Curs Procedura Civila

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Facultatea de Drept

PROCEDURĂ CIVILĂ Silabus pentru învăţământul la distanţă

1

I. Informaţii generale ............................................................................................................ 7 Date de identificare a cursului ............................................................................................ 7 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite............................................................................... 7 Descrierea cursului .............................................................................................................. 7 Organizarea temelor în cadrul cursului .............................................................................. 8 Materiale bibliografice ...................................................................................................... 15 Calendarul cursului............................................................................................................ 16 Politica de evaluare şi notare ............................................................................................ 16 Elemente de deontologie academică ................................................................................ 16 Studenţi cu dizabilităţi....................................................................................................... 17 Strategii de studiu recomandate........................................................................................ 17 II. Suportul de curs.............................................................................................................. 18 Categorii introductive ......................................................................................................... 18 Normele de procedură civilă............................................................................................. 18 Clasificarea normelor de procedură civilă................................................................... 18 Aplicarea în timp a legilor (normelor) de procedură civilă ........................................ 21 Procesul civil...................................................................................................................... 23 Noţiunea şi fazele procesului civil ............................................................................... 23 Principii care guvernează procesul civil ...................................................................... 23 Instanţele judecătoreşti şi statutul magistratului.............................................................. 30 Categoriile de instanţe judecătoreşti ............................................................................ 31 Compunerea completelor de judecată .......................................................................... 32 Statutul magistratului .................................................................................................... 32 Acţiunea civilă ...................................................................................................................... 36 Consideraţii generale......................................................................................................... 36 Categorii de acţiuni civile ............................................................................................. 36 Exercitarea acţiunii civile ............................................................................................. 40 Categorii de cereri ......................................................................................................... 41 Forma cererilor .............................................................................................................. 42 Efectele cererilor în justiţie........................................................................................... 43 Condiţiile de exercitare a acţiunii civile ...................................................................... 44 Mijloacele de acţiune ale pârâtului............................................................................... 49 Finalizarea acţiunii civile .................................................................................................. 57

3

Renunţarea la judecata acţiunii (art.246 C.pr.civ)....................................................... 58 Renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii ............................................................... 60 Tranzacţia (art.1704-1717 C.civ., art.271-273 C.pr.civ.) ........................................... 61 Perimarea (art. 248-254 C.pr.civ.)................................................................................ 63 Perimarea executării silite............................................................................................. 67 Decesul uneia din părţi pe timpul judecăţii ................................................................. 67 Concilierea părţilor........................................................................................................ 68 Actele şi termenele procedurale ........................................................................................ 70 Actele de procedură........................................................................................................... 70 Categorii de acte procedurale: ...................................................................................... 70 Forma şi conţinutul actului de procedură..................................................................... 71 Cererea de chemare în judecată.................................................................................... 72 Întâmpinarea (art.115-118 C.pr.civ.)............................................................................ 78 Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură........................................................ 79 Nulitatea actelor de procedură...................................................................................... 84 Termenele de procedură.................................................................................................... 88 Categorii de termene procedurale................................................................................. 88 Durata termenelor de procedură ................................................................................... 89 Decăderea....................................................................................................................... 90 Competenţa instanţelor judecătoreşti .............................................................................. 93 Clasificarea normelor de competenţă .......................................................................... 93 Principiile reglementării competenţei .......................................................................... 94 Competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti ................................................ 95 Competenţa teritorială:.................................................................................................. 97 Prorogarea competenţei instanţelor............................................................................102 Incidente cu privire la competenţă .............................................................................105 Participanţii la judecată ...................................................................................................111 Instanţa .............................................................................................................................111 Incidente cu privire la compunerea instanţei.............................................................112 Incidente cu privire la instanţa sesizată......................................................................118 Părţile................................................................................................................................120 Reprezentarea în justiţie..............................................................................................120 Litisconsorţiul (coparticiparea procesuală)................................................................123 Drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor ...............................................................125 Procurorul.........................................................................................................................126 Avocatul ...........................................................................................................................127 4

Judecata în faţa primei instanţe şi unele incidente în judecată..................................129 Judecata în faţa primei instanţe.......................................................................................129 Etapa premergătoare judecăţii ....................................................................................129 Dezbaterea cauzei în faţa instanţei .............................................................................130 Incidente cu privire la obiectul judecăţii şi părţile aflate în judecată...........................131 Cererile incidentale .....................................................................................................131 Unele incidente cu privire la modalităţile procedurale ale judecăţii şi cu privire la cursul judecăţii.................................................................................................................142 Joncţiunea pricinilor....................................................................................................142 Disjungerea pricinilor..................................................................................................143 Suspendarea judecăţii..................................................................................................144 Întreruperea judecăţii ..................................................................................................146 Administrarea probelor ...................................................................................................146 Subiectul, obiectul şi sarcina probei. Mijloacele de probă .......................................146 Condiţii comune privitoare la admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor ......................................................................................................................................147 Asigurarea dovezilor (ancheta in futurum) ................................................................149 Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi ...................151 Administrarea probei prin înscrisuri ..........................................................................152 Administrarea probei cu martori ................................................................................155 Administrarea mărturisirii (luarea interogatoriului)..................................................157 Administrarea probei cu expertiza .............................................................................158 Cercetarea la faţa locului ............................................................................................160 Hotărârea judecătorească ................................................................................................161 Noţiune, condiţii şi structură.......................................................................................161 Deliberarea, pronunţarea, elaborarea şi comunicarea hotărârii ................................162 Îndreptarea hotărârii ....................................................................................................165 Lămurirea hotărârii......................................................................................................165 Completarea hotărârii..................................................................................................166 Învestirea cu formulă executorie ................................................................................166 Execuţia vremelnică ....................................................................................................167 Cheltuielile de judecată...............................................................................................169 Atributele şi efectele hotărârii ....................................................................................171 Categorii de hotărâri....................................................................................................172 Căile de atac........................................................................................................................174 Noţiune şi clasificare .......................................................................................................174 5

Apelul ...............................................................................................................................175 Formele apelului (tipurile de apel) .............................................................................175 Condiţiile de fond ale apelului....................................................................................176 Condiţiile de formă ale apelului .................................................................................178 Efectele apelului ..........................................................................................................179 Judecata apelului .........................................................................................................181 Soluţiile în apel............................................................................................................182 Recursul............................................................................................................................183 Exercitarea recursului..................................................................................................184 Elementele recursului..................................................................................................186 Judecarea recursului ....................................................................................................188 Soluţionarea recursului şi efectele ei..........................................................................189 Contestaţia în anulare ......................................................................................................191 Contestaţia în anulare obişnuită..................................................................................192 Contestaţia în anulare specială ...................................................................................193 Judecata contestaţiei în anulare (obişnuită şi specială).............................................194 Revizuirea ........................................................................................................................196 Obiectul revizuirii........................................................................................................197 Motivele de revizuire ..................................................................................................197 Judecarea cererii de revizuire .....................................................................................198 Bibliografie .........................................................................................................................201

6

I. Informaţii generale

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Nume: VALENTIN MITEA Birou: Cabinet 120, et. 1, Facultatea de Drept, Str. Avram Iancu nr. 11, Cluj-Napoca Telefon: 0264 595504 E-mail: [email protected]

Date de identificare curs şi contact tutori: PROCEDURĂ CIVILĂ Anul IV, Semestrul I şi II Tipul cursului: obligatoriu Tutor: VALENTIN MITEA E-mail: [email protected]

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru disciplina „Procedură civilă” nu există cursuri a căror parcurgere şi promovare să condiţioneze înscrierea la prezentul curs. Buna înţelegere a disciplinei presupune, însă, conştientizarea faptului că normele procedurii civile au ca scop stabilirea sau realizarea (generic: protecţia) drepturilor şi intereselor protejate juridiceşte, ceea ce implică o necesară punere în relaţie cu instituţiile dreptului substanţial.

Descrierea cursului Disciplina îşi propune să le furnizeze studenţilor informaţia esenţială privitoare la instituţiile de drept procesual civil şi funcţionarea mecanismelor procesuale, facilitândule cunoaşterea temelor fundamentale ale procedurii civile şi a reperelor ei categoriale. Studenţii sunt pregătiţi pentru a cunoaşte, interpreta şi aplica normele procesuale prin raportare la opiniile doctrinare şi jurisprudenţiale cu privire la pornirea, întreţinerea şi finalizarea proceselor civile la care ar putea participa ca judecători, avocaţi, consilieri juridici ori executori judecătoreşti. Ei sunt, aşadar, instruiţi pentru desfăşurarea oricăror

7

activităţi profesionale care implică valorizarea unor cunoştinţe juridice de natură procesual civilă. Informaţia care le este oferită studenţilor în cadrul disciplinei nu se mărgineşte la prezentări generale, ei primind şi necesarele detalii în legătură cu temele şi subtemele propuse studiului, astfel încât la momentul unui viitor debut profesional să îşi poată asuma în mod competent şi exigent, sub aspectul procedurii civile, orice profesie de profil juridic.

Organizarea temelor în cadrul cursului Modulul 1. Categorii introductive. Normele de procedură civilă. Noţiune şi clasificare. Aplicarea în timp a legilor de procedură civilă.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.1-17. Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005 ,vol.I, pag.5-31;

Modulul 2. Procesul civil. Noţiune. Principiile care guvernează procesul civil. Categoriile de instanţe judecătoreşti şi statutul magistratului.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.17-35, 119-123, 130-139. Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 32-90.

Modulul 3. Acţiunea civilă. Noţiune. Categorii de acţiuni civile. Exercitarea acţiunii civile. Categorii de cereri. Forma cererilor în justiţie.

Bibliografie: - Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.153-218; - Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.91-93, 129-141;

8

-

Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 13-21.

Modulul 4. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile. Mijloacele de acţiune ale pârâtului în procesul civil. Prezentare generală.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.192-246; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.93-129; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 1-13.

Modulul 5. Mărturisirea. Achiesarea. Excepţiile procesuale. Renunţarea ca modalitate de înlăturare a decăderii. Renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate relativă.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.247-264; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.584-593, 657-659, 487-510; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 290-297, pag. 232-242; I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 576-586, 672-673.

Modulul 6. Apărările pe fond. Cererea reconvenţională. Finalizarea acţiunii civile. Renunţarea la judecata acţiunii. Renunţarea la dreptul dedus judecăţii. Tranzacţia.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.268-293;

9

-

Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 211-213, 323-325, 326-328; I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 376-386, 606-615, 673-678.

Modulul 7. Perimarea judecăţii. Perimarea executării silite. Decesul uneia din părţi pe timpul judecăţii. Concilierea părţilor.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.293-313; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.635-648; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 310-322; I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 615-635.

Modulul 8. Actele de procedură. Noţiune şi categorii. Forma şi conţinutul actului de procedură. Cererea de chemare în judecată.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.313-346; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.312-315, 356-390.

Modulul 9. Întâmpinarea. Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură. Nulitatea actelor de procedură. Noţiune şi clasificare. Cazurile şi condiţiile nulităţii. Regimul procedural al nulităţii.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.350-393; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.390-400, 420-460, 315-325; 10

-

Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 211-213, 225-232; I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 370-376, 243-272, 294-316.

Modulul 10. Termenele de procedură. Noţiuni şi categorii. Durata termenelor de procedură. Decăderea. Noţiune. Cazuri în care intervine. Competenţa instanţelor judecătoreşti. Noţiune. Clasificarea normelor de competenţă. Principiile reglementării competenţei.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.393-416, 425-449; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.325-338, 223-235; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 290-297, pag. 190-199, 105-128; I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 272-294, 1-19.

Modulul 11. Competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti. Competenţa

teritorială a instanţelor judecătoreşti. Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.463-518; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.235-284; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 129-164; I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 19-74.

Modulul 12. Competenţa teritorială (continuare). Prorogarea competenţei instanţelor. Noţiune şi forme. Incidente cu privire la competenţă. Prezentare generală.

Bibliografie:

11

-

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.518-545, 559-569; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.284-298; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 164-172; I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 74.

Modulul 13. Necompetenţa instanţei sesizate. Conflictul de competenţă.

Litispendenţa.

Conexitatea.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.569-594; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag.298-309; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 172-177; I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 454-471, 87-95.

Modulul 14. Participanţii la judecată. Prezentare generală. Instanţa. Incidente cu privire la compunerea instanţei: greşita compunere a instanţei, incompatibilitatea, recuzarea, abţinerea. Incidente cu privire la instanţa sesizată: strămutarea pricinii

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.1-15639-666; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 142-163; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 23-47; I. Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, p. 95-112. 12

Modulul 15. Părţile. Identificarea părţilor. Reprezentarea în justiţie. Litisconsorţiul. Drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor. Exercitarea cu bună-credinţă de adrepturilor procesuale.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.666-721; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 163, 203-216, 164-169 Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 47-53, 53-57.

Modulul 16. Procurorul. Calitatea procesuală a procurorului. Participartea procurorului în procesul civil. Avocatul. Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Asistenţa şi reprezentarea. Judecata în faţa primei instanţe.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.721-754; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 217-223, 209-211, 344-349, 460-487.

Modulul 17. Incidente cu privire la obiectul judecăţii şi părţile aflate în judecată. Prezentare generală. Cererile incidentale. Categorii. Cererile adiţionale. Cererea reconvenţională. Intervenţia voluntară. Intervenţia forţată.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.754-815; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 485-486, 400-405, 169-202; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 169-202.

Modulul 18. Incidente cu privire la modalităţile procedurale ale judecăţii. Joncţiunea

13

şi disjungerea. Suspendarea judecăţii. Întreruperea judecăţii. Incidente cu privire la probe şi la probaţiune. Unele aspecte în legătură cu administrarea probelor.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , vol.I, pag.815-855; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 285-287, 613-634, 511-611; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3, pag. 242-301.

Modulul 19. Hotărârea judecătorească. Noţiune. Condiţii, structură şi conţinut. Deliberarea, pronunţarea, elaborarea şi comunicarea hotărârii. Hotărâri cu termen de graţie. Învestirea cu formulă executorie. Execuţia vremelnică. Efectele hotărârii. Cheltuielile de judecată.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007 , pag.7-45; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 677-721.

Modulul 20. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii. Căile de atac. Principiile care guvernează existenţa lor. Apelul. Caracterizare generală şi formele apelului. Efectele apelului. Renunţarea la apel şi renunţarea la judecata apelului. Judecarea apelului

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag. 21-24, 121-190; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 721-728, vol. II, pag. 5-58.

Modulul 21. Judecarea apelului. Recursul. Noţiune. Formele recursului. Obiectul recursului. Subiectele recursului. Cererea de recurs. Judecarea recursului. Soluţionarea recursului.

Bibliografie:

14

-

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag. 190-201, 201-272; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 58-81, 170-227.

-

Modulul 22. Contestaţia în anulare. Noţiune. Formele contestaţiei în anulare. Contestaţia în anulare obişnuită. Contestaţia în anulare specială.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag. 272-300; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 142-170.

-

Modulul 23. Revizuirea. Definiţie şi trăsături. Obiectul revizuirii şi condiţiile ei de admisibilitate. Motivele de revizuire. Judecarea cererii de revizuire.

Bibliografie: -

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag. 300-341; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pag. 170-209.

Materiale bibliografice Bibliografie obligatorie:

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I şi II, Editura All Beck, Bucureşti, 2007; Bibliografie facultativă: Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I şi II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005; Viorel-Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil – Curs selective – Teste grilă, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005, Ediţia 3; Ioan Leş, Codul de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura Allbeck, Bucureşti, 2005.

15

Calendarul cursului Luna

Tema

Termen predare

Capitole

Noiembrie

Categorii introductive. Acţiunea civilă

Cele care corespund modulelor I şi II, respectiv III, IV, V, VI şi VII;

Decembrie

Actele şi termenele procedurale. Competenţa instanţelor judecătoreşti.

Cele care corespund modulelor VIII, IX şi X, respectiv XI, XII şi XIII;

Martie

Judecata

Cele care corespund modulelor XV, XVI, XVII, XVIII, XIX şi XX;

Aprilie

Căile de atac şi recursul în interesul legii

Cele care corespund modulelor XXI, XXII, respectiv XXIII.

Politica de evaluare şi notare La această disciplină examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise care constă în: - rezolvarea a 10 enunţuri de tip grilă cu câte două variante de răspuns, putând fi corecte una sau două variante, după cum este posibil ca nici una dintre variantele de răspuns să nu fie corectă. (punctajul maxim care se poate obţine: 5); - tratarea a două subiecte teoretice (la fiecare putându-se obţine maximum 2 puncte). Observaţie: 1 punct se acordă din oficiu. Timpul de lucru acordat: 1 oră.

Elemente de deontologie academică Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului, ca şi recurgerea

16

la mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de instrumente / materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare, precum casca bluetooth, de exemplu) sau completarea fişei de examen de către o altă persoană constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen, după întocmirea unui proces verbal de constatare a fraudei. Ulterior, exmatricularea studentului poate fi pusă în atenţia Consiliului profesoral al facultăţii.

Studenţi cu dizabilităţi

Dacă apreciază ca necesar, studenţii cu dizabilităţi pot contacta titularul de curs (la adresele menţionate la pagina 4) în scopul identificării unor soluţii apte să le asigure şanse egale cu ale celorlalţi studenţi.

Strategii de studiu recomandate Pentru asimilarea adecvată a informaţiei pretinse pentru examen, dar şi, în genere, pentru o instruire de bun nivel, se recomandă alocarea săptămânală a cel puţin 8 ore pentru parcurgerea suportului de curs şi a bibliografiei obligatorii recomandate.

17

II. Suportul de curs

PROCEDURĂ CIVILĂ Titlul I Categorii introductive Dreptul procesual civil reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea de judecată, de către instanţele judecătoreşti, a pricinilor privitoare la drepturi subiective şi interese legitime a căror protecţie sau valorificare se poate realiza numai pe calea justiţiei, precum şi executarea silită a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

Capitolul I Normele de procedură civilă

Secţiunea 1-a Clasificarea normelor de procedură civilă A) După criteriul obiectului de reglementare, distingem: a) norme de organizare judecătorească: - reglementează şi determină activitatea instanţelor 18

judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea , compunerea completelor de judecată şi incidentele privitoare la compunerea şi constituirea instanţelor, statutul judecătorilor, activitatea personalului auxiliar, economic, administrativ şi de serviciu, vacanţa judecătorească; - sunt, în general, norme imperative; b) norme de competenţă; - reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti în raport cu cele ale altor autorităţi publice, precum şi atribuţiile instanţelor judecătoreşti între ele ; - unele sunt imperative, altele dispozitive; c) norme de procedură propriu-zisă: - reglementează condiţiile de exercitare a acţiunii civile,dezbaterile judiciare, forma hotărârii judecătoreşti, adoptarea şi comunicarea ei, regimul căilor de atac; - unele sunt imperative, altele dispozitive; d) norme de executare silită: - reglementează condiţiile şi formele în care titularul unui drept subiectiv obţine realizarea lui efectivă, uzând de forţa de constrângere a statului în cadrul executării silite; - sunt, în principal, norme imperative; B) După criteriul conduitei prescrise, distingem: a) norme imperative - sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, impun o conduită determinată subiecţilor procesuali, orice abatere de la ele atrăgând sancţiunea prevăzută de lege; b) norme dispozitive- sunt cele care fie suplinesc voinţa neexprimată a părţilor, fie le întregesc voinţa, fie protejează interesele părţilor în proces; Ø Interesul practic al acestei clasificări are în vedere următoarele: -încălcarea normelor imperative poate fi invocată de oricare dintre părţi, de reprezentantul Ministerului Public când participă la judecată ori de instanţă din oficiu; 19

încălcarea normelor dispozitive poate fi invocată doar de partea în favoarea căreia norma a fost edictată; -încălcarea normelor imperative poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar pentru întâia oară în apel sau recurs; încălcarea normelor dispozitive se poate face doar până la prima zi de înfăţişare ce a urmat săvârşirii neregularităţii şi înainte de a pune concluzii în fond; -nerespectarea normelor imperative atrage sancţiuni mai severe( nulitatea absolută, decăderea, perimarea, amenda judiciară); încălcarea unei norme dispozitive atrage, de obicei, nulitatea relativă; -părţile nu pot conveni să deroge de la normele imperative ori să confirme un act de procedură făcut cu încălcarea acestor norme; dimpotrivă, încălcarea normelor dispozitive permite confirmarea actului făcut cu nerespectarea lor, partea putând renunţa la invocarea excepţiilor procesuale privitoare la încălcarea normelor dispozitive. C) După criteriul sferei de aplicare distingem: a) norme generale, acestea fiind normele de drept comun, aplicabile, în principiu, oricăror cauze şi în orice materie; b) norme speciale, aplicabile într-un domeniu determinat expres de lege; Ø Interesul practic al acestei clasificări are în vedere următoarele: - normele speciale sunt de strictă interpretare, nefiind deci susceptibile de extrapolare; - legea specială are prioritate de aplicare în raport cu cea generală; - legea specială nouă abrogă, în limitele dispoziţiilor ei, legea generală precedentă, reciproca nefiind însă valabilă, în lipsă de dispoziţie expresă; - norma specială se completează în măsura 20

necesară cu cea generală, reciproca nefiind valabilă. Secţiunea a 2-a Aplicarea în timp a legilor (normelor) de procedură civilă • Conform art.15 alin.2 din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Din acest principiu constituţional decurg următoarele consecinţe: legea nouă are aplicaţie imediată; nu este interzisă ultraactivitatea legii vechi, ci doar retroactivitatea legii noi. a) Aplicarea în timp a legilor de organizare judecătorească • Acestea sunt, în principiu, de aplicaţie imediată. • Dacă legea nouă desfiinţează unele organe de jurisdicţie, existente sub imperiul legii vechi , acestea îşi încetează imediat activitatea, iar litigiile în curs se transmit din oficiu organelor jurisdicţionale competente potrivit legii noi. • Dacă legea nouă modifică modul de compunere a instanţei (completului), procesele în curs vor fi soluţionate de către complete compuse potrivit legii noi. • Dacă legea nouă crează noi organe de jurisdicţie, acestea sunt imediat învestite cu soluţionarea litigiilor ce intră în competenţa lor. b) Aplicarea în timp a legilor de competenţă • Şi ele sunt, în principiu, de aplicaţie imediată, deşi de lege lata legiuitorul preferă a lăsa să ultraactiveze legea veche, cât priveşte procesele în curs, pentru a evita neajunsurile pe care le-ar angaja trimiterea dosarului la instanţa competentă potrivit legii noi (a se vedea, pentru aceasta, dispoziţiile art.725 alin.2 21

C.pr.civ.) c) Aplicarea în timp a legilor de procedură propriu-zisă: • Şi aceste legi sunt, în principiu, de aplicaţie imediată, ele producându-şi efectele asupra proceselor în curs şi guvernând toate actele şi formalităţile procedurale ce trebuiesc îndeplinite din momentul intrării în vigoare a legii noi • Întrucât legile nu retroactivează, valabilitatea actelor de procedură îndeplinite anterior intrării în vigoare a legii noi se analizează în raport cu prevederile legii vechi; actele de procedură nule sub legea veche nu dobândesc valabilitate prin efectul aplicării legii noi, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabile; • Aplicarea în timp a legilor de procedură face însă necesare unele nuanţări în legătură cu materia problelor, astfel: Ø admisibilitatea probelor este supusă, în cazul probelor preconstituite, legii în vigoare la momentul perfectării operaţiei juridice (ex.: proba cu înscrisuri); în cazul probelor nepreconstituite (ex.: expertiza, cercetarea la faţa locului), acestea se supun legii noi; Ø hotărârea judecătorească trebuie să îndeplinească condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare în momentul pronunţării ei. • Normele de executare silită sunt, în principiu de imediată aplicare, chiar dacă la data obţinerii titlului executoriu legea avea alt conţinut în raport cu legea în vigoare la momentul executării silite.

22

Capitolul III Procesul civil

Secţiunea 1-a Noţiunea şi fazele procesului civil • Noţiune: procesul civil reprezintă activitatea desfăşurată, potrivit normelor procedurale, de către organul de jurisdicţie, părţile interesate, organele de executare, de alte organe sau persoane care,în condiţiile legii, participă la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile în scopul stabilirii sau realizării drepturilor şi intereselor protejate juridiceşte, ajunse sau nu în stare conflictuală, inclusiv prin executarea silită a hotărârilor pronunţate. • Procesul civil are două mari faze: a) faza judecăţii, declanşată prin introducerea cererii de chemare în judecată şi finalizată prin pronunţarea unei hotărâri irevocabile; b) faza executării silite, în cadrul căreia hotărârile judecătoreşti cu valoare de de titlu executoriu ori alte înscrisuri cu o asemenea valoare sunt aduse la îndeplinire de către organul de executare competent, sub controlul instanţei judecătoreşti.

Secţiunea a 2-a Principii care guvernează procesul civil • Noţiune: sunt reguli generale şi imperative care guvernează desfăşurarea şi finalizarea procesului civil. • Avem în vedere, ca asemenea principii, pe următoarele: 23

1) Independenţa judecătorilor Ø în sensul acestui principiu, judecătorii se supun numai legii, având datoria de a fi imparţiali,orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie fiind datoare să le respecte independenţa; Ø independenţa judecătorilor este garantată de separarea puterii judecătoreşti de celelalte puteri ale statului, de instituirea incompatibilităţii între funcţia de judecător şi orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia celor din învăţământul superior şi de formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii sau al Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi de inamovibilitatea judecătorilor. 2) Inamovibilitatea judecătorilor Ø apare ca o garanţie a independenţei judecătorilor, presupunând o sumă de atribute specifice funcţiei de judecător precum: judecătorul nu poate fi revocat, suspendat, sancţionat disciplinar, pensionat prematur, mutat dintr-o circumscripţie judecătorească în alta ori chiar promovat decât cu riguroasa respectare a legii. Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorului sunt dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii. 3) Legalitatea Ø presupune că: justiţia se înfăptuieşte în numele legii; nimeni nu este mai presus de lege; justiţia se realizează de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege; instanţele militare funcţionează numai în condiţiile legii; competenţa instanţelor judecătoreşti este stabilită prin lege; alcătuirea instanţei şi compunerea completului de judecată trebuiesc făcute cu respectarea riguroasă a legii; procedura de judecată este stabilită prin lege; împotriva hotărârilor judecătoreşti pot fi exercitate căile de atac prevăzute de lege; executarea silită se realizează în condiţiile legii. 4) Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale 24

Ø desemnează obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale cu bunăcredinţă, adică fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi şi potrivit scopului scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. 5) Rolul activ al instanţei Ø semnifică implicarea judecătorului cauzei în buna ei soluţionare; Ø pentru aceasta legea stabileşte, în principal, că: - judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice; ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc; - cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor, judecătorul este în drept să le solicite acestora să prezinte explicaţii oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare; - judecătorii au datoria de a le pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în funcţie de calitatea lor în proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei; - în faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate; - potrivit art. 118 C.pr.civ., dacă pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, instanţa îi va pune în vedere la prima zi de înfăţişare să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare. 6) Controlul judiciar 25

Ø are în vedere existenţa unui al doilea grad de jurisdicţie, astfel încât dacă la nivelul primei instanţe legea a fost greşit aplicată sau s-a pronunţat o hotărâre netemeinică, să poată fi îndreptate aceste erori în cadrul unui al doilea grad de jurisdicţie. În mod obişnuit, legea instituie calea ordinară de atac a apelului, precum şi căi extraordinare de atac( recursul,contestaţia în anulare şi revizuirea). 7) Colegialitatea instanţei Ø presupune formarea completului de judecată din doi sau mai mulţi judecători, aceasta fiind considerată atât o garanţie a independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, cât şi o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti; Ø potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, judecarea apelului se face în complet format din 2 judecători, iar a recursului în complet format, în regulă, din 3 judecători, numai judecata în prima instanţă fiind realizată de un singur judecător. 8) Egalitatea părţilor Ø reprezintă corespondentul procesual al principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor prevăzut de art. 16 al Constituţiei, ea îmbrăcând două aspecte: - egalitatea părţilor în raport cu instanţa, în sensul că aceasta are datoria de a fi imparţială, manifestându-se în mod egal faţă de părţi; - egalitatea părţilor între ele, concretizată în recunoaşterea pentru fiecare a aceloraşi drepturi şi obligaţii procesuale, circumstanţiate însă de poziţia procesuală a fiecăreia (reclamant, pârât, intervenient); 9) Dreptul la apărare Ø este garantat prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti şi a activităţii de judecată, precum şi prin asigurarea, în condiţiile legii, a asistenţei judiciare. 26

10) Gratuitatea justiţiei Ø reprezintă complementul natural al egalităţii părţilor, susţinut fiind de argumente precum: - părţile nu îşi plătesc judecătorii; - sumele plătite de una dintre părţi vor putea fi recuperate, în cazul câştigării procesului, de la adversarul procesual; - legea prevede posibilitatea scutirii de la plata taxei de timbru, reducerea sau scutirea unor categorii de cereri de plata taxei de timbru, restituirea parţială a taxei de timbru în anumite situaţii, eşalonarea plăţii taxei de timbru. 11) Contradictorialitatea Ø reprezintă o constantă a procesului civil (afară de etapa deliberării şi de cea a pronunţării hotărârii), reprezentând posibilitatea acordată părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau drept apărută în legătură cu judecata la iniţiativa lor sau a instanţei. 12) Disponibilitatea Ø în sens material, desemnează dreptul părţilor de a dispune de obiectul procesului, adică de dreptul subiectiv ori interesul legitim a cărui protecţie este cerută justiţiei (ex.: reclamantul poate renunţa la dreptul dedus judecăţii; părţile pot încheia o tranzacţie; pârâtul poate achiesa în totul sau în parte la pretenţiile reclamantului etc.); Ø în sens procesual, desemnează prerogativa părţilor de a dispune de mijloacele procedurale recunoscute de lege (propunerea de dovezi, renunţarea la judecată, invocarea de excepţii procesuale, exercitarea căilor de atac etc.). 13) Publicitatea şi oralitatea dezbaterilor judiciare Ø sunt expresii de democratismului şi transparenţei justiţiei; Ø art. 121 alin.1 C.pr.civ. stabileşte că şedinţele de 27

judecată vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune altfel, însă instanţa poate hotărâ ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă (nepublică) dacă dezbaterea publică ar vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi. Hotărârea se pronunţă însă întotdeauna în sedinţă publică; Ø potrivit art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea trebuie să se pronunţe în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului în timpul întregului sau al unei părţi a procesului,în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democrată, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor în proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură a aduce atingere intereselor justiţiei; Ø oralitatea(art.127 C.pr.civ) desemnează dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a propune probe, de a discuta regularitatea actelor de procedură şi de a formula concluzii. 14) Nemijlocirea şi continuitatea Ø Nemijlocirea desemnează obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct toate elementele care interesează pentru dezlegarea pricinii; - De la principiul nemijlocirii există şi anumite excepţii, astfel: 1) administrarea dovezilor prin comisie rogatorie (art. 169 alin.(4) C.pr.civ.); 2) administrarea probelor prin procedura asigurăriii dovezilor (art. 235 şi urm. C.pr.civ.); 3) în cazul declinării de competenţă, dovezile administrate de instanţa 28

4)

5)

6)

7)

8)

necompetentă rămân în principiu câştigate judecăţii, instanţa competentă putând dispune refacerea lor numai pentru motive temeinice (art. 160 C.pr.civ.); dovezile administrate într-o cerere perimată pot fi folosite în cadrul unui nou proces în care se reiterează aceeaşi cerere de chemare în judecată, afară de cazul în care instanţa apreciază că este necesară refacerea lor (art. 254 alin. (2) C.pr.civ.); în cazul admiterii cererii de strămutare, instanţa care a admis această cerere poate hotărî ca actele, deci şi probele administrate anterior strămutării, să fie păstrate (art. 40 alin.(4) C.pr.civ.); instanţa de recurs, după casare, poate trimite cauza spre rejudecare la o altă instanţă de acelaşi grad, caz în care aceasta va avea în vedere şi probele administrate de vechea instanţă (art. 312 alin.(5) C.pr.civ.); Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, poate trimite cauza spore o nouă judecată unei alte instanţe de acelaşi grad; În ipoteza cercetării procesului în cazul administrării probelor de 29

către avocaţi (art. 241/1 -241/22 C.pr.civ.); 9) În cazul proceselor funciare, expertizele extrajudiciare prezentate de către părţi au aceeaşi valoare probantă ca şi expertizele ordonate de către instanţa de judecată, cu condiţia ca acestea să fie efectuate de experţi autorizaţi de către Ministerul Justiţiei (art. 4 alin.(5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005). Ø Continuitatea semnifică, în sistemul nostru procesual, că hotărârea trebuie să fie dată de aceiaşi judecători în faţa cărora a avut loc dezbaterea în fond a pricinii. 15) Principiul celerităţii Ø exprimă cerinţa ca procesul să se soluţioneze într-un termen rezonabil, ideal optim şi previzibil. 16) Limba oficială în justiţie - este limba română, însă cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, cetăţenii străini, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română cu dreptul de a lua cunoştinţă de actele dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret.

