Curs - Politici Sociale

POLITICI SOCIALE (CURS)

1. Conceptul de politică socială Răspunsurile la întrebarea ,,Ce este politica socială?” sunt variate atât în funcţie de autorii care abordează acest domeniu cât şi în funcţie de înscrierea lor în câte un curent ştiinţific orientativ. În general însă răspunsurile pornesc de la un set de criterii care iau în considerare anumite elemente ce caracterizează conceptul de politică socială. Astfel, unul dintre răspunsuri încearcă să ilustreze politica socială prin suprafeţele sau domeniile în care funcţionează politica publică pe care o consideră inclusă în politica socială. O altă variantă de răspuns porneşte de la definirea proporţiei (dimensiunii) politicii sociale, explicând ce o face deosebită faţă de alte tipuri de politici. Din acest ultim unghi de vedere, se pare că dificultăţile privind subiectul politicii sociale sunt mai greu de depăşit. În unanimitate, autorii şi cercetătorii au căzut de acord asupra enumerării

domeniilor politicii sociale ca fiind elementul fundamental

al definiţiei. Cu toate acestea şi acest criteriu pare a fi discutabil deoarece nu se poate considera o politică oarecare ca făcând parte din politicile sociale doar pornind de la trăsăturile ei particulare. Adesea neglijarea unor aspecte care au un impact considerabil asupra bunăstării sociale atrag după sine aprecierile arbitrare care nu au nimic de-a face cu rigurozitatea ştiinţifică. Pentru a putea defini ce este politica socială este necesar ca în prealabil, să fie identificate elementele din care se compune. În general, oricine include în categoria de politici sociale, fără pretenţia unei definiţii academice, trei domenii largi individ: siguranţa socială, serviciile sănătatea. Se observă

care în esenţă se referă la

sociale cu caracter personal şi

în acest răspuns primordialitatea interesului

individual care raportează politica socială la propriile sale necesităţi. În timp ce marea parte a populaţiei

nu se îndoieşte asupra recunoaşterii acestor

domenii ca fiind ,,sociale”, terminologia însă declanşează unele confuzii. Existenţa unor departamente guvernamentale specializate pe grupe de probleme şi activităţi nu exclude formularea închegată a unei concepţii unitare, generalizate la nivelul întregii societăţi, despre politica socială. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că alături de stat care preia grija socialului, întreprinderile prin funcţiile lor sociale aduc o contribuţie în completare. De exemplu, politica locuinţei este considerată în multe materiale ca fiind una din componentele politicii sociale deşi face parte din sectorul privat al pieţei. În legătură cu acest exemplu sunt formulate numeroase întrebări referitoare la măsura în care piaţa liberă poate opera în raport cu sectorul privat şi măsura în care autorităţile decid destinaţia locuinţelor publice vor acţiona în scopul satisfacerii unor nevoi sociale încălcând sau nu sectorul afacerilor particulare cu locuinţe. Există însă în zona politicilor sociale adevărate ,,suprafeţe” de interes privat care nu numai că sunt evitate pentru a nu deranja sectorul agenţilor economici privaţi, dar mai mult sunt excluse ca ne având un caracter social – public. Un alt exemplu îl constituie politica educaţională care prin obiectivele sale se înscrie ca cea mai socială dintre politicile sociale. Cu toate acestea, după unii autori, datorită faptului că domeniul educaţional este unul dintre sectoarele care solicită cele mai mari cheltuieli publice cu mult peste serviciile considerate a contribui la bunăstare publică, politica educaţională merită mai mult sau mai puţin a fi inclusă în politicile sociale. Dacă definim politicile sociale în termenii cheltuielilor publice, atunci includerea educaţiei în politica socială este consecvenţa unei decizii arbitrare de a defini această politică socială ca fiind cheltuielile publice ce contribuie la bunăstarea publică. Apare deci o primă variantă a definiţiei politicii sociale potrivit criteriului ,, finanţarea unor obiective”, adică destinaţia socială a unor

cheltuieli bugetare. Alţi

autori,

printre

care

T.H.

Marshall

dimensionează

obiectivul

fundamental al secolului XX ca fiind ,,bunăstarea”. În abordările academice franceze şi engleze termenul de politici sociale se transformă în ,, administrare socială”. Se impune totuşi o clarificare în privinţa conţinutului de politici sociale. Este necesară diferenţierea dintre conţinutul politicilor sociale (coordonatele) determinante ale bunăstării; aceasta

şi factorii

deoarece nu orice

politică socială conduce la bunăstare (dacă o analizăm la nivel individual) nu este rezultatul unei anumite politici sociale. A egala obiectivele politicii sociale cu coordonatele bunăstării pare să confere un aspect de acceptare

tacită a ideologiei particulare, de altfel,

despre statul bunăstării, concepţie care se manifestă în mod diferit de la un autor la altul, sau de la un curent la altul. Multiple discuţii recente despre politicile

sociale sugerează faptul că

politica bunăstării este promovată nicidecum în scopuri umanitare, pentru satisfacerea nevoilor populaţiei, ci mai curând ca răspuns la manifestarea unor nemulţumiri sociale. În concepţia unor autori, cheia înţelegerii configuraţiei politicii de siguranţă şi protecţie socială constă în complexul de funcţii care servesc ordinea politică şi socială, menţinerea acestei stări lipsite de conflicte şi tensiuni. Aşa se şi explică de altfel susţinerea deosebită din toate punctele de vedere instituţional şi financiar a acelor segmente de politică socială care contribuie prin suprafaţa lor de acţiune la ,, calmul şi siguranţa socială”. Evidenţa istorică subliniază faptul că tipurile de înţelegere, acorduri, angajamente de politică socială sunt cu preponderenţă iniţiate în perioadele de stopări sau dezordini civile produse de şomajul în masă, fiind apoi abolite sau reduse când stabilitatea politică se reinstaurează. Acesta este punctul de vedere împărtăşit în general de masele populare care consideră că în perioadele de frământări politice, politica

socială a guvernului devine

progresiv mai responsabilă, mai umană, mai generoasă.

În

mod

particular,

curentele

marxiste

capitaliste avansate cer ca infrastructura

consideră

că

societăţile

politicilor bunăstării să ajute la

menţinerea ordinii publice. Se încearcă atfel instrumentalizarea politicilor sociale în sens ideologic. În acest context apare o altă configuraţie a bunăstării. Capitalismul bunăstării, cum este supranumit de orientările marxiste, promovează tenta peiorativă a termenului de bunăstare. Politicile care promovează bunăstarea sunt explicate în termenii ,, controlului social”; ele devin măsuri de combatere ale dezechilibrelor sociale alături de politica penală şi cea poliţienească. Există în această direcţie două interpretări extreme privind originea politicii sociale. Joan Higgins (1981) sugerează că ambele concepţii (liberală şi colectivist – marxistă) se situează deasupra modelelor raţionale ale acţiunii politice în care actorii sociali au motive şi sunt capabili să dea o nuanţă acestor politici care să reflecte cu acurateţe intenţiile lor. Studiile contemporane în acest domeniu aduc în discuţie relaţia dintre cele două categorii de implicaţi în politica socială şi implementatorii politicii sociale. Intre aceştia se manifestă un sistem de relaţii care pornesc de la scopurile extrem de diferite şi amestecate ale celor care pot influenţa politica socială. Importante se profilează a fi consecinţele intervenţiilor deoarece la oarecare input-uri, output-urile sociale pot fi neprevăzute şi chiar nedorite. Unele politici sociale, prin conţinutul lor invocă necesitatea unor ajustări marginale faţă de unele situaţii anterioare, motivaţia fiind nevoia de corectare a consecinţelor negative a politicilor prevăzute. Ca atare, necesitatea de politica socială nu trebuie interpretată nici în termenii unei evoluţii continue a statului bunăstării inspirat de idealuri umaniste nici de către conspiraţia manipulării maselor populare lipsite de putere selectivă – decizională. Respingerea acestor interpretări porneşte deci de la două aspecte: a)neincluderea individului cu motivaţiile sale , jucând rolul dinamic în evoluţia politicii sociale;

b)controlul social manipulant, motivator al acţiunilor. Discuţiile privind definirea politicii sociale comportă trei aspecte: •politicile identificate a fi ,,sociale” nu trebuie să fie interpretate ca şi cum ar fi concepute şi implementate în termenii concepţiei publice despre bunăstare; •alte politici, identificate ca neconvenţional politici sociale pot fi comparate sau îşi pot aduce contribuţia la obţinerea bunăstării; •politica publică va trebui să fie privită ca un întreg în care politicile sociale sunt semnificativ

interrelaţionate

cu alte politici publice

(segmentare). Nu întotdeauna este uşor de introdus în sistemul politicii sociale alte politici publice, tangente la obiectivele caracteristice ale politicilor sociale, doar pe simplul

considerent că ele contribuie la realizarea bunăstării

colective. Bunăstarea colectivă

implică un anumit

tip de egalitate: toţi

membrii colectivităţii trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri şi servicii considerat a fi decent, normal, minimal. Să urmărim un exemplu privind importanţa contribuţiei unei politici publice la ,,binele colectiv” şi raporturile sale cu politica socială. Deşi creează şi menţine climatul normal

pentru bunăstarea socială,

politica de apărare nu este considerată ca o politică socială. Există în acest sens cel puţin următoarele consideraţii: •cheltuielile cu politica socială sunt concurate de cheltuielile cu apărarea, situaţia fiind de multe ori apreciată ca dezavantajoasă pentru finanţarea zonei sociale; •cheltuielile cu apărarea au un şir de consecinţe pozitive (crearea de locuri de muncă), dar şi negative în plan social (dezmembrarea vieţii de familie, stil de viaţă deosebit, ); •chiar dacă politica socială exceptând unele căi marginale, nu are un impact vizibil asupra relaţiilor dintre state aşa cum se apreciază a

avea politica militară, nu trebuie pierdută din vedere contribuţia sa la integrarea socială internă, dar şi la integrarea în marea familie a statelor lumii şi mai ales contribuţia sa la armonizarea cu politicile sociale ale altor state. Dezvoltarea rolului statului în special în sec. XIX-XX determină luarea în discuţie nu doar a modului de evoluţie a concepţiilor despre politica socială, dar mai ales al legăturilor care se manifestă între creşterea economică ca obiectiv şi rolul jucat de guverne în relaţia sa cu economicul dar şi cu socialul. Două interpretări de ordin politic, în aparenţă contradictorii, conduc la anumite concluzii: •pentru ,,urmaşii economiştilor clasici”, statul industrializat şi-ar fi adus cea mai substanţială contribuţie la realizarea bunăstării publice dacă concurenţa nu şi-ar fi spus cuvântul; perioada dintre mijlocul sec. XIX şi prezent este marcată de o creştere permanentă a intervenţiei statului în economie. Unele încercări de intervenţie apar justificate până la punctul în care locul deciziei se schimbă din sfera pieţei libere în sfera arenei politice. •marxiştii interpretează însă aceeaşi evidenţă în cu totul alt stil. Ei argumentează că intervenţia statului trebuie privită doar în sensul protecţiei şi pentru a face societatea să supravieţuiască. Societatea capitalistă recentă experimentează o formă de ,,capitalism al bunăstării” în care competiţia industrială şi tehnologică este dominantă. Ambele puncte de vedere privind intervenţionalismul la nivel economic accentuează proporţia în care politica socială ar trebui să fie dependentă sau chiar derivată din politica economică. Un număr destul de mare de studii s-a consacrat pe problema circumscrierii sferei de cuprindere a politicii sociale şi a definirii sale. Prezentăm în continuare câteva dintre acestea: a)Deschiderea discuţiei despre politica socială începe cu precizarea fermă că nu există o concepţie universală nici despre ce este politica

socială nici care sunt graniţele sale ferme, nici ce metode de analiză utilizează. Politica socială este preocupată de cercetarea articulaţiilor obiectivelor sociale şi metodele de realizare a acestora, precum şi

a activităţilor non

ideologice implicate; ea surprinde dimensiunile şi implicaţiile socialului cu corpul politic al societăţii, dar şi schimbările strategiilor alternative şi structurile de dezvoltare a socialului. Începând cu 1975 studiul comparativ al politicilor publice a început să se intersecteze din ce în ce mai des cu ştiinţele sociale. Încep să se contureze opinii privind tensiunea perpetuă între recunoaşterea

particularităţilor şi

depistarea universalităţii, între revendicările cunoaşterii analitice şi cele experimentale. b)O altă opinie este aceea conform căreia încă nu s-a conturat o metodă specifică de descifrare a problemelor complexe din politica socială. Şi mai mult, că natura cercetării problematicii politicii sociale, a strategiei sociale, a perspectivelor şi tehnicilor interioare acestui domeniu, reprezintă cea mai înalt specializată suprafaţă de politică. c)Preocupările sferei de politica socială evidenţiază şi unele dificultăţi care apar pe măsura căutări unor zone de consens teoretic şi practic. Englezul Boulding (1976) remarca faptul că dacă ar exista un fir comun care să unească toate aspectele politicii sociale şi să le diferenţieze pur şi simplu de politica economică, acesta ar fi firul care conduce la ceea ce în alte domenii se numeşte sistem integrativ. Acest sistem include un ansamblu de obiective prin care politica socială este menită să construiască identitatea unei persoane în jurul comunităţii din care face parte şi cu care se asociază. Pentru a realiza acest sistem integrativ, politica socială trebuie să adreseze mediului social numeroase întrebări: ,,Care sunt elementele economice şi care cele sociale?”, ,, Cum se raportează unele la celelalte?”, ,, Ce se înţelege prin realitate socio – economică?”

