabilităţii, în cadrul procesului de insolvabilitate, întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată ca un complex patrimonial unic doar cu acordul expres al adunării creditorilor. În cadrul vînzării întreprinderii se înstrăinează toate tipurile de bunuri destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv terenurile, clădirile şi alte construcţii, utilajele, inventarul, materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile (denumirea de firmă, mărcile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, dacă legea nu stabileşte altfel. Vînzarea întreprinderii are loc prin licitaţie, dacă adunarea sau comitetul creditorilor nu stabileşte altfel.

174

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 13. PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT AL DREPTULUI AFACERILOR §1. Întreprinzător - persoana fizică ca subiect al dreptului afacerilor Noţiuni generale. În scopul efectuării unui studiu aprofundat asupra statutului juridic al întreprinzătorului individual, desigur, una din sarcinile primare este definirea acestuia, pentru determinarea calificativelor întreprinzătorului individual şi a-l deosebi de alte categorii mai mult sau mai puţin similare. Pentru început vom face apel la experienţa juridică şi doctrinală a unor state străine. Analizînd legislaţia şi literatura de specialitate din Romînia125, remarcăm, în primul rînd, utilizarea noţiunii de „comerciant”, care este similară noţiunii de „întreprinzător” în contextul cercetat. Comercianţii sunt aceia care fac fapte de comerţ, avînd comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale.126 De aici desprindem două categorii de comercianţi: persoanele juridice (societăţile comerciale) şi persoanele fizice („aceia care fac fapte de comerţ”). Ne vom opri asupra ultimelor, întrucît ele fac obiectul cercetării noastre. O altă precizare referitoare la persoana fizică întreprinzător o găsim în Legea Romîniei privind registrul comerţului127, potrivit căreia, comercianţii sunt persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ. Din textele menţionate rezultă două condiţii cumulative pentru calificarea unei persoane drept comerciant (întreprinzător): 125 Vonica R. P., Drept comercial, Partea generală, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.530. 126 Idem. 127 Legea nr. 26/1990, Monitorul Oficial al Romîniei nr. 15 din 19. 03. 1998.

175

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

a) exercitarea unor fapte definite de legea comercială ca fapte de comerţ; b) exercitarea lor să se realizeze ca o profesie obişnuită. Aşadar, exerciţiul faptelor de comerţ în scop de cîştig în mod sistematic, metodic şi permanent trebuie să fie din nume propriu, independent, pe riscul şi sub răspunderea persoanei. Exercitarea actelor de comerţ se face prin specularea asupra personalului şi mijloacelor de producţie, bunurilor sau serviciilor ce fac obiectul comerţului său în scopul de a dobîndi beneficii pecuniare.128 Desigur, obţinerea beneficiilor nu este asigurată, activitatea desfăşurată se poate solda cu pierderi, însă este de neconceput ca o persoană să dezvolte o activitate comercială fără a avea intenţia de a dobîndi din aceasta un profit, care să remunereze munca şi capitalul folosit. Astfel, în legislaţia şi doctrina romînească, pentru definirea noţiunii de comerciant se cer două condiţii esenţiale: săvîrşirea efectivă a actelor de comerţ şi acestea să fie realizate ca profesiune. Celelalte, cum ar fi numele, riscul şi răspunderea proprie sau scopul de profit, decurg nemijlocit din determinarea actelor ca fiind de comerţ. De asemenea, o altă condiţie care se profilează, este existenţa unei autorizaţii administrative şi înregistrarea în registrul comerţului, aceasta, însă, este o condiţie pentru exercitarea activităţii comerciale, nu şi pentru definirea acesteia sau pentru dobîndirea calităţii de comerciant. Nu trebuie să trezească confuzii noţiunea de comerciant, textele de lege129 şi de specialitate130 romîneşti utilizează şi termenii „întreprinzători”, „agenţi economici”, avînd aceeaşi semnificaţie – subiecte care desfăşoară activitate de întreprinzător. Legislaţia rusă de asemenea nu dă o definiţie a întreprinzătorului individual, limitîndu-se la a specifica modalitatea în care persoanele fizice pot desfăşura activitate de întreprinzător. Vonica R. P., op.cit., p.536. Legea Romîniei nr. 133 din 20. 07. 1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea întreprinderilor mici şi mijlocii, Monitorul Oficial al Romîniei nr. 349 din 23 iulie 1999 130 Demetrescu P., Întreprinderi comerciale, Bucureşti, 1943, p.43. 128 129

176

DREPTUL AFACERILOR

Din cele studiate, observăm că autorii ruşi altfel pune accentele în determinarea întreprinzătorului individual, definindu-l ca acea persoană, înregistrată în calitate de întreprinzător individual şi care desfăşoară activitate de întreprinzător în mod independent, fără a constitui o persoană juridică.131 Desprindem criteriul subiectiv de calificare a persoanei ca întreprinzător, unde condiţia de bază este înregistrarea acestuia, accentul fiind pus pe calitatea persoanei şi nu pe exercitarea efectivă a unei activităţi. Autoarea Kaşanina prezintă trei forme în care poate fi desfășurată activitatea de antreprenoriat: în mod individual, sub formă de parteneriat şi în mod colectiv.132 Activitatea individuală de întreprinzător se bazează pe proprietatea individuală, noţiune preluată din sistemul de drept al Statelor Unite. Conform doctrinei americane, întreprinzător este acela care iniţiază şi îşi asumă riscurile financiare ale unei noi întreprinderi, preluînd administrarea şi controlul asupra ei.133 Apreciem noţiunea dată ca fiind pragmatică şi destul de largă (întrucît include şi fondatorii persoanelor juridice), purtînd mai mult un conţinut economic decît juridic. Întreprinzătorul individual îşi controlează în întregime activitatea, cumulînd calităţile de proprietar, administrator, producător etc., purtînd, în acelaşi timp, răspunderea patrimonială deplină pentru rezultatele activităţii lui. Conform unei opinii134, este considerat întreprinzător cetăţeanul (persoana fizică) care desfăşoară orice genuri de activitate economică neinterzisă de lege şi care tinde spre obţinerea unui beneficiu maxim din utilizarea proprietăţii, comercializarea mărfurilor, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. Definiţia este mai mult conceptuală, nefiind pus accentul pe înregistrarea de stat a întreprinzătorului. Petrov I. V., Commercescoe pravo, izd. Mihailova V. A., Sankt – Peterburg, 2001, s. 139. 132 Kaşanina T., Preprinimatelistvo, pravovîe osnovî, izd. Iuridicesckaia literatura, Moskva, 1994, s. 21. 133 Miller R. L., Jentz G. A., Business Law Today, The essentials, ed. Thomson South – Western, USA, 2006, p. 587. 134 Soloviev A., Kuzneţova G., Predprinimateli bez obrazovania iuridiceskogo liţa, izd. Prior, Moskva, 2001, s. 3. 131

177

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

O altă noţiune oferă autorii Gubin E. şi Lahno P., după care întreprinzătorul individual este cetăţeanul cu capacitate deplină de exerciţiu, înregistrat în calitate de întreprinzător individual, care desfăşoară o activitate îndreptată spre obţinerea de venit, în mod independent şi pe riscul propriu.135 Definiţia dată include un element nou – capacitatea deplină de exerciţiu, însă nu menţionează faptul că activitatea este practicată sub răspunderea patrimonială proprie. Studiind literatura de specialitate şi legislaţia din Ucraina, putem evidenţia următoarele: activitatea de întreprinzător este determinată ca activitatea economică desfăşurată de subiecţii întreprinzători. În contextul Codului economic al Ucrainei, întreprinzători sunt cetăţenii Ucrainei, cetăţenii străini şi persoanele fără cetăţenie, care desfăşoară activitate de întreprinzător şi sunt înregistraţi în calitate de întreprinzători.136 Numai după înregistrarea de stat persoana fizică dobîndeşte statutul juridic de întreprinzător, este inclus în registrul unic al persoanelor fizice, fapt care asigură transparenţa subiectelor activităţii de întreprinzător. Aşadar, întreprinzători individuali sunt numite persoanele fizice care, prin înregistrare, şi-au exercitat dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător. Oricine are dreptul să defăşoare o activitate economică, neinterzisă de lege, cetăţeanul devine subiect al activităţii de întreprinzător prin înregistrare conform legii, în calitate de întreprinzător.137 Întorcîndu-ne la cadrul legislativ al Republicii Moldova, menţionăm, mai întîi, că o apreciere a activităţii individuale de întreprinzător a fost dată în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi138, care spune că activitatea de muncă individuală are caracter de întreprinzător şi se desfăşoară sub forma organizatorică de întreprindere individuală sau în baza patentei de întreprinzător. 135

s. 77.

Gubin E., Lahno P., predprinimateliskoe pravo, izd. Iuristi, Moskva, 2001,

136 Şişca R., Ciapiciadze IA., Hoziaistvennoe (predprinimateliskoe) pravo Ukraini, izd Espada, Harikov, 2007, s. 103. 137 Vasiliev A., Podţerconnîi O., Hozeaistvennoe prova Ukrainî, izd Odissei, harikov, 2006, s. 118. 138

178

DREPTUL AFACERILOR

Această construcţie, însă, este înlocuită de dispoziţiile Codului civil cu privire la activitatea de întreprinzător a persoanei fizice, care oferă dreptul acestora de a desfăşura asemenea activităţi din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege, totodată, practicarea acestei activităţi fără înregistrare nu dă dreptul de a invoca lipsa calităţii de întreprinzător. Aşadar, din prevederile Codului civil, înţelegem că trebuie să avem în vedere atît criteriul subiectiv, cît şi cel obiectiv, la definirea conceptului întreprinzătorului individual. Aceeaşi idee este dezvoltată în Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali. Legea menţionată consacră noţiunea de întreprinzător individual şi îl defineşte ca persoană fizică cu capacitate deplină de exerciţiu, care practică activitate antreprenoriat fără a constitui o persoană juridică şi este înregistrată în modul stabilit de lege. Este de remarcat faptul că, toate legislaţiile şi opiniile cercetate evidenţiază trăsături comune ale întreprinzătorului individual: - este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu deplină; - desfăşoară independent şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată sub riscul său; - persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele activităţii sale. În urma coroborării normelor juridice din Codul civil şi Legea nr. 845 şi în încercarea de a nu omite nici un element important pentru stabilirea calităţii de întreprinzător individual, propunem următoarea definiţie: întreprinzător individual - este persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu, care , în urma înregistrării de stat sau în alt mod permis de lege, desfăşoară independent şi sistematic o activitate de producere, executare a lucrărilor, prestare a serviciilor sau comercializare a mărfurilor, din numele său, pe riscul şi sub răspunderea sa patrimonială, în scopul obţinerii unei surse permanente de venituri. Conform actelor normative în vigoare, este întreprinzător individual persoana care deţine patenta de întreprinzător, persoana care 179

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

s-a înregistrat în calitate de întreprinzător individual sau a constituit o gospodărie ţărănească. Prin urmare, avem trei categorii de întreprinzători individuali cu statut juridic diferit: 1) titularul patentei de întreprinzător 2) întreprinzătorul individual - fondatorul întreprinderii individuale 3) fondatorul gospodăriei ţărăneşti.

§2. Persoana fizică ca titular al patentei de întreprinzător Titularul patentei de întreprinzător. Cea mai des întîlnită formă de practicare a activităţii de întreprinzător de către persoanele fizice din Republica Moldova este activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător. Conform art. 1, alin.(1), al legii nr.93-XIV din 15.07.1998 cu privire la patenta de întreprinzător, patenta de întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atesta dreptul de a desfăşura genul de activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul a unei anumite perioade de timp. Titular al patentei poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova cu capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid, care locuieşte permanent în Republica Moldova şi are dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător, care a declarat despre intenţia sa de a procura patenta şi corespunde cerinţelor de calificare necesară acestui gen de activitate. Modul de eliberare a patentei si actele necesare pentru eliberarea ei. Persoana fizică, adică solicitantul de patentă, depune cerere la inspectoratul fiscal teritorial pe raza căruia îşi are domiciliul sau la locul de desfăşurare a activităţii în a cărei rază de administrare solicitantul intenţionează sa-şi desfăşoare activitatea în baza patentei, în cazul dacă în localitatea respectivă nu este inspectorat fiscal, atunci patenta poate fi eliberată de primărie, care este valabilă numai pe teritoriul administrat de aceasta. 180

DREPTUL AFACERILOR

Împreună cu cererea de eliberare a patentei pentru unele genuri de activitate, solicitantul prezintă: • copia de pe diplomă sau de pe alt act privind studiile ce confirmă nivelul de calificare necesar desfăşurării genului de activitate solicitat; • autorizarea autorităţii publice locale; • actele ce confirmă achitarea contribuţiei de asigurare socială de stat pentru întreaga perioadă solicitată de desfăşurare a activităţii în baza patentei de întreprinzător sau actele ce confirmă scutirea de plată a contribuţiei; • actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport care va fi utilizat în activitatea de întreprinzător (act de proprietate, contract de arendă); • bonul de plată a taxei pentru patentă. Patenta se eliberează în decurs de 3 zile de la data depunerii cererii şi documentelor enumerate mai sus. Patenta se eliberează pentru un singur gen de activitate şi este valabilă numai pentru titularul ei şi nu poate fi transmisă altei persoane. Un moment destul de important este acela că acea persoană care desfăşoară activitatea de întreprinzător în baza patentei nu impune înregistrarea de stat a acesteia şi eliberarea licenţei, de asemenea, titularul de patentă nu prezintă dări de seama financiare şi statistice, nu ţine evidenţa contabilă şi financiară, nu efectuează operaţii de casă şi decontări139. Drepturile si obligaţiile titularului de patentă. Titularul patentei de întreprinzător are dreptul: • Să desfăşoare activitatea în baza patentei de întreprinzător pe întreg teritoriul ţării, daca în ea nu este stabilit altfel, în cazul în care este eliberată de primărie, atunci patenta este valabilă numai pe teritoriul din jurisdicţia acesteia; • De a se asocia cu alţi titulari de patente în scopul desfăşurării în comun a activităţii de întreprinzător, în baza contractului de activitate în comun. Legea nr.93-XIV din 15.07.1998, cu privire la patenta de întreprinzător, M.O. din 06.08 1998. 139

181

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Titularul patentei de întreprinzător este obligat: • să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indicate în patentă, normele sanitare, normele de protecţie contra incendiilor, să îndeplinească alte cerinţe ce se referă la genul de activitate respectiv; • să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de autoritatea administraţiei publice locale; • să respecte drepturile şi interesele consumatorilor; • să afişeze patenta sau copia ei, autentificată notarial, într-un loc vizibil la locurile unde îşi desfăşoară activitatea de întreprinzător; • să nu comercializeze produse alcoolice şi articole din tutun. Titularul patentei nu este în drept: • să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător specificate în patentă; • să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei fondator este el sau careva dintre membrii familiei sale. Valabilitatea patentei. Patenta conform art.7,al legii nr.93 din 15.06.1998, se eliberează pe o durată de o lună sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai mare. Patenta încetează în cazul în care: • Expiră termenul pentru care a fost eliberată; • Titularul patentei renunţă la patentă; • Titularul patentei îşi pierde capacitatea de muncă; • Titularul patentei a decedat; • Titularului patentei îi sînt aplicate sancţiuni administrative; • Transmiterea patentei către o altă persoană. Impozitarea titularului patentei. Impunerea fiscală a titularului patentei se efectuează sub formă de taxă de patentă, care include în sine impozitul pe venit, taxele pentru resursele naturale, taxa pentru unităţile comerciale si/sau unităţile de deservire socială, taxa pentru amenajarea teritoriului. Taxa patentei diferă în dependenţă de localitatea unde se va desfăşura activitatea de întreprinzător, toate taxele sînt prevăzute în Anexa legii nr.93/1998. 182

DREPTUL AFACERILOR

Răspunderea. Conform art.3, alin.(5) al legii nr.93/1998, titularul patentei răspunde pentru obligaţiile aferente desfăşurării activităţii de întreprinzător pe parcursul duratei de prescripţie stabilita de lege, indiferent de durata patentei. Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie făcînd bunurile care, potrivit legii, nu pot fi urmărite (lista bunurilor sînt indicate în art.85 al Codului de executare al RM). În acel caz în care titularul patentei nu-şi poate onora obligaţiile ajunse la scadenţă, împotriva lui poate fi intentat un proces de insolvabilitate.

§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale Persoana fizică, în calitate de întreprinzător, poate desfăşura o activitate economică, fiind titularul unei întreprinderi individuale. Prin întreprinzător se înţelege acea persoană fizică care organizează o întreprindere economică. Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinînd resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţii, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Întreprinderea individuală este întreprinderea organizată de un întreprinzător persoană fizică.140 Potrivit articolului 26 din Codul civil, persoana fizică poate desfășura activitate de întreprinzător din momentul înregistrării în calitate de întreprinzător individual. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 220/2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice și a întreprinzătorilor individuali, activitatea de întreprinzător a persoanei fizice era reglementată de Legea nr. 845/1992, care statua că activitatea de muncă individuală are caracterul muncii de întreprinzător şi se poate desfăşura în formă de organizare a întreprinderii individuale. Aceasta de asemenea reglementa pro140 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Bucureşti 2009, pag.71-72.

183

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

cedura de constituire și alte aspecte legate de funcționarea întreprinderii individuale. Acele prevederi, însă, nu mai sunt aplicabile, fiind înlocuite cu dispozițiile Legii nr. 220/2007, care, printre altele, menționează expres că întreprinderile individuale înregistrate până la intrarea în vigoare a prezentei legi vor fi considerate întreprinzători individuali. Înregistrarea de stat a întreprinzătorului se face conform Legii cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220-XVI/2007. Procedura de înregistrare a întreprinderii individuale e foarte simplă, doar se depune cererea de înregistrare la Camera Înregistrării de Stat, conform modelului aprobat de Cameră şi documentul ce confirmă achitarea taxei de stat de înregistrare. Cererea se analizează în decurs de 3 zile lucrătoare. Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite doar în cazul în care: • persoana fizică are deja o întreprindere individuală; • persoana respectivă este lipsită de dreptul de a practica activitatea de întreprinzător, prin hotărîrea instanţei de judecată. Obiectul de activitate al întreprinzătorului individual, spre deosebire de titularul patentei de întreprinzător, poate fi orice gen de activitate neinterzis de lege. Totodată, întreprinzătorul individual nu va putea practica activitățile monopol de stat, precum și cele pentru care legea stabilește expres forma de organizare persoană juridică sau un capital social minim, de exempu activitățile financiare, activitatea de asigurare, activitatea în domeniul jocurilor de noroc, importul și comerțul cu produse petroliere, nu pot fi desfășurate de întreprinzătorul individual. Activitățile supuse licențierii pot fi practicate de întreprinzătorul individual după obținerea licenței. Codul civil stabilește la articolul 26 că asupra activității de întreprinzător a persoanei fizice se vor aplica regulile ce reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ, dacă din esența raporturilor juridice nu rezultă altfel. Așadar, asupra întreprinzătorului individual se vor extinde prevederile legate de obligația ținerii evidenței contabile, achitării impozitelor și taxelor, respectării drep184

DREPTUL AFACERILOR

turilor consumatorului, posibilitatea de a antrena în activitatea sa munca salariaților. Activitatea întreprinzătorului individual încetează: • la cererea întreprinzătorului individual, în caz dacă nu este dator faţă de bugetul de stat; • prin hotărîrea instanţei de judecată; • în caz de deces. Activitatea întreprinzătorului individual încetează din momentul radierii acestuia din Registrul de Stat; din proprie iniţiativă încetează în baza cererii de radiere. Menționăm că întreprinzătorul individual răspunde pentru obligațiile asumate față de creditori cu tot patrimoniul său, inclusiv cu averea personală care nu ține de activitatea de întreprinzător. Întreprinzătorul individual continuă să poarte răspundere pentru obligațiile față de creditori și după radierea sa din Registrul de stat, în termenul general de prescripție, de aceea asupra lui nu se aplică regulile lichidării patrimoniului ca în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ.

§4. Gospodăria ţărănească (de fermier) Conform prevederilor legale şi anume art.2,alin.(1), al legii nr.1353/2000 privind gospodăriile ţărăneşti sau de fermier, gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii, avînd ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară, comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole. Reieşind din noţiune, numai gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura activitate individuală de întreprinzător în agricultură. Ele se pot constitui şi dintr-o singura persoană fizică. Constituirea şi înregistrarea gospodăriilor de fermier. Gospodăria ţărănească se constituie pe principiul liberului consimţămînt. Fondator al gospodăriei ţărăneşti poate fi persoana fizică care a atins vîrsta de 18 ani, adică dispune de capacitate de exerciţiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate privată. 185

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Actul de constituire în baza căreia se creează gospodăria , poartă denumirea de “declaraţie de constituire”, semnată de fondator şi de membrii acesteia, semnăturile trebuie sa fie autentificate de notar sau secretarul primăriei la care se înregistrează gospodăria ţărănească, în care trebuie să se indice : • denumirea completă şi abreviată a gospodăriei; • sediul gospodăriei; • datele personale ale fondatorului şi al potenţialilor membri ai ei (numele, prenumele, locul şi data naşterii, cetăţenia şi domiciliul, informaţii privind aflarea acestora în relaţii familiale cu fondatorul; • numerele de înregistrare, amplasare şi suprafaţa, conform cadastrului bunurilor imobile, a terenurilor proprietate individuală sau comună, inclusiv a terenurilor din extravilan considerate grădini, precum şi a terenurilor arendate; • componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comuna membrilor gospodăriei. Gospodăria se înregistrează de către fondator la primăria unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi în a cărei hotar el deţine teren, dar în cazul în care fondatorul deţine terenuri amplasate în hotarele a mai multor unităţi administrativ-teritoriale de nivelul întîi, atunci cererea de înregistrare se prezintă primăriei alese de fondator. Actele necesare înregistrării gospodăriei ţărăneşti (de fermier): • declaraţia de constituire; • copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate privată al fondatorului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei ţărăneşti; • copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz, autentificate de secretarul primăriei; • bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare a gospodăriei. Din ziua înregistrării in Registrul gospodăriilor ţărăneşti, care este ţinut de primărie, gospodăria ţărănească este în drept să-şi înceapă activitatea. 186

DREPTUL AFACERILOR

Conducerea gospodăriei ţărăneşti. Fondatorul gospodăriei ţărăneşti este conducătorul gospodăriei, iar în cazul eliberării fondatorului din funcţie, unul dintre membri care a atins vîrsta de 18 ani şi are capacitate de exerciţiu deplină, ales de ceilalţi membri ai gospodăriei. Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele atribuţii: 1. reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile cu alte autorităţi publice, precum şi cu persoane fizice şi juridice; 2. organizează activitatea gospodăriei; 3. angajează şi eliberează lucrători; 4. efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează procuri pentru efectuarea de tranzacţii; 5. stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură evidenţa contabilă şi prezintă rapoarte în conformitate cu legislaţia; 6. asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a salariilor şi a contribuţiilor de asigurări sociale de stat. Membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, pot fi persoanele apte de muncă: soţia (soţul), părinţii, copiii (inclusiv adoptivi), surori, fraţi, nepoţii care au atins vîrsta de 16 ani, precum şi alte persoane care sînt membri ai familiei respective. Acelea persoane, care lucrează în bază de contract nu sînt considerate membri ai gospodăriei ţărăneşti. Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor, gospodăria ţărănească nu poarta răspundere pentru obligaţiile personale ale membrilor ei. Reorganizarea şi lichidarea. Gospodăriile ţărăneşti în conformitate cu prevederile legale pot fi reorganizate prin hotărîrea membrilor ei sau a instanţei judecătoreşti. Lichidarea de asemenea are loc prin hotărîrea membrilor ei sau a instanţei judecătoreşti141. 141 Art.26-27 al legii nr .1353/2000, privind gospodăriile ţărăneşti, M.O. al R.Moldova nr.14-15/52 din 08.02.2001

187

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV §1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ Conform legislaţiei Republicii Moldova, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt: societăţile comerciale142, întreprinderile de stat, întreprinderile municipale, cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător. Ele sunt create cu scopul de a aduce cît mai multe venituri fondatorilor lor. Cele mai multe venituri aduc societăţile comerciale, în care fondatorii investesc sume mari, după care cîştigurile le împart între ei cu titlu de dividende. Acelaşi scop, în principiu, îl urmăresc şi membrii cooperativelor. Prin intermediul persoanelor juridice cu scop lucrativ se desfăşoară majoritatea activităţilor de întreprinzător. Ele produc mărfuri, execută lucrări, prestează servicii, contribuie la bunăstarea cetăţenilor şi la dezvoltarea economică a ţării. Persoanele juridice cu scop lucrativ i-au naştere din momentul înregistrării în Registrul de stat al persoanelor juridice, care se află la Camera Înregistrării de Stat. Ca dovadă a înregistrării persoanei juridice, organul de stat eliberează un certificat de înregistrare. Adeseori, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite şi persoane juridice cu scop comercial, sau mai simplu - întreprinderi, deoarece obiectivul lor principal se bazează pe cîştigurile băneşti. Dimpotrivă, în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, cum sunt instituţiile, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice, organizaţiile religioase etc., nu se urmăreşte obţinerea veniturilor, ci promovarea unor valori culturale, educative, religioase, organizarea de concerte, acte de binefacere ş.a. 142 Aşa cum vom vedea mai departe, societăţi comerciale în Republica Moldova sînt în număr de patru: societatea cu răspundere limitată (S.R.L.), societatea pe acţiuni (S.A.), societatea în nume colectiv (S.N.C.) şi societatea în comandită (S.C.).

188

DREPTUL AFACERILOR

În general, definiţia persoanei juridice este dată de Codul civil al R.M. (art.55 alin.(1)), ca fiind organizaţia ce are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.

§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ Persoanele juridice cu scop lucrativ se clasifică în: a) societăţi comerciale; b) întreprinderi de stat şi municipale; c) cooperative de producţie şi de întreprinzător; d) uniuni de persoane juridice. a) Societăţile comerciale. Sunt constituite pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător, obţinerii de beneficii şi împărţirii lor cu titlu de dividend între asociaţi. De aici şi definiţia adusă societăţii comerciale: persoană juridică fondată în baza actului de constituire prin care asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în scopul obţinerii şi împărţirii de beneficii143. În total, societăţile comerciale sunt în număr de patru: societatea cu răspunderea limitată (SRL), societatea pe acţiuni (SA), societatea în nume colectiv (SNC) şi societatea în comandită (SC). Legislaţia în domeniul societăţilor comerciale este alcătuită din Codul civil şi legi speciale, cum sunt: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135/2007144 şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997145. Anumite reglementări sunt 143 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007, p.324-325. 144 Legea nr.135-XVI din 14.06.2007 cu privire la societăţile cu răspundere limitată, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127-130/548 din 17.08.2007. 145 Legea nr.1134-XIII din 02.04.97 cu privire la societăţile pe acţiuni, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.

189

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

prevăzute în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992146. Dintre ele, cea mai solicitată este societatea cu răspunderea limitată. Conform datelor furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la data de 01 martie 2011 erau înregistrate 73.876 SRL-uri147. Numărul lor atît de mare se explică prin comoditate pe care o prezintă societăţile cu răspundere limitată. În primul rînd se înregistrează uşor, iar în al doilea rînd, prezintă puţine formalităţi în procesul de lucru. Pot fi fondate de o singură persoană, iar suma minimă cerută de lege, ce trebuie depusă în capitalul social pentru începerea activităţii este de 5400 lei. În ce priveşte societăţile pe acţiuni, cooperativele şi întreprinderile (de stat şi municipale), numărul lor este relativ mic comparativ cu statistica generală, ele reprezentînd 3% (societăţile pe acţiuni), 3% (cooperativele) şi 1% (întreprinderile de stat şi municipale) din numărul total de agenţi economici care activează în Republica Moldova. Cu referire la societăţile pe acţiuni, este faptul că ele sunt cele mai mari întreprinderi din republică, al căror capital social adeseori depăşeşte suma de un milion de lei, de exemplu, S.A. „Victoriabank”, S.A. „Moldtelecom”, S.A. „Bucuria”, S.A. „Franzeluţa” etc. Capitalul lor este exprimat în bani, apoi banii sunt exprimaţi în acţiuni. Fondatorii societăţii pe acţiuni decid cît va valora o acţiune148. Mai apoi, toate operaţiunile de mărire sau de micşorare a capitalului social se efectuează prin intermediul acţiunilor149. 146 Legea nr.845-XII din 03.01.92 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/33 din 28.02.1994. 147 Ceea ce reprezintă 47% dintre toate persoanele juridice înregistrate pînă la această dată la Camera Înregistrării de Stat. 148 Ulterior, acţiunile se vor înregistra la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special. 149 De exemplu, acţionarul Vasile Macovei ştie că are 3 acţiuni în capitalul social al S.A. „Bebeluş”, iar fiecare acţiune valorează 9500 lei. Efectuînd un mic calcul, vedem că în total, Vasile Macovei deţine în capitalul social al întreprinderii 28500 lei, iar la finele anului financiar, el are dreptul să solicite şi să primească dividende din cîştigurile avute de întreprindere.

190

DREPTUL AFACERILOR

Mai puţin solicitate în activitatea de întreprinzător sunt societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită150. La societatea în nume colectiv, numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. Asociaţii sunt obligaţi să desfăşoare împreună activitatea de întreprinzător în numele societăţii, iar în caz de pierderi, să răspundă solidar şi nelimitat pentru datoriile acesteia. Într-o societate în comandită la fel trebuie să existe cel puţin două persoane, una fiind numită comanditat, iar cealaltă - comanditar. Deosebirea între ele este următoarea: comanditaţii desfăşoară activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi răspund nelimitat pentru datoriile societăţii151, în timp ce comanditarii sunt consideraţi a fi finanţatori, ei nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii doar în limita aportului depus. b) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale. Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în întregime statului. Cu alte cuvinte, întreprinderea de stat este creată de către Guvern, cu banii preluaţi din bugetul de stat, iar veniturile care rezultă din activitatea acesteia se întorc în bugetul de stat. Cu toate acestea, întreprinderea de stat este o persoană juridică de drept privat, dar nu de drept public, cum s-ar părea la prima vedere. Numărul lor este de cîteva sute. Am putea face o legătură între asociatul societăţii în nume colectiv şi comanditatul societăţii în comandită. Ambii participă cu ceva (bani, valori materiale) la formarea capitalului social şi sînt obligaţi conform legii să desfăşoare în numele organizaţiei activitatea de întreprinzător (adică să lucreze în cadrul organizaţiei). La fel, în caz de datorii şi pierderi financiare, asociaţii vor răspunde nelimitat (adică din propriul lor buzunar, cu averea personală) şi solidar (împreună, „mînă de la mînă”) pentru a acoperi cheltuielile. Pe cînd comanditarul se asemănă cu fondatorul unei societăţi cu răspundere limitată. El depune aportul în capitalul social şi aşteaptă sfîrşitul anului financiar pentru a-şi lua cîştigurile (dividendele). În caz de pierderi, el va suporta cheltuielile numai în limita aportului pe care la depus (din averea personală nu va răspunde cu nimic). 150 151

191

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Întreprinderea de stat este fondată şi îşi desfăşoară activitatea în baza Legii cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994152, precum şi altor acte normative. Cele mai importante documente ale întreprinderii sunt decizia fondatorului privind înfiinţarea ei, precum şi statutul întreprinderii153. Ea poate practica orice genuri de activitate prevăzute în statut, cu excepţia celor interzise de lege. Spre deosebirea de întreprinderile de stat, întreprinderile municipale sunt fondate de către primării, cu alocarea banilor din bugetul local. Întreprinderile municipale pot fi create de primăriile municipiilor Chişinău, Bălţi, Cahul, de primăriile oraşelor centre raionale, precum şi de cele din sate. Problema însă este că primăriile din sate nu dispun de banii necesari pentru a fonda astfel de întreprinderi, de aceea, cele mai multe întreprinderi municipale sunt fondate şi activează în raza municipiului Chişinău, unde este concentrată 70% din industria Republicii Moldova154. c) Cooperativele de producţie şi de întreprinzător. Cooperativa este întreprindere aducătoare de profit, care dispune de patrimoniu propriu şi are conturi bancare. Reglementarea cooperativelor o găsim în Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73/2001155 şi în Legea privind cooperativele de producţie nr.1007/2002156. Cooperativa de producţie este o persoană juridică înfiinţată de cel puţin 5 persoane fizice, în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie, bazată preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cotele de participare depuse de aceştia. Membri ai cooperativei pot fi numai persoanele fizice care au împlinit vîrsta de 16 ani şi au depus pe contul cooperativei cota lor de participare, exprimată în bani ori bunuri. 152 Legea nr.146-XIII din 16.06.94 cu privire la întreprinderea de stat, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994. 153 Statutul-model al întreprinderii de stat se aprobă de Guvern. 154 Ca exemplu de întreprindere municipală avem: Î.M. „Regia transport electric” în subordinea căreia se află toate troleibuzele din capitală. 155 Legea nr.73-XV din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001. 156 Legea nr.1007-XV din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002.

192

DREPTUL AFACERILOR

Cooperativa de întreprinzător este o persoană juridică alcătuită din cel puţin 5 membri, care pot fi atît persoane fizice, cît şi juridice. Dacă numărul membrilor cooperativei de întreprinzător se reduce sub limita stabilită, atunci cooperativa este obligată cît mai urgent să-şi refacă numărul de membri, să se reorganizeze sub o altă formă (SRL, de exemplu) ori să se lichideze. d) Uniunile de persoane juridice. Acestea sunt: grupa financiar-industrială, holdingul, concernul, trustul. Grupa financiar-industrială este un ansamblu de persoane juridice, înregistrat de autoritatea de stat abilitată, care, în baza contractului, şi-au asociat activele materiale şi nemateriale, şi funcţionează ca subiecţi cu drepturi egale ai activităţii de întreprinzător în scopul realizării proiectelor şi programelor de investiţie pe care le au157. Principalul scop al grupei financiar-industriale este unirea eforturilor întreprinderilor care activează într-un domeniu complex pentru a produce mărfuri de calitate, a majora volumul producţiei şi a ridica eficienţa activităţii tuturor membrilor158. Membri ai grupei financiar-industriale trebuie să fie organizaţii ce funcţionează în sfera producţiei de mărfuri şi servicii, bănci sau alte instituţii financiare. Fondarea grupei financiar-industriale se face în baza contractului de constituire. Înregistrarea grupei financiar-industriale se face la Camera Înregistrării de Stat. Răspunderea pentru acţiunile grupei financiar-industriale o poartă compania centrală care îndeplineşte următoarele atribuţii: a) reprezintă membrii grupei financiar-industriale în raporturile legate de activitatea grupei; b) exercită conducerea curentă a activităţii grupei financiar-industriale; c) întocmeşte raportul financiar consolidat al grupei financiar-industriale, în baza rapoartelor membrilor grupei, iar la finele anului prezintă darea de seamă despre activitatea grupei financiar-industriale. 157 (art.4) Legea nr.1418 din 14.12.2000 cu privire la grupele financiar-industriale, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28/90 din 06.03.2001. 158 Grupuri financiar-industriale în republică sînt: „DAAC-Hermes” SA, „Ascom-Grup” SA, „Raiffeisen Leasing Moldova” SRL ş.a.

193

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Holdingul este considerată persoana juridică, în componenţa activelor căreia intră pachetele de acţiuni (cote) de control ale altor persoane juridice şi care efectuează controlul asupra acestora din urmă. Holdingul se creează pentru a sprijini colaborarea dintre persoanele juridice în procesul de producţie, activitatea investiţională şi alte genuri de activitate. Există mai multe feluri de holding: holding simplu - se ocupă în întregime cu activitatea de control şi administrare; holding mixt - în competenţa căruia, în afară de funcţiile de control şi administrare, este şi activitatea de întreprinzător; holding de stat - atunci cînd peste 50% din suma capitalului social aparţine statului159. În anumite situaţii, holdingul poate avea o influenţă negativă asupra economiei naţionale dacă, direct sau indirect, controlează întreprinderi care deţin o situaţie dominantă sau chiar monopolul producerii sau comercializării unui anumit produs pe piaţa ţării, devenind astfel monopolist160. Din acest motiv, crearea holdingurilor nu se admite în sferele de activitate importante pentru ţară, cum sunt: agricultura, comerţul cu mărfuri de orice fel, alimentaţia publică, deservirea socială a populaţiei, transportul în trafic naţional. Capitalul societăţii de tip holding se compune din mijloacele transmise de fondatorii săi. El este, de regulă, mult mai mic decît capitalurile însumate ale societăţilor controlate. Constituirea unui holding facilitează achiziţionarea societăţilor mici şi mijlocii, aflate în sfera sa de control161. Ca exemplu de holdinguri pe piaţa Republicii Moldova avem: Holdingul Elita 5 Group, care activează din anul 1993, fiind specializat în construcţia de complexe locative, de producţie, administrative şi comerciale; Holdingul Euronova Media Grup, ce activează pe piaţa mass-media, din care face parte şi postul de radio Vocea Basarabiei. 159 (pct.4) Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin Hotărîrea Guvernului R.M. nr.550 din 26.07.1994, publicat în Monitorul Oficial nr.002 din 02.09.1994. 160 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2011, p.499. 161 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.198.

194

DREPTUL AFACERILOR

Concernul este o societate comercială de mari proporţii, creată de către germani, formată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de proporţii reduse, sub o conducere unică realizată de o societate dominantă, de care toate celelalte sunt dependente162. Se consideră că formează un concern: a) întreprinderile între care există un contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte întreprinderi; b) situaţia cînd o întreprindere se obligă să verse întregul ei venit unei alte întreprinderi; c) situaţia în care o întreprindere este incorporată în alta163. Trustul este o creaţie legislativă provenită din dreptul englez şi american. Reuneşte mai multe societăţi (industriale, comerciale, mass-media etc.) sub o conducere unică, cu scopul de a asigura monopolul asupra unui produs sau a unui sector. Numărul de fondatori şi beneficiari ai trustului este nelimitat. Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa din societăţile care-l formează prin concentrarea şi monopolizarea producţiei164. Ca exemplu de trust în plan naţional avem Jurnal Trust Media, din care face parte postul de televiziune - Jurnal TV, de radio - Jurnal FM, ziarul - Jurnal de Chişinău etc.

§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ Din definiţia de mai sus dată persoanei juridice se desprind elementele acesteia: organizare, patrimoniu şi scop. Organizare proprie. Prin organizare se înţelege structura persoanei juridice. O persoană juridică există numai dacă are o structură internă proprie care presupune existenţa a cel puţin două organe 162 Pe piaţa Republicii Moldova avem mai multe concerne: S.A. Concernul „Moldova-Gaz”, Concernul Republican de Producţie al Industriei Materialelor de Construcţie „INMACOM”, Concernul „Regional Construct” ce activează în sfera construcţiilor ş.a. În plan internaţional sînt bine cunoscute concernele „BMW”, „General Motors”, „Gazprom”, „Südzucker” etc. 163 Vezi art.120 din Codul civil, singurul articol dedicat concernului din legislaţia naţională. 164 Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, op.cit., p.196.

195

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

obligatorii: organ suprem (principal) şi organ executiv165. Persoanele juridice mai complexe pot avea şi alte organe obligatorii, cum ar fi consiliul societăţii, comisia de cenzori etc. Patrimoniul propriu. Toate bunurile persoanei juridice fac parte componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acesta se constituie din bunurile transmise cu titlu de aport la capitalul social, suplimentîndu-se cu bunurile dobîndite de societate în procesul activităţii166. Mai simplu vorbind, patrimoniu înseamnă toate bunurile pe care le deţine persoana juridică167. Acesta este sensul economic al cuvîntului patrimoniu. Pe lîngă înţelesul economic, mai există şi înţelesul juridic al patrimoniului. Din punct de vedere juridic, patrimoniu cuprinde totalitatea de drepturi şi obligaţii exprimate în bani şi alte valori materiale. Drepturile reprezintă latură activă a patrimoniului (cîştigurile), iar obligaţiile – latură pasivă (datoriile). În mod ideal, activele persoanei juridice trebuie tot timpul să fie mai mari decît pasivele. Dacă o persoană juridică are multe datorii şi nu le poate acoperi, spunem că pasivele ei depăşesc activele şi asupra acestei persoanei juridice poate fi intentat un proces de insolvabilitate. Scopul propriu. Scopul persoanei juridice se reflectă în activitatea desfăşurată de ea. Potrivit Codului civil (art.59 alin.(2)), persoanele juridice pot avea scop lucrativ (comercial) sau scop nelucrativ (necomercial). De regulă, scopul exprimă interesul fiecărui membru 165 Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001, p.75. 166 Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007, p.314. 167 La momentul constituirii persoanei juridice, noţiunea de patrimoniu coincide cu noţiunea de capital social. Toate aporturile pe care le aduc membrii fondatori se exprimă în mijloace băneşti (în lei), indiferent de faptul dacă cineva a depus ca aport o maşină, altcineva valută străină, iar al treilea o construcţie. Toate aceste valori materiale se exprimă în lei moldoveneşti (în baza unui act de evaluarea a costului pentru aceste bunuri), iar cifra obţinută se înscrie în actul de constituire, respectiv va figura în Registrul de stat al persoanelor juridice, ţinut de Camera Înregistrării de Stat. Ulterior, patrimoniul persoanei juridice va creşte, afacerile vor progresa, astfel încît valoarea bunurilor din patrimoniu va fi mai mare, dar suma capitalului social înscrisă iniţial în actul de constituire, va rămîne neschimbată.

196

DREPTUL AFACERILOR

fondator al persoanei juridice de a obţine beneficii (cîştiguri, profituri, venituri) din operaţiunile efectuate de persoana juridică. Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. De exemplu, dacă în actul de constituire al SRL „Pomuşoare” au fost prevăzute mai multe activităţi legate de obţinerea şi comercializarea fructelor, aceasta cu nimic nu împiedică ca SRL „Pomuşoare” să facă şi altceva, ce are tangenţe cu fructele, cum ar fi de exemplu, producerea vaselor din sticlă folosite la conservarea fructelor etc. Important este ca noul gen de activitate să nu necesite prezenţa unei licenţe.

§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ Conducerea de zi cu zi a persoanei juridice este realizată prin intermediul organelor ei de conducere. Organul suprem de conducere al persoanei juridice este Adunarea generală a fondatorilor168. Asociaţii pot fi convocaţi în adunări generale ordinare şi extraordinare. Prin actul de constituire se poate stabili şi votare prin corespondenţă. În acest caz, actul de constituire trebuie să prevadă şi procedura de votare prin corespondenţă, care include, în special, modalitatea de informare a fondatorilor cu privire la chestiunile supuse votării, la procedura de modificare a acestora, expedierea informaţiei şi a documentelor necesare, termenul de încheiere a procedurii de votare şi termenul de informare a fondatorilor despre rezultatul votării. Competenţa Adunării generale a fondatorilor. De competenţa exclusivă a adunării generale a asociaţilor ţin: a) modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă redacţie; 168 Cuvîntul „fondator” este folosit într-un sens larg. De aceia denumirea organului de conducere al persoanei juridice va fi puţin diferită, în funcţie de tipul persoanei juridice. Spre exemplu, la societatea cu răspundere limitată, avem Adunarea generală a asociaţilor; în cazul societăţii pe acţiuni – Adunarea generală a acţionarilor etc.

197

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

b) modificarea cuantumului capitalului social; c) desemnarea membrilor consiliului persoanei juridice şi a cenzorului, eliberarea înainte de termen a acestora; d) aprobarea dărilor de seamă, a rapoartelor cenzorului sau a avizelor auditorului independent; g) aprobarea bilanţului contabil anual; h) adoptarea hotărîrii privind repartizarea între fondatori a beneficiului; i) adoptarea hotărîrii privind reorganizarea persoanei juridice şi aprobarea planului de reorganizare; j) adoptarea hotărîrii de lichidare a persoanei juridice, numirea lichidatorului şi aprobarea bilanţului de lichidare; k) stabilirea salariului pentru lucrătorii persoanei juridice; m) aprobarea în prealabil a încheierii contractelor; n) înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor persoanei juridice; o) aprobarea fondării altor persoane juridice. Dacă actul de constituire nu prevede altfel, de competenţa adunării generale a fondatorilor ţine: a) numirea şi eliberarea înainte de termen a administratorului; b) aprobarea dării de seamă anuale şi evaluarea activităţii administratorului; c) urmărirea pe cale judiciară a administratorului pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice; d) aprobarea planului de afaceri al persoanei juridice; e) aprobarea regulamentelor interne ş.a.  Adunarea generală ordinară şi extraordinară. După cum s-a menţionat, Adunarea generală a fondatorilor este de două feluri, ordinară şi extraordinară. Fondatorii persoanei juridice se convoacă de către administrator în adunări generale ordinare cel puţin o dată pe an. Data şi locul desfăşurării acesteia o stabileşte la fel administratorul. Neconvocarea adunării generale ordinare în termenul stabilit constituie temei pentru eliberarea din funcţie a administratorului.   În ce priveşte Adunarea generală extraordinară, convocarea acesteia se face în cazurile determinate de actul de constituire ori 198

DREPTUL AFACERILOR

atunci cînd o cer interesele persoanei juridice. Din momentul luării hotărîrii de convocare, administratorul este obligat să expedieze fiecărui asociat hotărîrea de convocare, informaţia şi documentele necesare. Aceeaşi obligaţie o au fondatorii şi cenzorul, în cazul în care aceştia convoacă adunarea generală. Înştiinţarea privind convocarea adunării generale se transmite fondatorilor prin scrisoare recomandată.  Ordinea de zi, modificarea şi completarea ei. Administratorul decide asupra chestiunilor incluse în ordinea de zi a adunării generale, ţinînd cont de cerinţele legii şi ale actului de constituire. Fiecare fondator este în drept să includă în ordinea de zi a adunării generale chestiunile care nu au fost incluse de administrator. Modificările şi completările ordinii de zi trebuie să fie aduse la cunoştinţa membrilor fondatori la fel, prin scrisoare recomandată. Adunarea generală se ţine în ziua, la ora şi în locul indicate în hotărîrea de convocare. Şedinţa va fi deschisă şi prezidată de către administrator sau de către una dintre persoanele care au convocat adunarea generală. În timpul şedinţei se întocmeşte un proces-verbal, care, în mod obligatoriu, reflectă luările de cuvînt şi rezultatul votării fiecărei chestiuni de pe ordinea de zi. Mai apoi, proceseleverbale se predau spre păstrare administratorului, iar membrii fondatori au dreptul să ia copii de pe ele. Hotărîrile adunării generale sunt obligatorii pentru întreaga conducere a persoanei juridice. O situaţie cu totul interesantă avem în cazul persoanei juridice cu un singur fondator. În acest caz, membru fondator are drepturile şi obligaţiile ce-i revin adunării generale. Cu alte cuvinte, el este în acelaşi timp şi adunare generală, dar şi administrator. Toate deciziile sale se întocmesc în scris. Un rol important revine organului executiv. Acesta este alcătuit dintr-o singură persoană sau din mai multe persoane. În primul caz, organul executiv va fi unipersonal, iar în al doilea caz colegial. Pentru activitatea lor, membrii organului executiv primesc salariu conform regulilor stabilite de Codul muncii al R.M. Organul executiv este condus de directorul general, care este ajutat de unul 199

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

sau mai mulţi directori adjuncţi169. Directorul general, adjuncţii lui, precum şi ceilalţi membri din organul executiv sunt aleşi de către Adunarea generală a fondatorilor. Al treilea organ de conducere al persoanei juridice este organul de control, numit şi cenzorul. La persoanele juridice cu un număr mic de fondatori, desemnarea cenzorului nu este obligatorie. Fondatorii pot verifica personal eficienţa administrării. În cazul societăţii cu răspundere limitată, dacă aceasta are mai mult de 15 asociaţi, atunci este obligată să numească cenzori. Persoana juridică poate avea un singur cenzor sau mai mulţi comisia de cenzori. În cadrul comisiei de cenzori numărul de cenzori este tot timpul impar (de regulă, 3, 5, 7 etc.). Cenzorii sunt obligaţi să controleze activitatea economico-financiară a persoanei juridice la finele anului, să verifice rapoartele financiare şi să efectueze inventarierea bunurilor170. După fiecare control efectuat se întocmeşte un raport care se prezintă în faţa Adunării generale a fondatorilor. Activitatea cenzorului este remunerată. Termenul maxim pentru care cenzorul se desemnează este de 3 ani, existînd posibilitatea de a fi reales. Legea stabileşte că cenzorul poate fi revocat oricînd din funcţie. Nu poate avea calitatea de cenzor persoana care deţine funcţia de director general (sau de director adjunct), nici soţul, rudele sau afinii acestuia de pînă la gradul al IV-lea inclusiv. Logica acestei interdicţii este că „nimeni nu se poate controla pe sine însuşi”. 169

nime).

Cuvintele administrator, director, manager - au acelaşi înţeles (sînt sino-

170 Trebuie de reţinut că cenzorul (comisia de cenzori sau auditorul desemnat) nu are nimic comun cu controalele obligatorii pe care autorităţile publice le pot organiza. Cenzorul efectuează un control intern asupra activităţii întreprinderii pentru a informa adunarea generală despre modul în care administratorul îşi îndeplineşte obligaţiile. Or, ceea ce este legal din punctul de vedere al dreptului fiscal poate să nu fie legal din punctul de vedere al dreptului corporativ. De exemplu, un imobil dat în locaţiune (arendă) la un preţ mai redus decît preţurile existente pe piaţă nu este un act ilegal din punctul de vedere al dreptului fiscal. Din punctul de vedere al dreptului corporativ însă, administratorul poate fi bănuit că nu îşi onorează pe deplin obligaţia de a gestiona eficient afacerea (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009, p.158).

200

DREPTUL AFACERILOR

§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ În funcţie de felul lor, persoanele juridice cu scop lucrativ pot fi fondate de o singură persoană ori de mai multe persoane. De exemplu, la societatea pe acţiuni numărul minim de fondatori poate fi unul, pe cînd societatea în nume colectiv poate fi fondată de cel puţin două persoane. Constituirea persoanei juridice cu scop lucrativ începe de la actul de constituire. Acesta reprezintă un document, pe care îl semnează toţi fondatorii şi exprimă voinţa acestora de a înfiinţa o persoană juridică. În actul de constituire sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile părţilor, organele de conducere şi control ale persoanei juridice, atribuţiile acestor organe, mărimea capitalului social, precum şi alte prevederi importante. În continuare, actul de constituire trebuie înregistrat conform legii. Organul de stat care se ocupă de înregistrarea persoanelor juridice cu scop lucrativ este Camera Înregistrării de Stat, care dispune de oficii teritoriale amplasate în toate oraşele din republică. Oficiile teritoriale sunt conduse de registratori. Aceştia verifică actele aduse de fondatori pentru înregistrarea persoanei juridice. Registratorul preia actele prezentate, le verifică legalitatea, îndeplineşte formalităţile de înregistrare şi, în cel mult 15 zile, emite o decizie prin care acceptă înregistrarea persoanei juridice ori respinge cererea de înregistrare. La înregistrare, persoanei juridice i se atribuie un număr. Acest număr de înregistrare, alături de denumire, sediul, telefon ş.a., identifică persoana juridică în circuitul civil şi se înscrie în Registrul de stat al persoanelor juridice. Din momentul înregistrării, persoana juridică este în drept să înceapă activitatea propriu-zisă. Ca dovadă a faptului că persoana juridică a fost cu adevărat înregistrată, se eliberează un certificat de înregistrare. Orice modificări care survin în actele de constituire ale persoanei juridice, trebuie comunicate imediat la Camera Înregistrării de Stat, altfel persoana juridică riscă să plătească amendă. 201

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Actul de constituire al societăţii va cuprinde: a) numele şi prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, cetăţenia şi alte date din actul de identitate al fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea (ţara de înregistrare), numărul de înregistrare de stat ale fondatorului persoană juridică; b) denumirea persoanei juridice; c) obiectul de activitate; d) mărimea capitalului social; e) termenul de vărsare a lui; f) sediul persoanei juridice; g) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale persoanei juridice; h) modul de reprezentare; i) filialele şi reprezentanţele persoanei juridice în cazul în care acestea există; k) temeiul, modul de reorganizare şi de lichidare a persoanei juridice. Actul de constituire poate să cuprindă şi alte prevederi care nu contravin legii. Fondatorii sau directorul care la constituirea persoanei juridice au prezentat informaţii false, răspund pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice, precum şi altor persoane. Sunt scutiţi de repararea prejudiciului cei care nu au ştiut sau nu au putut să ştie despre aceste nereguli. Prin funcţionare se înţeleg toate relaţiile care apar în interiorul persoanei juridice, cu ocazia fondării şi lucrului de zi cu zi. Aceste relaţii dau naştere la drepturi şi obligaţii pentru membrii fondatori ai persoanei juridice. Drepturile fondatorilor. Fondatorii persoanei juridice beneficiază de drepturile stabilite de lege şi de actul de constituire, inclusiv dreptul: a) de a participa la conducerea persoanei juridice; b) de a vota la adunările generale; c) de a fi informat despre activitatea persoanei juridice; d) de a exercita controlul asupra modului de gestionare a persoanei juridice; e) de a înstrăina şi a dobîndi, în condiţiile legii, partea socială; f) de a cere dizolvarea persoanei juridice; g) de a participa la repartizarea beneficiilor; h) de a obţine, în caz de lichidare a persoanei juridice, valoarea unei părţi a patrimoniului acesteia rămas după achitarea cu creditorii şi cu salariaţii săi; i) de a cere excluderea altor fondatori în conformitate cu prevederile legii. Obligaţiile fondatorilor. Pe lîngă drepturi, fondatorii persoanei juridice cu scop lucrativ au şi obligaţii. Fondatorul este obligat: 202

DREPTUL AFACERILOR

a) să verse aportul la capitalul social în mărimea, în modul şi în termenele stabilite în actul de constituire; b) să nu divulge informaţia confidenţială a persoanei juridice; c) să comunice imediat persoanei juridice despre schimbarea domiciliului sau a sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către persoana juridică. Fondatorul are şi alte obligaţii stabilite de lege şi de actul de constituire. Distribuirea beneficiului. Prin beneficiu se înţelege profitul sau venitul. Persoana juridică trebuie să distribuie anual beneficiul rămas după achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii. Hotărîrea cu privire la mărimea beneficiului care urmează a fi distribuit se adoptă de Adunarea generală a fondatorilor. De regulă, beneficiul se repartizează proporţional mărimii părţii sociale pe care o deţine fiecare fondator. Important este şi faptul că beneficiul se plăteşte fondatorilor în formă bănească.

§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ Orice persoană juridică are atributele sale de identificare: denumirea de firmă, emblema, marca, sediul, naţionalitatea. Pe lîngă aceste atribute, persoana juridică poate fi identificată prin: cod fiscal, număr de înregistrare, poştă electronică şi altele. Denumirea de firmă. Persoana juridică poate avea o singură denumire, stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor juridice. Denumirea trebuie să fie scrisă în limba romînă, cu caractere latine, trebuie să fie clară, să nu ducă în eroare participanţii la circuitul civil. Persoana juridică nu poate folosi în denumire cuvinte sau abrevieri care ar duce în eroare cu privire la activitatea sa. De exemplu, dacă o persoană juridică se ocupă cu producerea băuturilor alcoolice, atunci şi denumirea ei trebuie să sugereze acest lucru; sau nu va fi acceptată la înregistrare o persoană juridică denumită „Salvaţi familia”, dacă domeniul ei de activitate ţine de repararea maşinilor. 203

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Or, denumirea de firmă, alături de alte atribute de identitate, rămîne în subconştientul consumatorului prin impresia pe care i-au produs-o calitatea mărfurilor şi a serviciilor prestate de persoana juridică. Cu toţi cunoaştem denumirea firmelor străine, care investesc foarte mulţi bani pentru publicitate: - „Adidas”, „Coca-Cola”, „Microsoft”, „BMW”, „Toyota”, „Mercedes”, dar şi denumirea firmelor moldoveneşti: - „Orange”, „Moldcell”, „Air Moldova”, „Calea Ferată din Moldova”, „Franzeluţa”, „Bere-Chişinău” etc. Din punct de vedere structural, denumirea de firmă este alcătuită din două părţi: corpul şi accesoriul. Corpul indică forma juridică de organizare: Societatea pe Acţiuni (prescurtat - S.A.), Societatea cu răspundere limitată (prescurtat - S.R.L.), Întreprinderea de Stat (prescurtat - Î.S.) ş.a. Legea nu stabileşte plasarea formei de organizare a persoanei juridice - la începutul denumirii ori la sfîrşit - de aceia fondatorii sunt cei care determină locul corpului în denumire. Accesoriu reprezintă textul denumirii şi este diferit la toate persoanele juridice. De exemplu, avem denumirea de firmă S.A. „Agroproduct”: abrevierea „S.A.” se numeşte corp, iar cuvîntul „Agroproduct” este accesoriu. La alegerea denumirii de firmă, fondatorii trebuie să ţină cont ca cuvintele din denumire să corespundă legii, normelor de morală şi să nu ducă în eroare pe cei din jur. În denumire nu pot fi utilizate cuvinte prin care se face apel la violenţă fizică sau duşmănie între naţiuni. Nu se acceptă cuvintele necenzurate. Emblema. Ca şi denumirea de firmă, emblema este un atribut de identificare care deosebeşte o persoană juridică de alta. Emblema se aplică pe panouri de reclamă, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii, se foloseşte şi în orice alt mod171. Datorită emblemei, poate fi deosebit un comerciant de un alt comerciant de acelaşi fel. Mai simplu vorbind, emblema reprezintă „imaginea” persoanei juridice. Prin emblemă lumea recunoaşte o persoană juridică sau alte şi le poate deosebi uşor. Orice firmă bine cunoscută îşi are emblema ei. 171

Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.188.