Capitolul III Instanţele judecătoreşti şi statutul magistratului

Secţiunea 1-a 30

Categoriile de instanţe judecătoreşti • Conform Legii nr.304/2004 republicată, instanţele judecătoreşti sunt: judecătoriile,tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. a) Judecătoriile: -în regulă, acestea asigură primul grad de jurisdicţie, fiind instanţe de drept comun pentru judecata în prima instanţă; -funcţionează în fiecare judeţ şi în mun. Bucureşti, numărul lor şi localitatea de reşedinţă în care funcţionează fiind stabilite prin lege; b) Tribunalele: -în regulă, asigură cel de-al doilea grad de jurisdicţie, fiind instanţe de drept comun pentru judecata în apel; -funcţioneză în fiecare judeţ (câte unul) precum şi în municipiul Bucureşti; -activitatea lor de judecată cuprinde: judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în recurs. Notă: Potrivit dispoziţiilor art.37 alin.1 din Legea nr.304/2004, se pot înfiinţa tribunale specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi cauze în materie maritimă şi fluvială sau în alte materii. Acestea sunt instanţe fără personalitate juridică, ele preluând cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează. c) Curţile de apel: - sunt în număr de 15, la care se adaugă Curtea Militară de Apel, în circumscripţia lor aflându-se mai multe tribunale; - activitatea lor de judecată cuprinde, în condiţiile legii: judecata în primă instanţă; judecata în apel; judecata în

31

recurs. d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: - are ca principală funcţie asigurarea aplicării corecte şi unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, soluţionând recursuri şi recursuri în interesul legii. Secţiunea a 2-a Compunerea completelor de judecată • Conform legii, cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur judecător. Fac excepţie cauzele privind conflictele de muncă şi litigiile de muncă şi asigurări sociale, care se judecă în primă instanţă de un complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari, dintre care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar celălalt sindicatele. • Apelurile se judecă de tribunalele şi curţile de apel în complet format din 2 judecători • Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, în regulă, în complete formate din 3 judecători din aceeaşi secţie. În anumite situaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet de 9 judecători sau în secţiile unite. Secţiunea a 3-a Statutul magistratului • Potrivit art.1 din Legea nr.303/2004, magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. 32

• Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. • Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt, în condiţiile legii, inamovibili, în vreme ce procurorii se bucură de stabilitate şi, în condiţiile legii, sunt independenţi. • Principalul instrument legal de garantare a bunei administrări a justiţiei şi a independenţei judecătorilor este reprezentat de inamovibilitatea lor; Ø inamovibilitatea este instituţia pe temeiul căreia judecătorul nu poate fi eliberat din funcţie, suspendat, pensionat, avansat sau transferat prin voinţa arbitrară a executivului ori altfel decât cu riguroasa respectare a formelor şi condiţiilor prevăzute de lege; Ø inamovibilitatea implică o dublă garanţie: judecătorul are certitudinea, fondată pe lege, că destituirea şi suspendarea sa nu pot fi arbitrare, iar transferul său la o altă instanţă nu poate fi decis cu ocolirea voinţei sale; justiţiabilii au garanţia că nu este posibilă constituirea unor instanţe speciale, alcătuite prin deplasarea unor judecători anume aleşi în scopul soluţionării cauzei lor. Astfel: - eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor poate fi făcută doar în următoarele cazuri: demisie; pensionare, potrivit legii; transferarea într-o altă funcţie în condiţiile legii; incapacitate profesională; ca sancţiune disciplinară; condamnarea definitivă a judecătorului sau procurorului pentru o infracţiune; încălcarea dispoziţiilor art.7 din Legea nr. 303/2004; nepromovarea examenului prevăzut de art.33 alin.14 din Legea nr. 303/2004; neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.14 alin.2 lit.a), c) şi e) din Legea nr. 303/2004; 33

- suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor intervine dacă: s-a pus în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă sau rechizitoriu; judecătorul suferă de o boală psihică ce îl împiedică să-şi exercite funcţia în mod corespunzător; - promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii la tribunale, curţi de apel şi parchete se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limitele posturilor existente, de către Consiliul Superior al Magistraturii; - promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii de conducere la tribunale, curţi de apel şi parchete se face, de asemenea, numai prin concurs sau examen organizat de către Consiliul Superior al Magistraturii; - delegarea judecătorilor şi procurorilor la judecătorii, tribunale, tribunale specializate sau curţi de apel se poate dispune numai cu acordul scris al acestora, pe o perioadă de cel mult 90 zile într-un an şi poate fi prelungită, tot cu acordul scris al acestora, cel mult încă 90 zile; - detaşarea judecătorilor şi procurorilor se dispune, de către Consiliul Superior al Magistraturii, cu acordul scris al acestora, pentru o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 3 ani. Detaşarea se poate prelungi o singură dată, pentru o perioadă de până la 3 ani; - transferul judecătorilor şi procurorilor de la o instanţă la alta sau de la un parchet la alt parchet ori la o instituţie publică se aprobă, la cererea celor în cauză, de către Consiliul Superior al Magistraturii. • Judecătorii şi procurorii sunt supuşi unor incompatibilităţi, interdicţii şi incapacităţi, acestea reprezintând garanţii ale 34

desfăşurării activităţii de magistrat în condiţii adecvate misiunii lui profesionale. A) Incompatibilitatea reprezintă ansamblul măsurilor de protecţie a judecătorilor constând în imposibilitatea acestora de a mai îndeplini, concomitent, şi alte funcţii sau sarcini. • Astfel, funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri. • Judecătorul nu poate exercita un mandat politic, indiferent de natura acestuia şi modul în care mandatul s-a dobândit. • Judecătorul nu poate fi rechiziţionat pentru alte servicii publice decât cel militar. B) Interdicţiile au, de asemenea, caracterul unor măsuri de protecţie a judecătorului şi procurorului (dar indirect şi a justiţiabilului), acestora fiindu-le interzis: să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură; să aibă calitate de asociat, membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile, comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare sau financiare, companii naţionale, societăţi naţionale ori regii autonome; să desfăşoare activităţi comerciale , direct sau prin persoane interpuse; să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic. C) Incapacităţile -unele sunt de aplicaţie generală(ex.: conform art.1309 C. civ., judecătorii nu pot fi cesionari de drepturi litigioase); -altele privesc un proces determinat (recuzarea, abţinerea).

35

Titlul II Acţiunea civilă

Noţiune: acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept ori interes, fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin plata unei despăgubiri. Capitolul I Consideraţii generale

Secţiunea 1-a Categorii de acţiuni civile • În mod obişnuit, sunt avute în vedere următoarele categorii de acţiuni civile: a) Acţiuni patrimoniale şi acţiuni extrapatrimoniale: Ø acţiunile patrimoniale sunt cele care privesc drepturi sau situaţii juridice având conţinut economic (putând fi, la rândul lor, imobiliare, mobiliare, personale, reale, petitorii, posesorii); Ø acţiunile extrapatrimoniale protejează drepturi personale nepatrimoniale (precum dreptul la viaţă; dreptul la sănătate şi integritate fizică şi 36

morală; drepturi personale nepatrimoniale de autor; drepturile privind identificarea persoanei fizice). În principiu, acţiunile personale nepatrimoniale nu pot fi puse în mişcare decât de titularii lor (ex.: acţiunea de divorţ, acţiunea în anularea căsătoriei), având uneori reguli specifice de exercitare şi finalizare (ex.: acţiunea de divorţ); b) Acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare: Ø acţiunea mobiliară este aceea prin care se valorifică sau protejează un drept asupra unui bun mobil prin natura lui, prin determinarea legii sau prin anticipaţie; Ø acţiunea imobiliară este cea prin care se tinde la valorificarea unui drept asupra unui bun imobil prin natura lui,prin obiectul la care se aplică sau prin destinaţie; • Interesul practic al acestei clasificări este următorul: - sub aspectul capacităţii procesuale: exercitarea unei acţiuni imobiliare este, în general, considerată un act de dispoziţie; exercitarea unei acţiuni mobiliare este, obişnuit, considerată un act de administrare; - sub aspectul competenţei instanţei: acţiunile privitoare la bunuri mobile se introduc de regulă la instanţa de la domiciliul pârâtului; cele privitoare la bunuri imobile, la instanţa de la locul situării imobilului( art.13 C.pr.civ). Totuşi, competenţa este alternativă în cazul acţiunilor personale imobiliare (art. 10 pct.1,2 C.pr.civ); - sub aspectul executării silite: regulile care guvernează executarea mobiliară, respectiv imobiliară sunt diferite; - sub aspectul legii aplicabile: în cazul litigiilor cu elemente de extraneintate acţiunile privitoare la bunuri mobile sunt guvernate de legea persoanei (lex personalis); cele privitoare la bunuri imobile sunt 37

guvernate de legea statului în care se găsesc (lex rei sitae). c) Acţiuni personale şi acţiuni reale: Ø acţiunile personale sunt cele prin care se valorifică sau se protejează drepturi de creanţă, putând fi mobiliare (când dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil) sau imobiliare (când dreptul are ca obiect un bun imobil); Ø acţiunile reale sunt cele prin care se tinde la valorificarea unui drept real asupra unui bun, putând fi mobiliare sau imobiliare, după cum dreptul real are ca obiect un bun mobil sau imobil. • Interesul practic al clasificării în acţiuni personale şi reale are în vedere următoarele: - sub aspectul calităţii procesuale pasive: în cazul acţiunilor personale, titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv al raportului obligaţional; în cazul acţiunii reale, reclamantul se îndreaptă împotriva celui care deţine bunul; - sub aspectul competenţei teritoriale: acţiunile personale se adresează instanţei de la domiciliul debitorului (pârâtului); acţiunile reale se introduc instanţei de la locul situării bunului (acţiunile reale imobiliare, art.13 C.pr.civ.), de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului (acţiunile reale mobiliare), competenţa putând fi chiar alternativă în cazul acţinilor reale mobiliare şi acţiunilor personale imobiliare şi mobiliare; - sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune: acţiunile personale se prescriu într-un termen de 3 ani; acţiunile reale sunt, unele, imprescriptibile, altele prescriptibile în diferite termene. d) Acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii: Ø acţiunile petitorii sunt cele prin care se tinde la apărarea dreptului de proprietate sau altui drept real, ele vizând fondul dreptului şi aparţinând celui care se 38

pretinde a fi titularul dreptului real; Ø acţiunile posesorii tind la apărarea posesiei, ca stare de fapt; • Interesul practic al distincţiei între acţiuni petitorii şi posesorii vizează: - sub aspectul probaţiunii: în cazul acţiunii petitorii, reclamantul trebuie să facă dovada că este titularul dreptului real ; în cazul acţiunii posesorii, reclamantul este suficient să-şi dovedească simpla calitate de posesor, nefiindu-i cerută şi dovada calităţii de proprietar; - sub aspectul termenului de exercitare a acţiunii: în cazul acţiunii petitorii, sunt de observat diferitele termene de prescripţie; în cazul acţiunii posesorii, termenul are durata de 1 an şi curge de la data tulburării sau deposedării, iar ca natură juridică este unul de procedură, deci în principiu nesusceptibil de întrerupere sau suspendare; - sub aspectul autorităţii de lucru judecat: hotărârea judecătorească pronunţată în posesoriu nu are autoritate de lucru judecat într-o acţiune petitorie ulterioară (diferă cauza); hotărârea judecătorească pronunţată în petitoriu are autoritate de lucru judecat într-o acţiune posesorie ulterioară (prin proprietate se apără implicit şi posesia); hotărârea judecătorească pronunţată în posesoriu are autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune posesorie ulterioară dacă starea de fapt şi caracterele posesiei nu s-au schimbat în raport cu cele existente la momentul judecării primei acţiuni. f) Acţiuni în realizare, acţiuni în constatare şi acţiuni în constituire (sau de transformare): Ø acţiunea în realizare (numită şi acţiune în condamnare, în adjudecare, acţiune cu putere executorie) este cea prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept 39

subiectiv încălcat solicită obligarea pârâtului la respectarea acestuia sau, după caz, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat. Hotărârea instanţei prin care se admite o asemenea acţiune valorează titlu executoriu; Ø acţiunea în constatare (în recunoaşterea dreptului, în confirmarea lui) este cea prin care se solicită fie constatarea existenţei dreptului reclamantului (acţiune în constatare pozitivă), fie inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva reclamantului (acţiune în constatare negativă). Hotărârea pronunţată într-o asemenea acţiune este lipsită de forţă executorie, căci ea constată, nu obligă la a da, a face sau a nu face. § Pe lângă condiţiile generale de exercitare a acţiunii civile, în cazul acţiunii în constatare se cer şi condiţii speciale, şi anume: - să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; - să nu aibă la îndemână o acţiune în realizarea dreptului; Ø acţiunea în constituire (sau de transformare) este cea prin care se solicită instanţei ca, aplicând legea la anumite fapte, să creeze între părţi o situaţie juridică nouă (ex.: acţiunea de divorţ, acţiunea pentru desfacerea adopţiei, pentru stabilirea filiaţiei, pentru tăgada paternităţii, pentru punerea sub interdicţie ş.a.). În mod obişnuit, aceste acţiuni produc efecte doar pentru viitor şi au caracter strict personal, putând fi exercitate, de regulă, doar de subiecţii situaţiilor juridice deduse judecăţii. Secţiunea a 2a Exercitarea acţiunii civile

40

• Conform art.21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exerciţiul acestui drept. • Exercitarea acţiunii civile debutează cu adresarea unei cereri organului de jurisdicţie, aceasta reprezentând actul de procedură prin care persoana îndreptăţită sau care se pretinde îndreptăţită solicită restabilirea ordinii de drept încălcate. Secţiunea a 3-a Categorii de cereri Avem în vedere următoarele categorii de cereri în justiţie: a) cerere introductivă de instanţă (iniţială)- este cea care sesizează organul de jurisdicţie şi îl obligă la soluţionarea litigiului dintre părţi, sub sancţiunea denegării de dreptate; b) cerere incidentă - desemnează orice altă cerere care intervine ulterior cererii introductive, deci după declanşarea procesului civil şi în cursul acestuia. -distingem mai multe categorii de cereri incidente, astfel: Ø cerere adiţională (întregitoare sau modificatoare) - este cererea prin care reclamantul schimbă unele din elementele cererii iniţiale sau propune noi dovezi (art.132 alin.1 C.pr.civ.); Ø cerere reconvenţională - este cererea prin care pârâtul formulează pretenţii proprii împotriva reclamantului; Ø cerere de intervenţie voluntară (art.49-56 C.pr.civ); - are două forme: - intervenţia voluntară principală, prin care intervenientul formulează o pretenţie proprie; - intervenţia voluntară accesorie, prin 41

care este sprijinită apărarea uneia din părţile iniţiale ale procesului (reclamant sau pârât),fără ca intervenientul să invoce un drept propriu; Ø cerere de intervenţie forţată, ce poate fi formulată de reclamant sau pârât în scopul atragerii unui terţ în proces; - are trei forme:- chemarea în judecată a altor persoane; - chemarea în garanţie; - arătarea titularului dreptului. c) cerere principală – este cererea care, pentru prima oară, stabileşte o legătură procesuală între părţi şi instanţă (ex.: cererea de chemare în judecată, cererile de intervenţie) - într-o altă accepţiune, fondată pe tipologia ce rezultă din dispoziţiile art.17 C.pr. civ., cererea principală este aceea a cărei soluţionare nu depinde de soluţia dată altei cereri; d) cerere accesorie - este cea a cărei rezolvare este influenţată de soluţia dată în cererea principală - la rândul lor, cererile accesorii se subclasifică în: • obiective (obligatorii) – sunt cele cu privire la care instanţa trebuie să se pronunţe, chiar dacă părţile nu leau formulat (ex.: obligaţia instanţei de a hotărâ cu privire la încredinţarea copiilor minori în caz de divorţ, chiar dacă părţile nu au cerut). • subiective (facultative), a căror deducere spre judecată depinde exclusiv de voinţa părţilor. Secţiunea a 4-a Forma cererilor • Conform art.82 alin.1 C.pr.civ., orice cerere trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele, 42

domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura. • Când cererea este făcută de reprezentantul titularului dreptului ori al interesului legitim, cererii trebuie să i se alăture actul doveditor al calităţii de reprezentant. • Dacă cererea poartă o denumire greşită, ea se consideră valabil făcută( art.84), instanţa fiind datoare să o interpreteze potrivit scopului urmărit de parte. Secţiunea a 5-a Efectele cererilor în justiţie • Orice cerere în justiţie, fie ea iniţială sau incidentă, produce, de regulă, următoarele efecte generale: Ø dreptul subiectiv devine un drept litigios, astfel că, în condiţiile legii, devine posibil retractul litigios; Ø întreruperea prescripţiei extinctive; totuşi, dacă cererea (acţiunea) este respinsă, anulată, perimată sau s-a renunţat la ea, efectul întreruptiv de prescripţie este înlăturat; Ø operează punerea în întârziere a debitorului, cu următoarele consecinţe: creditorul este îndreptăţit să pretindă daune compensatorii ori,după caz, moratorii; când obligaţia debitorului constă în a da un bun individual determinat, riscul pieirii bunului se strămută asupra debitorului; Ø în condiţiile legii sau în baza unei convenţii a părţilor poate opera transmiterea cererii şi, implicit, a calităţii procesuale; • De asemenea, se produc şi unele efecte procesuale specifice: 43

Ø naşterea de raporturi procesuale între părţi, presupunând drepturi şi obligaţii de natură procedurală; Ø naşterea de raporturi juridice procesuale între părţi şi instanţă; Ø sesizarea instanţei şi obligarea ei la a soluţiona cererea în limitele competenţei sale legale.

Secţiunea a 6-a Condiţiile de exercitare a acţiunii civile • Condiţiile de exercitare a acţiunii civile sunt: interesul (a), capacitatea procesuală (b),calitatea procesuală (c). a) Interesul • Noţiune: reprezintă profitul (folosul) material şi/sau moral urmărit de reclamant prin exercitarea acţiunii, el justificând pornirea procesului. • Interesul trebuie să existe în raport cu acţiunea în ansamblul ei, dar şi în raport cu mijloacele procesuale care o compun (ex.: la exercitarea unei căi de atac). • Atributele interesului sunt: Ø să fie juridic şi legitim (deci conform cu legile în vigoare şi normele de convieţuire socială; să fie ocrotit de lege); Ø să fie născut şi actual (în sensul că, de regulă, trebuie să existe la momentul introducerii acţiunii şi să se păstreze pe întreaga ei durată); Ø să fie direct şi personal (în sensul că folosul urmărit prin cererea în justiţie trebuie să aparţină titularului acesteia, neputând fi primită o cerere făcută în folosul altuia ori pentru apărarea, în general, a legii); Ø să fie pozitiv şi concret (în sensul de a fi semnificativ, iar nu vădit insignifiant). • Sancţiunea exercitării unei acţiuni fără a avea interes este 44

respingerea acesteia, excepţia lipsei interesului fiind una de fond, absolută şi peremptorie. b) Capacitatea procesuală • Reprezintă aplicaţia procesuală a capacităţii civile, ea îmbrăcând două aspecte: - capacitatea procesuală de folosinţă (1) - capacitatea procesuală de exerciţiu (2) 1) Capacitatea procesuală de folosinţă • Noţiune: desemnează aptitudinea persoanelor fizice de a avea, în principiu, orice drepturi şi obligaţii de natură procesuală ori, în cazul persoanelor juridice, acele drepturi ţi obligaţii necesare realizării scopului lor. • Ca şi în dreptul material, şi în dreptul procesual capacitatea este regula, iar incapacitatea, excepţia. • În cazul persoanelor fizice, capacitatea procesuală de folosinţă începe la naştere şi sfârşeşte la moartea lor. • În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se dobândeşte diferit, după cum sunt supuse sau nu înregistrării (de la data înregistrării ori de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data actului de dispoziţie ori a autorizării înfiinţării) şi încetează la data încetării persoanei juridice însăşi prin divizare, dizolvare sau comasare. • Pot sta în judecată, ca pârâte, şi asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică, dacă au organe proprii de conducere. • Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este nulitatea absolută a actului sau actelor procedurale făcute de parte, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă fiind una de fond, absolută şi peremptorie. 2) Capacitatea procesuală de exerciţiu • Noţiune: desemnează aptitudinea persoanei fizice sau juridice care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l 45

• • • •

•

•

apăra sau valorifica în proces, personal sau printr-un reprezentant convenţional. Sunt lipsiţi de capacitate procesuală de exerciţiu minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie. Are capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă minorul care a împlinit 14 ani. Au deplină capacitate procesuală de exerciţiu majorii, dacă nu sunt puşi sub interdicţie. Ca instrumente de protecţie, trebuie remarcat că pentru minorul de până la 14 ani, precum şi pentru cel pus sub interdicţie, funcţionează instituţia reprezentării judiciare legale, iar pentru minorul între14-18 ani, funcţionează instituţia asistării. Aşa fiind, minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicţie nu pot sta personal în proces, ci doar prin reprezentanţii lor legali. Când persoana fizică lipsită în totul sau în parte de exerciţiul drepturilor sale nu are reprezentant legal şi există urgenţă, instanţa va numi, la cererea părţii interesate, un curator special care să o reprezinte până la numirea, în condiţiile legii, a reprezentantului legal. De asemenea, se va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant şi reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal( art.44 C. pr. civ). Conform art. 45/1 C.pr.civ., actele procesuale de dispoziţie reglementate de art.246, 247, 271-273 C.pr.civ. ori de alte dispoziţii legale, făcute în orice proces de reprezentanţii persoanelor prevăzute la art.45 alin.1 C.pr.civ( minori, persoane puse sub interdicţie, dispăruţi) nu vor împiedica judecata, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acelor persoane. 46

• Sancţiunea îndeplinirii unui act de procedură de către cel ce nu are exerciţiul drepturilor procesuale este nulitatea relativă a actului, excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu putând fi invocată în orice stare a pricinii de către oricare dintre părţi, de instanţa din oficiu ori de către procuror când participă la judecată. În cazul invocării acestei excepţii, instanţa va acorda un termen în interiorul căruia ocrotitorul legal va putea ratifica actul, în caz contrar urmând a se dispune anularea lui. 3) Calitatea procesuală • Noţiune: desemnează puterea de a sta în justiţie ca reclamant sau pârât şi presupune, în regulă, existenţa unei identităţi între, pe de o parte, persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă), iar pe de altă parte între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă). • Sub aspectul justificării calităţii procesuale reţinem că sarcina de a-şi dovedi propria calitate procesuală, dar şi pe aceea a pârâtului, îi revine reclamantului, căci el a exercitat acţiunea, instanţele fiind datoare să verifice chiar din oficiu existenţa calităţii procesuale active şi pasive. • Calitatea procesuală poate fi transmisă unei alte persoane, această transmisiune putând fi legală sau convenţională: Ø în cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală a calităţii procesuale se realizează prin moştenire, astfel că moştenitorii acceptanţi vor dobândi poziţia procesuală a autorului lor, afară doar de cazurile în care legea interzice aceasta (ex.: acţiunea de divorţ, caz în care căsătoria încetează prin deces, iar dosarul se închide);

47

Ø în cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală se realizează prin reorganizarea persoanei juridice parte în proces, în sensul că persoana juridică noucreată prin fuziune, absorbţie sau divizare dobândeşte calitatea procesuală a persoanei juridice supuse reorganizării, devenind, după caz, reclamant sau pârât; Ø transmisiunea convenţională intervine atât în cazul persoanelor fizice, cât şi al celor juridice, în temeiul unei înţelegeri( convenţie) născute între una din părţile cauzei şi un terţ, convenţie prin care terţul devine titular al dreptului litigios, (ex.: în cazul vânzării, schimbului sau donării bunului litigios, al cesiunii de creanţă); Ø sub aspectul efectelor transmisiunii, cel care dobândeşte calitatea procesuală preia procesul în stadiul în care se găseşte, actele procesuale îndeplinite anterior de transmiţător fiindu-i opozabile. • În procedura necontencioasă, legea recunoaşte calitatea procesuală în căile de atac oricărei persoane interesate (art.336 alin.3 C.pr.civ), în sensul că recursul poate fi făcut de orice persoană interesată chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii. • Sancţiunea lipsei calităţii procesuale active sau, după caz, pasive constă în respingerea acţiunii întrucât a fost introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau pentru că a fost introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. • Excepţia lipsei calităţii procesuale poate fi invocată în orice stare a pricinii de către oricare dintre părţi, de instanţă din oficiu sau de procuror când participă la judecată, fiind o excepţie procesuală absolută, de fond şi peremptorie.