Problematica politicii sociale a reprezentat una dintre preocupările constante ale şcolii engleze. Astfel, în literatura de specialitate anglo – saxonă există variate puncte de vedere asupra

naturii politicii

sociale şi

asupra integrării sale în ansamblul politicilor realizate de stat. Titmuss (1976) consideră că studierea politicii sociale nu poate fi izolată de studierea societăţii luată ca un întreg al aspectelor sale sociale , economice

şi politice. În concepţia

sa politica socială este un ,,întreg

sistem de principii şi măsuri pe care întreaga societate – nu numai guvernul le utilizează pentru alocarea şi distribuirea resurselor economice, pentru a reglementa poziţia între indivizi şi grupuri, ordonând astfel relaţiile de tip social. Gill (1982) atrage atenţia asupra

faptului că, în cadrul său, politica

socială nu reuşeşte să stabilească ierarhia criteriilor la care se conectează alegerea politică. Armonizarea politicilor sociale reprezintă reconcilierea în toate direcţiile a acţiunii factorilor care influenţează componentele acesteia; cea mai importantă secţiune ar fi suprafaţa de distribuire a venitului care devine din ce în ce mai neclară în urma ştergerii unor diferenţieri între distribuirea publică şi cea privată (exemplu: asigurarea socială versus asistenţa publică). Kahn (1982) susţine că nimeni nu poate oferi paradigma pentru o politică socială care să reflecte şi să fie reflectată de dezvoltarea economică;

dacă

ar

fi

aşa

această

paradigmă

socială

şi-ar

dovedi

aplicabilitatea în toate deciziile privind serviciile sociale. De criticat e faptul că în concepţia autorului nu este clar că o paradigmă se va transforma o dată ce dimensiunile sale au crescut în greutate, raportate la momentul iniţial. Spre exemplu, trecerea de la o etapă a dezvoltării industriale care marchează evoluţia societăţii către o altă etapă în care socialul va trebui să facă faţă consecinţelor pozitive şi / sau negative ale dezvoltării; configuraţia socială va purta amprenta unei problematici de confruntare tensionată între efectele dezvoltării şi eficienţa socială la nivel individ/societate. Abordarea socială a eficienţei stă la baza evaluării politicii sociale. În concepţia modernă eficienţa socială este compatibilă – în statul bunăstării –

cu multiple criterii ale egalizării în venituri, resurse, drept de proprietate, redistribuire. Stein (1992) făcând referire la motivaţia politicii sociale, arată că ,, în practică politica socială se naşte din starea conflictelor”, stare care derivă din divergenţele scopurilor şi intereselor diferitelor indivizi, clase, grupuri, rezultatul fiind un set politic de măsuri ce poate deveni iraţional prin respectarea cu precădere a unora sau altora dintre aceste interese. Glezer (1992) atenţionează asupra elasticităţii termenului de politică socială. În opinia autorului , alături de factorii care contribuie la o anumită conformaţie a politicii sociale intră şi factori cum ar fi: relaţiile de familie, grupuri etnice, biserică, relaţiile de vecinătate. Punându-se de acord asupra faptului că politica socială introduce o îmbinare

de factori şi preferinţe, toţi autorii sunt de părere că includerea

unui dialog permanent între analistul participant, elaboratorul

de politică

socială şi implementatorul politicii respective, este nu numai de dorit, dar şi obligatoriu. Apar astfel, şi alte coordonate ale sistemului integrativ al politicii sociale şi anume aspectele administrative în toată complexitatea şi dificultatea mecanismelor funcţionale. În acest context, politica socială se adresează mai multor niveluri: a)nivelul naţional – unde se precizează priorităţile, determinând gradul de eficienţă prin constituirea alocaţiilor materiale şi financiare; b)nivelul de administraţie locală (regională, teritorială) – unde se fixează cele mai specifice priorităţi. Dificultatea la acest nivel derivă din

încercarea

de

menţinere

a

veridicităţii

conceptuale

şi

programatice a deciziilor la nivel naţional şi racordarea celor locale la politica socială naţională; c)nivelul individului – unde apar obiective şi ţeluri subiective, în dezechilibru numeric cu cele obiective, deviate de la tendinţa generală a politicii sociale Se apreciază că deseori o politică socială nu este corespunzătoare în aplicarea ei chiar dacă cel care o iniţiază şi decide dispune de pregătire în

domeniu, cunoscând şi înţelegând fenomenul social. Aprecierea corectă sau evaluarea finală a politicii sociale nu poate fi făcută decât de către individ sau de societate în întregul ei. Din

comparaţiile

politicilor

rezultă

programe

subordonate

sociale

scopurilor mari, naţionale. Viziunea asupra politicii sociale formulează în această direcţie două orientări privind concepţia care stă la baza constituirii politicii sociale: 1.etica utilitaristă care ia în considerare omul ca fiinţă raţională şi responsabilă, în acest context, politica socială atrage după sine un sistem de stimulente care va mobiliza individului în posibilitatea sa de a controla bunuri cu ajutorul mijloacelor legale pe care le pune la dispoziţie societatea. Această etică conduce către o nouă ,,terapie etică” în ştiinţa socială modernă. 2.politica

socială

,,terapeutică”

care

pretinde

o

mai

mare

intervenţie a guvernului în legătură cu restructurarea suprafeţei sale de acţiune şi aplicabilitate. Nici una din aceste două concepţii nu pare a fi de ajutor celor ce elaborează politica socială. ,,Matricea” politicii sociale presupune luarea în considerare nu doar a componentelor şi regulilor de aranjare a lor după un plan prestabilit, ci şi algoritmul funcţionării acestora care are la bază raportul decisiv dintre economi şi social. Problematica politicii sociale identifică 6 grupe mari de componente: •raportul cost – beneficii; •grupele de interese (suporterii, potenţialii sau posibilii oponenţi ai politicii sociale); •tehnicile de implementare a politicilor sociale; •schimbarea politicii sociale (direcţiile probabile şi contextul unor circumstanţe relevante care modifică câmpul de acţiune al politicii sociale, de exemplu: inflaţia, şomajul, tranziţia); •atitudinea şi mentalitatea individului;

2.

Importanţa politicii sociale

Politica socială poate fi studiată în diverse moduri, în funcţie de interesul celui care doreşte să cunoască: •suprafaţa de acoperire a problematicii politicilor sociale; •modul de organizare a derulării obiectivelor, în funcţie de scopurile perioadei de analiză; •cadrul

administrativ

în

care

se

materializează

decizia

socio-

economică. Principalele preocupări sunt canalizate însă în direcţia ariei de acţiune a politicii sociale: - care este suprafaţa de acoperire cu protecţie socială; sistemul

de

siguranţă

socială

cuprinde

întreaga

populaţie

sau

doar

segmentele cele mai defavorizate; - în ce măsură statul poate şi trebuie să intervină în politica de locuinţe etc. La acestea se pot adăuga întrebări similare privind organizarea şi administrarea serviciilor. Cea mai simplă studiere a politicii sociale se realizează prin intermediul descrierii politicilor componente şi a instituţiilor care deservesc şi formează sistemul serviciilor sociale. Studiul politicilor sociale poate merge spre zona politicului sau a eticii urmărindu-se explicaţia atitudinii factorului politic în faţa conflictelor sociale, dar şi căutarea cauzelor inegalităţii în societăţile evaluate economic. În general, concluzia celor care studiază politica socială este unanim formulată: politica socială se concentrează asupra „ calmării suferinţelor sociale”, obiectivele sale sunt acceptate ca valori îndrăzneţe; ele sunt analizate în termenii succesului privind realizarea unor scopuri propuse şi gândite în termeni politici. Între oamenii de ştiinţă care s-au ocupat şi au scris despre politica socială s-a purtat o vie dezbatere privind măsura în care analiza societăţii şi a instituţiilor sociale are sau nu valoare pentru elaborarea politicilor sociale. Concluzia generală este că, dacă aceste analize sunt făcute prin prisma

convingerilor politice şi etice personale, ele nu sunt de nici un folos pentru corpul

ştiinţific

al

domeniului

respectiv

aducând

serioase

prejudicii

obiectivităţii. Studiul politicilor sociale oferă o vedere mai largă asupra conexiunilor dintre politici (în general) şi societate. Elaborarea politicii sociale este un proces politic, deoarece această zonă nu poate fi analizată independent, fără a face referiri la alte activităţi publice. Politicile trebuie să fie înţelese ca produse ale altor politici. Acesta este un proces cumulativ, care trebuie înţeles nu doar prin faptul că o politică creează oportunităţi pentru o altă politică, dar şi pentru că solicită şi alte răspunsuri politice. Pentru a înţelege cât mai corect politica socială trebuie acordată o atenţie deosebită constatărilor ştiinţei politice. Un aspect important în studiul politicii sociale îl reprezintă examinarea implementării sale. Impactul actual al oricărei politici asupra publicului depinde de modul cum ea este interpretată şi pusă în practică. Interpretarea politicii respective evidenţiază atât conţinutul, cât şi limitele sale. O caracteristică particulară în acest sens este existenţa stocului birocratic. Complexitatea, greutatea funcţionării, complicata mişcare a instrumentelor de punere în practică a obiectivelor de politică socială, precum şi întârzierea lor aduc aprecieri negative şi chiar se transformă în acumulări de tensiuni sociale (spre exemplu, întârzierea indexării când inflaţia este galopantă, nerealizarea la timp a bugetului pentru sănătate etc.). În acest sens, elucidarea raportului de determinare dintre condiţiile socioeconomice şi politica socială este deosebit de importantă. Studiul politicilor sociale pune în discuţie aria activităţii sociale într-un mod care încalcă hotarele subiectului, însă dacă înţelegerea efectelor şi descifrarea lor în practică are o maximă importanţă, iar preocuparea diverşilor autori se concentrează în special asupra complexităţii acestor efecte, trebuie acceptat şi faptul că studierea nu se poate face fără a privi şi spre alte domenii conexe. Mulţi dintre cei ce solicită studierea politicii sociale sunt, sau aşteaptă

să fie atraşi în domeniul social. În plus, studiul mai poate contribui la înţelegerea deciziilor şi acţiunilor altor sectoare care se înrudesc cu departamentul politicilor sociale (exemplu, protecţia copiilor abandonaţi, susţinerea vârstei a treia etc.). Cea mai evidentă necesitate a celui ce studiază politicile sociale constă în

cunoaşterea

şi

înţelegerea

sistemului

cu

care

acestea

operează.