204

DREPTUL AFACERILOR

Marca. Marca este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice172. Cu alte cuvinte, dacă mai multe firme produc acelaşi fel de mărfuri, le distingem uşor după marca pe care o deţin. De exemplu, dacă avem două televizoare, le deosebim uşor dacă ne uităm atent la marca lor173. Vom vedea că mărcile sunt diferite. Pot constitui mărci orice semne grafice, şi anume: cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi serviciilor unei persoane juridice de cele ale altor persoane juridice. Înregistrarea mărcii se face la Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI). O persoană juridică poate să deţină mai multe mărci. Marca poate fi transmisă spre utilizare unei alte persoane juridice. Transmiterea se face printr-un contract, care la fel trebuie înregistrat la AGEPI. Pentru utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspunderea juridică sub formă de amendă, de reparaţie a pagubelor cauzate titularului mărcii, inclusiv a cîştigului ratat174. Sediul. Persoana juridică are un singur sediu, indicat în actul de constituire175. În actul de constituire trebuie să fie indicat cu precizie oraşul, strada, numărul casei şi a biroului. La sediul se găsesc organele de conducere ale persoanei juridice. Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. De asemenea, la sediul trebuie să păstreze documentele persoanei juridice. 172 Art.2 al Legii privind protecţia mărcilor nr.38 din 29.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.99-101/362 din 06.06.2008. 173 În limba engleză „marca” este numită „brand”. 174 Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.189. 175 Sediul este adresa juridică a întreprinderii. Scrisorile expediate şi ajunse la sediu se consideră ca fiind recepţionate de persoana juridică. Aceasta nu poate invoca că nu a cunoscut conţinutul scrisorii ajunse la sediu. Persoana juridică este în drept să aibă şi alte adrese pentru corespondenţă, inclusiv lădiţă poştală, poştă electronică, fax, sedii secundare etc.

205

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Dacă persoana juridică îşi schimbă sediul, atunci trebuie să informeze cît mai urgent oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat şi să publice un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” cu privire la schimbarea sediului. În caz contrar, persoana juridică riscă să fie amendată. Prin intermediul publicării, persoanele interesate vor afla mai uşor care este noul sediu al persoanei juridice. Importanţa sediului. Determinarea sediului persoanei juridice are o importanţă practică, şi anume: 1) determină naţionalitatea persoanei juridice; regula este că toate persoanele juridice înregistrate în Republica Moldova sunt de naţionalitatea ei; 2) determină locul executării obligaţiilor; la sediul se achită datoriile, se efectuează alte plăţi; 3) determină instanţa de judecată competentă să judece procesul în care persoana juridică este implicată în calitate de pîrît; altfel spus, dacă cineva se adresează cu acţiune în judecată împotriva persoanei juridice, trebuie să o facă la instanţa de judecată din raza de amplasare teritorială a persoanei juridice; 4) determină organul fiscal căruia persoana juridică trebuie să-i prezinte rapoartele financiare, să-i transfere impozitele şi taxele datorate statului. Este interesant faptul că într-o casă (apartament, edificiu) îşi pot avea sediul mai multe persoane juridice, însă cerinţa este ca fiecare dintre ele să aibă camera ei separată. Naţionalitatea. Prin naţionalitate urmează să înţelegem cărui stat aparţine persoana juridică. Naţionalitatea se determină după sediul persoanei juridice. De exemplu, dacă sediul unei persoanei juridice este în municipiul Chişinău, înseamnă că ea aparţine Republicii Moldova.

206

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ŞI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ §1. Societatea în nume colectiv 1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv Scurt istoric. Societatea în nume colectiv este cea mai veche, mai simplă, mai cunoscută şi mai personală formă de societate comercială176. Originile acesteia se trag din Imperiul Roman, fiind formată din membrii unei singure familii. În Evul Mediu apar societăţile-lombard, sub denumirea de compagnia, care se asemănau foarte mult cu societăţile în nume colectiv pe care le avem în prezent. În sfîrşit, societatea în nume colectiv a fost reglementată pe deplin în Codul comercial francez din 1807 avînd denumirea pe care o cunoaştem cu toţii - societatea în nume colectiv. Ulterior, denumirea respectivă a fost preluată şi de legislaţia comercială a altor state europene, inclusiv de Codul civil al Republicii Moldova. Această formă de societate este potrivită pentru realizarea unor afaceri mici, în care asociaţii realizează activitatea şi îşi asumă toate riscurile. Datorită structurii sale, societatea în nume colectiv este considerată formă tipică a societăţilor de persoane177, avînd la bază cunoaşterea şi încrederea reciprocă existente între asociaţi178. Definiţie. Noţiunea legală a societăţii în nume colectiv este redată de Codul civil al Republicii Moldova. Astfel, societatea în nume 176 S.D.Cărpenaru, C.Predoiu, S.David şi al. Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă. - Bucureşti: All Beck, 2002, p.202. 177 E.Cîrcei. Drept comercial romîn. Curs pentru colegiile universitare. - Bucureşti: All Beck, 2000, p.190. 178 R.Petrescu. Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii comerciale. - Bucureşti: OSCAR PRINT, 1999, p.47.

207

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

colectiv este acea societate comercială al cărei membri practică, în conformitate cu actul de constituire, activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia (art.121)179. În literatura de specialitate, societatea în nume colectiv este definită ca o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun mai multe bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii180. Particularităţile. Analizînd cu atenţie definiţia societăţii în nume colectiv, desprindem următoarele trăsăturile caracteristice ale acesteia:  Asocierea se bazează pe deplina încredere a membrilor asociaţi. Cel mai frecvent, la o asemenea formă recurg rudele şi prietenii apropiaţi, fiindcă se cunosc foarte bine între ei.  Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic decît 2 şi nici mai mare decît 20 de persoane.  Capitalul social este divizat în cote-părţi, exprimate în bani.  Asociaţii răspund în mod nelimitat („din propriul buzunar”) şi solidar („împreună”) pentru datoriile întreprinderii.  Conducerea întreprinderii este realizată de către asociaţi (unul sau mai mulţi); ca excepţie, se permite de a angaja o persoană din afară ca să realizeze conducerea. Avantajele alegerii formei de organizare societate în nume colectiv constau în: - formalităţile puţine pentru constituirea societăţii; 179 O descriere succintă a societăţii în nume colectiv se găseşte şi la art.15 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/1992. Însă, la o examinare atentă, putem vedea că prevederile acestei legi vin în contradicţie cu normele din Codul civil. Aceasta reprezintă unul dintre motivele pentru care legea dată nu se mai aplică în practică, chiar dacă oficial ea încă nu a fost abrogată. Pur şi simplu, se acordă prioritate Codului civil, fiindcă codul este mai nou şi mai modern (adoptat în anul 2002) comparativ cu legea sus-menţionată (adoptată tocmai în anul 1992). 180 S.D.Cărpenaru. Drept comercial romîn. - Bucureşti: All Beck, 2000, p.269.

208

DREPTUL AFACERILOR

- cheltuielile reduse pentru înregistrare; - lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social181. În acelaşi timp, forma dată nu este recomandată începătorilor, deoarece, neavînd prea multă experienţă în gestionarea afacerilor, aceştia riscă să piardă totul şi să plătească „din buzunarul personal” pentru datoriile societăţii. Actualmente, conform informaţiei preluate de la Camera Înregistrării de Stat a Republicii Moldova, numărul societăţilor în nume colectiv este de cîteva sute182. 1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor generale stabilite de Codul civil al Republicii Moldova referitoare la constituirea societăţilor comerciale. Ţinînd cont de faptul că regulile generale de constituire a societăţilor comerciale au fost expuse deja, ne vom axa asupra unor particularităţi aparte de constituire a societăţilor în nume colectiv. Actul de constituire al societăţii în nume colectiv se încheie în formă autentică şi, pe lîngă clauzele prevăzute la art.108 din Codul civil, trebuie să mai cuprindă: a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor; b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la capitalul social; c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor; d) procedura de adoptare a hotărîrilor de către asociaţi; e) procedura de admitere a noilor asociaţi; f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. Asociaţii. Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică 181 L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. - Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.83. 182 A se vedea site-ul oficial al Camerei Înregistrării de Stat, http://cis.gov.md/ content/6 (vizitat 04.02.2012).

209

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

sau juridică poate fi asociat numai al unei societăţi în nume colectiv (art.121 alin.(2) din Codul civil). Codul civil nu conţine nici o prevedere referitor la faptul dacă o societate în nume colectiv poate fi sau nu fondator al unei alte societăţi în nume colectiv sau comanditat într-o societate în comandită. Pornind de la răspunderea pe care o poartă asociaţii societăţii în nume colectiv şi comanditaţii societăţii în comandită, considerăm că societatea în nume colectiv, ca subiect de drept, nu are aceste prerogative183. Denumirea de firmă. Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să includă sintagma în limba de stat „societate în nume colectiv” sau abrevierea „S.N.C.”, şi numele asociaţilor. De exemplu, Societatea în Nume Colectiv „Botnari şi Cojocaru” sau, prescurtat S.N.C. „Botnari şi Cojocaru”. La fel, este posibil ca în denumirea societăţii în nume colectiv să fie inclus numele unuia dintre asociaţi alături de abrevierea „şi Co”. De exemplu, Societatea în Nume Colectiv „Botnari şi compania” ori, pe scurt, S.N.C. „Botnari şi Co”. Capitalul social. Legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului social, ceea ce înseamnă că mărimea acestuia poate fi diferită. Totuşi, actul constitutiv trebuie să prevadă mărimea şi modalitatea de modificare a contribuţiei fiecărui participant la capitalul social, precum şi răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor. Înregistrarea. Pentru ca să poată exista, orice persoană juridică trebuie să fie înregistrată conform legii la Camera Înregistrării de Stat184. De la data înregistrării, societatea în nume colectiv primeşte personalitate juridică, fapt ce îi permite să fie subiect de drept, respectiv să încheie în nume propriu contracte, să dispună de drepturi, să-şi asume obligaţii, să poarte răspundere pentru aceste obligaţii etc. 183 V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. - Chişinău: Bons Offices, 2007, p.95. 184 Procedura de înregistrare a tuturor persoanelor juridice este stabilită prin Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.184-187.

210

DREPTUL AFACERILOR

1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv Conducerea societăţii şi modul de luare a hotărîrilor. Avînd în vedere numărul mic de asociaţi pe care îi poate avea societatea în nume colectiv, hotărîrile acesteia sînt luate împreună de către asociaţi (art.123 din Codul civil). Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur vot numai dacă actul de constituire nu prevede o altă situaţie. Astfel, asociaţii vor putea să prevadă în contractul de constituire un alt mod de atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat. Administratorii. În cazul în care actul constitutiv nu arată cine sînt administratorii societăţii în nume colectiv sau nu prevede nimic cu privire la modul de administrare a societăţii, se presupune că fiecare asociat are dreptul de a acţiona în numele acesteia din partea celorlalţi asociaţi, avînd dreptul de a încheia toate operaţiunile necesare exercitării activităţii societăţii185. Cel mai frecvent, în practică asociaţii de la societăţile în nume colectiv preferă să încredinţeze administrarea societăţii unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor persoane din afară. În cazul în care calitatea de administrator a fost delegată unor asociaţi, ceilalţi pot activa în numele societăţii numai în bază de procură. Numele administratorilor trebuie să fie indicat în actul de constituire şi în registrul de stat al întreprinderilor186. Pentru munca pe care o efectuează în folosul societăţii în nume colectiv, administratorii sînt remuneraţi. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Drepturile asociaţilor: a) dreptul de a participa la adunarea asociaţilor şi de a lua deciziile necesare (art.123 din Codul civil); b) dreptul de administrare şi reprezentare; c) dreptul la beneficii. Asociaţii au dreptul să participe la împărţirea beneficiilor realizate de societate. Veniturile se repartizează 185 S.Mămăligă. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord. M.Buruiană şi al.). Volumul I. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.236. 186 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2011, p.311.

211

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

între membrii societăţii în mod proporţional aportului pe care îl deţin în capitalul social; d) dreptul de a primi valoarea aporturilor în caz de dizolvare şi lichidare a societăţii (art.131 din Codul civil). Obligaţiile. Obligaţiile asociatului societăţii în nume colectiv sînt următoarele: Obligaţia de a transmite aportul. Asociatul este obligat să contribuie cu aporturi în bani sau în natură la constituirea societăţii. Pînă la înregistrarea ei de stat, asociatul trebuie să predea în numerar cel puţin 40% din aport, iar restul - în decursul a 6 luni de la data înregistrării. În capitalul social al societăţii în nume colectiv pot fi transmise orice bunuri care fac parte din circuitul civil: bunuri mobile, bunuri imobile, bani, creanţe ş.a. Obligaţia de a participa personal la activitatea societăţii. Această obligaţie reiese din art.125 alin.(1) din Codul civil, potrivit căruia asociatul este obligat să reprezinte societatea dacă, prin actul de constituire, nu este absolvit de această obligaţie. Obligaţia de a nu deveni în acelaşi timp asociat al unei alte societăţi în nume colectiv. Aceasta reiese din art.121 alin.(2) din Codul civil, în conformitate cu care o persoană fizică sau juridică poate fi asociat numai într-o singură societate în nume colectiv. Verificarea respectării acestei obligaţii este pusă pe seama Camerei Înregistrării de Stat a Republicii Moldova. Răspunderea asociatului. Dacă societatea în nume colectiv ajunge în incapacitate de plată, mai întîi se va răspunde cu banii şi bunurile din patrimoniul întreprinderii, iar dacă aceste mijloace nu ajung, asociaţii vor răspunde în mod nelimitat („din propriul buzunar”) şi solidar („împreună”) pentru a acoperi datoriile societăţii. Aşadar, asociaţii societăţii în nume colectiv poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiile societăţii. Obligaţia dată este valabilă indiferent de faptul dacă asociatul a participat de la început la fondarea societăţii în nume colectiv ori s-a alăturat mai tîrziu. Asociatul care, fără consimţămîntul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său 212

DREPTUL AFACERILOR

ori în acela al unei alte persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate. În plus, asociatul, în acest caz, poate fi exclus din societate187. Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă răspundere, pentru obligaţiile apărute pînă la ieşirea lui din societatea, în egală măsură cu membrii rămaşi, în termen de doi ani din ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate (art.128 alin.(3) din Codul civil). 1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv Societatea în nume colectiv îşi încetează activitatea prin reorganizare sau dizolvare. Reorganizarea. În situaţia reorganizării societăţii în nume colectiv, schimbările în interiorul acesteia nu se petrec deodată. Asociaţii rămîn obligaţi să răspundă pentru datoriile societăţii în nume colectiv, datorii pe care aceasta le-a acumulat pînă a se reorganiza. Astfel, potrivit Codului civil al Republicii Moldova, în cazul reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau în cooperativă, asociaţii continuă, în termen de trei ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute pînă la reorganizare (art.135 alin.(1)). Mai mult decît atît, asociatul nu va fi eliberat de răspundere nici în cazul în care, pînă la expirarea termenului de trei ani, va încerca să înstrăineze cuiva partea sa din capitalul social. Aceste rigori au fost introduse în scopul de a proteja interesele creditorilor. Or, aceşti creditori au intrat în anumite legături comerciale cu societatea în nume colectiv, fiindcă vedeau o siguranţă în faptul că asociaţii purtau răspundere nelimitată pentru datoriile întreprinderii. Iar acum, cînd întreprinderea nu mai exista, creditorii ar risca să nu-şi poată întoarce banii sau bunurile acordate societăţii în chirie sau cu împrumut. Dizolvarea. După exemplul altor persoane juridice, societatea în nume colectiv se dizolvă dacă este prezent cel puţin unul dintre 187

E.Cîrcei. Op.cit., p.191.

213

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

următoarele temeiuri: a) a expirat termenul pentru care a fost fondată; b) şi-a atins scopul pentru care a fost constituită sau, dimpotrivă, nu a reuşit să-l atingă; c) hotărîrea de dizolvare a fost luată de către organul ei de conducere; d) a existat o hotărîre de dizolvare emisă de instanţa de judecată; e) în caz de insolvabilitate; f) faptul că nu mai are nici un participant (art.86 alin.(1) din Codul civil). Alături de aceste temeiuri de dizolvare, societatea în nume colectiv se dizolvă şi dacă în ea rămîne un singur membru. Acest ultim membru rămas are dreptul ca în termen de şase luni să reorganizeze societatea. Dacă în termenul respectiv nu o va face, societatea în nume colectiv urmează a fi dizolvată. Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare.

§2. Societatea în comandită 2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită Istoricul. Societatea în comandită îşi are geneza din Evul Mediu. Ea a fost inventată pentru a ocoli rigorile dreptului religios şi ale regulamentelor militare care interziceau persoanelor bogate (clerici, nobili, militari) să acorde împrumuturi cu dobîndă. Marii deţinători de capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată un statut social care nu le permitea să se ocupe cu comerţul. Astfel, trebuia găsit un artificiu juridic care, pe de o parte, să servească la ocolirea intrdicţiei privind acordarea de împrumuturi cu dobîndă, iar, pe de altă parte, să permită preoţilor, nobililor şi militarilor să se implice în afaceri. Un asemenea artificiu a fost găsit prin reglementarea societăţii în comandită. Mecanismul era următorul: deţinătorii de capitaluri încredinţau în baza unui contract (denumit commenda188) anumite sume de bani unor negustori profesionişti sau unor căpitani de corăbii pentru ca aceştea să le folosească în afaceri, urmînd ca beneficiile obţinute să fie împărţite între ei. Pe această cale, deţinătorii de capital investeau banii şi riscau doar în limita sumelor încredinţate189. 188 189

Cuvîntul provine de la lat. accomendare, ce înseamnă a se încredinţa cuiva. S.Mămăligă. Op.cit., p.258.

214

DREPTUL AFACERILOR

Cei care încredinţau sume de bani altora spre utilizare în afaceri comerciale au fost denumiţi comanditari, iar cei care, primind aceste sume, se angajau să le folosească pentru derularea unor afaceri comerciale au fost numiţi comanditaţi. În prezent, societatea în comandită este reglementată, sub diferite denumiri, de majoritatea legislaţiilor europene, cu excepţia cîtorva ţări (Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Grecia şi Liechtenstein). În legislaţia Republicii Moldova societatea în comandită este reglementată de Codul civil, la art.136-144190. Această formă de organizare juridică se întîlneşte rar în practică, investitorii preferînd societatea cu răspundere limitată, cu care este mult mai uşor de lucrat. Definiţie. Definiţia legală a societăţii în comandită o găsim în Codul civil, şi anume: societatea în comandită este societatea comercială în care, de rînd cu membrii care practică în numele societăţii activitatea de întreprinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă în limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii (art.136 alin.(1)). În literatura de specialitate sînt redate mai multe definiţii ale societăţii în comandită. Mai reuşită o considerăm pe cea expusă de către profesorul Stanciu Cărpenaru, potrivit căruia societatea în comandită se prezintă drept o societate formată prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun mai multe bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita aportului lor (asociaţii comanditari)191. Societatea în comandită oferă posibilitatea celor care au idei, sînt buni profesionişti în diferite domenii, dar nu au capital, să se 190 Un articol consacrat societăţii în comandită este prevăzut şi în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, dar, aşa cum s-a menţionat deja, legea respectivă aproape că nu-şi mai are aplicare, din motiv că a fost abrogată în mod tacit de prevederile Codului civil. 191 S.D.Cărpenaru. Op.cit., p.283.

215

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

asocieze cu persoane care dispun de capital, dar nu au idei sau posibilităţi de realizare192. În mare parte, societatea în comandită se aseamănă cu societatea în nume colectiv. Singura deosebire constă în faptul că asociaţii în cadrul societăţii în comandită sînt de două feluri, comanditaţi şi comanditari. Esenţa societăţii constă în faptul că comanditaţii gestionează banii şi bunurile transmise societăţii de către comanditari, iar beneficiul se repartizează între comanditaţi şi comanditari conform actului de constituire193. Avantaje şi dezavantaje. Avantajele pe care le aduce societatea în comandită sînt puţine. Pe de o parte, asociaţii comanditari, care dispun de mijloace financiare, au posibilitatea să le investească, încasînd beneficii fără a se implica în activitatea societăţii şi fără a risca o răspundere nelimitată, iar, pe de altă parte, asociaţii comanditaţi, care nu au suficient capital dar au iniţiativă, au ocazia să atragă capital în condiţii mult mai avantajoase decît cele ale unui împrumut şi să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii unor beneficii194. Din nefericire, societatea în comandită este aspru criticată în doctrină, apreciindu-se că ea a devenit total desuetă („învechită”), iar în practică ea nu se mai bucură de interes din partea oamenilor de afacere195. Pînă acum nu este clar, de ce comanditaţii ar trebui să răspundă cu întreaga avere pe care o au, odată ce ei nu au depus în capitalul social nimic, în afară de munca pe care o desfăşoară de zi cu zi? Particularităţile. Din definiţia dată societăţii în comandită se deduc următoarele particularităţi ale acestei forme de organizare juridică:  Se bazează pe asocierea între două categorii de persoane, unii se numesc comanditaţi, alţii - comanditari. 192 G.Mărgineanu, L.Mărgineanu. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Elena - V.I., 2004, p.99. 193 N.Roşca, S.Baieş. Op.cit., p.318. 194 S.Mămăligă. Op.cit., p.260. 195 Ibidem, p.258.

216

DREPTUL AFACERILOR

 Răspunderea comanditaţilor şi comanditarilor pentru datoriile societăţii este diferită: comanditaţii răspund nelimitat şi solidar, iar comanditarii răspund doar în limita aportului depus la momentul fondării societăţii în comandită.  Asocierea are la bază încrederea deplină unii în ceilalţi. Din acest considerent, despre societatea în comandită şi societatea în nume colectiv se mai spune că sînt societăţi intuitu personae. 2.2. Constituirea societăţii în comandită Actul de constituire. Societatea în comandită se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat. Documentul principal în temeiul căruia este acceptată înregistrarea se numeşte act de constituire. Actul de constituire trebuie să cuprindă: numele, locul, data naşterii, domiciliul, cetăţenia şi datele din buletinul de identitate al comanditaţilor şi comanditarilor persoane fizice, iar dacă aceştea sînt persoane juridice, în actul de constituire se indică denumirea, sediul, naţionalitatea şi numărul de înregistrare. De asemenea, în actul de constituire a societăţii în comandită se indică denumirea acesteia; obiectul de activitate; sediul; organele de conducere; aportul depus de către comanditaţi, modul şi termenul de vărsare; răspunderea comanditaţilor pentru încălcarea termenului de vărsare a aportului; dacă în capitalul social au fost depuse bunuri, se indică valoarea bănească a acestora şi felul cum a fost făcută evaluarea; procedura de admitere a noilor comanditaţi şi comanditari, dar şi procedura de excludere în caz de nerespectare a angajamentelor asumate prin actul de constituire (art.108 şi art.137 din Codul civil). Asociaţii: comanditaţii şi comanditarii. Legea prevede că societatea în comandită trebuie să aibă cel puţin doi fondatori, un comanditat şi un comanditar. Dacă se ajunge la situaţia în care societatea nu mai are nici un comanditat ori nici un comanditar, ea are la dispoziţie 6 luni pentru a găsi o persoană în loc; în caz contrar, societatea va trebui dizolvată. În calitate de comanditaţi şi comanditari pot fi atît persoanele fizice, cît şi cele juridice. 217

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Comanditaţi sînt persoanele care desfăşoară în numele societăţii activitatea de întreprinzător, administrează şi reprezintă societatea şi care, în cazul apariţiei unor datorii, răspund nelimitat şi subsidiar pentru datoriile societăţii. Numărul de comanditaţi ai societăţii în comandită nu poate fi mai mic de 1 (unul) şi, respectiv, nu poate fi mai mare de 20 (douăzeci)196. În acest sens, comanditaţii se aseamănă foarte mult cu asociaţii din cadrul societăţii în nume colectiv. Am putea face o paralelă între comanditaţii societăţii în comandită şi asociaţii societăţii în nume colectiv. Ambii au acelaşi statut juridic - răspund nelimitat („din banii personali”) pentru datoriile societăţii, iar dacă sînt mai mulţi, atunci răspund în mod solidar („împreună”). O persoană poate fi comanditat doar într-o singură societatea în comandită. Mai mult decît atît, comanditatul nu poate fi în acelaşi timp asociat al unei societăţii în nume colectiv, şi viceversa: asociatul societăţii în nume colectiv nu are dreptul să fie comanditat în cadrul societăţii în comandită. Comanditari sînt persoanele care finanţează societatea în comandită. Ei nu participă la desfăşurarea activităţii de întreprinzător. În cazul în care societatea în comandită are multe datorii, comanditarii vor răspunde numai în limita participaţiunii la capitalul social. Statutul juridic al comanditarului este asemănător cu cel al asociatului din cadrul societăţii cu răspundere limitată197. Ambii suportă riscurile doar în mărimea aportului pe care l-au depus în capitalul social. Denumirea de firmă. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, denumirea societăţii în comandită trebuie să includă sintagma în 196 Codul civil nu stabileşte expres numărul maxim de comanditaţi. Dar, reieşind din art.136 alin.(4), potrivit căruia dispoziţiile cu privire la societatea în nume colectiv sînt aplicabile societăţii în comandită în măsura în care codul nu conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită, ajungem la concluzia că societatea în comandită poate avea cel mult 20 (douăzeci) de comanditaţi. Cu referire la comanditari, numărul maxim al acestora poate fi nelimitat. 197 N.Roşca, S.Baieş, op.cit., p.316.

218

DREPTUL AFACERILOR

limba de stat „Societate în Comandită” sau abrevierea „S.C.”. Alături trebuie să fie prezent numele de familie al unui dintre asociaţi. De exemplu, Societatea în Comandită „Munteanu” (pe scurt, S.C. „Munteanu”). Dacă asociaţi sînt mai mulţi, se folosesc cuvintele - „şi compania” sau „şi Co”. De exemplu, Societatea în Comandită „Munteanu şi compania” (mai pe scurt, S.C. „Munteanu şi Co”). Capitalul social. Pentru societatea în comandită nu este stabilită o mărime a capitalului social, astfel încît acesta poate fi oricît de mic, dar şi foarte mare. Capitalul social se formează din aporturile făcute de către comanditari. Aceste aporturi pot fi depuse în bani sau în bunuri (autovehicule, mobilă, computere etc.). În schimb, comanditaţii nu depun nimic în capitalul social. Ei contribuie la funcţionarea societăţii în comandită prin munca (fizică şi intelectuală), serviciile şi cunoştinele pe care le au; dar acestea, aşa cum se ştie, nu pot fi depuse ca aport la capitalul social. Pînă în momentul înregistrării societăţii, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din aportul subscris (la care s-a obligat), urmînd ca diferenţa să fie vărsată nu mai tîrziu de 6 luni de la data înregistrării (art.112 alin.(3) din Codul civil). 2.3. Funcţionarea societăţii în comandită Conducerea. Societatea în comandită este condusă de către comanditaţi. Fiecare dintre ei poată să reprezinte societatea şi să semneze documentele necesare pentru activitatea de zi cu zi, fără a avea nevoie de procură. Pentru a demonstra că sînt comanditaţi, vor trebui să prezinte extrasul eliberat de Camera Înregistrării de Stat în care este scris numele şi prenumele fiecăruia dintre ei. În ce priveşte comanditarii, aceştia nu au dreptul să participe la conducerea şi administrarea societăţii în comandită. Dacă totuşi doresc să reprezinte interesele societăţii, o pot face, dar numai în bază de procură, la fel cum procedează şi angajaţii de rînd ai întreprinderii. 219

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Drepturile şi obligaţiile. În general, comanditaţii au drepturi şi obligaţii asemănătoare cu cele ale asociaţilor în cadrul societăţii în nume colectiv. De cealaltă parte, drepturile şi obligaţiile comanditarilor se aseamănă foarte mult cu drepturile şi obligaţiile asociaţilor unei societăţi cu răspundere limitată. Drepturile comanditaţilor a) Principalul drept al comanditaţilor este de a conduce societatea şi de a lua parte la activitatea ei (art.138 din Codul civil). Ca şi în alte societăţi comerciale, asociaţii participă la conducerea societăţii în comandită prin intermediul adunării generale, avînd dreptul la un singur vot. b) Dreptul la o parte din beneficiu. Aportul asociatului comanditat constînd în muncă şi servicii, care nu se iau în considerare la formarea şi majorarea capitalului social, asociatul trebuie să obţină o plată pentru efortul fizic şi intelectual depus pentru societate. Această plată se face prin atribuirea unei părţi din beneficiul obţinut de societate198. Proporţia din beneficiu care urmează a fi repartizată comanditaţilor trebuie prevăzută expres în actul de constituire. Obligaţiile comanditaţilor a) Principala obligaţie a comanditaţilor este de a vărsa în capitalul social aportul promis. Dacă aportul se face în bani, aceştia se depun la o bancă comercială, pe un cont special, iar certificatul eliberat de bancă se prezintă la Camera Înregistrării de Stat pentru a efectua menţiunea în registrul persoanelor juridice. Aportul poate fi depus şi în bunuri. În acest caz, un evaluator independent va stabili care este valoarea bănească a bunurilor şi suma respectivă va fi reflectată în capitalul social, cu menţiunea între paranteze, de exemplu: „aport în mărime totală de 275.000 lei (bun mobil - autovehicul)”. b) Obligaţia de a participa la pierderile societăţii. Pierderile societăţii în comandită se repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la capitalul social, dacă actul de constituire sau acor198

N.Roşca, S.Baieş. Op.cit., p.318.

220

DREPTUL AFACERILOR

dul părţilor nu prevede altfel199. Dacă comanditaţii sînt mai mulţi la număr, aceştia pot să repartizeze între ei funcţiile. Drepturile comanditarilor. Comanditarii au următoarele drepturi: a) Să participe la împărţirea beneficiilor. Comanditarul are dreptul să primească partea ce i se cuvinte din veniturile societăţii proporţional participaţiunii sale la capitalul social. Modalitatea de încasare a profitului se va stabili la concret în actul de constituire. c) Să supravegheze şi să controleze cum îşi desfăşoară activitatea societatea în comandită; să ia cunoştinţă de dările de seamă, de bilanţurile anuale şi să le verifice cu datele din registre şi din alte documente justificative. d) Să se retragă din societate la sfîrşitul anului financiar şi să primească o parte din activele ei proporţional participaţiunii sale la capitalul social (art.139 alin.(1) lit.c) din Codul civil). Obligaţiile comanditarilor a) Principala obligaţie a comanditarului este de a depune în capitalul social aportul la care s-a obligat. Depunerea aportului se confirmă printr-un certificat eliberat de societate. b) Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica în administrarea societăţii. În acest sens, el nu va putea reprezenta societatea decît în bază de procură specială dată de către comanditaţii administratori pentru o operaţiune determinată200. În afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus, actul constitutiv al societăţii în comandită poate prevedea mai multe drepturi şi obligaţii pentru comanditaţi şi comanditari. Răspunderea. Comanditaţii răspund pentru obligaţiile societăţii cu averea personală pe care o deţin. În schimb, comanditarii răspund în limita contribuţiei pe care au depus-o în capitalul social. Deseori în doctrină se face referire la faptul că comanditaţii sînt nişte administratori, care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi solidar 199 200

V.Rusu, Gh.Focşa. Op.cit., p.103. S.Mămăligă. Op.cit., p.267-268.

221

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

pentru obligaţiile societăţii201. Or, în dreptul modern accentul este pus pe mărimea capitalului. De aceea, mai potrivit ar fi fost ca comanditarii să răspundă pentru datoriile societăţii, dar nu comanditaţii. Iată de ce numeroase state au eliminat din legislaţia lor acest gen de societate, care era actuală în Evul Mediu, dar a devenit anacronică în prezent. 2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită Societatea în comandită se dizolvă ca şi orice altă persoană juridică, în temeiul art.86 şi 87 din Codul civil. Dar, spre deosebire de alte persoane juridice, societatea în comandită se dizolvă dacă nu mai are nici un comanditat sau nici un comanditar (art.143). Dizolvarea nu se face imediat. Mai întîi se acordă un termen de 6 luni în care societatea în comandită trebuie să suplinească asociatul care lipseşte. Dacă nu o va face, societatea va trebui dizolvată. Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare. Lichidarea se face conform regulilor generale. Din averea rămasă după stingerea datoriilor se restituie cotele-părţi ale comanditarilor, iar restul se împarte între asociaţi, aşa cum s-a convenit în actul de constituire202. Pentru a scăpa de dizolvare, o soluţie ar fi reorganizarea. Societatea în comandită poate fi reorganizată în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau în cooperativă. În cazul reorganizării, comanditaţii continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizare.

201 202

Ibidem, p.258. N.Roşca, S.Baieş. Op.cit., p.323.

222

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ §1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată Definiţie, caracterele juridice. O societate cu răspundere limitată(abreviata ca curent S.R.L. ori SRL) este o formă legală de companie, o anumită persoană juridică, care are o răspundere limitată în faţa legii şi faţă de proprietarii acesteia. Este o formă hibridă de business avînd caracteristici atît ale unui parteneriat cît şi ale unei corporaţii, fiind mai flexibilă decît alte forme ale societăţii comerciale şi mai adecvată pentru un proprietar unic sau pentru un număr mic de membri 203. Una dintre cele mai răspîndite societăţi comerciale este societatea cu răspundere limitată. În Registrul de Stat al întreprinderilor, la data de 1 aprilie 2011, erau înregistrate 74 329 de societăţi cu răspundere limitată. Un prim act normativ care reglementa statutul acestui tip de societate comercială a fost pus în vigoare în Germania la 21 martie 1892, cînd Reichstagul la insistenţa deputatului Oheliheizer, a adoptat Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitata, apoi fiind preluată în 1925 în Franţa, iar în Republica Moldova şi-a găsit consacrarea pentru prima data prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.500/1991, care a fost înlocuită parţial prin dispoziţiile Codului Civil din 2002 la art.106-116, cuprinzînd dispoziţii comune cu privire la societăţile comerciale, şi la art.125-155, cuprinzînd dispoziţii speciale cu privire la SRL, şi apoi integral prin Legea nr.135/2007 cu privire la societăţile cu răspundere limitată204. Doctrina juridică romană defineşte societatea cu răspundere li203 Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial.- Bucureşti, 2000,pag.104 204 Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor. Vol.2,-Chişinău, 2006.-pag.36

223

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

mitată ca o societate constituită pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor205. Conform art.145 al Codului Civil al Republicii Moldova, societatea cu răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este divizat în părţi sociale, conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii. Reieşind din definiţie putem evidenţia următoarele caractere ale SRL: 1. Asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, societatea are un caracter intutio personae, ca şi societăţile de persoane; 2. Capitalul social nu poate fi mai mic de 5400 lei şi este divizat în anumite fracţiuni, părţi sociale; partea socială nu este titlu de valoare şi este transmisibil; 3. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lui; 4. Numărul asociaţilor poate fi între 2 şi 50 asociaţi; cu excepţie , poate fi constituită şi de o singură persoană; 5. Societatea dispune de o structură stabilă; Constituirea SRL. Fondatorii, actul de constituire, înregistrarea SRL. Societatea cu răspundere limitată se constituie printr-un singur document, numit în Codul Civil, act de constituire, adică acel contract de constituire şi în cazul constituirii de către un singur fondator numit statut. Conform Legii nr. 135\2007 cu privire la societatea cu răspundere limitata, art.12, actul de constituire se semnează de toţi fondatorii şi se autentifică notarial. Semnarea actului de constituire de către reprezentanţii fondatorilor se admite numai în baza procurii autentificate notarial. Actul de constituire se întocmeşte în limba de stat. Actul de constituire a societăţii cu răspundere limitată trebuie să conţină următoarele clauze: 205 Carpenaru, Stanciu D., Drept comercial romîn, ALL BACK, Bucureşti,2001, pag.336

224

DREPTUL AFACERILOR

 numele, locul şi data naşterii, adresele asociaţilor;  firma şi adresa societăţii;  obiectul de activitate;  participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor de vărsare;  valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi modul de evaluare , dacă au fost asemenea aporturi;  sediul;  structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii;  modul de reprezentare;  filialele şi reprezentanţele societăţii;  mărimea capitalului social;  mărimea părţii sociale a fiecărui asociat. Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită atît de persoane fizice cît şi persoane juridice cărora legea nu le impune vrio interdicţie, care trebuie să aibă capacitate de exerciţiu. Numărul asociaţilor este limitat de la minimum 2 la maximum 50 de persoane, şi, conform prevederilor Codului Civil şi anume art.145, poate fi constituită de către o singură persoană. Soţii pot fi asociaţi într-o societate cu răspundere limitată. Ei nu se pot constitui prin aporturi decît cu bunuri proprii, nu şi cu bunuri comune. Firma societăţii conform art.3 al legii nr.135/2007, se compune dintr-o denumire în limba de stat, care va include , în mod obligatoriu, cuvintele “societate cu răspundere limitată “, iar denumirea prescurtată va conţine abrevierea “S.R.L.” Societatea poate utiliza denumirea numai în formula în care este indicată în actul de constituire în Registrul de Stat al Întreprinderilor şi Organizaţiilor, denumirea este stabilită de fondatori în actul de constituire, fiind principalul atribut faţă de care se exprimă atitudinea şi recunoştinţa terţilor. Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral, obiect al societăţii poate fi orice activitate economica. Înregistrarea de stat a societăţii este importantă în procesul constituirii societăţii comerciale, deoarece odată cu înregistrarea socie225

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

tăţii se dobîndeşte personalitatea juridică şi devine subiect de drept. Conform Legii nr.135/2007, societatea se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat, în modul şi în termenul stabilit de lege. Procedura înregistrării poate fi iniţiată de oricare dintre fondatori sau de un terţ împuternicit de către fondatori prin procura autentificată. Organul de înregistrare verifică legalitatea actelor recepţionate pentru înregistrare şi, în termen de 15 zile, emite decizia de înregistrare sau decizia privind refuzul de a înregistra întreprinderea sau organizaţia. În caz că organul de înregistrare refuză să înregistreze societatea, atunci decizia privind refuzul înregistrării de stat trebuie să conţină motive întemeiate de refuz şi referinţe obligatorii la actele legislative şi alte acte normative care au fost încălcate în documentele de constituire sau în alte acte prezentate pentru înregistrare . Înregistrarea de stat a persoanei juridice nu se admite în cazurile: a) nedepunerii tuturor documentelor necesare pentru înregistrare; b) necorespunderii actelor de constituire sau altor documente depuse pentru înregistrare cerinţelor prevăzute de lege; c) încălcării procedurii legale de constituire, reorganizare, lichidare, suspendare sau reluare a activităţii persoanei juridice, de modificare a actelor de constituire ale persoanei juridice; d) constituirii unei noi persoane de către fondatorul persoanei juridice radiată din Registrul de stat ca rezultat al aplicării art.1741 din Codul fiscal - în decursul a 3 ani; e) încălcării, din motive neîntemeiate, a termenului de depunere a documentelor pentru înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire sau în datele înscrise în Registrul de stat.206; Înregistrarea de stat este o condiţie care oferă societăţii dreptul de a activa, societatea dobîndeşte capacitate juridică şi personalitate. Este în interesul fondatorilor să înregistreze societatea cît mai rapid. Capitalul social. Aporturile la capitalul social. Modul de evaluare a aporturilor. Modificarea capitalului social. Partea socială. Capitalul de rezervă. Capitalul social poate fi definit ca expresia va206 art. 13 al Legii nr. 220-XVI din 19.10.2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali

226

DREPTUL AFACERILOR

lorică a totalităţilor aporturilor în numerar şi în natură cu care fondatorii societăţii comerciale contribuie la constituirea patrimoniului ei, spre a asigura mijloace materiale necesare activităţii, atingerii scopurilor propuse. Conform prevederilor legale şi anume art.21 al Legii nr.135/2007, capitalul social al societăţii se constituie din aporturile asociaţilor şi reprezintă minima activelor, exprimată în lei, pe care trebuie să le deţină societatea, al cărei capital social nu poate fi mai mic de 5400 lei (300 de salarii minime) şi care urmează a fi vărsat în suma de cel puţin 40% pînă la înregistrarea societăţii, iar restul –în termen de jumătate de an după înregistrarea acesteia sau cum prevede actul de constituire. Capitalul de rezervă. Conform prevederilor legale, societatea este obligată să-şi formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Capitalul de rezervă al SRL poate fi utilizat doar în scopul acoperirii pierderilor sau la majorarea capitalului ei social, fiind ca o garanţie suplimentară pentru creditori. Pentru formarea capitalului de rezervă, se alocă nu mai puţin de 5% din beneficiul anual, pînă se atinge valoarea fixata în actul de constituire. Aporturile asociaţilor. Obligaţia principală asumată de către fondatori şi anume prin actul de constituire este aceea de a vărsa aportul la capitalul social. Capitalul social se constituie din aporturile asociaţilor în numerar(aporturi monetare, adică sume de bani) şi aporturi în natură(bunuri corporale, incorporale). Legea nu permite drept aport la capitalul social prestarea serviciilor de către asociaţi. Partea socială ale asociaţilor societăţii cu răspundere limitată reprezintă o fracţiune din capitalul ei social stabilit în funcţie de mărimea aportului la acest capital. Asociatul deţine o parte sociala. Conform Codului Civil, art.149, părţile sociale pot avea mărimi diferite şi sînt indivizibile, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Mărimea părţii sociale depinde de valoarea aportului vărsat de asociat la constituirea societăţii şi la majorarea capitalului social. Asociatul poate dobîndi una sau mai multe părţi sociale de la alţi asociaţi, iar valoarea propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor dobîndite şi cazul unui singur asociat, acesta deţine o parte socială 227

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

egală cu mărimea capitalului social. Dreptul asociaţilor asupra părţilor sociale se constată printr-un certificat care se eliberează la cererea asociaţilor de către administratorul societăţii. Transmiterea sau înstrăinarea părţilor sociale. În Codului Civil, în art.152 şi Legea nr.135/2007 art.25, utilizează cuvintele înstrăinare şi vînzare a părţii sociale. Înstrăinării i se potrivesc mau multe acte juridice, inclusiv donaţia, schimbul, aportul la capitalul social207. Părţile sociale se pot transmite în mod liber soţului, rudelor şi afinilor, în linie dreaptă, fără limită, şi în linie colaterală, pînă la gradul doi inclusiv, de asemenea între asociaţi şi societăţi, dacă în actul de constituire nu este prevăzut altfel. În cazul înstrăinării părţii sociale terţelor persoane , asociaţii au dreptul de preemţiune. Înstrăinarea părţii sociale se efectuează printr-o ofertă scrisă administratorului care, la rîndul său, urmează să informeze pe toţi asociaţii în termen de 15 zile de la data transmiterii. Acceptarea ofertei, se efectuează , de asemenea, în formă scrisă şi se transmite administratorului. În termen de 15 zile de la data primirii ofertei, asociatul este obligat să indice mărimea fracţiunii din partea socială, pe care intenţionează s-o dobîndească. În cazul în care există mai mulţi solicitanţi, fiecare dobîndeşte o fracţiune a părţii sociale în mărimea solicitată. În cazul dezacordului dintre ei, partea socială va fi distribuită proporţional părţii deţinute de fiecare asociat. Asociatul nu poate înstrăina partea socială pînă la vărsarea integrală a aportului subscris, cu excepţia cazului de succesiune. Actul juridic de înstrăinare a părţii sociale se autentifică notarial. Modificarea capitalului social în conformitate cu prevederile legale se face prin majorare sau reducere. Modificarea reprezintă o operaţiune de schimbare a actului de constituire, deoarece, conform art.107 alin.(2), art.146 din Codului Civil, art.13 din Legea nr.135/2007, mărimea capitalului social trebuie să fie indicat în actul de constituire, conform art.33 din Legea nr.220/2007, mărimea capitalului social se indică şi în Registrul de Stat. 207 Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată

228

DREPTUL AFACERILOR

După cum am menţionat mai sus capitalul social se poate modifica prin majorare, în urma majorării activele cresc şi, respectiv, garanţiile creditorilor chirografari se consolidează. Capitalul social poate fi majorat doar în acel caz, dacă fondatorii au vărsat integral aporturile la care s-au obligat prin actul de constituire. Un alt mod de modificare a capitalului social este reducerea lui, reducerea reprezintă o operaţiune care prezintă un pericol pentru creditorii societăţii, de aceea legislaţia stabileşte norme ce obligă informarea personală a fiecărui creditor şi publicarea unui aviz în Monitorul Oficial al Republicii Moldova cu privire la o eventuală reducere a capitalului social. Societatea nu poate reduce capitalul social sub minimul de 5400 lei , stabilit în lege7. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Răspunderea asociaţilor. După cum am menţionat mai sus, numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50. Participînd la constituirea societăţii cu răspundere limitată sau prin dobîndire, ulterior constituirii, unei părţi sociale se dobîndeşte calitatea de asociat, în momentul autentificării actului de constituire şi se consolidează prin înregistrarea de stat a societăţii. De asemenea, persoana poate deveni asociat şi prin succesiune, moştenind partea socială a asociatului decedat, iar în cazul persoanelor juridice ei de asemenea pot dobîndi părţi sociale în urma succesiunii drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice reorganizate. Principalele drepturi ale asociaţilor sînt următoarele: - dreptul de vot, oricare asociat poate să intervină în viaţa societăţii, prin exercitarea dreptului la vot în cadrul adunării generale a asociaţilor. Fiecare parte sociala dă dreptul la un vot; - dreptul de a participa la conducerea societăţii în conformitate cu prevederile legii şi ale actului de constituire, include de a participa la adunările generale ordinare şi extraordinare ale societăţii, dreptul de a include chestiuni în ordinea de zi a adunării şi de a-şi expune opinia asupra acestor chestiuni în cadrul adunării, dreptul de a desemna şi de a fi desemnat în organul executiv, în consiliul societăţii şi în organul de supraveghere. 229

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

- dreptul de a exercita controlul asupra modului de gestionare a societăţii, constă în controlul operaţiunilor efectuate de administratorul societăţii sau de persoanele cărora acesta le-a delegat împuternicirea; - dreptul de a fi informat despre activitatea societăţii, fiecare asociat are dreptul de a cunoaşte întreaga informaţie despre activitatea societăţii, precum şi de a lua cunoştinţă de actul constitutiv şi de modificările lui, de procesele-verbale ale adunării generale, ale consiliului, de a consulta registrele, documentele contabile, bilanţul contabil şi alte acte. - dreptul de a participa la repartizarea beneficiului, fiecare asociat are dreptul la încasarea beneficiului atît în timpul funcţionării societăţii, cît şi în cazul dizolvării şi lichidării acesteia, repartizarea beneficiului este interesul pe care l-au urmărit în comun, unindu-şi aporturile. Partea din profitul net care se plăteşte fiecărui asociat se numeşte dividend. Distincţia între dividend şi beneficiu constă în aceea că beneficiul aparţine societăţii, iar dividendele sînt ale asociaţilor. Dividendele se acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii, se obţin venituri reale, constatate prin bilanţul contabil. Dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fiecare asociat primind o sumă de bani proporţional cu numărul de titluri pe care le deţine, adică sub forma unui procent din capitalul social. Chiar şi în cazul dizolvării şi lichidării societăţii, fiecare asociat primeşte din activul patrimoniului societăţii ce a aportat la capitalul social după plata tuturor datoriilor pe care le are societatea faţă de terţele persoane. În actul de constituire poate fi prevăzută o distribuire inegală a rezultatelor obţinute cu ocazia lichidării. - dreptul de a înstrăina şi a dobîndi , în condiţiile legii, partea socială, asociatul poate înstrăina oricînd, prin act juridic autentificat notarial, partea socială pe care o deţine sau o fracţiune din ea, daca a vărsat integral aportul la care s-a obligat prin actul de constituire; - dreptul de a cere dizolvarea societăţii, fiecare asociat e în drept să ceară dizolvarea societăţii, adică încetarea acesteia, ca efect deschiderea procedurii de lichidare şi, în final încetarea societăţii ca su230

DREPTUL AFACERILOR

biect de drept, radierea din Registrul de Stat. Dizolvarea poate fi atît voluntară cît şi forţată, prin hotărîre judecătorească; - dreptul de a cere excluderea asociatului, oricare dintre asociaţi dacă constată că un alt asociat al societăţii a săvîrşit fapte prejudiciabile, are dreptul de a cere instanţei de judecată excluderea acestuia din societate208. La rîndul său asociatul pe lîngă drepturi mai are şi obligaţii, fiind următoarele: - să verse aportul la capitalul social în mărime, în modul şi în termenele stabilite în actul de constituire, este obligaţia de bază a asociatului. La data înregistrării de stat asociatul este obligat să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris, dacă în act sau lege nu este prevăzută o proporţie mai mare şi apoi restul sumei urmează a fi transmis în termen de 6 luni de la data înregistrării societăţii, iar aporturile naturale urmează a fi transmise de către asociaţi în termenul prevăzut de actul de constituire. - să nu divulge informaţia confidenţială a societăţii, asociatului îi este interzis să nu divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii. Divulgarea lor poate să aducă atingerea intereselor societăţii, la informaţie confidenţială poate fi atribuită informaţia ce ţine de producţie, tehnologie, activitatea financiară şi de altă activitate a agentului economic. De a păstră secretul comercial este în interesul asociaţilor. Administratorul urmează să decidă, în conformitate cu prevederile legale, Legea nr.171/1994 cu privire la secretul comercial, ce informaţii sînt confidenţiale şi să le aducă la cunoştinţă asociaţilor contra semnătură; - să comunice societăţii imediat despre schimbarea domiciliului sau a sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către societate şi asociatul ei209; Legea nr.135/2007 cu privire la societatea cu răspundere limitată Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată 208 209

231

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Asociaţii pot stipula şi alte obligaţii, avînd aceeaşi forţă obligatorie ca şi cele prevăzute de lege. Răspunderea asociatului, asociatul răspunde faţă de societate pentru prejudiciile cauzate acesteia prin întîrzierea vărsării aportului, precum şi prin neexecutarea obligaţiilor stabilite prin actul de constituire şi legea nr.135/2007. Excluderea asociatului din societate este posibilă la cererea adunării generale, a administratorului sau a unor asociaţi, ca drept temei pot servi următoarele condiţii: nevărsarea în termen a aportului subscris în actul de constituire, precum şi folosirea în scopuri proprii a bunurilor societăţii de către administrator sau comiterea unor fraude de către acesta. Excluderea asociatului se face de către instanţa de judecată printr-o hotărîre judecătorească. Asociatului exclus i se restituie în termen de 6 luni aportul vărsat, dar numai dacă a fost reparat prejudiciul cauzat.

§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată Dispoziţii generale. Organizarea şi funcţionarea SRL constituie o altă particularitate a societăţii. Aceasta formă de societate cuprinde reguli de organizare şi funcţionare atît de la societăţile de persoane, cît şi de la societăţile de capital. Organele societăţii cu răspundere limitată sînt: adunarea generală a asociaţilor - organul suprem al societăţii, administratorul - organul executiv, cenzorii - organul de control al societăţii. Adunarea generală a asociaţilor. Conform art.48 al legii nr.135/2007, organul suprem al societăţii cu răspundere limitată este adunarea generală a asociaţilor, legiuitorul califică adunarea generală a asociaţilor ca fiind organul suprem, fiindcă de competenţa acestui organ ţin cele mai importante probleme ale vieţii societăţii, reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea ei. Fiind cel mai important organ de conducere al societăţii, care este constituit din totalitatea asociaţilor, avînd plenitudinea de competent şi atribuţii, cum ar fi: 232

DREPTUL AFACERILOR

- modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă redacţie; - desemnarea membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului, eliberarea înainte de termen a acestora; - urmărirea pe cale judiciară a membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului pentru prejudiciile cauzate societăţii; - modificarea cuantumului capitalului social; - aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual, repartizarea beneficiilor; - alegerea şi revocarea revizorului; - adoptarea hotărîrii cu privire la reorganizarea, lichidarea societăţii , precum şi aprobarea planului de reorganizare, numirea lichidatorului şi aprobarea bilanţului de lichidare; - înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii şi alte atribuţii, enumerate în art.49 al Legii nr.135/2007; Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de cîte ori este nevoie, dar cel puţin o dată pe an. Periodicitatea convocării adunării generale se stabileşte în actul de constituire, ea se poate convoca în şedinţe extraordinare ori de cîte ori este nevoie, la cererea asociaţilor care deţin de la 10% în sus din capitalul social sau cînd balanţa societăţii arată că valoarea activelor nete ale societăţii constituie jumătate din mărimea capitalului social. Adunarea generală ordinară se convoacă, la sfîrşitul fiecărui an financiar pentru a fi aprobate dările de seama şi bilanţul anual, de asemenea repartizarea beneficiilor obţinute şi aprobarea planului de perspectivă pe anul următor. Convocarea se face de către administratorul societăţii nemijlocit sau la cererea asociaţilor, care împreună reprezintă, cel puţin, 10 la sută din voturile societăţii. Asociaţii sînt informaţi în formă scrisă despre timpul, locul şi ordinea de zi, cel tîrziu cu 15 zile pînă la convocarea adunării generale. Fiecare asociat are dreptul să propună chestiuni pentru a fi incluse în ordinea de zi a adunării generale, cu condiţia că ele sa fie aduse la cunoştinţă tuturor asociaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de adunare, iar acelea chestiuni care nu au fost 233

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

incluse sau care nu au fost aduse la cunoştinţa asociaţilor nu pot fi examinate. Adunarea generală a asociaţilor este deliberativă, daca la ea vor fi prezenţi cel puţin ¾ din numărul total de asociaţi, iar în cazul dacă nu este întrunit numărul necesar de asociaţi, atunci în acest caz, administratorul va convoca o nouă adunare generală, cu aceeaşi ordine de zi, într-un termen de 2 săptămîni de la ultima adunare generală, care va fi deliberativă indiferent de numărul prezenţilor asociaţi. Fiecare asociat din cadrul adunării generale, în dependenţă de mărimea cotei de participare la capitalul social a societăţii cu răspundere limitată, are dreptul la vot. Adunarea generală adoptă hotărîri cu simpla majoritatea de voturi în diferite probleme, iar asupra acelor chestiuni ce ţin de modificarea statutului, aprobării dării de seamă anuale, excluderea unui asociat din societate, precum şi reorganizarea şi lichidarea societăţii, e nevoie de o majoritate de voturi pentru adoptarea hotărîrilor. Hotărîrile care sînt luate în cadrul adunării generale urmează a fi semnate de cel puţin doi participanţi la adunarea generală şi se trec în registrul de decizii, care este ţinut de administratorul S.R.L. Hotărîrile adunării generale a asociaţilor sînt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Administratorii societăţii cu răspundere limitată. S.R.L. este administrată de către organul executiv, care la rîndul lui poate fi atît colegial (directive, comitete de conducere, consiliu de administrare) cît şi unipersonal (director, administrator, preşedinte). Administratorul este ales de către adunarea generală a asociaţilor şi se subordonează acesteia. Acelea persoane care sînt declarate incapabile sau persoanele condamnate sau acelea care nu şi-au ispăşit pedeapsa nu pot fi administratori. Administratorul este acel organ care face toate operaţiile pentru aducere la îndeplinire a obiectului societăţii, în afară de restricţiile stabilite prin actul de constituire. În competenţa organului executiv intră următoarele atribuţii: organizarea activităţii societăţii, ţinerea lucrărilor de secretariat şi a evidenţei 234

DREPTUL AFACERILOR

contabile, angajarea lucrătorilor şi eliberarea lor, încheierea tranzacţiilor în numele societăţii, ţinerea registrului asociaţilor societăţii, întocmirea dării de seama anuale şi a bilanţului anual şi prezentarea lor la adunarea generală. Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii sau chiar a terţilor persoane, indiferent dacă este asociat sau neasociat. Răspunderea civilă intervine atunci cînd administratorul cauzează prin actele pe care le îndeplineşte un prejudiciu. În situaţia în care organul este colegial, ei răspund solidar, oricare din membri poate fi obligat pentru acoperirea pagubei. Administratorul răspunde penal în cazul unor fapte considerate infracţiuni, prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova. Organul de control este acea comisie de cenzori, iar în societate cu un număr mic de asociaţi – revizorul (cenzorul). Cenzorii se aleg de către adunarea generală pe o perioadă de cel puţin de 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Membrii ai comisiei de cenzori pot fi atît asociaţii, cît şi alte persoane; cel puţin unul dintre membrii comisiei de cenzori trebuie să fie contabil autorizat în condiţiile legii sau contabil expert. Nu pot fi membri ai comisiei de cenzori administratorul societăţii, contabilul societăţii, precum şi rudele acestora, persoanele declarate incapabile sau cele condamnate pentru diferite infracţiuni. Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii economico-financiare a societăţii. Controlul se face periodic, din proprie iniţiativă sau la cererea asociaţilor. Legiuitorul obligă cenzorul să efectueze un control după expirarea exerciţiului financiar, verificînd rapoartele financiare pregătite de administrator. Persoanele cu funcţie de răspundere ale societăţii sînt obligate să prezinte comisiei de cenzori toate actele necesare pentru efectuarea controlului, inclusiv dacă e nevoie şi de unele explicaţii scrise sau orale. În baza acestor date, în urma controlului, comisia de cenzori va întocmi un raport semnat de toţi membrii comisiei de cenzori care au participat la control, pe care îl va prezenta adunării generale. În caz că unul dintre membrii comisiei nu este de acord cu concluziile raportului, atunci el are tot dreptul de a-şi expune opinia sa în mod separat, care va fi anexată la raport. 235

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

În cazul depistării unor încălcări grave în activitatea societăţii, comisia de cenzori poate cerea convocarea adunării generale şi să participe cu vot consultativ la şedinţele acesteia. Atribuţiile comisiei de cenzori a societăţii cu răspundere limitată, pot fi delegate unei companii de audit, în baza hotărîrii adunării generale.