48

Secţiunea a 7-a Mijloacele de acţiune ale pârâtului • Întrucât în procesul civil interferează două acţiuni( a reclamantului, respectiv a pârâtului), este firească identificarea mijloacelor de acţiune ale pârâtului în procesul civil, deci mijloacele ce compun propria lui acţiune. • Acestea desemnează, în sens larg, posibilele forme în care pârâtul se manifestă înprocesul civil, şi anume: mărturisirea (a); achiesarea (b); excepţiile procesuale (c); renunţarea – ca modalităte de înlăturare a sancţiunii decăderii(d); renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate relativă, confirmarea sau acoperirea nulităţii relative a actului de procedură (e), apărările în fond (f); cererea reconvenţională (g). a) Mărturisirea • Noţiune: desemnează recunoaşterea de către una dintre părţi a unui fapt, ori chiar a exactitudinii lui, pe care cealaltă îşi întemeiază pretenţiile sau apărările. • Trăsăturile mărturisirii sunt următoarele: -este un act unilateral de voinţă, în principiu irevocabil (excepţie: mărturisirea judiciară poate fi revocată pentru eroare de fapt- art.1206 alin.2 C.civ.); -este un act procesual de dispoziţie, deci care poate fi făcut doar de către parte, mandatarul ei neputând mărturisi decât în baza unei procuri speciale care îi recunoaşte, în mod expres, acest drept; -trebuie să provină de la o persoană capabilă şi conştientă, cel care mărturiseşte trebuind să ştie că, făcând mărturisirea, aceasta va putea fi întrebuinţată împotriva sa. Prin urmare, minorii şi cei puşi sub interdicţie nu pot face mărturisire, cu excepţia recunoaşterii de paternitate sau 49

maternitate; -voinţa de a recunoaşte trebuie să fie neechivocă, sinceră, şi neviciată; -în principiu, mărturisirea trebuie să fie expresă, tăcerea nevalorând mărturisire (excepţie: art.225 C.pr.civ prevede că dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează la interogatoriul ce s-a propus, instanţa poate socoti aceste împrejurări fie ca o mărturisire deplină, fie doar ca pe un început de dovadă în folosul părţii potrivnice). • Din dispoziţiile art.1204 C.civ. rezultă că mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară. -este judiciară mărturisirea făcută în cursul judecăţii şi privitor la însuşi procesul în curs; la rândul ei, mărturisirea judiciară poate fi: spontană (voluntară) sau provocată (obţinută la interogatoriu); scrisă ori verbală; -este extrajudiciară mărturisirea făcută în afara procesului în curs; la rândul ei, poate fi scrisă ori verbală. • După conţinutul ei, mărturisirea poate fi: simplă, calificată sau complexă. - este simplă mărturisirea unui fapt făcută pur şi simplu, deci fără rezerve sau adăugarea altor elemente; - este calificată mărturisirea ce conţine o recunoaştere a faptului, însă acestui fapt autorul mărturisirii îi atribuie o altă semnificaţie sau îi asociază anumite circumstanţe sau elemente concomitente faptului care îi schimbă efectele juridice, astfel că, în realitate, nu se mărturiseşte (ex. am primit o sumă de bani, dar nu ca împrumut, ci ca preţ al unui bun); - mărturisirea este complexă în situaţia în care faptul este recunoscut, însă lui i se asociază un altul, ulterior şi distinct de cel recunoscut, care tinde să diminueze ori să înlăture în totul efectele mărturisirii primului fapt (ex.: am primit un împrumut, dar am restituit suma); - deşi art.1206 alin.2 C.civ. prevede că mărturisirea 50

este indivizibilă, această dispoziţie legală este astăzi socotită ca fiind de recomandare, considerându-se, obişnuit, că mărturisirea calificată, precum şi cea complexă, pot fi în principiu scindate; - forţa probantă a mărturisirii este, din punct de vedere legal, egală cu a celorlalte mijloace de probă. b) Achiesarea • Noţiune: este o manifestare de voinţă unilaterală şi voluntară prin care pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului ori prin care, după caz, partea care a pierdut procesul se conformează hotărârii judecătoreşti. • Achiesarea îmbracă două forme: achiesarea pârâtului la pretenţii(1); achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre(2). 1) Achiesarea la pretenţii poate fi spontană sau provocată prin interogatoriu, semnificând recunoaşterea caracterului fondat al cererii reclamantului şi, în consecinţă, renunţarea pârâtului la apărare; -achiesarea la pretenţii poate fi parţială (se recunosc doar unele dintre pretenţii) sau totală (se recunosc în totalitatea lor pretenţiile reclamantului); când achiesarea este parţială, instanţa poate pronunţa, în baza art.270 C.pr.civ, o hotărâre parţială ce are avantajul că este executorie de drept. 2) Achiesarea la hotărâre semnifică renunţarea părţii la calea de atac acordată de lege, astfel că hotărârea devine irevocabilă şi dobândeşte putere de lucru judecat; -această formă a achiesării poate fi implicită (tacită) sau expresă: Ø achiesarea implicită constă în executarea voluntară a obligaţiei stabilite prin hotărâre; Ø achiesarea expresă constă într-o declaraţie explicită în sensul achiesării (precum: declaraţia de renunţare la calea de atac făcută imediat după pronunţarea 51

hotărârii, consemnată într-un proces verbal întocmit şi semnat de preşedinte şi grefier; declaraţia de renunţare la calea de atac făcută ulterior pronunţării, fie înaintea preşedintelui, fie prin act autentic; declaraţia de retragere a căii de atac). • Condiţiile achiesării (pentru ambele forme) sunt: -voinţa de a achiesa, în sensul că achiesarea este un act voluntar, unilateral, independent de orice acceptare din partea adversarului şi neviciat; -cel care achiesează trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu; în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau al celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, este necesar şi acordul autorităţii tutelare, căci achiesarea este un act de dispoziţie; -achiesarea să privească un drept de care autorul ei să poată dispune. c) Excepţiile procesuale • Noţiune: excepţiile procesuale reprezintă mijlocul procedural prin care, în condiţiile legii, pârâtul, dar uneori şi reclamantul, instanţa din oficiu sau procurorul când participă la judecată, invocă, fără a aborda fondul dreptului, neregularităţi privitoare la condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune sau în legătură cu condiţiile formale ale judecăţii. • Clasificarea excepţiilor procesuale: a) după obiectul lor, distingem: - excepţii de procedură, prin care se invocă încălcarea condiţiilor formale ale judecăţii (ex.: necompetenţa, greşita compunere a completului, netimbrarea, nulitatea actului de procedură, decăderea dintr-un drept subiectiv procesual); - excepţii de fond , prin care se invocă nereguli privitoare la exercitarea acţiunii (ex.: prescripţia, autoritatea lucrului judecat, lipsa interesului, a 52

capacităţii sau calităţii procesuale); b) după natura normei încălcate, distingem: - excepţii absolute, adică cele care privesc încălcarea unor norme de procedură imperative; - excepţii relative, privitoare la încălcarea unor norme de procedură dispozitive; Notă: această clasificare prezintă interes din punct de vedere al regimului juridic aplicabil acestei categorii de excepţii, astfel: - excepţiile absolute pot fi invocate de oricare dintre părţile cauzei, de instanţă din oficiu sau de procuror când participă la judecată; excepţiile relative pot fi invocate doar de partea ocrotită prin norma încălcată; - excepţiile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii, deci chiar pentru întâia oară în recurs; excepţiile relative pot fi invocate cel mai târziu la prima zi de înfăţişare ca a urmat încălcării legii şi înainte de a se pune concluzii în fond; - excepţiile absolute nu pot fi acoperite; cele relative pot fi acoperite expres sau implicit. • Ordinea de invocare, totodată de soluţionare a excepţiilor procesuale (art. 137C.pr.civ.), este guvernată de următoarele două reguli: 1) vor fi invocate şi soluţionate acele excepţii care fac de prisos cercetarea fondului (ex.: mai întâi excepţia de necompetenţă, necompetenţă, apoi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune); 2) va fi invocată şi soluţionată cu întâietate acea excepţie care face de prisos cercetarea celei următoare (ex.: excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată se invocă şi se soluţionează înaintea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune). • Reţinem şi că, în sensul art. 137 alin.2 C.pr.civ, excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru 53

dezlegarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu cercetarea în fond a pricinii. • Sancţiunea neinvocării excepţiilor procesuale în termenul prevăzut de lege este, în cazul excepţiilor relative, decăderea părţii din dreptul de a invoca excepţia. • Propunerea excepţiilor poate fi făcută prin întâmpinare, la prima zi de înfăţişare (art.118 alin.3), precum şi, în condiţiile legii, cu ocazia dezbaterilor judiciare sau, după caz, în căile de atac. • Modul de soluţionare a excepţiilor implică observaţia că forma pe care o îmbracă soluţia dată de instanţă este diferită, după cum urmează: - dacă excepţia este respinsă, această soluţie se va pronunţa printr-o încheiere interlocutorie care, în regulă, se poate ataca odată cu fondul; - dacă excepţia este admisă, instanţa va pronunţa, după caz, o încheiere (ex.: excepţia decăderii unei părţi din dreptul de a propune o dovadă), o sentinţă (ex.: prima instanţă respinge acţiunea ca prescrisă) sau o decizie (în căile de atac). d) Renunţarea ca modalitate de înlăturare a decăderii • Decăderea este o sancţiune procedurală constând în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură întrucât s-a depăşit termenul stabilit de lege pentru îndeplinirea actului. • Când termenul este stabilit printr-o normă dispozitivă, partea în drept să invoce excepţia decăderii poate să renunţe la invocarea acestei excepţii sau să o ignore. • Condiţiile pentru ca o asemenea renunţare să fie valabilă, sunt, în regulă, următoarele: - norma ce stabileşte termenul să fie dispozitivă; - termenul să se fi împlinit şi decăderea să se fi produs; 54

- partea să aibă capacitatea de a renunţa la un drept procesual; - renunţarea să se facă personal şi numai pentru autorul acesteia, reprezentantul putând renunţa doar dacă are împuternicire specială; - renunţarea să fie făcută fără rezerve sau condiţii; - manifestarea de voinţă să fie neîndoielnică şi neviciată. e) Renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate relativă, confirmarea sau acoperirea nulităţii relative a actului de procedură. • Aceste posibilităţi procedurale pot fi concretizate în mod valabil doar dacă nulitatea este relativă, condiţiile cerute pentru validitatea unor asemenea manifestări de voinţă fiind, în esenţă, identice cu cele cerute pentru validitatea renunţării la invocarea excepţiei decăderii. f) Apărări de fond • Noţiune: desemnează mijloacele procesuale prin care pârâtul pune în discuţie însuşi fondul dreptului subiectiv, tinzând la a convinge instanţa că cererea reclamantului este nefondată (neîntemeiată) în drept, deoarece: dreptul invocat nu există; deşi dreptul invocat există, el nu are întinderea atribuită de reclamant; dreptul subiectiv nu mai există, el stingânduse printr-un mijloc legal( plata, compensaţia etc.) • Elementele de diferenţă între apărările de fond şi excepţiile procesuale sunt următoarele: - apărarea de fond aparţine în exclusivitate pârâtului; excepţiile procesuale pot aparţine oricăreia dintre părţi, instanţei şi procurorului care participă la judecată; 55

- apărarea de fond este, în regulă, posterioară excepţiilor procesuale; excepţiile procesuale premerg, de obicei, apărările de fond, făcându-le uneori chiar inutile; - apărarea de fond vizează direct şi exclusiv dreptul subiectiv şi pretenţiile fundamentate pe acel drept; excepţiile procesuale pot, cel mult, să aibă o legătură cu dreptul subiectiv ori să-l vizeze implicit; - apărarea de fond nu presupune cu necesitate existenţa unui proces civil (ex.: “excepţia” de neexecutare a contractului); excepţiile procesuale sunt condiţionate de existenţa unui proces civil. g) Cererea reconvenţională (119-120 C.pr.civ.) • Conform art.119 alin.1 C.pr.civ, dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională. • Rezultă, deci, că cererea reconvenţională tinde fie la ruinarea în totul sau în parte a pretenţiilor reclamantului, fie la obţinerea de către pârât a unui avantaj propriu, ea trebuind însă să se afle în legătură cu cererea reclamantului. • Regimul procedural al cererii reconvenţionale este, în principal, următorul: - sub aspectul elementelor de conţinut, cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute pentru cererea de chemare în judecată (art.82,83,112-114/1 C.pr.civ), inclusiv plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar; - în mod obişnuit, cererea recnvenţională se caracterizează ca o veritabilă acţiune civilă, promovată de către pârât, acţiune în cadrul căreia pârâtul devine el însuşi un reclamant, iar reclamantul din acţiunea principală, un pârât; - instanţa competentă să o soluţioneze este cea învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată 56

formulată de reclamant, în virtutea unei prorogări legale de competenţă (art.17 C.pr.civ.); - cererea reconvenţională nu este obligatorie, pârâtul putându.şi valorifica pretenţiile printr-o cerere separată ; - cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, se depune până la prima zi de înfăţişare. Depunerea cererii reconvenţionale ulterior acestui termen atrage judecarea ei separată, afară de situaţia în care părţile consimt să se judece împreună; - când numai cererea reclamantului se află în stare de judecată, cererea reconvenţională va putea fi disjunsă. Totuşi, disjungerea nu se va putea dispune dacă între cererea reclamantului şi cererea reconvenţională există o strânsă legătură, făcându-le indisociabile (ex.: prin cererea reconvenţională se tinde la întregirea masei succesorale a cărei stabilire s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată); - când disjungerea nu a fost dispusă, ambele cereri( a reclamantului şi a pârâtului) vor fi judecate printr-o singură hotărâre.

Capitolul II Finalizarea acţiunii civile Vom discuta, în acest context, despre: renunţarea la judecata acţiunii; renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii; tranzacţie; perimare; decesul uneia dintre părţi; concilierea părţilor.

57

Secţiunea 1-a Renunţarea la judecata acţiunii (art.246 C.pr.civ) • Noţiune:este actul de procedură prin care reclamantul renunţă la procesul început, fără a renunţa la dreptul dedus judecăţii. • Renunţarea la judecată se poate face verbal în instanţă sau în scris, această din urmă formă putând fi judiciară (adică făcută înaintea instanţei) sau extrajudiciară (prin declaraţie făcută în afara instanţei şi consemnată într-un înscris autentic sau sub semnătură privat. • Sub aspectul momentului până la care renunţarea poate fi făcută, reţinem că renunţarea la judecată poate fi, în principiu, făcută în tot timpul procesului. Totuşi, dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată cu pârâtul, la cererea acestuia reclamantul va fi obligat la cheltuieli de judecată; dacă părţile au intrat în dezbaterea fondului ori dacă intervine în apel sau recurs, renunţarea nu se poate face decât cu acordul pârâtului (excepţie: în caz de divorţ renunţarea se poate face oricând în faţa instanţelor de fond). • Condiţiile renunţării la judecată sunt: - renunţarea la judecată trebuie făcută personal; când se face prin reprezentant convenţional, acesta trebuie să aibă procură specială; - voinţa reclamantului de a renunţa trebuie să fie neîndoielnică şi neviciată, totodată fondată pe o cauză licită şi morală; - reclamantul trebuie să aibă capacitatea de a renunţa; - renunţarea să nu intervină într-un litigiu care interesează ordinea publică (precum, spre exemplu, sunt unele din procesele privind starea şi capacitatea persoanelor). • Efectele renunţării la judecată sunt: 58

- prin renunţarea reclamantului la judecată, raportul juridic procesual născut ca urmare a sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată se stinge, părţile fiind repuse în situaţia anterioară procesului; - efectul întreruptiv de prescripţie produs de cererea de chemare în judecată este înlăturat; - actele de procedură şi măsurile asiguratorii luate de instanţă rămân fără efecte, fiind desfiinţate; -este posibilă pornirea unui nou proces dacă nu a intervenit prescripţia dreptului la acţiune; - dacă renunţarea este parţială, în sensul că priveşte doar unele pretenţii ori doar pe unii dintre pârâţi, judecata va continua cu privire la pretenţiile sau părţile cu privire la care renunţarea nu s-a produs; - renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată nu împiedică judecarea în continuare a cererilor incidentale autonome juridic (cererea reconvenţională, intervenţia voluntară principală, însă nu şi cea voluntară accesorie); - renunţarea la judecată nu înlătură efectul punerii în întârziere a pârâtului, efect angajat de introducerea cererii de chemare în judecată. • Momentul de la care renunţarea îşi produce efectele este acela al exprimării de către reclamant, a voinţei de a renunţa, iar nu momentul la care instanţa ia act de renunţare, hotărârea instanţei având doar efect declarativ. • În ce priveşte forma hotărârii, instanţa ia act de renunţarea la judecată printr-o încheiere împotriva căreia se poate declara doar recurs (iar nu şi apel) în termen de 15 zile de la comunicare. Secţiunea a 2-a

59

•

Renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii Noţiune: este actul de procedură prin care reclamantul abandoneză în beneficiul pârâtului dreptul subiectiv dedus judecăţii. • Renunţarea la drept poate fi: - judiciară (când reclamantul declară verbal în faţa instanţei că renunţă la drept ), - extrajudiciară (făcută în afara instanţei, în cuprinsul unui act autentic); • Renunţarea la drept poate fi făcută oricând în timpul judecăţii, inclusiv în apel sau recurs, fără ca încuviinţarea ei să fie condiţionată de acordul pârâtului, căci el nu are interes să se opună. • Condiţiile renunţării la drept sunt: - renunţarea să fie făcută personal de parte; când este făcută prin reprezentant convenţional, acesta trebuie să aibă procură specială; când este făcută prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu ori de minorul de peste 14 ani, trebuie să existe autorizarea Autorităţii Tutelare; - voinţa de a renunţa trebuie să fie neîndoielnică şi neviciată; - renunţătorul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie; - dreptul subiectiv la care se renunţă nu trebuie să se afle în legătură cu interese de ordine publică ( ex.: în materie de stare civilă şi capacitate a persoanelor), deci partea să poată dispune de el). • Efectele renunţării la dreptul dedus judecăţii sunt mai semnificative decât în cazul renunţării la judecată: - instanţa nu va mai putea statua cu privire la acel proces, căci prin renunţare litigiul se stinge; - reclamantul nu mai poate redeschide acţiunea printrun nou proces; 60

- renunţarea la drept nu împiedică soluţionarea cererii reconvenţionale ori a celei de intervenţie voluntară principală, acestea fiind autonome. • Sub aspectul hotărârii reţinem că: - instanţa va pronunţa o hotărâre (sentinţă în primă instanţă) prin care se respinge ca nefondată acţiunea reclamantului, dispunând şi cu privire la cheltuielile de judecată; - dacă renunţarea la drept s-a făcut în apel, se va pronunţa o decizie prin care hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării; - împotriva hotărârii legea recunoaşte calea de atac a recursului, exercitabilă în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Secţiunea a 3-a Tranzacţia (art.1704-1717 C.civ., art.271-273 C.pr.civ.) • Noţiune: este un contract consensual ce are ca obiect prevenirea pornirii unui proces sau stingerea unui proces început, părţile făcându-şi concesii reciproce. • Condiţiile tranzacţiei sunt, în esenţă, cele cerute la încheierea oricărui contract : - cei care tranzacţionează să aibă deplină capacitate de exerciţiu; reprezentantul celui lipsit de capacitate de exerciţiu, precum şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, trebuie să fi obţinut, în prealabil, autorizarea Autorităţii Tutelare; - consâmţământul să nu fie viciat; - obiectul tranzacţiei să fie licit, moral şi determinat sau determinabil, fiind necesar şi ca legea să nu interzică tranzacţia în materia ce face obiectul litigiului( ex.: nu 61

se poate ceda numele); - tranzacţia trebuie să fie constatată în scris, ea urmând a alcătui dispozitivul hotărârii. • Părţile se pot înfăţişa oricând în instanţă pentru a cere să se ia act de tranzacţia ce au încheiat-o, solicitând darea unei hotărâri care să consfiinţească înţelegerea lor. Când părţile se înfăţişează în instanţă la termenul stabilit pentru judecată, cererea lor poate fi primită chiar de un singur judecător. Dacă părţile se prezintă într-o altă zi decăt cea fixată pentru judecată, se va da o hotărâre în camera de consiliu, cererea lor trebuind primită de completul legal compus. • În ce priveşte efectele tranzacţiei, distingem între: 1) efecte care se ataşează convenţiei, şi anume: - tranzacţia produce un efect executiv cu privire la drepturile asupra căreia părţile şi-au făcut concesii reciproce, în sensul că părţile nu ar mai putea invoca în viitor drepturile stinse prin convenţia lor; - prin tranzacţie litigiul este stins, astfel că instanţa se dezînvesteşte; - părţile renunţă implicit la orice acţiuni viitoare având obiect şi cauză identice cu cele ale convenţiei; - tranzacţia obligă părţile la prestaţiile pe care şi leau asumat prin ea . 2) efecte care se ataşează hotărârii, şi anume: - hotărârea dată de instanţă conferă tranzacţiei valoare autentică; - hotărârea ce consfiinţeşte tranzacţia are forţă executorie, deci poate fi pusă în executare silită pentru realizarea prestaţiilor la care părţile s-au obligat; - hotărârea este lipsită de puterea lucrului judecat. • Hotărârea ce consfiinţeşte tranzacţia poate fi atacată doar cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, calea de 62

atac a apelului fiind suprimată. • Împotriva tranzacţiei, în înţelesul ei de contract( convenţie), părţile pot porni, dacă este cazul, o acţiune distinctă în nulitate absolută sau relativă, în condiţiile dreptului comun. Secţiunea a 4-a Perimarea (art. 248-254 C.pr.civ.) • Noţiune: este o sancţiune procesuală ce are ca efect stingerea procesului ca urmare a lăsării acestuia în relucrare, din vina părţilor, pe durata stabilită de lege. • Conform art.248 C.pr.civ, orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părţii, timp de 1 an în materie civilă şi de 6 luni în materie comercială. • Ca natură juridică, perimarea apare ca o măsură de interes general menită să favorizeze buna administrare a justiţiei (prin ea evitându-se eternizarea proceselor pe rolul instanţelor). • Sub aspectul domeniului de aplicare, este de văzut că din dispoziţiile art. 248 C.pr.civ. se desprinde că perimarea apare ca o cauză de stingere a procesului cu aplicabilitate generală, ea operând atât asupra înaintea primei instanţe, cât şi în căile de atac, privind atât acţiunile prescriptibile, cât şi pe cele imprescriptibile. Perimarea operează atât împotriva incapabililor, cât şi a oricărei alte persoane fizice ori juridice, chiar dacă acestea din urmă ar fi de drept public. • Termenul de perimare are durata de 1 an în materie civilă şi de 6 luni în materie comercială şi se calculează după 63

sistemul stabilit de art.101 alin.3 C.pr.civ..Deşi legea nu stabileşte, in terminis, momentul de la care termenul de perimare începe să curgă, se poate totuşi considera că el începe a curge de la data ultimului act de procedură făcut în cauză şi care nu a fost urmat, din vina părţilor, de alte acte care, în ordinea firească a judecăţii, trebuiau să îi succeadă. • Termenul de perimare este susceptibil de întrerupere(a) şi suspendare(b), astfel: a) Întreruperea este determinată de îndeplinirea, de către partea interesată, a unui act de procedură în vederea judecării pricinii( art. 249 C.pr.civ). Este de văzut aici şi că: - în cazul coparticipării procesuale, actul de procedură întreruptiv de perimare al dintre reclamanţi sau pârâţi le profită şi celorlalţi; - întreruperea curgerii termenului de perimare are ca efect că durata scursă până la intervenirea actului întreruptiv nu se ia în calculul unui nou termen de perimare ce ar începe să curgă. b) Suspendarea (art.250 C.pr.civ.) termenului de perimare este angajată în următoarele situaţii: Ø cât timp se menţine suspendarea judecăţii dispusă de instanţă în cazurile prevăzute de art.244 C.pr.civ, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, însă numai dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată; Ø timp de 3 luni de la data la care s-a petrecut vreuna din faptele care,în temeiul art.243 C.pr.civ, a determinat suspendarea de drept a judecăţii, însă numai dacă o asemenea faptă s-a ivit în ultimele 6 luni ale termenului de perimare; Ø cât timp partea este împiedicată să stăruie în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa ei. - după încetarea suspendării curgerea termenului de perimare se va relua, în calculul termenului urmând a 64

intra şi perioada scursă anterior suspendării. • Condiţiile perimării sunt: - să existe o învestire a instanţei cu o cerere care implică desfăşurarea unei activităţi de judecată în primă instanţă ori în căile de atac; - cauza să fi rămas în nelucrare timp de 1 an în materie civilă şi de 6 luni în materie comercială; - rămânerea cauzei în nelucrare să se datoreze culpei părţii. Culpa părţii nu poate fi reţinută dacă: Ø actul de procedură trebuia îndeplinit din oficiu (ex.: instanţa nu a fixat termenul de judecată, deşi avea această obligaţie) ; Ø fără vina părţii, cererea nu a ajuns la instanţa competentă (ex.: în cazul declinării competenţei, când s-a omis trimiterea dosarului către instanţa în favoarea căreia s-a declinat competenţa); Ø fără vina părţii nu s-a putut stabili termen de judecată; - să nu existe o cauză de stingere a procesului prevăzută de o normă specială (ex.: conform art. 618 alin.2 C.pr.civ., acţiunea de divorţ se stinge prin împăcare, aceasta prevalând chiar dacă termenul de perimare s-ar afla împlinit). • Procedura de constatare a perimării este următoarea: - perimarea poate fi constatată din oficiu de către instanţă, sau cerută de partea interesată sau de către procuror când participă la judecată; - când cauza se află încă în nelucrare, dar se apreciază că termenul de perimare s-a împlinit, instanţa din oficiu ori la cererea părţii interesate sau a procurorului va fixa de urgenţă un termen, pentru care va cita părţile, totodată dispunând ca grefa să întocmească o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea; 65

-

-

- când după împlinirea termenului de perimare judecarea pricinii a fost reluată şi se află în desfăşurare, iar instanţa din oficiu, partea interesată sau procurorul observă că pricina rămăsese anterior în nelucrare timp de 1 an în materie civilă şi de 6 luni în materie comercială, se va putea invoca excepţia de perimare; totuşi, perimarea cererii de chemare în judecată nu va putea fi invocată întâia oară în apel. • În ce priveşte soluţionarea cererii de constatare a perimării sau a excepţiei de perimare, dacă instanţa apreciază că perimarea nu a operat, pronunţă o încheiere care poate fi atacată doar o dată cu fondul procesului; dacă se constată împlinirea termenului de perimare, instanţa va pronunţa o hotărâre ce poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. • Împotriva hotărârii ce constată perimarea poate fi exercitată, în limitele legii, şi calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, însă nu şi aceea a revizuirii, căci o asemenea hotărâre nu evocă fondul cauzei. • Efectele perimării sunt: - perimarea stinge retroactiv procesul civil, astfel că părţile sunt repuse în situaţia anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, fiind înlăturate toate efectele generate de introducerea acesteia. Cu toate acestea, dacă se va porni un nou proces identic cu cel perimat, părţile vor putea folosi în acest al doilea proces dovezile administrate în primul, afară de cazul în care noua instanţă apreciază că se impune refacerea lor; - perimarea nu afectează dreptul subiectiv şi nici dreptul la acţiune, astfel că partea interesată va putea porni un nou proces sub condiţia de a se mai afla în interiorul termenului de prescripţie a dreptului la acţiune. Totuşi, când s-a perimat o cerere de apel 66

sau recurs, hotărârea atacată prin aceste căi de atac devine irevocabilă, intrând în puterea lucrului judecat. Secţiunea a 5-a Perimarea executării silite

•

• Conform art.389 alin.1 C.pr civ, dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de executare, executarea silită se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei. • De pe temeiul acestui text de lege, conchidem că sunt condiţii ale perimării executarii silite următoarele: - să existe o învestire a organului de executare silită cu o cerere de executare; - executarea să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni; - rămânerea în nelucrare să se datoreze creditorului; - executarea să nu se fi stins anterior perimării dintro altă cauză. Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act ce face parte din procedura execuţională, act ce nu a fost urmat de altele ce ar fi trebuit iniţiate sau îndeplinite de către creditor. Secţiunea a 6-a Decesul uneia din părţi pe timpul judecăţii • Atrage, în mod obişnuit, suspendarea de drept a judecăţii în temeiul art.243 alin.1 C.pr.civ., afară de cazul în care partea interesată cere amânarea judecăţii şi acordarea unui 67

termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor părţii decedate. • Cu titlu de excepţie, decesul uneia din părţi atrage nu suspendarea, ci stingerea judecăţii, precum: Ø în cazul acţiunilor strict personale şi netransmisibile (ex.: în cazul decesului unuia din soţi într-o acţiune în anularea căsătoriei, căci căsătoria încetează prin deces, astfel că judecata se va stinge); Ø când litigiul se stinge prin dispariţia obiectului său (ex.: dacă unul din soţi decedează pe timpul procesului de divorţ, dosarul se va închide, căci căsătoria a încetat). Secţiunea a 7-a Concilierea părţilor • Sunt de avut în vedere acele situaţii în care legea impune concilierea părţilor sau încercarea de conciliere a lor, precum: - conform art.131 C.pr.civ, în faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor, ei putând solicita înfăţişarea personală a părţilor în instanţă, chiar dacă ele au un reprezentant. Dacă părţile se împacă, judecătorul va constata condiţiile împăcării în cuprinsul hotărârii ce o va da, hotărârea fiind supusă doar recursului; - conform art.613 C.pr.civ, preşedintele instanţei, primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi de împăcare; acţiunea de divorţ se stinge prin împăcare în orice fază a procesului (art. 618 alin.(2) C.pr.civ.); - conform art.673/4 C.pr.civ. în cazul procesului de partaj instanţa va stărui ca părţile să îşi împartă bunurile 68

prin bună învoială, astfel că dacă părţile ajung la o înţelegere instanţa va hotărî potrivit învoielii lor, putând pronunţa o hotărâre parţială când înţelegerea priveşte doar împărţirea anumitor bunuri şi continuând procesul cu privire la celelalte; - conform art.720/7 C. pr. civ, în litigiile comerciale instanţa este datoare să stăruie, în tot cursul procesului, pentru soluţionarea lui, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, constatată prin hotărâre irevocabilă şi executorie.

69

Titlul III Actele şi termenele procedurale

Capitolul I Actele de procedură

Noţiune: denumim act de procedură orice manifestare de voinţă sau operaţiune juridică, în forma prevăzută de lege, făcută pentru declanşarea procesului civil ori în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată sau de către ceilalţi participanţi la proces. Spre deosebire de dreptul material, unde prin act juridic este desemnată doar operaţiunea juridică (negotium iuris), în dreptul procesual prin act de procedură înţelegem atât operaţiunea juridică (ex.: introducerea cererii de chemare în judecată), cât şi actul scris (înscrisul) care o constată (ex.: cererea de chemare în judecată).

Secţiunea 1-a Categorii de acte procedurale: - după conţinutul lor, distingem: Ø acte procedurale care exprimă o manifestare de voinţă (ex.: cererea de chemare în judecată, declararea unei căi de atac); Ø acte procedurale care constată o operaţiune 70

procedurală (ex.: citaţia, dovada de îndeplinire a procedurii de citare); Ø acte care conţin o manifestare de cunoaştere (ex.: mărturisirea); - după locul îndeplinirii lor, distingem: Ø acte judiciare (făcute în desfăşurarea unei proceduri judiciare ori de executare silită (ex.: pronunţarea hotărârii, învestirea hotărârii cu formulă executorie); Ø acte extrajudiciare, adică preliminare sau succesive judecăţii, făcute de un auxiliar al justiţiei în afara oricărei proceduri angajate înaintea instanţei (ex.: somaţia de plată în cadrul executării silite), sau în cursul judecăţii dar în afara instanţei (ex.: expertiza). - după autorul actului, distingem: Ø acte ale părţilor (ex.: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea); Ø acte ale instanţei (ex.: hotărârea judecătorească); Ø acte ale altor participanţi în proces (ex.: depoziţia martorului, raportul de expertiză). - după faza procesuală în care intervin, distingem: Ø acte procedurale pregătitoare ale judecăţii (ex.: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea); Ø acte procedurale proprii judecăţii (ex.: hotărârea judecătorească); Ø acte procedurale posterioare judecăţii (ex.: actele specifice executării silite).

Secţiunea a 2-a Forma şi conţinutul actului de procedură

71

• Actul de procedură trebuie să fie, în regulă, întocmit în scris. Chiar dacă un act este făcut, iniţial, oral, el va fi consemnat în scris. • Actul de procedură trebuie făcut în limba română. • Actul de procedură trebuie, în regulă, făcut într-o formă determinată. • În regulă, actul de procedură trebuie să cuprindă următoarele elemente: arătarea instanţei; arătarea numelui, domiciliului (denumirii sau sediului) părţilor şi ale reprezentatului; obiectul actului; semnătura.