Caracteristic persoanelor atrase să lucreze în domeniul serviciilor sociale este puternica lor angajare în acest domeniu de activitate. Poate şi pentru acest motiv studiul „administraţiei sociale” este adânc ancorat în problematica politicilor sociale de care se simte uneori răspunzător atunci când realitatea afirmă eşecul unora dintre politicile sociale. 3. Raportul politică socială – politică economică Interesul

pentru

o

politică

socială

izvorăşte

din

convingerea

economiştilor şi a altor specialişti că factorul social, în ansamblu său, este nu doar o consecinţă ci şi premisă a creşterii economice. În multe studii se evidenţiază că scopul dezvoltării este atât creşterea producţiei cât şi modificarea nivelului, structurii şi repartiţiei acestei producţii astfel încât să devină posibilă ameliorarea condiţiilor de viaţă prezente şi viitoare ale colectivităţii în ansamblul său. Specialiştii în domeniu apreciază că dezvoltarea socială este în strânsă legătură cu cea economică, în sensul că aceasta din urmă sprijină emanciparea socială, rezolvă unele dintre problemele sociale, iar dezvoltarea socială contribuie astfel la sporirea eficienţei economice. Se apreciază că o creştere economică al cărei efect este îmbogăţirea celor

deja bogaţi nu conduce la o dezvoltare durabilă a comunităţii.

Problema creşterii economice trebuie să meargă mână în mână cu procesul de repartiţie a veniturilor, pentru că altfel inegalităţile se adâncesc. Orice program de dezvoltare care se va limita la interacţiuni pur economice, neglijând repercursiunile sociale este sortit eşecului. Consecinţele unei

asemenea greşeli se materializează într-un ritm din ce în ce mai lent al creşterii economice, care în final conduce la regres social. Invitând la luarea măsurilor de elaborare şi fundamentare a politicilor sociale, organizaţiile internaţionale care se ocupă de aspectele sociale atrag atenţia statelor membre asupra necesităţii de a se preocupa atât de realizarea unui bun climat social, de acoperirea unui nivel minim de viaţă şi de o repartizare adecvată a veniturilor, cât şi de stimularea creşterii economice. Această latură nu poate fi neglijată, deoarece oriunde în lume există dezvoltare economică necorespunzătoare şi de slabă productivitate există totdeauna şi sărăcie. Obiectivele de politică socială şi cele de creştere economică înaltă nu sunt ireconciliabile, aşa cum ar rezulta la prima vedere. Instituirea unei politici sociale corespunzătoare prin care să se asigure protecţie socială şi deci securitate socială tuturor membrilor societăţii influenţează pozitiv dezvoltarea de ansamblu a societăţii. Sintetic, aceste influenţe pozitive se referă la: •crearea unui suport puternic pentru asigurarea unei forţe de muncă înalt calificate, cu performanţe în activitate; •concomitent

cu

motivaţia

performanţelor

legate

de

veniturile

personale, apare şi se amplifică motivaţia personală; •inhibarea procesului delincvenţei, economisindu-se resurse economice legate de acest proces; •promovarea unui climat social destins, de evitare a tensiunilor şi conflictelor sociale. cazul în care politica socială nu este corect elaborată (adică se

În

urmăresc prin intermediul ei în principal efectele populiste sau de tip electoral),

atunci

ea

poate

avea

şi

un revers

negativ,

împiedicând

dezvoltarea economică. De exemplu: •aplicarea unui regim de taxe şi impozite ridicate limitează volumul investiţiilor, demotivând individul;

•elaborarea unui sistem de asigurări de şomaj sau fixarea unui salariu minim

la

un

asemenea

nivel,

care

contribuie

le

eliminarea

interesului individului pentru căutarea unui loc de muncă sau creşterea calificării; •practicarea unor tranşe de impozite negative pe venituri pornind de la un nivel ridicat de venituri; •atragerea forţei de muncă în sectoare dificile prin avantaje anexe necorelate

cu

posibilităţile

ramurii

sau

sferei

de

activitate.

Avantajele anexe reprezintă conceptul corespunzător unui sistem de dispoziţii corespunzătoare primite de angajaţi pe lângă venitul salarial. Pot avea o formă materială şi una nematerială, constituită prin drepturile sociale acordate lucrătorilor. Armonizarea

politicii

sociale

cu

politica

economică

reclamă

ca

obiectivele politicii sociale să nu se contrapună şi nici să evolueze în defavoarea ocupării forţei de muncă sau a factorilor de creştere economică. Prevenirea unor astfel de riscuri necesită o imensă activitate de coordonare şi corelare a măsurilor de politică socială cu cele economice, iar obiectivele de consum să fie alese şi justificate cu aceeaşi grijă ca cele de investiţie. Implicaţiile politicii economice asupra politicii sociale se manifestă în următoarele direcţii: adeterminantele

principale

ale

bunăstării

sociale

sunt

de

ordin

economic; bde modul cum sunt repartizate resursele depinde şi modul în care acestea sunt afectate, utilizate şi administrate în cadrul politicilor sociale; copiniile privind evoluţia economiei (tendinţele lineare sau fluctuante, stagnante sau dinamice) determină şi caracterul politicii sociale (de tip ofensiv, defensiv, reparatoriu, compensatoriu, redistributiv). Analiza raportului dintre politica economică şi politica socială se realizează prin intermediul a 4 aspecte: componente, scop, mijloace, mecanisme.

Analiza componentelor evidenţiază faptul că între cele două politici există o relaţie de corespondenţă. De exemplu, politica financiar-monetară, componentă a politicii economice, va avea corespunzător în domeniul politicii sociale politica de indexare, ca răspuns protectiv la eventualele efecte inflaţioniste asupra populaţiei. Scopul politicii economice se va regăsi în scopul politicii sociale astfel: politica economică de restructurare economică va fi secondată de politica de reconversie profesională sau, dezvoltarea sectorului terţiar va avea la nivelul politicilor sociale reverberaţii asupra modificării programelor de consum etc. Mijloacele utilizate de politica economică sub forma instrumentelor (preţ, taxe, impozite) vor lua forma specifică a politicii sociale (compensaţii, asigurări, impozit negativ pe venit etc.). Analiza mecanismelor utilizate în politica economică, pornind de la realitatea economică (de exemplu: libertatea economică, libera iniţiativă, raţionalitatea, concurenţa) va evidenţia etica deciziei sociale, eficienţa socială, justiţia socială şi altele, ca modalităţi de funcţionare a socialului şi respectiv ca răspuns voit temperat oferit de politica socială la provocarea economică. La fel de importantă ca şi cunoaşterea legăturilor dintre politica economică şi politica socială, şi totodată la fel de necesară este şi aprecierea dezvoltării politicii sociale separat de politica economică. Problema se pune în special în legătură cu finanţarea obiectivelor sociale. În mod similar se pune şi problema impactului socialului asupra economiei şi asupra întregului sistem politic în cazul în care, spre exemplu, urgenţa modelului de ocupare a forţei de muncă transformă politica socială într-o „mare afacere” de care beneficiază întreaga societate. Cheia deciziilor privind resursele sectorului de politici sociale va fi considerată ca o decizie de politică economică. S-a sugerat că în timp ce unele suprafeţe de politică socială marcate de probleme conflictuale s-ar afla la graniţa dintre social şi economic (de exemplu, ocuparea forţei de muncă), să fie luate în considerare orice alte politici (chiar cele neincluse în categoria de politici sociale convencţionale)

pentru a rezolva starea tensionată (de exemplu, migraţia internaţională a forţei de muncă). Limitele politicii sociale nu sunt uşor de definit. În principiu, se poate argumenta că este necesar a considera laolaltă toate politicile care se referă la distribuirea resurselor şi a oportunităţilor comunităţii, precum şi căile prin care se poate modifica această distribuţie. O astfel de abordare va acoperi mai multe politici, considerate mai mult economice decât sociale. De exemplu: unele probleme ale sărăciei sunt condiţionate de politicile regionale ale ocupării. În sens invers, acceptarea socială a politicilor economice poate să depindă de instrumente sociale potrivite. De exemplu: legăturile dintre politica preţurilor din sectorul public şi siguranţa socială orientată către sărăcie. Deşi în elaborarea politicii sociale punctul de plecare îl reprezintă nevoile esenţiale care stau la baza determinării standardului de viaţă, tipologia şi clasificarea acestora diferă de la o ţară la alta sub influenţa unor factori specifici care ţin nu doar de nivelul de dezvoltare economică, ci şi de tradiţia în elaborarea politicilor sociale, de cadrul politic, de concepţia despre social, precum şi de disputa dintre ideologie şi teoria economică. 4. Politica socială - componentă a politicii de stat Din unghiul în care se intersectează abordarea priorităţilor sociale cu investigarea mijloacelor şi resurselor de satisfacere a obiectivelor sociale se conturează politica socială a statului. Conceptul de politică socială a statului reprezintă un ansamblu de scopuri şi instrumente de analiză prin care puterea publică realizează afectarea normativă a resurselor publice şi a distribuirii veniturilor în perspectiva umanistă a dreptăţii sociale. În concepţia statului, politica socială reprezintă un element de reglare a conflictelor economice, sociale, politice. Conceptul poate fi caracterizat prin obiectivele sale, câmpul de acţiune, natura precisă a măsurilor adoptate precum şi efectele şi amploarea

acestora. „Suprafaţa” politicii sociale a statului cuprinde aria marilor probleme sociale (sănătate, educaţie, locuinţe) dar mai poare fi apreciată şi prin intervenţiile statului în materie socială pe categorii de beneficiari: familii cu mulţi copii fără susţinere economică, lucrători străini, persoane de vârsta a treia, handicapaţi etc. În viziunea statului, elaborarea unei politici sociale eficiente depinde de interdependenţa după care bunăstarea societăţii este influenţată doar de bunăstarea fiecărui individ în parte. Statul se manifestă prin intermediul obiectivelor sociale în variate sfere: culturală, educaţională, a populaţiei, minorităţilor naţionale, sexelor şi mediului înconjurător, în scopul creării unor mecanisme proprii capabile să asigure egalizarea oportunităţilor membrilor colectivităţii. Unii autori includ în sfera conceptului de politică socială a statului şi intervenţia acestuia în configuraţia proceselor sociale caracteristice unui anumit moment în dezvoltarea colectivităţii, urmărindu-se acea direcţie considerată de actorii politici a fi dezirabilă. Alţi autori formulează opinii în legătură cu sfera atotcuprinzătoare a politicii sociale după care, pe lângă rolul statului se mai adaugă programele şi activităţile organizaţiilor non-guvernamentale, voluntare şi private care au însă un obiectiv similar: modificarea într-un anumit sens a realităţii sociale pe linia aspiraţiilor colective. Politica socială a statului nu are ca obiectiv întregul sistem social, ci doar acele puncte pe care actorii politici le consideră de modificat faţă de starea rezultată din mecanismele complexe şi spontane ale genezei vieţii sociale. În funcţie de organizarea societăţii, de ideologia actorilor politici, politica socială a statului cuprinde o arie mai largă sau mai restrânsă de obiective sociale care se realizează prin acţiuni statale specifice. Aceste măsuri pot stimula sau bloca iniţiativele organizaţiilor non-guvernamentale sau a celor private de a participa alături de instituţiile publice la rezolvarea

problemelor sociale. Din punct de vedere al obiectivelor politicii sociale a statului, acestea se pot situa la nivelul foarte general al afirmaţiei de principiu: a.promovarea unor bunuri publice: apărare, securitate, infrastructură urbanistică, sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă; b.protecţia socială a segmentelor de populaţie care din diverse motive se află în dificultate. Aceasta are în vedere două componente relativ distincte: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale; c.dezvoltarea

socială

generală.