§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică succesoare, care există sau care ia naştere prin reorganizare210. În conformitate cu prevederile Codului Civil art.69-85 şi art.80 al Legii nr.135/2007, societatea se poate reorganiza prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare), sau transformare. Ca efect al reorganizării, are loc dizolvarea unor persoane juridice (absorbţia), constituirea unor alte persoane juridice (separarea), fie dizolvarea şi constituirea care se produc concomitent (contopirea şi divizarea). Procesul de reorganizare cuprinde cel puţin două persoane juridice şi produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor. Dizolvarea este o operaţiune juridică prin care societatea pune capăt activităţii sale de întreprinzător, fiind private de dreptul încheierii a noi acte juridice ce ţin de obiectul activităţii211. Societatea se dizolvă în temeiurile stabilite de Codul Civil art.art.86-87. De la data înregistrării hotărîrii de dizolvare şi pînă la data radierii sale din Registrul de Stat, societatea se afla în proces de lichidare, care se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor art.art.89-96, 98-99 al Codului Civil. Principalul efect, obligatoriu şi direct al dizolvării este lichidarea. 210 211

Roşca N., Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.1.Chişinau,2004, pag.312-313 Ibidem

236

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 17. SOCIETATEA PE ACŢIUNI §1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni Definiţie. Codul civil al Republicii Moldova defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea societate comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii (art.156 alin.(1)). Societatea pe acţiuni este o persoană juridică cu scop comercial al cărei capital este împărţit în acţiuni. Cu alte cuvinte, la alcătuirea ei participă mai multe persoane şi fiecare depune o cotă de participare exprimată în bani. Ulterior, aceşti bani adunaţi în capitalul societăţii pe acţiuni se preschimbă în nişte titluri, numite acţiuni. De aici vine şi denumirea organizaţiei, de societate pe acţiuni, adică societate bazată pe acţiuni. Fiecare membru al organizaţiei are la îndemînă una sau mai multe acţiuni, care îi dau posibilitatea să ceară de la societate partea care i se cuvine din cîştiguri. Societăţile pe acţiuni sînt considerate de doctrină cele mai moderne, mai evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale. Importanţa lor în orice economie de piaţă este deosebită212. De aceea, societăţile pe acţiuni mai sînt numite societăţi de capital. În legislaţia naţională, societatea pe acţiuni este reglementată de Codul civil (art.156-170) şi de Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997. Din definiţia societăţii pe acţiuni rezultă următoarele particularităţi ale acesteia: 1. Societatea pe acţiuni este o persoană juridică. Ca şi în cazul S.Mămăligă. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coord. M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.282. 212

237

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

altor persoane juridice, societatea pe acţiuni se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat. 2. Societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială, deoarece îşi pune scopul să obţină cît mai multe venituri; 3. Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece legea permite să existe societate pe acţiuni cu un singur fondator; 4. De regulă, societăţile pe acţiuni sînt întreprinderi bine cunoscute, cu venituri mari, cum ar fi băncile comerciale (Moldindconbank S.A., Victoriabank S.A. ş.a.), companiile de asigurări (Asito S.A., Sigur-Asigur S.A. ş.a.), alte întreprinderi (Apă-Canal S.A., Moldova-Gaz S.A., Moldtelecom S.A., Franzeluţa S.A., Carmez S.A. etc.). 5. Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni (cote-părţi), numite acţiuni. Fiecare acţiune costă o sumă de bani, de aceea ele mai sînt numite titluri de valoare şi pot fi uşor cumpărate, vîndute, puse în gaj etc.; 6. Poate să desfăşoare orice activităţi neinterzise de lege. În anumite situaţii, cînd legea cere, este nevoie şi de licenţă. 7. Fondatorii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia. Toate obligaţiile societăţii pe acţiuni sînt achitate din patrimoniul ei. Dacă se întîmplă ca societatea pe acţiuni să aibă multe datorii, ea va intra în procesul de insolvabilitate, iar în cele din urmă poate fi şi lichidată. 8) În practică, societatea pe acţiuni prezintă numeroase dezavantaje213. În primul rînd - cheltuielile mari pentru înregistrarea acesteia. Plafonul minim al capitalului social este de 20.000 lei şi faptul că acesta trebuia împărţit în acţiuni214 face ca puţini întreprinzători să dorească fondarea unei societăţi pe acţiuni. Mai avantajoasă este crearea unei societăţi cu răspundere limitată. 213 Pentru mai multe detalii a se vedea L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.84. 214 Acţiunile trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare.

238

DREPTUL AFACERILOR

§2. Constituirea societăţii pe acţiuni Documentele principale de constituire a societăţii pe acţiuni sînt două: contractul de societate şi statutul societăţii. Pînă la înregistrarea de stat, contractul de societate are prioritate faţă de statutul societăţii. În contractul de societate se stabileşte contribuţia fiecărui fondator la înfiinţarea societăţii. Pe lîngă aceasta, în contractul de societate sînt prevăzute: numele, prenumele şi alte date de identificare ale fondatorilor; b) denumirea societăţii pe acţiuni care urmează a fi constituită; c) scopul şi obiectul de activitate al societăţii; d) mărimea capitalului social; e) termenul de înfiinţare a societăţii, obligaţiile fondatorilor şi răspunderea acestora. Contractul de societate poate cuprinde şi alte date. Un moment important este că contractul de societate trebuie întocmit în limba de stat, semnat de către toţi fondatorii şi apoi autentificat notarial. Cu privire la statutul societăţii, subliniem că el trebuie să conţină aceleaşi date cuprinse în contractul de societate. Statutul societăţii are un rol important şi serveşte ca regulament de lucru pentru întreprindere. Înregistrarea de stat. Orice persoană juridică ia naştere numai din momentul înregistrării sale. În Republica Moldova toate persoanele juridice, inclusiv societăţile pe acţiuni, se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat215, într-un catalog special, numit Registrul de stat al persoanelor juridice. La momentul înregistrării, societăţii pe acţiuni i se atribuie şi un număr de identificare. Denumirea societăţii. Societatea pe acţiuni are o denumire a sa, stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor juridice. Denumirea trebuie să fie unicală şi să nu se confunde cu denumirile altor persoane juridice. Denumirea poate fi scrisă deplin sau prescurtat şi în mod obligatoriu trebuie să includă sintagma „Societatea pe Acţiuni” sau prescurtat - „S.A.”. De pildă: Societatea pe Acţiuni „Franzeluţa” ori prescurtat - S.A. „Franzeluţa”. 215 În fiecare centru raional din republică există un oficiu teritorial al Camerei Înregistrării de Stat, unde doritorii de a-şi fonda o întreprindere se pot adresa.

239

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Societăţile pe acţiuni care desfăşoară activităţi bancare trebuie să includă în denumire şi cuvîntul „Bancă”216; cele cu activităţi de bursă trebuie să includă şi cuvîntul „Bursă”217; cele cu activităţi de lombard trebuie să includă şi cuvîntul „Lombard”218 etc. Dacă la fondarea societăţii pe acţiuni participă şi persoane străine, în denumire se va înscrie: „întreprindere mixtă”219, iar dacă toţi fondatorii sînt persoane străine, se va indica: „întreprindere cu investiţii străine”220. Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sînt: a) adunarea generală a acţionarilor; b) consiliul societăţii; c) organul executiv; d) comisia de cenzori. Dacă societatea pe acţiuni are mai puţin de 50 de membri, prezenţa consiliului societăţii nu este necesară, atribuţiile sale fiind preluate de adunarea generală. Filiala şi reprezentanţa. Societatea pe acţiuni este în drept să fondeze filiale şi reprezentanţe. Prin filială se înţelege o componentă a societăţii pe acţiuni, amplasată în altă localitate. De exemplu, sediul întreprinderii S.A. „Corcodel” se află în mun.Chişinău, dar întreprinderea are înregistrate filiale la Cahul, Rezina şi Orhei. Filiala nu este persoană juridică. De asemenea, filiala nu are patrimoniu propriu, nu are răspundere proprie, iar în denumire trebuie să figureze denumirea persoanei juridice. Cu alte cuvinte, filiala depinde întru totul de persoana juridică care a creat această filială. În schimb reprezentanţa are mai puţine prerogative decît filiala. Deosebirea dintre filială şi reprezentanţă constă în faptul că prima poate efectua acte şi operaţiuni ca şi persoana juridică (încheie contracte, transferă sume de bani etc.), pe cînd reprezentanţa numai reprezintă interesele persoanei juridice în altă localitate (de exemplu, găseşte partenerii de afacere, face publicitate etc.). 216 Banca Comercială „Victoriabank” S.A.; Banca Comercială „MoldovaAgroindbank” S.A. etc. 217 De exemplu: „Bursa Universală de Mărfuri” S.A. 218 Aşa cum este: „Aureola & Lombard” S.A. 219 Întreprinderea mixtă „Orange-Moldova” S.A.; Întreprinderea mixtă „Sudzucker Moldova” S.A. etc. 220 Întreprinderea cu capital străin „Petrom Moldova” S.A.; Întreprinderea cu capital străin „Red Union Fenosa” S.A. etc.

240

DREPTUL AFACERILOR

Este important să ştim că acţiunile pe care le deţine societatea trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, întrun registru special. Fondatorii societăţii se numesc acţionari. Fiecare acţionar deţine una sau mai multe acţiuni, pe care le poate vinde dacă doreşte. În calitate de acţionar poate fi o persoană fizică, o persoană juridică ori chiar şi statul. De exemplu, la Societatea pe Acţiuni „Moldtelecom”, cele mai multe acţiuni le deţine statul. Drepturile acţionarului sînt următoarele: - să participe la adunările generale ale acţionarilor, să aleagă şi să fie ales în organele de conducere ale societăţii; - să primească cîştigurile (mai corect, dividendele) lunar ori la sfîrşitul anului; - să vîndă acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj ori să le doneze cuiva; - să primească o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei; - să ia cunoştinţă şi să facă copii de pe documentele societăţii. Acţiunile. Atunci cînd vorbim despre acţiune, înţelegem un document care valorează o anumită sumă de bani. Cel care deţine acţiunea se consideră proprietar la o mică parte din averea societăţii. Cu cît mai multe acţiuni deţine, cu atît are o putere de decizie mai mare. Printr-o înţelegere, acţionarii decid cît va costa o acţiune. Cel mai ieftin, o acţiune poate valora 1 leu, iar cel mai scump legea nu prevede, adică poate fi orice sumă. Un moment important este că la aceeaşi societate pe acţiuni toate acţiunile trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţionarii stabilesc că o acţiune va costa 15 lei, atunci toate acţiunile trebuie să coste 15 lei. Reieşind din faptul că cele mai mari întreprinderi din republică sînt societăţi pe acţiuni (în majoritate acestea sînt băncile, companiile de construcţie, cele de asigurări etc.), capitalul lor este de milioane; prin urmare, şi valoarea unei acţiuni este foarte mare. 241

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni Conform Legii cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997, organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sînt: 1. Adunarea generală a acţionarilor; 2. Consiliul societăţii; 3. Organul executiv; 4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul). 1. Adunarea generală a acţionarilor Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul suprem de decizie al societăţii. Ea se întruneşte cel puţin o dată pe an şi este compusă din totalitatea acţionarilor care participă la formarea capitalului social. Toate hotărîrile adunării generale se adoptă în mod colegial, pe baza principiului majoritar, şi sînt obligatorii pentru persoanele cu funcţie de răspundere şi acţionarii societăţii. Este important să cunoaştem că nu pot fi fondatori (acţionari) ai societăţii pe acţiuni persoanele declarate incapabile, persoanele condamnate pentru escrocherie, sustragerea de bunuri din avutul proprietarilor, abuz de serviciu, înşelăciune, abuz de încredere, fals, mărturii mincinoase, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de legislaţia penală a Republicii Moldova. În calitate de organ deliberativ (care ia decizii), adunarea generală este chemată să decidă atît asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cît şi asupra unor probleme deosebite, care vizează chestiuni urgente ce nu suportă amînare221. Avînd în vedere această situaţie, legea reglementează două feluri de adunări generale: a) adunarea generală ordinară şi b) adunarea generală extraordinară. Atribuţiile adunării generale. Potrivit art.50 alin.(3) şi (4) din Legea privind societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997, adunarea generală a acţionarilor are următoarele atribuţii exclusive: - aprobă direcţiile prioritare ale activităţii societăţii; - hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social; S.Mămăligă. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. - Chişinău: Museum, 2001, p.284. 221

242

DREPTUL AFACERILOR

- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi completările aduse în statut; - aprobă regulamentul consiliului societăţii şi regulamentul comisiei de cenzori; - alege membrii care vor face parte din consiliul societăţii şi comisia de cenzori, le stabileşte mărimea salariului, hotărăşte cu privire la tragerea la răspundere sau eliberarea de răspundere a acestor membri; - hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii; - hotărăşte cu privire la modul de repartizare a profitului anual, inclusiv plata dividendelor şi acoperirea pierderilor; - confirmă organizaţia care va efectua auditul în cadrul societăţii; - examinează şi aprobă darea de seamă financiară anuală a societăţii, darea de seamă a consiliului societăţii, a organului executiv şi a comisiei de cenzori; - hotărăşte cu privire la reorganizarea sau dizolvarea societăţii; - hotărăşte în privinţa deschiderii de noi filialele şi reprezentanţe, precum şi numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor lor. Adunarea generală îşi poate asuma şi orice alte atribuţii, dacă acestea au fost prevăzute în statutul societăţii. De asemenea, adunarea generală poate transmite o parte din atribuţiile sus-menţionate către consiliul societăţii. Decizia cu privire la convocarea adunării generale (ordinare şi extraordinare) este luată de consiliul societăţii, iar toate chestiunile organizatorice sînt pe seama organului executiv. În decizia cu privire la convocare se va indica: organul de conducere care a decis convocarea; data, locul şi ora ţinerii adunării generale; ordinea de zi; modul de înştiinţare a acţionarilor despre ţinerea adunării generale; sub ce formă se va ţine adunarea generală; textul buletinului de vot, dacă votarea se va face cu întrebuinţarea buletinelor de vot. De asemenea, se va indica cine este secretarul şedinţei, numele şi prenumele acestuia. Mai apoi, decizia de convocare a adunării generale trebuie adusă la cunoştinţa acţionarilor, prin poştă sau prin publicarea unui anunţ în presă. 243

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Informarea acţionarilor despre materialele de pe ordinea de zi. Informaţiile referitoare la fiecare problemă, în legătură cu care se va lua o hotărîre, trebuie puse la dispoziţia acţionarilor. Acestea trebuie să fie exacte, oportune şi complete, astfel încît acţionarii săşi poată exprima votul în deplină cunoştinţă de cauză222. Ei trebuie să aibă timp pentru a se informa şi a se pregăti. În acest scop, legea prevede materialele ce urmează a fi prezentate acţionarilor (art.56 alin.(2) Legea privind societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997). Materialele vor fi trimise prin poştă acţionarilor sau, dacă în decizia de convocare s-a prevăzut astfel, vor fi numai afişate pe un panou sau la intrarea în sediul organizaţiei. Despre locul afişării informaţiei acţionarii trebuie înştiinţaţi prin telefon, fax, e-mail etc., pentru a o citi223. Desfăşurarea adunării generale. Lucrările adunării generale sînt conduse de preşedintele consiliului societăţii. Dacă acţionarii doresc, prin vot ei pot alege o altă persoană care să dirijeze lucrările adunării generale. Modalitatea de manifestare a dreptului de vot va fi aleasă de adunare (deschis sau secret), cu o singură excepţie - la adunările generale ţinute prin corespondenţă sau sub formă mixtă votul va fi numai deschis224. Acţionarii au două posibilităţi de alegere: „pentru” sau „împotrivă”. După votare, buletinele de vot se numără de către o comisie specială, iar rezultatele se consemnează într-un proces-verbal şi se fac publice. 2. Consiliul societăţii Consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre adunările generale şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită conducerea şi controlul asupra activităţii societăţii. În activitatea Ibidem, p.301. Printre documentele ce urmează a fi afişate se află şi lista acţionarilor. Ea trebuie să fie întocmită în ordine alfabetică. 224 V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. - Chişinău: Bons Offices, 2007, p.125. 222 223

244

DREPTUL AFACERILOR

sa, consiliul societăţii se subordonează întru totul adunării generale a acţionarilor. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997, stabileşte mai multe atribuţii pentru consiliul societăţii, şi anume: - decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor; - decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii; - decide cu privire la repartizarea profitului; - face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata dividendelor; - aprobă fondul de salarizare pentru angajaţii societăţii; - decide cu privire la aderarea societăţii la diferite uniuni şi asociaţii de lucru etc. Alegerea consiliului societăţii. Membrii consiliului societăţii se aleg de adunarea generală a acţionarilor, precum şi al persoanelor străine de societate. Cerinţa legii în acest sens este ca acţionarii să reprezinte majoritatea. Durata mandatului de membru al consiliului este de 4 ani, iar aceleaşi persoane pot fi realese un număr nelimitat de ori. Funcţionarea consiliului societăţii. Conducerea consiliului societăţii este efectuată de către preşedintele acestuia, ales de adunarea generală. Preşedintele consiliului are următoarele atribuţii: - convoacă şedinţele consiliului societăţii; - încheie diferite acorduri cu membrii consiliului şi cu conducătorul organului executiv; - îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul consiliului societăţii. Şedinţele consiliului societăţii pot fi ordinare (se ţin cel puţin o dată pe trimestru) şi extraordinare (se ţin ori de cîte ori este nevoie). În cadrul consiliului, fiecare membru deţine un vot. Decizia se ia cu votul majorităţii membrilor consiliului prezenţi la şedinţă. Transmiterea votului de la un membru al consiliului la altul nu se admite. În caz de paritate de voturi, votul preşedintelui consiliului este decisiv. 245

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

3. Organul executiv al societăţii Organul executiv al societăţii se ocupă cu toate chestiunile de zi cu zi ale societăţii. El este responsabil de îndeplinirea hotărîrilor luate de adunarea generală şi de consiliul societăţii. În acelaşi timp, organul executiv se subordonează acestor două organe: adunării generale şi consiliului societăţii. Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (alcătuit din mai multe persoane) sau unipersonal (dintr-o singură persoană, numită în mod diferit: administrator, director ori manager). Şedinţele organului executiv colegial se convoacă de conducătorul acestuia. Legea permite conducătorului să acţioneze în numele societăţii fără a avea nevoie de procură. El poate să încheie diferite contracte, să aprobe statutul de personal, să emită ordine şi dispoziţii etc. 4. Organul de control (comisia de cenzori) Organul de control al societăţii pe acţiuni poartă denumirea de comisie de cenzori. Aceasta exercită controlul activităţii economicofinanciare a întreprinderii şi se subordonează numai adunării generale a acţionarilor. Membrii comisiei de cenzori se numesc cenzori, iar numărul lor trebuie să fie impar. În calitate de cenzori pot fi atît acţionarii, cît şi alte persoane. Una dintre cerinţe pentru persoanele care îşi doresc să devină cenzori se referă la studii, şi anume: să aibă studii în domeniul contabilităţii, economiei sau finanţelor. Nu pot fi aleşi cenzori în cadrul aceleiaşi societăţi pe acţiuni: membrii consiliului societăţii, membrii organului executiv şi lucrătorii din contabilitatea societăţii. Rolul comisiei de cenzori este de a efectua controlul activităţii economico-financiare a societăţii pe parcursul unui an de zile. În baza rezultatelor controlului, comisia de cenzori întocmeşte un raport, în care se semnează toţi membrii comisiei care au participat la control. Dacă cineva dintre membrii comisiei nu este de acord cu raportul, îşi va expune în scris opinia sa separată şi o va anexa la raport. Raportul comisiei de cenzori se prezintă în faţa adunării generale a acţionarilor. Dacă adunarea generală consideră necesar, ea poate 246

DREPTUL AFACERILOR

delega împuternicirile comisiei de cenzori către o organizaţie de audit, încheind cu aceasta din urmă contract de audit. Cu alte cuvinte, rămîne la discreţia adunării generale a acţionarilor să decidă dacă societatea pe acţiuni are nevoie de comisie de cenzori sau ar fi mai bine să apeleze la o companie de audit, care ar înlocui comisia de cenzori.

§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni Prin funcţionarea societăţii pe acţiuni se înţelege raporturile juridice care au loc în interiorul ei. De regulă, aceste raporturi apar între acţionari sau între acţionari şi societate. Ca urmare, este important să cunoaştem care sînt drepturile şi obligaţiile acţionarilor. 1. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor a) Dreptul la dividende. Prin dividend se înţelege profitul care îi revine acţionarului. Mărimea dividendelor se stabileşte la adunarea generală a acţionarilor. Dividendele se plătesc, de regulă, anual, însă la adunarea generală se poate decide ca achitarea dividendelor să se facă trimestrial sau chiar lunar. Cel mai frecvent, dividendele se plătesc cu mijloace financiare, dar legea nu interzice ca plata să se facă cu acţiuni, bunuri sau alte drepturi patrimoniale. b) Dreptul la o cotă-parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei. Dacă societatea se lichidează, bunurile rămase după satisfacerea creanţelor se repartizează între acţionari proporţional numărului şi valorii acţiunilor deţinute225. c) Dreptul de a-şi vinde acţiunile. De fapt, acţionarul poate şi dona acţiunile sale. Acest lucru îl poate face liber, oricînd şi oricui. d) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au toţi acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni pe care le deţin. e) Dreptul la vot. La adunarea generală a acţionarilor votarea se face după principiul „o acţiune cu drept de vot - un vot” (art.61 din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni). Votul poate fi deschis sau secret. 225 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2011, p.374.

247

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

f) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi informat este unul dintre cele mai importante drepturi ale acţionarilor. g) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii. Orice acţionar are dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii (consiliul societăţii, organul executiv sau comisia de cenzori). h) Obligaţia de a depune cota de participare în capitalul societăţii. Principala obligaţie a acţionarului este de a efectua plata vărsămintelor. Dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, ceilalţi fondatori îl pot constrînge pe cale judecătorească, cerînd executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate. e) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege, pentru a fi introduse în registrul acţionarilor.

§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni Societatea pe acţiuni îşi poate înceta activitatea prin reorganizare sau dizolvare. Reorganizarea societăţii se efectuează prin fuziune, dezmembrare şi transformare. Fuziunea înseamnă „alipirea” persoanelor juridice şi apariţia altora, mai noi. Fuziunea se face prin contopire ori absorbţie. Procesul invers celui de fuziune se numeşte dezmembrare. Aceasta constă în „dezlipirea” unor persoane juridice de la alte persoane juridice şi, în consecinţă, apar altele noi. Dezmembrarea se face prin divizare şi separare. În toate cazurile, hotărîrea de reorganizare se ia de adunarea generală a acţionarilor ori de instanţa judecătorească. În scurt timp de la luarea hotărîrii privind reorganizarea, societatea va înştiinţa în scris creditorii săi despre acest fapt şi va publica o comunicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Scopul este ca creditorii să afle şi să pretindă întoarcerea datoriilor de la societate. Prin dizolvare înţelegem o fază de pregătire a persoanei juridice pentru lichidare, adică pentru a fi desfiinţată pînă la urmă. Societatea 248

DREPTUL AFACERILOR

poate fi dizolvată numai prin hotărîre a adunării generale a acţionarilor sau prin hotărîrea instanţei judecătoreşti. O cerinţă prevăzută de lege este ca hotărîrea privind dizolvarea societăţii să fie publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a persoanei juridice. Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să îndeplinească operaţiile de lichidare a patrimoniului dobîndit în timpul existenţei sale226. Momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că persoana juridică nu poate să încheie noi contracte ce vizează obiectul său de activitate, însă ea trebuie să continue şi să finalizeze operaţiunile deja începute. Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare227. Imediat după publicarea hotărîrii de dizolvare, asupra societăţii începe procesul de lichidare. Cu această ocazie se creează o comisie specială sau se numeşte o singură persoană, lichidatorul, care îngrijeşte de lichidarea societăţii şi de radierea ei din registrul de stat. Procesul de lichidarea începe cu împărţirea bunurilor societăţii. Mai întîi, bunurile sînt folosite pentru acoperirea datoriilor societăţii faţă de creditori, iar din bunurile rămase se sting datoriile faţă de acţionari. Deşi mai rar, societatea poate fi supusă dizolvării forţate, prin hotărîre a instanţei de judecată. În acest caz, instanţa de judecată numeşte o persoană responsabilă - administrator fiduciar, care se ocupă de dizolvarea forţată a societăţii.

226 V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. - Chişinău: Bons Offices, 2007, p.86. 227 N.Roşca. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coord. M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.146.

249

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE

(cooperative de întreprinzător, de producţie şi de consum) §1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor Noţiune. Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe persoane organizează activităţi de producţie, de distribuţie şi prestări de servicii, bazate pe principiul întrajutorării. În viaţa de zi cu zi şi în literatura de specialitate cooperativele adeseori sînt numite „societăţi cooperatiste”, deoarece se aseamănă cu nişte societăţi, fiind alcătuite din cel puţin 5 membri. Această formă de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Prima cooperativă a fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, după care s-au creat şi altele. În Franţa s-au fondat cooperative de producţie care îşi propuneau să efectueze în comun lucrări de construcţie sau să realizeze diferite produse pe care să le vîndă, iar beneficiile rezultate să fie împărţite între asociaţi228. Prin cooperativă înţelegem o organizaţie de comerţ formată prin asocierea liberă a unui grup de persoane (mici producători, meseriaşi, întreprinderi), pentru producerea, cumpărarea, vînzarea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii229. Cu alte cuvinte, cooperativa reprezintă o asociere (unire) a mai multor persoane fizice şi/sau juridice care practică activitate de în228 R.P.Vonica. Dreptul societăţilor comerciale. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.483. 229 Potrivit statisticii furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la 01 ianuarie 2012 în Republica Moldova erau înregistrate 4021 de cooperative (cooperative de producţie, cooperative de consum şi cooperative de întreprinzător), ceea ce constituie 3% din numărul total de persoane juridice cu scop comercial existente în

prezent în republică.

250

DREPTUL AFACERILOR

treprinzător, pentru ca împreună să poată stabili mai uşor legături economice. Aşadar, la apariţia cooperativelor un rol important l-a avut munca în comun. În trecut, în ţările sistemului socialist erau răspîndite cooperativele agricole, în care ţăranii îşi aduceau în cooperativă pămîntul, munca o prestau în comun, iar cîştigurile (recoltele de cereale, fructe, legume etc.) le împărţeau între ei. În acest context, este posibil să se facă o analogie între colhozurile din trecut şi cooperativele din prezent. Am putea considera cooperativele ca o formă mai evoluată a colhozurilor care au existat în perioada U.R.S.S. Modul de constituire şi funcţionare a cooperativelor este prevăzut prin lege. În prezent, există mai multe legi care se referă într-o măsură mai mare sau mai mică la cooperative: Codul civil (art.171178), Legea privind cooperativele de producţie230, Legea privind cooperativele de întreprinzător231 etc. Caracteristica cooperativelor. 1) Scopul persoanelor (fizice şi/sau juridice) care au fondat o cooperativă este acordarea unui ajutor reciproc la desfăşurarea activităţii de întreprinzător. Cu alte cuvinte, toţi membrii fondatori ai cooperativei doresc să efectueze o afacere împreună. Însă, pentru aceasta ei trebuie să se înregistreze la Camera Înregistrării de Stat în calitate de persoană juridică, cu denumire proprie232. 2) Este important să cunoaştem că cooperativele pot activa în toate ramurile economiei naţionale şi sînt în drept să practice orice gen de activitate, cu excepţia celor care sînt interzise de lege. În dependenţă de genul de activitate pe care îl desfăşoară, se cunosc următoarele tipuri de cooperative: a) de prelucrare; b) de prestări servicii, inclusiv cele de consultanţă (contabilă, juridică, marketing, management etc.); c) de economii şi împrumut (au ca 230 Legea privind cooperativele de producţie, nr.1007 din 25.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.71-73. 231 Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73 din 12.04.2001// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.49-50. 232 Legea mai cere ca în denumire să figureze cuvîntul „cooperativă” şi să fie scris în limba romînă scopul principal al activităţii sale.

251

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

scop acordarea de împrumuturi cu dobîndă, aşa cum o fac şi băncile comerciale). 3) Cooperativa trebuie să aibă nu mai puţin de 5 membri. Această cerinţa este prevăzută de Codul civil şi este obligatorie pentru toate cooperativele din Republica Moldova. Dacă se întîmplă ca numărul membrilor să scadă, atunci cooperativa trebuie cît mai urgent să găsească alţi membri sau să se lichideze. 4) Pot fi membri de cooperativă persoanele juridice, dar şi persoanele fizice. Pentru persoanele juridice este necesar ca scopul lor să fie unul comercial, adică să urmărească obţinerea de venituri. În ce priveşte domeniul de activitate, acesta poate fi diferit, de exemplu: asigurări, transport, financiar-bancar, agricultură, turism etc. Cu privire la persoanele fizice, legea cere vîrsta minimă de 16 ani233. 5) Orice cooperativă trebuie să aibă un patrimoniu, care poate fi alcătuit din mijloace băneşte, bunuri transmise de membrii fondatori (terenuri, case, autovehicule, unelte de muncă etc.), din venituri (cîştigurile acumulate de cooperativă), donaţii, credite, împrumuturi şi alte valori materiale. Cooperativa se deosebeşte de alte persoane juridice cu scop lucrativ prin faptul că nu urmăreşte obţinerea profitului imediat, ci obţinerea unor avantaje reciproce, pe termen lung, pentru ca membrii cooperativei să vîndă mai uşor producţia, la un preţ mai înalt să acorde serviciile, să procure materii prime şi piese de rezervă la un preţ mai mic, să găsească investitori, piaţa de desfacere a mărfurilor, să efectueze lucrări la un preţ avantajos etc. Practica atestă că cooperativa este preferată de persoanele care dispun de anumite calificări pentru a desfăşura activitatea în comun234. În caz contrar, se poate ajunge la falimentarea afacerii. 233 Vîrsta de 16 ani a fost introdusă, deoarece la această vîrstă persoana obţine buletinul de identitate. 234 L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. - Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.87.

252

DREPTUL AFACERILOR

§2. Organele de conducere ale cooperativei Organul principal de conducere al cooperativei este Adunarea generală. Din componenţa ei fac parte membrii cooperativei (persoanele care au fondat cooperativa) care prin vot soluţionează toate problemele importante ce ţin de funcţionarea cooperativei. Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară. Adunarea generală ordinară se întruneşte de 2-3 ori pe an, conform unui grafic stabilit din timp, pe cînd adunarea generală extraordinară poate fi convocată oricînd, pentru soluţionarea unor probleme urgente. Printre cele mai importante atribuţii ale adunării generale se numără: a) decide cum să fie repartizat profitul; b) alege preşedintele cooperativei; c) adoptă hotărîri cu privire la primirea noilor membri în cooperativă sau excluderea din cooperativă; d) decide înfiinţarea de filiale şi reprezentanţe ale cooperativei în alte localităţi; aderarea cooperativei la uniuni de cooperative, retragerea din acestea etc. Deoarece adunarea generală se întruneşte rar, atunci cînd numărul membrilor cooperativei depăşeşte 50 de persoane, legea prevede că în cooperativă trebuie să fie creat obligatoriu un organ de lucru, numit Consiliul cooperativei235. Acest organ conduce activitatea întreprinderii pe parcursul întregului an, iar la sfîrşit face o dare de seamă în faţa adunării generale. Un alt organ de conducere al cooperativei este Preşedintele. Ca şi ceilalţi muncitori, preşedintele este angajat în baza contractului de muncă şi primeşte salariu. Preşedintele este considerat organ executiv şi se alege de către adunarea generală pe un termen de 4 ani. El are următoarele competenţe: a) să asigure îndeplinirea hotărîrilor adunării generale; b) încheie şi desface contractele de muncă cu salariaţii cooperativei; c) reprezintă cooperativa în relaţiile cu alte persoane. 235 Consiliul cooperativei se alege de către adunarea generală pe un termen de pînă la 3 ani, fiind format din cel puţin 3 persoane.

253

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Pe lîngă organele de conducere sus-menţionate, cooperativa mai dispune şi de Comisia de revizie, care efectuează controale ordinare (anuale) şi extraordinare (ori de cîte ori este necesar) privind starea economico-financiară a cooperativei, şi anume: cîştigurile, cheltuielile, posibilităţile financiare pe viitor etc. Controalele ordinare se efectuează o singură dată în an, pe cînd controalele extraordinare pot fi efectuate din iniţiativa proprie a comisiei, din iniţiativa adunării generale sau la cererea a cel puţin 10% din numărul total de membri. În urma controlului efectuat, comisia de revizie întocmeşte un raport pe care îl prezintă adunării generale236. Legea permite ca, în anumite situaţii, funcţiile comisiei de cenzori să fie transmise unei companii de audit, care, în schimbul unor sume băneşti, va efectua controlul economico-financiar al cooperativei.

§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative Societatea cooperatistă nu poate avea mai puţin de cinci membri. Calitatea de membru al societăţii cooperatiste o poate avea persoana fizică care a atins vîrsta de 16 ani şi persoana juridică237. Este important să cunoaştem că principalul document al cooperativei de producţie, în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile membrilor, este statutul cooperativei. Statutul cooperativei este alcătuit din clauze generale şi speciale. Clauzele generale din statut se referă la: a) denumirea; b) obiectul de activitate şi scopul; c) sediul; d) contribuţia membrilor la capitalul social; e) structura şi modul de funcţionare a organelor de conducere; f) filialele şi reprezentanţele cooperativei. Clauze speciale din statut sînt: a) modul de exercitare a dreptului la vot în cadrul cooperativei; b) răspunderea individuală a membrilor; c) cota în limita căreia unii membri pot să ia parte la fondarea cooperativei; d) felul în care se 236 V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. - Chişinău: Bons Offices, 2007, p.148. 237 L.Macovei. Codul civil în 1624 de tabele. - Chişinău: „Cartea” S.A., 2002, p.47.

254

DREPTUL AFACERILOR

face intrarea noilor membri în cooperativă, retragerea şi excluderea vechilor membri de cooperativă. În statut pot fi prevăzute şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în vigoare. Pornind de la dispoziţiile legilor în vigoare, şi anume: Codul civil, Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr.73/2001, Legea cu privire la cooperativele de producţie nr.1007/2002 şi Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000, putem evidenţia următoarele tipuri de cooperative: - cooperative de producţie; - cooperative de întreprinzător; - cooperative de consum. Indiferent de tipul cooperativei, ceea ce le caracterizează mai mult este scopul obţinerii de venituri. În caz contrar, dacă membrii fondatori ai cooperativelor nu ar avea nici un cîştig, ei nu ar avea interes să continue afacerea. Cooperativele aproape că nu se deosebesc de societăţile comerciale. În legătură cu aceasta, este întîlnită şi opinia potrivit căreia adevăratele cooperative sînt numai cele de întreprinzător, pe cînd celelalte cooperative (de producţie, de consum) nu se deosebesc cu nimic de societăţile comerciale, fiindcă la fel urmăresc obţinerea de profit şi împărţirea lui între membri238. În realitate, oricare dintre cooperative urmăreşte obţinerea de profituri.

§4. Cooperativa de producţie Definiţie. Cooperativa de producţie este o întreprindere înfiinţată de către 5 sau mai multe persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia, denumite în continuare cote de participare (art.1 al Legii privind cooperativele de producţie, nr.1007/2002). 238 N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2011, p.436.

255

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Cu alte cuvinte, cooperativa de producţie este o întreprindere alcătuită din cel puţin 5 persoane fizice, care sînt de acord să înceapă un mic business împreună prin a produce ceva, se bazează pe munca lor personală şi pe contribuţia (în bani sau în alte bunuri) adusă de ele însele la fondarea cooperativei. Din însăşi denumirea cooperativei rezultă că ea este fondată, în primul rînd, cu scop de producere, şi nu în alte scopuri comerciale, acest gen de activitate fiind caracteristic mai mult pentru întreprinderile bazate pe munca colectivă din sectorul agroindustrial239. Francezii au fost cei care au fondat cooperative de producţie, cu scopul de a efectua împreună lucrări de construcţie şi de a confecţiona diferite produse pe care mai apoi să le vîndă, iar beneficiile obţinute să le împartă între asociaţi. Mai tîrziu, cooperative de producţie au apărut în toate statele lumii. Avantajele de bază ale cooperativei de producţie se manifestă prin: - administrarea pe principii democratice a activităţii; - lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social; - unitatea intereselor de muncă, contribuţia economică şi ajutorul reciproc al membrilor cooperativei; - răspunderea membrilor pentru datoriile cooperativei se face în limita cotelor pe care aceștia le deţin în capitalul social. Dezavantajele cooperativei de producţie constau în faptul că: - pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat din cauza modului democratic de luare a deciziilor; - pot apărea neînţelegeri între membri referitor la contribuţia fiecăruia şi distribuirea veniturilor, care pot conduce la lichidarea cooperativei240. Aspecte ce ţin de fondarea cooperativei. O condiţie obligatorie la crearea cooperativei de producţie ţine de formarea capitalului 239

p.204. 240

A.Каленик. Коммерческое право. - Кишинев: Business-Elita, 2004, L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Op.cit., p.87.

256

DREPTUL AFACERILOR

social. Acesta se formează din aporturile aduse de către membrii cooperativei. În calitate de aport pot servi mijloacele băneşti şi bunurile. Bunurile pot fi transmise cooperativei cu drept de proprietate sau cu drept de folosinţă. Încă o particularitate a cooperativei de producţie se referă la mărimea cotei de participare deţinute de un membru al cooperativei şi care nu trebuie să depăşească 20% din capitalul social al cooperativei. Actul constitutiv al cooperativei de producţie se numeşte statut. Acesta trebuie să cuprindă: - denumirea şi sediul cooperativei; - scopul şi obiectul cooperativei; - condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de excludere din cooperativă; - modul de participare prin muncă personală a membrilor cooperativei la activitatea acesteia; - modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei; - mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi termenele de depunere a aporturilor în contul acesteia, responsabilitatea pentru încălcarea obligaţiilor privind depunerea aporturilor, precum şi modul de evaluare a aporturilor depuse în natură; - aporturile membrilor cooperativei la capitalul social, modul şi termenul de depunere a acestora; - modul de reprezentare a cooperativei; - modul de înstrăinare a cotei de participare; - competenţa adunării generale şi modul de convocare a acesteia, cvorumul şi alte condiţii de validitate a hotărîrilor adunării; - competenţa, componenţa, modul de alegere (desemnare) şi funcţionare a consiliului cooperativei, comisiei de revizie, preşedintelui cooperativei şi a altor organe de conducere ale cooperativei; - modul de formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor) cooperativei; - modul de distribuire a profitului net între membrii cooperativei; 257

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

- modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei; - lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a reprezentanţelor cooperativei; - modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei. Obţinerea calităţii de membru al cooperativei de producţie. Cooperativa poate primi oricînd noi membri. Persoana care solicită calitatea de membru depune o cerere de intrare în cooperativă. În cerere indică faptul că este de acord să respecte prevederile legislaţiei, statutul cooperativei, precum şi să execute hotărîrile organelor de conducere ale acesteia. Decizia de primire în cooperativă sau de refuz o adoptă adunarea generală. Refuzul de primire în cooperativă trebuie se fie comunicat solicitantului în scris. Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele drepturi: − să participe la conducerea societăţii, la adunările generale, să aleagă şi să fie aleşi în organele cooperativei; − să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei; − să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei; − să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a şedinţei consiliului cooperativei; − să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei; − să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru membrii cooperativei; − să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de participare; − să aibă acces la orice informaţie privind activitatea cooperativei; − să se retragă liber din cooperativă; − să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi prevăzute de statut; − să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte din patrimoniul rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor; În afară de acestea, membrii cooperativei de producţie pot dispune şi de alte drepturi, care nu contravin legislaţiei în vigoare, dar sînt prevăzute în statutul cooperativei. 258

DREPTUL AFACERILOR

Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei de producţie dispun de un şir de obligaţii: − să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi mărimile prevăzute de statut; − să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor personale introduse în statutul cooperativei; − să poarte răspundere materială în conformitate cu legislaţia muncii; − să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi ale regulamentelor cooperativei, precum şi să execute hotărîrile organelor ei. În statutul cooperativei pot fi prevăzute şi alte obligaţii ale membrilor cooperativei de producţie. Încetarea calităţii de membru al cooperativei. Calitatea de membru al cooperativei de producţie încetează în caz de: a) retragere din cooperativă; b) înstrăinare a cotei de participare; c) excludere din cooperativă; d) deces; e) reorganizare sau lichidare a cooperativei. Cooperativa agricolă de producţie. O variantă a cooperativelor de producţie în mediul rural sînt cooperativele agricole de producţie, care se caracterizează prin faptul că cel puţin 50% din volumul anual de vînzări constituie producţia agricolă obţinută de cooperativă241. Membrii cooperativei agricole de producţie transmit cooperativei pe un termen de cel puţin un an terenurile agricole care le aparţin cu titlu de proprietate. Dacă cooperativa dispune de surse financiare, ea are dreptul să cumpere terenuri agricole de la alţi proprietari. Terenurile cumpărate vor deveni proprietate comună a membrilor cooperativei.

§5. Cooperativa de întreprinzător Cooperativa de întreprinzător este o întreprindere alcătuită din cel puţin 5 membri persoane fizice sau juridice, în scopul de a contribui la obţinerea profitului de către membrii ei. De exemplu, la momentul actual piaţa Uniunii Europene şi cea din Federaţia Rusă 241

L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Op.cit., p.86.

259

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

sînt dominate de marii producători. Pentru a putea ajunge acolo, producătorii moldoveni se unesc, fondează cooperative de întreprinzător şi exportă producţia sub un singur nume242, iar profitul obţinut îl împart între ei. Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la obţinerea profitului de către membrii săi. În acest sens se disting cooperative de prelucrare, cooperative de prestări servicii, inclusiv agricole şi de consultanţă, cooperative de economii şi împrumut etc.243 Pot avea calitatea de fondator al unei cooperative de întreprinzător numai întreprinzătorii244. Cooperativele de întreprinzător se pot fonda şi activa în toate ramurile economiei naţionale. Ele pot să practice orice gen de activitate, cu excepţia celor interzise de lege. Dacă, pentru desfăşurarea unui gen de activitate este necesară licenţa, cooperativa o va obţine pînă la începutul activităţii245. Cele mai multe cooperative de întreprinzător se axează pe domeniul agriculturii. În cadrul cooperativei, unii membri se ocupă cu fructe, legume, cereale, alţii prestează servicii de mecanizare, de reparaţie a tehnicii, de transport etc. Împreună este mai uşor de lucrat şi veniturile sînt mai mari. Specific pentru cooperativa de întreprinzător este faptul că membrii cooperativei trebuie să participe la relaţiile economice dintre ei şi cooperativă. Potrivit Legii privind cooperativa de întreprinzător, nr.73/2001, cooperativa este obligată să livreze (presteze) cel puţin 50 la sută din volumul total al producţiei (serviciilor) proprii mem242 Cele mai mari dificultăţi producătorii le au cu vînzarea producţiei. Economia Republicii Moldova fiind o economie de piaţă, producătorul este nevoit să lupte pentru un loc pe piaţă, la care pretind zeci de concurenţi, inclusiv din alte ţări. Neavînd altă soluţie, pentru a reuşi în faţa concurenţei, cooperativele de întreprinzător par să fie soluţia cea mai bună pentru extinderea accesului pe pieţele externe. Or, producătorul de unul singur nu are suficiente posibilităţi de a reuşi. 243 L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Op.cit., p.87. 244 Acestea sînt: a) deţinătorul patentei de întreprinzător; b) întreprinzătorul individual; c) fondatorii gospodăriei ţărăneşti; d) fondatorii societăţilor comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colectiv, societatea în comandită); e) fondatorii întreprinderilor de stat şi municipale. 245 N.Roşca, S.Baieş. Op.cit., p.437.

260

DREPTUL AFACERILOR

brilor săi şi/sau să procure (să beneficieze) de la membrii săi în volum de cel puţin 50 la sută din totalul producţiei procurate (serviciilor primite) de către cooperativă (art.6). Cooperativa de întreprinzător se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat, în baza statutului. Acesta este un document care se prezintă la organul de înregistrare şi în care se menţionează cum va funcţiona cooperativa pe viitor. Pentru înregistrarea cooperativei de întreprinzător este necesar să existe cel puţin 5 membri, persoane fizice sau juridice. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de întreprinzător este reglementat prin Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73/2001. Un moment important este că denumirea cooperativei de întreprinzător trebuie să conţină abrevierea „C.Δ (adică „cooperativă de întreprinzător”). De exemplu, deplin se scrie Cooperativa de Întreprinzător „AgroProiect”, iar pe scurt - C.Î. „AgroProiect”. Răspunderea. Cooperativa de întreprinzător răspunde pentru datoriile sale cu bunurile pe care le are, adică cu întreg patrimoniul ei. Membrii cooperativei nu răspund pentru obligaţiile asumate de cooperativă.

§6. Cooperativa de consum Cooperativa de consum este o organizaţie necomercială, formată din cel puţin 7 persoane fizice, care convin să desfăşoare împreună activitatea de întreprinzător pentru satisfacerea intereselor şi nevoilor lor de consum. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de consum se reglementează prin Legea cooperaţiei de consum, nr.1252 din 2000. Spre deosebire de cooperativele de producţie şi cele de întreprinzător, care au ca scop principal obţinerea profitului, în cazul cooperativei de consum legea indică că scopul ei este unul necomercial. În realitate, se întîmplă că cooperativa de consum la fel urmăreşte obţinerea unor cîştiguri, altfel membrii ei nici nu ar avea interes să o fondeze. 261

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

În prezent, majoritatea tinerilor nu prea cunosc despre existenţa cooperativei de consum. Se susţine că cooperativa de consum din Republica Moldova este una dintre cele mai nerentabile structuri economice, o moştenire a fostului sistem sovietic. Cea mai răspîndită cooperativă de consum rămîne a fi „MOLDCOOP”. Ea se ocupă cu colectarea şi vînzarea produselor agricole, iar veniturile sînt mici. Orice cooperativă de consum trebuie să-şi pună în faţă anumite reguli de lucru, pe care să le respecte, şi anume: a) să satisfacă interesele membrilor cooperativei. Cooperativa trebuie să lucreze în aşa mod, ca să obţină venituri, iar membrii cooperativei să fie mulţumiţi. În caz contrar, membrii cooperativei nu ar avea nici un interes de a mai continua lucrul în cooperativă şi ea s-ar destrăma. b) să aibă la bază libera asociere. Membrii săi asociaţi pot intra şi ieşi benevol în/din cooperativă, fără a fi influenţaţi de cineva. c) să respecte principiul colaborării. În cooperativa de consum, deciziile se iau în mod colegial, prin vot. Membrii cooperativei se susţin reciproc şi colaborează între ei, cu partenerii economici din ţară şi de peste hotare. În aşa mod se realizează o dezvoltare continuă. d) activitatea cooperativei să fie una publică. Orice membru al cooperativei are dreptul să obţină informaţia de care are nevoie în legătură cu activitatea cooperativei. Totuşi, în anumite situaţii, organul de conducere poate hotărî ca unele şedinţe ale cooperativei să se desfăşoare „cu uşile închise”, iar deciziile să fie ţinute în secret. Cine poate fi membru al cooperativei de consum. Membru poate fi numai persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină, care a împlinit vîrsta de 16 ani. Pentru aceasta, persoana trebuie să depună o cerere, în care să indice numele şi prenumele, domiciliul, locul de muncă şi bunurile pe care le depune ca cotă de participare în capitalul social al cooperativei. La înfiinţarea cooperativei de consum trebuie să participe cel puţin 7 persoane. Înregistrarea se face la Ministerul Justiţiei. Cooperativele dintr-o anumită localitate se pot asocia şi forma uniuni te262

DREPTUL AFACERILOR

ritoriale. Dacă numărul cooperativelor dornice de asociere este mai mare şi fac parte din localităţi diferite, atunci legea permite asocierea lor în uniuni centrale. Se interzice amestecul statului în activitatea cooperativei de consum. În acelaşi timp, organele de stat sînt obligate să efectueze regulat controale, pentru a verifica dacă cooperativele de consum respectă prevederile legii. Cooperativa de consum se ocupă, în principal, cu următoarele genuri de activitate: a) comerţul cu amănuntul; b) alimentaţia publică; c) achiziţionarea produselor agricole şi de altă natură; d) producerea mărfurilor de larg consum; e) activitatea de asigurare, hotelieră, turismul intern şi extern, prestarea de alte servicii; f) activitatea investiţională; g) înfiinţarea de instituţii medicale, balneo-climaterice; h) acţiuni cultural-educative, sportive, ştiinţifice, tehnice etc.; i) promovarea relaţiilor economice cu cooperativele din alte state; j) exportul şi importul de mărfuri, produse şi servicii ş.a.

263

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ §1. Întreprinderea de stat Dispoziţii generale. Reieşind din prevederile Legii nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art.2, statul şi autorităţile administraţiei publice locale sunt antreprenori speciali. Activitatea de întreprinzător a statului este o novaţie şi reprezintă un fenomen social-economic complex.246 Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale care au capitalul format din bunurile transmise de fondatori la constituire sau în timpul funcţionării, fac parte din categoria persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ. Un autor rus, A.Businin menţionează în lucrarea sa, “Предпринимательство”, că activitatea de întreprinzător a statului este acea formă activităţii de întreprinzător care se desfăşoară prin intermediul întreprinderilor constituite de: - organele de stat, conform legislaţiei sunt împuternicite de a gestiona proprietatea statului, adică ne referim la întreprinderile de stat; - organele administraţiei publice locale, ne referim la întreprinderile municipale.247 Atît statul, cît şi unitatea administrativ-teritorială, că persoana juridică de drept public, poate fonda de sine stătător o persoană juridică pe care o dotează cu bunuri şi care, prin înregistrare la organul competent, dobîndeşte dreptul de a desfăşura independent activitatea 246 Doinikov I.V. Predprinimateliscoe Pravo. - Moscva: “PRIOR”, 2002, pag. 282 247 Businin A. Predprinimatelistvo.-Moscva, 1997.-pag.52-53

264

DREPTUL AFACERILOR

de întreprinzător cu scopul de a obţine profit. Principala deosebire a acestor întreprinderi de alte persoane juridice constă în aceea că, la crearea lor, bunurile nu se transmit în proprietate, ci în “gestiune operative” - întreprinderii de stat sau în “gestiune economică”- întreprinderii municipale. Referitor la întreprinderea de stat şi municipală, în doctrină rusă se menţionează că, din punct de vedere al circuitului economic, aceste instituţii nu sunt perfecte, deoarece participanţii acestui circuit trebuie să fie proprietari care de sine stătător dispun de bunurile lor. În cazul întreprinderilor de stat şi întreprinderilor municipale, însă, la circuitul economic participă subiecţi care nu au toate împuternicirile unui proprietar privind dispunerea de aceste bunuri, iar împuternicirile proprietarului acestor bunuri sunt limitate de legislaţie.248 Definiţia şi caracterele întreprinderii de stat. Statutul juridic al întreprinderilor de stat, modul de constituire şi de funcţionare sunt reglementate de Codul Civil art.179, de Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi art.20, de Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat şi de Hotărîrea Guvernului nr.770/1994 prin care a fost aprobat statutul – model al întreprinderii de stat. Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în întregime statului. Întreprinderea de stat este agent economic independent cu drepturi de persoană juridică, care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune, desfăşoară activitate de întreprinzător şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toate bunurile de care dispune.249 Reieşind din noţiune, putem evidenţia următoarele caractere ale întreprinderii de stat: • este o persoană juridică care este constituită de Guvern sau de autorităţile publice, împuternicită de a gestiona bunurile statului; • capitalul social aparţine statului în întregime, adică patrimoKommercescoe pravo: ceasti 1. Popondopulo V.F.-Moscva : Iurist, 2004.pag.196 249 Art.1, Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat, Monitorul Oficial nr.2/9 din 25.08.1994 248

265

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

niul ei se formează din bunuri de proprietate de stat, inclusiv proprietate publica; • are dreptul de gestiune operativă asupra bunurilor calificate ca fonduri fixe primite de la fondator, adică le posedă, le foloseşte la destinaţie, fără dreptul de a dispune de ele doar cu autorizaţia expresă a fondatorului, poate să dea în arendă, să le gajeze, să le transmită ca aport la capitalul social al altor persoane juridice, să facă investiţii în alte state; • este constituită pentru desfăşurarea, de regulă, activităţii de întreprinzător considerată monopol de stat, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise de lege; • poartă răspundere pentru obligaţiile sale în limita acestui patrimoniu. Întreprinderile, în general, precum şi cele de stat, în particular sunt considerate complexe patrimoniale, adică obiecte şi nu subiecte ale dreptului civil.250 Constituirea întreprinderii de stat. Din momentul înregistrării de stat, întreprinderea capătă drepturi de persoană juridică. În denumirea sa trebuie să fie inclusă sintagma în limba de stat “Întreprinderea de stat” sau abreviat “Î.S.”. Principalul gen de activitate şi obligatoriu cuvintele “ Republica Moldova”. Înregistrarea întreprinderii de stat se efectuează în modul stabilit de Legea nr.220-XVI din 19.10.2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.184-187 din 30.11.2007. Întreprinderea de stat are dreptul să deschidă filiale şi reprezentanţe, cu acordul fondatorului şi a organului care exercită controlul asupra respectării legislaţiei antimonopol, întreprinderea de stat are dreptul să între în componenţa asociaţiilor, concernelor şi altor asociaţi de stat ale întreprinderilor, în baza contractelor încheiate cu alţi agenţi economici. 250 Rusu V., Focşa Gh., Curs de drept comercial, curs universitar, Chişinău 2007, pag.158-159

266

DREPTUL AFACERILOR

Ca fondatori ai întreprinderii de stat pot fi: Guvernul sau autorităţile publice centrale. Actele constitutive ale întreprinderii de stat sunt decizia fondatorului cu privire la înfiinţarea întreprinderii de stat şi statutul acesteia, aprobat de fondator. Statutul –model al întreprinderii de stat este aprobat de către Guvern. Conform art.2(alin.3), Legea nr.451/1994, statutul întreprinderii de stat se aprobă de către fondator şi conţine următoarele date: 1. Firma(denumirea ), inclusiv abreviată, şi sediul întreprinderii; 2. Data şi numărul deciziei fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii, sediul fondatorului; 3. Genurile de activitate; 4. Durata întreprinderii (dacă nu e indicată durata, întreprinderea se consideră înfiinţată pe o durată nelimitată); 5. Componenţa bunurilor transmise în gestiune întreprinderii şi mărimea capitalului social; 6. Planul şi mărimea terenului ocupat de întreprindere; 7. Răspunderea întreprinderii pentru obligaţiile sale; 8. Organele de gestiune şi control, competenta lor, modul de constituire şi de desfăşurare a activităţii; 9. Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii (vezi Anexa nr.2). Statutul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei. Funcţionarea întreprinderii de stat. Organele de conducere ale întreprinderii de stat sunt: fondatorul, managerul şi consiliul de administraţie. Fondatorul îşi exercită drepturile de gestionar al întreprinderii prin intermediul managerului-şef de întreprindere, numit prin concurs sau al consiliului de administraţie, prin dispoziţii exprese se stabilesc atribuţiile minime ale fondatorului, ale consiliului de administraţie şi ale managerului. Calitatea de fondator al întreprinderii de stat o are statul, reprezentat de Guvern sau de o altă autoritate publica centrală. Fondato267

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

rul, fiind proprietar al bunurilor transmise întreprinderii de stat, îşi realizează prerogativele, în limitele stabilite de lege, prin organul pe care îl reprezintă. Fondatorul are următoarele atribuţii: aprobă statutul întreprinderii, modificările şi completările acestuia; stabileşte indicii economici ai întreprinderii; desemnează membrii consiliului de administraţie şi managerul şi îi eliberează din funcţie; transmite bunurile şi atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de întreprinzător managerului, în baza contractului. Legiuitorul prevede că fondatorul transmite bunurile sale în gestiune, adică în drept de administrare economică, care se deosebeşte de dreptul de proprietate prin limitarea dreptului de dispoziţie. Managerul întreprinderii de stat nu poate decide soarta bunurilor corporale şi incorporale ale întreprinderii, bunuri calificate de lege ca mijloace fixe, decît cu acordul scris al fondatorului, adică, dreptul de administrare economică are un conţinut identic dreptului de uzufruct, care, de asemenea, are prerogative identice dreptului de proprietate, cu excepţia dreptului de înstrăinare. Sub incidenţa acestei dispoziţii nu cad banii şi alte bunuri calificate drept mijloace circulante, de care întreprinderea de stat poate să dispună ca şi proprietarul251. Consiliul de administraţie este un organ colegial de administrare al întreprinderii de stat, care este compus din: managerul întreprinderii, reprezentanţi ai fondatorului şi ai colectivului de muncă, de asemenea pot fi incluşi şi reprezentanţi ai ministerelor, organizaţiilor, specialişti în domeniul de activitate a întreprinderii, în economie şi drept. În componenţa consiliului de administrare intră de la 3 la 9 membri, care sunt desemnaţi pe o durată de 3-5 ani. Managerul întreprinderii de stat este din oficiu membru al consiliului de administraţie. Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii: 1. aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi planurile anuale ale întreprinderii; 2. soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele ce se referă la intrarea întreprinderii în asociaţii şi alte uniuni şi ieşirea din ele; 251

Roşca N.,Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău 2006, pag.238-239.