Secţiunea a 3-a Cererea de chemare în judecată Noţiune: este actul de procedură prin care reclamantul, punând în mişcare acţiunea civilă şi, totodată, învestind prin aceasta instanţa cu soluţionarea ei, îşi formulează pretenţiile faţă de cel chemat în judecată, solicitând concursul instanţei pentru satisfacerea lor. A) Forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată • Cererea trebuie făcută în scris şi în limba română, urmând a avea următorul conţinut: a) arătarea instanţei căreia îi este adresată; b) arătarea numelui, prenumelui, a domiciliului sau reşedinţei părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, el are şi obligaţia de a-şi alege domiciliu în România şi de a-l menţiona în cerere, la 72

acest domiciliu urmând a-i fi comunicate actele de procedură în legătură cu procesul; c) numele, prenumele şi calitatea (reprezentant legal, convenţional sau judiciar) celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional; d) obiectul cererii şi valoarea lui, după aprecierea reclamantului, atunci când aprecierea este cu putinţă; e) motivele de fapt şi de drept ale cererii; f) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; g) semnătura reclamantului ori a celui împuternicit legal, judiciar sau convenţional cu dreptul de a introduce cererea de chemare în judecată. • Sancţiunea lipsei acestor elemente ale cererii de chemare în judecată: a) lipsa numelui părţilor, a obiectului cererii sau semnăturii este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art.133 alin.1 C.pr.civ. Cu toate acestea, prevederile alin.2 al aceluiaşi articol dispun că lipsa semnăturii poate fi complinită oricând în cursul judecăţii, reclamantul trebuind să semneze în chiar ziua invocării lipsei semnăturii dacă este de faţă ori, dacă nu este de faţă la invocarea acestei excepţii, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare; b) când prin cerere nu s-au arătat dovezile, reclamantul le mai poate propune în condiţiile art.132 C.pr.civ. şi ale art.138 C.pr.civ. sau, dacă pârâtul este de acord, oricând în timpul judecăţii; c) pentru celelalte elemente de conţinut ale cererii, se aplică prevederile art.105 alin.2 C.pr.civ. privitoare la nulitatea actului de procedură. Notă: Sancţiunea nulităţii cererii de chemare în judecată tinde, uneori, să devină subsidiară, ei fiindu-i preferată aceea a suspendării judecăţii în condiţiile art.155/1 C.pr.civ. (în raport de care atunci când desfăşurarea normală a 73

procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite la primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, aceasta urmând a fi reluată doar după îndeplinirea obligaţiilor). B) Timbrarea cererii de chemare în judecată • Acţiunile sau cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt, în regulă, supuse taxei judiciare de timbru şi timbrului judiciar determinate prin lege, taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar trebuind plătite anticipat, sub sancţiunea anulării acţiunii sau cererii. Cu caracter excepţional, instanţele pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând însă partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. • Determinarea în concret a cuantumului taxei de timbru se face de către instanţa de judecată, împotriva modului de stabilire putându-se formula cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de un alt complet, prin încheiere irevocabilă. C) Efectele introducerii cererii de chemare în judecată sunt de două feluri: procedurale (a) şi substanţiale (b). a) Efectele procedurale provocate de introducerea cererii de chemare în judecată sunt, în principal, două: 1) cererea de chemare în judecată creează instanţa, în sensul că prin ea se deschide judecata, creându-se între părţi o situaţie juridică nouă, de natură procedurală, precum şi un nou raport juridic între părţi şi instanţă. • Din această creare de noi raporturi juridice rezultă următoarele consecinţe: - părţile dobândesc drepturi şi obligaţii procesuale; - cererea de chemare în judecată delimitează cadrul 74

procesual în care se va desfăşura judecata, stabilind părţile, obiectul şi cauza litigiului; - părţile au obligaţia de a compărea în faţa instanţei, altfel putându-se ajunge la respingerea cererii ca nesusţinută (art.616 C.pr.civ.), suspendarea judecăţii (art.242 alin.1 pct.2 C.pr.civ.) sau judecarea cauzei în lipsa părţilor (art.242 alin.2 C.pr.civ.); - părţile sunt obligate să stăruie în judecată, altfel putând interveni, în condiţiile legii, perimarea; - părţile au dreptul şi obligaţia de a depune concluzii în fond, în caz contrar instanţa urmând a statua numai în considerarea susţinerilor făcute prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare; 2) cererea de chemare în judecată semnifică sesizarea şi învestirea instanţei cu soluţionarea litigiului. b) Efectele substanţiale (de fond) provocate de introducerea cererii de chemare în judecată sunt următoarele: 1) întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune. Pentru a opera o asemenea întrerupere, este necesară îndeplinirea anumitor condiţii, şi anume: a) cererea de chemare în judecată, chiar dacă poartă o denumire greşită, trebuie să fie o veritabilă cerere introductivă de instanţă, deci să tindă la învestirea unui organ jurisdicţional şi la recunoaşterea unui drept litigios; b) cererea de chemare în judecată trebuie să fie efectivă, adică făcută în scopul de a fi admisă; c) cererea să fie admisă printr-o hotărâre irevocabilă (căci numai astfel efectul de întrerupere a prescripţiei, iniţial provizoriu, se definitivează); Întinderea efectului de întrerupere a prescripţiei este limitată sub următoarele aspecte: a) întreruperea priveşte doar acţiunea ataşată dreptului subiectiv dedus judecăţii; b) în regulă, întreruperea prescripţiei profită numai 75

titularului dreptului alegat şi produce efecte numai împotriva celui care a fost chemat în judecată (pârâtului) sau a terţilor care au intervenit voluntar în favoarea lui; c) întreruperea prescripţiei operează cât timp durează judecata, încetând odată cu ultimul act de procedură; 2) Cererea de chemare în judecată provoacă punerea în întârziere a pârâtului, ceea ce are următoarele consecinţe: a) pârâtul începe a datora daune moratorii; b) dacă litigiul are ca obiect un bun frugifer, pârâtul posesor începe a datora fructele acestui bun; c) dacă litigiul are ca obiect predarea unui bun cert, riscul pierii bunului trece asupra pârâtului. 3) Cererea de chemare în judecată transmite moştenitorilor unele din acţiunile strict personale ale celui decedat, în sensul că aceste acţiuni pot fi continuate de moştenitori (ex.: acţiunea în stabilirea paternităţii, acţiunea în tăgada paternităţii, acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine). D) Obligaţiile instanţei la primirea cererii de chemare în judecată • Preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte va verifica dacă aceasta întruneşte condiţiile prevăzute de lege. • Dacă se constată existenţa unor lipsuri i se va pune în vedere reclamantului să completeze sau să modifice cererea în mod corespunzător. Completarea se va face de îndată, iar dacă nu este posibilă în acel moment, cererea se va înregistra şi i se va da părţii un termen scurt pentru completare. • Dacă cererea a fost trimisă prin poştă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei, pentru a le completa în termenul stabilit de preşedinte (judecător), fiind totodată încunoştiinţat că neîndeplinirea în acest termen a 76

•

•

•

•

•

obligaţiilor atrage suspendarea judecăţii. În cazul în care constată că cererea îndeplineşte cerinţele legale, preşedintele fixează termenul de judecată, care va fi dat reclamantului în cunoştinţă sub luare de semnătură, dacă este prezent. Termenul de judecată va fi astfel stabilit încât de la data primirii citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în pricinile urgente cel puţin 5 zile. Preşedintele va dispune ca pârâtul să fie citat pentru primul termen de judecată, alături de citaţie urmând a-i fi comunicate şi o copie a cererii de chemare în judecată, precum şi copii de pe înscrisurile depuse de reclamant în probaţiune, punându-i-se în vedere că este obligat de a depune întâmpinare cu cel puţin 5 zile înaintea judecăţii. Dacă pârâtul locuieşte în străinătate, preşedintele va putea fixa un termen mai îndelungat, prin citaţie pârâtul trebuind informat că are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România, la acest domiciliu urmând a-i fi făcute comunicările privind procesul. Când pârâtul nu se conformează acestei obligaţii, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii. În condiţiile legii, preşedintele va putea, imediat după primirea cererii, să încuviinţeze luarea de măsuri asigurătorii, de asigurare a dovezilor şi pentru constatarea unei situaţii de fapt ori să dispună citarea pârâtului la interogatoriu, precum şi să ia orice alte măsuri în legătură cu administrarea probelor.

Secţiunea a 4-a

77

Întâmpinarea (art.115-118 C.pr.civ.) Noţiune: este actul de procedură prin care pârâtul, înainte de începerea dezbaterilor orale, îşi înfăţişează excepţiile procesuale, apărările de fond şi dovezile faţă de cererea reclamantului. A. Conţinutul întâmpinării • Conform art.115 C.pr.civ., întâmpinarea trebuie să cuprindă: a) excepţiile procesuale pe care pârâtul înţelege să le invoce; b) răspunsul la pretenţiile reclamantului, inclusiv cu privire la motivele de fapt şi drept ale cererii acestuia; c) dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere; d) semnătura. B. Regimul procedural al întâmpinării : • Depunerea întâmpinării este obligatorie atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac, afară de cazurile în care legea ar prevede altfel. • Întâmpinarea trebuie depusă în atâtea copii câţi reclamanţi sunt, afară de cazul în care reclamanţii au un singur reprezentant sau dacă reclamantul stă în judecată în mai multe calităţi juridice, caz în care se depune o singură copie. • Întâmpinarea nu se comunică reclamantului. • Întâmpinarea trebuie depusă la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. C. Sancţiunea nedepunerii întâmpinării 78

• Nedepunerea întâmpinării atrage decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepţii procesuale privitoare la neregularităţi procedurale săvârşite până la momentul depunerii întâmpinării, afară de excepţiile de ordine publică (absolute). • Atrage, de asemenea, decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe, afară doar de cazul în care s-ar afla sub incidenţa dispoziţiilor art.138 C.pr.civ. ori dacă reclamantul este acord cu propunerea de dovezi peste termenul legal. • Dacă pârâtul nu este asistat sau reprezentat de avocat şi nu a depus întâmpinare, preşedintele îi va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile procesuale, probele şi toate mijloacele de apărare, care vor fi consemnate în încheierea de şedinţă. La cererea acestui pârât, instanţa îi va acorda un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării. Secţiunea a 5-a Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură Noţiune : comunicarea este actul de procedură şi, totodată, mijlocul tehnic de aducere la cunoştinţă a unui act procedural îndeplinit şi care trebuie cunoscut de către părţi (ex.: comunicarea cererii de chemare în judecată, a hotărârii judecătoreşti, a citaţiei). Necesitatea, scopul şi importanţa comunicării actelor de procedură

citării

părţilor

şi

• Conform art.85 C.pr.civ., judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea 79

părţilor, afară numai dacă legea dispune altfel; corelativ, art.107 C.pr.civ. stabileşte că preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte la termenul de judecată nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii. Astfel fiind, regula este citarea părţilor, excepţiile de la această regulă trebuind să fie expres prevăzute de lege (ex.: art.581 C.pr.civ., 236 C.pr.civ.). • Conform legii, sunt admise două excepţii de ordin general de la regula citării: a) dacă partea se prezintă în instanţă personal sau prin mandatar, deşi nu a fost citată sau citarea nu s-a realizat în formele prevăzute de lege, prezenţa părţii acoperă orice vicii de procedură (art.89 alin.2 C.pr.civ.); partea este totuşi îndreptăţită să ceară amânarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea, când citaţia nu i s-a înmânat în termen; b) partea care a fost prezentă, chiar şi prin mandatar (“prezenţă juridică”) la unul din termenele de judecată, nu va mai fi citată la termenele următoare, ea având termen în cunoştinţă. La fel, partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termen în cunoştinţă. Totuşi, termenul în cunoştinţă nu operează în următoarele situaţii: în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată; în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; în cazul în care procesul se repune pe rol; în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor. • Scopul şi importanţa citării privesc necesitatea asigurării contradictorialităţii şi dreptului la apărare al părţilor în procesul civil. • Scopul şi importanţa comunicării privesc fie necesitatea asigurării dreptului la apărare al părţilor (ex.: comunicarea cererii de chemare în judecată), fie determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de 80

îndeplinire a unui act de procedură (ex.: comunicarea hotărârii judecătoreşti). C. Cuprinsul citaţiei • Citaţia trebuie să cuprindă: 1) numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului; 2) arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare; 3) arătarea instanţei şi a sediului ei; 4) numele, domiciliul şi calitatea celui citat; 5) numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii; 6) alte menţiuni prevăzute de lege; 7) parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului. • Cu privire la menţiunile de la punctele 2,3,4 şi 7, art.89 alin.2 C.pr.civ. arată expres că lipsa lor atrage nulitatea citării. • Citaţia este un act oficial (emanând de la instanţă), un înscris cu valoare probatorie (dovedeşte îndeplinirea de către instanţă a obligaţiei de a cita părţile), autentic şi solemn. • Dovada citării se poate face exclusiv prin adeverinţa de primire a citaţiei, iar nu şi prin alte mijloace de dovadă. D. Comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură • Conform art.86 C.pr.civ., comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se face din oficiu, de către instanţă, prin agenţii ei procedurali sau prin orice alt salariat al instanţei; de asemenea, prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul, în acest din urmă caz instanţa solicitată fiind obligată să ia de îndată măsurile necesare şi să trimită instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii. Când comunicarea citaţiei în aceste condiţii nu este posibilă, ea se face prin poştă prin scrisoare 81

recomandată cu dovadă de primire sau prin alt mijloc ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. • Sub aspectul momentului până la care trebuie făcută comunicarea, legea impune două reguli: 1. sub sancţiunea nulităţii, citaţia trebuie comunicată părţii cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. Totuşi, termenul de 5 zile poate fi scurtat de către instanţă în pricinile apreciate ca urgente; 2. nici un act de procedură nu poate fi comunicat în zilele de sărbătoare legală, afară doar de cazurile grabnice şi numai cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui. • Sub aspectul citării şi comunicării actelor de procedură, sunt de avut în vedere mai multe ipoteze în ceea ce priveşte locul citării, dintre care amintim: o în cazul părţii domiciliate în România, citarea se face, în mod obişnuit la la domiciliul sau reşedinţa părţii; ea se poate face şi în orice alt loc, însă numai când partea primeşte citaţia: o statul, judeţul, comuna şi celelalte persoane juridice de drept public, vor fi citaţi la sediul central al administraţiei respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administraţiei; o persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, vor fi citate la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei; o asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de conducere, vor fi citate la sediul administraţiei lor; o cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi falimentului vor fi citaţi prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar; o cei incapabili vor fi citaţi prin reprezentanţii lor legali. În caz de numire a unui curator special, citarea 82

se va face prin acest curator; o personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României, cetăţenii români trimişi ca funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc cu ei, aflaţi în străinătate, vor fi citaţi prin Ministerul Afacerilor Externe. Cetăţenii români, alţii decât cei prevăzţi în aliniatul precedent, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, vor fi citaţi prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei care i-au trimis; o în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, vor fi citaţi printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire; o cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, vor fi citaţi potrivit art. 95 C.pr.civ. o moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, vor fi citaţi printr-un curator special, numit de instanţă; o comunicarea făcută unor persoane fizice aflate în situaţii speciale implică observarea dispoziţiilr legale care o reglementează – art. 87, 90 pct. 6 şi 10 C.pr.civ. (ex.: echipajul unui vas de comerţ, deţinuţii, bolnavii internaţi în spital, incapabilii, moştenitorii până la intervenirea în proces, militarii). E. Dovada comunicării • Se face prin procesul-verbal întocmit de cel însărcinat cu comunicarea actelor de procedură. • Elementele de conţinut ale acestui proces-verbal sunt arătate prin art.100 C.pr.civ. 83

• Acest proces-verbal este un act solemn şi autentic, el făcând dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.

Secţiunea a 6-a Nulitatea actelor de procedură A. Noţiune: Nulitatea actului de procedură este sancţiunea care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească, acele efecte ale actului de procedură ce sunt potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile legale referitoare la condiţiile sale de validitate. B. Cazurile de nulitate • Art.105 C.pr.civ. consacră două cazuri de nulitate a actelor de procedură: 1. îndeplinirea actului de o instanţă necompetentă; 2. îndeplinirea actului cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent . • Acest al doilea caz de nulitate presupune îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: a) îndeplinirea actelor de procedură să se fi făcut cu neobservarea formelor legale, deci, generic, cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil privitoare la forma actelor de procedură. - în această primă condiţie, înţeleasă larg, se include şi ipoteza în care actul este îndeplinit de un funcţionar necompetent, prin funcţionar urmând a înţelege nu doar funcţionarul judecătoresc (grefierul), ci şi orice altă persoană împuternicită de lege sau de către instanţă cu îndeplinirea unor acte de procedură. b) să se fi pricinuit o vătămare ca urmare a 84

îndeplinirii actului cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent; - prin vătămare vom înţelege atât prejudiciile materiale, cât şi prejudiciile procesuale în sens larg, instanţa urmând a aprecia în concret existenţa vătămării; - vătămarea poate privi atât interesele părţilor, cât şi cele care exced interesului părţilor, dar sunt în legătură cu buna administrare a justiţiei (ex.:publicitatea dezbaterilor; pronunţarea hotărârii în şedinţa publică); c) vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului; - nulitatea rămâne, deci, o măsură extremă, urmând a fi angajată doar dacă nu există alt mijloc procedural prin care să se înlăture vătămarea, fiind de văzut şi că art.106 alin.2 C.pr.civ. stabileşte că judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură. C. Clasificarea nulităţilor a) după finalitatea sancţiunii instituite de legiuitor nulităţile pot fi: - absolute (de ordine publică), ce intervin în cazul încălcării unor norme imperative; - relative, ce intervin în cazul încălcării unor norme dispozitive. b) după cum sunt sau nu expres prevăzute de lege deosebim: - nulităţii exprese (textuale), adică cele prevăzute formal de lege; - nulităţi virtuale (implicite), adică cele ce rezultă din spiritul legii. Interesul practic al acestei clasificări are în vedere că în cazul nulităţilor exprese vătămarea se presupune până la 85

dovada contrarie (art.105 alin.2 teza finală C.pr.civ.). c) după întinderea efectelor lor, deosebim: - nulităţi proprii, adică cele circumscrise actului de procedură făcut cu neobservarea formelor legale; - nulităţi derivate, produse prin iradiere de la un act anterior nul către un act subsecvent ce a fost, prin el însuşi, valabil încheiat. d) după întinderea efectelor distructive, distingem: - nulităţi totale (afectează întregul act); - nulităţi parţiale (afectează doar o parte a actului de procedură). D. Regimul procedural al nulităţii • Sub aspectul modului de invocare, trebuie distins între regimul procedural aplicabil nulităţilor absolute, respectiv nulităţilor relative, astfel: a) dacă nulitatea este absolută, ea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de instanţă din oficiu şi de către reprezentantul Ministerului Public când acesta participă la judecată; dacă nulitatea este relativă, ea poate fi invocată doar de către partea interesată; b) dacă nulitatea este absolută, ea poate fi invocată în orice stare a pricinii; dacă nulitatea este relativă, ea poate fi invocată doar până la prima zi de înfăţişare ce urmează săvârşirii neregularităţii şi înainte de a pune concluzii în fond; c) renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate, precum şi confirmarea actului anulabil sau acoperirea cauzei de nulitate sunt posibile doar în cazul nulităţilor relative, iar nu şi în cazul nulităţilor absolute. • Sub aspectul mijloacelor de invocare, reţinem că nulitatea, fie ea absolută sau relativă, se invocă pe cale de excepţie, dar, în condiţiile legii, poate fi invocată şi 86

pe calea apelului, recursului, contestaţiei în anulare, revizuirii şi, în cadrul executării, pe calea contestaţiei la executare. • În sistemul nostru procesual, nulităţile sunt întotdeauna judiciare, astfel că instanţa trebuie să constate şi să pronunţe nulitatea, aceasta neoperând de drept. E. Efectele nulităţii actului de procedură • Unele efecte ale nulităţii sunt directe, altele indirecte. - efecte directe: a) invalidarea actului de procedură anulat, cu consecinţa lipsirii lui totale sau parţiale de efecte. Totuşi, nulitatea afectează doar funcţia procedurală a actului, el putând însă produce alte efecte (ex.: dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată pentru un viciu de formă, mărturisirea făcută de reclamant în cadrul ei este validă); b) invalidarea actului dă, în anumite situaţii, dreptul de a regulariza actul viciat prin refacerea lui; - efecte indirecte: a) uneori, nulitatea iradiază şi către alte acte procedurale, aflate într-o relaţie de dependenţă cu actul anulat (ex.: nulitatea unei încheieri premergătoare atrage şi nulitatea hotărârii finale); b) uneori, nulitatea actului de procedură poate afecta şi dreptul subiectiv (ex. cererea de apel declarată nulă nu poate fi făcută din nou, căci s-a împlinit termenul de apel).

87

Capitolul II Termenele de procedură

Noţiune: termenul procedural desemnează timpul stabilit pentru a se îndeplini un act de procedură sau în care, dimpotrivă, este interzisă îndeplinirea unui asemenea act. Secţiunea 1 –a Categorii de termene procedurale a) după sursa (izvorul) lor, distingem: - termene legale (stabilite prin lege); - termene judecătoreşti (stabilite de instanţă sau de preşedintele ei); - termene convenţionale (convenite de părţi, atunci când legea le îngăduie – în materia arbitrajului, spre ex.). b) după caracterul (scopul) lor, distingem: -termene imperative (cele în interiorul cărora trebuie să se manifeste o anumită conduită procesuală, fie în sensul exercitării unui drept procesual sau îndeplinirii unui act procesual (termene imperative onerative), fie în sensul abţinerii de la exercitarea dreptului sau efectuarea actului (termene imperative prohibitive); -termene de recomandare (cele în care este indicat să se efectueze anumite acte de procedură ori să se realizeze anumite activităţi procesuale). c) după efectul pe care îl produc, distingem: - termene absolute (obligatorii pentru părţi şi instanţă, a căror nerespectare atrage lipsa de validitate a actului de procedură sau decăderea dintr-un drept procesual); 88

- termene relative (care nu atrag nulitatea sau decăderea, dar care pot atrage alte sancţiuni). Secţiunea a 2-a Durata termenelor de procedură • Orice termen presupune o durată, având un punct de pornire (dies a quo) şi un punct de împlinire (dies a quem). • De regulă, momentul de pornire este cel al comunicării actului de procedură (art.102 C.pr.civ.), afară de cazurile când legea ar dispune altfel. • Expres şi limitativ, legea stabileşte anumite situaţii de echipolenţă (echivalenţă), când termenul curge de la un alt moment decât cel al comunicării actului de procedură, astfel: a) termenul curge, împotriva părţii care a cerut comunicarea actului de procedură cu cealaltă parte, de la data când s-a cerut comunicarea (art.102 alin.2 C.pr.civ.); b) termenul de apel (recurs) curge, când comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somaţia de executare, de la data acestei comunicări (art.284 alin.2 C.pr.civ.); c) dacă o parte declară apel (recurs) înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se consideră comunicată la data depunerii cererii (art.284 alin.3 C.pr.civ.) Modul de calcul al termenelor de procedură: • Termenele stabilite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare. • Termenele stabilite pe zile se calculează după sistemul 89

exclusiv, pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua de plecare, nici ziua când termenul s-a împlinit. Ziua începe la ora 0 şi se termină la ora 24 a zilei de împlinire a termenului. • Termenele stabilite pe săptămâni, luni sau ani sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. Totuşi, dacă termenele, inclusiv cele pe zile, se sfârşesc într-o zi de sărbătoare legală, sau când termenul este suspendat, ele se vor prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare. Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, sfârşeşte întro lună care nu are o asemenea zi, se va considera împlinit în cea din urmă zi a lunii. Secţiunea a 3-a Decăderea 1) Noţiune: este sancţiunea ce are ca efect pierderea de către parte a unui drept subiectiv procesual ca urmare a neexercitării lui sau a neefectuării unui anumit act de procedură în termenul prevăzut de lege. Notă: nu nerespectarea oricărui termen procedural atrage decăderea, ci doar a termenelor legale, imperative, onerative şi absolute. 2) Cazurile în care intervine decăderea sunt: a) când legea stabileşte un termen fix (cu o durată predeterminată) pentru exercitarea dreptului sau pentru îndeplinirea actului procedural şi partea a lăsat să expire acel termen (ex.: termenul de declarare a apelului sau recursului); b) când legea stabileşte o anumită etapă sau moment procesual pentru exercitarea dreptului sau împlinirea actului, iar partea nu şi-a exercitat dreptul 90

sau nu a îndeplinit actul până la acea etapă sau la acel moment (ex.: în ipoteza prevăzută de art.132 alin.1 C.pr.civ.); c) când legea stabileşte o anumită ordine în îndeplinirea actelor de procedură, iar partea nu a respectat-o (ex.: nulitatea relativă trebuie invocată la prima zi de înfăţişare ce urmează săvârşirii neregularităţii şi înainte de a pune concluzii în fond). 3) Ipotezele în care decăderea poate fi înlăturată sunt următoarele: a) când legea o prevede expres (ex. art. 170 alin.(4) C.pr.civ.); b) când partea dovedeşte că a fost împiedicată să acţioneze pe întreaga durată a termenului dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei; c) când partea interesată a renunţat la dreptul de a invoca decăderea (în cazul decăderii relative); d) când decăderea priveşte pe una din părţile aflate în litisconsorţiu conform art.48 alin.2 C.pr.civ., caz în care actul de procedură al coparticipantului va profita şi părţii faţă de care decăderea s-a produs. 4) Regimul procedural al decăderii este acelaşi, în principiu, cu cel al nulităţii actului de procedură, trebuind văzut dacă norma ce stabileşte termenul este imperativă sau dispozitivă. 5) Efectele decăderii sunt, în principal, două: a) pierderea dreptului subiectiv procesual recunoscut de lege părţii ce trebuia să acţioneze; b) ineficienţa actului procedural tardiv. 6) Repunerea în termen • Conform art.103 alin.1 c.pr.civ. neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea a fost împiedicată să acţioneze dintr-o împrejurare mai presus 91

de voinţa sa; în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen trebuind arătate şi motivele împiedicării. • În aplicarea acestor prevederi legale, rezultă că sunt condiţiile ale repunerii în termen următoarele: a) partea să formuleze o cerere de repunere în termen în 15 zile de la încetarea împiedicării, arătând şi motivele care au împiedicat-o să acţioneze; b) în acelaşi termen de 15 zile partea trebuie să îndeplinească actul; c) partea să facă dovada unei împrejurări mai presus de voinţa sa ce a împiedicat-o să acţioneze, deci care, chiar fără a valora forţă majoră, îi exclude culpa; • Instanţa se pronunţă asupra cererii de repunere în termen printr-o încheiere atacabilă o dată cu hotărârea finală.

92

Titlul IV Competenţa instanţelor judecătoreşti

Noţiune: semnifică ansamblul prerogativelor jurisdicţionale recunoscute de lege instanţelor judecătoreşti.

Secţiunea 1-a: Clasificarea normelor de competenţă Presupune următoarele distincţii: 1. Norme de competenţă: a) generală (norme care stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti în raport cu a altor organe cu activitate jurisdicţională); b) jurisdicţională (norme ce determină competenţa instanţelor judecătoreşti, unele faţă de altele). 2. Norme de competenţă jurisdicţională: a) de atribuţiune vizează repartizarea pe verticală (ierarhică) a atribuţiilor jurisdicţionale ale instanţelor, deci între instanţe de grade diferite); b) teritorială (vizează repartizarea puterii de jurisdicţie între instanţe de acelaşi grad). La rândul ei competenţa de atribuţiune poate fi: a) funcţională (după felul atribuţiilor jurisdicţionale); b) procesuală (după natura, obiectul sau valoarea litigiului dedus judecăţii). Natura normelor cu privire la competenţă: 93

- norme imperative (cele de competenţă generală, materială şi teritorială exlcusivă); - norme dispozitive (normele de competenţă teritorială, altele decât cele de competenţă teritorială exclusivă).

Secţiunea a 2-a Principiile reglementării competenţei Sunt în principal, următoarele: 1. competenţa instanţelor este aceeaşi pentru toţi (principiul exprimă egalitatea între cetăţeni). 2. competenţa instanţelor este legală (adică stabilită prin lege). 3. instanţa nu poate delega justiţia (în sensul că instanţele nu îşi pot transfera atribuţiile jurisdicţionale către alte organe, afară de cazul în care, în mod excepţional, legea ar permite aceasta). 4. instanţa îşi exercită atribuţiile de judecată numai în circumscripţia sa teritorială. 5. competenţa instanţei este subiectivată prin acţiunea civilă. 6. instanţele judecătoreşti sunt înzestrate cu plenitudine de competenţă (însemnând că justiţia se înfăptuieşte în regulă de către instanţele judecătoreşti). 7. judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei (însemnând că instanţa sesizată prin cererea de chemare în judecată este competentă să statueze şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului). 8. accesoriul urmează soarta principalului (în sensul că cererile accesorii şi incidentale intră în competenţa 94

instanţei învestite cu soluţionarea cererii principale). 9. competenţa teritorială revine, în regulă, instanţei în circumscripţia căreia se află domiciliul pârâtului. 10. conflictele de competenţă se rezolvă în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti.