La

acest

nivel,

politica

socială

formulează obiective de asigurare a unor condiţii sociale, care sunt considerate a fi importante global pentru colectivitate în procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului de educaţie, de difuzare a culturii şi informaţiei, de promovare a familiei şi de îngrijire a copilului, de creştere a solidarităţii sociale şi a spiritului de colaborare internaţional, a responsabilităţilor umane. Politica socială a statului poate interveni şi în alte domenii cum ar fi: aplicarea unor măsuri de reglementare sau prohibire

a procedeelor de

producţie sau consum, cu efecte nocive (poluarea aerului, apei sau alterarea mediului

şi

peisajului)

sau

elaborarea

politicilor

sociale

la

nivel

macroeconomic urmărind rolul sindicatelor, dreptul la muncă, durata zilei de muncă şi timpul liber. Pornind de la realitatea economică în schimbare şi mai ales de la esenţa transformării sistemului economic de la centralism la economia de piaţă, literatura economică de după 1989 atacă cu precădere tema intervenţiei statului în mecanismele economico-sociale. Indiferent de ţara de origine, dezvoltată sau nu, indiferent de zonă –est, vest - grupurile sociale defavorizate sunt primele tentate să ceară intervenţia statului. Cu toate acestea însă, se apreciază că nu despre replierea semnificativă a statului este vorba, ci de dozarea diferită a intervenţiilor sale de la un domeniu la altul. Când o societate îşi caută propria-i certitudine într-

un mediu instabil şi dezordonat (aşa cum este perioada de tranziţie) solicită statului nu doar calitatea de arbitru şi simplu garant al legii şi ordinii, ci aceea de factor de echilibru între interesele private ale subiecţilor economici şi binele public. Realizarea unui consens social care să urmărească şi să vizeze o largă cooperare socială în procesul reconstrucţiei socio-economice, porneşte de la repartizarea echitabilă a dificultăţilor transformării. Diversitatea de păreri şi programe, interese şi nevoi care se concurează au un efect pozitiv, opus sistemului social demodat al comunismului. Obiectivul unui program social nu trebuie să reprezinte o povară pentru societate, deoarece pe termen lung îşi va dovedi utilitatea. Toate proiectele sociale au lungi perioade de gestaţie, nefiind totdeauna posibil să se recupereze de la beneficiari costurile cerute de investiţie şi de operaţiunile efectuate. Din acest punct de vedere, cheltuielile pentru problematica socială nu pot fi realizate în proporţia cea mai covârşitoare de la bugetul statului. În acest moment, pe fundalul realităţii perioadei de tranziţie apare condiţia preliminară de sprijinire a transformării: noţiunea de autoritate publică. Ea nu trebuie utilizată ca sinonim pentru „stat”, ci ca mijloc de descriere a acelei capacităţi de introducere a regulilor de comportament public şi de autoreglare a proceselor economice şi sociale. Un astfel de sistem de reguli îşi face apariţia fie ca rezultat al unor organe legislative noi cu legitimitate democratică, fie ca urmare a diferitelor tipuri de angajamente contractuale între actorii sociali. Măsurile de politică socială oglindesc următoarele: a)valabilitatea în virtutea conţinutului lor (fiind corespunzătoare unei anumite etape în evoluţia societăţii, înscriindu-se ca măsuri posibile şi dorite de populaţie); b)acceptarea la modul general de către societate, chiar dacă aceste măsuri declanşează costuri nedorite din punct de vedere social. În pofida avantajelor economice pe care le conturează economia de piaţă, perioada de tranziţie, în care greutatea răspunderii faţă de populaţie

pare să concentreze atenţia implicării „legice” a statului în economie, nu este un experiment privind împletirea într-o nouă paradigmă a socialului cu economicul. Analizând aspectele concrete ale politicii sociale specifice tranziţiei apar evidente acele unde de şoc ale sistemului economic propagate social, care în unele momente se transformă în incapacitatea de corelare a mecanismelor economiei cu psihologia individului. Ruperea graniţelor dintre sfera publică şi cea privată a generat un larg curent de reflecţie în baza căruia în Europa s-a dezvoltat ideea „etatizării socialului”. Intuitiv putem accepta o varietate sensibil mai ridicată a sistemelor de politică socială decât a celor economice. Economia s-a mondoalizat. Regulile sale se stabilesc nu în cadre naţionale, ci în schimburile economice care sunt tot mai mult tradiţionale. Politica socială este o reacţie la problemele politice ale fiecărei ţări, fiind elaborată prin mecanismele politice specific naţionale. Ne putem aştepta ca în această suprafaţă specificitatea să fie mult mai ridicată: configuraţia economică şi socială a fiecărei ţări îşi va pune într-o mare măsură amprenta; sistemul de valori, tradiţia culturală şi social-politică sunt elemente determinante la care se adaugă fireşte, voinţa populaţiei. 5. Economia de piaţă şi dimensiunea ei socială Problema economiei de piaţă este veche şi totuşi nouă. Afirmaţia că economia constituie latura inseparabilă a acţiunii sociale presupune tratarea socialului prin prisma modificărilor la care este supus economicul, ca urmare a schimbărilor fundamentale de sistem. Iată, deci, că transformarea economică direcţionează transformarea socială, reforma economică creând reformă socială. Tot ce mai lipseşte pentru a conferi o şi mai mare putere corelaţiei economic-social este găsirea nucleului în jurul căruia să fie construit noul model social corespunzător

economiei de piaţă. În acest sens, modelul mai eficient de a face individul să creadă şi să se conformeze cu sistemul unic de scopuri ale economiei de piaţă, este de a-l convinge că acestea sunt şi propriile sale scopuri (apare comportamentul beneficiarilor ca răspuns la o acţiune de modificare). Termenul de economie de piaţă nu se referă în exclusivitate la comportamentul economic, ci mai atrage în sfera sa explicativă o pluritate de domenii ale vieţii sociale; termenul va reflecta pornind de la această subliniere multiple legături cu: •democraţia politică, în sensul pluripartidismului; •libertatea

de

exprimare,

opinie

şi

alegere

(formându-se

teoria

comportamentului producător-consumator); •reaşezarea specifică a structurilor sociale (după anumite reguli dictate de scopul activităţii economice); •modificarea modelelor culturale; •schimbarea mentalităţii etc. Economia de piaţă, ca orice noţiune globală, are o arie de răspândire (teoretică) şi o suprafaţă de utilizare (practică), referitoare atât la realitatea prezentă cât şi la cea de perspectivă. Literatura economică actuală se concentrează în mod deosebit asupra formulării paradigmei economiei de piaţă. Formularea aceasta reflectă o soluţie model privind funcţionalitatea socială normală a economiei de piaţă. Sublinierea este necesară nu doar pentru pătrunderea bazei sociale a economiei de piaţă, cât mai ales pentru formularea criteriilor de apreciere a fundamentului său social. În opinia unor autori, fundamentul social al economiei de piaţă poate fi abordat din următoarele unghiuri de vedere: a)al factorului social, analiza fiind realizată la nivelul vieţii curente, cotidiene; b)al factorului economic şi social, agent economic-firmă, a cărui atribuţii conjugate privesc ambele direcţii-economice şi sociale; c)al modului de rezolvare cerut de problematica specific

socială şi de realizare a dezideratelor sociale (exemple: rezolvarea problemelor de şomaj, reconversie profesională, atenuarea stării de sărăcie şi realizarea unor deziderate cum ar fi perfecţionarea formelor de învăţământ, îmbunătăţirea sănătăţii, orientarea copiilor supradotaţi etc.) Prima abordare urmăreşte maximizarea pe piaţa bunurilor, adică mijloacele prin care să se asigure îndeplinirea aspiraţiilor şi aşteptărilor populaţiei. Ea reprezintă şi centrul aprecierii privind eficacitatea factorului social în cadrul politicii sociale, a modului în care acesta reuşeşte să se achite de îndatoririle care-i revin în societate prin implicarea economică. Factorul social se constituie ca punct de plecare nu doar în aprecierea calităţii muncii sociale, dar şi a posibilităţilor sale de a fi inserat în cât mai multe domenii. Cea de-a doua abordare se face din unghiul de vedere al maximizării profitului (criteriu care permite exprimarea unui sistem economic şi social descris cantitativ dar şi calitativ în acelaşi timp, deoarece profitul social este deseori apreciat şi sesizat calitativ). Maximizarea ofertei ca primă abordare se subordonează celei de a doua abordări, fiind o consecinţă a maximizării profitului, dar şi un factor de impuls economic. În acest caz se realizează mai multe deziderate cum ar fi: •economia de piaţă devine pertinentă doar în corelaţie cu cadrul social existent; •economia de piaţă este unica soluţie într-o conjunctură economică supusă confruntărilor concurenţiale (economice dar şi sociale ale unui cadru politic creat); •economia de piaţă porneşte de la o realitate socială, concretă, specifică încercând să răspundă cerinţelor populaţiei structurată pe diferite trepte, generate de nivelul veniturilor şi de poziţia socială câştigată ca urmare a practicării unei profesiuni. Polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci reprezintă un fenomen organic al societăţilor bazate pe proprietate particulară; între grupurile situate la

antipozii sociali se mai desfăşoară însă un evantai larg de alte categorii ce pot fi încadrate sau nu în categoria „bunăstare” sau „posibilităţi modeste” – reduse. De aici derivă şi accesul diferenţiat la mărfurile şi serviciile existente pe piaţă, abordarea problemei sociale a economiei de piaţă făcându-se în mod diferenţiat pe grupuri sociale. Cea de a treia abordare urmăreşte modul în care realizarea scopurilor sociale ale economiei de piaţă este condiţionată de ajutorul tehnicilor informaţionale, care oferă datele necesare interpretării. Atâta timp cât oferta prin care se asigură aspiraţiile populaţiei tinde către un nivel maxim, cu atât se evidenţiază şi un profit ridicat-economic şi social consecutiv. Aceasta înseamnă că economia de piaţă cu reverberaţii profund sociale se bazează pe o politică economică şi socială care asigură aspiraţiile populaţiei la cota lor cea mai înaltă. În viaţa curentă, construirea unui model dezirabil privind bunăstarea socială poate diferi de acela elaborat în termeni economici, cu toate aprecierile privind corelaţia economic-social. De cele mai multe ori problema este rezolvată în aplicarea termenilor analogi cu economia ţărilor dezvoltate plecând de la aprecierea că un sistem economic dezvoltat beneficiază în acelaşi timp de un sistem de a răspunde la apelurile socialului tot atât de bine pus la punct. Se poate considera însă că etapa de tranziţie trebuie să manifeste o anumită subordonare a strategiei economice faţă de problema asigurării bunăstării, fapt ce se realizează treptat. Moştenirea nedorită în planul condiţiilor şi nivelului de trai atins în sistemul economiei centralizate se constituie ca punct de plecare pentru cercetarea şi practica conceperii unei politici sociale adecvate, de o esenţă nouă. Trebuie deci, făcută o demarcaţie între politica socială care reflectă realitatea în condiţiile unei societăţi a abundenţei şi o politică socială ce trebuie adecvată condiţiilor de tranziţie. Este vorba în acest caz de priorităţile sociale diferite ce se constituie ca obiective diferite de la un sistem economic la altul.

Tranziţia generează o stare conflictuală datorată nu doar contrapunerii unor noi tipuri de interese, ci mai ales datorită naturii tensionate a unora dintre măsurile de reformă economică. Promovarea unui tip de economie fundamentată pe piaţa în care proprietatea privată joacă un rol decisiv, reprezintă un punct de vedere general recunoscut ca real şi valabil. Consecinţa unei astfel de opţiuni declanşează pentru început o creştere a insecurităţii la nivelul maselor largi de populaţie. Pentru asanarea economiei, întreprinderile nerentabile vor trebui închise, iar personalul inutil va fi eliminat. În consecinţă, un alt nucleu conflictual se profilează: fenomenul inevitabil al şomajului. Susţinerea acestei categorii, de şomeri, este nu doar o necesitate social-politică ci şi una morală. Noile mecanisme economice mai pot agrava şi situaţia altor grupuri sociale marginale – tineretul; pentru cei care nu sunt ajutaţi substanţial de familie în condiţiile salarizării actuale, existenţa unei baze decente de viaţă, a unui tânăr menaj, este o imposibilitate. A lăsa populaţia să-şi procure pe cale legală, în mod independent, cele necesare vieţii, fără protecţia statului este inacceptabil moral şi periculos din punct de vedere politic. Sărăcia însăşi, ca o sursă majoră a insecurităţii, impune o accentuare a funcţiilor protective ale colectivităţii. Instabilitatea

şi

insecuritatea

economică

generează

inevitabil

instabilitate politică. Dacă se adaugă la toate acestea şi problemele create de inflaţie, putem alcătui schiţa socială cu implicaţii conflictuale a perioadei de tranziţie. Caracterul pronunţat politic şi natura radicală a procesului reformator economic

determină

presiuni

economice

şi

sociale.