268

DREPTUL AFACERILOR

3. ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă a bunurilor întreprinderii; 4. aprobă darea de seama şi bilanţul anual al întreprinderii; 5. adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi folosirea creditelor în mărimea stabilită de fondator; 6. prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi completarea statutului întreprinderii, reorganizarea şi lichidarea întreprinderii. Consiliul nu are dreptul să intervină în activitatea desfăşurată de manager conform contractului. Răspunderea membrilor consiliului de administraţie este solidară faţă de întreprindere pentru prejudiciile rezultate din îndeplinirea hotărîrilor adoptate de ei cu abateri de la legislaţie, statutul întreprinderii şi Regulamentului consiliului de administraţie. Acei membri ai consiliului, care au votat împotriva unei astfel de hotărîri sunt scutiţi de repararea prejudiciului, daca în procesul –verbal al şedinţei a fost fixat protestul lor. Dacă în decursul a 7 zile după ce a aflat sau trebuia să afle despre o asemenea hotărîre, a înmînat preşedintelui consiliului de administraţie un protest în scris, atunci este absolvit de răspundere membrul consiliului de administraţie care nu a participat la şedinţă. Demisia sau destituirea membrului consiliului de administraţie nu-l scuteşte de obligaţia de reparare a prejudiciilor cauzate din vina lui. Managerul întreprinderii de stat este numit prin contract (acord) de către fondator. Managerul reprezintă organul executiv al întreprinderii de stat. Conform art.2 alin.(1) din Legea nr.845/1992, atribuţiile de antreprenor al întreprinderii de stat (municipale) le execută managerul-şef de întreprindere pe baza contractului încheiat cu acesta. Tot ce face managerul desemnat de fondator este în numele şi pe seama întreprinderii de stat şi nu în nume propriu, aşa cum sugerează norma citată mai sus. Contractul respectiv reglementează: 1. relaţiile dintre fondator şi manager; 2. stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor; 3. condiţiile de reziliere a contractului; 269

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

4. restricţiile la drepturi de folosinţă şi dispunere de patrimoniul întreprinderii; 5. răspunderea materială a părţilor. Potrivit art.8 al Legii nr.451/1992 cu privire la întreprinderea de stat, managerul întreprinderii de stat are următoarele atribuţii: 1. să conducă activitatea întreprinderii şi să asigure funcţionarea ei eficientă; 2. să asigure executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de administraţie; 3. să reprezinte interesele întreprinderii în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, precum şi organele de justiţie; 4. să încheie contracte , elibereze procure, şi să deschidă conturi în bancă; 5. să prezinte fondatorului propuneri coordonate cu consiliul de administraţie privind schimbarea componenţei, reconstrucţiei, lărgirea, reutilarea tehnică a bunurilor transmise în gestiune operativă a întreprinderii; 6. să asigure folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor primite în gestiune operativă; 7. să poarte răspundere materială pentru neexecutarea sau executarea necalitativă a obligaţiunilor stabilite. Contractul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în vigoare. Patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunurile transmise întreprinderii în gestiune de către fondator ( terenul, fondurile fixe şi mijloacele circulante, alte valori, al căror cost este indicat în bilanţul autonom al întreprinderii). Întreprinderea este obligată să păstreze, utilizeze raţional şi să sporească bunurile de care dispune şi să le asigure , fără autorizaţia fondatorului nu poate sa dea în arendă proprietatea transmisă ei în gestiune operativă. Întreprinderea nu poate participa cu bunurile sale la activitatea structurilor nestatale, şi de asemenea, să investească mijloace în alte state. Patrimoniul întreprinderii de stat este format din : • depunerile materiale ale fondatorului; 270

DREPTUL AFACERILOR

• bunurile transmise în mod gratuit; • investiţiile capital din contul subvenţiilor şi beneficiului; • credite şi alte surse legale. Mărimea capitalului social şi procedura lui de modificare se stabileşte în statutul întreprinderii. Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii de stat. Activitatea întreprinderii încetează, în conformitate cu statutul sau şi la decizia fondatorului prin reorganizare sau lichidarea ei. Întreprinderea de stat poate fi reorganizată în o altă formă de întreprindere. Întreprinderea poate fi lichidată de către instanţa judecătorească economică competentă în conformitate cu legislaţia.

§2. Întreprinderea municipală Definiţie. Un alt subiect al dreptului afacerilor este întreprinderea municipală, care în conformitate cu Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin Hotărîrea Guvernului nr.387/1994 este considerată un agent economic cu personalitate juridică, constituită în exclusivitate pe baza proprietăţii municipale, care, prin utilizarea ei judicioasă, produce anumite bunuri de mărfuri (producţie), execută lucrări şi prestează servicii, necesare pentru satisfacerea cerinţelor fondatorului sau pentru realizarea intereselor sociale şi economice ale colectivului de muncă. Ea este în drept să practice orice gen de activitate neiterzise de lege. Ca orice persoană juridică, întreprinderea municipală poate crea filiale şi reprezentanţe. Întreprinderea municipală are următoarele caractere: • este persoană juridică, înfiinţată de autorităţile administraţiei publice locale, adică prin decizia Consiliului local; • se constituie în baza proprietăţii municipale transmise ei în gestiune; • are drept de gestiune economică asupra bunurilor calificate ca fonduri fixe, primite de la fondator, adică le posedă şi le foloseşte la destinaţie, fără dreptul de a dispune de ele; poate să le dea în arendă sau să dispună în alt mod de bunurile sale numai în temeiul hotărîrii fondatorului; 271

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

• se constituie cu scopul de a desfăşura , de regulă, activităţi de întreprinzător de interes public pentru unitatea administrativteritorială, ca persoană juridică însă, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise de lege; • poartă răspundere proprie cu întreg patrimoniul. Constituirea întreprinderii municipale. Conform prevederilor Codului Civil, şi anume art.179, întreprinderea municipală se fondează şi se dotează de către autoritatea administraţiei publice locale. Atît unităţile administrativ-teritoriale de nivelul întîi (sate, comune, oraşe), cît şi de nivelul doi –(raioane), au dreptul de a constitui întreprinderi municipale.252 Întreprinderea municipală se consideră constituită din momentul înregistrării de stat, în baza legislaţiei în vigoare, pentru înregistrare e nevoie de următoarele acte: hotărîrea fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii şi statutul întreprinderii aprobat de fondator. Conform Regulamentului model al întreprinderii municipale, statutul întreprinderii se aprobă de către fondator, adică unitatea administrativ-teritorială. Nici un act normativ nu prevede expres care dintre organele unităţii administrativ-teritoriale este competent să aprobe statutul: consiliul sau primarul (preşedintele raionului). Autorii: Roşca N, şi Băieşu S., consideră ca hotărîrea consiliului privind înfiinţarea întreprinderii municipale este una de principiu, adică se decide însuşi faptul constituirii, bunurile care urmează a fi transmise şi se desemnează conducătorul ei.253 Statutul întreprinderii municipale conţine următoarele clauze: • Denumirea hotărîrii fondatorului privind aprobarea statutului întreprinderii, numărul şi data adoptării; • Denumirea (firma) întreprinderii şi sediul întreprinderii (în firmă se foloseşte cuvîntul “municipal(ă)”); • Scopurile şi genurile de activitate ale întreprinderii; 252 253

Legea nr.123/2003 privind administraţia publică locală. Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor, Vol.2,Chişinău,2006, pag.247

272

DREPTUL AFACERILOR

• Mărimea şi componenţa patrimoniului, trecut din proprietatea municipiului respectiv la balanţa întreprinderii nou-create; • Modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de fondul statutar, precum şi schimbarea lui, sursele de formare a patrimoniului întreprinderii, forma de repartizare a venitului şi de acoperire a pierderilor; • Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii254. Funcţionarea întreprinderii municipale. Întreprinderea municipală are aceeaşi structură organizatorică ca şi întreprinderea de stat, adică are fondator şi conducător. Fondatorul întreprinderii municipale este organul autoadministrării locale, care o înzestrează cu bunuri. Dacă pentru crearea şi activitatea întreprinderii sunt necesare terenuri sau alte resurse naturale, hotărîrea privind crearea întreprinderii poate fi adoptată numai dacă fondatorul prezintă avizul pozitiv al organului teritorial de expertiză ecologică. Conducătorul întreprinderii municipale (managerul) este numit şi revocat de către fondator. Între fondator şi conducător se încheie un contract, ca şi în cazul întreprinderii de stat. Conducătorul poartă răspundere materială pentru obligaţiile întreprinderii conduse de el. Nimeni nu are dreptul să se amestece în activitatea conducătorului, cu excepţia cazului în care clauzele contractuale sau prevederile legale prevăd altfel. Conducătorul poate fi eliberat din funcţie înainte de expirarea termenului contractual, potrivit temeiurilor prevăzute în contract sau lege. Dacă e necesar, în structura administrativă a întreprinderii poate fi inclus consiliul de directori. El este desemnat numai în cazul în care statutul stipulează funcţiile, competenţa, condiţiile de desemnare şi modul de funcţionare. Patrimoniul întreprinderii municipale se constituie din fonduri fixe şi mijloace circulante, precum şi din alte valori, costul cărora este reflectat în balanţă autonomă a întreprinderii. Bunurile 254 Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin hotărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.2/16 din 02.09.1994

273

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

municipale transmise de fondator aparţin doar întreprinderii în limitele dreptului de gestiune economică. Întreprinderea îşi poate înstrăina bunurile, numai în baza deciziei fondatorului. Din momentul fondării, întreprinderea poartă răspundere, pentru obligaţiile sale cu întregul patrimoniu al său. Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii municipale are loc în modul stabilit de legislaţia în vigoare, în temeiul deciziei fondatorului.

274

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 20. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV §1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice Societăţile comerciale se fondează datorită voinţei celor care participă la fondarea acestora. Cu trecerea timpului, pot interveni noi evenimente şi cerinţe, care ar spori sau ar reduce capacitatea şi potenţialul societăţii fondate. În astfel de circumstanţe, se recurge la procedura de reorganizare a societăţii comerciale. Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o persoană juridică succesoare, care există sau care ia naştere prin reorganizare.255 Procedura de reorganizare este reglementată de mai multe acte normative, cum ar fi: - Codul civil nr.1107/2002 (art.69-85, 135, 144, 178); - Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997 (art.93-96); - Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr.135/2007 (art. 80, 81); - Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/1992 (art.32, 33); - Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007 (art. 20-22). Reorganizarea poate fi: 1. benevolă; 2. forţată. 255

N.Roşca, S.Baieş, Op.cit, p.312

275

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Reorganizarea benevolă are loc avînd ca temei hotărîrea organului suprem al societăţii, adoptată cu votul majorităţii asociaţilor. Reorganizarea forţată poate fi efectuată avînd ca temei hotărîrea instanţei de judecată sau a organului adminis­trativ competent. În procesul de reorganizare participă cel puţin două persoane juridice. Potrivit prevederilor alin.(1) art.69 din Codului civil, persoana juridică se reorganizează prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare. În continuare ne vom referi la fiecare caz de reorganizare în parte.

§2. Reorganizarea prin fuziune Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare prin care două sau mai multe societăţi comerciale sau persoane juridice cu scop lucrativ îşi unesc patrimoniile într-o singură persoană juridică pentru concentrarea capitalului şi sporirea rentabilităţii.256 Din prevederile alin.(1) art.73 din Codul civil, rezultă că fuziunea are loc prin două modalităţi: - contopire; - absorbţie. Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care două sau mai multe societăţi comerciale se unesc pentru a forma o nouă persoană juridică (un nou subiect de drept). Ca rezultat al contopirii, societăţile comerciale care participă la acest procedeu de reorganizare îşi încetează existenţa, iar drepturile şi obligaţiile acestor societăţi trec integral la subiectul de drept nou format. Prin absorbţie înţelegem acel procedeu juridic care are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă. 256

N.Roşca, S.Baieş, Op. cit. p.314

276

DREPTUL AFACERILOR

Spre deosebire de contopire, în rezultatul absorbţiei, una sau mai multe persoane juridice care dispar ca subiecte de drept (persoane juridice absorbite), se alipesc la o alta (persoana juridică absorbantă), ultima păstrîndu-şi personalitatea juridică şi devenind cu un potenţial mai mare pe piaţă. Drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice absorbite trec integral la cea absorbantă. Procedura de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie) parcurge mai multe etape: - Pregătirea contractului de fuziune. Din conţinutul prevederilor art.74 din Codul civil rezultă că societăţile participante la procedura de reorganizare prin contopire sau absorbţie sunt obligate să elaboreze un proiect al contractului de fuziune. Acesta va conţine: - forma (felul) fuziunii; - denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune; - fundamentarea şi condiţiile fuziunii; - patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare; - raportul valoric al participanţilor; - data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate în fuziune. Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului de fuziune trebuie să se indice şi denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice. Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte în scris. În proiectul contractului de fuziune urmează să se indice datele de identitate ale noii societăţi comerciale, numele candidatului la funcţia de administrator şi în alte organe. - Informarea Camerei Înregistrării de Stat cu privire la demararea reorganizării. Avînd în vedere faptul că Camera Înregistrării de Stat este organul care înregistrează persoanele juridice cu scop lucrativ, orice modificare în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice urmează a fi adusă la cunoştinţa organului respectiv. 277

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Potrivit art.22 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, persoana juridică supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărîrii respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de Stat a începerii procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea „în reorganizare”. Pentru înscrierea în Registrul de Stat a începerii procedurii de reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare, adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată. - Informarea creditorilor. Potrivit art.72 din Codul civil, în termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare, organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice în două ediţii consecutive ale “Monitorului Oficial al Republicii Moldova” un aviz privind reorganizarea. Ulterior, în decursul a două luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii pot să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii pot recurge doar dacă se va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor creditori la satisfacerea creanţelor vor fi puse în pericol. Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului.  - Inventarierea. O importanţă deosebită în procesul de fuziune constituie procedura de transmitere a patrimoniului persoanei juridice ce urmează să fie radiată către persoana juridică succesor în drepturi. Transmiterea patrimoniului se efectuează în baza unui act de predare-primire în care sunt reflectate activele şi pasivele societăţii. Pentru constatarea activelor şi pasivelor ce se transmit, iniţial urmează a fi desfăşurată inventarierea în conformitate cu prevederile normelor contabile. 278

DREPTUL AFACERILOR

Actul de predare-primire, după cum şi contractul de fuziune, se confirmă de fondatorii persoanelor juridice care sînt implicate în fuziune şi necesită a fi semnat de către toţi reprezentanţii societăţilor comerciale participante la fuziune. - Înregistrarea fuziunii. După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova privind fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită înregistrarea fuziunii. La cerere se anexează: a) copia autentificată de pe contractul de fuziune; b) hotărîrea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante; c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor; d) autorizaţia de fuziune, după caz. După înregistrarea reorganizării de către organul de înregistrare, persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se radiază din Registrul de Stat al persoanelor juridice.

§3. Reorganizarea prin dezmembrare Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare, prin care o societate comercială se împarte în două sau mai multe societăţi comerciale independente sau în care dintr-o societate comercială se separă o parte, formînd o societate comercială independentă.257 Dezmembrarea persoanei juridice poate avea loc prin: 1. divizare; 2. separare. Divizarea este acea procedură de reorganizare, prin care societatea comercială se divizează în două sau în mai multe societăţi comerciale, creînd astfel noi societăţi subiecte de drept. Divizarea 257

N.Roşca, S.Baieş, Op. cit. p.326.

279

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau la mai multe persoane juridice care iau fiinţă. Separarea are ca efect des­prinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice care nu-şi încetează exis­tenţă şi transmiterea ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă. Spre deosebire de divizare, care are ca efect dispariţia subiectului de drept care se dezmembrează, în cazul separării societatea comercială supusă dezmembrării nu se dizolvă, respectiv nu îşi pierde personalitatea juridică, ci doar din componenţa ei se desprind şi iau fiinţă una sau mai multe persoane juridice, prima rămînînd să existe şi după dezmembrare. Procedura de reorganizare prin dezmembrare trece prin următoarele etape: - Negocierea şi elaborarea planului de dezmembrare. Dezmembrarea societăţii comerciale se produce în baza unui plan aprobat de aduna­rea generală. Potrivit art.81 din Codul civil,  dezmembrarea, indiferent de forma ei, urmează a fi efectuată în conformitate cu proiectul de dezmembrare, elaborat de organul executiv. Proiectul dezmembrării trebuie să includă:  a) forma (felul) dezmembrării: prin divizare sau separare; b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează; c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma dezmembrării sau cărora li se dă o parte din patrimoniu; d) partea de patrimoniu care se transmite; e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se constituie; f) raportul valoric al participaţiunilor; g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care se dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se con280

DREPTUL AFACERILOR

stituie sau care există, data la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende; h) data întocmirii bilanţului de repartiţie; i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi. Proiectul dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de constituire al noii persoane juridice, după caz.  - Aprobarea proiectului dezmembrării de către organul suprem al societăţii. Potrivit art.81 din Codul civil, proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generală a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi, dacă actul de constituire nu prevede o majoritate mai mare. Concomitent cu aprobarea proiectului dezmembrării, adunarea generală a participanţilor aprobă, cu aceeaşi majoritate, actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează organul ei executiv. - Informarea Camerei Înregistrării de Stat. Indiferent de forma de reorganizare, inclusiv în cazul dezmembrării, persoana juridică supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărîrii respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de Stat a începerii procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea „în reorganizare”. Pentru înscrierea în Registrul de Stat a începerii procedurii de reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare, adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată. - Informarea creditorilor. Fiind o formă a reorganizării, şi în cazul dezmembrării creditorii persoanei juridice supuse reorganizării prin dezmembrare urmează a fi înştiinţaţi despre această hotărîre. Ca şi în cazul reorganizării prin fuziune, procedura de informare a creditorilor despre decizia de reorganizare prin dezmembrare este reglementată de art.72 din Codul civil. În termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare prin dezmembrare, organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare urmează să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi 281

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

şi să publice în două ediţii consecutive ale “Monitorului Oficial al Republicii Moldova” un aviz privind reorganizarea. În decursul a două luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii sînt în drept să solicite persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar dacă vor dovedi că prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor.  Creditorii sînt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu privire la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează.  Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Membrii organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund solidar, pe parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice reorganizate. - Inventarierea. Ca şi în cazul fuziunii, procedura de reorganizare prin dezmembrare presupune ne­cesitatea efectuării inventarierii şi întocmirii actului de predare-primire a patrimoniului de la o societate la alta. - Înregistrarea dezmembrării. Această etapă este expres reglementată de art.82, 83 din Codul civil. Astfel, organul executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima publicare privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, şi dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor. La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv. 282

DREPTUL AFACERILOR

După prezentarea actelor respective, Camera Înregistrării de Stat le verifică şi, dacă corespund cerinţelor legale, se face înregistrarea divizării. Iniţial se înregistrează societăţile constituite prin divizare şi mai apoi se radiază societăţile dizolvate (în cazul dezmembrării prin divizare); în cazul dezmembrării prin separare mai întîi se înregistrează noua societate, care preia bunurile şi documentele de la societate reorganizată, după care registratorul înscrie modificările din actele de constituire ale societăţii care s-a reorganizat. După înregistrarea efectuată, persoana juridică divizată se consideră dizolvată şi se radiază din registrul de stat. Ca efecte ale dezmembrării se menţionează că, de la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el trece la persoanele juridice constituite sau existente. Noua persoană juridică sau cea existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său patrimoniul primit şi, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării. 

§4. Transformarea Transformarea este o formă de organizare prin care persoana juridică cu scop lucrativ îşi schimbă forma juridică de organizare a activităţii sale prin modificarea actelor de constituire în condiţiile legii. Procedura de transformare se desfăşoară în următoarele etape: - Adoptarea hotărîrii privind transformarea şi elaborarea actului de constituire al societăţii în care se transformă; - Informarea creditorilor; - Inventarierea patrimoniului; - Înregistrarea transformării la organul abilitat. Hotărîrea privind reorganizarea societăţii comerciale prin transformare din o formă juridică de organizare în alta se ia de către adunarea generală a societăţii care urmează a fi supusă transformării. Hotărîrea de transformare se adoptă cu majoritatea necesară pentru modificarea actului de constituire, în dependenţă de forma 283

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

juridică de organizare a societăţii comerciale supuse transformării. După adoptarea hotărîrii privind transformarea, în termen de 30 zile se notifică Camera Înregistrării de Stat despre iniţierea procedurii de reorganizare prin transformare, care va consemna la rubrica respectivă din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice menţiunea „în reorganizare”. Potrivit art.72 din Codul civil, în termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice în două ediţii consecutive ale Monitorului Oficial al Republicii Moldova un aviz privind reorganizarea. Ulterior, în decursul a două luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii pot să ceară persoanei juridice care se reorganizează prin transformare garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii pot recurge doar dacă se va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor creditori la satisfacerea creanţelor vor fi puse în pericol. Inventarierea este o etapă obligatore care culminează cu întocmirea actului de predare-primire a activelor şi pasivelor. Persoana juridică transformată devine succesor al drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice care s-a transformat. La înregistrarea transformării la Camera Înregistrării de Stat, prevederile art.82, 83 din Codul civil se aplică corespunzător. După ce Camera Înregistrării de Stat a recepţionat actele în termenul prevăzut de art.82 din Codul civil, după verificarea acestora registratorul de stat adoptă decizia de înregistrare a transformării sau de respingere a cererii. Înregistrarea transformării în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice serveşte temei pentru modificarea ştampilei, denumirii, licenţelor etc.

284

DREPTUL AFACERILOR

§5. Procedura de lichidare a persoanelor juridice Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe durata stabilită în actul constitutiv. Uneori durata societăţii se prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar, orice societate comercială va sfîrşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare.258 Dizolvarea este acea operaţiune juridică prin care persoana juridică cu scop lucrativ pune capăt activităţii sale de întreprinzător, cu lipsirea acesteia de dreptul de a încheia acte juridice legate de activitatea de întreprinzător. De fapt, existenţa persoanei juridice nu încetează, ea continuă să existe pentru a exercita operaţiunile legate de lichidarea patrimoniului agonisit în timpul activităţii. În acest caz, rezultă că societatea comercială dispune de o capacitate juridică restrînsă, restrîngerea capacităţii survenind imediat demarării dizolvării. Potrivit alin.(1) art.86 din Codul civil, persoana juridică se dizolvă în temeiul: a) expirării termenului stabilit pentru durata ei; b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau imposibilităţii atingerii lui; c) hotărîrii organului ei competent; d) hotărîrii judecătoreşti în cazurile prevăzute la art.87; e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare; f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant; g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire. Din conţinutul normei sus-citate rezultă că dizolvarea persoanei juridice poate fi de două feluri: 1. dizolvare voluntară (benevolă); 2. dizolvare forţată (în baza hotărîrii instanţei de judecată). 258

V.Rusu, Gh.Focşa, Op.cit., p.85.

285

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Dizolvarea voluntară survine în următoarele cazuri: a) expirării termenului stabilit în actul de constituire (lit.a) alin.(1) art.86 din Codul civil). De regulă, la fondarea societăţilor comerciale, fondatorii nu prevăd un termen limită de activitate a societăţii, aceasta fiind constituită pentru o activitate pe o perioadă nedeterminată. Fiind expresia voinţei fondatorilor, legislaţia totuşi nu interzice constituirea societăţii comerciale pentru activitatea acesteia pe o perioadă limitată. Potrivit alin.(2) art.65 din Codul civil,  la expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă pînă la acel moment actele de constituire nu se modifică. Din data constituirii persoanei juridice pe perioadă determinată pînă la dizolvare, organul suprem poate modifica actele de constituire, transformînd-o cu un termen perpetuu de existenţă. b) atingerii scopului propus pentru care a fost constituită societatea (lit.b) alin.(1) art.86 din Codul civil). Fondatorii constituie societatea comercială avînd ca scop obţinerea de profit din activitatea de întreprinzător şi împărţirea acestuia între asociaţi. Acest scop nu se atinge imediat la data constituirii societăţii, ci necesită o perioadă de timp. La atingerea scopului, societatea urmează să îşi înceteze activitatea. c) imposibilitatea atingerii scopului propus pentru care a fost constituită societatea (lit.b) alin.(1) art.86 din Codul civil). Avînd ca scop obţinerea de profit şi împărţirea acestuia între asociaţi, în cazul imposibilităţii atingerii scopului propus la constituirea societăţii, cum ar fi suportarea unor pierderi neaşteptate, aceasta urmează a fi dizolvată, în caz contrar, societatea riscă să intre în stare de insolvabilitate. d) adoptarea hotărîrii de dizolvare de către organul competent al persoanei juridice respective (lit.c) alin.(1) art.86 din Codul civil). Societatea comercială se dizolvă în baza hotărîrii organului suprem competent, întrucît con­stituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa asociaţilor manifestată prin actul de constituire. 286

DREPTUL AFACERILOR

Respectiv, tot ei pot decide şi în privinţa dizolvării societăţii. Voinţa asociaţilor privind dizolva­rea societăţii se manifestă în cadrul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială. Organul competent suprem va adopta hotărîrea privind dizolvarea în toate cazurile impuse de lege şi de interesele asociaţilor, şi anume: - numărul de asociaţi scade sub numărul sta­bilit de lege; - numărul total al asociaţilor depăşeşte numărul stabilit de lege; - valoarea acti­velor societăţii comerciale se reduce sub nivelul capitalului social minim stabilit de lege; - în societatea în comandită au rămas mai mulţi asociaţi, însă aceştia sînt numai asociaţi comanditaţi sau numai asociaţi comanditari, iar în decursul a 6 luni societatea nu s-a reorganizat şi nici nu şi-a suplimentat componenţa cu categoria de asociaţi care lipsea. Dizolvarea forţată are loc în temeiul hotărîrii instanţei de judecată. Dizolvarea forţată va surveni: a) în cazul insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare (lit.e) alin.(1) art.86 din Codul civil) Procedura de insolvabilitate, precum şi încetarea procesului de insolvabilitate, inclusiv în legătură cu insuficienţa masei debitoare, este reglementată de Legea insolvabilităţii nr. 149/2012. b) în cazurile prevăzute de art.87 din Codului civil Potrivit alin.(1) art. 87 din Codul civil, instanţa de judecată dizolvă persoana juridică dacă: - constituirea ei este viciată. Se consideră viciată constituirea persoanei juridice dacă la data constituirii s-au încălcat condiţiile de formă sau de fond ale actului de constituire. Dacă încălcarea condiţiilor de fond sau de formă a urmat după constituirea persoanei juridice, la data constituirii actul de constituire respectînd exigenţele legii, atunci acest caz nu serveşte temei de dizolvare; 287

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

- actul de constituire nu corespunde prevederilor legii. În acest caz neconcordanţele actului de constituire cu exigenţele legii pot genera din modificările operate în el de către organul suprem al persoanei juridice după constituirea acesteia. Dacă după constituire în legislaţie survin careva modificări referitoare la exigenţele actului de constituire, acesta urmează a fi racordat acestor prevederi; în caz contrar, societatea riscă să fie dizolvată; - nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de organizare. Exemplu pot servi întreprinderile de arendă; odată cu adoptarea Codului civil, o astfel de formă juridică de organizare nu se prevede. În acest caz, întreprinderile de arendă care activau la data intrării în vigoare a Codului civil urmau să-şi modifice forma juridică de organizare. În caz contrar, acestea riscau să fie dizolvate; - activitatea ei contravine ordinii publice. Societatea comercială care practică un gen de activitate interzis de lege sau un gen de activitate monopol de stat activează contrar ordinii publice; - există alte situaţii prevăzute de lege. Aici putem remarca prevederile alin.(6) art.26 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007, potrivit cărora Inspectoratul Fiscal Principal de Stat va prezenta trimestrial organului înregistrării de stat informaţie despre persoanele juridice care, în decurs de 12 luni de la data înregistrării, nu au prezentat dările de seamă fiscale prevăzute de legislaţie şi nu au efectuat operaţii pe nici un cont bancar, indicînd existenţa sau lipsa datoriilor la bugetul public naţional, pentru a decide asupra radierii acestora din Registrul de Stat. Potrivit alin.(2) art.86 din0 Codul civil, dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului ei, în starea în care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice beneficiare.  288

DREPTUL AFACERILOR

Potrivit alin.(2) art.23 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007, registratorul adoptă decizia cu privire la înregistrarea dizolvării persoanei juridice şi consemnează în Registrul de Stat informaţia respectivă. La înregistrarea dizolvării persoanei juridice, organul înregistrării de stat înscrie în Registrul de Sat menţiunea „în lichidare”. Din acest moment se interzice participarea persoanei juridice în lichidare în calitate de fondator (asociat) al altei persoane juridice.  Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de operaţiuni, avînd ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de desfăşurare, la data dizolvării societăţii, transformarea activului şi împărţirea între asociaţi a sumelor de bani rămase după efectuarea plăţilor.259 Prin lichidare se înţelege toate operaţiunile, care au drept scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încît să se poată obţine realizarea acti­vă, plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între asociaţi. Procedura de lichidare trece prin mai multe etape: - desemnarea lichidatorului şi intrarea acestuia în funcţie cu transmiterea către el a patrimoniului societăţii; - notificarea creditorilor şi publicarea avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova; - înaintarea creanţelor către societatea care se dizolvă; - întocmirea bilanţului de lichidare; - satisfacerea (stingerea, achitarea) creanţelor; - repartizarea între asociaţi a activelor rămase după satisfacerea creanţelor; - înaintarea actelor Camerei Înregistrării de Stat; - adoptarea de Camera Înregistrării de Stat a deciziei de radiere a societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice. Principiile caracteristice procedurii de lichidare sînt următoarele: 259

R.P.Vonică. Op.cit., p.153.

289

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale subzistă pentru nevoile lichidării260 Potrivit alin.(3) art.86 din Codul civil, persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura în care este necesar pentru lichidarea patrimoniului. Din dispoziţia acestui articol rezultă că continuarea existenţei personalităţii juridice se referă la toate elementele persoanei juridice: structura organizatorică, patrimoniul, scopul. Astfel, organul suprem al societăţii continuă să îşi exercite atribuţiile. Administratorul devine lichidator, dacă organul suprem sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană. Patrimoniul există, nu dispare. Scopul societăţii comerciale se modifică în sensul că, din data demarării procedurii de lichidare, scopul este cel de a satisface creanţele creditorilor, împărţirea patrimoniului între asociaţi şi radierea societăţii. Persoana juridică dispune de capacitate juridică restrînsă. Personalitatea juridică dispare doar după finalizarea procedurii de lichidare, odată cu radierea societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice. 2. Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor De regulă, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor societăţii, cu excepţia cazului de lichidare conform prevederilor Legii insolvabilităţii, nr.149/2012. Mai întîi, urmează ca creditorii să îşi înainteze creanţele faţă de societatea aflată în procedură de lichidare, şi doar după achitarea integrală a acestora patrimoniul rămas va fi împărţit între asociaţi proporţional participaţiunii în capitalul social. 3.Lichidarea societăţii este obligatorie Odată cu dizolvarea persoanei juridice, lichidarea este obligato­rie. Lichidarea nu survine în cazul demarării procedurii de reorganizare. Odată cu deschiderea procedurii de lichidare, se modifică obiectul şi scopul persoanei juridice. Administratorul devine lichidator, dacă organul suprem al societăţii sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană. Dreptul de reprezentare a intereselor 260

N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p.355.

290

DREPTUL AFACERILOR

societăţii şi de gestiune a patrimoniului societăţii trece de la administrator la lichidator. Procedura de lichidare a persoanelor juridice parcurge următoarele etape: 1. Desemnarea lichidatorului Prin hotărîrea organului suprem al persoanei juridice sau prin hotărîrea instanţei de judecată se desemnează lichidatorul. Dacă prin hotărîre nu se desemnează lichidatorul, atunci administratorul devine din oficiu lichidator. Acesta urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat, să prezinte hotărîrea de desemnare a sa în această funcţie, iar organul de înregistrare va opera menţiunile despre lichidator în rubrica respectivă în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice. 2. Informarea creditorilor  Potrivit art.91 din Codul civil, după înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, în două ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor. 3. Înaintarea creanţelor Conform art.92 din Codul civil, termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Prin hotărîrea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung.  Dacă lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul ca, în termen de 30 de zile de la data cînd a fost informat despre respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în instanţa de judecată privind încasarea datoriilor. 4. Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, este obligat să întocmească un proiect al bilanţului de lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator şi datoriile care se află în curs de examinare în instanţa de judecată. 291

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este obligat să declare starea de insolvabilitate. 5. Lichidarea activului şi pasivului societăţii Prin lichidare a activului societăţii se înţelege: - transformarea bunurilor societăţii în bani; - încasarea creanţelor de la debitorii societăţii. Ca bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare în bani (de vînzare) sunt bunurile mobile, imobile, corporale, incorporale, bunurile aduse ca aport în natură la momentul constituirii societăţii, bunurile dobîndite pe parcursul activităţii societăţii. Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii de asemenea este o procedură de durată. Dacă debitorii nu sînt de acord să restituie datoriile, atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita încasarea forţată a acestora prin intermediul instanţei de judecată. Prin lichidare a pasivului societăţii se înţelege însăşi achitarea datoriilor creditoare pe care le are societatea aflată în procedură de lichidare. Această procedură urmează imediat finalizării procedurii de lichidare a activului, deoarece mijloacele băneşti sînt obţinute în urma vînzării patrimoniului societăţii şi încasării datoriilor debitoare. Potrivit art.96 din Codul civil, activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social. Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind lichidarea, care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare. Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţămîntul participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile ei dacă nu este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor. 292

DREPTUL AFACERILOR

Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce modificări în proiectul de împărţire, luînd în considerare voinţa participanţilor. Potrivit art.98 din Codul civil,  activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decît după 12 luni de la data ultimei publicări a avizului privind dizolvarea şi după două luni din momentul aprobării bilanţului lichidării şi a planului de repartizare a activelor, dacă aceste documente nu au fost contestate în instanţă de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă. 6. Radierea persoanei juridice După repartizarea activelor nete între asociaţii societăţii în proces de lichidare, în termen de 2 luni din momentul aprobării bilanţului de lichidare, lichidatorul va depune la Camera Înregistrării de Stat o cerere prin care va solicita radierea persoanei juridice din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice. Potrivit art.24 al Legii nr.220/2007, pentru radierea persoanelor juridice din Registrul de stat se depun următoarele documente: a) cererea de radiere, conform modelului aprobat de organul înregistrării de stat; b) bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, aprobate de organul sau instanţa de judecată care a desemnat lichidatorul;  c) documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional, depus în conformitate cu procedura prevăzută; d) copiile avizelor de reorganizare sau lichidare a persoanei juridice, publicate conform art.72 sau 91 din Codul civil. Pînă la depunerea documentelor privind radierea din Registrul de Stat, persoana juridică în lichidare este obligată, pe propria răspundere, să închidă contul (conturile) bancar(e) şi să predea ştampila pentru distrugere organului abilitat. În cazul în care este în vigoare hotărîrea instanţei de judecată privind lichidarea şi radierea persoanei juridice din Registrul de Stat, 293

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

depunerea documentelor prevăzute la alin.(1) nu este necesară. Registratorul Camerei Înregistrării de Stat adoptă decizia de radiere în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii de radiere, care poate fi atacată în instanţa de judecată de către persoana care se consideră lezată în drepturi. Potrivit art.100 din Codul civil, dacă, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul ori dacă se atestă existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei persoane interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze un lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în exclusivitate în scopul desfăşurării lichidării redeschise. În acest caz, organul înregistrării de stat adoptă, din oficiu, decizia de restabilire a datelor din Registrul de Stat potrivit situaţiei de pînă la radierea persoanei juridice. Dacă instanţa de judecată desemnează un nou lichidator, în Registrul de Stat se vor înscrie datele lichidatorului desemnat. Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul.  §6. Lichidatorul persoanei juridice Odată cu derularea procedurii de lichidare, organul suprem al persoanei juridice sau instanţa de judecată, desemnează prin hotărîrea de derulare a procedurii de lichidare, un lichidator. Conform prevederilor alin.(1) art.90 din Codul civil, poate fi lichidator orice persoană fizică majoră cu capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului. Potrivit alin.(2) art.35 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/1992, sînt impuse unele condiţii speciale pentru lichidatori, şi anume: trebuie să dispună de studii superioare, să posede cunoştinţe şi experienţă în domeniu şi să fie înregistrată ca întreprinzător individual. Aceste cerinţe suplimentare nu sînt aplicabile la moment, deoarece activitatea de lichidator al societăţilor 294

DREPTUL AFACERILOR

comerciale nu poate fi calificată ca activitate de întreprinzător, ceea ce ar submina interesele asociaţilor. La art.90 din Codul civil se prevede posibilitatea desemnării la aceeaşi societate a mai multor lichidatori. În acest sens, alin.(5) al normei sus-citate, dispune că în cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărîrea prin care sînt desemnaţi nu prevede altfel.  Din momentul desemnării sale, lichidatorul notifică Camera Înregistrării de Stat despre desemnarea sa în această funcţie, prezentînd hotărîrea organului suprem al societăţii sau hotărîrea instanţei de judecată şi comunicînd date­le de identitate, cu prezentarea specimentului semnăturii. În exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul dispune de următoarele împuterniciri: - valorifică (stinge, achită) creanţele faţă de creditori; - transformă în bani bunurile societăţi; - execută şi finalizează operaţiunile rezultate din contractele încheiate de societatea aflată în procedură de lichidare; - întocmeşte inventarul şi elaborează proiectul bilanţului de lichidare; - păstrează patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori; - întocmeşte şi ţine un registru şnuruit al tuturor operaţiunilor lichidării în ordinea lor crono­logică şi al tranzacţiilor cu patrimoniul societăţii. Potrivit alin.(9) art.90 din Codul civil, lichidatorul poate fi revocat oricînd de organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărîre se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Dacă succesorul este desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă instanţei de judecată. Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. 295

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR §1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate Societatea care activează într-un mediu economic ce se caracterizează printr-o instabilitate majoră trebuie să posede un grad înalt de flexibilitate, în special luîndu-se în considerare că în Republica Moldova, pe lîngă influenţa negativă a factorilor economici (cerere scăzută, nivel jos al puterii de cumpărare etc.), influenţează negativ şi factorii juridici (elaborarea legilor privind activitatea economică fără să se respecte interesele agenţilor economici, modificarea frecventă a actelor normative etc.), creînd astfel obstacole adiţionale. Ajunse în situaţii dificile, întreprinderile se confruntă cu o problemă majoră: cum să gestioneze patrimoniul ca în final să se poată salva de la lichidare definitivă? Toate speranţele sînt puse în managementul financiar, în sarcina căruia ar trebui să intre gestionarea corectă a masei debitoare şi luarea deciziilor oportune pentru a salva situaţia. Deoarece la un management eficient se apelează prea tîrziu, întreprinderile aflîndu-se deja în proces de insolvabilitate, acestora le vine foarte greu să modifice cursul derulării evenimentelor. Intentarea, derularea şi încetarea proceselor de insolvabilitate a debitorilor aflaţi în incapacitate de plată este prevăzută de Legea insolvabilităţii nr.149 din 29.06.2012261. Odată cu intrarea în vigoare a Legii insolvabilităţii nr. 149/2012, a fost abrogată Legea insolvabilităţii nr.632 din 14.11.2001, cu excepţia alin. (1)-(4) art. 73. Termenul de faliment are două accepţiuni: în sens economic şi în sens juridic. 261 Legea insolvabilităţii nr.149 din 29.06.2012, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.193-197, 2012 în vigoare din 14.03.2013.

296

DREPTUL AFACERILOR

În sens economic, falimentul desemnează starea financiară a unei persoane care nu poate să satisfacă cerinţele creditorilor săi. În sens juridic, falimentul are două sensuri: în sens larg, prin faliment este desemnată o instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice ce reglementează relaţiile în legătură cu urmărirea bunurilor debitorului insolvabil, indiferent de faptul dacă debitorul este supus lichidării sau îşi restabileşte capacitatea de plată. În sens restrîns, falimentul reprezintă un ansamblu de norme juridice, conform cărora bunurile debitorului sînt expuse vînzării, banii se împart între creditori, iar debitorul insolvabil persoană fizică este privat de statutul de întreprinzător, iar cel persoană juridică se lichidează.262 Prin termenul “insolvabilitate” se înţelege o stare deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, avînd drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.263 Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, insolvabilitatea este definită ca situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie. Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti şi altor bunuri necesare pentru plata obligaţiilor scadente, o stare în care debitorul nu poate într-un ritm satisfăcător să mobilizeze resursele financiare necesare acoperirii datoriilor sale comerciale. Imposibilitatea de a-şi achita creanţele poate fi consecinţa insuficienţei de numerar (insolvenţă sau insolvabilitate relativă) sau insuficienţă de active (insolvabilitate absolută). Insolvenţa este o împrejurare ce declanşează procesul de insolvabilitate şi nu presupune în mod necesar ca activul patrimoniului 262 Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Volumul I, Chişinău – 2004, pag.375. 263 “Dicţionar de drept privat”, Profesor universitar, dr. Mircea Duţu, ediţia a II-a, Editura “Mondan”, Bucureşti, 2002, pag.422.

297

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

debitorului să fie mai mic decît pasivul acestuia; ea poate surveni chiar atunci cînd activul depăşeşte pasivul, dacă elementele active nu pot satisface, în ritm constant nevoile de acoperire a pasivului (cum sînt cazurile în care elementele active nu sînt lichide, sau, fiind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţilor datoriilor). În aceste situaţii, debitorul ar putea transforma activele sale în mijloace financiare, care ar soluţiona situaţia dificilă în care a intrat debitorul. Insolvabilitatea absolută prezintă situaţia debitorului în care valoarea pasivelor depăşeşte valoarea activelor, adică mărimea creanţelor creditoare este mai mare decît posibilităţile de achitare din partea debitorului, iar mărimea totală a creanţelor va fi achitată parţial. Rolul managementului financiar la întreprinderile aflate în dificultate joacă un rol primordial; de el şi de abilităţile conducerii întreprinderii depinde succesul în activitatea economică. Potrivit art.2 al Legii insolvabilităţii, procedura de insolvabilitate este procedura prin care debitorul intră, după o perioadă de observaţie, în procedură de restructurare sau în procedură a falimentului. Procesul de insolvabilitate are următoarele caractere juridice: a) judiciar – procesul de insolvabilitate este intentat de către instanţa de judecată (Curţile de Apel), se derulează sub supravegherea instanţei de judecată, participanţii la acest proces fiind obligaţi să sesizeze neîntîrziat instanţa de judecată neîntîrziat despre orice circumstanţe relevante procesului de insolvabilitate; b) unitar – procesul de insolvabilitate presupune că tuturor debitorilor li se aplică aceleaşi principii de derulare a procesului de insolvabilitate, iar toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care el le dobîndeşte pe parcursul procesului fac parte din masa debitoare (activă) şi se folosesc exclusiv întru derularea procesului de insolvabilitate; c) public – după intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată este învestită prin lege să supravegheze procedura publică a insolvabilităţii, iar în conformitate cu prevederile alin.(1) art.250 al Legii insolvabilităţii instanţa de insolvabilitate ţine registrul cau298

DREPTUL AFACERILOR

zelor de insolvabilitate, în care se fac menţiuni despre fiecare cauză de insolvabilitate examinată sau în curs de examinare. La registru are acces orice persoană, iar instanţa de judecată eliberează persoanelor interesate extrase din registrul cauzelor de insolvabilitate; d) colectiv – conform Legii insolvabilităţii, creanţele se execută conform rangului validat de instanţa de judecată în tabelul creanţelor. Achitarea începe doar după validarea creanţelor la şedinţa Adunării creditorilor de validare. Dacă activele repartizate vor fi insuficiente pentru întreaga categorie de creditori, repartizarea masei debitoare va fi efectuată proporţional ponderii creanţelor; e) concursual – presupune că această procedură urmăreşte satisfacerea cre­anţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea impusă a debitorilor.

§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate În procesul de insolvabilitate sînt implicaţi următorii participanţi: 1. debitorul insolvabil; 2. administratorul insolvabilităţii/lichidatorul; 3. organele creditorilor; 4. alte organe de stat autorizate; 5. instanţa de judecată (de insolvabilitate). Debitorul insolvabil. Art.2 al Legii insolvabilităţii prevede că debitor este orice persoană, indicată la art.1 alin.(2), care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale, împotriva căreia a fost depusă în instanţă de judecată o cerere de intentare a unui proces de insolvabilitate. Din definiţia legală putem deduce că, pentru a deveni debitor, persoana trebuie să întrunească, concomitent, două condiţii: 1. să aibă datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale. Scadenţă este creanţa, ajunsă la o anumită dată cînd se împlineşte termenul care afectează obligaţia de plată; 2. existenţa cererii de intentare a procesului de insolvabilitate, depusă în instanţa de judecată. 299

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Procesului de insolvabilitate pot fi supuse atît persoanele juridice, cît şi persoanele fizice care practică activitate economică. Persoanele juridice în privinţa cărora poate fi intentat un proces de insolvabilitate pot fi: a) societăţi comerciale: - societăţi în nume colectiv; - societăţi în comandită; - societăţi cu răspundere limitată; - societăţi pe acţiuni; b) cooperative; c) întreprinderi de stat şi întreprinderi municipale; d) organizaţii necomerciale: - asociaţii; - fundaţii; - instituţii. Nu poate fi intentat procesul de insolvabilitate persoanelor juridice de drept public, inclusiv Statului, Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului (ministerelor, agenţiilor, inspectoratelor), instanţelor de judecată, Curţii de Conturi, Curţii Constituţionale, Procuraturii, Centrului Naţional Anticorupţie, Băncii Naţionale a Moldovei, Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, Camerei de Comerţ şi Industrie, unităţilor administrativ-teritoriale (consiliilor municipale şi locale, primăriilor, preturilor). Legea insolvabilităţii nu se aplică băncilor. Persoanele fizice în privinţa cărora poate fi intentat proces de insolvabilitate sînt acelea care desfăşoară activitate economică, şi anume: a) fondatori de întreprinderi individuale/întreprinzător individual; b) fondatori de gospodării ţărăneşti (de fermier); c) titulari de patente de întreprinzător. Nu pot avea statut de debitor şi nu poate fi intentat proces de insolvabilitate în privinţa persoanelor fizice care nu practică activitate economică (consumatorii). 300

DREPTUL AFACERILOR

Pentru a intenta un proces de insolvabilitate în privinţa unei persoane, este necesar ca viitorul debitor să întrunească unele condiţii obligatorii: - să fie înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova. Organele abilitate cu împuternici de înregistrare sînt: Camera Înregistrării de Stat; primăriile localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori fondatori ai gospodăriilor ţărăneşti; inspectoratele fiscale teritoriale ale raioanelor localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori titulari de patente de întreprinzători; Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova pentru organizaţii necomerciale etc; - să desfăşoare activitate de întreprinzător. Activitatea de întreprinzător presupune punerea în circuitul civil a bunurilor întreprinzătorilor, încheierea contractelor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, vînzarea bunurilor, avînd ca scop bine determinat obţinerea de beneficii, din care urmează a fi achitate impozitele şi taxele în mărimea şi termenele stabilite de legislaţia fiscală. Anume din activitatea economică se formează creanţele faţă de creditori, care ca ultimă speranţă de recuperare a datoriilor depun cereri, de intentare a procesului de insolvabilitate. - să se afle în stare de insolvabilitate. Starea de insolvabilitate prezumă situaţia deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, avînd drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă. Debitorul are următoarele drepturi: a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată prin care să solicite intentarea în privinţa sa a procesului de insolvabilitate; b) în cazul în care nu este de acord cu hotărîrea judecătorească privind intentarea procesului de insolvabilitate în privinţa sa sau cu alte acte judecătoreşti de procedură, să conteste legalitatea actelor judecătoreşti; c) să participe la şedinţele instanţelor de judecată, la şedinţele adunării creditorilor sau ale comitetului creditorilor; 301

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

d) să depună Planul procedurii de restructurare a debitorului şi să solicite aplicarea Planului; e) în cazul în care Planul procedurii de restructurare a fost propus de administratorul insolvabilităţii, debitorul are dreptul de a se expune printr-o referinţă referitor la conţinutul lui; f) să reintre în dreptul de administrare a masei debitoare în condiţiile alin.(1) art.210 al Legii insolvabilităţii; g) să ia cunoştinţă de toate măsurile întreprinse de către ceilalţi participanţi la procesul de insolvabilitate, de conţinutul dosarului judiciar al insolvabilităţii, să propună administratorului insolvabilităţii soluţii pentru unele circumstanţe apărute pe parcursul procesului de insolvabilitate. Debitorul are următoarele obligaţii: a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată, solicitînd intentarea procesului de insolvabilitate (art.14). Conform acestei norme debitorul este obligat să depună cerere introductivă dacă există temeiul general (incapacitatea de plată a debitorului) şi temeiul special (supraîndatorarea debitorului persoană juridică). b) să prezinte informaţii şi explicaţiile necesare, potrivit art.83 al Legii nr. 149/2012. Pentru a asigura veridicitatea informaţiilor şi explicaţiilor date de debitor, conform alin.(1) art.85 al Legii insolvabilităţii, instanţa de judecată cere debitorului să semneze, înainte de prima adunare a creditorilor, următoarea declaraţie: „Declar, pe onoarea şi răspunderea mea, că orice informaţie, orală sau scrisă, pe care o voi prezenta instanţei de insolvabilitate despre patrimoniul debitorului şi despre activitatea lui de întreprinzător sau despre orice alt fapt pe care îl cunosc este adevărată şi completă”. c) de a nu fi membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei întreprinderi individuale ori administrator/lichidator într-un proces de insolvabilitate (art.86); d) de a participa la şedinţele instanţei de judecată, la adunările creditorilor şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor (alin. (3) art.88). 302

DREPTUL AFACERILOR

Conform alin.(1) art.84 al Legii nr.149/2012, după intentarea procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate, din oficiu sau la cererea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului, poate obliga debitorul sau reprezentantul organelor lui de conducere să nu părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea sa expresă în cazul în care există dovezi că acesta ar putea să se ascundă sau să se eschiveze de la participarea la procedură. Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul. Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, administrator al insolvabilităţii este persoana desemnată în condiţiile prezentei legi pentru supravegherea şi/ sau administrarea debitorului în perioada de observaţie, în procesul de insolvabilitate şi/sau pe durata restructurării în conformitate cu competenţele stabilite de prezenta lege. Potrivit aceleiaşi norme, lichidator este persoana desemnată în condiţiile legii să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii falimentului, atît în procedura generală, cît şi în procedură simplificată, în conformitate cu competenţele stabilite de prezenta lege. În sensul Legii nr.149/2012, prin termenul „administrator” se înţelege: 1. administrator provizoriu; 2. administrator al procesului de insolvabilitate. Administratorul provizoriu este desemnat din data emiterii, de către instanţa de insolvabilitate, a încheierii privind admiterea spre examinare a cererii introductive şi punerea sub observaţie a debitorului, şi activează şi îşi păstrează acest statut pînă la data intentării procedurii de insolvabilitate. Condiţiile necesare pentru desemnarea în funcţia de administrator provizoriu sînt aceleaşi ca şi la administratorul insolvabilităţii. Întru executarea atribuţiilor sale, administratorul provizoriu este în drept să intre în spaţiile de serviciu ale debitorului şi să studieze documentele aflate acolo. Debitorul este obligat să pună la dispoziţia administratorului provizoriu documentele activităţii economice şi documentele de evidenţă contabilă. 303

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Funcţiile administratorului provizoriu încetează la data pronunţării hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate, din această dată în rol intrînd administratorul insolvabilităţii. Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile începînd cu data intentării procedurii de insolvabilitate şi pînă la intrarea debitorului în procedura de faliment, sau pînă la încetarea supravegherii în cadrul planului procedurii de restructurare. Examinînd raportul administratorului provizoriu, instanţa de judecată hotărăşte în privinţa intentării procesului de insolvabilitate sau al respingerii cererii introductive. În caz de intentare a procesului de insolvabilitate, instanţa de judecată desemnează, în aceeaşi hotărîre, administratorul insolvabilităţii care va reprezenta interesele debitorului pe parcursul întregului proces. Conform alin.(2) art.73 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001264 pentru a putea fi desemnată în calitate de administrator al insolvabilităţii, persoana fizică trebuie să corespundă următoarelor criterii: a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu permanent pe teritoriul ei; b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic; c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul din următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic; d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea desfăşurării activităţii de administrator; e) să nu aibă antecedente penale. Legiuitorul, prin alin.(3) art.73 al Legii nr.632/2001, stabileşte şi unele cerinţe speciale pentru administratorul insolvabilităţii al unei companii de asigurări sau al unui participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare în proces de insolvabilitate care vor 264 Potrivit alin.(3) art.254 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012 din 29.06.2012, la data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea insolvabilităţii nr.632/2001 din 14.11.2001, cu excepţia art.73 alin.(1)-(4).