Secţiunea a 3-a Competenţa de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti a) Conform art.1 C.pr.civ., judecătoriile judecă: 1) în primă instanţă, toate procesele şi cererile în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe Ø rezultă, deci, că judecătoriile au competenţa de a soluţiona în primă instanţă orice proces sau cerere, fără a fi necesar să existe o lege specială de îndrituire cu privire la un anumit proces sau la o anumită cerere; Ø trebuie conchis, totodată, că judecătoria este instanţă de drept comun cât priveşte judecata în primă instanţă. 1) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în condiţiile legii Ø atât termenul “plângeri”, cât şi cel de “hotărâri” trebuiesc înţeleşi generic, cel de “plângere” referindu-se la căile de atac în general, iar cel de “hotărâre” fiind înlocuit uneori, prin legi speciale, cu cel de “dispoziţie” sau „decizie”. 3) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. b) Conform art.2 C.pr.civ., tribunalele judecă 1) În primă instanţă: 95

a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această materie ale căror obiect este neevaluabil în bani; b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde de lei, cu excepţia cererilor de impărţeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, dupa caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar; c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel; e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială; f) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei; g)cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale; h) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine. 2) ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă; 3) ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii care nu sunt supuse apelului; 4) În orice alte materii date prin lege în competenţa lor; • Trebuie precizat că potrivit art.37 din Legea nr. 304/2004, pot fi înfiinţate tribunalele specializate pentru judecarea cauzelor civile, penale, comerciale, cu minori 96

şi familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, cauze în materia dreptului maritim şi fluvial sau alte materii, ele preluând cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care sunt înfiinţate. • Conform art.3 C.pr.civ., curţile de apel judecă: 1) în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale; 2) ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă; 3) ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale care, potrivit legii nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege; 4) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor (ex. contestaţia în anulare împotriva propriilor hotărâri; revizuirea propriilor hotărâri în anumite cazuri; unele cereri de strămutare; conflicte de competenţă etc.). • Conform art.4 C.pr.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1) recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2) recursurile în interesul legii; 3) în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. Secţiunea a 4-a Competenţa teritorială: • Esenţial, distingem între: competenţa teritorială de drept comun (a); competenţa teritorială alternativă (b); competenţa teritorială exclusivă (excepţională)(c). 97

• a) Competenţa teritorială de drept comun • Conform art.5 C.pr.civ., cererea de chemare în judecată se întroduce la instanţa domiciliului pârâtului (criteriul domiciliului fiind cel principal pentru determinarea instanţei competente teritorial). • Prin “domiciliu” trebuie înţeleasă locuinţa statornică sau principală, folosită efectiv de către pârât (domiciliul trebuie înţeles ca situaţie de fapt). • Când domiciliul pârâtului persoană fizică nu este cunoscut ori pârâtul îl are în străinătate, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţă cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţa reclamantului. • Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal. • Când calitatea de pârât aparţine unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică, este competentă teritorial instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii asociaţilor, i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii; în lipsa unei asemenea persoane, este competentă instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi, reclamantul putând cere însă instanţei, într-un atare caz, să numească un curator care să reprezinte interesele asociaţilor. • b) Competenţa teritorială alternativă Desemnează situaţia în care reclamantul are dreptul de a alege între mai multe instanţe deopotrivă competente • Conform art.6 C.pr.civ., dacă pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornicit o îndeletnicire profesională ori 98

•

•

•

•

una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt născute sau care urmează să se execute în acel loc. Conform art.7 alin.2 C.pr.civ., atunci când pârâtul persoană juridică de drept privat are reprezentanţă, cererea împotriva acestuia se poate introduce şi la instanţa locului unde se găseşte reprezentanţa, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta. Conform art.8 C.pr.civ., cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale, se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul; când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în capitală, la Judecătoria sectorului 4. Conform art.9 C.pr.civ., cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; dacă printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu (ex.: fidejusorii), cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali. Conform art.10 C.pr.civ., în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe: a) în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii; b) în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţie

99

tabulară, instanţa locului unde se află imobilul; c) în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată; d) în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii; e) în cererile izvorite dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire; f) în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie alimentară, instanţa domiciliului reclamantului; g) în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt. • Conform art.11 C.pr.civ. în materie de asigurare cererea privitoare la despăgubiri se poate face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află: domiciliul asiguratului: bunurile asigurate; locul unde s-a produs accidentul. Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire, fiind exceptate de la aceste prevederi despăgubirile rezultate din asigurări maritime şi fluviale. • Există competenţă alternativă şi atunci când părţile, înainte de sesizarea instanţei, au convenit o alegere de domiciliu în favoarea reclamantului. c) Competenţa teritorială exclusivă (zisă şi excepţională) Prin observarea prevederilor art.19 şi 159 pct. 3 C.pr.civ., au putut fi identificate cazurile de competenţă teritorială exclusivă, dintre acestea urmând a le evidenţia pe următoarele: • Conform art.13 C.pr.civ., cererile privitoare la bunurile imobile se pot face numai la instanţa în circumscripţia căreia se află nemişcătorul (este vorba de acţiuni reale imobiliare, precum acţiunea în revendicare, confesorie, 100

•

•

• •

negatorie, posesorie etc.), cele personale imobiliare urmând competenţa stabilită de art. 10 pct.1 şi 2 C.pr.civ.). Conform art.14 C.pr.civ., în materie de moştenire sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului: - cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare (ex.: cererea în anularea unui testament, cererea pentru constatarea validităţii unui testament); - cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-are avea unul împotriva altuia (ex.: cererea pentru anularea certificatului de moştenitor, petiţia de ereditate, raportul donaţiilor, partajul succesoral); - cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar (ex. acţiunea legatarului pentru predarea legatului). Conform art.15 C.pr.civ., cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt, sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal (este vorba de cereri între asociaţi ori ale asociaţilor în contra societăţii). Conform art.16 C.pr.civ., cererile în materia reorganizării judiciare şi falimentului sunt de competenţa tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului. Competenţa teritorială este exclusivă şi în cauzele cu privire la starea şi capacitatea persoanelor (precum cererile privind divorţul, încuviinţarea adopţiei, declararea dispariţiei unei persoane ori a morţii, cererea în anularea hotărârii care declară moartea unei persoane, nulitatea căsătoriei, stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, tăgada paternităţii, stabilirea filiaţiei faţă de

101

mamă etc.). • În materie necontencioasă. Sub aspectul caracterului normelor de competenţă reţinem că: Ø Sunt imperative normele de competenţă generală, materială şi teritorială exclusivă. Ø Sunt dispozitive normele de competenţă teritorială privitoare la bunuri, afară de ipotezele prevăzute de art.13-16 C.pr.civ. Cuprinderea competenţei instanţei poate fi identificată din perspectiva următoarelor reguli: 1) judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei; 2) judecătorul acţiunii este, în regulă, şi judecătorul cererilor incidentale.

Secţiunea a 5-a Prorogarea competenţei instanţelor • Desemnează extinderea în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti ori al convenţiei părţilor, a competenţei unei instanţe judecătoreşti, aceasta dobândind aptitudinea de a soluţiona procese sau cereri cu privire la care nu posedă, obişnuit, competenţă de soluţionare. • Poate fi: - judecătorească (dispusă printr-o hotărâre a autorităţii jurisdicţionale) (a); - legală (când legea însăşi dispune 102

extensiunea competenţei) (b); - convenţională ( numită şi voluntară, fiind cea decisă de părţi oral sau în scris, explicit sau implicit) (c). a) Prorogarea judecătorească de competenţă este reprezentată de următoarele cazuri: 1) conform art.23 C.pr.civ., când din pricina unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , la cererea părţii interesate, va delega o altă instanţă de acelaşi grad, care să judece pricina. 2) conform art.30 alin.2 şi 33 alin.1 C.pr.civ. când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, instanţa superioară învestită cu judecarea cererii de recuzare va dispune, dacă va socoti cererea întemeiată, trimiterea cauzei spre judecare la o altă instanţă decât cea învestită iniţial. 3) conform art.37-40 C.pr.civ., admiterea unei cereri de strămutare are drept consecinţă trimiterea pricinii spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad. 4) conform art.312 alin.5 C.pr.civ., dacă instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând hotărârea, va putea trimite cauza unei alte instanţe decât cea care a judecat fondul, dar de acelaşi grad. 5) conform art.313 C.pr.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, poate trimite cauza spre o nouă judecată, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, unei alte instanţe de acelaşi grad 6) conform art.169 alin.4 C.pr.civ., când 103

administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini, prin delegaţie, de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad dacă în localitate nu există instanţă de acelaşi grad. b) Prorogarea legală de competenţă • Intervine în cazurile arătate anume de lege, putând fi indirectă (când rezultă, prin ricoşeu, din conexitatea existentă între cererea introductivă şi cererile incidentale sau accesorii) ori directă (când vizează cereri ce pot fi considerate, prin ele însele, ca fiind independente faţă de cererea introductivă). Aparţin primei categorii: - ipoteza prevăzută de art.9 C.pr.civ., evocată în contextul prezentării cazurilor de competenţă alternativă; - ipoteza prevăzută de art.17 C.pr.civ., conform căreia cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. Aparţin celei de-a doua categorii: - conexitatea, reglementată de art.163 C.pr.civ. şi desemnând posibilitatea întrunirii mai multor cauze ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau la instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu altele şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legaătură. c) Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă • Din coroborarea prevederile art.159 pct.3 şi 19 C.pr.civ. se poate trage concluzia că prorogarea convenţională a competenţei este îngăduită doar în pricinile privitoare la bunuri, altele însă decât cele arătate de art.13-16 C.pr.civ. 104

• Condiţiile de fond şi formă cerute pentru existenţa valabilă a convenţiei de prorogare a competenţei sunt: - părţile să aibă capacitatea de a sta în justiţie; - consimţământul lor să fie liber şi neviciat; - instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut; - prin acordul lor părţile să determine în mod clar şi precis instanţa pe care o desemnează; - să nu se deroge de la norme legale imperative.

Secţiunea a 6-a Incidente cu privire la competenţă • • Avem în vedere următoarele incidente: conflictul de competenţă (a); necompetenţa instanţei sesizate (b); litispendenţa (c); conexitatea (d). a) Conflictul de competenţă( art.20-23 C.pr.civ.) Ø Noţiune:Înţelegem prin conflict de competenţă situaţia în care două sau mai multe instanţe judecătoreşti ori acestea şi unul sau mai multe organe cu activitate jurisdicţională se socotesc deopotrivă competente să soluţioneze o unică pricină cu care fiecare a fost sesizată ori, dimpotrivă, când toate se consideră necompetente, declinându-şi reciproc competenţa. Prima ipoteză desemnează conflictul pozitiv de competenţă, cea de-a doua conflictul negativ de competenţă. Ø Raţiunea soluţionării conflictului de competenţă rezidă în necesitatea de a obţine o hotărâre judecătorească (în cazul conflictului negativ), respectiv în necesitatea de a se evita pronunţarea 105

unor hotărâri contradictorii ( în cazul conflictului pozitiv). Ø Condiţiile conflictului de competenţă sunt: - două sau mai multe instanţe ori organe cu activitate jurisdicţională să fie sesizate cu judecarea aceleiaşi cereri; - cererile să fie în curs de judecată; - cererile să fie de aceeaşi natură procedurală, neputând exista conflict între o acţiune contencioasă şi o cerere necontencioasă sau între o cerere formulată în condiţiile dreptului comun şi o cerere de ordonanţă preşedinţială; - litigiile să se afle pe rolul instanţelor române; - excepţia regulatorului de competenţă trebuie să fie ridicată în faţa tuturor instanţelor învestite cu soluţionarea aceleiaşi cauze; în cazul conflictului negativ, este necesar şi ca hotărârile de declinare reciprocă a competenţei să fi devenit irevocabile; - una dintre instanţele învestite trebuie să fie competentă să judece cauza, căci dacă nici una dintre ele nu este competentă, cererea regulatorului de competenţă urmează a fi respinsă, părţile trebuind să-şi îndrepte acţiunea la instanţa competentă. • Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul este obligată să suspende din oficiu orice altă procedură în cauză, urmând a înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului. • Instanţa chemată să pronunţe regulatorul de competenţă este cea superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, astfel: - conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se judecă de acel tribunal; - dacă cele două judecătorii nu aparţin aceluiaşi tribunal ori dacă conflictul s-a născut între o 106

judecătorie şi un tribunal sau între două tribunale, competenţa îi revine curţii de apel de care aparţin instanţele în conflict; - conflictul ivit între două instanţe care nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul ivit între două curţi de apel, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; - eventualul conflict ivit între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă instanţă se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. • Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cu drept de recurs în termen de 5 zile de la comunicare. b) Necompetenţa instanţei sesizate • Atunci când o cauză este în curs de judecată, necompetenţa instanţei sesizate se invocă pe calea excepţiei de necompetenţă. • Din punctul de vedere al subiecţilor procesuali care o pot invoca, excepţia de necompetenţă poate fi ridicată de oricare dintre părţi, de către instanţa din oficiu ori procuror când participă la judecată, (atunci când norma de competenţă încălcată este imperativă), respectiv numai de către pârât, (în cazul încălcării unei norme dispozitive de competenţă). • Conform art.158 C.pr.civ., invocarea excepţiei de necompetenţă trebuie însoţită de motivarea excepţiei şi de arătarea instanţei ori organului cu activitate jurisdicţională competent. • Când normele de competenţă încălcate sunt de ordine publică, necompetenţa se poate invoca în orice fază a judecăţii, deci chiar pentru întâia oară în apel sau recurs; când normele încălcate sunt dispozitive, necompetenţa poate fi invocată de către 107

pârât in limine litis. • În aplicarea principiului potrivit căruia judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei, instanţa învestită cu soluţionarea cererii introductive soluţionează şi excepţia de necompetenţă. Soluţia instanţei poate fi aceea a respingerii excepţiei (caz în care va trece la soluţionarea pe fond a litigiului, urmând ca excepţia să poate fi reexaminată în soluţionarea căilor de atac), respectiv de admitere a ei (situaţie în care, declarându-se necompetentă, instanţa va trimite dosarul instanţei competente ori, după caz, unui alt organ cu activitate jurisdicţională; într-o atare ipoteză, hotărârea este susceptibilă de recurs, termenul pentru exercitarea acestei căi de atac fiind de 5 zile şi curgând de la pronunţare). Dacă se constată că, în cauză, competenţa aparţine unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, instanţa nu va pronunţa declinarea competenţei, ci va hotărî respingerea cererii ca inadmisibilă; când se constată că ea aparţine unui organ de jurisdicţie dintr-un alt stat, instanţa, admiţând excepţia, va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române. c) Litispendenţa • Noţiune: litispendenţa desemnează situaţia procedurală ce rezultă din faptul că mai multe instanţe deopotrivă competente au fost sesizate cu aceeaşi pricină, deci în condiţii de deplină identitate cu privire la părţi, obiect şi cauză. • Excepţia poate fi ridicată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a pricinii, în faţa instanţelor de fond (primă instanţă şi apel, însă nu şi recurs). • Dacă excepţia se admite, dosarul cauzei se va trimite 108

instanţei mai întâi învestite, iar în cazul când pricinile se află în judecata unor instanţe de grade deosebite, la instanţa cu grad mai înalt. Instanţa nu are dreptul de a verifica oportunitatea reunirii, ci doar identitatea între cauze. • Dacă excepţia se respinge, instanţa va reţine cauza pentru judecare, încheierea prin care s-a hotărât respingerea excepţiei putând fi atacată numai o dată cu hotărârea finală ce se va pronunţa în cauză. d) Conexitatea • Noţiune:conexitatea desemnează situaţia procedurală caracterizată prin întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. • Spre deosebire de situaţia de litispendenţă, identitatea cauzelor nu este cerută, fiind suficientă existenţa unei legături între pricini care, din perspectiva unei mai bune administrări a justiţiei, să justifice judecarea lor împreună. • Alături de cerinţa oportunităţii conexării, este necesar totodată ca pricinile să se afle pe rolul aceleaşi instanţe sau al unor instanţe diferite, însă de acelaşi grad, ceea ce implică şi consecinţa că reunirea nu este posibilă cu privire la pricini aflate pe rolul unor instanţe de grade diferite. • Instanţa este în drept să aprecieze oportunitatea conexării, putând să respingă excepţia (caz în care va continua judecata) ori să o admită (trimiţând pricina spre reunire cu aceea aflată pe rolul instanţei mai întâi învestită, cu excepţia cazului în care părţile solicită, în comun, trimiterea la una din celelalte 109

instanţe). Când însă excepţia este admisă şi una din pricini este dată în competenţa de ordine publică a uneia dintre instanţe, reunirea se va face în mod obligatoriu la aceasta. Cauzele conexate vor fi judecate împreună, pronunţându-se o unică hotărâre, cu excepţia situaţiei în care, pentru a evita tergiversarea judecăţii, instanţa hotărăşte disjungerea.

110

Titlul V Participanţii la judecată • Este vorba, în principal, de: instanţă; părţi; procuror; avocat.

Capitolul I Instanţa

• În sens larg, derivat din raportul dintre puterile statului, prin “instanţe judecătoreşti” se desemnează o anumită autoritate publică (cea judecătorească) chemată să înfăptuiască justiţia (judecătorii, tribunale, tribunale specializate, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). • În sens restrâns, derivat din activitatea de judecată, prin „instanţă” se înţelege o structură internă a unui organ judecătoresc căreia i se atribuie soluţionarea unui litigiu determinat (în acest caz termenul „instanţă” desemnează un anume judecător sau complet de judecată).

Secţiunea 1-a

111

Incidente cu privire la compunerea instanţei Este vorba despre: greşita compunere a instanţei (a); incompatibilitate (b); recuzare (c); abţinere (d). a. Greşita compunere a instanţei • Noţiune: desemnează situaţia în care completul ar cuprinde un număr mai mare sau mai mic decât cel stabilit de lege pentru judecarea unei anumite cauze. • Normele ce stabilesc compunerea instanţei au caracter imperativ, astfel că încălcarea lor poate fi invocată pe cale de excepţie de către oricare dintre părţi, procuror când participă la judecată sau instanţa din oficiu, în orice stare a pricinii. b. Incompatibilitatea (art.24 C.pr.civ., art.105 din Legea nr.161/2003): • În sens larg, termenul “incompatibilitate” desemnează imposibilitatea judecătorului de a mai îndeplini şi alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice în învăţământul superior sau de formator în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii sau Şcolii naţionale de Grefieri. • În sens restrâns, desemnează situaţiile expres prevăzute de lege când un judecător nu poate lua parte la judecarea unui anumit proces. Acest sens al incompatibilităţii urmează a-l avea în vedere în continuare. • Cazurile de incompatibilitate sunt: - judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate participa la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs; 112

- judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate participa la judecarea acelei pricini în cazul în care, în urma controlului judiciar, s-a dispus casarea cu trimitere şi rejudecarea cauzei; - nu poate participa la soluţionarea unei pricini, ca judecător, acela care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi pricină; - magistraţii nu pot participa la judecarea unei cauze în calitate de judecător sau procuror, dacă sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv, între ei; - magistraţii nu pot participa la judecarea unei cauze în calitate de judecător sau procuror, dacă ei, soţii sau rudele până la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză; - magistratul nu poate participa, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul sau ruda până la gradul IV inclusiv a magistratului a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze; • Incompatibilitatea poate privi doar judecătorul şi, atunci când legea impune, procurorul, însă nu şi alt participant la procesul civil. • Normele privitoare la incompatibilitate sunt imperative, astfel că excepţia de incompatibilitate are regimul juridic specific excepţiilor absolute. • Hotărârea pronunţată de un judecător incompatibil este nulă absolut. • Admiterea sau respingerea excepţiei de incompatibilitate se face prin încheiere; în caz de respingere a excepţiei, încheierea este susceptibilă de atacare cu apel (recurs) doar odată cu fondul; în

113

caz de admitere, judecătorul este înlăturat din complet. c. Recuzarea (art.27-36 C.pr.civ.): • Noţiune: desemnează instituţia prin care partea interesată poate cere îndepărtarea din completul de judecată a unuia sau a mai multor judecători întrucât are suspiciuni cu privire la obiectivitatea acestora, dar şi, în anumite cazuri, îndepărtarea din completul de judecată a magistratului asistent, procurorului sau grefierului. • Cazurile în care se poate solicita recuzarea pot fi grupate având în vedere: afecţiunea judecătorului, interesul lui personal, ura (vrăjmăşia), amorul propriu. Afecţiunea rezultă din următoarele împrejurări: - judecătorul este soţ, rudă sau afin până la al patrulea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi ori cu avocatul sau mandatarul unei părţi; - judecătorul este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia dintre persoanele de mai sus; - soţul în viaţă al judecătorului şi nedespărţit este rudă sau afin al uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii. Interesul rezultă din următoarele împrejurări: - judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii; - judecătorul a părimit daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri de la una din părţi; - judecătorul este tutore sau curator al uneia din părţi; - judecătorul, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv are o pricină 114

asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător. Ura (vrăşmăşia) rezultă din următoarele împrejurări: - dacă între judecător, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, a existat o judecată penală, în timp de 5 ani înaintea recuzării; - dacă există vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv. Amorul propriu (orgoliul profesional): - dacă judecătorul şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă. • Condiţiile de fond ale recuzării sunt: - să existe un proces născut şi actual; - propunerea de recuzare să fie motivată; - propunerea de recuzare să se facă pentru fiecare judecător în parte; este însă inadmisibilă recuzarea tuturor judecătorilor unei secţii sau ai întregii instanţe; - propunerea trebuie să vizeze un judecător, procuror, magistrat-asistent sau grefier, iar nu un alt participant la proces; - propunerea de recuzare trebuie făcută înainte de începerea oricărei dezbateri, iar dacă motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea trebuie să solicite recuzarea de îndată ce motivele îi sunt cunoscute. • Condiţiile de formă ale recuzării sunt: - recuzarea trebuie făcută în scris sau verbal; - când recuzarea se cere prin reprezentant, acesta 115

trebuie să aibă împuternicire specială, recuzarea fiind un act de dispoziţie procesuală. • Competenţa soluţionării cererii de recuzare îi aparţine instanţei învestite cu judecarea cererii principale, în alcătuirea căreia nu poate însă să intre judecătorul recuzat. • Când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, când sunt recuzaţi toţi judecătorii instanţei sau ai unei secţii sau când cererea de recuzare a judecătorilor instanţei ierarhic superioare a fost depusă la instanţa care soluţionează litigiul, cererea de recuzare va fi judecată de această din urmă instanţă. • Regimul procedural al cererii de recuzare are în vedere următoarele: - propunerea de recuzare poate fi făcută de oricare dintre părţile procesului; - recuzarea operează, în principiu, numai în materie contencioasă, iar nu şi în materie graţioasă ; - recuzarea poate fi solicitată înaintea oricărei instanţe sau jurisdicţii (civilă, penală, de contencios administrativ); - recuzarea nu este de ordine publică, astfel că părţile nu sunt obligate să o invoce; - instanţa hotărăşte asupra cererii de recuzare în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, ascultându-l pe judecătorul recuzat; - nu este admis interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare; - asupra cererii de recuzare instanţa hotărăşte prin încheiere care se pronunţă în şedinţă publică. • Efectele cererii de recuzare şi ale admiterii ei sunt, în principal, următoarele:

116

- pe timpul desfăşurării procedurii de recuzare nu se va face niciun act de procedură; - dacă cererea este admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii; - prin încheierea de admitere a cererii se va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează a fi păstrate; - în cazurile în care cererea este soluţionată şi admisă de instanţa superioară în condiţiile art.33 C.pr.civ., ea va dispune trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi grad; - când cererea de recuzare este făcută cu reacredinţă, instanţa îl va sancţiona pe solicitant cu amendă în sumă de 50-700 lei, după cum, la cererea părţii interesate, îl va putea obliga şi la plata de despăgubiri. • În ce priveşte căile de atac împotriva încheierii date în materie de recuzare, reţinem că: - încheierea prin care s-a încuviinţat recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac; - încheierea prin care s-a respins cererea este atacabilă o dată cu fondul. Dacă instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, ea va reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă. d. Abţinerea (art.25,26 C.pr.civ.) • Conform art.25 C.pr.civ., judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să îl înştiinţeze pe şeful lui şi să se abţină de la judecarea pricinii. • Rezultă, deci, că abţinerea este o autorecuzare, motivele de abţinere fiind identice cu cele de recuzare.

117

• Procedura de judecată a cererii de abţinere este aceeaşi cu cea aplicabilă cererii de recuzare. • Încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea nu este supusă niciunei căi de atac. Secţiunea a 2-a Incidente cu privire la instanţa sesizată • Avem în vedere, ca asemenea incident procedural, strămutarea pricinilor. • Strămutarea reprezintă instituţia procesuală prin care o instanţă competentă potrivit regulilor de competenţă este, în considerarea anumitor elemente de fapt, desesizată de judecarea unui litigiu în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad. • Motivele de strămutare sunt următoarele: - când una dintre părţi are două rude sau afini până la al patrulea grad inclusiv printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai instanţei; - când există bănuială legitimă (conform art.37 alin.2 C.pr.civ., bănuiala este socotită legitimă ori de câte ori se poate presupune că imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor sau vrăjmăşiilor locale); - când este necesară strămutarea din motive de siguranţă publică (constituie motive de siguranţă publică acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanţa competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice). • Regimul procedural specific strămutării este următorul: - strămutarea pentru rudenie sau afinitate ori pentru bănuială legitimă poate fi cerută de oricare parte interesată; 118

- strămutarea pentru siguranţă publică poate fi cerută numai de procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; - cererea de strămutare întemeiată pe motive de rudenie sau afinitate se depune şi este judecată de instanţa imediat superioară; - cererea întemeiată pe bănuială legitimă sau siguranţă publică se depune şi este judecată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; - cererea de strămutare trebuie făcută în scris, trebuie motivată şi probată; - cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor; - instanţa învestită cu judecarea cererii de strămutare poate dispune suspendarea judecării pricinii a cărei strămutare s-a cerut, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective; - instanţei competente să soluţioneze cererea de strămutare nu i se trimite dosarul pricinii, însă aceasta îl poate solicita; - instanţa se pronunţă asupra cererii de strămutare printr-o hotărâre ce nu trebuie motivată; - hotărârea asupra strămutării va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate; - când instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării, precum şi hotărârea pronunţată, sunt desfiinţate de drept ca efect al admiterii cererii de strămutare; - hotărârea asupra strămutării nu este supusă apelului şi nici recursului.

119

Capitolul II Părţile De esenţa procedurii contencioase este existenţa un conflict de interese între două sau mai multe persoane. Prin urmare, deosebim între reclamant (cel care introduce cererea de chemare în judecată, promovând acţiunea civilă) şi pârât (cel împotriva căruia este pornită acţiunea).

Secţiunea 1-a Reprezentarea în justiţie • Noţiune: există reprezentare în justiţie atunci când un terţ a primit împuternicirea şi sarcina de a acţiona în justiţie în locul, interesul şi pe seama uneia dintre părţile cauzei. • În raport cu obiectul ei, reprezentarea se prezintă sub două aspecte: - ea poate avea ca obiect exercitarea acţiunii în justiţie, în numele şi pentru titularul dreptului la acţiune; - ea poate avea ca obiect doar îndeplinirea unor acte de procedură. • Reprezentarea în exercitarea acţiunii, ca şi reprezentarea în îndeplinirea anumitor acte de procedură, trebuie să îndeplinească o condiţie de fond (a) şi o condiţie de formă (b). a) Condiţia de fond a reprezentării o constituie puterea de a reprezenta pe un altul, astfel că reprezentantul trebuie să dovedească dobândirea acestei puteri, precum şi cuprinderea (întinderea) ei. Atunci când reprezentantul nu 120

face dovada calităţii sale de reprezentant, instanţa îi va putea da un termen pentru a aduce dovezile necesare, după care va putea anula cererea sau, după caz, actul procedural săvârşit; Ø Excepţia lipsei calităţii de reprezentant este una de fond, absolută şi peremptorie; Ø Puterea de a acţiona în justiţie în numele şi pe seama altuia poate avea un fundament legal (părinţi, tutore, curator); un fundament judiciar (când este stabilită prin hotărâre judecătorească, precum în cazul sechestrului judiciar, al lichidatorului în cazul falimentului); sau un fundament convenţional (cazul reprezentării prin mandatar avocat sau neavocat). b) Condiţia formală a reprezentării are în vedere indicarea expresă de către reprezentant a acestei calităţi a lui, a numelui său, precum şi a numelui şi domiciliului celui reprezentat. • Dintre elementele de regim procedural specifice reprezentării judiciare menţionăm: - împuternicirea pentru reprezentarea judiciară trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată sau, când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor. Dreptul de reprezentare în judecată mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei; - mandatul de reprezentare în proces este unul intuitu personae, astfel că: el va înceta prin decesul mandatarului; nu este posibil ca mandatarul să substituie un submandatar fără acordul mandantelui; - mandatul nu încetează prin decesul mandantelui şi nici dacă acesta a devenit incapabil, el dăinuind până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului; - în principiu, mandatul este unul general, dat pentru toate actele de procedură, fără însă a cuprinde şi 121

actele de dispoziţie (recunoaşteri de drepturi, renunţări la judecată sau drept, încheierea unei tranzacţii). Mandatul poate fi însă şi restrâns la unele acte procedurale; - mandatul este revocabil, însă revocarea nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicarea faptului revocării, cu excepţia cazului când revocarea a fost făcută în şedinţa de judecată, în prezenţa părţii; - mandatarul poate renunţa la mandat, însă el este dator să-l înştiinţeze atât pe mandant, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de judecată sau de împlinirea termenelor pentru exercitarea căilor de atac; - cu excepţia cazurilor în care mandatarul a depăşit limitele împuternicirii sale, mandantele este ţinut a suporta toate consecinţele ce rezultă din actele îndeplinite de mandatar; - avocatul care a asistat-o pe una din părţi la judecarea cauzei poate, chiar fără mandat, să facă orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite căile de atac împotriva hotărârii, actele de procedură urmând însă a se îndeplini numai faţă de partea însăşi; - dacă mandatul este dat unei alte persoane decât un avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea; - asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor dau licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor până la al patrulea grad inclusiv; - asistarea de către avocat nu este cerută nici la judecătorii, când partea este reprezentată prin soţ sau rudă până la al patrulea grad inclusiv; - când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau 122

dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către avocat nu este obligatorie.