Măsurile

privind

programul de stabilizare economică sunt deseori nepopulare social şi politic, pierderea suportului populaţiei constituind compromiterea întregului proces de reformă. Fizionomia conflictuală a procesului de tranziţie apare ca un concept multidimensional, care pe lângă trăsăturile unei restructurări în plan economic şi politic are şi o reflectare la nivel social prin:

a)gradul şi modalităţile de realizare a acestui obiectiv economic de către individ; b)atitudinea oamenilor nu pro sau contra, ci prin caracterul general al interacţiunii societate-putere politică; c)statutul structurilor sociale; d)interdicţiile care apar (în societatea democratică a economiei de piaţă este permis tot ce nu încalcă legea); e)caracterul idealurilor care determină mutaţii în universul uman. Un sistem de protecţie socială eficace nu reprezintă doar o exigenţă morală şi politică, ci în primul rând una de ordin economic. Ea s-ar putea dovedi cea mai bună strategie a demarajului economic. 6. Analiza socială a economiei de piaţă Abordarea problematicii economice nu poate fi făcută decât în cadrul socialului, aceasta deoarece

implicaţiile sunt reciproce, iar consecinţele

pozitive sau negative generate de reflectarea economică în plan social şi moral se regăsesc în programul social, parte integrată a sistemului economic. 6.1. Raportul piaţă – dreptate socială Piaţa şi concurenţa atrag după sine tensiuni economice şi sociale pe care individul le percepe şi le interpretează în raport cu interesul său, material cel mai adesea; cu toate acestea mentalitatea sa îl conduce mai mult sau mai puţin corect spre înţelegerea scopurilor reale ale noilor mecanisme sociale şi economice. Complementaritatea

firească

a

problemelor

economice,

sociale,

culturale şi politice cere ca abordarea dificultăţilor care marchează tranziţia să se facă într-un sistem de coordonate care să respecte noua realitate socială. Realitatea economiei de piaţă promovează competiţia ca mijloc superior de ghidare a eforturilor individuale; efectul benefic al competiţiei se

manifestă în adaptarea activităţilor economice la cererea emisă de piaţă, fără intervenţia coercitivă sau arbitrară a autorităţilor. „Preţul just” şi „salariul echitabil” într-o societate concurenţială reprezintă doar puncte de reper şi orientare discutabile din şi de pe poziţia celor care negociază sau îşi dispută supremaţia în ierarhia economică şi socială. Problema inegalităţii la nivelul unei societăţi concurenţiale nu este nouă şi nici epuizată din punct de vedere al abordării sale. În raport cu inegalitatea socială determinată şi apreciată de pe poziţiile criteriilor economice ale concurenţei, apare conceptul de dreptate socială. Aceasta este cerută ori de câte ori conflictele sociale ajung la un apogeu, făcându-se apel la obligaţiile statului de a asigura justiţia socială prin politica socială adecvată momentului. Indiferent de poziţia unui individ în societate, de gradul său de instruire, inegalitatea va fi mai uşor de suportat, ştirbind mai puţin demnitatea personală, dacă este generată de forţe impersonale şi nu de intenţia umană. Corectarea inegalităţilor se face prin aplicarea principiilor dreptăţii sociale care are preţul ei. Acest preţ este plătit din resursele publice şi nu va prejudicia cantitativ sau calitativ economia. Abordarea comparată a sistemului planificat cu cel de piaţă ridică problema accesului individului la rezultatele economice şi în relaţie cu acest aspect, practicarea dreptăţii sociale. Ne-am obişnuit să apreciem meritele sau limitele economiei de piaţă plecând de la consideraţiile legate de dreptatea sau justiţia socială. Însă, ce fel de dreptate, pentru cine şi în ce constă caracterul ei social, sunt întrebări la care orice încercare de răspuns poartă pecetea poziţiei individului în ierarhia socială şi cea economică. În acest sens se formează următoarele două considerente: a)dreptatea socială ca rezultat – o situaţie fiind corectă atunci când şi rezultatele sale sunt juste, sau atunci când ea nu generează inegalităţi; b)dreptatea socială ca procedură – o situaţie fiind corectă atunci

când ea s-a obţinut utilizându-se o anumită procedură al cărei mecanism generează justeţe. Prima abordare ilustrează faptul că dreptatea socială este instaurată atunci când societatea garantează cele necesare indivizilor sau grupurilor sociale care o compun. Numai într-o societate a cărei destinaţie este satisfacerea necesităţilor prin belşugul produselor care-şi dispută piaţa, se pot înlătura constrângerile limitative ale ariei de opţiuni. Concurenţa va favoriza într-o măsură mai mare pe unii, ceilalţi încercând sentimentul marginalizării câmpului de selecţie. O repartiţie va fi considerată ca dreaptă atunci când ea va putea oferi maximum posibil celor cu venituri minime. Această abordare este o varaţiune abilă a temei egalitarismului. Direct sau indirect se acceptă şi se motivează că o societate este mai mult sau mai puţin dreaptă dacă veniturile sau avuţia acumulată se împart cât mai egalitar. Cea de-a doua abordare vizează egalitatea situaţiilor individuale în sensul drepturilor economice şi sociale care trebuie garantate fiecăruia în parte. Cum însă această dorinţă este însoţită implacabil şi condiţionat de găsirea mijloacelor financiare prin care să se înlesnească exercitarea acestor drepturi economice şi sociale, concepţia se transformă în garantarea drepturilor dar nu pentru toţi, ci a echivalentului a ceea ce se poate procura cu veniturile respective. Acest echivalent materializat în bunuri şi servicii, este lăsat la aprecierea societăţii, iar societatea se va manifesta prin impulsionarea rolului statului în direcţia protejării individului. Apare astfel dihotomia „economie producătoare de resurse şi protecţia socială consumatoare de resurse”. Situaţia se prelungeşte în planul selecţiei pe care individul este nevoit s-o facă între dreptatea privind rezultatele şi dreptatea privind măsurile sociale proiectate în direcţia îmbunătăţirii condiţiilor sale personale. Individul va invoca injustiţie socială ori de câte ori aspiraţiile sale nu vor putea fi satisfăcute sau vor suferi o amânare de care vinovat se face orizontul temporal. Din acest punct de vedere, nici o societate nu poate fi

caracterizată ca întrunind toate criteriile justiţiei sociale. Pentru ca viaţa şi societatea să fie posibile şi să nu afecteze disproporţional categorii sau grupe sociale, trebuie ca toţi oamenii să respecte regulile sociale. Dreptatea socială se măsoară prin absenţa privilegiaţilor. Această stare percepută în plan social reflectă mulţumirea oamenilor privind gradul sau complexitatea satisfacerii cerinţelor lor. Ca orice schemă modernă a cunoaşterii, care este fundamentată pe relaţia dintre cauză şi efect, piaţa semnificând concurenţă devine cauză pentru comportamentul uman care este caracterizat prin calcul şi alegere în perimetrul satisfacerii intereselor de orice natură. Inegalitatea celor care participă la manifestarea cauzei se va regăsi în inegalitatea celor care participă la efecte. În realitatea economică unii oferă ceva pentru care alţii vor să plătească. Oferta inegală, insuficientă sau necorespunzătoare va determina inegalităţi în cererea satisfăcută sau nu, total sau parţial, pe moment sau amânată. Lanţul acesta cauzal se prelungeşte din planul economic în cel al socialului. Creşterea şi mutaţiile în cadrul eşafodajului societăţii sunt rezultate ale participării, în diferite grade, ale indivizilor la schema vieţii economice a comunităţii. Dosarul social al economiei de piaţă se îngreunează cu pagini noi scrise de perioada tranziţiei în care tabloul conflictual concurenţă-dreptate socială oferă nuanţe tot mai provocatoare. Raporturile nou apărute ca: piaţăeficienţă, piaţă-libertate economică, piaţă-şanse inegale, piaţă-nedreptate socială etc., determină cooperări în planul social de natură să stabilească rezonabil ajustările aplicabile într-o societate democratică. De cele mai multe ori apelul către nevoia de dreptate socială nu reprezintă decât un alibi pentru apologeţii rolului statului. Preocuparea de a deveni bogaţi este cea mai bună soluţie pentru a nu mai sărăci. Este firesc deci, ca o societate să fie considerată dreaptă atunci când ea permite celor săraci să se îmbogăţească. Dacă speranţele individului sunt înşelate de schimbările motivate ale regulilor economice, el doreşte

oprirea

sau

modificarea

în

folosul

propriu

a

realităţii

economice,

concentrându-şi atenţia şi eforturile către găsirea unor noi reglementări care să-i fie favorabile în prezent şi perspectivă. 6.2. Superioritatea socială a unui sistem economic Manifestarea şi menţinerea concurenţei este compatibilă cu realizarea unui amplu sistem de asistenţă socială prin care să se potenţeze eficienţa concurenţei. Ideea de concurenţă stresează şi accentuează mentalitatea unor grupuri sociale, destul de numeroase, care apar şi se manifestă în opoziţie cu reuşita economică a celorlalţi. Acest contrast care se manifestă nu doar în plan economic dar şi comportamental alimentează dezechilibrarea balanţei sociale. Unii economişti sunt de părere că dreptatea socială, ca formă de exprimare a unei stări de echilibru social, se instaurează acolo unde nivelul socialului este mai modest, iar cerinţa individului reprezintă corolarul colectivităţii,

fără

a

mai

purta

amprenta

diversităţii

personalităţilor

individuale. Nu se poate vorbi despre o superioritate socială în aceeaşi măsură şi termeni ca despre o superioritate economică, aceasta deoarece în cazul socialului majoritatea criteriilor nu pot fi cuantificate. În legătură cu raportul dintre aceste două exprimări se poate sublinia faptul că o superioritate socială în plan calitativ va avea drept fundamentare una în plan cantitativ. Comparaţiile dintre sisteme trebuie să pornească de la aceleaşi criterii pertinente: a)gradul de siguranţă socială pe care fiecare sistem îl oferă membrilor societăţii. Modul în care aceştia sunt protejaţi de riscurile majore: boală, şomaj, dezechilibre familiale, incapacitate de muncă etc. se corelează cu grija percepută de om atunci când primeşte alocaţia de şomaj sau preavizul de concediere; b)reducerea

inegalităţilor

sociale

şi

modul

de

a

corecta

discriminările acumulate

depind de concepţia diferită pe care

societatea o are faţă de sărăcie, privaţiune, handicapuri materiale, marginalizarea unor indivizi datorită poziţiei lor sociale (sex, religie, culoare, vârstă). Piaţa concurenţială generează acces diferit la participarea selectivă a proceselor şi în acest fel şi la nivelul cumpărătorului care necesită compensare prin volum şi multiple forme de completare a cererii sale nesatisfăcute (datorită constrângerilor materiale) prin ajutoare materiale sociale. Din păcate, siguranţa socială începe să fie mai mult considerată drept o povară pentru cheltuielile generale ale economiei naţionale, prin urmare şi pentru competitivitatea ei. Pe ansamblul sistemului economic, fiecare individ trebuie să fie conştient că este riscant să pretinzi prea mult din partea protecţiei sociale care demonstrează anumite limite. Îmbinarea principiilor de dreptate socială cu asumarea colectivă a cheltuielilor şi cu eficienţa gestionării activităţilor sau serviciilor de protecţie socială presupune o concepţie foarte clară din care să nu lipsească viziunea de perspectivă a implicaţiilor şi consecinţelor în plan economic, social şi politic pentru societatea respectivă. c)deschiderea

socială

sau

accesul

ascensiunea diferitelor trepte

fiecărui

individ

la

socio-economice, posibilitatea

fiecăruia de a atinge mai mult sau mai puţin o situaţie de optim social. În societatea egalitarist-planificată accesul la o evoluţie din punct de vedere al ierarhiei sociale putea fi confirmat doar de societate, căci numai cu încuviinţarea colectivistă se puteau urca „treptele realizării profesionale” şi implicit cele materiale. În condiţiile concurenţei, lupta pentru manifestarea aptitudinilor, calităţilor

şi

performanţelor

este

aceea

care

deschide

perspectiva

modificărilor statutului social al individului. 6.3. Costul tensiunilor sociale sau efectul pervers al inegalităţilor