304

DREPTUL AFACERILOR

corespunde criteriilor stabilite de Comisia Naţională a Pieţei Financiare. Funcţia de administrator al insolvabilităţii este o funcţie de răspundere, iar persoana ce urmează a fi desemnată în această postură trebuie să conştientizeze faptul că de gestionarea acesteia depinde viitorul debitorului insolvabil şi achitarea creanţelor creditorilor. Legislaţia prevede şi anumite incompatibilităţi pentru desemnarea în funcţia de administrator al insolvabilităţii. Alin.(4) art.73 al Legii nr.632/2001 prevede că nu pot fi desemnaţi în calitate de administrator: a) membrii organelor de conducere ale debitorului, persoanele care au deţinut funcţii în organele de conducere ale debitorului sau persoanele care deţin cote de participaţie ori acţiuni în capitalul social al debitorului; b) persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care au fost asociaţi ai unui alt debitor declarat insolvabil în ultimele 24 de luni; c) asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume colectiv şi în comandită; d) persoanele cu antecedente penale; e) persoanele lipsite, în temeiul  unei hotărîri judecătoreşti, de dreptul de a administra întreprinderi şi alte persoane juridice; f) persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care examinează cazul de insolvabilitate. Aceste interdicţii au fost stabilite de legiuitor avînd scopul de a curma abuzurile şi incompetenţa conducătorilor întreprinderilor care au dus la insolvabilitatea acestora. Lichidatorul este numit în funcţie de către instanţa de insolvabilitate odată cu adoptarea încheierii de intrare a debitorului în faliment şi activează atît în procedura generală a falimentului, cît şi în procedura simplificată a falimentului. Ca lichidator poate fi desemnată aceeaşi persoană care a fost administrator al insolvabilităţii în procedura de insolvabilitate. 305

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Administratorul insolvabilităţii şi lichidatorul sînt înscrişi în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor Individuali la rubrica respectivă a debitorului, în temeiul hotărîrii sau încheierii judecătoreşti de desemnare. Una şi aceeaşi persoană poate fi desemnată nelimitat în funcţia de administrator provizoriu în perioada de observare şi în funcţia de lichidator în procedura simplificată a falimentului, iar în funcţia de administrator al insolvabilităţii şi de lichidator al procedurii falimentului în maximum 10 întreprinderi insolvabile. În procedura de restructurare, una şi aceeaşi persoană poate fi desemnată la 5 întreprinderi, unde se va aplica planul ce prevede redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului şi la 10 întreprinderi, unde se va aplica, în cumul cu planul de redresare ori separat, planul de lichidare a patrimoniului întreprinderii sau planul privind transmiterea întreprinderii ori a unei părţi a ei către un alt titular. În cazuri excepţionale, instanţa de insolvabilitate poate desemna, cu acordul comitetului creditorilor sau, după caz, al adunării creditorilor, una şi aceeaşi persoană în funcţia de administrator al insolvabilităţii/lichidator peste limita stabilită la astfel de proceduri. Aceste restricţii au fost stabilite de către legiuitor cu scopul de a evita majorarea volumului mare de lucru al administratorilor desemnaţi pentru ca procedurile de insolvabilitate să nu deruleze perioade îndelungate de timp. La prima adunare a creditorilor, convocată după desemnarea administratorului, creditorii pot propune un alt administrator. Conform art.66 al Legii nr.149/2012, administratorul insolvabilităţii şi lichidatorul au următoarele atribuţii principale: examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura de insolvabilitate în raport cu situaţia de fapt, întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la insolvabilitate, menţionîndu-se persoanele cărora le-ar fi imputabile şi premisele angajării răspunderii acestora în condiţiile legii, prezentarea acestui raport instanţei de insolvabilitate în termenul stabilit de ea; deschiderea, examinarea, sigilarea, sechestrarea încăperilor de producţie, 306

DREPTUL AFACERILOR

a depozitelor, spaţiilor comerciale şi administrative, altor asemenea; evacuarea bunurilor şi a persoanelor din încăperile ocupate ilegal; inventarierea patrimoniului debitorului, partajarea lui, adoptarea de măsuri pentru conservarea masei debitoare; notificarea creditorilor, verificarea creanţelor şi, după caz, formularea de obiecţii referitor la ele, întocmirea tabelelor de creanţe; convocarea, prezidarea şi asigurarea secretariatului adunării creditorilor sau a acţionarilor, a asociaţilor ori a membrilor debitorului persoană juridică; primirea remuneraţiei în modul stabilit de lege; solicitarea şi primirea gratuită de la participanţii la procesul de insolvabilitate, de la alte persoane, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, a informaţiilor şi explicaţiilor necesare pentru executarea atribuţiilor, precum şi de la debitor a informaţiilor despre veniturile şi bunurile ce îi aparţin cu titlu de proprietate, inclusiv despre cele  care se află în proprietate comună pe cote-părţi; solicitarea instanţei de a dispune participarea colaboratorilor organelor afacerilor interne la executarea atribuţiilor; exercitarea dreptului de acces în spaţiile de serviciu ale debitorului, studierea documentelor care se află acolo, efectuarea, după caz, a expertizei activităţilor cuprinse în procedurile derulate la cererea instanţei sau a altor organe, inclusiv în procedură de urmărire penală; sesizarea organelor de resort despre contravenţiile şi/sau infracţiunile depistate în executarea atribuţiilor; organizarea şi vînzarea la licitaţie sau prin negocieri directe a bunurilor din patrimoniul debitorului în conformitate cu prezenta lege; încheierea de tranzacţii, stingerea datoriilor, dispunerea încetării fidejusiunii, renunţarea la garanţii reale cu condiţia confirmării acestor acţiuni de către adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor; colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea silită a bunurilor debitorului aflate în posesiunea unor terţi; administrarea conturilor bancare speciale, destinate acumulării mijloacelor băneşti obţinute în procesul de insolvabilitate, denumite în continuare  conturi de acumulare. Astfel de conturi se deschid în băncile care nu sînt creditori ai debitorului; executarea măsurilor de asigurare aplicate de instanţa de insolvabilitate în cazurile prevăzute expres de ea; îndeplinirea 307

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

hotărîrilor instanţei de insolvabilitate, a hotărîrilor adunării creditorilor şi ale comitetului creditorilor, adoptate în limitele competenţei lor, emiterea de ordine, decizii, dispoziţii şi de alte acte în vederea exercitării atribuţiilor; elaborarea planului procedurii de restructurare la solicitarea adunării sau a comitetului creditorilor; prezentarea către instanţa de insolvabilitate, adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor a rapoartelor despre starea masei debitoare şi despre îndeplinirea atribuţiilor; ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor creditoare şi a datoriilor debitoare ale debitorului; conducerea şi/sau supravegherea debitorului, administrarea masei debitoare; asigurarea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a bunurilor, după caz; elaborarea criteriilor de concediere şi angajarea specialiştilor sau a experţilor; disponibilizarea angajaţilor debitorului; contestarea în instanţa de insolvabilitate, în modul stabilit de lege, a creanţelor creditorilor şi a oricăror tranzacţii sau transferuri; sesizarea instanţei de insolvabilitate despre orice alte probleme care apar pe parcursul exercitării atribuţiilor sale; distribuirea către creditori a sumelor de bani rezultate din valorificarea masei debitoare, conform prezentei legi, întocmirea bilanţului de lichidare a debitorului. Suplimentar la atribuţiile prevăzute de art.66 al Legii nr.149/2012 administratorul insolvabilităţii, în cadrul procedurii de restructurare, mai dispune atribuţiile privind: a) supravegherea realizării Planului procedurii de restructurare; b) darea acordului la încheierea de contracte. Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul îşi exercită atribuţiile sub supravegherea instanţei de judecată. Instanţa poate solicita oricînd explicaţii sau un raport despre starea de lucruri  şi administrarea masei debitoare. În cazul cînd administratorul insolvabilităţii nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau cînd administratorul destituit nu prezintă raport pentru perioada activităţii sale, nu restituie bunurile şi documentele pe care le deţine în legătură cu procesul de insolvabilitate, instanţa de judecată poate, după un avertisment, să-i aplice o amendă judecătorească, al cărei cuantum nu poate depăşi 30000 lei. 308

DREPTUL AFACERILOR

Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul îşi exercită atribuţiile cu diligenţa unui bun profesionist, acţionînd pe propria răspundere. Pentru îndeplinirea funcţiilor, administratorul insolvabilităţii/ lichidatorul are dreptul la remuneraţie şi la restituirea cheltuielilor aferente. Remuneraţia administratorului insolvabilităţii/lichidatorului este compusă din onorariu fix şi onorariu de succes sub formă procentuală. Cuantumul onorariului fix al administratorului insolvabilităţii/ lichidatorului se stabileşte de către comitetul creditorilor ori, în cazul în care acesta nu este constituit, de către adunarea creditorilor prin negocieri. Onorariul fix stabilit pentru administratorul insolvabilităţii/lichidator se plăteşte lunar din patrimoniul debitorului. Onorariul de succes sub formă procentuală se plăteşte din contul creditorilor, în funcţie de volumul şi de complexitatea administrării, în cuantum de cel mult 5% din sumele distribuite creditorilor în urma valorificării masei debitoare şi/sau din suma creanţelor stinse prin compensare, cu transmiterea în natură în contul datoriei a bunurilor din masa debitoare. În cazul în care statul este creditor majoritar, onorariul de succes sub formă procentuală se stabileşte în baza unei grile aprobate prin hotărîre de Guvern. Onorariul de succes se reţine de administratorul insolvabilităţii/lichidator, la data distribuirii masei debitoare, din sumele repartizate creditorilor în contul stingerii creanţelor validate, iar în cazul stingerii creanţelor prin compensare, se achită de creditor cu 5 zile înainte de data transmiterii în natură a bunurilor din masa debitoare. Legea nr.149/2012 distinge două modalităţi de încetare a atribuţiilor administratorului insolvabilităţii/lichidatorului: destituirea şi demisia. Diferenţierea dintre aceste modalităţi de încetare a atribuţiilor constă în faptul existenţei sau inexistenţei voinţei administratorului insolvabilităţii/lichidatorului. În cazul destituirii, iniţiativa destituirii parvine de la comitetului creditorilor, adunarea creditorilor sau a instanţei de judecată. La alin.(1) art.71 al Legii nr.149/2012 se prevede că la cererea comitetului creditorilor, a adunării creditorilor, a administraţiei pu309

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

blice centrale de specialitate sau autorităţilor administraţiei publice locale (în cazul intentării procesului de insolvabilitate în privinţa întreprinderii de stat care a fost fondată de către organul central de specialitate sau a întreprinderii municipale care a fost fondată de autoritatea administraţiei publice locale, sau a întreprinderii în al cărei capital statutar statul deţine mai mult de 35% din pachetul de acţiuni), sau din oficiu, instanţa de insolvabilitate poate destitui administratorul insolvabilităţii/lichidatorul din motive întemeiate, inclusiv dacă acesta: a) nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de performanţă; b) depăşeşte sau nu respectă atribuţiile ce îi revin prin prezenta lege, încalcă legislaţia; c) se află în conflict de interese cu orice parte în proces; d) cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate şi/sau a restricţiilor prevăzute de lege; e) se află în procedură de lichidare sau de isolvabilitate. În temeiul alin.(5) art.71 al Legii nr.149/2012, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul poate demisiona din motive întemeiate, adresînd cerere instanţei de insolvabilitate. În acest caz, el continuă exercitarea atribuţiilor pînă la desemnarea de către instanţă a unui nou administrator al insolvabilităţii/lichidator. Conform alin.(8) art.71 al Legii nr.149/2012 în cazul în care administratorul insolvabilităţii/lichidatorul nu-şi poate exercita temporar atribuţiile, la cererea acestuia, a adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor, instanţa de judecată îi desemnează un locţiitor. Locţiitorul administratorului insolvabilităţii/ lichidatorului va avea aceleaşi atribuţii, dar care urmează a fi specificate în încheierea judecătorească privind desemnarea lui. Conform art.73 al Legii nr.149/2012 administratorul insolvabilităţii/ lichidatorul este obligat să despăgubească pe toţi participanţii la procesul de insolvabilitate prejudiciaţi prin încălcarea obligaţiilor ce îi revin. Pentru comiterea de acţiuni ilegale în procesul exercitării atribuţiilor, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul poartă răspun310

DREPTUL AFACERILOR

dere administrativă sau penală conform legii. Aceste cazuri vor fi judecate de către instanţele de drept comun în baza codurilor respective, dar nu de către instanţa de insolvabilitate. Dacă o creanţă a masei debitoare generată printr-o acţiune a administratorului insolvabilităţii/lichidatorului nu poate fi executată   pe deplin, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul este obligat la despăgubiri faţă de creditorii masei. Răspunderea este exclusă doar în cazul cînd, la naşterea creanţei, administratorul/lichidatorul nu putea să prevadă că masa debitoare va fi insuficientă pentru executarea acelei creanţe. Organele creditorilor. Conform Legii nr.149/2012, calitatea de creditor este recunoscută persoanelor care dispun de creanţe faţă de debitorul insolvabil şi în privinţa căruia a fost intentată procedura de insolvabilitate. Creditorii debitorului pot fi persoanele juridice sau fizice care au creanţe comerciale sau bugetare certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului debitorului. După adoptarea hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate în baza cererii introductive a unui sau a mai multor creditori, ceilalţi creditori ai debitorului împotriva căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate îşi înaintează creanţele în instanţa de insolvabilitate în modul stabilit de lege. Conform prevederilor Legii nr.149/2012, creditorii se împart în: a) creditori garantaţi; b) creditori chirografari; c) creditori ai masei. Creditorii garantaţi sînt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sînt asigurate cu garanţii reale în conformitate cu legea. Asiguraţii cu garanţii reale se consideră creditorii care deţin un gaj convenţional sau legal. Dacă creditorii garantaţi renunţă la dreptul lor de executare prioritară a creanţei sau în cazul în care creanţa garantată nu este executată integral din valoarea bunului gajat, aceştia devin creditori chirografari pentru creanţa care nu mai este prioritară sau pentru partea creanţei neacoperită în mod prioritar. 311

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Creditorii chirografari sînt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sînt asigurate prin garanţii. Din conţinutul legal rezultă că această clasă de creditori sînt creditori negarantaţi care au, la momentul intentării procesului de insolvabilitate, o creanţă patrimonială faţă de debitor. Din conţinutul prevederilor art.43 al Legii nr.149/2012 conchidem că creditorii chirografari pot fi clasificaţi în creditori chirografari cu creanţe de rang prioritar şi creditori chirografari cu creanţe de rang inferior. Creanţele chirografare de rang prioritar se împart în următoarele clase: a) creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Capitalizarea acestor creanţe se face conform prevederilor Legii nr.123-XIV din 30.07.1998 cu privire la capitalizarea plăţilor periodice; b) creanţele salariale faţă de angajaţi (cu excepţia celor de la art.247) şi remuneraţia datorată conform drepturilor de autor; c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor (suma principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc), creditele interne şi externe acordate cu garanţie de stat, impozitele şi alte obligaţiuni de plată la bugetul public naţional; d) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului; e) alte creanţe chirografare care nu sînt de rang inferior. Creanţele chirografare de rang inferior au următoarele clase: a) dobînda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea procesului; b) amenzile, penalităţile şi alte sancţiuni financiare (pecuniare), precum şi cele cauzate de neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare; c) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului; d) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare şi/sau împrumuturile unui asociat, acţionar sau membru al debitorului ori ale persoanelor afiliate sau interdependente şi alte asemenea creanţe; 312

DREPTUL AFACERILOR

e) creanţele salariale ale persoanelor indicate în art.247 (administratorii societăţilor comerciale, membrii organelor executive, membrii consiliilor de supraveghere (de observatori), lichidatorii şi membrii comisiei de lichidare, contabilii). Creditori ai masei sînt clasa de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil în mod curent pe măsura apariţiei lor. Din masa debitoare urmează a fi acoperite în prealabil cheltuielile procesului de insolvabilitate şi obligaţiile masei debitoare. Din dispoziţiile legale putem distinge 2 componente ale cheltuielilor masei debitoare: 1. cheltuielile procesului de insolvabilitate; 2. obligaţiile masei debitoare. Conform prevederilor alin.(1) art.52 al Legii nr.149/2012 cheltuielile procesului de insolvabilitate includ: cheltuielile de judecată; remuneraţia şi cheltuielile administratorului provizoriu şi ale administratorului insolvabilităţii/ lichidatorului, dacă au fost prevăzute. La categoria de obligaţii ale masei debitoare se raportează obligaţiile, care rezultă din acţiunile de administrare, valorificare şi distribuire a masei debitoare, ale administratorului insolvabilităţii/ lichidatorului, inclusiv impozitele, taxele şi alte obligaţii de plată care nu ţin de cheltuielile procesului; obligaţiile din contractele bilaterale în măsura în care executarea lor trebuie făcută în interesul masei debitoare sau a căror executare urmează să fie efectuată după intentarea procesului de insolvabilitate; obligaţiile din îmbogăţirea fără temei a masei debitoare. Pînă la intentarea procesului de insolvabilitate, debitorul este condus de organele prevăzute de: Codul civil, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, alte acte normative. Din data admiterii cererii introductive spre examinare, locul conducătorului (directorului, administratorului, managerului) este preluat de administratorul provizoriu, iar din data intentării procesului de insolvabilitate, activitatea organelor de conducere con313

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

stituite de asociaţii fondatori se suspendă, în rol intrînd organele formate din creditorii debitorului insolvabil: adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor. Adunarea creditorilor este alcătuită din totalitatea creditorilor cunoscuţi ale căror creanţe au fost validate şi incluse în tabelul creanţelor. Adunarea creditorilor constituie organul suprem decizional al întreprinderii aflate în proces de insolvabilitate sau în procedura de restructurare, constituită din creditorii garantaţi, creditorii chirografari cărora li s-a validat creanţa şi au fost incluşi în tabelul creanţelor, prin hotărîrile căreia contribuie la derularea procesului de insolvabilitate sau a procedurii de restructurare. Adunarea creditorilor are următoarele atribuţii exclusive: a) stabileşte componenţa numerică şi atribuţiile comitetului creditorilor, alege membrii acestui comitet şi hotărăşte încetarea anticipată a împuternicirilor acestora, stabileşte periodicitatea plăţii soldei, a retribuţiilor stimulative şi modul de compensare a cheltuielilor de exercitare a funcţiei de membru al comitetului creditorilor, decide asupra tragerii la răspundere a membrilor lui; b) decide asupra sistării activităţii debitorului şi lichidării lui, aprobă planul de restructurare a acestuia; c) prezintă instanţei de insolvabilitate propuneri referitor la instituirea de restricţii în activitatea debitorului şi în gestionarea de către acesta a patrimoniului său; d) supraveghează activitatea administratorului insolvabilităţii şi/sau a lichidatorului, examinînd rapoartele lor, solicită instanţei de insolvabilitate destituirea şi înlocuirea lor în cazurile stabilite de prezenta lege; e) poate cere oricînd administratorului insolvabilităţii/lichidatorului explicaţii, informaţii sau rapoarte despre starea de lucruri şi despre administrarea masei debitoare. Dacă nu există un comitet al creditorilor, adunarea poate verifica soldul şi rulajul banilor în conturile de acumulare sau poate numi o persoană pentru o astfel de verificare; f) decide asupra încheierii tranzacţiilor de proporţii prevăzute la art. 69, asupra termenelor şi a formei de vînzare a bunurilor de314

DREPTUL AFACERILOR

bitorului, precum şi a preţului iniţial de vînzare a acestor bunuri în cadrul tranzacţiilor de proporţii; g) verifică legalitatea şi oportunitatea hotărîrilor comitetului creditorilor adoptate în perioada de raportare şi, după caz, ia decizii cu privire la anularea sau la suspendarea acestora.  Examinează darea de seamă a comitetului pe marginea controalelor şi a reviziilor care au fost iniţiate de adunarea creditorilor; h) aprobă distribuirea intermediară şi finală a masei debitoare; i) decide asupra modului, formei şi termenelor de convocare şi de desfăşurare a adunării creditorilor; j) rezolvă alte probleme privind desfăşurarea procedurilor de insolvabilitate, stabilite expres de Legea insolvabilităţii. Creditorii sînt convocaţi în adunare de către administratorul insolvabilităţii sau lichidator. Secretariatul Adunării creditorilor se află în sarcina administratorului insolvabilităţii/lichidatorului, dacă adunarea nu dispune altfel. La adunare participă creditorii garantaţi, creditorii masei debitoare şi debitorul. În prima lor adunare creditorii se convoacă în cel mult 30 de zile calendaristice, calculate după expirarea a 45 de zile calendaristice necesare pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor, şi a 15 zile lucrătoare necesare pentru verificarea creanţelor, întocmire şi comunicare a tabelului definitiv al creanţelor. În prima lor adunare, creditorilor li se validează creanţele, aceasta avînd loc sub conducerea instanţei de insolvabilitate. În cel mult 30 de zile din data şedinţei de validare a creanţelor, adunarea creditorilor decide, de regulă, în baza unui raport al administratorului insolvabilităţii, desfăşurarea de mai departe a procesului de insolvabilitate (adunarea de raportare). Aceasta poate avea loc la aceeaşi dată cu adunarea de validare. În adunările ulterioare, creditorii se convoacă la cererea administratorului insolvabilităţii, după caz, de către lichidator, a comitetului creditorilor sau a creditorilor ale căror creanţe constituie cel puţin 10% din suma totală a creanţelor validate cu drept de vot sau în temeiul unei încheieri a instanţei de insolvabilitate. 315

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Despre data, ora, locul şi ordinea de zi a adunării creditorilor se va publica un aviz în modul stabilit la art.7, conform căruia se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Dacă legea nu prevede altfel, hotărîrile adunării creditorilor se adoptă cu votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot prezenţi la adunare, cu condiţia ca aceştia să deţină mai mult de jumătate din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot validate reprezentate la adunare. Adunarea creditorilor se desfăşoară cu prezenţa creditorilor, prin corespondenţă sau în formă mixtă. În conformitate cu prevederile art.59 al Legii nr.149/2012, hotărîrea adunării creditorilor poate fi anulată de instanţa de insolvabilitate pentru încălcări de procedură, la cererea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului sau a reprezentantului debitorului, precum şi pe motive de ilegalitate, la cererea creditorilor, care:  a) au votat împotriva hotărîrii, faptul fiind consemnat în procesul-verbal al adunării; b) nu au fost admişi la adunare fără temei legal sau nu au fost înştiinţaţi în modul stabilit de prezenta lege despre data, ora şi locul adunării; c) sînt lezaţi în drepturi printr-o hotărîre asupra unei chestiuni care nu figura pe ordinea de zi a adunării creditorilor sau prin faptul că adunarea a avut loc fără cvorumul stabilit de lege, cu încălcarea cotelor de voturi. Cererea de anulare a hotărîrii adunării creditorilor trebuie înaintată în termen de 5 zile calendaristice de la data luării cunoştinţei de procesul-verbal al adunării creditorilor şi se soluţionează în şedinţă publică în cel mult 10 zile lucrătoare cu citarea celui ce a introdus cererea, a administratorului insolvabilităţii/lichidatorului şi a preşedintelui adunării creditorilor. Anularea hotărîrii adunării creditorilor trebuie adusă la cunoştinţa tuturor creditorilor. Dacă Adunarea creditorilor este un organ suprem al creditorilor debitorului insolvabil, atunci comitetul creditorilor este un 316

DREPTUL AFACERILOR

organ executiv al creditorilor, fiind subordonat ierarhic adunării creditorilor. După intentarea procesului de insolvabilitate şi pînă la prima adunare a creditorilor, instanţa de insolvabilitate poate institui, în raport cu numărul creditorilor din tabelul preliminar de creanţe, un comitet al creditorilor din 3 sau  5 reprezentanţi ai creditorilor cu cele mai mari ca valoare creanţe garantate sau creanţe chirografare. Membrii comitetului creditorilor vor alege un preşedinte. La prima lor adunare, creditorii pot decide menţinerea sau dizolvarea comitetului instituit de instanţa de judecată. Dacă adunarea creditorilor nu decide altfel, comitetul creditorilor are următoarele atribuţii: analizează situaţia debitorului şi face recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea activităţii debitorului şi la planurile de restructurare propuse; negociază cu administratorul insolvabilităţii/lichidatorul care doreşte să fie desemnat de către creditori condiţiile numirii şi recomandă adunării creditorilor astfel de numiri; ia cunoştinţă de rapoartele administratorului insolvabilităţii/lichidatorului, le analizează şi le contestă, după caz; întocmeşte rapoarte sau dări de seamă despre măsurile luate de administratorul insolvabilităţii/lichidator şi despre efectele acestora, le prezintă adunării creditorilor şi le propune motivat şi alte măsuri; solicită ridicarea dreptului de administrare al debitorului; obligă administratorul insolvabilităţii/lichidatorul să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial făcute de debitor în dauna creditorilor; solicită administratorului insolvabilităţii/lichidatorului sau instanţei de insolvabilitate convocarea adunării creditorilor, aprobă ordinea ei de zi, participă la adunare şi rezolvă alte probleme aferente pregătirii şi ţinerii adunării creditorilor; aprobă valoarea estimativă a bunurilor din masa debitoare valorificată; decide distribuirea intermediară a masei debitoare şi constituirea de mijloace în fondurile de rezervă necesare acoperirii cheltuielilor viitoare ale procesului de insolvabilitate; aprobă fondul sau normativele de retribuire a personalului societăţii aflate în proces de insolvabilitate; aprobă bilanţurile contabile; aprobă regulamentele necesare 317

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

desfăşurării procedurilor de insolvabilitate; hotărăște deschiderea, transformarea sau lichidarea filialelor şi a reprezentanţelor societăţii aflate în proces de insolvabilitate, numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor acestora; aprobă normativele privind devizele de cheltuieli; stabileşte lista de date care constituie secretul comercial al debitorului şi aprobă regulamentul privind secretul comercial; rezolvă problemele ce ţin de participarea debitorului la fondarea şi la activitatea întreprinderilor, de modul şi de sursele de finanţare a cheltuielilor aferente fondării şi activităţii lor; rezolvă problemele ce ţin de încheierea tranzacţiilor de proporţii prevăzute la art.69; rezolvă alte probleme, atribuite de Legea insolvabilităţii şi/sau de hotărîrile adunării creditorilor. Comitetul creditorilor se întruneşte în şedinţe lunar, la iniţiativa preşedintelui său ori la cererea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului, după caz, ori a cel puţin 2 membri şi ori de cîte ori este necesar. Şedinţa comitetului creditorilor are cvorum şi este deliberativă dacă întruneşte majoritatea  membrilor acestuia. Fiecare membru al comitetului creditorilor deţine un singur vot. Nu se admite transmiterea votului către un alt membru al comitetului sau către un terţ. Hotărîrea comitetului creditorilor se ia cu votul majorităţii membrilor prezenţi la şedinţă. În caz de paritate de voturi, cel al preşedintelui este decisiv. Hotărîrea comitetului creditorilor este obligatorie pentru toate persoanele antrenate în procedurile de insolvabilitate, de faliment sau de restructurare a debitorului şi acţionează în partea ce nu contravine hotărîrilor adunării  creditorilor şi ale instanţei de insolvabilitate. Orice creditor, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul pot contesta hotărîrea comitetului creditorilor la prima adunare a creditorilor, iar hotărîrea adunării creditorilor poate fi contestată în instanţa de insolvabilitate. Membrii Comitetului creditorilor acordă sprijin administratorului insolvabilităţii/lichidatorului şi supraveghează activitatea acestuia. 318

DREPTUL AFACERILOR

Alte organe de stat autorizate. Aceste organe, în cadrul procedurii de insolvabilitate, au un rol pasiv în coraport cu creditorii, în mod individual, sau cu creditorii în mod colectiv prin organele lor. Printre aceste organe care participă doar la unele chestiuni fără a avea drepturile depline pe care le au creditorii, putem menţiona: - organele administraţiei publice centrale de specialitate în cazul intentării procedurii de insolvabilitate în privinţa întreprinderii de stat care a fost fondată de către acest organ, sau a întreprinderii în al cărei capital social statul deţine mai mult de 35% din pachetul de acţiuni (de exemplu: Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare al Republicii Moldova în cazul insolvabilităţii întreprinderilor de stat din domeniul agriculturii etc.); - organele administraţiei publice locale în cazul intentării procedurii de insolvabilitate în privinţa întreprinderii municipale; - organul de stat autorizat să reglementeze activitatea de asigurare, autoritatea de stat abilitată cu funcţii de reglementare pe piaţa valorilor mobiliare (de exemplu: Comisia Naţională a Pieţei Financiare). Aceste organe, în cadrul procedurii de insolvabilitate, dispun de: dreptul de a solicita destituirea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului (alin.(1) art.71); dreptul de a propune planul procedurii de restructurare în cazul insolvabilităţii întreprinderilor de importanţă vitală pentru economia naţională (lit.c) alin.(1) art.188); dreptul de a depune cerere introductivă de intentare a procesului de insolvabilitate în privinţa societăţilor de asigurări (alin.(1) art.236); obligaţia de a participa la examinarea cauzelor de insolvabilitate a societăţilor de asigurări (alin.(2) art.236); dreptul de a depune cerere introductivă de intentare a procesului de insolvabilitate în privinţa participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare (alin.(1) art.241); obligaţia de a participa la examinarea cauzelor de insolvabilitate a participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare (alin.(2) art.241); dreptul de a depune cerere introductivă de intentare a procesului de insolvabilitate în privinţa asociaţiilor de economii şi împrumut (alin.(1) art.245); obligaţia de a participa la examinarea 319

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

cauzelor de insolvabilitate a asociaţiilor de economii şi împrumut (alin.(2) art.245) şi altele. Instanţa de judecată (de insolvabilitate). Instanţa de judecată joacă unul din rolurile principale, fiind un diriguitor al participanţilor la procesul de insolvabilitate, intermediar între interesele creditorilor, administratorului insolvabilităţii/lichidatorului şi al debitorului insolvabil. Instanţa de judecată are menirea să verifice legalitatea acţiunilor tuturor acestor participanţi, inclusiv şi a Administratorului insolvabilităţii/lichidatorului care acţionează din numele statului, avînd atribuţii similare executorului judecătoresc. Potrivit competenţei materiale, instanţele competente în materie de insolvabilitate sînt Curţile de Apel. Conform literaturii de specialitate265 şi din conţinutul Legii nr.149/2012 putem distinge, pentru instanţa de judecată, atribuţii jurisdicţionale şi atribuţii de administrare. Atribuţiile jurisdicţionale se exprimă prin dreptul instanţei de judecată de a se expune pe circumstanţele relevante pentru procesul de insolvabilitate, prin adoptarea de acte judecătoreşti. În conformitate cu prevederile art.7 al Legii nr.149/2012, dispozitivul hotărîrilor şi încheierilor instanţei de judecată urmează să fie publicate de ea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Atribuţiile de administrare nu necesită adoptarea unor acte judecătoreşti, dar, luînd în considerare complexitatea şi durata procesului de insolvabilitate, ele trebuie exercitate în faţa instanţei de judecată sau instanţa ia act de anumite acţiuni, anexînd la materialele dosarului actele necesare efectuării unor acţiuni sau actele despre acţiu­nile săvîrşite. La categoria atribuţiilor de administrare se atribuie: - conducerea adunării de validare a creanţelor; - verificarea din oficiu a legalităţii hotărîrii adunării creditorilor; - primirea rapoartelor de la administrator; - consultarea registrului în care administratorul consemnează operaţiunile efectuate; 265

N.Roşca, S.Baieş, Op.cit., p.386.

320

DREPTUL AFACERILOR

- ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate; - îndosarierea registrului creditorilor şi inventarului masei debitoare; - primirea executării creanţelor de la debitor; - primirea listei de distribuire a masei debitoare; - depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit al instanţei.

§3. Intentarea procesului de insolvabilitate Procesul judiciar de insolvabilitate parcurge mai multe etape: depunerea cererii introductive, admiterea cererii introductive, dispunerea unor măsuri de asigurare, realizarea măsurilor de asigurare şi întreprinderea unor măsuri preliminare intentării procesului, examinarea cererii introductive şi adoptarea unui act judiciar sau adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate şi încheierea de respingere a cererii introductive. Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa temeiului general şi special. Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate este incapacitatea de plată a debitorului. În literatura juridică s-a arătat că încetarea plăţilor este împrejurarea care declanşează procedura de insolvabilitate şi care constă în imposibilitatea debitorului de a-şi manifesta capacitatea de plată a datoriilor sale comerciale. Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate este supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanţelor. Pentru determinarea existenţei temeiului de intentare a procesului de insolvabilitate se iau în considerare: mărimea obligaţiilor contractuale ale debitorului, inclusiv a datoriilor pentru credite plus dobînda (penalităţile pentru neexecutarea acestor obligaţii nu se iau în calcul la determinarea valorii lor); mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege, fără penalităţi şi alte sancţiuni 321

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

financiare. Creanţele creditorilor se consideră validate conform prevederilor legii.266 Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii de intentare a procesului de insolvabilitate (denumită cerere introductivă). Potrivit art.12 al Legii insolvabilităţii, dreptul de a depune cererea introductivă îl au debitorul, creditorii şi alte persoane indicate în lege, şi anume: Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii, Comisia Naţională a Pieţei Financiare. Debitorul este în drept să depună cerere introductivă în situaţia în care există pericolul intrării lui în incapacitate de plată cînd, în mod previzibil, nu-şi va putea executa obligaţiile pecuniare la scadenţă. În cazul în care debitorul nu este persoană fizică, dreptul de a depune cerere introductivă în numele acestuia îl are organul executiv, persoana care are dreptul de reprezentare a debitorului, asociaţii cu răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului. Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă: executarea integrală a creanţelor scadente ale unui sau ale mai multor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori; în cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor. În cererea introductivă a debitorului trebuie să fie indicate: codul fiscal şi numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului; valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobînzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenele de executare a acestora, cu specificarea sumei creanţelor decurgînd din daunele cauzate vieţii şi sănătăţii, precum şi a creanţelor salariale faţă de angajaţii debitorului; suma datoriilor la bugetul public naţional; motivarea temeiului insolvabilităţii; date despre cererile de chemare în judecată a debitorului, primite spre examinare de instanţele de judecată, precum şi despre titlurile executorii asupra bunurilor debitorului; date despre bunurile debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele 266

G.Margineanu, L.Margineanu, Op.cit., p.534.

322

DREPTUL AFACERILOR

lui; candidatura propusă la funcţia de administrator al insolvabilităţii/lichidator. În cerere, debitorul poate solicita şi motiva aplicarea planului procedurii de restructurare. La cererea introductivă a debitorului se anexează: copia de pe statutul debitorului sau de pe contractul lui de asociere; lista participanţilor (membrilor) debitorului; bilanţul contabil la data ultimului raport financiar; documentele care atestă componenţa şi valoarea bunurilor debitorului persoană fizică (întreprinzător individual); datele din registrele publice despre bunurile debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate; lista creditorilor şi debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare şi debitoare, a adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi debitorilor; dovada notificării proprietarului, a cărui lipsă nu împiedică admiterea spre examinare a cererii introductive. Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în intentarea procesului de insolvabilitate şi îşi poate argumenta creanţele şi temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate. Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea prealabilă a debitorului. În cererea introductivă a creditorului trebuie să fie indicate: denumirea (numele şi prenumele) creditorului şi a debitorului, sediul, (adresa) şi alte date de identificare ale acestora; suma creanţelor creditorului, mărimea dobînzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenul executării lor; menţiuni despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului; propunerea candidaturii la funcţia de administrator provizoriu pe perioada de observaţie a debitorului; alte date, considerate de creditor ca fiind necesare pentru examinarea cererii. Persoana care depune în mod intenţionat, fără existenţa unui temei de insolvabilitate, o cerere de intentare a procesului de insolvabilitate contra debitorului pentru a-i aduce prejudicii reputaţiei lui comerciale este obligată la plata despăgubirilor conform legii. 323

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

  Cererea introductivă poate fi retrasă, de către cel care a depus-o, pînă la adoptarea hotărîrii privind intentarea procesului de insolvabilitate sau de respingere a cererii. În termen de cel mult 3 zile de la primire, instanţa de insolvabilitate emite încheierea prin care admite spre examinare cererea introductivă şi pune debitorul în perioada de observaţie. Totodată, în conformitate cu art.24 al Legii nr.149/2012, instanţa de judecata aplică următoarele masuri de asigurare a acţiunii: numeşte un administrator provizoriu; dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului sau emite prescripţia ca deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu acordul prealabil al administratorului provizoriu; pune sub sechestru corespondenţa comercială a debitorului; suspendă executarea silită asupra bunurilor debitorului; pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale sau decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea expresă a administratorului provizoriu; aplica sechestrul pe toate bunurile debitorului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane; suspendă urmăririle individuale ale creditorilor şi executările silite asupra bunurilor debitorului, precum şi curgerea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a creanţelor acestora contra debitorului. Instanţa de judecată dispune administratorului provizoriu să notifice imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare în toate registrele publice, inclusiv în Registrul de stat al întreprinderilor şi Registrul de stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor Individuali, în Registrul bunurilor imobile şi în alte registre în care se înregistrează gajul, băncile, organele cadastrale teritoriale, autorităţile vamale, oficiile poştale, staţiile de cale ferată etc. Cererea introductivă se examinează, de regulă, în şedinţă, la care sînt invitaţi: debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei, administratorul provizoriu, alte persoane interesate. Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate va include: denumirea (numele şi prenumele), sediul (adresa), domeniul de activitate al debitorului; numele, prenumele şi adresa administratorului; locul, data şi ora şedinţei de validare a mărimii crean324

DREPTUL AFACERILOR

ţelor (şedinţa de validare) şi, după caz, locul, data şi ora adunării creditorilor de audiere a raportului administratorului insolvabilităţii (şedinţa de raportare); ora intentării procesului de insolvabilitate; componenţa comitetului creditorilor instituit potrivit art.60 al Legii nr.149/2012. Prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate se desemnează administratorul insolvabilităţii. Dispozitivul hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate se remite spre publicare de către administratorul insolvabilităţii, în termen de 2 zile lucrătoare din data adoptării, în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Instanţa de judecată poate dispune publicarea dispozitivului hotărîrilor şi în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau unde sînt concentrate sediile celor mai mulţi creditori. Hotărîrea produce efecte juridice care privesc atît drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil, cît şi ale creditorilor debitorului insolvabil. Potrivit art.75 al Legii nr.149/2012, din momentul intentării procesului de insolvabilitate: a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă; b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar gestionat de administratorul insolvabilităţii/lichidator; c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administratorul insolvabilităţii/lichidator, cu autorizarea adunării sau a comitetului creditorilor; d) calcularea plăţilor aferente (dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc şi penalitatea) creditelor acordate debitorului de către Ministerul Finanţelor, precum şi a plăţilor aferente sumelor dezafectate din bugetul de stat întru onorarea garanţiilor de stat, se suspendă; e) calcularea penalităţilor, dobînzilor şi altor plăţi aferente datoriilor creditoare ale debitorului se întrerupe; f) sechestrarea patrimoniului debitorului, alte măsuri de asigurare sau de limitare a debitorului, administratorului insolvabilităţii/ 325

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

lichidatorului în dreptul de administrare şi de valorificare a masei debitoare aplicate de alte instanţe de judecată sau de organele abilitate în acest sens se anulează de drept şi se aplică în exclusivitate numai de către instanţa de judecată care a intentat procedura de insolvabilitate. Administratorul insolvabilităţii poate interzice în scris persoanelor care închiriază, iau cu împrumut, păstrează sau folosesc în orice alt mod bunurile debitorului să efectueze operaţiuni cu aceste bunuri. În literatura de specialitate se analizează şi o clasificare teoretică a efectelor intentării procesului de insolvabilitate. Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil: debitorul pierde dreptul de folosinţă, de dispunere şi de administrare a patrimoniului, drepturile şi obligaţiile lui trecînd la administratorul insolvabilităţii desemnat de instanţa de judecată; decontările cu debitorul insolvabil se efectuează numai printr-un cont special, deschis de administratorul insolvabilităţi; debitorul insolvabil nu este în drept să acorde garanţii de executare a obligaţiilor (să depună bunuri în gaj sau ipotecă); orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu autorizarea adunării sau a comitetului creditorilor; procesele judiciare aflate în curs de judecare, în care debitorul are calitatea de reclamant, vor fi preluate de administrator; orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu autorizarea adunării sau a comitetului creditorilor; debitorul este obligat să prezinte explicaţiile şi informaţiile necesare pentru adoptarea unei decizii privind examinarea cererii; debitorul are dreptul şi obligaţia de a participa la şedinţele instanţei de insolvabilitate, la adunarea creditorilor şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor; debitorul este obligat să dea informaţii şi lămuriri instanţei de judecată, administratorului, comitetului creditorilor şi adunării creditorilor asupra raporturilor relevante pentru procesul de insolvabilitate, să le aducă la cunoştinţă faptele de natură să atragă răspundere pentru o infracţiune sau contravenţie; în caz de eschivare a debitorului de 326

DREPTUL AFACERILOR

la îndeplinirea obligaţiilor, instanţa de judecată, la cererea administratorului, a adunării sau a comitetului creditorilor ori din oficiu, poate ridica debitorului dreptul de administrare a patrimoniului, dacă acesta dispune de el, îi poate interzice să părăsească localitatea de reşedinţă fără permisiunea expresă a instanţei sau poate aplica alte măsuri de asigurare; pe perioada derulării procesului de insolvabilitate intentat la cererea creditorilor, debitorul nu poate fi membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei întreprinderi individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate; corespondenţa adresată debitorului va fi recepţionată de administrator, care este în drept să reţină corespondenţa referitoare la activitatea comercială a debitorului. Efectele juridice care privesc drepturile şi obligaţiile creditorilor debitorului insolvabil: creanţele de natură contractuală pe care le au creditorii faţă de debitor se consideră ajunse la scadenţă la data intentării procesului de insolvabilitate; se interzice executarea silită faţă de debitor şi bunurile acestuia; executarea se face numai în procesul de insolvabilitate conform clasei şi rangului de creditor; examinarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului şi bunurilor acestuia se suspendă; cerinţele patrimoniale împotriva debitorului insolvabil pot fi înaintate numai în instanţa judecătorească care duce procesul de insolvabilitate; înaintarea creanţelor de către creditori are loc în strictă conformitate cu reglementările privind procesul de insolvabilitate.

§4.Procedura de faliment Procedura generală a falimentului. După intentarea procedurii de insolvabilitate, debitorul insolvabil poate merge în una din următoarele proceduri: 1. de faliment – ceea ce presupune lichidarea patrimoniului debitorului şi repartizarea în­tre creditori a banilor obţinuţi; 2. de restructurare – ceea ce presupune elaborarea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan complex de măsuri în ve327

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

derea remedierii financiare şi economice a debitorului şi achitării datoriilor acestuia conform programului de plată a creanţelor. Aplicarea uneia din aceste proceduri depinde de starea economico-financiară a debitorului şi de hotărîrea adunării creditorilor debitorului insolvabil. Procedura falimentului. Instanţa de insolvabilitate decide prin încheiere intrarea imediată în faliment, dar nu mai tîrziu de 5 zile lucrătoare, în următoarele cazuri: a) debitorul nu şi-a declarat intenţia de a se restructura sau este decăzut din dreptul de a propune un plan al procedurii de restructurare, iar creditorii nu cer restructurarea lui; b) niciunul dintre participanţii la procedură nu a propus un plan al procedurii de restructurare, în condiţiile şi termenele stabilite de prezenta lege, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat; c) debitorul şi-a declarat intenţia de a se restructura, dar nu a propus în termen un plan de restructurare ori planul lui nu a fost acceptat şi confirmat;  d) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sînt îndeplinite în condiţiile stipulate în planul confirmat sau activitatea debitorului desfăşurată pe parcursul restructurării aduce pierderi masei debitoare; e) adunarea creditorilor a aprobat raportul administratorului insolvabilităţii în care se propune intrarea debitorului în faliment.  Prin aceeaşi încheiere, instanţa de judecată va dispune dizolvarea societăţii debitoare şi va desemna un lichidator cu stabilirea atribuţiilor acestuia şi valorificarea şi lichidarea masei debitoare. Lichidarea averii debitorului este acea etapă a proce­sului de insolvabilitate în cadrul căreia bunurile din averea debitorului se transformă în valoare economică, într-o sumă de bani, care este distribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive. În procedura de faliment, atribuţiile administratorului insolvabilităţii sînt preluate de lichidator. 328

DREPTUL AFACERILOR

Procedura de faliment parcurge mai multe etape: 1. Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea Prin hotărîrea instanţei de judecată privind intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa decide de a înlătura conducerea debitorului de la gestionarea averii întreprinderii insolvabile, acest drept fiind transmis administratorului insolvabilităţii/lichidatorului. 2. Sigilarea şi inventarierea bunurilor care fac parte din averea lui La această măsură recurge lichidatorul cu scopul de a asigura integritatea masei debitoare. După intentarea procesului de insolvabilitate instanţa de judecată va dispune punerea sub sechestru a bunurilor care fac parte din averea debitorului. Vor fi puse sub sigilii: spaţiile în care se află bunurile din averea debitorului (magazinele, magaziile, depozitele, unităţile de producţie); spaţiile în care se află registrele (cu excepţia celor contabile) şi documentele societăţii (birourile administraţiei); corespondenţa comercială (corespondenţa deţinută de oficiile poştale, staţiile de cale ferată, antrepozite, depozite portuare şi alte locuri de înmagazinare). Nu vor fi puse sub sigilii: bunurile care trebuie vîndute de urgenţă, spre a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea de valoare; registrele de contabilitate, care trebuie să fie verificate; cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau cu scadenţa apropiată; numerarul, care va fi depus la bancă, în contul averii debitorului. Potrivit art.108 al Legii nr.149/2012, lichidatorul trebuie să întocmească un inventar al tuturor bunurilor corporale şi incorporale care aparţin masei debitoare. Inventarul este întocmit de o comisie de inventariere constituită de lichidator din reprezentanţi ai creditorilor sau din specialişti/experţi în domeniu, în prezenţa debitorului, dacă nu se cauzează o întîrziere dezavantajoasă. Actul de inventar este semnat de lichidator, de membrii comisiei de inventariere şi, după caz, de către debitor prin reprezentantul său desemnat în procedura de insolvabilitate. 329

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Conform alin.(1) art.39 al Legii insolvabilităţii, masa debitoare cuprinde toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care el le dobîndeşte şi le recuperează pe parcursul procesului. Conform Standardului Naţional de Contabilitate, sînt incluse în bilanţul contabil: active nemateriale (imobilizări necorporale); active materiale (mijloace fixe) (imobilizări corporale); active financiare; stocuri de mărfuri şi materiale; conturile debitorilor privind operaţiile de comerţ şi alte operaţii; investiţii financiare; mijloace băneşti; capital propriu; datorii financiare; conturile creditorilor privind operaţiile comerciale şi alte operaţii. La alin.(1) art.40 al Legii insolvabilităţii se stabileşte că nu se includ în masa debitoare bunurile scoase din circuitul civil, bunurile care nu sunt pasibile de executare silită şi drepturile patrimoniale inalienabile ale debitorului. Art.104, 105 ale Legii nr.149/2012 prevăd posibilitatea completării masei debitoare ca rezultat al anulării actelor juridice, încheiate de debitor pînă la intentarea procesului de insolvabilitate. 3. Înaintarea şi validarea creanţelor Conform alin.(1) art.140 al Legii insolvabilităţii, dacă creditorul are o creanţă faţă de debitor anterior datei deschiderii procedurii, creditorul înaintează în scris creanţa, indiferent de tipul ei, printr-o cerere de admitere a creanţelor adresată instanţei de judecată care examinează cauza de insolvabilitate a debitorului. Cererile de admitere a creanţelor se consemnează într-un registru, care se păstrează în instanţă. Cererea de admitere a creanţei se depune în termenul stabilit în hotărîrea de deschidere a procedurii sau în termenul indicat în notificarea administratorului provizoriu. Termenul-limită pentru creditori privind înregistrarea cererii de admitere a creanţelor în vederea întocmirii tabelului preliminar este de 30 de zile calendaristice, iar pentru întocmirea tabelului definitiv – de 45 de zile calendaristice de la data intrării în procedură. Cererea de validare a creanţelor trebuie să conţină: 330

DREPTUL AFACERILOR

- numele/denumirea creditorului şi domiciliul/sediul acestuia; - suma datorată; - temeiurile de fapt şi de drept ale creanţei; - drepturile de preferinţă sau garanţiile reale de care se bucură creanţa. La cerere se vor anexa documentele justificative cu privire la creanţă şi cu privire la garanţii. Examinînd cererile creditorilor, instanţa de judecată verifică legalitatea şi temeinicia actelor anexate la cerere, verifică legalitatea efectuării calculelor mărimii cerinţelor, ia în considerare contestaţiile, dacă acestea au parvenit, şi în baza acestora stabileşte creanţa şi dispune în ce ordine va fi înregistrată şi achitată ulterior, conform art.43 al Legii insolvabilităţii. Cererile de înaintate a creanţelor vor fi examinate la şedinţa de validare. Conform alin.(6) art.143 al Legii insolvabilităţii, o creanţă acceptată şi inclusă de administratorul insolvabilităţii/lichidator în tabelul definitiv al creanţelor se consideră validată dacă, cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de şedinţa de validare, nu a fost contestată de debitor sau de un creditor ori dacă contestaţia ridicată a fost înlăturată. Contestaţia debitorului nu se opune validării creanţei. În dependenţă de faza procedurii de insolvabilitate, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul va întocmi şi depune în instanţa de insolvabilitate tabelul preliminar de creanţe, tabelul definitiv de creanţe, tabelul definitiv consolidat. Înregistrarea în tabel are pentru creanţele validate, conform valorii şi rangului lor, efectul unei hotărîri definitive şi irevocabile pentru administratorul insolvabilităţii/lichidator şi pentru toţi creditorii. 4. Evaluarea patrimoniului Evaluarea patrimoniului debitorului se efectuează luîndu-se în considerare valoarea lui la momentul efectuării estimării. Art.111 al Legii insolvabilităţii stabileşte că după intentarea procedurii de 331

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

insolvabilitate sau iniţierea procedurii  falimentului, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul trebuie să efectueze, într-un raport, o evaluare sistematizată, de ansamblu, a bunurilor, în care se vor specifica şi se vor juxtapune bunurile din masa debitoare şi obligaţiile debitorului. Pentru evaluarea bunurilor, se vor aplica prevederile art.108, iar pentru sistematizarea obligaţiilor – prevederile art.110 în modul corespunzător. După ce a fost întocmit raportul evaluării de ansamblu a bunurilor, instanţa de insolvabilitate poate cere debitorului, la sesizarea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului sau a unui creditor, explicaţii privind plenitudinea evaluării bunurilor. Chestiunea privind atragerea unor experţi în lucrările de evaluare este pe seama lichidatorului şi a adunării creditorilor. Din momentul inventarierii lichidatorul devine responsabil de bunurile incluse în acest act şi el trebuie să ia toate măsurile care se impun pentru conservarea bunurilor. 5. Vînzarea masei debitoare. Vînzarea bunurilor masei debitoare începe imediat după finisarea procesului de inventariere şi evaluare a masei debitoare, de pe urma cărora ar putea fi posibil de stabilit preţul de lichidare al bunurilor expuse comercializării, inclusiv depunerile băneşti şi activele nemateriale şi, totodată, de stabilit suma financiară la care vînzătorul ar putea conta într-o conjunctură optimă. Vînzarea masei debitoare o efectuează nemijlocit lichidatorul prin intermediul licitaţiilor publice, negocierilor directe sau prin concurs, după caz. Vînzarea bunurilor masei debitoare se realizează de lichidator, în sarcina lui fiind pusă obligaţia de a vinde bunurile incluse în masa debitoare, astfel încît să asigure satisfacerea maximală a creanţelor creditorilor. Regulile de vînzare a bunurilor din masa debitoare sunt stabilite de prevederile art.117-131ale Legii nr.149/2012 care prevăd reguli stricte necesare de a fi respectate, sub sancţiunea nulităţii. Bunurile masei debitoare pot fi vîndute fracţionat (părţi ale patrimoniului), sau ca complex patrimonial unic. 332

DREPTUL AFACERILOR

Prin „parte a patrimoniului debitorului” se înţelege diverse obiecte aflate la balanţa debitorului. Filialele şi alte structuri organizatorice ale societăţii nu pot fi atribuite la părţi ale patrimoniului debitorului. Vînzarea filialelor sau reprezentanţelor prezintă varietăţi de vînzare a întreprinderii, de aceea modalitatea vînzării lor cade sub incidenţa prevederilor art.129 al Legii insolvabilităţii. Dacă în masa debitoare sînt bunuri perisabile (cum ar fi fructele, legumele sau alte produse ale căror păstrare este imposibilă), lichidatorul va purcede urgent la vînzarea lor pentru a obţine preţul maxim. Dacă în masa debitoare există bunuri afec­tate unor garanţii reale, constituite în favoarea cre­ditorilor garantaţi (cum ar fi bunuri grevate prin gaj, ipotecă sau alte privilegii speciale asupra unor bu­ nuri mobile sau imobile, create în condiţiile dreptului comun), lichidatorul trebuie să informeze credi­torul garantat despre intenţia sa de a vinde bunul. Creditorului i se permite să se pronunţe în ter­men de 7 zile de la primirea notificării asupra posibilităţii de valorificare cît mai avantajoasă a bunului. Dacă creditorul garan­tat consideră că poate valorifica mai avantajos bu­nul, instanţa de judecată, după audierea creditorului şi administratorului, decide asupra transmiterii în posesie a bunului către creditor, stabilindu-i conco­mitent şi termenul de valorificare a bunului. Art.129 al Legii insolvabilităţii stabileşte că în cadrul procedurii de insolvabilitate, al procedurii falimentului sau al procedurii de restructurare, întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată ca un complex patrimonial unic doar cu acordul expres al adunării creditorilor. Această posibilitate de vînzare a masei debitoare este stabilită reieşind din interesul de a fi menţinut un subiect de drept al cărui menire ar fi participarea în continuare în circuitul comercial. În cadrul vînzării întreprinderii, se înstrăinează toate tipurile de bunuri destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv terenurile, clădirile şi alte construcţii, utilajele, inventarul, materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile (denumirea de firmă, măr333

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

cile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, dacă legea nu stabileşte altfel. În cazul vînzării întreprinderii, toate contractele de muncă valabile la momentul vînzării îşi păstrează valabilitatea, iar cumpărătorul devine succesor al drepturilor şi obligaţiilor patronului. Vînzarea întreprinderii are loc prin licitaţie sau concurs dacă adunarea sau comitetul creditorilor nu stabileşte altfel. La alin.(8) art.129 al Legii nr. 149/2012 se prevede expres că administratorul publică avizul privind vînzarea întreprinderii debitorului prin licitaţie sau concurs conform prevederilor art.6. Persoana care a cîştigat licitaţia şi organizatorul vînzării semnează în ziua licitaţiei un proces-verbal cu valoare de contract. 6. Repartizarea masei debitoare între creditori După transformarea în bani a bunurilor din masa debitoare procedura judiciară a insolvabilităţii intră în faza finală – distribuirea sumelor între creditori, atingîndu-se astfel scopul principal al procesului de insolvabilitate. La alin.(1) art.150 al Legii nr.149/2012 se prevede că executarea creanţelor creditorilor poate începe doar după şedinţa de validare. La fiecare 3 luni, calculate de la data la care începe valorificarea masei debitoare, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul prezintă comitetului creditorilor spre aprobare un raport asupra fondurilor obţinute din valorificare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuţie între creditori. Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei sale şi a celorlalte cheltuieli aferente procesului. Distribuirea către creditorii chirografari se face în dependenţă de existenţa mijloacelor băneşti în masa debitoare. Creditorii de rang inferior nu vor fi luaţi în considerare la distribuirile intermediare. Înaintea fiecărei distribuiri, lichidatorul depune în instanţa de judecată lista creanţelor care vor fi satisfăcute, indicînd sumele care urmează să fie plătite. Creditorii au acces nelimitat la această listă. 334

DREPTUL AFACERILOR

Art.43 al Legii insolvabilităţii prevede expres ordinea de executare a creanţelor chirografare. Creanţele chirografare se execută conform rangului acestora. Creanţele următorului rang se execută numai după executarea în totalitate a creanţelor rangului precedent; în caz de insuficienţă a masei debitoare, distribuirea bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se efectuează proporţional. Prevederile respective se aplică în modul corespunzător şi pentru clasele de creditori de rang inferior. La distribuirea intermediară, comitetul creditorilor stabileşte cota de distribuire la propunerea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului. Dacă nu este constituit un comitet al creditorilor, cota de distribuire o stabileşte administratorul insolvabilităţii/lichidatorul. Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul informează creditorii despre cota care urmează să le fie distribuită. Dacă, la distribuirea finală, creanţele tuturor creditorilor au fost satisfăcute în volum total, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul transmite surplusul către debitor. Dacă debitorul este persoană juridică, administratorul insolvabilităţii/ lichidatorul transmite fiecărui participant partea din surplus care i-ar fi revenit în cazul lichidării în afara procesului de insolvabilitate. 7. Încetarea procesului de insolvabilitate Potrivit art.175 al Legii nr.149/2012, după terminarea distribuirii finale a masei debitoare, instanţa de insolvabilitate pronunţă hotărîre de încetare a procesului de insolvabilitate şi radiere a debitorului din registru. Dispozitivul hotărîrii de încetare a procesului de insolvabilitate va fi publicat conform art.7. În două săptămîni de la data publicării, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul prezintă Registrului de Stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor Individuali hotărîrea instanţei de judecată care serveşte drept temei pentru radierea debitorului din acest registru. Din momentul radierii sale din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor individuali, debitorul este considerat lichidat. 335

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

În cazul cînd procesul de insolvabilitate a încetat, iar după adunarea de distribuire finală anumite sume rezervate au devenit libere, anumite sume plătite din masa debitoare au fost restituite din diverse motive ori au fost descoperite bunuri care aparţin masei debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate la cererea administratorului, a unui creditor chirografar sau din oficiu. După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul distribuie, conform listei finale, produsul din realizarea bunului descoperit. Administratorul insolvabilităţii/ lichidatorul prezintă instanţei de judecată raportul cu privire la distribuirea masei debitoare. Procedura simplificată a falimentului. Prin procedură simplificată a falimentului se înţelege acea procedură în care debitorul intră direct în procedura de faliment după o perioadă de observaţie sau odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate. Potrivit alin.(1) art.134 al Legii insolvabilităţii, procedura simplificată a falimentului se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvabilitate care se încadrează în una din următoarele categorii: a) întreprinzători individuali şi gospodării ţărăneşti (de fermier), titulari ai patentei de întreprinzător; b) persoane juridice care nu deţin niciun bun în patrimoniul lor ori ale căror bunuri sînt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile procesului şi niciun creditor sau terţ nu se oferă să avanseze ori să garanteze sumele corespunzătoare; c) societăţi comerciale şi necomerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; d) debitori care nu sînt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de restructurare prevăzută în Legea insolvabilităţii. Dacă debitorul se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la alin.(1), instanţa de insolvabilitate, odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate, poate să dispună iniţierea procedurii simplificate a falimentului şi dizolvarea debitorului. În cadrul procedurii simplificate a falimentului nu se vor parcurge atîtea etape ca la procedura de faliment, în situaţia de faţă 336

DREPTUL AFACERILOR

acestea fiind mult mai puţine datorită lipsei sau insuficienţei bunurilor debitorului. §5. Procedura de restructurare Prin procedura de restructurare se urmăreşte plata pasivului debitorului aflat în încetarea de plăţi, fie prin redresarea şi continuarea activităţii debitorului, fie prin lichidarea unor bunuri din averea lui. Legea insolvabilităţii nr.149/2012 defineşte procedura de restructurare ca fiind una din procedurile procesului de insolvabilitate, care se aplică debitorului şi care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan complex de măsuri în vederea remedierii financiare şi economice a debitorului şi achitării datoriilor acestuia conform programului de plată a creanţelor. De asemenea, în articolul 182 al acestei legi legiuitorul stabileşte că restructurarea este o procedură de insolvabilitate ce se aplică debitorului în vederea achitării datoriilor lui, care prevede întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan al procedurii de restructurare, incluzînd, împreună sau separat: a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului; b)  restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrîngerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului; d) orice alte acţiuni neinterzise de legislaţia în vigoare. În opinia autorului Nicolae Roşca, procedura de restructurare (procedura planului, cum era definită în Legea insolvabilităţii nr.632/2001) are cel puţin două justificări: pe de o parte, este păstrat întreprinzătorul ca subiect de drept, acordîndu-i-se şansa unui nou început, iar, pe de altă parte, procedura permite creditorilor să recupereze mai multe procente din creanţe decît ar fi obţinut printr-o simplă lichidare.267 267

N.Roşca, S.Baieş, Op.cit. p.419.