Secţiunea a 2-a Litisconsorţiul (coparticiparea procesuală) • Noţiune: reprezintă reunirea, ce poate fi activă (mai mulţi reclamanţi), pasivă (mai mulţi pârâţi) sau mixtă (mai mulţi reclamanţi şi pârâţi), în acelaşi proces, de la începutul sau intervenită doar în cursul lui, a mai multor persoane care acţionează sau împotriva cărora se acţionează în aceeaşi calitate. • Condiţiile litisconsorţiului sunt: - litisconsorţiu poate exista atunci când obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună sau când drepturile sau obligaţiile părţilor au aceeaşi cauză ; - între cei aflaţi în litisconsorţiu trebuie să existe o legătură de interese; - litisconsorţiul nu poate exista decât în cadrul procesului civil, indiferent de fazele acestuia (deci nu anterior procesului ori ulterior lui); - prorogarea competenţei instanţei ca urmare a constituirii litisconsorţiului nu poate trece de limitele stabilite prin normele imperative de competenţă; - litisconsorţiul este posibil înlăuntrul aceluiaşi sistem al normelor de procedură, deci al unor norme care nu sunt esenţial diferite. • Putem identifica două forme principale ale litisconsorţiului: litisconsorţiu simplu (a); litisconsorţiu necesar (b). a) Litisconsorţiul simplu este esenţialmente facultativ, 123

el rezultând din reunirea voluntară a mai multor persoane având aceeaşi calitate procesuală (reclamante sau pârâte) şi sprijinindu-se pe un titlu juridic comun sau pe titluri analoage ori pe fapte total sau parţial identice, pentru a acţiona sau a se apăra în comun. b) Litisconsorţiul necesar este întâlnit atunci când coparticipanţii se află într-o legătură juridică ce reclamă soluţionarea litigiului printr-o hotărâre uniformă (unitară) în privinţa tuturor, indiferent dacă ea este în profitul sau în dezavantajul lor. • Regulile funcţionale ale litisconsorţiului implică observaţia că în materia litisconsorţiului regula este aceea a divizibilităţii judecăţii (a independenţei procesuale) în privinţa fiecăruia dintre coparticipanţi, ceea ce poate fi rezumat în următoarele principii: a) principiul relativităţii cererii (orice cerere în justiţie făcută de una din părţi nu îi profită decât acesteia şi nici nu poate provoca urmări defavorabile decât pentru ea); b) principiul relativităţii actelor de procedură (în sensul că acestea nu pot produce efecte, pozitive sau negative, decât faţă de cel ce a îndeplinit actul); Regula divizibilităţii judecăţii cunoaşte însă, în sensul prevederilor art.48 alin.2 C.pr.civ., o semnificativă derogare: dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviinţate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile. Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuşi să fie citaţi (ex.: acţiunea în revendicare; situaţia debitorilor solidari chemaţi deodată în judecată, aceea a 124

creditorilor solidari).

Secţiunea a 3-a Drepturi şi obligaţii procesuale ale părţilor a) Drepturile părţilor sunt, în principal, următoarele: - dreptul la apărare, implicând dreptul de a răspunde la susţinerile celeilalte părţi şi de a discuta toate problemele de fapt şi de drept ridicate în proces, dreptul de a cunoaşte toate piesele dosarului şi de a face copii de pe acestea, dreptul de a propune probe, dreptul de a fi asistat sau reprezentat de avocat, dreptul de a folosi un interpret; - dreptul de a folosi limba maternă în justiţie; - dreptul de a participa la dezbateri (deci la judecarea pricinii) în condiţii de contradictorialitate, implicând şi dreptul de a fi citat în proces; - dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor, procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor, precum şi de a solicita strămutarea; - dreptul de a dispune de soarta procesului (prin renunţare la judecată sau la drept, prin achiesare la pretenţii sau la hotărâre, prin încheierea unei tranzacţii); - dreptul de ataca hotărârea şi încheierile premergătoare ei, uzând de căile de atac recunoscute de lege; -dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată în cazul câştigării procesului. b) Obligaţiile procesuale ale părţilor sunt, în principal, următoarele: - exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale, în sensul că drepturile procesuale trebuiesc exercitate fără 125

intenţia de a vătăma pe altul şi potrivit finalităţii lor legale, deci fără a le deturna de la scopul pentru care legea le recunoaşte; - actele de procedură trebuiesc îndeplinite în condiţiile, în ordinea şi în termenele stabilite de lege sau de către instanţă; - părţile trebuie să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

Capitolul III Procurorul • În aplicarea art.45 C.pr.civ., procurorul poate participa în procesul civil ca parte “principală”, respectiv parte “alăturată”, acestea fiind formele calităţii procesuale a procurorului într-un proces civil. • Formele de participare a procurorului în procesul civil sunt: - pornirea acţiunii civile, însă numai în scopul de a apăra drepturi şi interese legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor. Dacă procurorul a pornit acţiunea la care se referă art. 45 vor fi introduse în proces şi vor putea face acte de dispoziţie; - participarea la judecată şi punerea de concluzii scrise: - exercitarea, în condiţiile legii, a căilor de atac; - supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

126

Capitoul IV Avocatul • Profesia de avocat se exercită numai de către membrii barourilor ce aparţin Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în fiecare judeţ existând şi funcţionând un singur barou membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România. • Profesia de avocat se exercită, la alegere, în cabinete individuale, cabinete asociate sau societăţi civile profesionale. • Dintre elementele care stau la baza organizării şi exercitării profesiei de avocat le remarcăm pe următoarele: - profesia de avocat este liberă şi independentă, în exercitarea ei avocatul supunându-se doar legii, statutului şi regulilor de etică profesională, iar nu vreunei alte entităţi, fie ea etatică sau non-etatică; - orice persoană are dreptul să-şi aleagă liber avocatul; - avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice sau juridice în faţa tuturor instanţelor; - autorităţile şi instituţiile au obligaţia de a-i permite şi asigura desfăşurarea, în condiţiile legii, a activităţii; - în exercitarea profesiei şi în legătură cu aceasta avocatul este protejat de lege; - avocatul are obligaţia de a păstra secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege; - contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, nici direct, nici indirect, de nici un organ al statului; - avocatul poate răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legale privitoare la organizarea şi 127

exercitarea acestei profesii, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau uniunii, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia care sunt de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei; - sub aspectul conţinutului, activitatea profesională a avocatului cuprinde:consultaţii cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală şi în faţa notarilor publici; apărarea, reprezentarea cu mijloace juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi cu orice persoană română sau străină; redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor; activităţi de mediere; orice alte mijloace şi căi proprii exercitării dreptului la apărare în condiţiile legii; - în ce priveşte responsabilitatea avocatului reţinem că: faţă de client, avocatul îşi asumă o obligaţie de mijloace atunci când asistă sau reprezintă partea într-un proces; când acordă o consultaţie juridică, presupunând oferirea de informaţii, obligaţia este de rezultat; faţă de partea adversă, avocatul trebuie să pledeze cu demnitate; faţă de instanţă avocatul trebuie să arate respect, demnitate şi corectitudine în îndeplinirea obligaţiilor; faţă de colegii de profesie, avocatul este dator cu respect şi loialitate.

128

Titlul VI Judecata în faţa primei instanţe şi unele incidente în judecată

Capitolul I Judecata în faţa primei instanţe

Secţiunea 1-a Etapa premergătoare judecăţii • Uneori, legea impune ca sesizarea instanţei competente să se poată face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege, dovada îndeplinirii procedurii prealabile trebuind anexată la cererea de chemare în judecată (ex.: conform art.720/1 C.pr.civ., în procesele şi cererile evaluabile în bani din materie comercială este obligatoriu ca înaintea introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul să încerce soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. Prin urmare este vorba de o etapă premergătoare judecăţii propriu-zise. • După pornirea procesului prin învestirea instanţei dezbaterea propriu-zisă a litigiului înaintea instanţei de judecată este precedată de parcurgerea unei etape scrise ce are ca scop informarea reciprocă a părţilor cu privire la pretenţiile, apărările şi dovezile lor. Astfel, cererea de 129

chemare în judecată îmbracă forma scrisă şi se depune la dosarul cauzei împreună cu înscrisurile folosite în probaţiune de către reclamant, pârâtului urmând a-i fi comunicată o copie de pe cerere, precum şi copii ale înscrisurilor; de cealaltă parte, pârâtul are obligaţia de a depune întâmpinare.

Secţiunea a 2-a Dezbaterea cauzei în faţa instanţei A.Şedinţa de judecată • Afară de cazurile când legea sau instanţa de judecată, în condiţiile legii, nu dispune altfel, şedinţele de judecată sunt publice. • Conform art.125 C.pr.civ., preşedintele va dispune să se întocmească pentru fiecare şedinţă o listă a cauzelor stabilite a se judeca în acea zi şi care va fi afişată la uşa sălii de şedinţă cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei. • Pricinile declarate urgente de către lege şi cele rămase în divergenţă se vor judeca înaintea celorlalte. • Părţile pot cere schimbarea ordinii dacă justiţiabilii având pricini stabilite înaintea lor nu se împotrivesc. • În faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor, în acest scop ei putând solicita înfăţişarea lor personală, chiar dacă acestea şi-au desemnat un reprezentant. • Judecătorul, în tot cursul procesului, conduce desfăşurarea acestuia, veghează la respectarea dispoziţiilor legale şi are puterea de a fixa termenele şi de a ordona măsurile necesare judecării cererii. 130

• Preşedintele deschide, suspendă şi ridică şedinţa. • Poliţia şedinţei este asigurată de preşedinte, acesta putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe în sala de judecată. • Preşedintele va da mai întâi reclamantului cuvântul, apoi pârâtului. • Judecătorii sau părţile pot pune întrebări martorilor sau experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate însă încuviinţa ca acesta să pună întrebările şi direct. • Când instanţa se va considera lămurită, ca urmare a administrării dovezilor necesare şi discutării celorlalte elemente ale cauzei, preşedintele va declara dezbaterile închise, instanţa urmând a delibera şi, apoi, a pronunţa hotărârea. • Pricina poate fi însă repusă pe rol, dacă instanţa găseşte necesare „noi lămuriri”. • Dezbaterile „urmate în şedinţă”, se vor trece în încheierea de şedinţă, care va fi semnată de judecători şi de grefier.

Capitolul II Incidente cu privire la obiectul judecăţii şi părţile aflate în judecată

Secţiunea 1-a Cererile incidentale • Noţiune: numim cerere incidentală orice cerere făcută în 131

cursul procesului civil, după introducerea cererii principale (introductivă de instanţă) şi care se află într-o legătură de conexitate cu cererea principală; • Sunt cereri incidentale: a) cererea adiţională; b) cererea reconvenţională; c) cererea de intervenţie voluntară principală; d) cererea de intervenţie voluntară accesorie; e) chemarea în judecată a unei persoane care poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul; f) chemarea în garanţie; g) arătarea titularului dreptului; Sub aspectul domeniului de aplicare, cererile incidentale pot fi, în regulă, făcute în orice materie şi în orice procedură; • Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, sunt cerute atât condiţiile în general aplicabile cererilor în justiţie (interes de a acţiona, capacitate şi calitate procesuală), cât şi condiţii specifice (existenţa unei cereri principale în curs de judecată, precum şi existenţa unei legături de conexitate între cererea principală şi cea incidentală). a. Cererea adiţională • Noţiune: cererea adiţională este aceea prin care reclamantul îşi întregeşte sau modifică cererea principală, fie în sensul că pretenţiilor iniţiale li se adaugă altele noi, fie că pretenţiile iniţiale sunt modificate total sau parţial; • Printr-o evidentă dar justificată ficţiune, alin.2 al art.132 C.pr.civ. stabileşte însă că cererea principală (iniţială) nu se socoteşte modificată atunci când: se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii; reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii; reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit; reclamantul înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită;

132

• Exceptând ipotezele evocate mai sus, când modificarea poate fi făcută oricând în timpul judecăţii înaintea primei instanţe, în celelalte situaţii de întregire sau modificare a cererii iniţiale acestea se pot realiza până la prima zi de înfăţişare sau în interiorul termenului acordat reclamantului de către instanţă la prima zi de înfăţişare. b. Cererea reconvenţională • Noţiune: este actul de procedură prin care pârâtul deduce judecăţii în procesul început de reclamant pretenţii proprii aflate în legătură cu cererea principală. • Pentru elemente de regim procedural privind cererea reconvenţională, a se vedea supra, Titlul II, Capitolul I, Secţiunea a 7-a. c. Intervenţia voluntară • Intervenţia voluntară a unui terţ într-un proces pornit între alte persoane îmbracă două forme: intervenţia voluntară principală (zisă şi agresivă), respectiv intervenţia voluntară accesorie (zisă si alăturată, conservatoare, auxiliară). • Intervenţia voluntară principală desemnează cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit între alte persoane, formulând o pretenţie proprie în scopul de a-şi apăra un drept propriu sau un interes legitim. • Intervenţia voluntară accesorie desemnează cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit între alte persoane pentru a apăra dreptul unei părţi din proces, fără însă a formula o pretenţie proprie. • În cazul ambelor forme de intervenţie voluntară sunt necesare următoarele condiţii de admisibilitate: 133

- cererea de intervenţie voluntară trebuie să fie făcută de un terţ; - terţul intervenient trebuie să justifice interesul de a interveni; - terţul trebuie să aibă capacitate procesuală; - intervenţia este condiţionată de existenţa unei cereri principale în curs de judecată; - cererea de intervenţie trebuie să se afle în legătură cu pretenţiile originare; instanţa sesizată cu o cerere de intervenţie voluntară trebuie să aibă competenţa de a o judeca sau, dacă intervine prorogarea de competentă (art.17 C.pr.civ.), să nu se încalce norme imperative de competenţă; • Sub aspectul regimului procedural al celor două forme ale intervenţiei voluntare sunt de reţinut următoarele: - cererea de intervenţie voluntară principală trebuie făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată (art.112 C.pr.civ.); de cealaltă parte, cererea de intervenţie voluntară accesorie este o simplă cerere, însă în ambele cazuri intervenientul este dator să justifice interesul de a interveni, iar în cazul intervenţiei accesorie este necesar să arăte şi partea a cărei apărare înţelege să o sprijine; - cererea de intervenţie principală se poate face doar în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor, iar cu învoirea părţilor ea se poate face şi direct în apel; cererea de intervenţie accesorie poate fi făcută oricând în timpul judecăţii, deci chiar în apel sau recurs, fără a fi nevoie de acordul celorlalte părţi; - în ambele forme ale intervenţiei, instanţa hotărăşte asupra încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie printr-o încheiere interlocutorie ce poate fi atacată doar o dată cu fondul. Prealabil pronunţării încheierii, instanţa va pune cererea în discuţia părţilor, iar dacă 134

s-a dispus încuviinţarea în principiu, cererea de intervenţie se va comunica părţilor, stabilindu-se şi termenul în care întâmpinarea trebuie depusă; - cererea de intervenţie voluntară principală poate fi disjunsă atunci când judecarea ei ar întârzia judecarea cererii principale. În ce priveşte cererea de intervenţie voluntară accesorie, aceasta nu poate fi disjunsă, ea fiind o simplă cerere în apărarea unei părţi; • În ceea ce priveşte statutul procesual al intervenientului, sunt de avut în vedere următoarele: - prin admiterea în principiu a cererii de intervenţie intervenientul devine parte în proces, dobândind drepturile şi obligaţiile specifice, în general, unei părţi; - intervenientul ia procedura în starea în care se află la momentul intervenţiei; - intervenientul principal apare ca un veritabil reclamant, astfel că el poate, în regulă, să facă orice acte de procedură specifice unei părţi reclamante, nefiind condiţionat de acordul sau influenţat de opoziţia părţilor iniţiale; - intervenientul accesoriu nu beneficiază de independenţa procesuală a intervenientului principal, el putând face exclusiv acte de procedură care nu sunt potrivnice interesului părţii în apărarea căreia a intervenit; - intervenientul principal poate face toate actele procesuale de dispoziţie care îi aparţin unui reclamant (renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul dedus judecăţii, încheierea unei tranzacţii); intervenientul accesoriu poate doar să renunţe la judecata propriei cereri de intervenţie; - soluţionarea cererii de intervenţie voluntară principală nu este influenţată de renunţarea 135

reclamantului la judecată în cererea principală sau la dreptul dedus judecăţii şi nici de achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului, dacă aceste acte de procedură sunt ulterioare încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie. Dimpotrivă, în toate aceste cazuri intervenţia voluntară accesorie este, după caz, admisă sau respinsă; - intervenientul principal poate să exercite toate căile de atac recunoscute unei părţi; intervenientul accesoriu va putea declara apel sau recurs doar dacă aceste căi de atac au fost exercitate şi de partea pe care el o susţine. • Sub aspectul cheltuielilor de judecată, intervenientul principal este ţinut a suporta, în cazul respingerii cererii, numai cheltuielile pe care le-a provocat prin cererea sa; în acelaşi sens, şi intervenientul accesoriu, în cazul respingerii cererii sale, va fi ţinut să suporte cheltuielile provocate, prin cererea sa, părţii câştigătoare. • Sub aspectul soluţionării cererii de intervenţie reţinem că, afară de cazul în care judecarea cererii de intervenţie voluntară principală ar fi disjunsă, cererea de intervenţie, fie ea principală sau accesorie, se soluţionează prin aceaşi hotărâre prin care se soluţionează şi acţiunea reclamantului. Soluţia dată cererii trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii. • În ce priveşte cererea de intervenţie accesorie, soluţiile cu privire la aceasta sunt diferite: dacă intervenţia s-a făcut în favoarea reclamantului şi acţiunea acestuia a fost respinsă, va fi respinsă şi cererea de intervenţie; dacă acţiunea reclamantului a fost admisă, se va admite şi cererea de intervenţie; dacă intervenţia s-a făcut în favoarea pârâtului, iar acţiunea reclamantului sa admis, se va respinge cererea de intervenţie; dacă acţiunea reclamantului a fost respinsă, se va admite cererea de intervenţie. 136

d. Intervenţia forţată • Noţiune: desemnează situaţia în care una din părţile din cererea principală atrage în judecată o terţă persoană, obligând-o să devină parte în proces. • Cunoaşte următoarele forme: chemarea în judecată a altor persoane (a); chemarea în garanţie (b); arătarea titularului dreptului (c). • Formele de intervenţie forţată sunt, în principiu, aplicabile în faţa oricărei instanţe (civilă, comercială, de contencios administrativ), precum şi în orice materie şi în orice procedură, afară doar de procedura necontencioasă. a) Chemarea în judecată a altor persoane • Noţiune: chemarea în judecată a altor persoane este acea formă de participare a terţilor în procesul civil care, în scopul preîntâmpinării unui nou litigiu, conferă fiecăreia dintre părţile iniţiale dreptul de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. • Regimul procedural al chemării în judecată a altor persoane este următorul: - reclamantul poate face cererea până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe; pârâtul o va putea face o dată cu întâmpinarea, iar când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare; - cererea trebuie motivată, evidenţiindu-se că prin intermediul ei se preîntâmpină un nou litigiu aflat în legătura cu cererea principală; - cererea se comunică atât celui chemat în judecată, 137

-

-

cât şi adversarului procesual al autorului ei; la exemplarul celui atras forţat în judecată se anexează copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei; prin atragerea lui în proces, intervenientul dobândeşte calitatea de parte, fiind asimilat intervenientului principal; intervenientul va lua procedura în starea în care se află la momentul intervenţiei; intervenientul dobândeşte, în principiu, toate drepturile şi obligaţiile specifice unei părţi; când pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească recunoaşte datoria şi declară că este gata să o execute faţă de partea ce îşi va stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma datorată; cererea se judecă o dată cu cererea principală, prin aceeaşi hotărâre, soluţia ce i se dă trebuind să fie cuprinsă în dispozitivul hotărârii şi motivată în considerentele acesteia.

b) Chemarea în garanţie • Noţiune: este acea formă de intervenţie forţată care conferă oricăreia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane cărora le-ar reveni, în cazul în care partea respectivă ar pierde procesul, o obligaţie de garanţie sau de despăgubire faţă de această parte. • Obligaţia de garanţie poate fi legală sau convenţională. • În ce priveşte regimul procedural, reţinem următoarele: - cererea de chemare în garanţie trebuie să îndeplinească cerinţele de formă specifice unei cereri de chemare în judecată; 138

- cererea făcută de reclamant se depune până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe; cererea făcută de pârât se depune o dată cu întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, se depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Sancţiunea nedepunerii în termen a cererii de chemare în garanţie este judecarea ei separată, într-un proces distinct, ca cerere principală, cu excepţia cazului în care părţile consimt ca cererea să fie totuşi primită; - cererea de chemare în garanţie poate fi făcută de oricare dintre părţi; - cererea se comunică, în copie, celui chemat în garanţie, însoţită şi de copii ale înscrisurilor doveditoare anexate ei; - terţul chemat în garanţie, odată admis în proces, devine parte, dobândind toate drepturile şi obligaţiile procesuale specifice unei părţi. El va lua procedura în starea în care ea se află în momentul intervenţiei, însă va putea invoca excepţii procesuale absolute indiferent de momentul producerii neregularităţii; - cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să-l cheme în garanţie pe un altul; - cererea de chemare în garanţie se judecă o dată cu cererea principală; când însă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin soluţionarea deodată şi a cererii de chemare în garanţie, aceasta din urmă poate fi disjunsă. • Soluţiile ce se pot da cererii de chemare în garanţie sunt următoarele: - dacă cererea principală este respinsă,cererea de chemare în garanţie făcută de reclamant este admisă, iar dacă a fost făcută de pârât, va fi respinsă; - dacă cererea principală este admisă, cererea de 139

chemare în garanţie făcută de reclamant se respinge, iar cea făcută de pârât va fi admisă. • Prin admiterea cererii de chemare în garanţie, cel chemat nu va fi obligat să plătească în mod direct părţii câştigătoare a procesului, ci aceluia care l-a chemat în garanţie, căci doar faţă de acesta el este legat juridic. • Cheltuielile de judecată se vor acorda avându-se în vedere independenţa procesuală a părţilor, precum şi regula potrivit căreia asemenea cheltuieli sunt suportate de partea căzută în pretenţii. c) Arătarea titularului dreptului • Noţiune: este acea formă de intervenţie forţată prin care pârâtul din proces, şi care deţine cu titlu precar un lucru sau exercită în numele altuia un drept real asupra unui lucru, solicită introducerea forţată în proces a persoanei în numele căreia deţine lucrul sau exercită dreptul. • Sub aspectul domeniului de aplicare, arătarea titularului dreptului se poate face numai în cadrul unor acţiuni reale şi doar înaintea acelor instanţe ce judecă, în procedură contencioasă, o asemenea acţiune. • Condiţiile de admisibilitate ale cererii de arătare a titularului dreptului sunt cele comune tuturor formelor de intervenţie forţată, însă ea cunoaşte şi condiţii care îi sunt proprii. Astfel: - arătarea titularului dreptului poate fi făcută doar de către pârât; - pârâtul trebuie să deţină lucrul sau să exercite dreptul în numele celui arătat ca titular al dreptului, deci să se afle într-un raport juridic cu acesta; - pârâtul trebuie să deţină materialiceşte lucrul sau să exercite un drept al altuia cu privire la acel lucru; - prin cererea principală reclamantul trebuie să 140

urmărească valorificarea unui drept real asupra lucrului; • Regimul procedural al arătării titularului dreptului este, în principal, următorul: - cererea de arătare a titularului dreptului trebuie depusă o dată cu întâmpinarea, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, trebuie depusă cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare; - întrucât nu concretizează o veritabilă acţiune în justiţie, cererea nu trebuie să cuprindă toate elementele unei cereri de chemare în judecată, ci doar pe acelea menţionate de art.82 C.pr.civ., însoţite de arătarea titularului dreptului şi de motivele care o justifică; - cererea nu trebuie admisă în principiu; - cererea se comunică celui arătat ca titular al dreptului, împreună cu citaţia pentru următorul termen de judecată, copia cererii de chemare în judecată şi copii ale înscrisurilor probatorii aflate la dosarul cauzei. Un exemplar al cererii de arătare a titularului dreptului trebuie comunicat (deşi legea nu o prevede) şi reclamantului; - cererea de arătare a titularului dreptului nu poate fi disjunsă de cererea principală, astfel că se va pronunţa o hotărâre care soluţionează ambele cereri. Totuşi, cererea de arătare a titularului dreptului se va soluţiona înaintea celei principale atunci când cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului, iar reclamantul consimte la introducerea lui în proces; în acest caz, pârâtul urmează a fi scos din proces; - cel arătat ca titular devine parte în proces, cu drepturile şi obligaţiile specifice unei părţi. • În legătură cu soluţionarea cererii de arătare a titularului dreptului pot fi identificate următoarele situaţii: 141

- dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului, iar reclamantul consimte ca el să ia locul pârâtului în proces, pârâtul iniţial va fi scos din proces; - dacă terţul se înfăţişează, dar tăgăduieşte susţinerile pârâtului, atunci terţul va dobândi calitatea de intervenient forţat; - dacă terţul, deşi legal citat, nu se înfăţişează, el dobândeşte calitatea de intervenient forţat; - dacă terţul arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului, dar reclamantul nu este de acord ca el să ia locul pârâtului în proces, terţul dobândeşte calitatea de intervenient forţat.

Capitolul III Unele incidente cu privire la modalităţile procedurale ale judecăţii şi cu privire la cursul judecăţii • Este vorba despre joncţiune; disjungere; suspendarea judecăţii; întreruperea judecăţii.

Secţiunea 1-a Joncţiunea pricinilor • Noţiune: este o ipostază particulară a conexării, pentru care se foloseşte şi termenul de joncţiune, ea desemnând reunirea în faţa aceleiaşi instanţe de judecată a două sau mai multor cereri care se află pe rolul instanţei respective. 142

• Priveşte acel incident procedural care, fără a semnifica un incident cu privire la competenţă, poate fi analizat ca incident cu privire la modalităţile procedurale ale judecăţii. • Joncţiunea pricinilor apare ca o măsură procedurală ce are ca scop o mai bună administrare a justiţiei, pentru a permite instanţei să dobândească o viziune de ansamblu asupra raporturilor litigioase dintre părţi şi pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii. • Condiţiile joncţiunii sunt: - între cereri să existe o legătură care să justifice reunirea lor în scopul unei bune administrări a justiţiei; - cererile să nu fie susceptibile de soluţionare în cadrul unor proceduri incompatibile; - părţile sau instanţa din oficiu să învedereze necesitatea joncţiunii; - instanţa să decidă, în urma unor dezbateri contradictorii, joncţiunea pricinilor. Secţiunea a 2-a Disjungerea pricinilor • Noţiune: este operaţiunea procedurală inversă conexării, desemnând disocierea, separarea a două sau mai multor cereri pentru a fi judecate distinct. • Disjungerea urmează a se dispune atunci când numai una dintre pricini este în stare de a fi judecată, având deci rolul de a evita tergiversarea soluţionării litigiului. • Condiţiile disjungerii sunt: - să existe pericolul ca judecata uneia din pricini să fie întârziată prin judecarea lor împreună; - disjungerea să fie cerută de părţi sau invocată de 143

instanţă din oficiu; - cererile să nu fie imposibil de disociat; - disjungerea să fie dispusă anterior dezbaterilor.

închiderii

Secţiunea a 3-a Suspendarea judecăţii • Noţiune:desemnează oprirea cursului judecăţii datorită intervenirii unor împrejurări voite de părţi sau,după caz, independente de voinţa lor. • Suspendarea judecăţii poate fi: - obligatorie - facultativă 1) suspendarea obligatorie este cea dispusă prin norme legale imperative, ea operând pentru că legea o impune (ex.: suspendarea dispusă în aplicarea prevederilor art.243 C.pr.civ., şi anume: § prin moartea uneia din părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecata a moştenitorilor; § prin interdicţie sau punere sub curatela a unei părţi pana la numirea tutorelui sau curatorului; § prin moartea mandatarului uneia din părţi, întâmplată cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării; § prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului; § prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului asupra reclamantului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile). 2) suspendarea facultativă (judecătorească) este cea 144

dispusă în limitele legii de instanţa de judecată când aceasta o apreciază ca oportună (ex.: potrivit art.244 C.pr.civ. instanţa poate suspenda judecata când: dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da). • Sub aspectul regimului procedural al suspendării judecăţii, reţinem că suspendarea judecăţii se dispune printr-o încheiere ce poate fi atacată cu recurs în mod separat; recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecăţii atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului, neputând fi însă atacată cu recurs încheierea de suspendare pronunţată de o instanţă de recurs. • Efectele suspendării sunt: - suspendarea are un efect general, privind toate părţile din proces; - orice act de procedură făcut în timpul suspendării judecăţii este lovit de nulitate; - prin încheierea de suspendare a judecăţii instanţa nu se dezinvesteşte, doar judecata este temporar oprită; - suspendarea judecăţii poate uneori atrage, în condiţiile art.250 C.pr.civ., suspendarea cursului perimării. • În ce priveşte continuarea judecăţii după suspendare, art.245 C.pr.civ. prevede că judecata se reia din iniţiativa părţilor, astfel: prin cererea de redeschidere făcută de una din părţi, când judecata s-a suspendat prin învoirea părţilor sau datorită lipsei lor de la dezbateri; prin cererea 145

de redeschidere făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar sau, după caz, a părţii interesate, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, în cazurile prev. de art.243 C.pr.civ.

Secţiunea a 4-a Întreruperea judecăţii • Noţiune: desemnează oprirea cursului judecăţii, fără însă a exista continuitate de procedură. • Acest incident procedural nu beneficiază de reglementare normativă, el fiind doar evocat de lege.

Capitolul IV Administrarea probelor

• Noţiune: în sens larg, prin probă înţelegem acţiunea de stabilire (demonstrare) a existenţei sau inexistenţei unui fapt; în sens restrâns, prin probă înţelegem mijlocul legal prin care se stabileşte faptul (împrejurarea) ce trebuie dovedit. Secţiunea 1-a Subiectul, obiectul şi sarcina probei. Mijloacele de probă

146

• Probele se administrează pentru a convinge instanţa, astfel că subiect al probei trebuie considerat judecătorul (instanţa). • Obiect al probei sunt faptele juridice înţelese lato sensu, adică cele care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecăţii ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia. Faptele de dovedit pot fi materiale sau psihologice, pozitive sau negative determinate, notorii, necontestate sau cunoscute personal de judecător. • Sarcina probei îi revine părţii care face o afirmaţie, ceea ce are consecinţa că reclamantul, ca parte ce a pornit procesul, este obligat să îşi dovedească pretenţiile, altfel pârâtul va câştiga procesul; de celaltă parte, când pârâtul afirmă, este dator să îşi dovedească susţinerile. De asemenea, şi instanţa din oficiu poate ordona administrarea unor dovezi. • Mijloacele de probă sunt:înscrisurile; proba cu martori; mărturisirea; prezumţiile; expertiza; cercetarea la faţa locului.