Inegalităţile provocate de concurenţă se regăsesc în conflicte, iar rezolvarea acestora necesită costuri sociale, altele decât cele ocazionate de tranziţia la economia de piaţă. Costul social reprezintă efectele cauzate de impactul social puternic al unor evenimente, fenomene sau procese economice-politice-militare, asupra majorităţii populaţiei. Costurile sociale ale tranziţiei sunt specifice unei anumite etape (limitată în timp), pe când cele referitoare la recuperarea inegalităţilor sunt valabile în orice ţară, prezente permanent în orice politică socială. Costurile sociale ale tranziţiei urmăresc uşurarea trecerii populaţiei la o altă realitate economico-socială; costurile sociale ale inegalităţilor urmăresc diminuarea stării conflictuale generată de acumularea unor nemulţumiri repetate referitoare la modul în care se aplică principiile dreptăţii sociale din societatea respectivă. Dreptatea individual

socială sau justiţia socială, este o stare resimţită la nivelul

şi/sau grup-societate, rezultată din aplicarea unui ansamblu de

reguli, criterii şi principii care definesc modul de raportare a două elemente: nevoia şi meritul. Dreptatea socială necesită în prealabil un proces de evaluare prin raportări repetate la situaţii anterioare, similare, cu care s-au confruntat individul, grupul sau societatea. Normele de dreptate socială se fundamentează pe existenţa relaţiilor interindivizi ca membrii ai grupului, sau între indivizi pe de o parte şi restul societăţii pe de altă parte. În politica socială, dreptatea socială figurează ca principiu al repartizării protecţiei sociale celor aflaţi în nevoie. Dreptatea socială exprimă lipsa celor privilegiaţi. Este foarte posibil ca în cadrul dimensiunii costurilor sociale ale tranziţiei să se regăsească elemente ale costurilor sociale ale inegalităţilor, cunoscut fiind faptul că tranziţia generează o serie de modificări în structura socială, nu întotdeauna şi în totalitate binevenite şi acceptate de populaţie cu entuziasm. În societăţile mai omogene populaţia dovedeşte un grad de instruire şi cultură care o face mai pregătită şi mai capabilă să înţeleagă adaptarea

necesară la schimbare şi progres. De aceea, societăţile mai armonioase din punct de vedere social sunt de cele mai multe ori şi mai performante din punct de vedere economic. Măsurile evidenţiate a reflecta eforturile societăţii au un anumit cost social pentru îndreptarea situaţiilor inegale, pentru diminuarea efectelor negative în planul individului sau a grupului din care face parte, de prevenire şi combatere a acelor stări conflictuale generate de inegalităţile propagate în plan economic şi social. A monodimensiona inegalitatea doar la nivelul conflictului dintre interesele individuale şi contextul concurenţial reprezintă o manevră eronată în înţelegerea şi pătrunderea multiplelor sensuri ale stării conflictuale în ansamblul său. Aceasta nu se manifestă printr-un antagonism simplist şi brut: individsocietate, ci printr-un ansamblu de stări sociale, economice, politice şi morale derivate din diferite întrepătrunderi a conceptelor de : dreptate socială, siguranţă socială, responsabilitate socială, egalitate a şanselor de participare la îmbogăţire etc. Faimosul consens social este pus sub semnul întrebării în economia de piaţă. Priorităţile pe care el se întemeiază: primatul colectivului asupra interesului individului, puterea sindicală şi asociativă, modul de gestionare al întreprinderilor, se manifestă prin reculul sentimentului colectiv în faţa valului de individualism crescând. Inegalităţile sociale aflate în creştere vor putea periclita însuşi echilibrul social şi aşa destul de precar în perioada de tranziţie. Dezordinea socială nu reprezintă în acest context rezultatul concurenţei, ci al modului în care un individ, prin mentalitatea proprie înţelege să se raporteze la concurenţă şi la cerinţele ei. Găsirea unor alternative morale sau politice, obiective şi solide, prin care responsabilitatea socială să-şi dovedească valenţele sale umaniste reprezintă atât un exerciţiu de formulare a programelor sociale, cât şi fundamentarea unei concepţii clare privind avantajele şi riscurile unei

economii concurenţiale. 6.4. Inegalităţi şi conflicte sociale Acest subiect constituie centrul atenţiei multor dezbateri în care punctele de vedere alternează pornind nu doar de la poziţia susţinătorului cât mai ales de la implicaţiile percepute şi pe care inegalitatea cantitativă şi calitativă le dezvoltă la nivelul societăţii moderne. În societăţile moderne indivizii şi grupurile luptă pentru putere şi bunăstare, iar conflictul şi schimbarea sunt inevitabile. Grupurile aflate în conflict sunt grupuri marcate de inegalitate (fie economică, fie morală). Conceptul de şansă şi egalitatea şanselor a fost foarte insistent utilizat în fundamentarea politicilor sociale a S.U.A. între anii 1950 – 1960. Conceptul se utilizează şi astăzi, deşi optica despre sărăcie şi ajutoare sociale s-a schimbat în raport cu potenţialul societăţii americane. Pieţele funcţionează numai în măsura în care oamenii ca participanţi egali au acces la ele. Accesul este însă asigurat de ofertă, iar oferta este a producătorului competiţional. Sociologul englez T. H. Marshall preia tema dezvoltării sociale şi a şanselor de viaţă în societăţile deschise, foarte dezvoltate. În concepţia autorului, evoluţia societăţii are la bază conflictul de clasă. În ultimele două secole acest conflict s-a bazat pe două considerente: a)cel al extinderii zonei conflictuale în special asupra grupurilor dezavantajate; b)completarea tabloului conflictual cu noi elemente pe măsura evoluţiei societăţii. După Marshall, se disting două tipuri de inegalităţi sociale: una care este economică, numită cantitativă şi cealaltă calitativă. Prima este de neînlăturat; a doua însă poate fi rezolvată. Dacă inegalitatea calitativă (care decurge din drepturile civile) este înlăturată, atunci cea cantitativă îşi pierde şi ea din intensitate. Schimbarea socială modernă a transformat formele inegalităţii şi ale conflictelor rezultate din aceasta. Deosebirile existente în trecu la nivelul

drepturilor calitative, pe măsura transformării lor în statutul civic egal al indivizilor, au devenit în prezent deosebiri cantitative sau inegalităţi economice. Aceste inegalităţi economice au apărut în urma manifestării a două procese: 1.revoluţia modernităţii; 2.modificările din interiorul lumii moderne. Daniel Chirot (1996) are propria sa opinie asupra modului cum s-a transformat societatea şi mai ales rolul jucat de ciclurile industriale în procesul de alternanţă între stările de egalitate şi inegalitate socială. În concepţia autorului, parcurgerea erei industriale de la o fază la alta marchează şi tulburările societăţii care s-au transformat la un moment dat în crize sociale solicitând măsuri de politică şi protecţie socială. El a avansat ideea conform căreia succesul economic al fiecărei faze (ciclu) era completat de consecinţe sociale. Tensiunile sociale create de modernizare au culminat cu structura foarte inegală a distribuţiei rezultatelor. Concepţia lui Chirot despre tendinţa de alternanţă a fazelor de egalitate cu cele de inegalitate socială, exprimate de dezvoltarea economică a societăţii, conduce la concluzia că politica socială adecvată este doar aceea menită să rezolve starea conflictuală. În comparaţie cu Chirot, teza lui Marshall se concentrează pe ideea că, tendinţa liniară a dezvoltării individului, care merge încet dar sigur către devenirea propriului său stăpân, generează nevoia unei politici sociale care să urmărească bunăstarea şi egalitatea. R. Dahrendorf apreciază inegalitatea socială ca pe un mijloc al libertăţii (cu condiţia însă ca ea să rămână o inegalitate a ofertei). Preocuparea pentru acest subiect are însă şi un alt substrat: acela de definire şi conturare a sferei drepturilor sociale. Acestea şi-au făcut apariţia odată cu statutul complet al cetăţeanului şi dacă drepturile politice şi cele civile au o anumită putere de manifestare, drepturile sociale nu se arată suficient de convingătoare cu atât mai mult cu cât ele sunt capabile să

genereze inegalităţi. Concluzia este că inegalităţile economice se subordonează condiţiilor pieţei în timp ce inegalităţile sociale reclamă acţiunea şi decizia politică. 7. Bazele teoretice ale bunăstării sociale. Concepte Scopul declarat al politicii sociale este bunăstarea, cu rezerva că se impune o distincţie netă între politica socială şi încercările de a o eticheta cu atributele bunăstării. Politicile bunăstării sunt izvorâte nu atât din preocuparea umanitară de a răspunde nevoilor populaţiei, ci mai ales ca urmare a modificărilor sociale contemporane care necesită instrumente de atenuare a conflictelor sociale. Conceptul de bunăstare se fundamentează pe conceptul de standard de viaţă normal, decent, la nivelul unei colectivităţi. De aici decurg două precizări: 1) Conceptul de standard de viaţă al unei colectivităţi se referă la o stare a aspiraţiilor respectivei colectivităţi, modelate în mod special de disponibilităţile interne, dar şi de cele externe, de sistemul de valori al acestuia. El este mai degrabă un concept care se referă la o stare difuză, cu posibilităţi mari de variaţii. Asupra standardului de viaţă considerat ca normal/dezirabil de o colectivitate acţionează doi factori în sensuri opuse: •pe de o parte, noile bunuri şi servicii inventate, care deşi nu sunt disponibile la nivel de masă, generează aspiraţii (dorinţa de a intra în posesia lor); •pe de altă parte, raritatea resurselor care acţionează în sens invers, în direcţia moderării acestor aspiraţii, apropiindu-le de posibilităţile existente (constrângerile bugetare). 2) Conceptul de bunăstare colectivă implică un anumit tip de egalitate: toţi membrii colectivităţii trebuie să dispună de un volum minim de bunuri şi servicii, considerat a fi decent, normal, minimal. Societăţile actuale prezintă o puternică orientare spre asigurarea unei

bunăstări colective. Aceasta înseamnă că bunăstarea colectivă a devenit o valoare

centrală,

dezirabilă

care

orientează

întreaga

activitate

a

colectivităţilor actuale. În secolul XX s-au confruntat două modele radical distincte privind producerea bunăstării colective: a)statul capitalist al bunăstării dezvoltat în occident pe baza unei economii de piaţă (ca o reacţia sau ca dezvoltarea inevitabilă a societăţii capitaliste din sec. XIX); b)statul socialist al bunăstării apărut ca o replică a economiei de tip socialist la provocările „societăţii abundenţei”. Ambele modele ale statului bunăstării constituie o reacţie la limitele economiei de piaţă, scopul fiind o bunăstare colectivă. Prin urmare, politica socială are ca produs modern statul bunăstării sociale: aceste două concepte urmăresc activităţi specifice referitoare la condiţiile de viaţă ale populaţiei atât pe termen scurt, cât şi cu deschideri de perspectivă. În

producerea

bunăstării,

economia

de

piaţă

acţionează

prin

următoarele mecanisme: a)alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei către cerere; b)stabilirea unui câştig individual suficient de ridicat ca motivaţie pentru performanţă, productivitate şi creşterea calităţii muncii; c)distribuirea veniturilor şi redistribuirea ulterioară a veniturilor; d)orientarea şi mobilizarea forţei de muncă în căutarea unui loc de muncă cât mai performant. În prezent în societăţile industriale avansate, guvernele sunt angajate într-o competiţie pe cât de strânsă pe atât de intensă. Această competiţie se poartă pentru atingerea stadiului de bunăstare şi priveşte următoarele direcţii: •satisfacerea cererii publice în creştere şi diversificare, care vizează o bunăstare înalt calitativă; •satisfacerea cererii publice privind reducerea nivelurilor de fiscalitate;