337

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Planul procedurii de restructurare, în conformitate cu Legea nr.149/2012, trebuie să fie constituit din 2 părţi: - partea descriptivă - partea organizatorică. În partea descriptivă se indică   măsurile întreprinse după intentarea procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate pentru a se institui, prin procedură a planului, o modalitate de exercitare a drepturilor participanţilor. Această parte poate cuprinde şi date despre temeiurile, oportunitatea şi consecinţele aplicării planului, importante pentru creditori ca să decidă asupra planului, iar pentru instanţa de insolvabilitate – ca să îl aprobe. În partea organizatorică se stabileşte modalitatea de modificare, prin intermediul planului procedurii de restructurare, a statutului juridic al participanţilor la procesul de insolvabilitate. Elementele de conţinut ale planului se împart în două categorii, şi anume elemente de ordin general, care trebuie prevăzute de orice plan, şi elemente specifice, care trebuie avute în vedere numai în anumite cazuri. Printre elementele de ordin general sînt: mărimea creanţelor ce urmează a fi achitate; termenul de achitare a creanţelor; modul de lichidare a pasivului; o analiză comparativă în care să se arate prioritatea realizării planului faţă de repartiţia masei active între creditori prin lichidarea debitorului; ce garanţii de plată vor putea fi acordate fiecărei clase de creditori; indicarea claselor de creditori ale căror creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defavorizate în alt mod prin plan; despăgubirile ce urmează a fi oferite tuturor claselor de creditori în comparaţie cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul lichidării; posibilitatea de a elibera debitorul de unele datorii şi mărimea lor; măsurile care vor fi luate pentru restabilirea solvabilităţii debitorului şi pe care de fapt se întemeiază proiectul planului. Pe lîngă informaţiile menţionate, planul trebuie să includă şi alte atribute specifice oricărui act juridic, precum ar fi: denumirea actului, data cînd a fost propus, identitatea persoanelor care îl propun şi semnătura acestora, alte date necesare. 338

DREPTUL AFACERILOR

Conform art.188 din Legea nr.149/2012, dreptul de a propune planul procedurii de restructurare în instanţa de judecată îl au debitorul, administratorul insolvabilităţii şi/sau autorităţile administraţiei publice centrale sau locale în cazul insolvabilităţii întreprinderilor de importanţă vitală pentru economia naţională. Debitorul este îndreptăţit să propună proiectul planului de restructurare odată cu cererea introductivă sau cu referinţa la cererea introductivă a creditorilor, ori într-o cerere expresă adresată instanţei de insolvabilitate, dar nu mai tîrziu de termenul stabilit la adunarea de raportare la care s-a aprobat restructurarea sa. Astfel, debitorul dovedeşte tuturor creditorilor intenţia sa şi buna-credinţă de a preveni păgubirea lor şi propune soluţiile pe care le consideră utile pentru depăşirea crizei. Face aceasta într-un stil civilizat şi este dispus să continue activitatea.268 Administratorul insolvabilităţii poate propune, la cererea adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor, ori din proprie iniţiativă, redresarea debitorului în baza unui plan, de la data desemnării sale şi pînă la împlinirea termenului de prezentare a planului, stabilit la adunarea creditorilor de raportare la care s-a aprobat restructurarea debitorului. Planul trebuie prezentat instanţei de judecată în termenul stabilit de adunarea creditorilor de raportare, în caz contrar, instanţa poate decide intentarea procedurii falimentului şi lichidarea debitorului. Termenul de prezentare a planului poate fi prelungit de către instanţa de judecată, la cererea administratorului insolvabilităţii, a creditorului sau debitorului, cu cel mult 30 de zile. Durata procedurii de restructurare se stabileşte în baza hotărîrii adunării creditorilor şi nu poate depăşi 3 ani, calculaţi de la data confirmării. În cazul în care debitorul este de importanţă vitală pentru economia naţională, la solicitarea creditorilor sau a organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice sau ale administraţiei publice locale, durata restructurării poate fi prelungită prin hotărîre a 268 N.Roşca. „Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova”. Tipografia Centrală, 2001, p.110.

339

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Adunării creditorilor o singură dată, pe un termen de pînă la 2 ani. Planul cu toate anexele, documentele şi opiniile asupra lui se păstrează în instanţa de judecată, unde participanţii la proces pot lua cunoştinţă de el. Pînă a fi pus în aplicare, planul procedurii de restructurare urmează două proceduri distincte: una de acceptare (de votare), alta de confirmare. Instanţa de insolvabilitate poate dispune ca planul procedurii de restructurare să fie supus votului într-o adunare specială. În acest caz, adunarea se convoacă în cel mult 30 de zile din data adunării de examinare a planului. După ce a fost admis de creditori cu votul majorităţii cerute, planul se confirmă de către instanţa de judecată. Confirmarea constă în emiterea unei hotărîri judecătoreşti în care planul se confirmă şi se dispune începerea realizării lui. Potrivit alin.(1) art.208 al Legii insolvabilităţii, după confirmarea planului procedurii de restructurare, activitatea debitorului se restructurează în modul corespunzător. Creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sînt modificate conform prevederilor planului. Debitorul este obligat să efectueze fără întîrziere schimbările de structură preconizate în planul procedurii de restructurare. Din data aplicării procedurii de restructurare, în denumirea oficială a debitorului se foloseşte sintagma „în procedură de restructurare”. În cazul pronunţării hotărîrii de confirmare a planului, Legea insolvabilităţii mai prevede următoarele efecte specifice hotărîrii de confirmare a planului: 1) creanţele şi drepturile creditorilor sînt modificate aşa cum este prevăzut în plan (acoperirea parţială a creanţelor, sub anumite condiţii şi diferite modalităţi etc.); 2) în cazul unei executări silite, planul confirmat va fi considerat ca o hotărîre definitivă împotriva debitorului, inclusiv împotriva unui terţ care şi-a asumat obligaţia de executare a planului de rînd cu debitorul; 340

DREPTUL AFACERILOR

3) debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare. Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile în conformitate cu prevederile art.186 şi 211. În partea organizatorică, planul poate reglementa supravegherea realizării sale. Supravegherea în acest caz este unul dintre principalele instrumente care va putea duce la redresarea debitorului. Supravegherea se limitează la executarea de către debitor a obligaţiilor specificate prin plan. Dacă realizarea planului este supravegheată, instanţa de judecată notifică acest fapt odată cu publicarea dispozitivului hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau unde sînt concentrate sediile celor mai mulţi creditori. Atribuţiile de supraveghere ţin de competenţa administratorului insolvabilităţii. În legătură cu aceasta, atribuţiile administratorului insolvabilităţii şi ale membrilor comitetului creditorilor, precum şi supravegherea din partea instanţei judecătoreşti continuă. Dacă se constată că debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile a căror executare este supravegheată sau se constată că executarea lor este imposibilă, administratorul insolvabilităţii informează imediat despre aceasta comitetul creditorilor şi instanţa judecătorească. În cazul în care comitetul creditorilor nu a fost desemnat, administratorul insolvabilităţii informează creditorii menţionaţi în planul procedurii de restructurare. Potrivit art.215 al Legii nr.149/2012, instanţa de insolvabilitate dispune încetarea supravegherii în cazul: a) executării sau asigurării executării creanţelor supravegheate; b) expirării termenului pentru procedura de realizare a planului procedurii de restructurare. Dacă, pe parcursul realizării planului procedurii de restructurare, debitorul nu respectă prevederile lui sau planul nu este realizat în termen, comitetul creditorilor sau fiecare creditor poate înainta o 341

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

nouă cerere introductivă, care va avea ca efect intrarea în faliment şi lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilităţii lui. Procedura accelerată de restructurare. Prin procedură accelerată de restructurare se înţelege acea procedură prin care debitorul, după o perioadă de observaţie, intră direct în procedura de restructurare. Potrivit alin.(1) art.219 al Legii insolvabilităţii, debitorul aflat în dificultate financiară este în drept să depună în instanţa de insolvabilitate cerere introductivă motivată de intentare a procedurii accelerate de restructurare, care trebuie să conţină datele prevăzute la art.16. La cerere se anexează actele necesare pentru cererea introductivă obişnuită, precum şi actul, actualizat, de inventariere a patrimoniului, proiectul planului procedurii accelerate de restructurare. Se interzice să formuleze cerere introductivă de restructurare accelerată debitorul care, în ultimii 5 ani de pînă la hotărîrea de deschidere a procedurii, a fost supus unei astfel de proceduri sau care, la data depunerii cererii introductive, se află în proces de insolvabilitate. În cel mult 3 zile lucrătoare de la data depunerii cererii introductive,  instanţa de insolvabilitate adoptă încheierea despre admiterea ei şi despre intentarea procedurii accelerate de restructurare a debitorului, pune sub observaţie debitorul prin desemnarea unui administrator provizoriu, dispune aplicarea măsurilor de asigurare prevăzute la art.24 şi stabileşte locul, data şi ora adunării creditorilor de validare a mărimii creanţelor şi adunării de votare a planului procedurii accelerate de restructurare. Legislaţia prevede obligaţia administratorului provizoriu ca, în decursul a 5 zile lucrătoare de la desemnare, să notifice în scris toţi creditorii menţionaţi în lista depusă de debitor despre intentarea procedurii accelerate de restructurare şi va publica, din contul  debitorului, în modul stabilit la art.6, un aviz care să cuprindă datele prevăzute la alin.(4) art.220 al Legii insolvabilităţii. 342

DREPTUL AFACERILOR

La înaintarea, validarea, contestarea şi înregistrarea creanţelor urmează să fie respectate cerinţele prevăzute pentru procesul de insolvabilitate. Planul procedurii accelerate de restructurare a debitorului trebuie să conţină: situaţia analitică a activului şi a pasivului debitorului, cauzele stării lui de dificultate financiară; programul de stingere a creanţelor; procentul preconizat de satisfacere a creanţelor, ca urmare a implementării măsurilor de redresare propuse, precum: amînări sau reeşalonări la plata creanţelor, stingerea totală sau parţială a unor creanţe sau numai a dobînzilor ori a penalităţilor de întîrziere prin compensare, prin confuziune, prin remitere totală sau parţială a datoriei, prin novaţie, prin convertire a datoriilor în cote-părţi din capitalul statutar al debitorului sau în acţiuni, prin convertire în acţiuni a obligaţiilor şi a altor titluri de valoare, prin alte modalităţi legale de stingere a creanţelor. Planul procedurii accelerate de restructurare se votează de adunarea creditorilor care se desfăşoară, de regulă, la data convocării, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la adunarea de validare a creanţelor. După audierea raportului administratorului provizoriu, adunarea creditorilor trece la votarea planului procedurii accelerate de restructurare Odată cu acceptarea de către adunarea creditorilor a planului procedurii accelerate de restructurare, instanţa de insolvabilitate, imediat, dar nu mai tîrziu de 5 zile, va confirma planul prin hotărîre definitivă, care se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, va dispune încetarea procedurii accelerate de restructurare a debitorului şi trecerea la procedura de realizare a planului confirmat.     Din momentul adoptării hotărîrii de încetare a procedurii accelerate de restructurare şi de continuare a realizării planului procedurii accelerate de restructurare, debitorul reintră în dreptul de administrare,  desfăşurîndu-şi activitatea în limitele afacerii sale obişnuite, în condiţiile planului. 343

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

În situaţia în care se stabileşte că pe parcursul realizării planului procedurii accelerate de restructurare debitorul încalcă condiţiile  planului sau termenele prevăzute de programul de stingere a creanţelor ori nu asigură rezervarea masei debitoare pentru creanţele trecute cu titlu provizoriu, fiecare creditor este în drept să înainteze instanţei de insolvabilitate o cerere introductivă, care va avea drept efect intrarea în faliment şi lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilităţii lui.

344

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE § 1. Noţiuni generale privind contractele comerciale Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe persoane fizice sau juridice cu scopul de a da naştere, modifica ori stinge un raport juridic. Definiţia legală a contractului este prevăzută exhaustiv în legislaţia civilă: contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice269. Din aceste definiţii rezultă că contractul este un act volitiv, îndreptat spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane; prin urmare, este un act juridic. Ceea ce este esenţial în contract este acordul de voinţă, fapt ce denotă că contractul este un act juridic bi- sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinţei concordate a două sau mai multe părţi270. Trasăm particularităţile specifice ale contractului care îl deosebesc de alte izvoare de obligaţii civile: 1) existenţa acordului de voinţă care, dacă a fost realizat în limitele prevăzute de lege, este suficient pentru a da naştere la obligaţii, a căror executare se poate obţine, la nevoie, chiar prin constrîngere. Astfel, contractul este legea părţilor care l-au încheiat; 2) principiul autonomiei de voinţă, în limitele prevăzute de lege. Conform acestui principiu, părţile contractante au libertatea 269 A se vedea art.666 alin.(1) al Codul din civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002 // în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr.82-86. 270 S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil, drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău -Tipografia Centrală, 2005, p.274.

345

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

de a hotărî singure felul şi conţinutul contractului pe care vor să-l încheie; 3) contractul nu dă naştere numai unei obligaţii civile, ci prin contract se stabileşte şi conduita reciprocă a părţilor în legătură cu obligaţia care a luat fiinţă, pe toată durata existenţei ei. Părţile stabilesc prin acordul lor de voinţă cum şi cînd trebuie să fie executate prestaţiile, consecinţele care decurg din neexecutarea lor etc. Legalitatea comportării părţilor din contract se apreciază, deci, în raport cu prevederile contractului. Principiul libertăţii contractuale permite participanţilor la circuitul civil să încheie o mare varietate de contracte. Unele din ele sînt prevăzute expres de Codul civil. Însă diversificarea vieţii din domeniul afacerilor duce la apariţia unor noi forme juridice, care nu sînt reglementate în mod special. Acest fapt a determinat clasificarea contractelor, iar clasificarea oferă posibilitatea de a determina trăsăturile caracteristice ale diferitelor categorii de contracte ce ar permite aplicarea lor corectă în activitatea de antreprenoriat. Vom analiza cele mai importante clasificări ale contractelor comerciale în baza mai multor criterii principale271. I. Clasificarea contractelor după conţinutul lor: a) contracte bilaterale (sinalagmatice) – se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce izvorăsc în sarcina ambelor părţi, astfel încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă celelalte (art.704 din Codul civil). Ca exemplu de contract bilateral ar fi contractul de vînzare-cumpărare; b) contracte unilaterale – sînt acele contracte care generează obligaţii doar pentru una din părţi (art.666, alin.(3) din Codul civil). În aceste contracte o parte este numai creditor, iar cealaltă numai – debitor. Astfel de contracte sînt: comodatul, depozitul, mandatul, fidejusiunea gratuită etc. II. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi: a) contracte cu titlu oneros – sînt acele contracte în care avan271 S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil, drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău: Tipografia Centrală, 2005, p.282

346

DREPTUL AFACERILOR

tajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părţi sau unui terţ îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ. Adică, fiecare din părţi urmăreşte un interes material, stipulînd obţinerea unei anumite prestaţii în schimbul acelei pe care o face, urmărind realizarea unui folos patrimonial; b) contracte cu titlu gratuit (de binefacere) – sînt acele contracte în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are drept scop obţinerea avantajului corelativ. Contracte cu titlu gratuit sînt: donaţia (art.827 din Codul civil), comodatul (art.859 din Codul civil), depozitul (art.1088 din Codul civil). III. Clasificarea contractelor după modul de formare, cunoaştem: a) contracte consensuale – sînt acele contacte care se încheie prin simplul acord de voinţă a părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare a voinţei lor. Majoritatea contractelor comerciale sînt consensuale; b) contracte solemne – sînt acele contracte pentru a căror validitate, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi, impuse de lege sau convenite de părţi, pentru însăşi validitatea contractului. Textul legii expres indică că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă (art.680 din Codul civil). Forma solemnă se împarte în formă scrisă şi formă autentică (notarială). Nerespectarea formei contractului are drept consecinţă nulitatea acestuia numai atunci cînd această formă este cerută ca o condiţie de validitate; c) contracte înregistrate – sînt acele contracte care, pentru a fi valabile, în unele cazuri trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege. Înregistrarea acestor contracte are menirea să asigure publicitatea unor asemenea acte. De exemplu, conform art.818 din Codul civil, contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca complex patrimonial unic se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat etc.M 347

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

d) contracte reale – sînt contractele pentru a căror formare, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară remiterea unui bun de către una dintre părţi către cealaltă. Aceste contracte se consideră încheiate numai din momentul predării materiale a bunului care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi. IV. Clasificarea contractelor după modul de executare: a) contracte cu executare imediată – sînt acele contracte care au ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o dată, instantaneu, imediat; b) contracte cu executare succesivă – sînt acele contracte a căror executare se desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă (exemplu este contractul de locaţiune), fie ca o succesiune de prestaţii (exemplu este contractul de vînzare-cumpărare cu plata în rate). V. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele: a) contracte principale – sînt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de alte contracte. Majoritatea contractelor comerciale fac parte din această categorie. b) contracte accesorii – reprezintă acele contracte care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. De exemplu, contractul de gaj şi contractul de fidejusiune sînt contracte accesorii menite să asigure executarea unor contracte principale: un contract de împrumut sau un contract de credit bancar. Pentru existenţa şi validitatea contractului sînt necesare următoarele condiţii: - consimţămîntul părţilor; - forma cerută de lege; - capacitatea de exerciţiu a părţilor; - obiectul contractului. Consimţămîntul este acordul de voinţă al părţilor; el implică două manifestări de voinţă, şi anume – o ofertă urmată de acceptarea ei. În cazul în care părţile sînt prezente, contractul se formează în momentul în care ambele manifestări de voinţă s-au întîlnit. Forma contractului este un element esenţial al contractului. Contractul poate fi încheiat în formă scrisă şi verbală. Lipsa formei cerute de lege duce la nulitatea absolută a contractului. 348

DREPTUL AFACERILOR

Capacitatea părţilor contractante este de asemenea o condiţie de validitate a contractului. Potrivit principiului general, posedă capacitatea de a contracta orice persoană, cu excepţia acelor care nu au împlinit vîrsta ce duce la apariţia capacităţii de exerciţiu (de regulă, 18 ani) sau declarate în mod expres incapabile prin lege. În ceea ce priveşte persoanele juridice, limitele capacităţii lor contractuale sînt reflectate de principiul specializării capacităţii de folosinţă şi exerciţiu a acestor persoane, în virtutea cărora persoanele juridice nu pot încheia contracte decît în limita scopului pentru care fiecare a fost înfiinţată. Obiectul contractului îl constituie chiar prestaţia la care părţile se obligă. Obiectul trebuie să existe prezentînd interes pentru părţi, să fie şi sigur şi determinat sau măcar determinabil, posibil şi licit. Obiectul este sigur cît este determinat cel puţin în specia şi cantitatea sa. La încheierea contractului trebuie să fie exprimată voinţa liberă a părţilor contractante, adică voinţa lor să nu fie afectată de vreun viciu cum sînt: eroarea, violenţa, dolul şi leziunea272. Eroarea – este credinţă falsă, neconformă cu realitatea, în care s-a aflat partea cînd şi-a dat consimţămîntul. Consecinţele pe care eroarea le are asupra contractului variază după intensitatea ei. Cînd eroarea se referă la natura contractului (de exemplu, o persoană a înţeles să vîndă un bun, iar cealaltă crede că este vorba despre o donaţie) sau la identitatea obiectului lui, consimţămîntul nu se poate forma; o astfel de eroare, numită obstacol, împiedică formarea contractului. Eroarea, fără a împiedica formarea contractului, este lovită de nulitate. Violenţa – contractul încheiat în urma constrîngerii prin violenţă fizică sau psihică poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazurile cînd violenţa a fost exercitată de un terţ. Violenţa este temei de anulare a contractului numai în cazul în care se demonstrează că este de natură să determine o persoană să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor sînt expuşi unui pericol iminent. 272

A se vedea art.227-230 din Codul civil al Republicii Moldova.

349

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Dolul – contractul a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului estima că contractul este avantajos pentru cealaltă parte. Dacă una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a căror dezvăluire cealaltă parte nu ar mai fi încheiat contractul, anularea contractului poate fi cerută numai în cazul în care, în baza principiului bunei-credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări. În cazul în care dolul este comis de un terţ, contractul poate fi anulat numai dacă se demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre dol. Leziunea – contractul pe care o persoană l-a încheiat din cauza unui concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte, în condiţii extrem de nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de judecată. Instanţa de judecată poate menţine contractul dacă pîrîtul oferă o reducere a creanţei sale sau o despăgubire pecuniară echitabilă.

§ 2. Noţiuni generale privind contractele comerciale Economia de piaţă, în perioade de crize economice, a inventat o modalitate de soluţionare a asigurării întreprinderilor cu echipament nou – leasingul, conform căreia orice întreprindere poate utiliza echipamentul cel mai modern fără a fi nevoită să plătească integral costul la momentul încheierii contractului. Leasingul este o metodă de finanţare a întreprinderilor care doresc să-şi achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au posibilităţi financiare. Această permite finanţarea integrală a unei investiţii cu mijloace exterioare pentru întreprinderile care nu pot obţine credite de la bănci ori care nu doresc să greveze bunurile sale. Leasingul asigură finanţarea integrală a unei investiţii fără ca beneficiarul să fie nevoit să constituie măsuri asigurătorii273. Prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părţi (locatar), să asigure posesiunea şi folosinţa temporară 273

p.77.

Bloșenco Andrei, Drept civil, Parte specială, Chișinău: Cartdidact, 2003,

350

DREPTUL AFACERILOR

a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rate de leasing)274. În literatura de specialitate nu există unanimitate de păreri cu privire la caracterul bilateral sau tripartit (din punctul de vedere al voinţelor pe care le întruneşte) al contractului de leasing. Unii autori consideră că contractul de leasing este tripartit, deoarece la el participă vînzătorul, locatorul şi locatarul275. Potrivit unei alte opinii, la care ne alăturăm, contractul de leasing este un act juridic bilateral care se încheie între locator şi locatar276. În cazul admiterii caracterului tripartit al contractului de leasing, considerăm că acesta este vremelnic, deoarece se epuizează prin furnizarea bunului de către vînzător. Odată cu furnizarea bunului contractul de vînzare-cumpărare încetează, iar operaţiunea de leasing se transformă într-un contract bilateral. Această formare este o consecinţă a diferenţei de natură dintre cele două contracte şi vînzarea-cumpărarea este un contract cu executare imediată, pe cînd actul de leasing este un contract cu executare succesivă (segmentar pe viitor). Chiar şi în timpul desfăşurării fazei iniţiale de negocieri nu există o veritabilă participare tripartită; în realitate sînt două contracte. Între aceste contracte există o conexitate, deoarece locatorul nu va procura bunul decît dacă va avea certitudinea că-1 va da în leasing locatarului şi, invers, contractul de leasing va fi încheiat numai după finalizarea tratativelor de procurare a bunului între vînzător şi locator. Leasingul este un contract complex, deoarece conţine trăsăturile unor contracte de drept civil tradiţionale: de vînzare-cumpărare, de locaţiune, de împrumut, de garanţie277. Din aceste considerente, el pune multe întrebări relative la natura sa juridică. Multe încercări A se vedea: art.923 din Codul civil al Republicii Moldova. Решетник И. А. Гражданско-правовое регулирование лизинга в РФ. Автореф. канд. дисс. - Пермь, 1998, p. 7 276 Clocotici D., Gheorghiu Gh. Operaţiunile de leasing. – București: LUMINA LEX, 1998, p. 58. 277 Miasnicov S., Natura juridică a contractului de leasing // Revista Naţională de Drept, 2001, nr.6, p.27. 274 275

351

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

au eşuat tocmai datorită tendinţei de a încadra, chiar în mod forţat şi nefiresc, operaţiunile de leasing în unul din modelele de contracte tradiţionale. Ţinînd cont de faptul că locatarul primeşte bunul în posesie şi folosinţă temporară, leasingul este examinat ca o varietate a contractului de locaţiune, care dispune de trăsăturile sale specifice. Cu toate acestea, contractul de leasing se deosebeşte de locaţiune prin trăsăturile sale specifice, şi anume: a) obiectul contractului este un bun mobil ce urmează a fi utilizat în activitatea de întreprinzător; b) bunurile sînt cumpărate sau produse de locator cu scopul de a fi transmise în leasing; c) bunul se procură de la vînzătorul indicat de locatar şi se furnizează direct acestuia; d) contractul se încheie pe o perioadă determinată, ce trebuie să corespundă duratei economice de utilizare a bunului, în care nici una din părţi nu are dreptul să rezilieze contractul; e) ratele chiriei sînt stabilite astfel, încît permit locatorului recuperarea investiţiilor făcute şi obţinerea unui beneficiu pe termenul acţiunii contractului; f) include opţiunea locatarului de a cumpăra bunul la sfîrşitul contractului; g) drepturile cumpărătorului ce reies din contractul de vînzarecumpărare încheiat între vînzător şi locator le exercită locatarul. Leasingul, în forma sa clasică, se aseamănă cu un credit de investiţii. Spre deosebire de credit, care necesită garanţia rambursării lui, în cazul leasingului garanţia este chiar dreptul de proprietate asupra bunului procurat. În cazul creditului clientul primeşte o sumă de bani de la împrumutător, pe cînd în cazul leasingului locatorul nu acordă mijloace băneşti, ci finanţează procurarea unui bun pe care ulterior îl dă în posesie şi folosinţă temporară locatarului. Leasingul se deosebeşte de vînzarea cu plata preţului în rate. În cazul vînzării cu plata preţului în rate transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor se face de la momentul încheierii contrac352

DREPTUL AFACERILOR

tului, cu unele restricţii ce pot reveni cumpărătorului de a nu înstrăina bunul. În cazul leasingului locatorul păstrează proprietatea asupra bunului, iar toate celelalte obligaţii, inclusiv riscurile, revin locatarului. Plăţile de leasing nu constituie rate de plată a preţului, însă vor fi deduse în cazul în care locatarul îşi manifestă opţiunea de a cumpăra bunul folosit. Contractul de leasing se caracterizează prin elementele sale specifice: a) părţile contractului; b) obiectul contractului; c) forma contractului; d) preţul contractului. Părţile contractului de leasing sînt locatorul şi locatarul. Locatorul este persoana care practică activitate de întreprinzător şi care procură în proprietate un bun de la un anumit vînzător pentru a-1 da în leasing. În calitate de locator poate apărea: a) instituţia financiară (banca) care dispune de licenţă pentru finanţarea operaţiunilor de leasing; b) societatea financiară de leasing, creată pentru efectuarea operaţiunilor de leasing, a cărei funcţie este finanţarea operaţiunii de leasing; c) societatea de leasing specializată. Aceste societăţi asigură şi întregul complex de servicii nefinanciare, precum: întreţinerea şi reparaţia bunului închiriat, asigurarea lui, furnizarea informaţiei cu privire la exploatare; d) orice altă persoană care practică activitate de întreprinzător. Locatar este persoana care primeşte în posesie şi folosinţă temporară bunul comandat la alegerea sa de la vînzătorul indicat de el. În calitate de subiect al operaţiunii de leasing apare şi vînzătorul bunului. Vînzătorul este întreprinderea producătoare sau un alt comerciant care vinde locatorului în proprietate un bun pentru ca acesta să-1 dea în posesie şi folosinţă temporară unui terţ. Obiectul contractului de leasing constituie bunurile mobile neconsumptibile. Obiectul leasingului are următoarele particularităţi: a) trebuie să fie un bun mobil neconsumptibil; 353

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

c) trebuie să fie identificat. Forma. Contractul de leasing trebuie încheiat în scris (alin.1, art.924 din Codul civil). Preţul, denumit plăţile de leasing, cuprinde următoarele părţi componente: a) suma care recuperează integral sau aproximativ valoarea bunului la momentul procurării lui. În contract neapărat trebuie indicat costul bunului; b) suma plătită locatorului pentru rambursarea creditului şi plata dobînzii, dacă acesta nu a folosit mijloace proprii pentru finanţarea investiţiei; c) comisionul plătit locatorului; d) alte cheltuieli efectuate de locator şi prevăzute de contractul de leasing, precum: cheltuieli de asigurare a bunului, de reparaţie şi întreţinere a acestuia. Plăţile de leasing se stabilesc de părţi în expresie bănească, naturală sau mixtă sub forma unor rate periodice. Dacă contractul de leasing nu prevede scadenţa ratelor periodice, suma anuală totală se împarte în 12 rate egale, fiecare urmînd a fi plătită în prima decadă a lunii. Plăţile de leasing pot fi stabilite sub formă de: a) plăţi periodice uniforme pe întreaga perioadă a contractului; b) plăţi descrescătoare, această formă se aplică frecvent în situaţia în care locatorul a finanţat procurarea bunului din contul mijloacelor împrumutate. Astfel, în prima perioadă a contractului plăţile de leasing sînt mari, deoarece suma creditului perfectat de locator este mare şi, respectiv, dobînda inclusă în aceste plăţi este mare. Odată cu rambursarea creditului, se micşorează şi dobînda, fapt ce determină descreşterea cuantumului plăţilor de leasing; c) plăţi progresive, în acest caz, iniţial se achită cotaţii mici, care treptat se măresc odată cu creşterea intensităţii valorificării bunului şi lărgirii volumului de producţie. Această modalitate este convenabilă pentru antreprenorii începători cu un capital limitat. Deosebirea dintre plăţile de leasing şi chirie (în contractul de locaţiune) constă în faptul că ele nu constituie plăţi pentru dreptul 354

DREPTUL AFACERILOR

de folosinţă a obiectului contractului, ci reprezintă suma integrală a cheltuielilor făcute de locator, a mijloacelor investite în operaţiunea de leasing, plus un beneficiu. Termenul contractului de leasing se stabileşte de părţi şi corespunde cu termenul de amortizare a bunului sau este aproximativ acestui. Spre deosebire de contractul de locaţiune, care poate fi încheiat şi pentru o perioadă nedeterminată, contractul de leasing trebuie încheiat pe un termen determinat. În procesul stabilirii termenului de amortizare părţile trebuie să ia în consideraţie şi perioada fiscală de amortizare, adică un interval de timp fixat de lege în care proprietarii pot deduce la cheltuieli o cotă de amortizare neimpozitabilă. Doctrina juridică a clasificat leasingul după mai multe criterii278: a) Potrivit plăţilor achitate societăţii de leasing, distingem leasing financiar şi leasing operaţional sau funcţional. Leasingul operaţional presupune că în cadrul termenului contractului locatorul primeşte numai o parte din costul bunului închiriat. Bunul se transmite locatarului în posesie şi folosinţă pe un termen mai mic decît termenul de amortizare. În virtutea acestui fapt, locatorul trebuie să dea bunul în leasing de mai multe ori, riscînd să nu primească valoarea reziduală a acestuia în cazul lipsei cererii. De aceea şi plăţile de leasing sînt mai ridicate decît în cazul leasingului financiar. În cadrul leasingului operaţional nu se asigură compensarea tuturor cheltuielilor suportate de locator în legătură cu procurarea şi întreţinerea bunului. Locatorul îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii morale şi obligaţiile de întreţinere şi reparaţie a bunului. După încetarea contractului bunul se restituie, de regulă, locatorului. Leasingul financiar presupune că în perioada contractului locatorului i se recuperează costul bunului şi alte cheltuieli suportate. În acest caz, termenul contractului coincide cu termenul de amor278 Bloșenco Andrei, Drept civil, Partea Specială, Chișinău, Cartdidact, 2003, p.82.

355

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

tizare a bunului. Totodată, riscurile economico-financiare, precum şi obligaţia de asigurare, întreţinere şi reparaţie sînt puse în sarcina locatarului. În cadrul leasingului financiar este implicat şi vînzătorul, care este ales de locatar; locatarul alege şi bunul. La expirarea termenului contractului bunul trece în proprietatea locatarului sau este răscumpărat de acesta. b) În dependenţă de poziţia furnizorului în contractul de leasing, distingem leasing direct şi leasing indirect. Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului între producătorul bunului şi locatar, finanţarea bunului asigurîndu-se de producător. Leasingul indirect este realizat de societăţi specializate de leasing, care preiau funcţia de finanţare. c) După tipul de service asigurat, deosebim leasing brut şi leasing net. În cazul leasingului brut locatorul se obligă să întreţină bunul, să-1 asigure, să achite impozitele şi alte plăţi obligatorii aferente bunului, să repare bunul, să instruiască personalul locatarului în probleme ce ţin de exploatarea lui. În cadrul leasingului net aceste obligaţii revin locatarului, locatorul prestînd servicii pur financiare. d) După tipul de finanţare a contractului, distingem: - leasing cu autofinanţarea locatorului, în acest caz locatorul dispune de întreaga sumă necesară procurării bunului; - leasing multiplicativ, în acest caz locatorul împrumută o parte din banii necesari procurării bunului sau chiar toată suma, folosind contractul de leasing ca o garanţie pentru rambursarea creditului. e) În funcţie de tehnicile de realizare, distingem: - lease-back (vinde şi reînchiriază) cuprinde operaţiunea prin care proprietarul unui bun, avînd dificultăţi financiare, vinde bunul unei societăţi de leasing şi îl închiriază. În acest caz calitatea de furnizor şi locatar o întruneşte aceeaşi persoană. Această operaţiune are ca scop transformarea fondurilor fixe în fonduri circulante (mijloace băneşti) disponibile; 356

DREPTUL AFACERILOR

- lease time-sharing, în acest caz un bun este închiriat, în acelaşi timp, mai multor locatari care folosesc bunul în anumite perioade de timp, fără a avea obligaţia de plată a chiriei pentru timpul în care nu-1 utilizează. În contract sînt prevăzute perioadele distincte de folosire a bunului de către fiecare locator, în scopul utilizării integrale a capacităţii de funcţionare a bunului. Această operaţiune permite locatarului să folosească un bun, de regulă care are o uzură morală sporită (computatoare), plătind o chirie mai mică decît cea normală.

§3. Noţiunea franchisingului şi a contractului de franchising După Codul deontologic european al francizei, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1991, franchisingul constituie una dintre cele mai moderne şi recente forme ale distribuţiei de mărfuri şi servicii. Franchisingul este un sistem de comercializare a produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, bazat pe o colaborare strînsă şi continuă între două întreprinderi distincte şi independente juridic şi financiar, prin care unul din subiecţi (francizorul) acordă altui subiect (francizatului) dreptul şi impune obligaţia de a exploata o întreprindere în conformitate cu conceptul francizorului. În literatura de specialitate franchisingul este definit și ca o licenţă prin care proprietarul unei mărci comerciale sau al unui nume comercial concesionează altuia dreptul de a vinde un produs sau un serviciu sub acel nume sau marcă279. În raporturile de antreprenoriat aplicarea franchisingului prezintă avantaje pentru ambele părţi. Prin funcţia sa economică, franchisingul face posibil pentru francizor rezolvarea problemei privind comercializarea produselor şi/sau serviciilor sale, în timp ce francizatul are posibilitatea exercitării unei activităţi comerciale cu riscuri limitate. Într-adevăr, francizorul poate să-şi dezvolte întreprinderea sa, făcîndu-şi marca mai cunoscută. El îşi extinde businessul său, fiind 279 Costin M.C., Contractul de franchising // Revista de drept comercial, 1998, nr.11, p.132.

357

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

scutit de necesitatea de a finanţa investiţiile corespunzătoare, de a deschide un număr imens de filiale şi întreprinderi în alte ţări sau localităţi. Francizatul, la rîndul său, evită incertitudinile lansării unei afaceri şi poate să devină distribuitor al unei mărci cu renume fără a avea o experienţă comercială prealabilă. El se străduieşte să convingă clienţii săi că ei procură mărfuri sau beneficiază de servicii identice cu cele ale francizorului. Există mai multe tipuri şi forme de franchising: 1. Franchisingul poate fi comercial. Franchisingul comercial presupune comercializarea mărfurilor sau prestarea serviciilor francizorului de către francizat pe un teritoriu determinat, folosind marca comercială a primului. 2. Franchisingul poate fi corporativ. Franchisingul corporativ include participarea francizatului la întregul ciclu de producţie al francizorului. În doctrina juridică sînt evidenţiate următoarele tipuri de franchising: a) franchising industrial, acest tip de franchising este o operaţiune complexă unde francizatul fabrică el însuşi, respectînd indicaţiile francizorului, anumite mărfuri, pe care le vinde sub marca acestuia. Această operaţiune presupune transfer de informaţie comercială secretă, de marcă şi licenţe, de asistenţă şi chiar livrare de tehnologii, de ingrediente şi materii prime; b) franchising de distribuţie, acesta presupune dreptul francizatului de a comercializa pe un anumit teritoriu mărfurile francizorului sub numele şi cu marca acestuia; c) franchising de servicii, în acest caz francizatul prestează servicii sub marca comercială a francizorului. Prin contract de franchising, care este unul cu executare succesivă în timp, o parte (franchiser) şi cealaltă parte (franchisee) întreprinderi autonome se obligă reciproc să promoveze comercializarea de bunuri şi servicii prin efectuarea, de către fiecare din ele, a unor prestaţii specifice (art.1171 din Codul civil). 358

DREPTUL AFACERILOR

În literatura de specialitate contractului de franchising sînt date mai multe definiţii, pe care le considerăm mult mai reuşite decît cea legală menţionată mai sus. Potrivit unei opinii, franchisingul este un contract prin care francizorul acordă dreptul de a vinde anumite bunuri sau de a presta servicii şi beneficia de un sistem de relaţii, care cuprinde marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa francizatului, în schimbul unui preţ280. În opinia a altora, franchisingul este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros şi cu executare succesivă. El este un contract mixt sui generis, care integrează caracterele unor operaţiuni de vînzare-cumpărare, licenţă, reprezentare, leasing şi, totodată, are o configuraţie particulară. În calitate de contract complex, el include elemente specifice contractului de licenţă (prevede transmiterea folosinţei drepturilor exclusive), prestări de servicii (asistenţă tehnică şi consultaţii), de vînzare-cumpărare şi leasing. Contractul de franchising trebuie deosebit de contractul de concesiune exclusivă (denumit şi vînzare sau distribuţie exclusivă). Contractul de concesiune exclusivă este contractul prin care concedentul se obligă ca, într-o zonă anumită, să vîndă mărfurile sale numai concesionarului, care le cumpără spre a le revinde ulterior clienţilor săi în nume şi pe cont propriu. Spre deosebire de concesionar, francizatul vinde bunuri sau prestează servicii folosind numele şi marca francizorului. Părţile contractului de franchising sînt francizorul şi francizatul. Francizor este întreprinderea producătoare, reputată pe o anumită piaţă, care dispune de marcă proprie. Potrivit Codului de deontologie al Federaţiei franceze a francizei (1988), francizorul este un antreprenor independent care trebuie: să fie titular al drepturilor, printre acestea aflîndu-se în mod necesar o marcă protejată, să ofere un ansamblu de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii francizatului, căruia îi asigură o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii respective, utilizînd personal şi mijloace 280

Bloșenco Andrei, Drept civil, Partea Specială, p.163.

359

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

financiare proprii în vederea promovării şi inovării produsului. Francizorul trebuie să fie, în primul rînd, titularul dreptului asupra unei mărci înregistrate, drept pe care trebuie să-1 menţină cel puţin pe durata contractului de franchising. Francizatul, denumit şi beneficiar, este persoana fizică sau juridică, comerciant independent din punct de vedere juridic şi financiar, care primeşte posibilitatea de a utiliza drepturile exclusive ale francizorului. Obiectul contractului de franchising constituie, în primul rînd, un complex de drepturi exclusive ce individualizează francizorul, mărfurile şi serviciile acestuia. Obiectul franchisingului constă în concesiunea mărcii împreună cu asistenţa tehnică şi comercială, precum şi în comunicarea către francizat a know-how-ului (cunoştinţe tehnice, practică, secretul producţiei şi altă informaţie comercială secretă) în vederea desfăşurării activităţii potrivit modelului conceput de francizor. Se poate lesne observa că obiectul contractului de franchising include atît obiecte protejate juridic, cît şi obiecte neprotejate (de exemplu, know-how-ul). Forma contractului: contractul de franchising trebuie încheiat în scris. Nerespectarea formei duce la nulitatea contractului (art.1172 din Codul civil). Acest contract trebuie înregistrat la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii281. Contractul de franchising se încheie pe o anumită durată de timp stabilită de părţi sau pentru o perioadă nedeterminată, cu luarea în consideraţie a cerinţelor desfacerii bunurilor şi a serviciilor asupra cărora s-a convenit (art.1176 din Codul civil). Franchisingul se încheie, de regulă, pe un termen îndelungat, astfel încît să permită francizatului restituirea cheltuielilor suportate (pentru procurarea de imobil, inventar şi alte bunuri) pînă la începutul desfăşurării activităţii. Preţul reprezintă redevenţa prevăzută de contract, care se acordă francizorului ca plată pentru utilizarea drepturilor exclusive acor281 A se vedea: alin. 4 art. 9 al Legii nr.1335 din  01.10.1997 cu privire la franchising.

360

DREPTUL AFACERILOR

date. Redevenţa se stabileşte în contract în expresie bănească sau naturală şi include două părţi componente: - plata iniţială unică, se achită pentru dreptul de folosire a mărcii pe teritoriul determinat, precum şi pentru compensarea cheltuielilor efectuate de francizor, inclusiv pentru instruirea personalului şi acordarea de consultaţii; - royalty, reprezintă recompense periodice proporţionale indicilor de activitate, convenite între părţile la contract (art. 11 al Legii cu privire la franchising). Drepturile şi obligaţiile părţilor pot fi examinate în funcţie de etapele aşa-numitelor „porturi contractuale”, şi anume: etapa precontractuală, contractuală şi postcontractuală. Faza precontractuală permite fiecărei părţi să se decidă cu privire la colaborare. La această fază părţile au obligaţia de a se informa în mod deschis şi complet despre circumstanţele care vizează franchisingul şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară (art.1175 din Codul civil). În particular, francizorul îi remite francizatului informaţia cu privire la: experienţa dobîndită şi transferabilă, condiţiile financiare ale contractului (redevenţele iniţiale, redevenţele proporţionale, determinarea tarifelor la mărfurile şi serviciile distribuite), obiectele şi întinderile exclusivităţilor, durata contractului, condiţiile de reînnoire, de reziliere şi de cesiune etc. Părţile, de asemenea, sînt obligate să păstreze secretul asupra datelor confidenţiale chiar dacă contractul nu se mai încheie. Faza contractuală, în care francizorul este obligat să pună la dispoziţia francizatului o totalitate de bunuri încorporate, de drepturi, de mărci de producţie, de modele, de concepte asupra aprovizionării, desfacerii şi organizării, precum şi alte date sau cunoştinţe utile promovării vînzărilor. El este obligat să protejeze programul comun de prestare a franchizei împotriva intervenţiilor unor terţi, să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine francizatul în activitatea acestuia prin îndrumare, informare şi perfecţionare profesională (art.1173 din Codul civil). 361

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Astfel, principala obligaţie a francizorului constă în asigurarea posibilităţii francizatului de a utiliza drepturile exclusive ale primului sau un proces existent de fabricaţie şi distribuţie. Această obligaţie implică îndatorirea francizorului de a transmite francizatului documentaţia tehnică şi comercială, de a-i acorda asistenţă (tehnică, juridică, financiară) în domeniul pregătirii profesionale, de a-l instrui în probleme legate de realizarea drepturilor exclusive primite. O altă obligaţie a francizorului constă în furnizarea informaţiei şi practicii comerciale, în instruirea personalului francizatului pe tot termenul contractului în ce priveşte organizarea activităţii, administrarea întreprinderii, deservirea clientelei, exploatarea echipamentului etc. Francizorul are dreptul să supravegheze şi să verifice, în scopul asigurării calităţii, procesul de producţie şi de desfacere a mărfurilor, de prestare a serviciilor. Francizatul, la rîndul său, are următoarele obligaţii: - să utilizeze drepturile exclusive în conformitate cu contractul şi indicaţiile francizorului; - să nu divulge terţelor persoane informaţia comercială secretă furnizată de francizor (secretele procesului de producere şi de prestare a serviciilor etc.); - să utilizeze în mod activ programul de prestare a francizei şi cu diligenţa unui bun întreprinzător, precum şi să procure bunuri şi servicii prin intermediul francizorului sau al unei persoane desemnate de acesta etc. Dacă durata contractului nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, fiecare parte are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de 1 an. Dacă nici una din părţi nu exercită dreptul sus-numit, contractul se prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani (art.1176 din Codul civil). Faza postcontractuală. După încetarea contractului, relaţiile postcontractuale sînt fondate pe regulile unei concurenţe loiale. Francizorul poate impune vechiului francizat orice obligaţie care să permită: 362

DREPTUL AFACERILOR

a) protejarea caracterului confidenţial al know-how-ului, în special neutilizarea acestuia de o reţea concurentă; b) deschiderea unui nou punct de vînzare pe teritoriul vechiului francizat. El poate impune francizatului pe plan local interdicţia de concurenţă care nu poate depăşi un an (art.1177 din Codul civil). Dacă această interdicţie periclitează activitatea profesională a francizatului, francizorul trebuie să-i plătească o compensaţie financiară corespunzătoare.

§4. Contractul de credit bancar Prin contractul de credit bancar o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dobînda şi alte sume aferente prevăzute de contract (art.1236 din Codul civil). Creditul bancar este un contract consensual, sinalagmatic şi cu titlu oneros. El se deosebeşte de contractul de împrumut după mai multe criterii, şi anume: este cu titlu oneros, are ca obiect mijloace băneşti. În afară de aceasta, banca împrumută banii deponenţilor sau cei împrumutaţi de la alte bănci, iar împrumutătorul împrumută banii săi proprii. Părţile contractului sînt banca şi debitorul; în scopul creditării unor proiecte care necesită cheltuieli mari, băncile îşi pot asocia resursele creditoare şi acorda credite de consorţiu. În asemenea caz, persoana care doreşte să obţină un credit mare determină independent banca care îşi asumă responsabilitatea pentru organizarea consorţiului bancar şi exercită funcţiile de conducere în afacerea de credit (banca coordonatoare). Banca coordonatoare efectuează analiza eficienţei acordării creditului de consorţiu şi selectează celelalte bănci participante. Pentru prestarea serviciilor de organizare a consorţiului bancar, banca coordonatoare încasează o remuneraţie deosebită. 363

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Creditul de consorţiu se perfectează printr-un acord de credit între banca coordonatoare şi băncile participante la creditul de consorţiu şi contract de credit încheiat între client şi fiecare bancă participantă282. Obiectul contractului îl constituie mijloacele băneşti acordate debitorului, potrivit regulii generale, creditele se acordă în valută naţională. Băncile pot acorda credite în valută străină, în condiţiile şi pentru scopurile stabilite de lege. Se interzice acordarea creditelor în valută străină persoanelor fizice ce nu practică activitate de întreprinzător. Forma. Contractul de credit se încheie în formă scrisă (alin.(2) art.1236 din Codul civil). Temei pentru încheierea contractului constituie decizia Comitetului de credit împuternicit să decidă asupra acordării creditului. Pentru acordarea creditelor „mari” se cere aprobarea preliminară a membrilor consiliului de administraţie. Creditul mare constituie datoria netă a unei persoane sau a unui grup de persoane acţionînd în comun (expuse aceluiaşi risc datorită faptului că una din ele o controlează pe alta), alcătuind 10% şi mai mult din capitalul normativ total al băncii. Preţul constituie dobînda pe care clientul o plăteşte băncii pentru mijloacele băneşti acordate. Dobînda pentru fiecare tip de credit este stabilită de comitetul de credit sau de organul de administrare al băncii. În afară de dobîndă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului. Părţile contractului pot stabili o dobîndă fixă sau flotantă; în acest ultim caz dobînda poate fi modificată prin acordul părţilor. Dobînda poate fi modificată unilateral de către bancă, în cazurile prevăzute de contract, în funcţie de rata de refinanţare a BNM, de rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei. Banca trebuie să anunţe în scris clientul despre modificarea ratei dobînzii cu cel puţin 10 zile înainte de modificare (art.1237 din Codul civil). Efectele contractului de credit. Banca este obligată să pună la dispoziţia clientului mijloacele băneşti. În cazul neexecutării acestei 282

Bloșenco Andrei, Drept civil, Partea Specială, p.175.

364

DREPTUL AFACERILOR

obligaţii, clientul poate pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în modul şi în mărimea prevăzute de contract, precum şi despăgubirea prejudiciului cauzat. Clientul nu poate cere executarea silită a acestei obligaţii (art.868 din Codul civil). Banca are dreptul să refuze executarea obligaţiei de a pune la dispoziţia clientului creditul dacă, după încheierea contractului de credit: a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului de a rambursa creditul; b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii; c) debitorul nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la tranşa sau tranşele precedente, atunci cînd contractul prevede acordarea creditului în tranşe (art.1241din Codul civil). Clientul este obligat să plătească în termen dobîndă În cazul creditului acordat prin punere la dispoziţia clientului a unei sume de bani (linie de credit), acesta va plăti dobîndă în funcţie de suma creditului utilizată efectiv într-o anumită perioadă. Dacă contractul prevede acest fapt, clientul trebuie să ofere garanţii de rambursare a creditului. În cazul prezentării unor garanţii insuficiente, banca are dreptul să ceară constituirea unor garanţii suplimentare. Neexecutarea acestei obligaţii de către client îi acordă băncii dreptul de a reduce suma creditului proporţional reducerii garanţiei sau de a rezilia contractul (art.1240 din Codul civil). Dacă creditul este acordat potrivit unei destinaţii, clientul este obligat să acorde băncii posibilitatea de a verifica utilizarea mijloacelor potrivit destinaţiei283. Clientul este obligat să ramburseze creditul la scadenţă. În caz de neexecutare a acestei obligaţii, precum şi a celei de plată a dobînzii, banca poate pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în modul şi mărimea prevăzute de lege sau de contract. În lipsa unei clauze contractuale în acest sens, pentru suma datorată se încasează o dobîndă cu 5% mai mare decît rata dobînzii prevăzute în contract (art.1243 din Codul civil). 283 Захарова H., Кредитный договор. Гражданско-правовые аспекты – Москва, 1997, р.35.

365

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Clientul nu are dreptul să ramburseze creditul înainte de termen. Dacă, totuşi, rambursează creditul înainte de scadenţă, el este obligat să repare prejudiciul cauzat băncii, cu deducerea sumelor economisite, luîndu-se în consideraţie creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace (art.1245 din Codul civil). Debitorul are dreptul să refuze creditul parţial sau total, fiind obligat să plătească băncii o remuneraţie pentru punerea la dispoziţie a creditului şi s-o notifice într-un termen rezonabil. Rezilierea contractului. Banca poate rezilia contractul şi cere restituirea creditului şi a sumelor aferente dacă debitorul: a) a devenit insolvabil; b) nu a oferit garanţiile cerute sau a redus garanţiile oferite; c) nu plăteşte dobînda la scadenţă; d) nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin două tranşe ale creditului, atunci cînd contractul prevede restituirea creditului în rate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract. Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, însă banca va acorda clientului un termen de cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a sumelor aferente (art.1242 din Codul civil). Debitorul poate rezilia în orice moment contractul care prevede o dobîndă flotantă, notificînd banca în termen de 7 zile de la primirea notificării despre modificarea dobînzii. Contractul încheiat pe un anumit termen cu dobîndă fixă poate fi reziliat, cu un termen de preaviz de 15 zile, numai dacă obligaţia de plată a dobînzii încetează înaintea termenului stabilit pentru restituirea creditului şi nu se convine asupra unei alte dobînzi.

366

DREPTUL AFACERILOR

CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR § 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia fiscală A) Elementele definitorii ale dreptului fiscal Termenul „fiscal” provine de la latinescul fiscus care însemna „coş”, utilizîndu-se în Roma Antică pentru desemnarea „casei militare” unde se păstrau banii ce urmau a fi plătiţi militarilor284. Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile juridice care se nasc în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile sau taxabile285. Ca obiect de reglementare, dreptul fiscal are relaţii ce ţin de executarea obligaţiilor fiscale în ce priveşte impozitele şi taxele generale de stat, stabilind, de asemenea, principiile generale de determinare şi percepere a impozitelor şi taxelor locale. Metoda de reglementare a dreptului fiscal este metoda imperativă, normele dreptului fiscal fiind obligatorii, iar părţile în relaţiile fiscale fiind respectiv pe poziţii de subordonare. Normele dreptului fiscal sînt, la fel ca şi celelalte norme juridice, reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar, la nevoie, prin forţa de constrîngere a statului. Normele dreptului fiscal au un caracter general, impersonal şi, deci, la fel ca şi majoritatea normelor juridice, se referă la un nu284 А. Брызгалин. Налоги и налоговое право. – Москва: Аналитика Пресс, 1997, с. 60. 285 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova. Drept fiscal, Bucureşti: C.H. Beck, 2006, p. 1.