Secţiunea a 2-a. Condiţii comune privitoare la admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor • Admisibilitatea probelor presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: proba să fie legală, în sensul de a fi permisă de lege; să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte credibile, deci care să nu contrazică legile naturii; să fie pertinentă, adică să tindă la dovedirea faptului principal ori a altuia vecin şi conex; să 147

fie concludentă, adică să poată conduce la soluţionarea litigiului. • Administrarea probelor presupune: propunerea probelor; încuviinţarea lor; administrarea lor propriu-zisă; Ø Propunerea probelor o face partea căreia îi revine sarcina de a dovedi un fapt sau o împrejurare pe care ea a afirmat-o. Obişnuit, probele se propun, înaintea unei instanţe, în următoarele condiţii: - reclamantul propune dovezi prin cererea de chemare in judecată (art.112 pct.5 C.pr.civ.), până la prima zi de înfăţişare sau în termenul acordat în acest scop de către instanţă la prima zi de înfăţişare (art.132 alin.1); - pârâtul propune dovezi prin întâmpinare (art.115 pct.3, C.pr.civ.) sau, când nu este asistat sau reprezentat de avocat, la prima zi de înfăţişare ori la termenul acordat; dacă reclamantul şi-a întregit sau modificat cererea conform art.132 alin.1 C.pr.civ., pârâtul va putea propune dovezi prin întâmpinarea făcută împotriva modificării sau întregirii cererii; - atât reclamantul, cât şi pârâtul pot propune dovezi oricând în timpul judecăţii în următoarele situaţii (art.138 C.pr.civ.): când nevoia administrării dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea interesată nu o putea prevedea; când administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii; când dovada nu a fost cerută în condiţiile legii din pricina neştiinţei sau lipsei de pregatire a părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat; - când dovada cu martori a fost încuviinţată în condiţiile art.138 C.pr.civ., dovada contrară va trebui cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă de judecată, dacă ambele părţi sunt prezente; partea care lipseşte la încuviinţarea dovezii va putea însă cere dovada contrară în şedinţa de judecată 148

următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se înfăţişează; - de asemenea, întrucât prevederile legale privitoare la momentul până la care se pot propune dovezi sunt dispozitive, părţile pot conveni ca dovezile să fie propuse şi după împlinirea termenelor stabilite de lege; - instanţa poate ordona şi din oficiu probele necesare, atunci când le consideră necesare aflării adevărului. Ø Încuviinţarea probelor este dispusă de instanţă prin încheiere (art.168 C.pr.civ.), arătându-se faptele ce trebuiesc dovedite, precum şi mijloacele de dovadă. Încheierea este, în principiu, preparatorie, astfel că instanţa va putea reveni asupra ei. Ø Administrarea propriu-zisă - se face, în regulă, înaintea instanţei de judecată, cu citarea părţilor, în ordinea stabilită de instanţă; - dacă o parte renunţă la doveziile pe care le-a propus, cealaltă parte poate declara că şi le însuşeşte; - dovada şi dovada contrarie trebuie administrate pe cât cu putinţă la acelaşi termen de judecată. Secţiunea a 3-a Asigurarea dovezilor (ancheta in futurum) • Noţiune: desemnează acea procedură contencioasă în cadrul căreia partea care are interes poate solicita să se administreze de urgenţă probele de care înţelege să se folosească în proces, dacă ele ar fi greu de administrat în viitor ori există pericolul ca ele să dispară. • Cererea de asigurare a dovezilor poate fi făcută chiar dacă nu există urgenţă, însă numai dacă adversarul 149

procesual este de acord. • Asigurarea dovezilor se poate face pe cale principală (înainte de pornirea procesului în care probele ar urma să fie utilizate) (a) sau pe cale incidentală (în timpul judecăţii) (b). a) În cazul asigurării dovezilor pe cale principală sunt de avut în vedere următoarele: - cererea va fi introdusă la judecătoria în a cărei rază teritorială se află martorul sau obiectul cercetării; - în cerere se vor arăta dovezile a căror administrare se doreşte, faptele de dovedit, motivul urgenţei sau, când este cazul, acordul adversarului procesual; - cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, însă în caz de urgenţă se va putea hotărî şi fără a se cita părţile; - instanţa hotărăşte asupra cererii printr-o încheiere executorie, supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a judecat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, dacă s-a judecat fără citarea părţilor. • În cazul asigurării dovezilor pe cale incidentală, cererea se va introduce la instanţa învestită cu judecarea cererii principale, procedura de judecată fiind identică cu aceea aplicabilă în cazul formulării cererii pe cale principală. Totuşi, în acest caz încheierea prin care se dispune administrarea dovezii poate fi atacată doar o dată cu fondul. • Când se cere constatarea unei stări de fapt, care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, instanţa în circumscripţia căreia urmează a se face constatarea va delega un executor judecătoresc să constate la faţa locului această stare de fapt. Facerea constatării va putea fi încuviinţată fără încunoştiinţarea aceluia împotriva căruia se cere, probele administrate putând fi folosite şi de partea care nu a cerut asigurarea 150

lor. • Cheltuielile făcute cu administrarea dovezilor vor fi avute în vedere de instanţa care judecă fondul pricinii.

Secţiunea a 4-a Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi • Elementele esenţiale ale acestei proceduri sunt următoarele: - la prima zi de înfăţişare, părţile pot conveni ca avocaţii care le asistă şi le reprezintă să administreze probele în cauză; - instanţa încuviinţează probele solicitate de părţi în măsura în care le găseşte admisibile, putând dispune inclusiv din oficiu administrarea de dovezi; - înainte de a proceda la încuviinţarea probelor, instanţa va soluţiona incidentele procedurale premergătoare încuviinţării şi administrării dovezilor (ex.: excepţii procesuale; admisibilitatea unor cereri de intervenţie ce s-ar formula; identificarea pretenţiilor recunoscute şi a celor contestate; luarea măsurilor asigurătorii; asigurarea dovezilor; constatarea unei stări de fapt, primirea renunţării reclamantului la judecată, a achiesării pârâtului sau a tranzacţiei părţilor; orice alte cereri formulate de părţi); - partea care lipseşte nejustificat la termenul de încuviinţare a dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai propune şi administra dovezi, cu excepţia celei cu înscrisuri, dar va putea participa la administrarea dovezilor de către cealaltă parte şi va putea combate aceste dovezi; - administrarea probelor de către avocaţi se face pe baza programului de administrare a acestora încuviinţat de 151

instanţă în camera de consiliu; - termenul de administrare a dovezilor nu va putea fi mai mare de 6 luni, legea prevăzând însă şi situaţii în care poate fi prorogat; - incidentele apărute în cursul administrării dovezilor se soluţionează de către instanţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor; - interogatoriul şi cercetarea la faţa locului se administrează de către instanţă; - după administrarea dovezilor, reclamantul, precum şi celelalte părţi, redactează şi îşi comunică reciproc concluziile scrise; - avocaţii părţilor alcătuiesc pentru fiecare parte, precum şi pentru instanţă, câte un dosar în care vor depune câte un exemplar al înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe; - după primirea dosarului, instanţa va fixa termen de judecată, la care va putea da părţilor cuvântul, prin avocaţilor lor, pentru a pune concluzii în fond. Dacă instanţa apreciază ca necesar, va dispune, prin încheiere motivată, să fie administrate nemijlocit, în faţa sa, toate sau doar unele dintre probe.

Secţiunea a 5-a Administrarea probei prin înscrisuri • Vizează, în principal, următoarele elemente de regim procedural: - părţile au obligaţia de a anexa la cererea de chemare în judecată şi la întâmpinare copii certificate de pe înscrisurile folosite ca mijloace de probă; - dacă înscrisurile sunt scrise într-o limbă străină, se vor 152

depune traduceri certificate de parte, iar în caz de contestare a exactităţii traducerii se poate recurge la un traducător autorizat; - părţile au obligaţia de a avea asupra asupra lor în şedinţă originalul înscrisului sau să-l depună, mai înainte, la grefa instanţei spre păstrare, în caz contrar sancţiunea fiind aceea de a nu se ţine seama de înscris; - dacă proba cu înscrisuri a fost încuviinţată în condiţiile art.138 C.pr.civ., iar judecata a fost amânată, partea este obligată, sub sancţiunea decăderii, să depună copii certificate de pe înscrisuri cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată; - înscrisurile depuse la dosar rămân câştigate judecăţii, putând fi retrase doar cu acordul adversarului procesual; - înscrisurile depuse în original vor putea fi retrase sub condiţia de a se depune copii ale acestora legalizate de grefa instanţei; - dacă înscrisul este deţinut de un terţ sau de o autoritate, instanţa va dispune aducerea lui la termenul fixat în acest scop, cheltuielile aducerii fiind avansate de partea care a cerut dovada; - dacă partea declară că adversarul deţine un înscris privitor la pricina, instanţa va dispune înfăţişarea lui. Dacă adversarul refuză a răspunde la interogatoriul ce s-a propus pentru dovedirea existenţei sau deţinerii înscrisului ori reiese din probele administrate că acesta l-a ascuns sau l-a distrus, ori dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu-l înfăţişează la cererea instanţei, aceasta va putea socoti ca dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris; - când uneia dintre părţi i se opune un înscris sub semnătură privată, aceasta are obligaţia fie de a recunoaşte, fie de a tăgădui scrisul ori semnătura. Totuşi, succesorii aceluia de la care se pretinde că emană înscrisul pot declara că nu cunosc scrisul sau semnătura antecesorului lor; 153

- dacă partea declară că nu recunoaşte sensul sau semnătura, preşedintele completului va proceda la verificarea de scripte, cerându-i părţii căreia i se atribuie scrierea sau semnătura să scrie sau să semneze, sub dictarea sa, părţi din înscris, refuzul de a scrie fiind considerat recunoaştere a înscrisului; - dacă după compararea înscrisului cu scrisul sau semnătura făcute în faţa sa instanţa nu se consideră lămurită, va dispune ca verificarea să se facă prin expert, obligând părţile să depună de îndată înscrisuri pentru verificare. Se primesc ca scripte de comparaţie: înscrisuri autentice; înscrisuri sub semnătură privată, netăgăduite de părţi, partea necontestată din înscris; scrisul sau semnătura făcute înaintea instanţei; • Prin art.180-184 C.pr.civ. este reglementată şi procedura falsului, aceasta fiind declanşată în situaţia în care una din părţi declară că scrisul sau semnătura sunt false. Dacă cealaltă parte nu este de faţă, instanţa va dispune înfăţişarea personală a părţilor la alt termen, când partea care a invocat înscrisul va arăta mijloacele sale de apărare şi va depune înscrisul pentru verificare; - preşedintele va constata prin proces-verbal starea materială a înscrisului, apoi îl va semna spre neschimbare şi îl va încredinţa grefei, după ce va fi semnat de grefier şi părţi; - la termenul de judecată stabilit preşedintele întreabă partea care a înfăţişat înscrisul dacă înţelege să se folosească de înscris. Dacă partea lipseşte, refuză să răspundă sau declară că nu se mai foloseşte de înscris, acesta va fi înlăturat. Dacă partea care a învederat falsul lipseşte sau refuză să răspundă sau nu stăruie în a susţine falsul, înscrisul va fi considerat ca recunoscut; - când instanţa penală nu poate fi sesizată (deoarece autorul falsului nu a fost identificat, a intervenit prescripţia răspunderii penale etc.), falsul va fi cercetat de instanţa 154

civilă, prin orice mijloace de dovadă.

Secţiunea a 6-a Administrarea probei cu martori • Implică, în principal, următoarele elemente de regim procedural: - pot fi martori numai persoanele fizice, inclusiv acelea care nu au împlinit 14 ani sau care din pricina debilităţii mintale sau în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ; - totuşi, nu pot fi ascultaţi ca martori: rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv; soţul sau fostul soţ; cei puşi sub interdicţie; cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă. Părţile pot însă conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi primele două categorii de persoane; menţionate; - în pricinile privitoare la starea civilă sau divorţ, rudele şi afinii, cu excepţia descendenţilor, pot fi ascultaţi ca martori; - anumite categorii de persoane, expres arătate de lege, sunt scutite de a depune mărturie; - când proba cu martori a fost admisă în condiţiile art.138 pct.2 şi 4 C.pr.civ., lista martorilor trebuie depusă, sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare; - instanţa este îndreptăţită să limiteze numărul martorilor, respectând însă principiul egalităţii părţilor în procesul civil; - înlocuirea martorilor propuşi şi încuviinţaţi se poate face doar în caz de moarte, dspariţie a lor sau din alte motive întemeiate; - martorul se audiază la sediul instanţei, iar pentru motive temeinice şi la locuinţa lui; 155

- după încuviinţarea probei instanţa procedează la citarea martorilor. Dacă martorul lipseşte la prima citare, se va putea emita mandat de aducere; totuşi, când există urgenţă se va putea emite mandat de aducere chiar pentru primul termen; - martorului care, fără motive temeinice, nu se înfăţişează în instanţă, i se va putea aplica, prin încheiere executorie, o amendă cuprinsă între 30-500 ROL; - fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultaţi neputând fi de faţă; ordinea ascultării martorilor va fi stabilită de preşedinte; - înainte de a se lua mărturia, preşedintele completului va cere martorului să arate: numele, îndeletnicirea, domiciliul şi vârsta; dacă este rudă sau afin cu vreuna din părţi şi în ce grad; dacă se află în serviciul uneia din părţi; dacă este în judecată, în duşmănie sau în legături de interes cu vreuna din părţi. Apoi, martorului i se va cere să depună jurământul, atrăgându-i-se atenţia că, nespunând adevărul, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă; - martorul arată împrejurările ori faptele pe care le cunoaşte, răspunzând întrebărilor preşedintelui, ale părţii care l-a propus, ale părţii adverse şi, când este cazul, ale procurorului; când întrebarea pusă de parte nu este concludentă, este jignitoare sau tinde să dovedească un fapt a cărui dovedire este oprită de lege, preşedintele o va respinge; - mărturia se face oral, însă ea se consemnează în scris de către grefier, după dictarea preşedintelui, urmând a fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de preşedinte, grefier şi martor; - martorul poate cere să i se plătească cheltuielile de drum şi să fie despăgubit, instanţa urmând a dispune printr-o încheiere executorie.

156

Secţiunea a 7-a Administrarea mărturisirii (luarea interogatoriului) • Implică sub aspect procedural, următoarele: - când mărturisirea nu este făcută spontan, se poate încerca provocarea ei prin procedura interogatoriului; - întrucât mărturisirea este un act personal, regula este că partea trebuie să se prezinte personal în instanţă, ea trebuind însă citată cu menţiunea “personal la interogatoriu”; - totuşi, art.1206 C.civ. dispune că atunci când partea vrea să recunoască pretenţiile sau apărările părţii adverse, poate face aceasta şi printr-un mandatar cu procură specială. De asemenea, partea care are domiciliul în străinătate va putea fi interogată prin cel care o reprezintă în judecată, în acest caz interogatoriul urmând a fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice; când mandatarul este avocat, este suficientă procura specială certificată de acesta; - statul şi persoanele juridice de drept public, precum şi persoanele juridice de drept privat, cu excepţia societăţilor comerciale de persoane, vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica; - în cazul societăţilor comerciale de persoane, vor fi citaţi pentru a răspunde la interogatoriu asociaţii cu putere de reprezentare; - interogatoriul se ia la sediul instanţei, însă pentru motive temeinice se poate încuviinţa şi luarea lui la locuinţa părţii; - interogatoriul trebuie să constea în întrebări privitoare la fapte personale ale părţii chemate să răspundă şi care sunt de natură a ajuta la soluţionarea cauzei; instanţa este în drept să respingă întrebările lipsite de utilitate ori jignitoare; - răspunsurile urmează a fi trecute pe aceeaşi foaie cu 157

întrebările, acestea trebuind semnată de preşedinte, grefier, de cel care a propus interogatoriul, precum şi de partea care a răspuns; - dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă scrisă în folosul părţii potrivnice.

Secţiunea a 8-a Administrarea probei cu expertiza • Presupune, sub aspect procedural, următoarele: - conform art.201 C.pr.civ., când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti va numi, la cererea părţilor sau din oficiu, însă după punerea în discuţia părţilor, unul sau trei experţi dintre cei autorizaţi de Ministerul Justiţiei, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe şi termenul în care trebuie să efectueze expertiza; - când este necesar, instanţa va solicita efectuarea expertizei unui laborator sau institut de specialitate (ex.: în cazul stabilirii paternităţii); - în domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi instanţa poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv. Punctul de vedere va fi prezentat în camera de consiliu sau în şedinţă publică, părţile fiind îndreptăţite să pună şi ele întrebări; - dacă părţile nu se pun de acord cu privire la persoana expertului, acesta va fi numit de către instanţă, prin tragere 158

la sorţi în şedinţă publică, de pe lista întocmită de biroul local de expertiză, prin încheierea de numire stabilindu-se şi onorariul expertului; - experţii pot fi recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii; recuzarea trebuie făcută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivul ei există la această dată; altfel, termenul de 5 zile curge de la data când s-a ivit motivul recuzării; - dispoziţiile privitoare la citare, aducerea cu mandat şi sancţionarea martorilor care lipsesc sunt aplicabile şi experţilor; - dacă experţii pot să-şi exprime de îndată părerea, vor fi ascultaţi chiar în şedinţă, iar părerea lor se va trece într-un proces verbal semnat de preşedinte, grefier şi expert; - dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la faţa locului, ea nu poate fi făcută decât după citarea părţilor prin carte poştală recomandată, cu dovadă de primire, arătânduse zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea. Dovada de primire va fi alăturată lucrării expertului; - părţile sunt obligate să dea expertului orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrării; - sub sancţiunea amenzii, expertul are obligaţia de a depune lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată; - experţii au obligaţia de a se înfăţişa înaintea instanţei, ori de câte ori li se cere, pentru a da lămuririle necesare, fiind însă îndreptăţiţi la a obţine despăgubiri, stabilite prin încheiere executorie; - dacă instanţa nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea ei sau o nouă expertiză; - părţile vor putea cere o contraexpertiză la primul termen după depunerea lucrării şi numai motivat.

159

Secţiunea a 9-a Cercetarea la faţa locului • Noţiune: este actul procesual ce are ca scop cercetarea în afara instanţei, de către judecători, a unor probe materiale. • Poate fi cerută de către părţi sau dispusă din oficiu printr-o încheiere care va arăta şi împrejurările de fapt ce urmează a fi cercetate. • Se realizează cu citarea părţilor, putându-se asculta martorii şi experţii pricinii. • Despre cele constatate se va încheia un proces-verbal care se depune la dosarul cauzei. • Când participarea procurorului la judecată este obligatorie, acesta are obligaţia de a merge şi la faţa locului, pentru facerea cercetării.

160

Titlul VII Hotărârea judecătorească

Secţiunea 1-a Noţiune, condiţii şi structură •

•

Noţiune: Hotărârea judecătorească desemnează actul procedural prin care instanţa tranşează un litigiu, rostind dreptul (iurisdictio) şi stabilind măsuri pentru recunoaşterea, ocrotirea sau valorificarea lui. Condiţiile hotărârii sunt următoarele: - să provină de la o autoritate căreia legea i-a recunoscut puterea de a judeca; - această autoritate să fie alcătuită în condiţiile prevăzute de lege; - hotărârea să fie dată de judecătorii care au participat la judecarea litigiului dezlegat prin hotărâre; - hotărârea să fie adoptată cel puţin cu majoritatea voturilor judecătorilor care au participat la judecată; - deliberarea în vederea adoptării hotărârii să fie secretă; - rezultatul deliberării trebuie consemnat în scris, sub semnătura judecătorilor; - hotărârea trebuie pronunţată în public, chiar dacă părţile nu sunt prezente; - hotărârea trebuie comunicată părţilor, în copie, ori de câte ori este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului. 161

• În ce priveşte structura şi conţinutul hotărârii judecătoreşti, aceasta cuprinde, structural, trei părţi: practicaua; considerentele; dispozitivul; alături de acestea, hotărârea mai cuprinde menţiuni cu privire: la calea de atac; modalitatea pronunţării; semnăturile judecătorilor şi grefierului. Practicaua sau partea expozitivă cuprinde: arătarea instanţei care a pronunţat hotărârea şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor; calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali sau judiciari şi al avocaţilor; obiectul cererii; susţinerile părţilor la ultimul termen de judecată. Considerentele sunt motivele de fapt şi drept care au condus instanţa la soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii, ele trebuind să fie pertinente, complete, omogene, concrete şi convingătoare. Potrivit legii, considerentele se redactează de către judecător în termen de 30 zile de la pronunţare, existând însă şi norme speciale care prevăd, pentru anumite situaţii, şi termene mai scurte. Dispozitivul cuprinde soluţia dată de judecători litigiului, el trebuind să corespundă minutei întocmite după deliberare şi pronunţate în şedinţă publică.

Secţiunea a 2-a Deliberarea, pronunţarea, elaborarea şi comunicarea hotărârii Deliberarea presupune, în esenţă, următoarele: - conform art.256 C.pr.civ., după sfârşitul dezbaterilor judecătorii chibzuiesc în secret, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu; după chibzuire, preşedintele adună părerile 162

judecătorilor începând cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel din urmă; - hotărârile se dau cu majoritate de voturi; - dacă majoritatea nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergenţă în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile ; la instanţele de fond, părerile vor trebui să fie întotdeauna motivate înainte de judecarea divergenţei, afară de cazul când judecata se face chiar în ziua când s-a ivit divergenţa; - completul de divergenţă se constituie prin alăturarea la completul iniţial a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei sau a altui judecător desemnat de preşedinte; - dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergenţă; dacă după judecarea divergenţei vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie cel mai mult sunt datori să se unească într-o singură părere; - judecătorii pot reveni asupra părerillor lor care au pricinuit divergenţa; - după judecarea punctelor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea pricinii; - când completul de judecată este alcătuit dintr-un număr impar de judecători, altul decât unul, iar cu privire la pricină sau anumite puncte ale ei sunt mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie cel mai mult au, de asemenea, datoria de a se opri la o unică părere. Redactarea minutei şi pronunţarea implică următoarele: - conform art.258 C.pr.civ., după ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmi de îndată, pe scurt, dispozitivul hotărârii, care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători; - acest dispozitiv pe scurt consemnează, deci, rezultatul deliberării, el fiind cunoscut sub numele de minută; minuta se scrie pe cererea de chemare în judecată sau, când nu 163

este posibil, pe ultima încheiere de şedinţă ori pe file separate, care se vor ataşa la dosar; - minuta se pronunţă de preşedinte în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor de la dezbateri; după pronunţarea hotărârii niciun judecător nu va putea reveni asupra părerii sale; - dacă, după închiderea dezbaterilor, instanţa nu poate hotărî de îndată, pronunţarea hotărârii se va amâna pentru cel mult 7 zile; - judecătorul care a luat parte la judecată este îndreptăţit să se pronunţe chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanţei, afară de cazul când i-a încetat calitatea de magistrat sau este suspendat din funcţie; în acest caz, procesul se repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca acestea să pună concluzii în faţa instanţei nou constituite. c) Elaborarea hotărârii (redactarea hotărârii): - semnifică motivarea acesteia, constituind o regulă de la care excepţiile sunt foarte rare (ex.: hotărârea dată cererii de strămutare); - când completul a fost alcătuit din mai mulţi judecători, preşedintele va putea însărcina pe unui dintre aceştia să motiveze hotărârea; - motivarea hotărârii se face în cel mult 30 zile de la pronunţare, părerea judecătorilor rămaşi în minoritate trebuind redactată în acelaşi timp cu hotărârea; - adăugirile, ştersăturile sau schimbările în cuprinsul hotărârii vor trebui semnate de judecători, sub sancţiunea neluării lor în seamă. d). Comunicarea hotărârii: - potrivit art.266 alin.ultim C.pr.civ., hotărârea se va comunica părţilor în cazul când aceasta este necesar pentru curgerea unui termen de exercitare a apelului sau recursului; - comunicarea hotărârilor judecătoreşti urmează regulile de comunicare specifice actelor de procedură în general.

164

Secţiunea a 3-a Îndreptarea hotărârii • Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau din încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cererea părţii interesate. • Instanţa judecă în aceeaşi compunere în care s-a dat hotărârea, în camera de consiliu, citarea părţilor urmând a se face numai dacă instanţa apreciază că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri. • Îndreptarea hotărârii se dispune printr-o încheiere supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat îndreptarea.

Secţiunea a 4-a Lămurirea hotărârii • Conform art.281/1 alin.1 C.pr.civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. • Cererea se soluţionează de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea a cărei lămurire s-a cerut.

165

Secţiunea a 5-a Completarea hotărârii • Conform art.281/2 alin.1 C.pr.civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale se poate cere completarea hotărârii; de asemenea, când prin hotărârea sa instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor cu privire la drepturile lor. • Cererea se adresează instanţei care a pronunţat hotărârea, în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. • Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, printr-o hotărâre ce este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea iniţială. Notă: atât în cazul îndreptării hotărârii, cât şi al lămuririi sau completării ei, părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor ocazionate în aceste proceduri.

Secţiunea a 6-a Învestirea cu formulă executorie • Conform art.374 alin.1 C.pr.civ., nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este învestită cu formula executorie prevăzută de art.269 alin.1 C.pr.civ., afară de încheierile executorii, de hotărârile 166

executorii provizoriu şi de alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie. • Formula executorie este, în sensul art.269 C.pr.civ., un ordin dat în numele preşedintelui României şi o împuternicire a agenţilor administrativi şi ai forţei publice, totodată o solicitare de stăruinţă făcută procurorilor, pentru aducerea hotărârii la îndeplinire. • Cererea de învestire cu formulă executorie însoţită de titlul executoriu se adresează primei instanţe care o va soluţiona printr-o încheiere. • În caz de respingere a cererii de învestire, împotriva încheierii se poate declara recurs în 5 zile de la pronunţare pentru creditorul prezent, respectiv de la comunicare pentru creditorul lipsă. Încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea nu este supusă nici unei căi de atac.

Secţiunea a 7-a Execuţia vremelnică • În regulă, executarea unei hotărâri nu s-ar putea face decât din momentul în care aceasta a devenit definitivă; această regulă cunoaşte şi excepţii, una dintre acestea referindu-se la aşa-numita execuţie vremelnică (provizorie), în sensul că s-ar putea executa silit şi o hotărâre care încă nu este definitivă. • Execuţia vremelnică îmbracă două forme: execuţia vremelnică de drept (a);execuţia vremelnică judecătorească (b). a) Execuţia vremelnică de drept: • Art.278 C.pr.civ. precizează că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect: 167

plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi sumele cuvenite, potrivit legii şomerilor;despăgubiri pentru accidente de muncă; rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale; despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile sau acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice; reparaţii grabnice; punerea sau ridicarea peceţilor ori facerea inventarului; pricini privitoare la posesiune, numai în ceea ce priveşte posesiunea; în cazul hotărârii ce s-a dat în condiţiile art.270 C.pr.civ., în urma recunoaşterii parţiale de către pârât a pretenţiilor reclamantului; în orice alte cazuri când legea prevede că hotărârea este executorie (ex.: ordonanţa preşedinţială). b) Execuţia vremelnică judecătorească: • Prin raportare la dispoziţiile art.279 C.pr.civ. trebuiesc avute în vedere, în legătură cu aceasta formă a execuţiei vremelnice, următoarele elemente de regim procedural: vizează exclusiv hotărârile privitoare la bunuri; este necesar să existe o cerere a părţii ce poate fi făcută inclusiv verbal înaintea primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor; dacă cererea a fost respinsă de prima instanţă, ea poate fi reiterată în apel; încuviinţarea execuţiei vremelnice rămâne la aprecierea instanţei; dacă cererea este admisă, instanţa va putea obliga partea care a formulat-o la depunerea unei cauţiuni. • Execuţia vremelnică poate fi acordată în următoarele situaţii: când instanţa preciază că măsura se impune (“este de trebuinţă”) faţă de temeinicia vădită a dreptului; debitorul este în stare de insolvabilitate; există primejdie vădită în întârziere. 168

• Art.279 alin.2 C.pr.civ. se referă la două situaţii în care, deşi este vorba de hotărâri privitoare la bunuri, execuţia vremelnică nu poate fi acordată: 1. în materie de strămutare de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau a oricăror alte lucrări cu aşezare fixă 2. când prin hotărâre se dispune întabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară. - cererea pentru suspendarea execuţiei vremelnice se va putea face, de către partea interesată, fie o dată cu apelul, fie distinct în timpul judecăţii în apel; cererea se poate depune la prima instanţă sau la instanţa de apel, în acest din urmă caz la cerere trebuind să se alăture o copie legalizată a dispozitivului hotărârii; cererea se judecă de către instanţa de apel, printr-o încheiere ce poate fi atacată distinct cu recurs; când suspendarea este acordată, este necesar ca partea solicitantă să plătească o cauţiune al cărei cuantum este stabilit de instanţă; până la soluţionarea cererii de suspendare aceasta va putea fi încuviinţată vremelnic, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului, însă cu respectarea cerinţei de a se plăti cauţiunea.

Secţiunea a 8-a Cheltuielile de judecată • În legătură cu cheltuielile de judecată sunt de avut în vedere următoarele reguli fundamentale: - cheltuielile de judecată acoperă toate sumele avansate în scopul realizării judecăţii, adică: cheltuielile făcute anterior judecăţii, dar care se află 169

într-un raport necesar cu judecata; cheltuielile făcute în cursul judecăţii; - cheltuielile de judecată se acordă în regulă părţii care a câştigat procesul; - în sensul art.274 alin.1 C.pr.civ., subiect al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată este "partea care cade în pretenţiuni", deci cea care pierde procesul. Cu toate acestea, legea stabileşte că pârâtul va fi exonerat de plata cheltuielilor dacă recunoaşte la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, însă numai dacă nu a fost pus ori nu se găsea de drept în întârziere înainte de chemarea în judecată; - cheltuielile de judecată se atribuie prin hotărârea dată asupra fondului sau asupra incidentelor procedurale care dezînvestesc instanţa (ex.: perimarea, renunţarea la judecată). • Sub aspectul regimului procedural al cheltuielilor de judecată, reţinem că: - cheltuielile de judecată se acordă la cerere şi trebuiesc dovedite; - pretenţiile părţii privitoare la cheltuielile de judecată trebuie supuse dezbaterii contradictorii, ca orice altă cerere făcută în proces; - hotărârea instanţei privitoare la cheltuielile de judecată trebuie motivată în fapt şi drept; - împotriva soluţiei privitoare la cheltuielile de judecată partea interesată poate declara apel sau, după caz, recurs, aplicându-se principiul non reformatio in peius; - partea din hotărâre privitoare la cheltuielile de judecată este susceptibilă de executare silită. • În legătură cu soluţiile ce se pot da cu privire la cheltuielile de judecată arătăm că: - partea ale cărei pretenţii au fost admise în totalitate are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor făcute în 170

legătură cu judecata; - dacă pretenţiile au fost admise doar în parte, instanţa va acorda părţii câştigatoare cheltuielile corespunzătoare pretenţiilor admise; - când pretenţiile fiecărei părţi au fost admise în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata lor, putând face inclusiv compensarea cheltuielilor de judecată; - în cazul coparticipării procesuale, coparticipanţii vor fi obligaţi să plătească cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, potrivit poziţiei procesuale a fiecăruia, naturii raportului juridic dintre ei şi cheltuielilor pe care fiecare le-a provocat prin conduita sa procesuală.