•menţinerea ritmului înalt de creştere economică; •creşterea şanselor electorale prin formularea unor obiective de politică socială promiţătoare. Esenţa bunăstării este asigurată prin caracterul de „prevedere” al serviciilor publice, iar suprafaţa de întindere a bunăstării se realizează prin finanţarea serviciilor publice. Dacă în sistemul socialist bunăstarea colectivă era produsă în cadrul unui complex economic-politic (statul orienta întreaga producţie în aşa fel încât obiectivele sale politice să fie prioritar realizate), în sistemul economiei de piaţă diferenţierea dintre economic şi politic în producerea bunăstării colective este deosebit de tranşantă. În aceste societăţi, bunăstarea colectivă este produsă printr-un sistem combinat de mecanisme. Se poate vorbi de două mecanisme distincte: unul primar, prin intermediul economiei de piaţă şi altul secundar, prin mecanismele politicii sociale. Distribuţia primară a bunăstării se realizează în cadrul şi prin piaţa economică, care reprezintă producătorul principal al bunăstării. În cea mai mare parte a lor, veniturile sunt obţinute prin eforturi personale în sfera activităţii economice; cele mai multe bunuri şi servicii sunt achiziţionate de către fiecare persoană prin piaţă, prin cumpărare. Redistribuirea bunăstării se realizează prin acţiunile social corective care iau în principal două forme: -

politica socială propriu-zisă, sau mecanismele statale (la nivel

naţional sau local) cu caracter social; -

activităţi voluntare (non-guvernamentale) care pot fi organizate la

nivel naţional sau local. Ambele tipuri de activităţi au un element comun: nu sunt activităţi de tip economic (orientate spre profit), ci organizate în jurul unor obiective sociale, utilizând pentru atingerea lor resurse secundare, provenite prin redistribuirea resurselor primare. Redistribuirea bunăstării se realizează în mai multe forme: 1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate în formele

sale specifice) a bunurilor publice sau de interes public: cheltuielile urbanistice, de protecţie a naturii (depoluare), infrastructura vieţii urbane şi economice (şosele, sisteme de comunicaţii), ştiinţă, cultură, sănătate, educaţie. De bunurile publice beneficiază în mod colectiv toţi membrii colectivităţii. De educaţie, cultură, sănătate beneficiază indivizii, dar acest consum este considerat de către societate a fi deosebit de important, fapt care generează sprijinul său social şi susţinerea materială. Consumul individual de bunuri de interes social este sprijinit pe diferite căi de către colectivitate: a)gratuitatea, bunuri de care indivizii în nevoie pot beneficia gratuit – educaţie, sănătate, mese pentru şcolari, tabere etc.; b)subvenţia – statul sau alte instanţe acoperă o parte din costul respectivelor bunuri. Consumatorul va trebui să plătească o parte din preţ, fapt care duce la creşterea şi încurajarea consumului; c)alte

forme

de

susţinere

a

consumului:

reducerea

de

taxe/impozite pentru consumul respectivului bun (cazul construirii de locuinţe sau cumpărarea de asigurări private de bătrâneţe) 2. Transferuri financiare de la cei cu resurse mai multe şi mai mari la cei cu resurese mai puţine (aflaţi în nevoie). Există două tipuri de transferuri: a)transferuri băneşti – când indivizii primesc o sumă de bani pe care o pot utiliza aşa cum doresc: pensii, ajutor de şomaj, ajutor de boală, alocaţii familiale, asistenţă socială; b)transferul în natură – bunuri şi servicii care se primesc gratuit: educaţie, îngrijire medicală, alimente, tabere. În această categorie intră sfera largă a asistenţei sociale: serviciile sociale

oferite

gratuit

(sau

în

mare

măsură

persoanelor în situaţii de dificultate. Există 3 mecanisme distincte de transfer financiar: •asigurările sociale: transfer financiar contributoriu; •transferuri universale (categoriale) non-contributorii;

gratuit)

•asistenţa socială financiară: transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor financiare. Între aceste trei forme există diferenţe atât ca mod de obţinere a resurselor financiare, cât şi ca forme de ajutor. Asigurările sociale sunt forme de sprijin contributorii. Cea mai importantă formă de asigurare socială o constituie pensiile. Acestea, de regulă, se acordă doar persoanelor care au adus o anumită contribuţie minimă la formarea respectivului fond, iar mărimea acestui sprijin se face în funcţie de mărimea contribuţiei (numărul de ani în care a contribuit şi mărimea anuală a acelei contribuţii). Transferurile

universale

(categoriale)

non-contributorii

cuprind

acele

transferuri care sunt determinate doar de detectarea simplei nevoi, fără condiţia vreunei contribuţii oarecare şi nu pe măsura

unei contribuţii

prestabilite. Cele mai importante transferuri sunt: alocaţii familiale – alocaţii pentru copii, pentru mame cu mai mulţi copii, pentru mame care rămân să îngrijească copiii – alocaţii pentru persoane handicapate, pentru invalizi de război etc. În această categorie poate intra şi educaţia gratuită, bursele pentru elevi şi studenţi, îngrijirea medicală. Asistenţa socială financiară se asigură celor aflaţi în nevoie (pornind de la dimensiunile nevoii existente) şi pe baza testării resurselor financiare ale familiei care indică faptul că respectiva persoană nu-şi poate asigura prin efort propriu (muncă) resursele necesare. 3. Asistenţa socială Ea este acordată pe baza dimensionării resurselor individuale în prealabil şi utilizează în mod special bugetul de stat. În asistenţa socială sunt incluse trei mari tipuri de activităţi: a)ajutor în bani sau în natură – se acordă familiilor sărace aflate sub un anumit nivel de viaţă: burse pentru copiii familiilor cu venituri scăzute, îngrijire sanitară gratuită pentru persoanele cu venituri scăzute, alocaţii pentru copii, mese gratuite pentru copiii săraci etc.;

b)finanţarea unor instituţii care se ocupă de persoane ce necesită îngrijire specială permanentă: orfelinate pentru copii, instituţii pentru copii/maturi handicapaţi, instituţii pentru bătrâni etc.; c)furnizarea de servicii specializate celor care le solicită: suport social şi psihologic, sprijin terapeutic, plasamentul familial sau adopţia pentru copii, sprijinirea tinerelor mame singure în situaţii dificile, furnizarea de locuinţe pentru familiile sărace lipsite de adăpost, diferite tipuri de consultaţii (educaţionale, maritale etc.). Statul, sau diferite fonduri de stat, angrenate în politica bunăstării îşi colectează fondurile prin următoarele mecanisme: - taxe/impozite; - contribuţii la diferite forme de asigurare; - împrumuturi externe sau interne; - emisiunea monetară. Taxele/impozitele formează bugetul de stat. Contribuţiile la asigurările sociale formează de regulă separat bugetul asigurărilor sociale. 8. Originile statului bunăstării Pentru majoritatea specialiştilor, statul bunăstării este un produs al perioadei imediat următoare celui de-al II-lea Război Mondial. De fapt, statele bunăstării au apărut acum aproape o sută de ani, fiind precedate de mişcările de masă social-democratice. În mod semnificativ, statele bunăstării au avut tendinţa să apară în societăţi în care capitalismul şi statul naţional erau deja bine definite, iar aceste formaţiuni statale şi economice

timpurii

au conturat limitele

dezvoltării ulterioare a acestui model de stat. Originile statului bunăstării sunt determinate pe baza a 3 mari criterii: 1)Introducerea pentru prima dată a asigurărilor sociale. Acesta este un indicator des folosit în aprecierea nivelului statului bunăstării. Deşi foarte modeste, având în vedere standardele contemporane,

atât în ceea ce priveşte răspândirea cât şi modul lor de aplicare, acestea sunt programele din care s-au dezvoltat ulterior elementele instituţionale (şi financiare) ale statului bunăstării. Ele au atras după sine recunoaşterea faptului că incapacitatea de câştig pentru asigurarea unui trai decent în situaţii de bătrâneţe, boală sau şomaj este o condiţie normală în societăţile industrializate bazate pe piaţă şi deci, statului îi revine sarcina unor prevederi colective care să prevină pierderea veniturilor în aceste împrejurări. 2) Extinderea drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti Legitimizarea asigurării sociale reprezintă o schimbare a relaţiei dintre stat şi cetăţean şi dintre acestea şi asigurarea bunăstării publice. În primul rând, interesul statului pentru bunăstarea publică s-a extins dincolo

de preocupările

tradiţionale

legate de eliminarea

sărăciei şi

menţinerea ordinii publice (chiar dacă acestea rămân elementele majore şi ale celor mai dezvoltate state ale bunăstării). În al doilea rând, asigurarea socială este văzută din ce în ce mai mult ca o parte a sistemului de drepturi şi îndatoriri atât ale statului cât şi ale cetăţenilor. În al treilea rând, acceptarea bunăstării publice nu devine o barieră politică, ci un beneficiu al cetăţeniei depline. Simplele indicii ale extinderii drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti reprezintă datele de „inaugurare a votului bărbaţilor” şi a „votului universal” şi data la care acceptarea bunăstării publice înlătură orice barieră în calea drepturilor cetăţeneşti. 3)Creşterea cheltuielilor sociale Unul dintre cele mai importante aspecte ale statului bunăstării dezvoltat este administrarea cheltuielilor publice. În secolul XX, statul bunăstării a impus un procent de creştere rapidă a produsului naţional. Nu există o cifră prag de la care se poate spune că statul bunăstării a pornit, dar putem lua drept indicator al importantului aspect cantitativ al dezvoltării statului bunăstării, cheltuielile sociale de 3 % din PNB, ca indicator naţional al originii statului bunăstării. Dovezile privind apariţia statului bunăstării variază cu aproximaţie. De

aceea, putem fi siguri numai într-o anumită măsură de datele de extindere a votului şi ale introducerii pentru prima dată a diferitelor măsuri de asigurare socială. Totuşi, acestea din urmă fac parte din programe cu mari variaţii în ceea ce priveşte domeniul, cheltuielile şi criteriile de finanţare, care pot masca diferenţe importante în impactul social şi politic al iniţiatorilor în aparenţă identice. Referitor la aceste diferenţe, poate că cea mai importantă a fost aceea a finanţării asigurărilor din taxe sau din contribuţii. Aceste elemente pot, de asemenea, să ascundă măsura în care politicile alternative (de exemplu efectuarea lucrărilor publice sau recalificarea ca alternative ale compensaţiei pentru şomaj) reprezintă o obligaţie a societăţii faţă de redresarea publică a consecinţelor nefaste ale pieţei, prin alte mijloace. Cu toate aceste avertismente, datele concrete relevă un model istoric impresionant. În cei 30 de ani de la introducerea asigurărilor de sănătate în Germania în 1883, până la izbucnirea războiului în 1914, următoarele ţări: Belgia, Olanda, Franţa, Italia, Irlanda, UK, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Austria, Elveţia, Australia, Noua Zeelandă au introdus un sistem de compensare a muncitorilor sponsorizat de stat. Chiar şi în S.U.A. au fost făcute progrese, spre sfârşitul acestei perioade, în sensul prevederilor sociale. În această perioadă, 11 din cele 13 ţări europene au introdus măsuri de asigurare a sănătăţii şi 9 dintre ele au legiferat acordarea pensiilor pentru bătrâneţe. Deşi acordarea ajutorului de şomaj a fost în general ultima dintre cele 4 măsuri iniţiale ce urmau să fie introduse, în 1920, 10 din ţările europene au recunoscut responsabilitatea statului în asigurarea unei protecţii a şomerilor. Pentru cele mai multe ţări, alocaţiile familiale fac parte din „generaţia a doua” a legiferării bunăstării. Doar o treime dintre statele amintite legiferaseră alocaţiile familiale în momentul izbucnirii celui de-al II- lea Război Mondial. Revenind la expansiunea drepturilor cetăţeneşti, s-a constatat că există o legătură puternică între apariţia dreptului la vot universal al bărbaţilor şi dezvoltarea timpurie a asigurării sociale. Între 1894 şi 1920, în 11 din cele 17