367

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

măr nedeterminat de subiecţi de drept, aplicîndu-se repetat în timp, ori de cîte ori sînt întrunite condiţiile necesare286. Din punctul de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului fiscal cuprind cele trei elemente specifice normelor juridice: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Principiile de bază ale fiscalităţii unei economii libere, principii ce reprezintă corectitudinea raportului de impunere, atît din punctul de vedere al relaţiei stat – contribuabil, cît şi din punctul de vedere al contribuabililor care compară diferitele reglementări concrete aplicabile fiecăruia în parte, sînt: a) principiul neutralităţii impunerii - presupune asigurarea prin legislaţia fiscală a condiţiilor egale investitorilor, capitalului autohton şi străin; b) principiul certitudinii impunerii - presupune elaborarea de norme juridice clare care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale; c) principiul echităţii fiscale - presupune tratarea egală a persoanelor fizice şi juridice, care activează în condiţii similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale; d) principiul stabilităţii fiscale - presupune modificarea şi completarea legislaţiei fiscale exclusiv prin modificarea şi completarea Codului Fiscal; e) principiul randamentului impozitelor - presupune perceperea impozitelor şi taxelor cu minimum de cheltuieli, cu cheltuieli cît mai acceptabile pentru contribuabili287; f) principiul eficienţei impunerii - principiu ce se află în corelare cu principiul stabilităţii fiscale, o stabilitate fiscală presupunînd şi o eficienţă a impunerii. O stabilitate pe termen lung a prevederilor 286

p.16.

A. Armeanic, V. Volcinschi, şi al., Drept fiscal, Chişinău: Museum, 2001,

287 Codul Fiscal al Republicii Moldova, nr.1163-XIII din 24.04.1997 // republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 25.03.2005, ediţie specială, (art.6, alin. (8)).

368

DREPTUL AFACERILOR

Codului Fiscal nu va conduce la efecte retroactive defavorabile pentru persoanele fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a deciziilor investiţionale majore; g) principiul egalităţii prin impunere - presupune contribuţia fiecăruia la sistemul fiscal proporţional cu capacitatea sa contributivă. Cetăţeanul care are o avere mai mare trebuie să contribuie într-o măsură superioară la formarea bugetului de stat decît cel care are o capacitate contributivă inferioară 288. Izvoarele dreptului fiscal, conform practicii legislative actuale, sînt: legile, actele subordonate legilor, acordurile internaţionale. a) Legile, actul normativ superior fiind Constituţia care pune fundamentul fiscalităţii, la general, şi al obligaţiei fiscale a persoanelor fizice şi juridice, în special. Legile sînt cele mai importante acte normative emise de către Parlament ce au ca obiect de bază, printre altele, şi reglementarea relaţiilor fiscale; reglementarea relaţiilor ce apar între stat şi contribuabil în legătură cu achitarea impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii de stat. b) Actele subordonate legilor, adoptate în scopul executării legilor, sînt: hotărîrile Guvernului, instrucţiunile Ministerului Finanţelor, instrucţiunile, ordinele Inspectoratului Fiscal Principal de Stat şi deciziile Administraţiilor Publice Locale. Hotărîrile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor şi, deci, sînt acte normative prin care se instituie norme juridice necesare pentru executarea dispoziţiilor generale ale Codului Fiscal şi ale altor acte normative din domeniu. Instrucţiunile Ministerului Finanţelor, instrucţiunile, ordinele Inspectoratului Fiscal Principal de Stat sînt acte normative subordonate legii prin care se instituie norme juridice care dezvoltă şi detaliază cuprinsul dispoziţiilor generale ale Codului Fiscal şi ale altor acte normative din domeniu. Deciziile Administraţiilor Publice locale sînt izvoare ale dreptului fiscal în măsura în care ele instituie impozite şi taxe locale, stabilesc cotele acestora, modalitatea de gestionare etc. 288

Dan Drosu Şaguna şi al., Op. cit., p. 2.

369

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

c) Acordurile (convenţiile) internaţionale sînt izvoare ale dreptului fiscal în situaţiile cînd reglementează relaţii fiscale (ex., acordurile de evitare a dublei impuneri). Republica Moldova este semnatară a acestor acorduri internaţionale şi sînt ratificate de către Parlament. Dacă un tratat internaţional care reglementează relaţii fiscale, la care Republica Moldova este parte, stipulează alte reguli şi prevederi decît cele prevăzute de legislaţia fiscală naţională, se aplică stipulaţiile tratatului internaţional. Raporturile juridice fiscale sînt reglementate în temeiul normelor juridice referitoare la colectarea veniturilor fiscale ale statului. Aceste categorii de raporturi juridice se particularizează prin specificul conţinutului lor, adică al drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor participanţi289. Raporturile juridice fiscale sînt formate din relaţii de impunere care iau naştere în procesul redistribuirii unor venituri ale persoanelor fizice şi ale celor juridice în scopul formării bugetului de stat. Raporturile juridice fiscale au trei elemente fundamentale: a) subiecţii participanţi; b) obiectul; c) conţinutul. Subiecţii raporturilor juridice fiscale sînt, pe de o parte, statul, prin organele fiscale învestite cu atribuţii de administrare fiscală, iar, pe de altă parte, persoanele fizice sau cele juridice obligate să plătească impozitele, taxele şi alte plăţi la bugetul de stat. Statul este reprezentat la nivel central de Inspectoratul Fiscal Principal de Stat, iar la nivel local - de Inspectoratele Fiscale Teritoriale şi de Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale. Subiecţii raporturilor juridice fiscale au o poziţie diferită, organele fiscale fiind pe o poziţie superioară faţă de persoanele fizice sau juridice contribuabili, chiar şi organe ale statului care, respectiv, se află pe poziţia de subordonare în relaţiile legate de impozitare. Aceste organe au o poziţie juridică de reprezentant al intereselor fiscale ale statului, deci au competenţa de a pretinde contribua289

Ibidem, p. 3.

370

DREPTUL AFACERILOR

bililor achitarea completă şi la termen a tuturor impozitelor, taxelor, penalităţilor, amenzilor etc. precum şi pot cere acestora respectarea legislaţiei fiscale. Obiectul raporturilor juridice fiscale se stabileşte în temeiul şi în aplicarea normelor dreptului fiscal. Obiectul majorităţii raporturilor juridice fiscale sînt mijloacele băneşti care se încasează în calitate de impozite sau taxe, precum şi acţiunile sau operaţiunile de executare silită a obligaţiei fiscale. Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi obligaţiile privind achitarea completă şi la termen a impozitelor şi taxelor în bugetele de toate nivelurile, aceste drepturi şi îndatoriri fiind reglementate în art.8 din Codul Fiscal. B) Contribuţii fiscale principale. Impozitele sînt cunoscute din perioada antică, presupunînduse că au apărut încă în cadrul primelor formaţiuni statale, ulterior dezvoltîndu-se concomitent cu evoluţia societăţii umane. Apariţia acestora a fost determinată de necesităţile întreţinerii materiale a celor ce exercitau puterea în stat, îndeplinind atribuţiile de conducere statală290. De la apariţia lor impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie de dezvoltarea social-economică a statelor şi de cheltuielile publice efectuate în fiecare stat. Date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor grec şi roman291. În statul antic atenian principalul impozit era cel funciar, fiind urmat de impozitul pe veniturile meseriaşilor, taxa pentru vînzarea în piaţă a produselor agricole şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi, impozit perceput pe timp de război şi calificat ca o îndatorire de onoare a acestora. În statul roman antic, principalul impozit era „tributum”, perceput la început numai de la locuitorii provinciilor cucerite, în dependenţă de valoarea pămîntului deţinut sau de veniturile dobîndite 290 291

Armeanic A. şi al., Op. cit., p.11. I. Gliga, Drept financiar public, Bucureşti: - ALL, 1994, p.111-112.

371

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

în urma prelucrării acestuia, iar mai tîrziu fiind transformat în impozit cetăţenesc permanent plătit de către toţi cetăţenii statului roman care aveau bunuri imobiliare, iar ulterior şi mobiliare. Concomitent cu tributum se percepea şi impozitul pe succesiuni, impozitul perceput la vînzarea mărfurilor, impozitul perceput de la meşteşugari, impozitul pe numărul de sclavi şi impozitul plătit de persoanele celibatare. În perioada Evului mediu, ca şi în perioada anterioară, impozitele erau diferite de la un stat la altul, în funcţie de dezvoltarea social-economică a statelor, tradiţii etc. În Anglia, o perioadă îndelungată impozitul de bază era cel funciar, achitat la început în dependenţă de întinderi, iar ulterior, din venitul obţinut în urma exploatării lui sau acordării în arendă. În jurul anilor 1200 a fost introdus, în Anglia, impozitul pe venit diferenţiat pentru nobili, preoţime şi ţărani, iar în secolele următoare au fost introduse impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor precum, şi un şir de alte impozite ca: cel inclus în preţul de vînzare a sării, cărbunelui, pieilor şi altor bunuri. În Republica Florenţa în sec.XII-XV se aplica impozitul pe veniturile cetăţenilor bogaţi ce se percepea în baza unei scări crescătoare; impozitul pe succesiuni, precum şi taxele vamale la intrarea mărfurilor în republică. Se aplica un impozit aşa-numit „estimo”, fiind impozitate toate bunurile cetăţeneşti înscrise într-un registru special. Spre finele Evului mediu, cînd are loc dezvoltarea meşteşugurilor, manufacturilor şi a comerţului, şi general fiind diversificate veniturile cetăţenilor, s-au creat condiţii pentru instituirea unor noi impozite. Astfel, în Franţa exista impozitul „la taille” datorat de proprietarii de terenuri; capitaţia - datorată de către cetăţeni în dependenţă de rangul social; impozitul perceput la vînzarea sării, tutunului, băuturilor, la tranzacţiile cu bunuri, impozitele de timbru şi de înregistrare. Impozitul personal datorat de către toţi cetăţenii din veniturile lor se majora de la a douăzecea parte din venit la a zecea. 372

DREPTUL AFACERILOR

În urma Revoluţiei franceze din 1789, a avut loc şi o revoluţie fiscală, şi anume: bugetul a început a se completa nu din noi impozite, ci din anularea unor privilegii avute de nobili şi preoţime. Mai mult ca atît, s-au înlăturat chiar şi unele impozite (ca, de exemplu, cel pe vînzări ale bunurilor de consum). Impozitele. Principalele contribuţii fiscale în Republica Moldova la etapa actuală sînt impozitele şi taxele. Referindu-ne la definirea impozitelor, doctrina romînă, reprezentată de renumitul savant Dan Drosu Şaguna, menţionează că impozitele reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil datorată conform legii în bugetul de stat de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă292. Legislaţia Republicii Moldova, şi anume: Codul Fiscal defineşte în art.6 impozitul ca, o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţie de răspundere a acestuia pentru, sau, în raport cu contribuabilul care a achitat această plată. Făcînd o sinteză a tuturor definiţiilor date impozitului, concluzionăm că impozitul este o plată obligatorie, în formă pecuniară, fără vreo contraprestaţie directă şi imediată, achitată ,după o procedură prestabilită, de către persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe care le obţin sau pentru bunurile pe care le posedă. Din definiţiile date impozitului rezultă caracterele juridice ale acestui, şi anume: a) Forma pecuniară de percepere. b) Caracterul obligatoriu. c) Plata fără vreo contraprestaţie anumită. d) Caracterul procedural de percepere. Forma pecuniară de percepere este forma cea mai frecvent întîlnită, însă nu unica, alături de impozitele plătite în bani aplicîndu-se şi impozitele achitate în natură. Un exemplu elocvent aici ar fi achi292

Dan Drosu Şaguna şi al., Op. cit., p. 79.

373

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

tarea impozitului în produse agricole pe timp de război etc. Astfel de impozite se aplică în cazuri excepţionale, statul în aceste cazuri avînd diferite scopuri, printre care: ţinerea sub control a preţurilor la produsele alimentare în stat prin injectarea produselor ieftine pe piaţă; aprovizionarea pieţelor cu produse deficitare etc. Impozitul este o contribuţie obligatorie, stabilită în art.58 al Legii Fundamentale. Astfel, toate persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile sau taxabile pe teritoriul Republicii Moldova sînt obligate ca prin intermediul impozitelor achitate să contribuie la formarea bugetului de stat. Legiuitorul sau, după caz autorităţile publice locale stabilesc nu doar felurile impozitelor, ci şi cotele acestora, contribuabililor rămînîndu-le doar să se conformeze cu acestea. Această obligaţie derivă din însuşi faptul că cheltuielile bugetare sînt folosite tot pentru finanţarea obiectivelor sau acţiunilor de care beneficiază în mod direct sau indirect şi contribuabilul respectiv. Plata fără vreo contraprestaţie imediată din partea statului în folosul contribuabilului sau fără vreun echivalent este un element esenţial, care şi deosebeşte impozitele de taxe. Particularitatea impozitelor de a fi datorate fără un echivalent direct şi imediat al plătitorilor de impozite se explică prin rolul lor de principale venituri publice, de mijloc financiar primordial de formare a fondurilor băneşti necesare statului. Reversibilitatea impozitelor este exprimată de condiţiile generale – economice, sociale şi culturale create de stat, în beneficiul cetăţenilor, din utilizarea acestor impozite. De fapt, reversibilitatea impozitelor este generală, deoarece beneficiarii ei sînt toţi cetăţenii unui stat, fără a se recunoaşte vreo vocaţie deosebită a plătitorilor de impozite în ceea ce priveşte accesul la învăţămîntul de stat, la acţiunile de sănătate publică, protecţie socială etc. Caracterul procedural de percepere presupune perceperea impozitului (atît benevolă, cît şi silită) după o anumită procedură prestabilită reglementată de actele normative în domeniu. 374

DREPTUL AFACERILOR

Clasificarea legală a impozitelor în Republica Moldova este prevăzută în art.6 din Codul Fiscal şi anume: Impozite generale de stat (impozite ce formează bugetul de stat): a) impozitul pe venit; b) accizele; c) impozitul privat. Impozite locale (impozite ce formează bugetul unităţilor administrativ-teritoriale): a) impozitul pe bunurile imobiliare. O altă clasificare a impozitelor este cea doctrinară: 1) După forma plăţii, impozitele se clasifică în:  Impozite în bani – unica formă de percepere la etapa actuală în Republica Moldova. Deci, impozitele se achită în formă pecuniară, în lei moldoveneşti, indiferent de faptul dacă legea prevede în lei moldoveneşti sau în valută străină. (de ex., accizele);  Impozite în natură – la etapa actuală în Republica Moldova neexistînd, însă în timpul celui de-al doilea război mondial se percepea în produse cerealiere, animaliere etc., produse ce se foloseau pentru întreţinerea armatei. 2) Din punctul de vedere al obiectului, impozitul se clasifică în:  Impozite pe venituri – impozitele pe veniturile obţinute de persoanele fizice sau juridice, rezidente şi nerezidente, pe parcursul unei perioade fiscale;  Impozite pe avere – impozite pe averea persoanelor fizice sau juridice, şi anume: impozitul pe bunurile imobiliare (case, apartamente, terenuri etc.);  Impozitele pe faptele de consum, sau aşa-numitele impozite pe consumaţie, acestea fiind acele impozite indirecte care se includ în preţul produsului (de ex. T.V.A., accizele etc.). 3) După modul de percepere, impozitele se împart în:  Impozite directe – impozite ce se achită direct de contribuabil (de ex: impozitul pe venit, impozitul pe bunurile imobiliare etc.);  Impozite indirecte – impozite ce se includ în preţul produsu375

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

lui sau taxe de consumaţie, după cum am menţionat anterior (de ex. T.V.A., accizele etc.)293. Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principală de venituri ale bugetului de stat, fiind o plată efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru anumite servicii prestate acestora de către organele de stat sau instituţiile publice294. Deci, taxele sînt plăţi pecuniare, reglementate ca venituri ale bugetului de stat sau ale altor colectivităţi publice datorate de cei ce beneficiază de anumite servicii, prestări ori alte acte sau activităţi ale unor organe sau instituţii publice. Particularităţile specifice taxelor sînt: a) este o plată pecuniară; b) se achită pentru serviciile prestate, deci au un contraechivalent; c) acest contraechivalent nu este echivalent cu costul real al serviciului prestat; d) subiectul plătitor este determinat odată cu cererea de prestare a serviciului; e) reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare pentru serviciile solicitate. Clasificarea legală a taxelor în Republica Moldova este prevăzută în art.6 din Codul Fiscal, şi anume: 1) Taxe generale de stat (taxe ce formează bugetul de stat): a) taxa pe valoarea adăugată; b) taxa vamală; c) taxele rutiere. 2) Taxe locale (taxe ce formează bugetul unităţilor administrativ-teritoriale): a) taxele pentru resursele naturale; b) taxa pentru amenajarea teritoriului; c) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor; d) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii; 293 294

A. Armeanic şi al., Op. cit., p.29. Dan Drosu Şaguna şi al., Op. cit., p. 93.

376

DREPTUL AFACERILOR

e) taxa de aplicare a simbolicii locale; f) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială; g) taxa de piaţă; h) taxa pentru cazare; i) taxa balneară; j) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale); k) taxa pentru parcare; l) taxa de la posesorii de cîini; m) taxa de la posesorii unităţilor de transport; n) taxa pentru parcaj; o) taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor; p) taxa pentru evacuarea deşeurilor; r) taxa pentru dispozitivele publicitare. Principala deosebire între impozite şi taxe este că impozitele sînt plăţi cu titlu gratuit, fără echivalent din partea statului pentru contribuţiile achitate; pe cînd taxele sînt obligatorii în cazul cînd ceri perceperea serviciului şi pentru achitarea lui ţi se prestează un serviciu sau ţi se eliberează un act. Taxele, tipic, sînt plăţi obligatorii cu contraechivalent direct şi imediat însă avem un şir de excepţii cînd taxele sînt fără vreun echivalent - taxa pe valoarea adăugată, aceasta avînd trăsăturile specifice impozitelor. În prezenţa unor taxe atît cu contraechivalent direct şi imediat, cît şi a unor taxe cu contraechivalent parţial ori fără vreun contraechivalent se poate concluziona că deosebirea dintre impozite şi taxe este relativă, deoarece, în exercitarea atribuţiei de reglementare a veniturilor publice, organele legislative au atitudinea de a institui impozite şi taxe pentru a acoperi cheltuielile bugetare, neţinîndu-se cont de elementele specifice ale acestora şi de teoriile doctrinare în domeniu295. 295

Armeanic A. şi al., Op. cit., p.27.

377

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

C) Organele cu atribuţii de administrare fiscală Organele care exercită atribuţii de administrare fiscală în Republica Moldova sînt: a) Organul Fiscal. b) Serviciul Vamal al Republicii Moldova. c) Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriilor296. Organul fiscal al Republicii Moldova este Inspectoratul Fiscal Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor care are în subordinea sa Inspectoratele Fiscale de Stat Teritoriale. Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea controlului asupra respectării legislaţiei fiscale, asupra calculării corecte, achitării depline şi la timp a obligaţiilor fiscal297. Serviciul Fiscal de Stat îşi desfăşoară activitatea în baza următoarelor principii: a) Devotamentul faţă de stat, contribuabil şi cetăţeni; b) Respectarea strictă a legilor şi a altor acte juridice; c) Respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale contribuabililor şi autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale; d) Onestitatea şi obiectivitatea; e) Competenţa profesională; f) Confidenţialitatea298. Inspectoratul Fiscal Principal de Stat şi Inspectoratele Fiscale de Stat Teritoriale au statut de persoană juridică şi sînt finanţate de la bugetul de stat299. Atribuţiile de bază ale Inspectoratului Fiscal Principal de Stat sînt prevăzute în art.133 alin. (1) din Codul Fiscal, iar ale Inspectoratelor Fiscale Teritoriale – la acelaşi articol în alineatul 2. Drepturile organului fiscal şi ale funcţionarului fiscal sînt Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.131 alin. (1). Ibidem, art.132 alin. (1). 298 Codul etic al funcţionarului fiscal aprobat prin Ordinul Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.400 din 10 noiembrie 2008, p.3. 299 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.132 alin. (2). 296 297

378

DREPTUL AFACERILOR

prevăzute în art.134 alin. (1) din Codul Fiscal, iar obligaţiile – în art.136, din acelaşi Cod. Serviciul Vamal exercită atribuţii de administrare fiscală potrivit Codului Fiscal şi Codului Vamal300. Organele vamale exercită drepturi ce ţin de asigurarea stingerii obligaţiilor fiscale aferente trecerii frontierei vamale şi/sau plasării mărfurilor în regim vamal. Obligaţiile Organului Vamal şi atribuţiile acestuia sînt prevăzute în art.155 din Codul Fiscal şi în art.11 din Cod Vamal. Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor din cadrul primăriilor are atribuţii de administrare a impozitelor şi taxelor. Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale exercită atribuţiile referitor la evidenţa contribuabililor din acest teritoriu şi a obligaţiiilor fiscale ale acestora etc. Atribuţiile privind compensarea sau restituirea sumelor plătite în plus şi a sumelor care urmează a fi restituite, executarea silită a obligaţiilor fiscale şi tragerea la răspundere pentru încălcări fiscale sînt exercitate, conform Codului Fiscal, în comun cu organul fiscal301. Drepturile şi obligaţiile Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale sînt prevăzute în art.157, 158 din Codul Fiscal şi în pct.14-16 ale Hotărîrii Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor302. D) Executarea obligaţiei fiscale Stingerea obligaţiei fiscale se efectuează prin mai multe modalităţi: a) prin anulare303 – anulare prin intermediul actelor cu caracter general sau individual adoptate de Parlamentul Republicii Moldova etc. De ex., anularea obligaţiilor fiscale ca urmare a amnistierii fiscale; 300 Codul Vamal al Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 // Republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 01.01.2007, ediţie specială. 301 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.156 alin. (2). 302 Hotărîrea Guvernului nr.998 din 20.08.2003 cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 2003, nr.191-195. 303 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.172.

379

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

b) prin trecerea termenului de prescripţie304 – termenul de identificare a obligaţiei fiscale este de 4 ani, calculat din ultima zi în care trebuia să fie achitată obligaţia fiscală, iar termenul de achitare a obligaţiei fiscale, inclusiv în formă silită, este de 6 ani calculaţi din momentul identificării obligaţiei fiscale. După expirarea unuia din termeni obligaţia fiscală este stinsă, deoarece a trecut termenul de prescripţie; c) prin scădere305 – stingerea obligaţiei fiscale a contribuabilului persoană juridică prin scădere are loc în urma încetării activităţii lui prin lichidare, inclusiv pe cale judiciară, sau prin reorganizare; d) prin compensare306 – stingerea obligaţiei fiscale prin compensare se efectuează prin trecerea în contul restanţei a sumei plătite în plus sau a sumei care, conform legislaţiei fiscale, urmează a fi restituită; e) prin executare silită307 – stingerea obligaţiei fiscale prin executare silită are loc atunci cînd contribuabilul nu achită benevol obligaţia fiscală, organele fiscale fiind impuse să aplice forţa de constrîngere – să aplice sechestru şi ulterior, în caz că obligaţia fiscală totuşi nu va fi stinsă, să comercializeze bunurile contribuabilului. În situaţia cînd contribuabilul nu este apt să achite obligaţia fiscală, el poate cere amînarea sau eşalonarea acesteia în conformitate cu art.180 din Codul Fiscal. Dacă contribuabilul nu achită benevol obligaţia fiscală, atunci organul fiscal aplică modalităţi de asigurare a stingerii obligaţiei fiscale, adică se asigură că ulterior acesta va achita impozitul. Aceste modalităţi sînt: majorarea de întîrziere (art.228 din Codul Fiscal); suspendarea operaţiunilor la conturile bancare ale contribuabililor (art.229 din Codul Fiscal) şi sechestrarea bunurilor (art.230 din Codul Fiscal). Ibidem, art.173, 274, 275. Ibidem, art.174. 306 Ibidem, art.175. 307 Ibidem, art.177. 304 305

380

DREPTUL AFACERILOR

E) Executarea silită a obligaţiei fiscale Dacă contribuabilul nu achită benevol impozitele, taxele, penalităţile, amenzile etc., atunci organul fiscal purcede la executarea silită a obligaţiei fiscale. Executarea silită a obligaţiei fiscale se face de organul fiscal, pentru obligaţia fiscală calculată de organul fiscal şi de organul vamal, iar cea calculată de Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor – de acesta împreună cu organul fiscal308. Pentru a declanşa executarea silită a obligaţiei fiscale este necesară întrunirea cumulativă a unor condiţii, şi anume: existenţa restanţei; neexpirarea termenelor de prescripţie; necontestarea faptului de existenţă a restanţei şi mărimii ei; contribuabilul nu se află în proces de lichidare (dizolvare) sau de aplicare a procedurilor de depăşire a insolvabilităţii. Organul fiscal are la dispoziţia sa un şir de modalităţi de executare silită a obligaţiilor fiscale, şi anume: a) încasarea mijloacelor băneşti de pe conturile bancare ale contribuabilului; b) ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în numerar; c) urmărirea bunurilor contribuabilului; d) urmărirea datoriilor debitoare ale contribuabililor. Executarea silită se face, de regulă, în zilele lucrătoare în intervalul 6.00 – 22.00, însă în cazul cînd contribuabilul se eschivează, atunci se permite executarea silită şi în afara orelor menţionate, sau în zile de odihnă. Dacă bunurile contribuabilului se află în diferite unităţi administrativ-teritoriale, executarea silită o face organul fiscal de la locul de evidenţă – cu participarea funcţionarului fiscal de la locul aflării bunurilor. Cheltuielile pentru executarea silită sînt suportate de bugetul de stat urmînd a fi recuperate de la contribuabil. Perceperea din conturile bancare al contribuabililor se face în felul următor: începînd cu ziua următoare celei în care a apărut restanţa, organul fiscal înaintează băncii ordinul incaso – document 308

Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.195.

381

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

executoriu. Instituţia bancară este obligată să-l execute în ziua lucrătoare în care l-a primit, dacă pe conturile bancare ale contribuabilului sînt mijloace băneşti. În cazul existenţei şi altor documente executorii banca e obligată să remită documentele executorii primului executor judecătoresc emitent, acesta urmînd să executa obligaţia fiscală în mod prioritar. În cazul insuficienţei mijloacelor băneşti, banca, în aceeași zi, face inscripţia dată pe ordinul incaso şi-l restituie organului fiscal309. Perceperea restanţelor din contul altor bunuri ale contribuabililor se efectuează prin: a) ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în conformitate cu art.198 din Codul Fiscal; b) sechestrarea bunurilor, după regulile stipulate în art.199 din Codul Fiscal; c) sechestrarea bunurilor contribuabililor care se află la alte persoane, în conformitate cu art.201 din Codul Fiscal; d) executarea silită a produselor agricole nerecoltate, în conformitate cu art.201 alin.(1) din Codul Fiscal; Bunurile sechestrate se comercializează, cele ce depăşesc suma de 10000 lei - la licitaţii, cele pînă la această sumă - în magazinele ce au fost împuternicite de organul fiscal310. Înainte de a fi comercializate la licitaţie bunurile urmează a fi evaluate de către organul fiscal sau de către persoanele împuternicite de acesta. Pentru organizarea licitaţiei se formează o comisie de licitaţie alcătuită din reprezentanţii organului fiscal, ai contribuabilului al cărui bun a fost scos la licitaţie, experţi etc. Licitaţiile se organizează în creşterea sau descreşterea preţului. După ce s-a organizat o licitaţie şi nu a fost nici un cumpărător, preţul bunului la licitaţia ulterioară va fi scăzut. Bunul care nu poate fi comercializat la licitaţia cu preţul în creştere se poate comercializa Ibidem, art.197. Instrucțiunea I.F.P.S. nr.11 din 19.12.2005 cu privire la modul de ridicare, predare și comercializare a bunurilor sechestrate a căror valoare nu depășește 10000 lei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.21-24. 309 310

382

DREPTUL AFACERILOR

la licitaţia cu preţul în descreştere, preţul acestuia urmînd să cadă pînă la zero sau pînă la un anumit plafon stabilit anterior311. Cumpărătorul care a acordat cel mai înalt preţ se consideră că a cîştigat licitaţia şi urmează să achite preţul bunului şi să încheie contractual de vînzare-cumpărare , după care împreună cu organul fiscal ridică bunul de la locul păstrării lui312. Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat executarea silită a obligaţiei fiscale, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii deciziei de executare silită sau săvîrşirii acţiunilor considerate de el ilegale le poate contesta la organul fiscal emitent a deciziei sau al cărui funcţionar a întreprins acţiunea, pe seama contribuabilului căzînd povara de a demonstra incorectitudinea deciziei emise de organul fiscal sau ilegalitatea acţiunilor funcţionarului fiscal. Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe marginea contestaţiei poate fi contestată la I.F.P.S. prin intermediul I.F.T. sau atacată în instanţa de judecată competent. Depunerea contestaţiei la organul fiscal nu sistează executarea silită a obligaţiei fiscal, cu excepţia comercializării bunurilor sechestrate313. F) Controlul fiscal Controlul fiscal presupune verificarea corectitudinii cu care contribuabilul execută obligaţia fiscală şi alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală, inclusiv verificarea altor persoane sub aspectul legăturii lor cu activitatea contribuabilului prin metode, forme şi operaţiuni prevăzute de legislaţia fiscală. Prin control fiscal înţelegem totalitatea formelor şi metodelor prin care organele cu atribuţii de efectuare a controlului fiscal verifică respectarea legislaţiei fiscale de către contribuabil, achitarea completă şi la termen a obligaţiilor în bugetul de stat. Controlul fiscal se efectuează pentru o perioadă ce nu depăşeşte termenul de prescripţie, în timpul orelor de program ale organului fiscal şi/sau cele ale contribuabilului. Se interzice efectuarea repeCodul Fiscal al Republicii Moldova, art.209-212. Ibidem, art.213, 204. 313 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.267, 269, 273. 311

312

383

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

tată a controalelor fiscale la faţa locului asupra unora şi aceloraşi impozite şi taxe pe o perioadă fiscală care anterior a fost supusă controlului, excepţie fiind persoanele juridice ce se află în proces de lichidare, reorganizare etc.314. Controlul fiscal se poate efectua în două forme:  Control fiscal la faţa locului – se face în baza unei decizii scrise a conducerii organului care exercită controlul fiscal, la finalizarea acestuia întocmindu-se actul de control fiscal315. Dacă în procesul controlului fiscal s-a descoperit că contribuabilul a săvîrșit o contravenţie, atunci la finele controlului se întocmește procesul – verbal cu privire la constatarea contravenției. Dacă în procesul controalelor s-a descoperit că contribuabilul a încălcat legislația și este componența unei infracțiuni, atunci I.F.T. ia decizia de a transmite materialele MAI pentru începerea urmăririi penale.  Control fiscal la sediul organului cu atribuţii de efectuare a controlului fiscal – constă în verificarea corectitudinii întocmirii dărilor de seamă fiscale, a altor documente prezentate de contribuabil, care servesc drept temei pentru calcularea şi achitarea impozitelor şi taxelor. Controlul fiscal cameral se efectuează de către funcţionarii fiscali sau persoanele cu funcţie de răspundere ale altor organe cu atribuţii de administrare fiscală, fără adoptarea unei decizii scrise asupra obiectivului vizat în termen de cel mult 3 luni din ziua prezentării de către contribuabil a dării de seamă fiscal316. În cadrul acestor controale se folosesc mai multe metode de efectuare a controlului fiscal:  verificarea faptică – se aplică în cazul controlului fiscal la faţa locului şi constă în observarea directă a activităţii agentului economic şi are drept scop constatarea situaţiilor care nu sînt reflectate în documente317;  verificarea documentară – se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în confruntarea Ibidem, art.214. Ibidem, art.216. 316 Ibidem, art.215, alin.(1), (2). 317 Ibidem, art.217. 314 315

384

DREPTUL AFACERILOR

dărilor de seamă fiscale, documentelor de evidenţă etc. cu documentele şi cu informaţiile referitoare la acesta de care dispune organul care exercită controlul fiscal318;  verificarea totală – presupune controlul la faţa locului asupra tututor obligaţiilor fiscale ale contribuabilului calculate de la ultimul control fiscal319;  verificarea parţială – presupune controlul atît la sediul organului fiscal, cît şi la faţa locului asupra achitării de către contribuabil pe o perioadă determinată a unei categorii de impozite ( de ex., impozite în bugetul local320;  verificarea tematică – se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în controlul asupra stingerii unui anumit tip de obligaţie fiscală verificînduse documentele sau activitatea contribuabilului (de ex., controlul tematic asupra achitării impozitului pe venit de către persoanele ce practică activitatea de antreprenoriat321;  verificarea operativă – se face inopinat, de obicei prin verificare faptică asupra urmăririi proceselor economice ale agentului economic, urmărirea eliberării facturilor fiscale, urmărirea folosirii aparatului de casă la comercializare etc.322. În procesul verificării operative etc., funcţionarul fiscal poate face cumpărătura de control. Aceasta constă în crearea artificială de către funcţionarul fiscal a situaţiei de procurare a bunurilor materiale, de efectuare a comenzii de executare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor fără scopul de a le achiziţiona (consuma) sau de a le comercializa, doar cu scopul de a verifica respectarea legislaţiei fiscale;  verificarea prin contrapunere – se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în controlul concomitent al contribuabilului şi al persoanelor cu care acesta are sau a avut raporturi economice, financiare etc., pentru Ibidem, art.218. Ibidem, art.219. 320 Ibidem, art.220. 321 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.221. 322 Ibidem, art.222. 318 319

385

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

a se constata autenticitatea acestor raporturi şi a operaţiunilor efectuate323. Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat controlul fiscal, în termen de 30 de zile de la data primirii deciziei sau a întreprinderii acţiunii considerate de el ilegale le poate contesta la organul fiscal emitent a deciziei sau al cărei funcţionar a întreprins acţiunea, pe seama contribuabilului ca şi în cazul executării silite căzînd povara de a demonstra incorectitudinea deciziei emise de organul fiscal sau ilegalitatea acţiunilor funcţionarului fiscal. Organul fiscal are la dispoziţia sa 30 de zile pentru examinarea contestaţiei, termen ce poate fi prelungit încă cu maxim 30 de zile. Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe marginea contestaţiei poate fi contestată similar contestării deciziei asupra contestaţiei de executare silită la I.F.P.S. prin intermediul I.F.T. sau atacată în instanţa de judecată competentă324. G) Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei fiscale Încălcarea legislaţiei fiscale serveşte drept temei pentru tragerea la răspundere juridică a contribuabilului. Legiuitorul a adoptat un şir de acte normative, printre care Codul Fiscal, Codul Contravenţional325, Codul Penal326, Codul Muncii327 etc., care stau la baza respectării legislaţiei fiscale. Cea mai frecventă încălcare din domeniul fiscal este evaziunea fiscală, încălcare ce se pedepseşte contravenţional sau penal în cazul persoanelor fizice şi doar penal în cazul persoanelor juridice. Persoanelor fizice nu li se va aplica sancţiuni dacă suma impozitului ce urmează a fi achitată va fi mai mică de 2000 lei. Dacă impozitul pe venit ce urma a fi achitat variază între 2000 şi 50 000 Ibidem, art.223. Ibidem, art.267-269. 325 Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6. 326 Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129. 327 Codul muncii al Republicii Moldova nr.154 din 28.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.159-162. 323 324

386

DREPTUL AFACERILOR

mii lei, se va aplica pedeapsă contravenţională; însă, dacă suma impozitului va trece de 50 000 lei, persoana va fi trasă la răspundere penală. Se pedepseşte contravenţional, în conformitate cu art.301 din Codul Contravenţional, evaziunea fiscală a persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător prin eschivarea de la prezentarea declaraţiei cu privire la impozitul pe venit sau prin includerea în declaraţie a unor date denaturate, dacă suma impozitului pe venit care trebuia să fie achitat nu depăşeşte 50 000 lei şi se sancţionează cu amendă de la 2000 la 3000 lei. Se pedepseşte penal, în conformitate cu art.241 alin.(1) din Codul Penal, evaziunea fiscală a persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător prin eschivarea de la prezentarea declaraţiei cu privire la impozitul pe venit sau prin includerea în declaraţie a unor date denaturate, dacă suma impozitului pe venit care trebuia să fie achitat depăşeşte 50 000 lei şi se pedepseşte cu amendă în mărime de la 20 000 la 40 000 lei sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 1 an. Aceeaşi acţiune care a condus la neachitarea impozitului în proporţii deosebit de mari (mai mare de 100 000 lei) se pedepseşte cu amendă în mărime de la 40 000 la 60 000 lei sau cu închisoare de pînă la 3 ani. Persoanele ce practică activitatea de antreprenoriat şi admit evaziunea fiscală vor fi pedepsite conform art.244 din Codul Penal, normă ce prevede evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor prin includerea în documentele contabile, fiscale sau financiare a unor date denaturate privind veniturile sau cheltuielile, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale ori care au la bază operaţiuni ce nu au existat, fie prin tăinuirea unor obiecte impozabile, dacă suma impozitului care trebuia să fie plătit depăşeşte 30 000 lei şi prevede pedepse pecuniare de la 40 000 la 60 000 lei sau închisoare de pînă la 3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate 387

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

pe un termen de pînă la 5 ani pentru persoana fizică, şi amendă în mărime de la 40 000 la 100 000 lei cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pentru persoana juridică. Aceeaşi acţiune, dacă a dus la neachitarea impozitului în proporţii deosebit de mari, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 60 000 la 100 000 lei sau cu închisoare de pînă la 6 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani pentru persoanele fizice şi amendă în mărime de la 60 000 la 120 000 lei cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice. În afară de evaziunea fiscală, în Republica Moldova mai sînt frecvente şi un şir de alte contravenţii sau infracţiuni care prejudiciază bugetul de stat, printre care: a) răspunderea penală prevăzută de Codul Penal: - Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător – art.241; - Eschivarea de la achitarea plăţilor vamale – art.249; - Comercializarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea lor cu timbre de acciz - art.250. b) răspunderea contravenţională prevăzută de Codul Contravenţional: - Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător - art.263; - Încălcarea modului de procurare, de desfacere a timbrelor de acciz - art.272; -  Comercializarea fără achitarea taxei de piaţă, a taxei pentru amplasarea unităţilor comerciale - art.274, alin. (1); - Încălcarea regulilor privind operaţiunile valutare - art.291; - Încălcarea regulilor de exploatare a maşinilor de casă şi control - art.2931. c) răspunderea fiscală prevăzută de Codul Fiscal : - Împiedicarea activităţii organului fiscal – art.253; - Neutilizarea maşinilor de casă şi de control, neeliberarea biletelor de călătorie – art.254; - Neprezentarea informaţiei despre sediu – art.255; 388

DREPTUL AFACERILOR

- Nerespectarea regulilor de evidenţă a contribuabililor art.256; - Încălcarea regulilor de ţinere a evidenţei contabile şi a evidenţei în scopuri fiscale - art.257; - Neeliberarea facturii fiscale în cazul bunurilor gajate – art.257; - Încălcarea de către instituţiile financiare a modului de decontare - art.259; - Nerespectarea modului de întocmire şi de prezentare a dării de seamă fiscale şi a facturii fiscale, precum şi neînregistrarea facturii fiscale în Registrul general electronic al facturilor fiscale art.260; - Încălcarea regulilor de calculare şi de plată a impozitelor şi taxelor - art.261; - Lipsa timbrelor de acciz - art.262; - Nerespectarea regulilor de comercializare a ţigaretelor cu filtru – art.262; - Nerespectarea regulilor de executare silită a obligaţiei fiscale - art.263. d) răspunderea disciplinară În Republica Moldova răspunderea disciplinară a funcţionarilor fiscali este reglementată de Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, sancţiunile aplicîndu-se în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a funcţiei deţinute. Deci, în conformitate cu art.58, al acestei legi, funcţionarului fiscal i se pot aplica următoarele sancţiuni: avertisment; mustrare; mustrare aspră; suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie în decursul unui an; suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe o perioadă de la unu la doi ani sau destituirea din funcţia publică328. 328 Legea nr.158 din 04.07.2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.230232.

389

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

§ 2. Impozitul pe venit Impozitul pe venit este acea plată în formă pecuniară care se achită de către persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe care acestea le obţin. Reglementarea normativă a acestui impozit este data în: Titlul II al Codului Fiscal; Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia persoanei juridice cu privire la impozitul pe venit329; Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit330; Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit al persoanelor fizice care nu practică activitatea de întreprinzător331; Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată din alte plăţi decît salariul332; Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul angajatului şi a formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată333; Regulamentul cu privire la procedura de încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului privind scutirea de plata impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a gospodăriilor 329 Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia persoanei juridice cu privire la impozitul pe venit// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.7-9. 330 Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.32-33. 331 Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit al persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.32-33. 332 Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată din alte plăţi decît salariul, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.32-33. 333 Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul angajatului şi a formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 10 din 19.01.2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.11-12.

390

DREPTUL AFACERILOR

ţărăneşti (de fermier)334; Instrucţiunea cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată335 etc. În conformitate cu art.13 din Codul Fiscal, subiecţii impozitului pe venit sînt persoanele fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente, care obţin venituri pe teritoriul Republicii Moldova şi în afara ei (în unele cazuri). Referindu-ne la persoanele fizice, putem menţiona că acestea sînt subiecţi ai impunerii cu impozitul pe venit în Republica Moldova în situaţia cînd ele obţin venit pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi în afara Republicii Moldova dacă sînt cetăţeni ai Republicii Moldova şi între statul unde se obţine venitul şi Republica Moldova nu există un acord de evitare a dublei impuneri. Deci, cetăţenii Republicii Moldova achită impozitul pe venit în Republica Moldova indiferent în ce ţară obţin venitul, cu excepţia statelor cu care Republica Moldova are încheiate acorduri de evitare a dublei impuneri. Cetăţenii străini achită impozitul pe venit în bugetul Republicii Moldova doar în situaţia cînd obţin venituri pe teritoriul Republicii Moldova sau din activitatea din Republica Moldova. Obiectul impunerii, conform art.14 din Codul Fiscal, sînt veniturile obţinute de către subiecţii impunerii şi anume: veniturile obţinute din orice surse aflate în Republica Moldova, precum şi din orice alte surse aflate în afara Republicii Moldova cu excepţia deducerilor şi scutirilor permise de lege; veniturile din orice surse obţinute în afara Republicii Moldova pentru activitatea în Republica Moldova; venitul din investiţii şi financiar etc. Cotele impozitului pe venit, conform art.15 din Codul Fiscal, sînt: pentru persoanele fizice ce obțin venituri pînă la 26700 lei anu334 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.4 din 03.09.2002 cu privire la procedura de încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului privind scutirea de plata impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.149. 335 Instrucţiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.14 din 19.12.2001 cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.005.

391

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

al - 7%, pentru venitul ce depăşeşte suma de 26700 lei cota constituie 18%. Cotele impozitului pe venit pentru persoanele juridice constituie 12% din venitul impozabil; pentru gospodăriile ţărăneşti (de fermier) 7% din venitul impozabil,336 iar pentru întreprinderile mici şi mijlocii - 3%337. În conformitate cu art.20 din Codul Fiscal, nu se supun impozitării cu impozitul pe venit orice plăţi din bugetul asigurărilor sociale (pensiile de invaliditate, pensiile de vîrstă etc..), bursele studenţilor, elevilor, indemnizaţiile de concediere, veniturile misiunilor diplomatice etc. Fiecare contribuabil (persoană fizică rezidentă) are dreptul la o scutire personală în sumă de 9120 lei anual, iar dacă acesta s-a îmbolnăvit şi a suferit de boala provocată de consecinţele avariei de la C.A.E. Cernobîl; este invalid şi s-a stabilit că invaliditatea sa este în legătură cauzală cu avaria de la C.A.E. Cernobîl; este părintele sau soţia (soţul) unui participant căzut sau dat dispărut în acţiunile de luptă din Stînga Nistrului, Republica Afghanistan; este invalid ca urmare a participării la acţiunile de luptă din Stînga Nistrului, precum şi din Republica Afghanistan; este invalid de război, invalid din copilărie, invalid de gradul I şi II; este pensionar-victimă a represiunilor politice, ulterior reabilitată, scutirea personală va constitui – 13560 lei338. Persoana fizică rezidentă aflată în relaţii de căsătorie are dreptul la o scutire suplimentară în sumă de 9120 lei anual, dacă soţul (soţia) nu beneficiază de scutire personală. Persoana fizică rezidentă aflată în relaţii de căsătorie cu orice persoană specificată anterior, la care suma scutirii personale constituie 13560 lei, are dreptul la o scutire suplimentară în sumă de 13560 lei anual, cu condiţia că soţia (soţul) nu beneficiază de scutire personală339. Deci, dacă contribuabilul este Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 15. Ibidem, art. 543. 338 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 33. 339 Ibidem, art. 34. 336 337

392

DREPTUL AFACERILOR

căsătorit, iar soţia nu munceşte sau nu beneficiază de scutire la locul de muncă, atunci soţul are dreptul să folosească atît scutirea sa cît şi cea a soţiei. De asemenea, în conformitate cu art.35 din Codul Fiscal, contribuabilul mai are dreptul şi la o scutire suplimentară în sumă de 2040 lei anual pentru fiecare persoană întreţinută, cu excepţia invalizilor din copilărie pentru care scutirea constituie 9120 lei anual. Aşadar, dacă cetăţeanul Y are un salariu de 100 000 lei, este căsătorit, însă soţia nu munceşte şi are la întreţinere 1 copil, atunci el va beneficia de scutirea sa personală, scutirea pentru soţie şi, respective, de scutirea pentru persoana aflată la întreţinere. Fiecare persoană fizică în situaţia cînd obţine venituri extrasalariale sau munceşte în două sau mai multe locuri este obligată pînă la 31 martie să depună declaraţia pe venit şi să achite impozitul. Referindu-ne la achitarea impozitului de către persoanele fizice salariaţi, putem menţiona că acestora li se reţine impozitul pe venit la sursa de plată, angajatorul, înainte de a elibera salariul, reţinînd impozitul pe venit etc. şi virîndul pe contul bugetului de stat340.

§3. Taxa pe valoarea adăugată Taxa pe valoarea adăugată este impozit general de stat care reprezintă o formă de colectare la buget a unei părţi a valorii mărfurilor livrate, serviciilor prestate care sînt supuse impozitării pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi a unei părţi din valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate în Republica Moldova. Reglementarea normativă a acestui impozit este data în: Titlul III al Codului Fiscal; Regulamentul cu privire la aplicarea T.V.A.341; Regulamentul privind restituirea T.V.A.342; Instrucţiunea privind reIbidem,art. 88. Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.586 din 01.11.1999 cu privire la aplicarea T.V.A. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.073. 342 Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1024 din 01 noiembrie 2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.214-220. 340 341

393

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

stituirea sumelor T.V.A. 343, Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a T.V.A. la livrarea pe teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor de asistenţă tehnică şi proiectelor de asistenţă investiţională etc.344. Subiecţii impozabili, în conformitate cu art.94 din Codul Fiscal, sînt acele persoane juridice care comercializează sau importă mărfuri sau servicii şi sînt plătitori de T.V.A., cu excepția persoanelor fizice care importă mărfuri pentru consum personal. Este plătitor de T.V.A. în mod obligatoriu agentul economic care pe parcursul a 12 luni consecutive a livrat mărfuri sau servicii în sumă ce depăşeşte 600.000 lei. Acel agent economic care pe parcursul acestor luni consecutive a efectuat livrări de mărfuri sau servicii în sumă ce depăşeşte 100 000 lei poate fi înregistrat la cerere ca plătitor de T.V.A.345 Obiectele impozabile constituie, în conformitate cu art.95 din Codul Fiscal, livrarea mărfurilor, serviciilor de către subiecţii impozabili, reprezentînd rezultatul activităţii lor de întreprinzător în Republica Moldova; importul mărfurilor, în Republica Moldova, cu excepţia mărfurilor de uz sau consum personal importate de persoane fizice, a căror valoare nu depăşeşte limita stabilită de legislaţia în vigoare, importate de către persoanele fizice; importul serviciilor în Republica Moldova. Nu constituie obiecte impozabile şi nu se aplică T.V.A. la livrarea mărfurilor, serviciilor efectuate în interiorul zonei economice libere; transmiterea proprietăţii în cadrul reorganizării agentului economic etc. Cotele taxei pe valoare adăugată, conform art.96 din Codul Fiscal, sînt - 20% cota standard şi cote reduse - 8% la pîine şi produse de panificaţie, lapte şi produse lactate, unele medicamente, zahărul 343 Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A., aprobată prin Ordinul I.F.P.S. nr.188 din 17.11.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.001. 344 Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a TVA la livrarea pe teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor de asistenţă tehnică şi proiectelor de asistenţă investiţională aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 246 din 8 aprilie 2010// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.52-53. 345 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.112.

394

DREPTUL AFACERILOR

din sfecla de zahăr, gazele naturale şi cele lichefiate etc. De asemenea, se aplică şi cota 0% la unele produse şi servicii, de exemplu: energia electrică, energia termică şi apa caldă pentru bunurile imobiliare cu destinaţie locativă; mărfurile livrate în magazinele dutyfree; importul şi/sau livrarea pe teritoriul republicii a mărfurilor, serviciilor destinate folosinţei oficiale de către misiunile diplomatice în Republica Moldova etc. 346 Agentul economic, în cazul comercializării produsului, serviciilor la preţul acestora, trebuie să adauge taxa pe valoarea adăugată şi, respectiv, să efectueze vînzarea. Taxa pe valoarea adăugată achitată de către agentul economic se constitue din T.V.A. calculată de acesta, minus T.V.A. inclusă în preţul materiei prime procurate anterior. Sînt scutite de taxa pe valoarea adăugată, în conformitate cu art.103 din Codul Fiscal, locuinţa, pămîntul şi arenda acestora, proprietatea de stat răscumpărată în procesul privatizării, mărfurile şi serviciile institutiilor de învăţămînt, serviciile de pregătire şi perfecţionare a cadrelor, serviciile poștale, serviciile legate de jocurile de noroc, serviciile legate de transportarea pasagerilor pe teritoriul ţării etc. Se restituie taxa pe valoarea adăugată în cazul exportului de mărfuri şi servicii, investiţiilor de capital etc.

§ 4. Accizele Accizul este un impozit general de stat stabilit pentru unele mărfuri de consum specificate în Anexa la Capitolul IV al Codului Fiscal. Responsabili de colectarea accizelor este organul fiscal, iar în cazul importului - organul vamal. Reglementarea normativă a acestui impozit este data în: Titlul IV al Codului Fiscal; Regulamentul privind modul de solicitare a certificatului de acciz, de completare a declaraţiei privind accizele şi modul de evidenţă a mărfurilor supuse accizelor expediate (trans346

Ibidem,art.104.

395

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

portate) din încăperea de acciz347; Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz. Marcă comercială de stat” a producţiei alcoolice supuse accizelor348; Regulamentul privind instituire sistemului de marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din ţară (indigene) şi de import pasibile accizelor349; Regulamentul cu privire la restituirea accizelor350; Regulamentul cu privire la ordinea perfectării actelor şi perceperii plăţilor vamale la importul în Republica Moldova a mărfurilor supuse accizelor351; Instrucţiunea cu privire la modul de calculare şi achitare a accizelor352 etc. Accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse în baza de impozitare pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată, acestea fiind percepute o singură dată şi datorate într-o singură rată a circuitului economic353. Subiecţii impunerii cu accize, în conformitate cu art. 120 din Codul Fiscal, sînt persoanele juridice şi persoanele fizice care prelucrează şi/sau fabrică mărfuri supuse accizelor pe teritoriul Republi347 Regulamentului privind modul de solicitare a certificatului de acciz, de completare a declaraţiei privind accizele şi modul de evidenţă a mărfurilor supuse accizelor expediate (transportate) din încăperea de acciz, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 843 din 18.12.2009 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.193-196. 348 Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz. Marcă comercială de stat” a producţiei alcoolice supuse accizelor aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1481 din 26.12.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.199-202. 349 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.6 din 19.03.2001 privind instituire sistemului de marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din ţară (indigene) şi de import pasibile accizelor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.044. 350 Regulamentul privind restituirea acizelor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1123 din 28.09.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.157. 351 Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.282 din 25.05.1998 cu privire la ordinea perfectării actelor şi perceperii plăţilor vamale la importul în R. Moldova a mărfurilor supuse accizelor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.097. 352 Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.03 din 16.08.2002 cu privire la modul de calculare şi achitare a accizelor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.144. 353 Armeanic A. şi al., Op. cit., p.135.

396

DREPTUL AFACERILOR

cii Moldova, precum şi persoanele juridice şi persoanele fizice care importă mărfuri supuse accizelor. Deci, agenţii economici sînt obligaţi să achite accizul în cazul cînd aceştea prelucrează şi/sau fabrică mărfuri supuse accizelor pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi în cazul importării mărfurilor supuse accizelor354. Aceştia achită accizul, cum am menţionat, în cazul prelucrării, fabricării, importării berii, vinurilor, ţigărilor, parfumurilor şi apelor de toaletă, îmbrăcămintei din blană, motorinei, gazului natural, articolelor din metale preţioase, articolelor de giuvaerie, camerelor de televiziune, camerelor web, autoturismelor etc.355 Cotele accizelor se stabilesc în sumă absolută la unitatea de măsură; ad-valorem în procente de la valoarea mărfurilor sau o combinaţie a acestor forme. Suma absolută la unitatea de măsură a mărfii o constituie sumă fixă calculată pe unitatea de măsură specificată de lege. De exemplu accizul la producerea sau importul motorinei este 1260 lei/tonă, a oxigenului - 3030 lei/tona etc. Prin ad-valorem în procente de la valoarea mărfurilor se înţelege un procent anumit din valoarea mărfii. De exemplu accizul la îmbrăcămintea din blană este 25% din costul acestora sau accizul la parfumuri şi la ape de toaletă este 30% etc. Accizul de asemenea poate fi stabilit şi mixt ca de ex. la ţigările cu filtru - 30 lei /1000 bucăţi + 30% din valoarea lor. Conform art.124 din Codul Fiscal, la achitarea accizelor sînt prevăzute un şir de înlesniri, printre care importul mărfurilor de uz sau consum personal a căror valoare sau cantitate nu depăşeşte limita stabilită în legislaţia în vigoare; importarea ajutoarelor umanitare; în cazul în care subiectul impunerii exportă mărfuri supuse accizelor; plasarea, livrarea de pe teritoriul vamal în magazinele duty-free şi comercializarea de către aceste magazine a mărfurilor supuse accizelor; plasarea acestora sub regimurile vamale de tranzit, transformare sub control vamal; mărfurile supuse 354 355

Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.120. Ibidem, anexa la Cap.IV.

397

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

accizelor, importate de către persoane juridice în scopuri necomerciale, dacă valoarea în vamă a acestor mărfuri nu depăşeşte suma de 50 de euro etc. § 5. Impozitul privat Impozitul privat este acea plată în formă pecuniară achitată de către toate persoanele fizice şi juridice, atît rezidente, cît şi nerezidente, în cazul efectuării tranzacţiilor cu bunurile publice, deci în cazul privatizării acestora. Impozitul privat se achită în cazul privatizării bunurilor proprietate de stat, inclusiv acţiuni. Impozitul privat este reglementat anual în legea bugetară şi constituie 1% din valoarea de achiziţie a bunurilor proprietate publică supuse privatizării, inclusiv din valoarea acţiunilor. Se achită pînă la semnarea contractului de vînzare-cumpărare şi se varsă în bugetul de stat sau în bugetul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei proprietate era bunul privatizat. În cazul rezilierii sau rezoluţiunii contractului de vînzare-cumpărare, determinată de neexecutarea sau de executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de cumpărător, impozitul privat nu se restituie.356

§ 6. Taxele vamale Taxele Vamale sînt plăţi obligatorii care se percep în cazul importului sau exportului de mărfuri sau servicii de pe teritoriul Republicii Moldova. Taxa vamală este reglementată de Codul Vamal357, Legea cu privire la tariful vamal358 care în Anexa nr.1 prevede tariful vamal al Republicii Moldova, adică cota tarifară, denumirea produsului şi taxa vamală pentru importul mărfurilor, iar în Anexa nr. 2 prevede taxele pentru procedurile vamale. 356 Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr.282 din 27.12.2011// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr.19-20, art.11. 357 Codul Vamal al Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 // Republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, ediţie specială. 358 Legea cu privire la tariful vamal nr.1380 din 20.0111997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, ediţie specială.