Secţiunea a 9-a Atributele şi efectele hotărârii • Noţiune:desemnează consecinţele juridice ce rezultă din adoptarea şi pronunţarea hotărârii prin care se tranşează dreptul litigios alegat sau o situaţie juridică litigioasă; • Pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti are, în principal, următoarele atribute şi, după caz, efecte: a) instanţa se dezînvesteşte, în sensul că ea se desesizează de judecarea litigiului, cu consecinţa că judecătorii nu ar mai putea reveni asupra părerii lor; b) sub aspect probator, hotărârea constituie act autentic; c) hotărârea constituie titlu executoriu ; d) în mod obişnuit, hotărârea are efecte declarative sau produce efecte retroactive, căci prin ea se constată 171

drepturi preexistente; e) hotărârea se bucură de puterea (autoritatea) lucrului judecat.

Secţiunea a 10-a Categorii de hotărâri Uzându-se de diferite criterii, au fost imaginate mai multe clasificări ale hotărârilor judecătoreşti. Le vom menţiona însă doar pe următoarele: a) conform art.255 C.pr.civ., hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţă se numesc sentinţe; hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii, se numesc decizii; toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri; b) după cum hotărârile sunt sau nu sunt supuse apelului sau recursului, distingem între: hotărâri nedefinitive; hotărâri definitive; hotărâri irevocabile. - sunt hotărâri nedefinitive cele date în primă instanţă şi care pot fi atacate în apel; - sunt, în sensul art.377 alin.1 C.pr.civ., hotărâri definitive următoarele: hotărârile date, potrivit legii, în primă instanţă, fără drept de apel; hotărâri date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau chiar atacate cu apel, dacă judecarea acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată; hotărârile date în apel; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel; - sunt, în sensul art.377 alin.2 C.pr.civ., hotărâri irevocabile următoarele: hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate; hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în 172

apel, nerecurate; hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

173

Titlul VIII Căile de atac

Capitolul I Noţiune şi clasificare • Noţiune: căile de atac desemnează mijloacele procesuale prin care se realizează controlul judiciar, acesta din urmă reprezentând dreptul şi, deopotrivă, obligaţia instanţelor judecătoreşti ierarhic superioare sau, în cazul căilor de atac de retractare, ale instanţei care a pronunţat hotărârea, de a verifica legalitatea şi, după caz, temeinicia hotărârii. • Clasificarea căilor de atac: a) în funcţie de condiţiile de exercitare, există căi de atac ordinare (apelul), respectiv extraordinare (recursul, contestaţia în anulare, revizuirea); - sunt ordinare acele căi de atac care pot fi exercitate de oricare dintre părţi, în principiu în orice materie şi pentru orice motiv de fapt sau drept; - sunt extraordinare acele căi de atac ce pot fi exercitate numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege. b) în funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac, există căi de atac de reformare (apelul, recursul) şi căi de atac de retractare (contestaţia în anulare, revizuirea), primele fiind soluţionate de instanţa ierarhic superioară, iar celelalte de chiar instanţa care a pronunţat hotărârea. 174

c) după cum exercitarea căii de atac provoacă sau o nouă judecată în fond, deosebim între căi de atac devolutive (apelul) şi căi de atac nedevolutive (recursul). d) după cum termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac şi exercitarea însăşi a acelei căi de atac suspendă sau nu executarea hotărârii atacate, deosebim între căi de atac suspensive de executare (apelul) şi căi de atac în principiu nesuspensive de executare (recursul, contestaţia în anulare, revizuirea).

Capitolul II Apelul Noţiune: este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă şi suspensivă de executare prin care partea care justifică un interes sau Ministerul Public, considerând că hotărârea pronunţată este nelegală şi/ sau netemeinică, învesteşte şi obligă instanţa de control judiciar ierarhic superioară celei care a dat pronunţat hotărârea să se pronunţe asupra motivelor de nelegalitate şi/sau netemeinicie, urmând ca, în condiţiile legii, să procedeze la rejudecarea pricinii.

Secţiunea 1-a Formele apelului (tipurile de apel) • În actuala reglementare, distingem între apelul principal şi 175

apelul incidental, acesta din urmă având la rândul lui, două forme: aderarea la apel (art.293 C.pr.civ.) şi declararea apelului (art.293/1 C.pr. civ.). • Apelul principal este cel declarat de partea interesată în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii sau în alt termen prevăzut de lege, fără a se raporta la o altă cerere de apel formulată împotriva aceleiaşi hotărâri. • În ce priveşte aceste două forme de apel incidental, reţinem că: potrivit art.293 C.pr.civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare, însă dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel ea se consideră apel principal. • Potrivit art.293/1 C.pr.civ., în caz de coparticipare procesuală, precum şi atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces, dispoziţiile art.293 C.pr.civ. aplicându-se în mod corepunzător.

Secţiunea a 2-a Condiţiile de fond ale apelului Acestea vizează: hotărârile susceptibile de apel (obiectul 176

apelului) (a); subiectele apelului (b); termenul în care poate fi exercitat apelul (c); depunerea apelului (d). a) Obiectul apelului este reprezentat de hotărârile date în primă instanţă de judecătorii şi tribunale, prin care acestea se dezînvestesc de soluţionarea pricinii, indiferent dacă s-au pronunţat ori nu pe fondul cauzei; în principiu nu se poate declara separat apel împotriva încheierilor premergătoare hotărârii finale, cu excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii sau în alte cazuri anume prevăzute de lege; - conform art.282/1 C.pr.civ. nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă: în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere; în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei vechi inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială; în acţiunile posesorii; în acţiunile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege (ex.: renunţarea la judecată, tranzacţia); - nu sunt supuse apelului nici hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, dacă legea nu prevede altfel. b)Subiectele apelului - în principiu, apelant poate fi doar acela care a fost parte în proces, adică reclamantul, pârâtul, intervenientul voluntar; intervenientul forţat; - mai pot declara apel Ministerul Public, precum şi succesorii universali, cu titlu universal sau particular, creditorii chirografari, privilegiaţi sau ipotecari ai părţilor; - în cazul aderării la apel, această formă a apelului poate fi promovată doar de partea ce are poziţia de intimată în raport cu apelul principal declarat de o altă parte în 177

proces; - partea împotriva căruia se exercită apelul se numeşte intimat. c)Termenul în care poate fi exercitat apelul: - conform art.284 alin.1 C.pr.civ., termenul în care poate fi exercitat apelul este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, afară de cazul în care prin norme speciale s-ar dispune altfel; - acest termen stabilit de art.284 alin.1 C.pr.civ. vizează apelul principal, cele două forme de apel putându-se însă declara până la prima zi de înfăţişare în apel. d) Depunerea apelului principal se face, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se atacă, preşedintele acestei instanţei urmând a înainta dosarul instanţei de apel, împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile; cu toate acestea, apelul va fi trimis de îndată dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea executării hotărârii primei instanţe. În cazul apelului incident, cererea se poate depune şi direct la instanţa de apel.

Secţiunea a 3-a Condiţiile de formă ale apelului • Conform art.287 alin.1 C.pr.civ., cererea de apel va cuprinde:1) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar, iar dacă apelantul locuieşte în 178

străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă comunicările privind procesul;2) arătarea hotărârii care se atacă;3) motivele de fapt şi drept pe care se întemeiază apelul;4) dovezile invocate în susţinerea apelului;5) semnătura. • Cerinţele de la pct.2 şi 5 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la pct.3 şi 4 sub sancţiunea decăderii, aceste cerinţe putând fi însâ împlinite până la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii în condiţiile art.133 alin.2 C.pr.civ.

Secţiunea a 4-a Efectele apelului • Declararea apelului angajează, în principal, următoarele efecte: a) suspendarea executării hotărârii susceptibile de apel sau care face obiectul apelului, în acest ultim caz doar dacă apelul a fost declarat în termen; b) învestirea instanţei de apel; c) efectul devolutiv al apelului (apelul este devolutiv, în sensul că el poate readuce în discuţia instanţei superioare toate chestiunile de fapt şi drept care au fost dezbătute în faţa primei instanţe şi au fost rezolvate prin hotărârea acesteia, rejudecându-se fondul litigiului). În ce priveşte acest efect al apelului, reţinem că el este limitat de două reguli, exprimate prin adagiile: 1. tantum devolutum quantum apelatum (nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) 2. tantum devolutum quantum iudicatum (nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat): 179

Ø prima regulă semnifică faptul că deşi prin exercitarea apelului litigiul poate fi transpus instanţei superioare sub toate aspectele lui de fapt şi drept, totuşi, în aplicarea principiului disponibilităţii, trebuiesc avute în vedere limitele fixate de apelant. Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanţa de apel putând încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă; Ø cea de-a doua regulă are semnificaţia că apelul nu repune în discuţie decât ceea ce a fost judecat înaintea primei instanţe ori i-a fost dedus acesteia spre judecată, art.294 alin.1 C.pr.civ. dispunând că în apel nu se pot schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, cu precizarea că “excepţiile de procedură” (procesuale) şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. • De la limitele efectului devolutiv al apelului există anumite derogări, acestea fiind de două feluri: generale (1) respectiv speciale (2). 1) sunt derogări generale următoarele: - conform art.294 alin.2 teza I-a C.pr.civ., în apel se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe; - conform art.294 alin.2 teza finală C.pr.civ., în apel se va putea solicita compensaţia legală. 2) sunt derogări speciale următoarele: 180

- cererea de intervenţie voluntară principală se poate face direct în apel, dacă părţile cauzei sunt de acord (art.50 alin.2 C. pr. civ.); - cererea de intervenţie voluntară accesorie se poate face inclusiv în recurs, deci şi în apel (art.51 C.pr.civ.); - când motivele de divorţ s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata cererii de chemare în judecată se află în apel, cererea reconvenţională prin care se solicită divorţul va putea fi făcută de pârât direct înaintea instanţei de apel (art.609 C.pr.civ.).

Secţiunea a 5-a Judecata apelului • Preşedintele instanţei la care s-a depus apelul va înainta dosarul cauzei instanţei de apel, împreună cu apelurile făcute, după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile. • Preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte dosarul, va fixa termen de înfăţişare şi va dispune citarea părţilor. Termenul de înfăţişare se va fixa avându-se în vedere dispoziţiile art.114/1 C.pr.civ., în sensul ca de la data primirii citaţiei intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente cel puţin 5 zile. • Preşedintele va dispune ca, odată cu citaţia, să i se comunice intimatului o copie de pe cererea de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate ei şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere că are obligaţia să depună la dosar întâmpinare 181

cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. • Dacă intimatul nu a primit în termenul prev. de art.114/1 C.pr.civ. cererea de apel şi dovezile depuse de apelant, el va putea cere la prima zi de înfăţişare amânarea. • Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării. • Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de apel; când apelurile au fost repartizate la secţii diferite, preşedintele ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită. • Completul de judecată este format din doi judecători. • Sub aspect probator, instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor nou propuse prin cererea de apel sau întâmpinare, dacă apreciază că acestea din urmă sunt necesare soluţionării cauzei. • Dispoziţiile de procedură privind judecata în prima instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care legea nu prevede altfel.

Secţiunea a 6-a Soluţiile în apel • Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea stării de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivele de ordine publică putând fi însă invocate şi din oficiu. Vor putea fi pronunţate, după caz, următoarele soluţii: a) instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată, fără însă ca apelantului să i 182

se poată crea propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată; b) instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe, în următoarele două situaţii: 1. când se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului; 2. când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată; c) instanţa de apel va anula în tot sau în parte hotărârea atacată şi procedura urmată înaintea primei instanţe, reţinând procesul spre judecare, atunci când prima instanţă a judecat în fond, dar există un motiv de nulitate a hotărârii pe care ea a pronunţat-o; d) instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi atunci când prima instanţă s-a declarat competentă, dar instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă. În acest caz, se va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Când instanţa de apel apreciază însă că ea este competentă, va reţine procesul spre judecare; e) în raport de împrejurările cauzei, instanţa de apel va putea pronunţa şi nulitatea cererii de apel, tardivitatea sau inadmisibilitatea acesteia ori perimarea ei.

Capitolul III Recursul

Noţiune: recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă, în principiu nesuspensivă de executare şi subsecventă. 183

Secţiunea 1-a Exercitarea recursului a) În ce priveşte cererea de recurs, potrivit art 302/1 alin.(1) lit. a) C.pr.civ., aceasta trebuie să cuprindă: numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; indicarea hotărârii care se atacă; motivele de nelegalitate pe care se întemeiează recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; semnătura. Notă: Prin Decizia nr. 176/2005 Curtea Constituţională a stabilit că textul art. 302/1 alin. 1 lit. a) C. pr.civ. este neconstitutional în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitate absolută a omisiunii de a se preciza în cuprinsul cererii de recurs "numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea si sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar", precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinatate "domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul". • Legea recunoaşte părţilor şi posibilitatea de a motiva recursul distinct de cererea de recurs, însă cu respectarea 184

termenului de recurs, sancţiunea nemotivării recursului în termenul legal fiind nulitatea lui, afară de cazul când s-ar invoca motive de ordine publică. La fel ca şi în cazul cererii de apel, declararea recursului obligă la plata taxei de timbru şi a timbrului judiciar stabilite de lege. • La cererea de recurs se alătură atâtea copii câţi intimaţi sunt, iar în cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va depune o copie de pe motivele de recurs şi pentru procuror. • Cererea de recurs se depune, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se atacă. • Preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs va putea să o înapoieze părţii prezente dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile. • Cererea de recurs angajează, în principal, următoarele efecte: - învestirea instanţei de recurs cu soluţionarea căii de atac; - suspendarea executării hotărârii atacate, însă numai în situaţiile anume prevăzute de lege (recursul suspendă executarea hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având aşezare fixă, precum şi în orice alte cazuri anume prevăzute de lege; la cererea părţii interesate, instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate şi în alte cazuri, suspendarea la cerere putând fi acordată numai după depunerea unei cauţiuni ce se va stabili prin încheiere, cu ascultarea părţilor în camera de consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt, iar dacă este cazul chiar înainte de primul termen de judecată).

185

b) Termenul de recurs • Potrivit art.301 C.pr.civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce se atacă, dacă legea nu dispune altfel. • Cele trei cazuri de echipolenţă aplicabile termenului de apel sunt incidente şi în recurs, fiind aplicabile inclusiv dispoziţiile art.284 alin.ultim C.pr.civ. privitoare la momentul de la care termenul de recurs începe să curgă faţă de procuror. • Nerespectarea termenului de declarare a recursului atrage decăderea părţii din dreptul de a declara recurs, acesta urmând a fi respins ca tardiv. Totuşi, art.310 C.pr.civ. prevede că dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen. c) Instanţa competentă să soluţioneze recursul este instanţa imediat superioară celei ce a pronunţat hotărârea atacată.

Secţiunea a 2-a Elementele recursului

•

Vizează obiectul (a), subiectele (b) şi cauza recursului (c). a) Obiectul recursului Pot face obiect al recursului: - hotărârile date fără drept de apel; - hotărârile date în apel, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat ori nu fondul pricinii sau doar un incident procedural ori dacă apelul a fost admis, respins, anulat sau perimat; - hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională decât instanţele judecătoreşti; - încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecăţii 186

înaintea curţilor de apel. b) Subiectele recursului • Pot declara recurs părţile litigante (reclamant, pârât, intervenienţi voluntar sau forţat); procurorul; succesorii universali, cu titlu universal şi particular, creditorii privilegiaţi, ipotecari sau chirografari ai părţilor. c) Cauza recursului ( motivele de recurs) • Art.304 C.pr.civ. stabileşte că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când: 1) instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2) hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii; 3) hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe; 4) înstanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5) prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 C.pr.civ; 6) instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut; 7) hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; 8) instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; 9) hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. • Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele prevăzute de art.304 C.pr.civ., instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele (art.304/1 C.pr.civ.)

187

Secţiunea a 3-a Judecarea recursului a) Alcătuirea instanţei de recurs • Recursurile se judecă de tribunale şi curţi de apel în complet format din 3 judecători; aceeaşi este compunerea şi atunci când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel. • Recursul împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se judecă în complet format din 9 judecători. b) Procedura prealabilă judecării recursului • Preşedintele instanţei, după ce constată că procedura de comunicare a hotărârii a fost îndeplinită, va fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs; • Intimatul are obligaţia de a depune întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. c) Judecata şi probele în recurs • Dacă nu sunt excepţii procesuale ori alte incidente procedurale de invocat şi soluţionat, preşedintele va da mai întâi recurentului cuvântul pentru a-şi susţine motivele de recurs, apoi va da cuvântul intimatului. • Procurorul vorbeşte ultimul, afară de cazul când este parte principală sau recurent. • Potrivit art.305 C.pr.civ., în recurs nu se pot administra probe noi, cu excepţia înscrisurilor, însă instanţa de recurs va putea soluţiona şi incidentele privitoare la înscrisurile depuse în recurs, precum verificarea de scripte sau procedura falsului.

188

Secţiunea a 4-a Soluţionarea recursului şi efectele ei a) Soluţiile instanţei de recurs: • Instanţa de recurs poate respinge recursul, îl poate admite sau anula ori poate constata perimarea lui. • Respingerea recursului ca nefondat se pronunţă atunci când instanţa de control judiciar constată că hotărârea atacată este legală. • Admiterea recursului se pronunţă atunci când hotărârea atacată este considerată nelegală, caz în care, în urma admiterii recursului, se va dispune fie modificarea hotărârii, fie casarea ei, în tot sau în parte. • Modificarea hotărârii se pronunţă pentru motivele prev. de art.304 pct.6-9 C.pr.civ. • Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea,iar altele casarea hotărârii, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată, pentru a se asigura o judecată unitară. b) Formele casării sunt: casarea cu reţinere (1); casarea cu trimitere (2); 1) Casarea cu reţinere reprezintă regula în cazul recursurilor judecate de tribunale şi curţile de apel, art.312 alin.4 C.pr.civ. dispunând că, în caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor judeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop, pentru care părţile vor fi citate, pronunţându-se apoi o nouă decizie. 2) Casarea cu trimitere poate fi dispusă în cazurile prevăzute limitativ de lege, astfel: - când instanţa a cărei hotărâre este recurată a 189

soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului; - când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor cât şi la dezbaterea fondulu. În aceste două cazuri, cauza se trimite spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea sau altei instanţe de acelaşi grad; - când instanţa a cărei hotărâre este recurată nu era competentă, în acest caz cauza urmând a se trimite spre rejudecare instanţei judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent; - când este necesară administrare de noi probe, altele decât înscrisurile; - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în caz de casare trimite cauza spre o noua judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad. Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat hotărârea pentru necompetenţă va trimite cauza instanţei competente sau organului cu activitate jurisdicţionlă competent. Cu caracter de excepţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai in scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. c) Efectele casării sunt următoarele: 1. conform art.311 C.pr.civ., hotărârea casată nu are nici o putere, actele de executare sau de asigurare făcute în baza unei asemenea hotărâri fiind desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel; 190

2. în regulă, efectele casării se limitează la părţile care au exercitat această cale de atac sau împotriva cărora ea a fost exercitată; 3. casarea hotărârii determină rejudecarea în fond a pricinii; 4. casarea nu are efecte cu privire la dovezile administrate de instanţa a cărei hotărâre a fost casată, ele rămânând câştigate cauzei; 5. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului; 6. atât cu ocazia judecării recursului, cât şi în caz de rejudecare după casare, se aplică principiul non reformatio in peius.

Capitolul IV Contestaţia în anulare • Noţiune: contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal. • Forme : contestaţia în anulare cunoaşte două forme: contestaţia în anulare obişnuită (numită şi de drept comun), respectiv contestaţia în anulare specială. Secţiunea 1-a

191

Contestaţia în anulare obişnuită • Obiectul contestaţiei în anulare obişnuite: - îl formează doar hotărârile irevocabile, fiind fără importanţă gradul instanţei ce a pronunţat hotărârea ori dacă aceasta a fost dată în primă instanţă sau în căile de atac, precum şi dacă prin ea s-a rezolvat ori nu fondul pricinii. • Subiectele contestaţiei în anulare obişnuite sunt denumite contestator, respectiv intimat, putând fi contestator numai persoana care a figurat ca parte în hotărârea atacată, succesorii şi creditorii părţilor, precum şi procurorul. • În ce priveşte motivele contestaţiei în anulare obişnuite, legea stabileşte că această cale de atac poate fi exercitată pentru două motive (art.317 alin.1 C.pr.civ.), şi anume: 1) când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; 2)când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă. 1) Primul motiv vizează încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului de apărare, el implicând atât ipoteza în care procedura de citare a fost nelegal îndeplinită, cât şi ipoteza în care partea nu a fost deloc citată; înfăţişarea părţii în instanţă, personal sau prin mandatar, acoperă însă orice viciu de procedură, în sensul prevederilor art.89 alin.2 C.pr.civ.. Este necesar ca nelegala citare ori necitarea să subziste în raport cu ultimul termen de judecată, căci pentru încălcarea regulilor de citare la celelalte termene partea interesată putea invoca nulitatea în condiţiile art.108 alin.3 C.pr.civ., pe cale de excepţie. 2) Cel de-al doilea motiv vizează exclusiv încălcarea normelor imperative de competenţă, deci nu şi încălcarea normelor de organizare judecătorească sau de procedură propriu-zise. Prin urmare, este dvorba de încălcarea normelor de competenţă generală, a normelor de 192

competenţă de atribuţiune şi a celor de competenţă teritoriala exclusivă (art.159 pct.1-3 C.pr.civ.) • Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei în anulare obişnuite sunt: 1. să fie vorba de o hotărâre irevocabilă; 2. partea să nu fi putut invoca motivele contestaţiei în anulare pe calea apelului sau a recursului. - în legătură cu această a doua condiţie de admisibilitate a contestaţiei în anulare obişnuite, art.317 alin.2 C.pr.civ. precizează că poate fi totuşi primită contestaţia în anulare atunci când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins fie pentru că aveau nevoie de verificări de fapt; fie pentru că recursul a fost respins fără a fi fost cercetat în fond (ex.: anulat ca netimbrat, perimat, etc.).

Secţiunea a 2-a Contestaţia în anulare specială • Obiectul contestaţiei în anulare speciale este reprezentat, conform art. 318 C.pr.civ., de hotărârile instanţelor de recurs. Este de reţinut că nu orice hotărâre a instanţei de recurs poate fi atacată cu contestaţie în anulare, ci doar aceea prin care s-a soluţionat recursul; prin urmare nu poate fi atacată cu contestaţie în anulare hotărârea dată în rejudecarea în fond a pricinii după casarea cu reţinere. • Subiecte ale contestaţiei în anulare speciale pot fi recurentul şi, după caz, intimatul, succesorii şi creditorii acestora, precum şi procurorul. • Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt în număr de două: 1. când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale; 2. când instanţa, 193

respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii. - în ceea ce priveşte primul motiv, este de reţinut că prin “greşeală materială ”trebuiesc înţelese doar greşelile materiale cu caracter procedural, comise prin confundarea sau neobservarea de către instanţă a unor elemente sau a unor date (ex: greşit se anulează recursul ca netimbrat, neobservându-se dovada de plată a taxei de timbru) aflate în legătură cu aspectele formale ale judecăţii; prin urmare, greşelile de judecată (greşita aplicare a legii; greşita interpretare a probelor etc.) nu pot întemeia o contestaţie în anulare specială, fiind totodată necesar ca greşeala să fie esenţială, în sensul că dacă instanţa de recurs nu ar fi săvârşit acea greşeală ar fi dat o altă hotărâre; - în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare speciale, acesta vizează situaţia în care recursul a fost respins sau admis în parte, iar nu şi atunci când a fost admis în totul; acest motiv poate fi invocat doar de către recurent şi numai dacă instanţa nu a examinat motivul ce fusese invocat de recurent în termenul legal.

Secţiunea a 3-a Judecata contestaţiei în anulare (obişnuită şi specială) a) Instanţa competentă • Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă. 194

b) Compunerea completului de judecată • Va fi aceaşi cu compunerea în care s-a purtat judecata finalizată prin hotărârea atacată; judecata contestaţiei în anulare s-ar putea face chiar de către judecătorii ce au pronunţat hotărârea atacată, căci legea nu îi declară incompatibili. c) Termenul pentru exercitarea contestaţiei în anulare implică următoarele distincţii: 1. împotriva hotărârilor irevocabile susceptibile de executare silită, contestaţia se poate face înainte de începerea executării şi în tot timpul ei până la împlinirea termenului stabilit de art.401 alin.1 lit.b) sau c) C.pr.civ.; 2. împotriva hotărârilor care nu se aduc la îndeplinire pe cale de excutare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat la cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. d) Judecarea propriu-zisă a contestaţiei în anulare presupune următoarele: - contestaţia în anulare se judecă, în principiu, după regulile aplicabile în primă instanţă sau, după caz, în apel sau recurs; - judecata se face de urgenţă şi cu precădere; - intimatul are obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată; - instanţa poate suspenda, printr-o încheiere ce poate fi atacată separat cu recurs, executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia plăţii unei cauţiuni, putându-se face inclusiv aplicarea dispoziţiilor art.403 alin.4 C.pr.civ. privitoare la suspendarea provizorie a executării; - în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru că partea nu a fost legal citată la termenul când a avut loc judecata, se va anula hotărârea atacată şi se va 195

proceda la rejudecarea cauzei, pronunţând o altă hotărâre; - în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru necompetenţa de ordine publică a instanţei, se va anula hotărârea atacată şi se va pronunţa o hotărâre de declinare în favoarea instanţei sau organului cu activitate jurisdicţională competent; - în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru motivul că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, se desfiinţează hotărârea pronunţată în recurs, iar recursul se rejudecă; - în cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru că instanţa de control judiciar, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze unul din motivele de recurs, se poate dispune fie anularea hotărârii atacate, (dacă prin cercetarea motivului de casare omis se impune casarea totală), fie completarea judecăţii (dacă nu a fost cercetat un motiv de natură să impună o casare sau modificare parţială a hotărârii); - sub aspectul căilor de atac, legea stabileşte că hotărârea dată în contestaţia în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată.

Capitolul V Revizuirea Noţiune: revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare şi nesuspensivă de executare prin care se solicită instanţei care a pronunţat o hotărâre să şi-o retracteze în considerarea unor motive expres prevăzute de lege. Secţiunea 1-a 196

Obiectul revizuirii • Din prevederile art.322 alin.1 C.pr.civ. se desprinde că fac obiectul revizuirii: hotărârile de fond ale primei instanţe, rămase definitive prin neapelare, prin anularea sau respingerea apelului în temeiul unei excepţii ori prin perimarea apelului; hotărârile de fond ale instanţei de apel; hotărârile instanţelor de recurs prin care se evocă fondul; hotărârea dată în fond după sau odată cu admiterea cererii de revizuire, a contestaţiei în anulare sau a contestaţiei la executare. Secţiunea a 2-a Motivele de revizuire • Sunt prevăzute expres de art.322 C.pr.civ., astfel: 1) dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; 2) dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut sau s-a dat mai mult decât s-a cerut; 3) dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; 4) dacă un judecător, martor sau expert care a luat parte la judecată a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză; 5) dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei 197

instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 6) dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere; 7) dacă există hotărâri potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceleaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate; 8) dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei; 9) dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Secţiunea a 3-a Judecarea cererii de revizuire a) Instanţa competentă • Cu excepţia cazului când se cere revizuirea pentru hotărâri potrivnice, în toate celelalte cazuri cererea de revizuire se îndreaptă şi este soluţionată de instanţa a cărei hotărâre se atacă. • Când revizuirea se cere pentru hotărâri potrivnice, cererea se îndreaptă la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile contradictorii. Când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii 198

judecătoreşti deosebite, cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre cele două instanţe este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va depune şi va fi soluţionată de aceasta . b) Termenul în care se poate cere revizuirea • Este, în regulă, de o lună şi începe să curgă: 1. în cazurile prevăzute de art.322 pct.1,2 şi 7 alin. (1), de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la pct.7 alin. (2) de la pronunţarea hotărârii; 2. în cazul prevăzut de art.322 pct.3, de la cel din urmă act de excutare; 3. în cazurile prevăzute de art.322 pct.4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de trei ani de la data producerii acestora; 4. în cazurile prevăzute de art.322 pct.5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se învocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 5. în cazurile prevăzute de art.322 pct.6, de la comunicarea hotărârii definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului ori de la dobândirea capacităţii; în aceste din urmă două cazuri termenul fiind de 6 luni. - termenul de revizuire pentru motivul de revizuire prevăzut de art.322 pct.8 este de 15 zile şi începe să curgă de la încetarea împiedicării, iar pentru cel prevăzut de art.322 pct.9 este de 3 luni şi curge de la data publicării 199

hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, partea I. c) Judecarea propriu-zisă a cererii de revizuire • Conform art.326 C.pr.civ., cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. • Instanţa va judeca în aceaşi compunere ca şi în cauza în care s-a pronunţat hotărârea atacată, putând participa la judecata cererii de revizuire inclusiv judecătorii care au pronunţat hotărârea atacată cu revizuire. • Exercitarea revizuirii nu suspendă de drept executarea hotărârii atacate, însă instanţa de revizuire va putea, la cererea părţii, să suspende executarea hotărârii sub condiţia plăţii unei cauţiuni. Dispoziţiile art.403 alin.3 şi 4 C.pr.civ. sunt aplicabile. • Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. • Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care acestea se întemeiază. d) Soluţia instanţei de revizuire • Conform art.327 C.pr.civ., dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice va anula cea din urmă hotărâre. • Se va face menţiune, în josul originalului hotărârii revizuite, despre hotărârea dată în revizuire. • Hotărârea este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată cu revizuire; totuşi, în cazul art.322 pct.7 C.pr.civ., calea de atac este recursul.

200

Bibliografie 1. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă,, vol. I-II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005; 2. Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

201