398

DREPTUL AFACERILOR

În conformitate cu art.3 al Legii cu privire la tariful vamal, taxele vamale se clasifică în: 1) ad-valorem, calculată în procente faţă de valoarea în vamă a mărfii; 2) specifică, calculată în baza tarifului stabilit la o unitate de mărfă; 3) combinată, care îmbină tipurile de taxe vamale specificate la punctele 1) şi 2); 4) excepţională, care, la rîndul ei, se divizează în: a) taxă specială, aplicată în scopul protejării mărfurilor de origine indigenă la introducerea pe teritoriul vamal a mărfurilor de producţie străină în cantităţi şi în condiţii care cauzează sau pot cauza prejudicii materiale considerabile producătorilor de mărfuri autohtoni; b) taxă antidumping, percepută în cazul introducerii pe teritoriul vamal a unor mărfuri la preţuri mai mici decît valoarea lor în ţara exportatoare la momentul importului, dacă sînt lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în ţară a producţiei de mărfuri identice sau similare; c) taxă compensatorie, aplicată în cazul introducerii pe teritoriul vamal a mărfurilor, la producerea sau la exportul cărora, direct sau indirect, au fost utilizate subvenţii, dacă sînt lezate interesele sau apare pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în ţară a producţiei de mărfuri identice sau similare. Subiecţii impunerii sînt persoanele fizice şi persoanele juridice care importă sau exportă mărfuri sau servicii în Republica Moldova cu excepţia celor ce importă sau exportă în limitele prevăzute de lege pentru consum personal. De ex: Pentru a importa în Republica Moldova iaurt, chefir etc. (poziţia tarifară 0403) importatorul ”S.R.L. Alba” e obligat să achite taxa vamală în sumă de 15% din cost359. 359

Ibidem, Anexa nr.1, poziţia tarifară 0403.

399

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

În afară de taxa vamală, importatorii mai achită şi taxa pentru procedurile vamale, adică taxa pentru vămuirea mărfurilor; păstrarea bunurilor în depozitele ce aparţin organelor vamale; aplicarea sigiliului vamal; prelucrarea declaraţiei vamale primare; eliberarea certificatului de origine a mărfii etc., evident dacă s-au folosit de aceste servicii. De ex: pentru păstrarea bunurilor în depozitele ce aparţin organelor vamale se achită de fiecare kilogram, pentru fiecare zi de păstrare 0,01 euro pentru primele 30 zile; 0,02 euro pentru următoarele 30 zile şi 0,05 euro pentru zilele ulterioare360.

§7. Taxele percepute în fondul rutier Taxele rutiere sînt taxe generale de stat care se percep de la persoanele fizice sau juridice care folosesc drumurile sau zonele de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor. Reglementarea normativă a acestor taxe este data în: Titlul IX al Codului Fiscal; Legea fondului rutier361, şi în Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier362. În conformitate cu art.335 din Codul Fiscal, sistemul taxelor rutiere în Republica Moldova este constituit din: a) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova; b) taxa pentru folosirea drumurilor Republicii Moldova de către autovehiculele neînmatriculate în Republica Moldova; c) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a căror masă totală, sarcină masivă pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise; d) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie şi montaj; Ibidem, Anexa nr.2, p.9. Legea fondului rutier nr. 720-XIII din 02.02.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.14-15. 362 Regulamentului cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, aprobat prin Hotarîrea Parlamentului Republicii Moldova Nr.893 din 26.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.57. 360 361

400

DREPTUL AFACERILOR

e) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii exterioare; f) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor de prestare a serviciilor rutiere. Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova este taxa care urmează a fi achitată de către posesorii unităţilor de transport înmatriculate în Republica Moldova, şi anume: motociclete, autoturisme, camioane, autovehicule cu destinaţie specială, tractoare, remorci, autobuse etc., cu excepţia tractoarelor şi remorcilor folosite în agricultură şi a troleibuzelor363. Cotele acestei taxe sînt prevăzute în Anexa nr.1 la Titlul IX al Codului Fiscal şi constituie cotă fixă /capacitatea cilindrică a motorului autovehiculului. Plătitorii calculează taxa de sine stătător şi o varsă o dată pe an în  Contul Unic Trezorerial al Ministerului Finanţelor, anterior efectuării reviziei tehnice sau testării tehnice asupra vehiculelor364. În cazul primei înmatriculări ea se achită pînă sau în momentul înmatriculării365. Schimbarea posesorului vehiculului şi reînmatricularea lui în legătură cu aceasta la organele poliţiei rutiere, după efectuarea reviziei tehnice sau testării tehnice, nu atrag plata unei noi taxe în anul în curs. Sînt scutiţi de plata acestei taxe invalizii care posedă autoturisme cu acţionare manuală366. Exemplu Cetăţeanul X are un automobil, înmatriculat în Republica Moldova, cu capacitatea cilindrică de 3200 cm3. Care va fi taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova ? Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.337, 338. Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier adoptat prin Hotărîrea Parlamentului nr.893 din 26.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.57. 365 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.340. 366 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.17, 19. 363 364

401

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

3200 * 0,40 lei/cm3 = 1280 lei367 Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule neînmatriculate în Republica Moldova se achită de către persoanele fizice şi juridice beneficiare de autovehicule neînmatriculate în Republica Moldova, care nu au relaţii fiscale cu bugetul republicii şi, care, folosesc teritoriul ei pentru trecerea cu autovehicule, transportul de încărcături şi de pasageri etc. Taxa se calculează de către organele vamale pentru fiecare obiect al impunerii şi se achită de către plătitor prin intermediul instituţiilor financiare de la punctele de trecere a frontierei. Cotele taxei sînt prevăzute în anexa nr.2 la titlul 9 al Codului Fiscal şi constituie sumă fixă, în euro, pe categorii de transport. Acestea depind de tipul vehiculului, capacitatea (numărul de locuri) sau capacitatea de încărcare a acestuia, de categoria încărcăturilor transportate şi de distanţa (în kilometri) parcursă într-o direcţie pe teritoriul Republicii Moldova. Cotele se stabilesc pornind de la condiţia că un autocamion se află pe teritoriul republicii timp de 24 de ore. În cazul în care autocamioanele ce tranzitează teritoriul Republicii Moldova depăşesc termenul de 24 de ore de şedere pe teritoriul Republicii Moldova, subiectul impunerii va achita, pentru fiecare 24 de ore următoare de şedere, o taxă de 24 de euro. Nu se calculează această taxă în situaţia în care reţinerea a avut motive întemeiate şi sînt documentate, ca de ex. calamităţi naturale, accidente rutiere, îmbolnăvirea şoferului etc. Transportatorii care efectuează rute internaţionale pot achita taxa anticipativ, prezentîndu-i organului vamal documentul de plată. Pentru transportarea încărcăturilor periculoase taxa se majorează cu 200%368. Exemplu 2 Autocare “Mercedes” de 45 locuri, ale Companiei “Romînia Service S.R.L.”, doresc să tranziteze teritoriul Republicii Moldova pentru a transporta pasageri în Federaţia Rusă. Calculaţi Cota este stabilită în anexa nr.1 la Capitolul IV Cod Fiscal. Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 346, 347; Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.8, 10. 367 368

402

DREPTUL AFACERILOR

taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule neînmatriculate în Republica Moldova: 2 autocare * 80 euro/autocar = 160 euro369 Salutabilă este şi introducerea, începînd cu 01.11.2012, a vinietei, taxei pentru folosirea drumurilor de către autoturismele care tranzitează sau intră pe teritoriul Republicii Moldova. Subiecţii impunerii în conformitate cu art. 3481 al Codului Fiscal sînt persoanele fizice şi persoanele juridice proprietari sau posesori ai automobilelor şi remorcilor la acestea care intră sau tranzitează teritoriul Republicii Moldova. Obiect al impunerii, conform art. 3482 din Codul Fiscal sînt automobilele şi remorcile la acestea. Taxa se calculează pentru fiecare obiect al impunerii, pentru perioada solicitată, însă în conformitate cu art.3485 din Codul Fiscal şi se achită la posturile (birourile) vamale prin intermediul unei instituţii financiare sau la alte puncte autorizate. Persoanele juridice subiecţi ai impunerii pot achita vinieta în prealabil, prin virament. În acest caz, ele vor prezenta la posturile (birourile) vamale originalul documentului ce confirmă achitarea taxei şi vor lăsa o copie a acestuia. Cotele vinietei sînt stabilite în Anexa 2(1) la Titlul IX al Codului Fiscal şi constituie: pentru folosirea drumurilor timp de 7 zile – 2 euro; timp de 15 zile – 4 euro; timp de 30 de zile – 7 euro; timp de 90 de zile – 15 euro şi timp de 180 de zile – 25 euro. Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a căror masă totală, sarcină masică pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise sau, cum i se mai spune, taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule cu gabarite excesive este achitată de către persoanele posesoare de autovehicule a căror sarcină a masei pe osie sau a căror gabarite depăşesc limitele admise. Subiecţi ai impunerii, în conformitate cu art.349 din Codul Fiscal, sînt persoanele fizice sau juridice care posedă astfel de autovehicule. 369

Cota este stabilită în anexa nr.2 la Capitolul IV Cod Fiscal.

403

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Obiect al impunerii sînt autovehiculele înmatriculate, precum şi cele neînmatriculate în Republica Moldova, a căror masă totală, sarcină masică pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise şi care folosesc drumurile Republicii Moldova370. Cotele taxei date sînt prevăzute expres în Anexa nr.3 la Capitolul ”Taxele rutiere” din Codul Fiscal şi constituie sumă concretă pentru fiecare km parcurs de autovehiculul care depăşeşte limita admisă ca lungime, lăţime, înălţime, greutate. Calcularea taxei se efectuează la stabilirea rutei vehiculului de către organul de administrare a gospodăriei rutiere. Subiecţii impunerii achită taxa, în mărime deplină, pînă la obţinerea actelor ce permit transportul rutier cu autovehicule, a căror masă totală, sarcină masică pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise371. Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie şi montaj este acea taxă care este achitată de către persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită autorizaţie pentru efectuarea, în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor, a lucrărilor subterane şi/sau supraterane de montare a comunicaţiilor inginereşti, a lucrărilor de construcţie a căilor de acces la drumuri, a parcărilor, a clădirilor şi amenajărilor, cu excepţia obiectivelor de prestare a serviciilor rutiere372. Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art.354 din Codul Fiscal, sînt proiectele de lucrări de construcţie şi montaj etc. Cotele taxei sînt stabilite conform Anexei nr.5 la Titlul IX al Codului Fiscal şi constituie, de exemplu, pentru eliberarea de autorizaţii pentru efectuarea lucrărilor supraterane de montare a comunicaţiilor inginereşti pe piloni de-a lungul drumurilor – 18 lei/m; eliberarea de autorizaţii pentru efectuarea lucrărilor subterane de montare a comunicaţiilor inginereşti sub trotuare – 27 lei/m; eliberarea de autorizaţii pentru construcţia de clădiri şi amenajări – 54 lei/m2 etc. Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 350. Ibidem, art. 352. 372 Ibidem,art. 353. 370 371

404

DREPTUL AFACERILOR

Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie şi montaj se calculează de către organul fiscal la data depunerii proiectelor sau pînă la obţinerea autorizaţiei pentru efectuarea lucrărilor. Organul abilitat al administraţiei publice centrale eliberează actele necesare pentru efectuarea lucrărilor doar la prezentarea copiei documentului de plată ce confirmă achitarea taxei. Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii exterioare este taxa achitată de către persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită autorizaţie pentru amplasarea publicităţii în zonele date. Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art.358 din Codul Fiscal, sînt proiectele de amplasare în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor a obiectivelor de publicitate exterioară, obiectivele de publicitate exterioară amplasate în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor, inclusiv pe terenuri proprietate a subiectului impunerii: afişe, panouri, standuri, instalaţii şi construcţii (situate separat sau pe pereţii şi pe acoperişurile clădirilor), firme tridimensionale, firme luminoase, tablouri suspendate electromecanice şi electronice, alte mijloace tehnice publicitare. Cotele taxei date sînt stabilite în Anexa nr.6 la Capitolul IX Codul Fiscal şi constituie 500 lei/m2 pe an, pentru obiectivele de publicitate exterioară amplasate în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor, calculîndu-se ambele feţe ale panoului publicitar, dacă acesta le are. Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru amplasarea obiectivelor specificate publicitare. Prima dată această taxă o calculează autoritatea administrativă locală care anunţă organul fiscal despre subiecţii impunerii, obiectul, sumele acumulate etc. Pentru perioadele fiscale următoare, subiectul impunerii calculează taxa de sine stătător şi o achită, printr-o plată unică, pînă la data de 1 martie a perioadei fiscale curente. În acest caz, subiectul impunerii prezin405

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

tă, pînă la data de 31 martie a perioadei fiscale curente, inspectoratului fiscal de stat teritorial de la sediul său o dare de seamă privind taxa calculată. Dacă obiectivul de publicitate exterioară a fost amplasat sau a fost retras pe parcursul perioadei fiscale, taxa se calculează din ziua în care a fost obţinută autorizaţia sau, respectiv, pînă în ziua în care obiectivul a fost retras în modul stabilit de organul abilitat al administraţiei publice centrale. Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor de prestare a serviciilor rutiere este acea taxă care este achitată de către persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită autorizaţie pentru amplasarea obiectivelor de prestare a serviciilor rutiere în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor, şi anume: staţii de alimentare cu combustibil, staţii de deservire tehnică, puncte de vulcanizare, tarabe, unităţi de comerţ cu amănuntul, întreprinderi de alimentaţie publică, structuri de primire turistică cu funcţii de cazare şi de servire a mesei etc. Cotele taxei date sînt stabilite în Anexa nr.6 la Capitolul IX Cod Fiscal şi constituie, de exemplu 900 lei anual pentru un post de deservire la o staţie de deservire tehnică şi tot 900 lei pentru un contor de la o staţie de alimentare cu combustibil; 3600 lei pe an pentru o unitate de comerţ cu amănuntul(> 100 m2), întreprindere de alimentaţie publică, structură de primire turistică cu funcţii de cazare şi de servire a mesei etc. Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru amplasarea obiectivelor specificate anterior. Contribuabilii care deja activează în domeniu achită taxa pentru amplasarea acestora anual pînă la 1 martie373. În afară de taxele rutiere, Legea fondului rutier, prevede în art.3,374 şi alte venituri ale fondului rutier, şi anume: Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.26. Legea fondului rutier nr.720 din 02.02.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.247-251. 373 374

406

DREPTUL AFACERILOR

1) 80% din volumul total al accizelor la produsele petroliere. Acestea se achită la vămuire de către persoanele fizice şi persoanele juridice care importă benzină sau motorină. 2) taxele pentru eliberarea autorizaţiilor pentru transporturi auto internaţionale de mărfuri şi ocazionale de călători; de exemplu: autorizaţia pentru transportul auto internaţional constituie 10 euro anual pentru produsele uşor alterabile pentru Ucraina; 30 euro – autorizaţie pentru Ungaria; 150 euro pentru transportatorii străini care transportă mărfuri în/din Republica Moldova375. 3) amenzile aplicate pentru nerespectarea regulilor transportului de călători, deteriorarea drumurilor, construcţiilor şi utilajelor rutiere, a plantaţiilor aferente drumurilor şi 4) taxa pentru comercializarea gazelor naturale destinate utilizării în calitate de carburanţi pentru unităţile de transport auto, taxă ce constituie 0,40 lei/m3376, aceasta achitîndu-se de către importatori la vămuire377. Cu părere de rău, veniturile acumulate din aplicarea taxelor rutiere, în comparaţie cu cheltuielile reale necesare pentru repararea capitală şi întreţinerea curentă a drumurilor sînt cu mult mai mici. În scopul acumulării resurselor financiare suplimentare, legiuitorul a instituit taxa de la posesorii unităţilor de transport, taxă ce se va achita de către toţi posesorii unităţilor de transport din unitatea administrativ–teritorială în cauză378, pentru întreţinerea şi repararea drumurilor locale. Salutabil este faptul instituirii taxei de la posesorii unităţilor de transport, însă şi aceasta, ca şi taxele rutiere, nu reflectă realitatea deteriorării drumurilor de către fiecare mijloc de transport în parte. În scopul soluţionării acestei probleme şi în scopul achitării fiecăruia în dependenţă de cît de frecvent se foloseşte de drumurile publice, se propune, după modelul multor state europene, ca taxa dată să fie inclusă în preţul de comercializare a carburanţilor; Ibidem, Anexa nr.3. Ibidem, Anexa nr.2. 377 Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.1. 378 Codul Fiscal al Republicii Moldova, Anexa la Titlu VII, punctul m). 375 376

407

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

doar o astfel de abordare a problemei ar duce la un echilibru în domeniu, deci fiecare ar achita taxa pentru repararea drumurilor în dependenţă de frecvenţa utilizării acestora: cel ce foloseşte drumurile intensiv va procura mai mult combustibil, deci va achita şi o taxă mai mare, şi viceversa. Autoturismele cu capacitatea motorului mai mare, cu o greutate mai mare vor deteriora mai mult drumurile dar în schimb posesorii acestora vor procura mai mult combustibil şi, respectiv, vor achita o taxă mai mare pentru folosirea drumurilor.

§8. Impozitul pe bunurile imobiliare Impozitul pe bunurile imobiliare este o plată obligatorie, în formă pecuniară, achitată în bugetul local de către persoanele fizice sau juridice care au în proprietate sau posesie bunuri imobiliare, şi anume: terenuri, clădiri, construcţii, apartamente, case etc. Subiecţii impunerii, în conformitate cu art. 277 din Codul Fiscal, sînt persoanele fizice şi persoanele juridice ce au în proprietate sau posesie bunuri imobiliare. Obiect al impunerii sînt bunurile imobiliare menţionate anterior, inclusiv terenurile, indiferent de locaţia şi destinaţia acestora, precum şi acele bunuri care se află în construcţie mai mult de 50%, rămase nefinisate timp de 3 ani după începutul lucrărilor de construcţie379. Cotele concrete ale impozitului pe bunurile imobiliare într-o unitate administrativ-teritorială concretă sînt adoptate anual prin decizia Administraţiei Publice Locale. APL stabileşte cotele în conformitate cu art.280 din Codul Fiscal, şi anume: pentru bunurile imobiliare cu destinaţie locativă cota stabilită va fi între 0,05% şi 0,3% din valoarea bunurilor imobiliare; pentru terenurile agricole cu construcţii amplasate pe ele cota va varia între 0,1% şi 0,3% iar pentru bunurile imobiliare cu altă destinaţie decît cea locativă sau agricolă cota va constitui 0,1%. 379

Ibidem, art.278.

408

DREPTUL AFACERILOR

Responsabil de calcularea impozitului pe bunurile imobiliare este, în cazul persoanei fizice, organul fiscal, care calculează suma impozitului şi expediază contribuabilului avizul de plată; în cazul persoanei juridice responsabil de calcularea impozitului este însăşi persoana juridică care trebuie să-l calculeze şi să-l vireze în contul bugetului de stat. Impozitul dat se achită de subiecţii impunerii în rate egale pînă la 15 august şi 15 octombrie, însă, acei contribuabili ce vor achita impozitul pînă la 30 iunie vor avea o reducere de 15% din suma acestuia380. Evaluarea bunurilor imobiliare în scopul impozitării o face organul cadastral care, odată la 3 ani reevaluează bunurile imobile. Sînt scutiţi total de plata impozitului pe bunurile imobiliare, în conformitate cu art.283 din Codul Fiscal, autorităţile publice finanţate din buget, societatea orbilor, surzilor, invalizilor, instituţiile penitenciare, organizaţiile religioase, misiunile diplomatice etc. De asemenea au scutiri parţiale la achitarea impozitului pe bunurile imobiliare, în conformitate cu Anexa la Titlul VI al Codului Fiscal, persoanele invalide, familiile celor decedaţi în război, celor ce au participat la lichidarea avariei de la Cernobîl în dependenţă de preţul imobilului şi amplasarea acestuia etc.

§9. Taxele pentru folosirea resurselor naturale Taxele pentru folosirea resurselor naturale sînt acele taxe ce se achită de persoanele fizice înregistrate în calitate de întreprinzători sau de persoanele juridice care folosesc resursele naturale şi, anume: extrag apa, efectuează explorări geologice, prospecţiuni geologice, extrag minereuri utile, folosesc spaţiul subteran în scopul construcţiilor obiectivelor subterane etc. În Republica Moldova, sistemul taxelor pentru folosirea resurselor naturale este alcătuit din următoarele taxe: 380

Ibidem, art.282.

409

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Taxa pentru apă este acea taxă ce se achită de persoanele juridice şi cele fizice înregistrate în calitate de întreprinzători, care extrag apă din fondul apelor sau utilizează apa la hidrocentrale. Aceștia calculează taxa pentru apă de sine stătător şi o virează în bugetul local. Cota acestei taxe constituie 30 bani pentru 1 m³ de apă extrasă din fondul apelor, 16 lei pentru 1 m³ pentru cei ce o îmbuteliază şi 16 bani pentru fiecare 10 m³ de apă folosită de către hidrocentrale. Taxa nu se achită pentru apa extrasă din subsol concomitent cu minereurile utile sau extrasă pentru prevenirea acţiunii dăunătoare a acestor ape; apa extrasă şi livrată populaţiei, autorităţilor publice şi instituţiilor finanţate de la bugetele de toate nivelurile; apa extrasă pentru stingerea incendiilor sau livrată pentru aceste scopuri; apa extrasă de întreprinderile societăţilor orbilor, surzilor, invalizilor şi instituţiile medico-sanitare publice sau livrată acestora; apa extrasă de întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar sau livrată acestora381. Taxa pentru efectuarea prospecţiunilor geologice este taxa ce se achită de către persoanele fizice sau juridice, care efectuează cercetări pe teren şi în laborator pentru a descoperi şi a localiza zăcămintele de minerale utile dintr-o regiune, cercetări ce nu sînt finanţate din buget. Acestea calculează taxa de sine stătător, din valoarea contractuală a lucrărilor, şi o virează pe contul bugetului unităţii administrativ-teritoriale pînă la începerea lucrărilor de prospecţiuni geologice382. Cota constituie 2% din suma contractului de efectuare a prospecţiunilor geologice. Taxa pentru efectuarea explorărilor geologice este acea taxă care se achită de către persoanele fizice sau juridice, care fac cercetări geologice şi geofizice pentru a afla adîncimea zăcămintelor minerale, a preciza structura acestora, cantitatea, calitatea lor etc., cu excepţia instituţiilor finanţate din buget. Taxa se calculează de către plătitor de sine stătător, din valoarea contractuală a lucrărilor şi se achită integral la bugetul unităţii administrativ-teritoriale 381 382

Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.302-306, Anexa nr.1. Ibidem, art.307-310.

410

DREPTUL AFACERILOR

pînă la începerea lucrărilor de explorări geologice. Cota taxei pentru efectuarea explorărilor geologice se stabileşte în mărime de 5% din valoarea contractuală (de deviz) a lucrărilor383. Taxa pentru extragerea mineralelor utile este acea taxă care se achită de către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, înregistrate în calitate de întreprinzător, care efectuează extragerea mineralelor utile, şi anume: a nisipului, argilei, gipsului, petrolului, gazului, calcarului etc. Taxa se calculează de sine stătător de plătitor, din costul mineralelor utile extrase şi se achită la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pentru fiecare trimestru separat. Cotele sînt prevăzute în Anexa nr.2 al Codului Fiscal şi constituie, de exemplu 20% pentru petrol şi gaz, 10% pentru ghips şi gresie, 7% pentru piatră, nisip, argilă, calcar etc. Nu achită această taxă întreprinderile din sistemul penitenciar384. Taxa pentru folosirea spaţiilor subterane în scopul construcţiilor obiectivelor subterane este acea taxă achitată de către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, înregistrate în calitate de întreprinzător care folosesc spaţiile subterane în scopul construcţiei obiectivelor subterane, altele decît cele destinate extracţiei mineralelor utile. Taxa se calculează de către plătitor de sine stătător, din valoarea contractuală a lucrărilor de construcţie a obiectivului şi se achită integral la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pînă la începerea lucrărilor de construcţie. Cota taxei constituie 3% din valoarea contractuală a lucrărilor de construcţie a obiectivului. Se scutesc de taxă întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar şi întreprinderile ce reprezintă o valoare ştiinţifică, culturală şi educaţională deosebită385. Taxa pentru exploatarea construcţiilor subterane în scopul desfăşurării activităţii de întreprinzător este acea taxă achitată de către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, înregistrate în calitate de întreprinzător Ibidem, art.311-314. Ibidem, art.315-319. 385 Ibidem,art.320-324. 383 384

411

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

care au în proprietate sau posesie construcţii subterane altele decît cele destinate extracţiei mineralelor utile. Taxa se calculează de sine stătător de către contribuabil, din valoarea de bilanţ a construcţiilor şi se achită la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pentru fiecare trimestru separat, pe parcursul întregii perioade de exploatare a construcţiilor. Cota taxei constituie 0,2% din valoarea de bilanţ a construcţiei subterane. Se scutesc de taxă întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar şi întreprinderile ce reprezintă o valoare ştiinţifică, culturală şi educaţională deosebită386. Taxa pentru lemnul eliberat pe picior este acea taxă care se achită de către beneficiarii forestieri persoane juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare. Obiect al impunerii este volumul lemnului eliberat pe picior la tăierile din pădurile fondului forestier şi din vegetaţia forestieră din afara acestuia. Cotele taxei se stabilesc în funcţie de specia forestieră, grupa materialului lemnos şi destinaţia lemnului eliberat pe picior, potrivit Anexei nr.3 la titlul VIII Cod Fiscal şi constituie, de ex: 25 lei m3 de lemn mare de special salcîm; 16 lei m3 pin; 14 lei m3 molid etc387. Taxa pentru lemnul eliberat pe picior nu se aplică în cazul în care acesta a fost recoltat de către întreprinderile silvice la efectuarea tăierilor de reconstrucţie ecologică, a celor de conservare şi a celor de produse secundare, la efectuarea amenajamentului silvic, a lucrărilor de cercetare şi de proiectare pentru necesităţile gospodăriei silvice, de lichidare a efectelor calamităţilor naturale, precum şi a altor lucrări silvice legate de îngrijirea pădurilor etc.388

§10. Taxele locale Taxele locale sînt acele taxe specificate la Capitolul VII al Codului Fiscal care, pe lîngă impozitul pe bunurile imobiliare, taxele pentru folosirea resurselor naturale formează bugetele locale. Reglementarea normativă a taxelor locale este data în: Legea privind Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.325-329. Ibidem, art.330-333. 388 Ibidem,art.334. 386 387

412

DREPTUL AFACERILOR

finanţele publice locale389; Hotărîrea Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale390; Instrucţiunea Ministerului Finanţelor privind modul de percepere de la populaţie şi transferare în buget a impozitelor şi taxelor locale de către primării391. Instituirea taxelor locale şi cotele concrete ale acestora este de competenţa consiliilor locale. Acestea nu pot aplica alte taxe decît cele prevăzute de Codul Fiscal. La aplicarea acestora autoritatea locală trebuie să ia în consideraţie necesităţile unităţii administrativ-teritoriale, precum şi cotele maxime ale acestora392. Pe parcursul efectuării studiului am analizat taxele locale aplicate în anul 2011 pe teritoriul mai multor unităţi administrative-teritoriale, deciziile pe anul 2012 în majoritatea localităţilor nefiind adoptate. Sistemul taxelor locale în Republica Moldova este alcătuit din următoarele taxe: a) taxa pentru amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei); d) taxa de aplicare a simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa pentru cazare; h) taxa balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe teritoriul municipiilor, oraşelor şi satelor (comunelor); 389 Legea privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.248. 390 Hotărîrea Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.191-195. 391 Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.4 din 07.12.1999 privind modul de percepere de la populaţie şi transferare în buget a impozitelor şi taxelor locale de către primării // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.12. 392 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.297.

413

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

j) taxa pentru parcare; k) taxa de la posesorii de cîini; m) taxa de la posesorii unităţilor de transport; n) taxa pentru parcaj; o) taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor; p) taxa pentru evacuarea deşeurilor; q) taxa pentru dispozitivele publicitare. Se scutesc de plata: a) tuturor taxelor locale - autorităţile publice şi instituţiile finanţate de la bugetele de toate nivelurile; - misiunile diplomatice, organizaţiile internaţionale, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte; - Banca Naţională a Moldovei; - proprietarii sau deţinătorii bunurilor rechiziţionate în interes public, pe perioada rechiziţiei. b) taxei de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale - organizatorii licitaţiilor desfăşurate în scopul achitării datoriilor la buget, vînzării patrimoniului de stat şi patrimoniului unităţilor administrativ teritoriale; c) taxei de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei) - producătorii şi difuzorii de publicitate socială şi de publicitate plasată pe trimiterile poştale; d) taxei pentru amenajarea teritoriului - fondatorii gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) care au atins vîrsta de pensionare; e) taxei pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială - persoanele care practică activităţi de pompe funebre şi acordă servicii similare, inclusiv care confecţionează sicrie, coroane, flori false, ghirlande393. Taxa pentru amenajarea teritoriului este acea plată în bugetul local achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în 393

Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.295.

414

DREPTUL AFACERILOR

calitate de întreprinzător, care dispun de bază impozabilă (salariaţi, fondatori), pentru amenajarea localităţii. Această taxă se achită în dependenţă de numărul salariaţilor şi fondatorilor, pînă la ultima zi a lunii următoare trimestrului gestionat394. Cota concretă a taxei pentru amenajarea teritoriului este stabilită prin deciziile consiliilor locale. De exemplu în Chişinău, Cantemir, Orhei, Edineţ, Cahul, Briceni, Nisporeni, Basarabeasca, Leova, Criuleni, Cimişlia etc. cota este de 80 de lei; în Bălţi, Teleneşti, Şoldăneşti – de 60 lei. Gospodăriile ţărăneşti în unele unităţi administrativ-teritoriale au un şir de facilităţi, de exemplu: în Ialoveni – 40 lei; Teleneşti – 1 cotă – 20 lei; 0,5 cote – 10 lei; pînă la 0,5 cote – 5 lei, iar la Edineţ gospodăriile ţărăneşti sînt scutite de taxa pentru amenajarea teritoriului. Taxa pentru organizarea licitaţiilor, loteriilor este acea taxă care se achită de persoanele juridice sau fizice înregistrate în calitate de întreprinzător-organizator al licitaţiilor şi loteriilor din valoarea bunurilor declarate la licitaţie sau a biletelor de loterie emise. Baza impozabilă a acestei taxe o constituie veniturile din vînzarea bunurilor declarate la licitaţie sau a biletelor de loterie comercializate395. Cota este stabilită de asemenea, prin deciziile consiliilor locale şi constituie 0,1% în Chişinău, Ialoveni, Cantemir, Soroca, Hîncești, Cimişlia, Criuleni, Şoldăneşti, Basarabeasca, Nisporeni, Briceni, Cahul, Orhei, Teleneşti etc. Taxa pentru amplasarea publicităţii este acea plată achitată de persoanele juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate de întreprinzător care plasează şi/sau difuzează informaţii publicitare (cu excepţia publicităţii exterioare) prin intermediul mijloacelor cinematografice, reţelelor telefonice, telegrafice, telex, mijloacelor de transport, altor mijloace (cu excepţia TV, internetului, radioului, presei periodice, tipăriturilor). Obiectul impozabil constituie serviciile de plasare şi/sau difuzare a anunţurilor publicitare prin intermediul serviciilor cinematografice, video, prin reţelele telefonice, telegrafi394 395

Ibidem, art.290, al. 1, p.a); art.291, alin. 1, p.a); Anexa la Cap. VII, p. a). Ibidem,art. 290, al. 1, p.b); art.291, alin. 1, p.b); Anexa la Cap. VII, p. b).

415

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

ce, telex, prin mijloacele de transport, prin alte mijloace, cu excepţia TV, internetului, radioului, presei periodice, tipăriturilor), precum şi afişele, pancartele, panourile şi alte mijloace tehnice prin intermediul cărora se amplasează publicitatea exterioară. Baza impozabilă o constituie veniturile din vînzări ale serviciilor de plasare sau difuzare a publicităţii prin intermediul mijloacelor specificate396. Cota este de asemenea, stabilită prin deciziile consiliilor locale şi constituie 5% la Chişinău, Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia, Nisporeni, Basarabeasca, Leova, Şoldăneşti, Edineţ etc. Taxa pentru folosirea simbolicii locale este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care aplică simbolica locală pe produsele fabricate. Obiectul impunerii cu taxa dată sînt produsele fabricate cărora li se aplică simbolica locală. Baza impozabilă este venitul din vînzări a produselor fabricate cărora li se aplică simbolica locală397. Cota este stabilită, de asemenea, prin deciziile consiliilor locale şi constituie 0,1% în Chişinău, Bălţi, Edineţ, Orhei, Ialoveni, Cahul, Basarabeasca, Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia etc. Taxa pentru folosirea simbolicii locale se poate aplica şi către un agent economic concret ca, de exemplu la Nisporeni - pentru S.R.L. „Nis Struguraş”, S.R.L. „Pascua” – pentru alţi agenţi economici nu e prevăzută taxa. Taxa pentru unităţile comerciale este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care dispun de unităţi comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială. Obiectul impunerii sînt unităţile de comerţ şi/sau de prestări servicii de deservire socială. Baza impozabilă este suprafaţa ocupată de unităţile de comerţ şi/sau de prestări servicii de deservire socială, amplasarea lor, tipul mărfurilor desfăcute şi serviciilor prestate398. Cota este stabilită, de asemenea, prin deciziile consiliilor locale şi constituie, de exemplu la municipiul Bălţi selectiv: 396 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 290, al. 1, p.c); art.291, alin. 1, p.c); Anexa la Cap. VII, p. c). 397 Ibidem,art. 290, al. 1, p.d); art.291, alin. 1, p.d); Anexa la Cap. VII, p. d). 398 Ibidem,art. 290, al. 1, p.e); art.291, alin. 1, p.e); Anexa la Cap. VII, p. e).

416

DREPTUL AFACERILOR

I. Magazine cu asortiment universal de mărfuri 1. Centru comercial, magazin universal, hipermagazin, supermagazin - 10800 lei II. Magazine specializate, inclusiv cu sortiment combinat de mărfuri 1. Magazine cu suprafaţa pînă la 25 m - 2 550 lei mai mare de 25 şi pînă la 50 m2 - 1080 lei mai mare de 50 şi pînă la 100 m2 - 1600 lei mai mare de 100 şi pînă la 200 m2 - 3100 lei mai mare de 200 şi pînă la 300 m2 - 4700 lei mai mare de 300 m2 - 6300 lei 2. Depozit angro şi depozite cu suprafaţa pină la 100 m2 – 6100 lei mai mare de 100 şi pînă la 300 m2 - 8100 lei mai mare de 300 m2 - 10800 lei III. Diverse unităţi comerciale cu amănuntul 1. Staţiile de alimentare cu petrol şi/sau gaz – 10800 lei 2. Farmaciile - 7200 lei 3. Pieţele (inclusiv hala): pieţele cu suprafaţa pînă la 0,05 ha - 3600 lei mai mare de 0,05 ha pînă la 1,0 ha - 10800 lei mai mare de 1,0 ha – 10800 lei IV Unităţi ale comerţului ambulant 1. Chioşcuri – 360 lei V. Unităţile de prestate a serviciilor sociale 1. Spălătoriile -1080 lei; 2. Curăţătoriile şi vopsirea chimică -1080 lei; VI Obiectele a căror activitate este legată cu jocurile de noroc şi cu jocurile pe bani: 1. Cazinou - 45000 lei; VII. Obiectele, de întreţinere şi repararea autovehiculelor: 1. Centrele şi staţiile de întreţinere şi reparare a autovehiculelor – 10800 lei; 2. Puncte de vulcanizare – 1800 lei. 417

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Taxa de piaţă este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice înregistrate în calitate de întreprinzător-administrator al pieţei din venitul din vînzări a serviciilor de piaţă prestate de administratorul pieţei la acordarea de locuri pentru comerţ. Ca obiect impozabil sînt serviciile de piaţă prestate de administratorul pieţei la acordarea de locuri pentru comerţ399. Cota este stabilită prin deciziile consiliilor locale şi constituie, de exemplu în Chişinău, Cahul, Criuleni, Orhei, Edineţ, Teleneşti, Şoldăneşti, Briceni, Leova, Cimişlia, Hînceşti, Cantemir, Soroca, Bălţi etc. – 20%, la Ialoveni – 10%. Taxa pentru cazare este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de cazare din venitul din vînzări al serviciilor prestate de structurile cu funcţii de cazare. Obiectul impozabil sînt serviciile prestate de structurile cu funcţii de cazare400. Cota de asemenea este stabilită prin deciziile consiliilor locale şi constituie, de exemplu la Chişinău, Nisporeni, Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia, Leova, Criuleni, Cahul, Briceni, Edineţ, Orhei – 5%, Bălţi – 1,5 %. Taxa balneară este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de odihnă şi tratament din venitul din vînzări a biletelor de odihnă şi tratament. Obiectul impozabil îl formează biletele de odihnă şi tratament401. Cota este stabilită prin deciziile consiliilor locale şi constituie, de exemplu la Edineţ, Cahul – 1%. Taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de transport auto de călători pe Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. art. 290, al. 1, p.f); art.291, al. 1, p.f); Anexa la Cap. VII, p. f). 400 Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.g); art.291, alin. 1, p.g); Anexa la Cap. VII, p. g). 401 Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.h); art.291, alin. 1, p.h); Anexa la Cap. VII, p. h). 399

418

DREPTUL AFACERILOR

teritoriul municipiilor, oraşelor şi satelor (comunelor) în dependenţă de numărul de locuri în unitatea de transport. Obiectul impozabil îl constituie unitatea de transport, în funcţie de numărul de locuri402. Cota este stabilită prin deciziile consiliilor locale şi constituie, de exemplu la Orhei, lunar 250 lei pentru fiecare autoturism cu capacitate de pînă la 8 locuri inclusiv; 550 lei pentru fiecare autovehicul (microbuz) cu capacitatea de la 9 pînă la 16 locuri inclusiv; 650 lei pentru fiecare autobuz cu capacitatea de la 17 pînă la 24 de locuri inclusiv; şi de 800 lei pentru fiecare autobuz cu capacitatea de la 25-35 de locuri inclusiv. Taxa de parcare este taxa achitată de către persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de parcare şi se achită în dependenţă de suprafaţa parcării. Obiectul impozabil este însăşi parcarea. Baza impozabilă este suprafaţa parcării calculată în m2403. Cota este stabilită de asemenea prin deciziile consiliilor locale şi constituie, de exemplu, la Chişinău, Cahul, Bălţi, Orhei, Briceni, Leova, Cimişlia, Hînceşti, Cantemir, Ialoveni – 6 lei per m2; la Nisporeni, Soroca – 4 lei per m2; la Teleneşti – 2 lei per m2. Taxa de la posesorii de cîini este acea taxă achitată de către persoanele fizice care locuiesc în blocuri locative - locuinţe de stat, cooperatiste şi obşteşti, precum şi în apartamente privatizate. Obiectul impozabil sînt cîinii aflaţi în posesiune pe parcursul unui an. Baza impozabilă este numărul de cîini aflaţi în posesiune pe parcursul unui an404. Cota este stabilită, de asemenea, prin deciziile consiliilor locale şi constituie de exemplu: la Chişinău – 0%; Hînceşti – 9 lei pentru 1 cîine; 27 lei pentru 2 cîini şi 90 de lei pentru fiecare cîine, dacă sînt în posesiune mai mult de 2 cîini. 402

p. i).

403

p. j).

404

p. k).

Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.i); art.291, alin. 1, p.i); Anexa la Cap. VII, Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.j); art.291, alin. 1, p.j); Anexa la Cap. VII, Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.k); art.291, alin. 1, p.k); Anexa la Cap. VII,

419

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

Taxa de la posesorii unităţilor de transport este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice posesoare de unităţi de transport înmatriculate în autoritatea publică locală respectivă în dependenţă de capacitatea cilindrică a motorului, masa totală, numărul de unităţi de transport aflate în posesie, sarcina masică pe osie a unităţii de transport aflate în posesie pe parcursul unui an405. Taxa pentru parcaj este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice posesoare de autovehicule, care utilizează parcajul, adică locul de parcaj special amenajat, utilizat pentru staţionarea unităţii de transport pe un anumit termen406. Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice care dispun de unităţi stradale pentru comercializarea produselor şi/ sau prestarea serviciilor, şi anume, chioşcurile, gheretele, frigiderele, tonetele, tarabele, unităţile de transport specializate şi altele, amplasate în afara pieţelor autorizate407. Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor se achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat următoare trimestrului gestionar, în dependenţă de suprafaţa ocupată de unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor, amplasarea lor, tipul produselor comercializate şi/sau al serviciilor prestate408. Taxa pentru evacuarea deşeurilor este taxa achitată de persoanele fizice înscrise la adresa declarată ca domiciliu. Această taxă se achită lunar pînă în ultima zi a lunii imediat următoare lunii gestionare, în dependenţă de numărul de persoane fizice înscrise la adresa declarată ca domiciliu409. Taxa pentru dispozitivele publicitare este taxa achitată de persoanele juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate 405

p. m).

Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.m); art.291, alin. 1, p.m); Anexa la Cap. VII,

406 Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 290, alin. 1, p.n); art.291, alin. 1, p.n); Anexa la Cap. VII, p. n). 407 Ibidem, art. 290, alin. 1, p.o); art.291, alin. 1, p.o); 408 Ibidem, Anexa la Cap. VII, p. o). 409 Ibidem, art. 290, alin. 1, p.p); art.291, alin. 1, p.p); Anexa la Cap. VII, p. p).

420

DREPTUL AFACERILOR

de întreprinzător care sînt proprietari de afişe, pancarte, panouri şi alte mijloace tehnice pentru amplasarea publicităţii exterioare. Ea se achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat următoare trimestrului gestionar în dependenţă de suprafaţa feţei (feţelor) dispozitivului publicitar410.

410

Ibidem,art. 290, alin. 1, p.q); art.291, alin. 1, p.q); Anexa la Cap. VII, p. q).

421

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

BIBLIOGRAFIE Manuale, monografii:

1. Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial, Bucureşti, 2000. 2. Angheni Smaranda, Volonciu Magda, Stoica Camelia, Dreptul comer-

cial, Editia 4, 2009.

3. Antohi L. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II

(coord. Buruiană Mihail). - Chişinău: ARC, 2006.

4. Armeanic Alexandru, Volcinschi Victor şi al., Drept fiscal, Chişinău:

Museum, 2001.

5. Avornic Gheorghe, Teoria generală a dreptului - Chişinău: Cartier,

2004.

6. Avornic Gheorghe, Poalelungi Mihai. Manualul judecătorului la exa-

minarea pricinilor civile / coord. M.Poalelungi. - Chişinău: Cartier, 2006. 7. Avornic Gheroghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul I și II. - Chişinău: Cartier, 2010. 8. Baieș S., Volcinschi V., Băieșu A., Cebotari V., Crețu I., Drept civil, drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău, Tipografia Centrală, 2005. 9. Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”, 2007. 10. Berthelemy D. Trăite elementaire de droit administratif - Paris. 11. Bloșenco Andrei, Drept civil, Parte specială, Chișinău: Cartdidact, 2003. 12. Bloşenco Andrei. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. M.Buruiană). - Chişinău: ARC, 2006. 13. Boboş Gheorghe. Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983. 14. Boris Negru, Alina Negru, Teoria generala a dreptului si statului, Chișinău, 2006. 15. Bugaian L., Catanoi V., Cotelnic A. şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. - Chişinău: Elena-V.I., 2010. 16. Cîrcei E.. Drept comercial romîn. Curs pentru colegiile universitare. Bucureşti: All Beck, 2000. 422

DREPTUL AFACERILOR 17. Cărpenaru S.D., Predoiu C., David S. şi al. Societăţile comerciale.

Reglementare, doctrină, jurisprudenţă. - Bucureşti: All Beck, 2002.

18. Cărpenaru S.D.. Drept comercial romîn. - Bucureşti: All Beck, 2000. 19. Cărpenaru Stanciu D., Tratat de drept comercial romîn, Bucureşti

2009.

20. Cărpenaru, Stanciu D., Drept comercial romîn, ALL BACK, Bucu-

reşti,2001.

21. Chelaru O., Mihalache Iu.. Aspecte cu privire la obiectul şi forma 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28.

29. 30. 31. 32. 33. 34. 35.

contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.11. Chibac Gh., Băieşu A., Rotari A., Efrim O.. Drept civil. Contracte speciale. Volumul III. - Chişinău: Cartier, 2005. Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001. Clocotici D., Gheorghiu Gh.. Operaţiunile de leasing. – București: LUMINA LEX, 1998. Cojocari Eugenia. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ şi comparativ de drept). - Chişinău: ULIM, 2002. Cojocari Eugenia. Dreptul economic (Partea Generală): Suport de curs la specialitatea „Drept economic”. - Chişinău: Business-Elita, 2006. Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice: Note de curs. - Chişinău: CEP USM, 2011. Cojocaru Olga. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător individual. - În „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică. - Chişinău: CEP USM, 2008. Costin M.C., Contractul de franchising // Revista de drept comercial, 1998, nr.11. Deleanu Ion. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II - Iaşi, 1993. Dicţionar Enciclopedic, Ed.Cartier, 2003, pag. 469. Dogaru Ion, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994. Genoveva Vrabie. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului - Iaşi, 1993. Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică. Gliga I., Drept financiar public, Bucureşti: - ALL, 1994. 423

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

36. Grigoroi L., Lazari L.. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-

a. - Chişinău: Cartier, 2005.

37. Kirmici C. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de

produse defectuoase: Teză de doctor în drept. - Chişinău, 2010.

38. Lupuşor A.. Piaţa produselor petroliere din Moldova: analiza regle-

mentării, concurenței şi preţurilor. - Chişinău: „Expert-Grup”, 2011.

39. Macovei L. Codul civil în 1624 de tabele. - Chişinău: Cartea S.A.,

2002.

40. Mămăligă S.. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (co41. 42. 43. 44. 45. 46. 47.

48. 49. 50.

51.

ord. M.Buruiană şi al.). Volumul I. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006. Mămăligă S.. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134XIII/1997. - Chişinău: Museum, 2001. Mardiros D.-N. Contabilitatea ca sistem informaţional // Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Seria „Ştiinţe Economice”, Anul 2004/2005. Mărgineanu G., Mărgineanu L.. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Elena - V.I., 2004. Miasnicov S., Natura juridică a contractului de leasing // Revista Naţională de Drept, 2001, nr.6. Mic dicţionar al limbii romîne. Bucureşti – DEMIURG, 1993. Mihalache Iurie. Aspecte cu privire la vînzarea-cumpărare întreprinderii ca complex patrimonial unic. În: Бизнес-Право, 2007, nr.4. Mihalache Iurie. Forma contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În: STUDIA UNIVERSITATIS. Revista Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2007, nr.6. Mircea Duţu. Dicţionar de drept privat, ediţia a II-a, Editura “Mondan”, Bucureşti, 2002. Mîrzac D. (Mititelu). Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în drept. - Chişinău, 2010. Modul de evidenţă a mărfurilor supuse accizelor expediate (transportate) din încăperea de acciz, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 843 din 18.12.2009 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.193-196. Negru Boris. Teoria generală a dreptului, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova – Chişinău: Cartier, 1997. 424

DREPTUL AFACERILOR 52. Noul dicţionar universal al limbii romîne, Ediţia a II-a, sub red. Oprea

I. şi al. - Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2007.

53. Petrescu R.. Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii co-

merciale. - Bucureşti: OSCAR PRINT, 1999.

54. Plotnic O. Protecţia consumatorului în Republica Moldova prin pris55. 56. 57. 58. 59. 60. 61. 62. 63. 64. 65. 66. 67. 68. 69.

ma reglementărilor europene // Revista Naţională de Drept, 2010, nr.7-8. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoreticopractic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău, 2006. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Chişinău, Cartier, 1997. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău, Î.S.F.E.-P. Tipografia Centrală, 2011. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. – Chişinău, Tipografia Centrală, 2004. Roşca Nicolae. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coord. M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006. Roşca Nicolae. Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova. Tipografia Centrală, 2001. Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007. Şaguna Dan Drosu, Şova Dan. Drept fiscal, Bucureşti: C.H. Beck, 2006. Stîngu Gh. Drept financiar public. Partea a II-a. - Arad: „Vasile Goldiş” University Press, 2007. Tufan C.. Profesiile libere (liberale) // Revista de Drept Comercial (Bucureşti, Romînia), 1997, nr.10. Ţurcanu V., Bajerean E.. Bazele contabilităţii. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2004. Vonica R.P., Drept comercial, Vol. I, Bucureşti, 1997. Vonica R.P.. Dreptul societăţilor comerciale. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000. Брызгалин А. Налоги и налоговое право. – Москва: Аналитика Пресс, 1997. 425

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

70. Бусинин А. Предпринимательство, Москва, 1997. 71. Дойников И.В. Предпринимательское право, Москва: ПРИОР,

2002.

72. Захарова H. Кредитный договор. Гражданско-правовые аспек-

ты – Москва, 1997.

73. Каленик A.В. Коммерческое право. - Кишинев: Business-Elita,

2004.

74. Каленик А.В. Институт предприятия в системе предпринима-

75. 76.

77.

78. 79. 80. 81.

тельского права / Предпринимательское право и методика его преподавания (Материалы междунар. научно-практич. конф. МГЮА). - Москва: ИД „Юриспруденция”, 2008. Каленик А.В. Коммерческое (предпринимательское) право. Ed. a 3-a. Chișinău: Tipografia din Bălți S.R.L., 2008. Каленик А.В. Основы правового регулирования предпринимательства и предприятий в Республике Молдова: состояние, тенденции развития и проблемы // Предпринимательское право. - Москва, 2009, № 2. Каленик А.В. Особенности правового режима предприятия как объекта гражданских прав по законодательству Республики Молдова и Украины. În: Гражданское законодательство Республики Молдова и Украины: традиции, современность, перспективы: коллективная монография / Халабуденко О.А, Харитонов Е.О., Харитонова Е.И. [и др.]; под ред. О.А. Халабуденко (науч. ред.), Е.О. Харитонова; Междунар. независимый ун-т Молдовы, Нац. ун-т «Одесская юридическая акад.» - Кишинэу: ULIM ; Одесса: Б. и., 2012. Попондопуло В.Ф. Коммерческое право: часть 1, Москва: Юрист, 2004. Решетник И. А. Гражданско-правовое регулирование лизинга в РФ. Автореф. канд. дисс. - Пермь, 1998. Федоров Г.К. Теория государства и права - Chişinău: Reclama, 2004. Хропанюк В.Н. Теория государство и право. – Москва, 1997, с.309. Acte normative:

1. Codul audiovizualului al Republicii Moldova, nr.260 din 27.07.2006

// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.131-133. 426

DREPTUL AFACERILOR 2. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13.

14.

15.

06.06.2002 // în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr.82-86. Codul comercial romîn, ed.Tribuna, Craiova, 1994. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6/15. Codul etic al funcţionarului fiscal, aprobat prin Ordinul Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.400 din 10 noiembrie 2008. Codul Fiscal al Republicii Moldova, nr.1163-XIII din 24.04.1997 // republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 25.03.2005, ediţie specială. Codul muncii al Republicii Moldova, nr.154 din 28.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.159-162. Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129/1012. Codul Vamal al Republicii Moldova, nr.1149-XIV din 20.07.2000 // Republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 01.01.2007. Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi Protecţia Consumatorilor. - Chişinău: Bones Offices, 2009. Hotărîrea Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.191-195. Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia persoanei juridice cu privire la impozitul pe venit// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.7-9. Hotărîrea Guvernului nr.998 din 20.08.2003 cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 2003, nr.191-195. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.547 din 04.08.1995 cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.53-54. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.582 din 17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.59-60. 427

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

16. Instrucțiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat cu privire la

17. 18. 19.

20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29.

modul de ridicare, predare și comercializare a bunurilor sechestrate a căror valoare nu depășește 10000 lei, nr.11 din 19.12.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.21-24. Instrucţiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, nr.14 din 19.12.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.005. Instrucţiunea Ministerului Finanţelor cu privire la modul de calculare şi achitare a accizelor, nr.03 din 16.08.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.144. Instrucţiunea Ministerului Finanţelor privind modul de percepere de la populaţie şi transferare în buget a impozitelor şi taxelor locale de către primării, nr.4 din 07.12.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.12. Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A., aprobată prin Ordinul I.F.P.S. nr.188 din 17.11.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.001. Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr.282 din 27.12.2011// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr.19-20. Legea comunicaţiilor electronice, nr.241-XVI din 15.11.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.51-54. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845-XII din 03.01.92 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/33 din 28.02.1994. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr.837/1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.153-156. Legea cu privire la avocatură, nr.1260 din 19.07.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.159/582. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548 din 21.07.95 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.56-57. Legea cu privire la energetică, nr.1525-XIII din 19.02.98 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.50-51. Legea cu privire la franchising, nr.1335 din 01.10.1997. Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, nr.158 din 04.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.230-232. 428

DREPTUL AFACERILOR 30. Legea cu privire la grupele financiar-industriale, nr.1418 din 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45.

14.12.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28/90 din 06.03.2001. Legea cu privire la întreprinderea de stat, nr.146-XIII din 16.06.94 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994. Legea cu privire la patenta de întreprinzător, nr.93-XIV din 15.07.1998 // Monitorul Oficial din 06.08 1998. Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr.1103 din 30.06.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.166-168. Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, nr.135-XVI din 14.06.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127130/548 din 17.08.2007. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134-XIII din 02.04.97 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008. Legea cu privire la tariful vamal, nr.1380 din 20.0111997 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007. Legea fondului rutier, nr.720 din 02.02.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.247-251. Legea insolvabilităţii, nr.149 din 29.06.2012, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.193-197, 2012 Legea învăţămîntului, nr.547/1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.62-63. Legea privind administraţia publică locală, nr.123/2003. Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192 din 12.11.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.2223. Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73-XV din 12.04.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001. Legea privind cooperativele de producţie, nr.1007-XV din 25.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002. Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nr.139 din 02.07.2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.191193/630. Legea privind finanţele publice locale, nr. 397-XV din 16.10.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.248. 429

Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU

46. Legea privind gospodăriile ţărăneşti, nr.1353/2000 // Monitorul Ofi-

cial al Republicii Moldova nr.14-15/52 din 08.02.2001.

47. Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a între48. 49. 50. 51. 52. 53.

54.

55.

56.

prinzătorilor individuali, nr.220/2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.184-187. Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105-XV din 13.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.126-131. Legea privind protecţia invenţiilor, nr. 50-XVI din 07.03.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 117-119. Legea privind protecţia mărcilor, nr.38 din 29.02.2008, // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.99-101/362 din 06.06.2008. Regulamentul cu privire la aplicarea T.V.A., aprobat prin Ordinul Ministerului Finanțelor nr.586 din 01.11.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.073. Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, adoptat prin Hotărîrea Parlamentului nr.893 din 26.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.57. Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit al persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.32-33. Regulamentul cu privire la ordinea perfectării actelor şi perceperii plăţilor vamale la importul în R. Moldova a mărfurilor supuse accizelor, aprobat prin Ordinul Ministerului nr.282 din 25.05.1998, // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998, nr.097. Regulamentul cu privire la procedura de încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului privind scutirea de plata impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a gospodăriilor ţărăneşti (de fermier), aprobat prin Ordinul Ministerului nr.4 din 03.09.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.149. Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul angajatului şi a formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 10 din 19.01.2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.11-12. 430

DREPTUL AFACERILOR 57. Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de

58.

59. 60.

61.

62. 63. 64. 65. 66. 67. 68.

plată din alte plăţi decît salariul, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.32-33. Regulamentul privind instituire sistemului de marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din ţară (indigene) şi de import pasibile accizelor, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.6 din 19.03.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.044. Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.123-124. Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz. Marcă comercială de stat” a producţiei alcoolice supuse accizelor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1481 din 26.12.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.199-202. Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a TVA la livrarea pe teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor de asistenţă tehnică şi proiectelor de asistenţă investiţională, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 246 din 8 aprilie 2010// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.52-53. Regulamentul privind restituirea accizelor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1123 din 28.09.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.157. Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1024 din 01 noiembrie 2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.214-220. Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin Hotărîrea Guvernului R.M. nr.550 din 26.07.1994 // Monitorul Oficial nr.002 din 02.09.1994. Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin Hotărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994 // Monitorul Oficial al R. Moldova nr.2/16 din 02.09.1994 Regulamentului cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, aprobat prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova Nr.893 din 26.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.57. www.anpc.md. www.cis.gov.md/content/6 431

Alexandru CUZNEŢOV; Iurie MIHALACHE; Marcel LUNGU; Natalia BACALU; Alexandr CALENIC; Olga TRETIACOV; Vlad VLAICU DREPTUL AFACERILOR Curs Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor, pentru studenţii Facultăţii „Ştiinţe economice” Ediţia II-a revăzută și adăugită Redactor – Asistenţă computerizată – Maria Bondari Bun de tipar 2013 Formatul 60 x 84 1/16 Coli de tipar . Coli editoriale . Comanda . Tiraj ex. Centrul Editorial-poligrafic al USM str. Al. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT CADETRA DREPTUL ANTREPRENORIATULUI

Alexandru CUZNEŢOV; Iurie MIHALACHE; Marcel LUNGU; Natalia BACALU; Alexandr CALENIC; Olga TRETIACOV; Vlad VLAICU

DREPTUL AFACERILOR Curs Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor, pentru studenţii Facultăţii „Ştiinţe economice” Ediţia II-a revăzută și adăugită

CHIŞINĂU 2012