ţări s-a acordat (cu mai multe sau mai puţine restricţii) dreptul la vot universal persoanelor de sex masculin. Este de remarcat faptul că, acele ţări care au acordat mai devreme acest drept (Germania, Franţa, Danemarca, Noua Zeelandă) au fost, de asemenea, printre primele inovatoare ale bunăstării. Astfel, Noua Zeelandă, care a extins cu o generaţie mai devreme acordarea dreptului la vot femeii (în timp ce acesta era limitat în Europa), a introdus tot cu o generaţie mai devreme şi alocaţiile familiale. Tot spre sfârşitul acestei perioade s-au abolit legile car-i dezavantajau pe cei ce beneficiau de ajutorul public. Multe ţări care au extins dreptul la vot la începutul sec. XX au anulat hotărârea de excludere a săracilor. Acordarea dreptului la vot săracilor a fost făcută în această perioadă în ţări ca Marea Britanie (1918), Norvegia (1915) şi Suedia (1921). Acesta este un indicator important al tranziţiei de la bunăstarea publică – văzută ca alternativă a drepturilor cetăţeneşti – la bunăstarea publică privită ca un drept cetăţenesc. În privinţa datelor referitoare la creşterea cheltuielilor sociale din această perioadă timpurie, trebuie avut în vedere faptul că în definirea „cheltuielilor sociale” criteriile naţionale diferă . De asemenea, diferenţele de calcul a venitului naţional, dificultăţile de agregare a cheltuielilor locale şi naţionale, datele puţine dinaintea anului 1945 şi inexactitatea acestora justifică aproximarea acestor cheltuieli. Totuşi, pe total, datele creează o imagine convingătoare a creşterii moderate dar consistente a cheltuielilor sociale de-a lungul acestei perioade. Cu excepţia Germaniei şi Elveţiei, se pare că nici una dintre ţările analizate nu a atins un nivel al cheltuielilor sociale de 3% în anii 1900. Însă prin anii 1920, mai mult de jumătate dintre aceste ţări au atins acest prag, iar din 1930 toate depăşiseră procentul. 9. Conceptul de stat al bunăstării. Tipologii ale statului bunăstării Cercetătorii şi specialiştii consacraţi în domeniul problematicii sociale

nu sunt concentraţi în forţe ştiinţifice doar în ţările cu tradiţie a statului bunăstării. În România, starea de lucruri de după 1989 a generat o orientare a cercetării ştiinţifice economice cu reverberaţii sociale, care urmăreşte identificarea aspectelor referitoare la tranziţia cu efecte în plan social şi care înscrie pe o nouă direcţie preocuparea în acest domeniu; însuşi conceptul de dezvoltare umană necesită noi abordări în contextul tranziţiei. Conceptul de „stat al bunăstării” este apreciat pornind de la definiţiile existente în literatura de specialitate ca o doctrină bazată pe realizarea acelei împletiri între tendinţa laburistă şi social-democraţia. Această doctrină este mai mult decât o simplă politică a prevederilor sociale, ea sintetizând elementele socialismului şi cele ale pieţei, fiind o „primă încercare raţională din partea socialismului de a domina economia de piaţă fără a o reprima” (N. Frigioiu, 1990). Statul bunăstării este acel stat în care puterea este angajată util (prin acţiunea politică şi prin cea administrativă) într-un efort menit să modifice jocul forţelor pieţei în cel puţin trei direcţii: •în primul rând, garantând indivizilor şi familiilor un venit minim, independent de mărimea pieţei şi a proprietăţii lor; •în al doilea rând, prin diminuarea ariei de siguranţă şi punerea în gardă a indivizilor

şi

familiilor

să

confrunte

„contingentele

sociale”

determinate (de exemplu: boli, bătrâneţe, şomaj); •în al treilea rând, prin asigurarea ca toţi cetăţenii, fără deosebire de clasă sau statut, să se bucure de standarde mai bune, disponibile în raport cu o gamă predeterminată de servicii sociale. T.H. Marshall (1970) afirma că „obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului XX este bunăstarea”. Orice stat are o politică socială proprie, caracterizată prin anumite obiective specifice. Ceea ce apare nou în politica socială a societăţilor dezvoltate din ultimele 6-7 decenii, cu rădăcini chiar la sfârşitul secolului trecut, este plasarea bunăstării ca un obiectiv central.

După cel de-al II-lea Război Mondial, în Occidentul dezvoltat s-a lansat un nou concept în jurul căruia s-a constituit o întreagă literatură şi ideologie: statul bunăstării (welfare state). Deşi nou, conceptul se referea la un proces istoric început încă de la sfârşitul sec. XIX în ţările europene şi cele ale Americii de Nord, ţări intrate într-un ciclu rapid de dezvoltare industrială. Statul îşi modifică substanţial funcţiile sale. Datorită unor factori specifici, el îşi asumă funcţii în asigurarea bunăstării colective. Acest concept se referă la asigurarea întregii colectivităţi cu bunurile şi serviciile necesare realizării unui mod de viaţă considerat a fi normal la nivelul respectivei colectivităţi. Standardele normalităţii variază în funcţie de condiţiile respectivei colectivităţi (socio-culturale, climatice, de mediu etc.), de acumulările realizate în cadrul ei, cât şi la nivelul întregii umanităţi. Din punct de vedere al structurii fundamentale, există o mare similitudine între toate statele bunăstării dezvoltate ale sec. XX. Asemănările provin din situaţia structurală în care statele din ţările dezvoltate au evoluat: sistemul economiei de piaţă care genera acelaşi sistem de constituire a veniturilor populaţiei (dominat de sursa salarială), aceleaşi probleme economice şi sociale. Această situaţie comună a produs şi o puternică înclinaţie spre a adopta aceleaşi tipuri de soluţii. Elementele comune sunt: a. cetăţenia socială – idee care stă la baza statului bunăstării. Individului i se garantează o serie de drepturi sociale, în calitatea sa de cetăţean, fără nici o legătură cu performanţa sa individuală în sistemul economiei de piaţă. R. Dahrendorf motivează importanţa cetăţeniei sociale, în cadrul drepturilor civile şi claselor sociale, pornind de la analiza bidimensională (drepturi, îndatoriri) a şanselor de viaţă şi raportul lor cu bunăstarea. Cetăţenia socială (citizenship) a devenit un cuvânt la modă. Cu toate acestea are clare conotaţii diferite în funcţie de culoarea politică sub care „defilează”. Îndatoririle predomină la dreapta; stânga accentuează cu predilecţie aspectul comunităţii sau solidarităţii. Îndreptăţirile rămân în mod

evident, drepturile liberale: •un nivel ridicat de cheltuieli publice sociale; •accentul pe favorizarea unui consum considerat a fi social important (educaţie, sănătate etc.) b. redistribuirea veniturilor a cărei obiectiv este diminuarea inegalităţilor sociale. Se foloseşte adesea conceptul de venit social, care se referă la totalitatea veniturilor monetare obţinute de o persoană prin transferuri controlate de către stat. Venitul social ocupă un loc important în constituirea veniturilor individuale. c. elemente structurale comune prin intermediul cărora se realizează obiectivele statului bunăstării: sistemul de asigurări sociale (bătrâneţe, şomaj etc.), asistenţă socială, sprijin noncontributiv universal (alocaţii pentru copii), servicii de asistenţă socială. Dincolo de similitudinile structurale, între ţările dezvoltate există o mulţime de diferenţe vizibile. Datorită faptului că nu există suficient de multe cazuri individuale şi nici o perioadă suficient de lungă de evoluţie (practic 4-5 decenii) este dificil de separat trăsăturile conjuncturale de cele mai profunde, care să formeze configuraţii tipologice distincte şi care să fie asociate cu factori determinanţi clari. Până acum 15-20 de ani, literatura comparativă în acest domeniu era extrem de superficială. Ea reprezenta mai mult o colecţie de similarităţi şi deosebiri, fiind greu de apreciat diferenţa superficială, indusă de condiţii conjuncturale şi diferenţa de structură, cu efecte durabile. Analizele tipologice propriu-zise sunt produse ale ultimilor ani. În pofida acestei dificultăţi de principii, s-a încercat sugerarea câtorva tipologii care par a se prefigura. Una dintre cele mai serioase încercări de a oferi o clasificare îmbunătăţită o reprezintă modelele de politică socială ale lui Titmuss (1974). Această tipologie se referă la diferenţe nu de grad, ci de strategie a abordării bunăstării colective, bazându-se pe ideologii şi teorii sociale distincte. Ea stă şi la baza disputelor politice actuale.

Există 3 astfel de modele politice: 1)

Modelul

statului

rezidual

al

bunăstării

(minimal)

–se

caracterizează prin faptul că îşi asumă responsabilitatea doar pentru un anumit segment delimitat al colectivităţii: grupurile cele mai sărace. Acest model se bazează pe premisa că există două canale „naturale” (sau „date social”) prin intermediul cărora nevoile unui individ sunt întradevăr satisfăcute: economia de piaţă şi familia. Numai când acestea dispar, pot intra în funcţiune instituţiile protecţiei sociale, dar şi atunci numai temporar. Deci, statul intervine doar în situaţiile în care familia sau economia de piaţă eşuează în producerea unui nivel acceptabil de bunăstare. Politica socială nu are deci ca obiect întreaga colectivitate (nu este universală), ci doar un segment marginal, rezidual al ei. Acest tip de stat al bunăstării este caracterizat prin următoarele: •impozite scăzute pe venituri şi complementar, cheltuieli publice (în special cheltuieli sociale) reduse; •nu este orientat spre reducerea inegalităţilor sociale; în consecinţă, transferul social este limitat doar la segmentul cel mai sărac al colectivităţii; •obiectivul său nu este promovarea unui nivel de bunăstare satisfăcător la nivelul

întregii

colectivităţi,

ci asigurarea

unui minim

de

subzistenţă celor săraci în mod absolut. Din acest motiv, pragurile de sărăcie utilizate tind să fie scăzute, apropiate de pragul sărăciei absolute. Sărăcia relativă prezintă un interes mai redus; •în centrul sistemului său, stă asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor materiale ale individului. Se consideră că economia de piaţă este capabilă să satisfacă necesităţile marii majorităţi a populaţiei, asistenţa socială urmând să ofere un sprijin focalizat, doar acolo unde economia de piaţă eşuează. Formele universale de sprijin sunt marginale sau complet inexistente. Cei care se califică pentru asistenţă socială pe baza testării mijloacelor, primesc şi alte

forme de sprijin în bunuri sau servicii: servicii medicale, ajutor pentru chiria şi întreţinerea locuinţei, alimente etc.; •servicii sociale reziduale – oferite gratuit doar populaţiei sărace. Ideea de serviciu social universal tinde să fie abandonată; •şomajul trebuie lăsat să evolueze normal până la punctul determinat de dinamica economiei. Orice intervenţie publică este considerată a fi în fapt contraproductivă. Un asemenea tip de stat minimal al bunăstării îl găsim în ţările anglosaxone cu o puternică tradiţie liberală: S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă. De asemenea îl regăsim în centrul orientării neo-liberale care a dominat în anii 1980 scena politică din S.U.A. (Regan) şi Anglia (Thatcher). Chile este de asemenea un exemplu în acest sens (prin constituirea unui guvern de uniune naţională în 1990 care a fost însoţită de o relansare masivă a cheltuielilor sociale). 2) Modelul statului industrial de atingere a performanţelor (sau „servitor”) – încorporează un rol semnificativ al instituţiilor bunăstării sociale ca ajutătoare economiei. Acesta susţine ideea că, nevoile sociale trebuie satisfăcute în funcţie de merit, performanţă a muncii şi productivitate; bunăstarea este subordonată structurii economice. Germania reprezintă un exemplu pentru acest model. 3) Modelul

statului

instituţional

redistributiv

al

bunăstării

(universalist) – priveşte bunăstarea socială ca o instituţie majoră integrată în societate, asigurând servicii universale în afara pieţei, pe principiul necesităţilor. Acesta

se

adresează

întregii

colectivităţi,

fiind

deci

universalist.

Universalitatea are aici două sensuri: a)sunt obiect al politicii de bunăstare toţi membrii colectivităţii; b)toate sferele vieţii umane sunt puse sub semnul bunăstării. Acest tip de stat al bunăstării are următoarele caracteristici: •obiectivul primordial nu este suportul celor în sărăcie absolută, ci micşorarea inegalităţilor sociale. Proporţia transferurilor sociale de

la cei bogaţi la cei săraci este mai accentuată decât în statul minimal; •suport financiar pentru întreaga populaţie, în măsura în care o nevoie specială apare: sistem de pensii, de asigurări de boală, incapacitate de muncă, alocaţii pentru copii etc.; •servicii sociale universale: educaţie, asistenţă medicală, cultură, alte tipuri speciale de servicii sociale; •angajarea activă a statului în crearea de locuri de muncă; se tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă; •angajament pentru asigurarea unui standard de viaţă decent pentru întreaga colectivitate; obiectivul este eliminarea sărăciei relative, nu doar a celei absolute; •împotriva sărăciei se utilizează un sistem de securitate socială cu mai multe niveluri. La un prim nivel sunt diferite forme de sprijin social universal: pensii, ajutor de şomaj, alocaţii pentru copii, servicii sociale de diferite tipuri. La al doilea nivel se plasează reţeaua ultimă de securitate socială, bazată pe testarea mijloacelor. Dacă în statul minimal acest sistem este central, tinzând să absoarbă în el toate celelalte forme de sprijin social, în sistemul universalist, al bunăstării colective, asistenţa bazată pe testarea mijloacelor este marginală şi se manifestă tendinţa de a-i reduce şi mai mult rolul; •pentru a realiza obiectivele sale sociale, fiscalitatea este ridicată şi în mod complementar cheltuielile sociale publice sunt ridicate. Ţări ca Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Austria reprezintă exemple de astfel de state ale bunăstării. Clasificarea lui Titmuss este folositoare, însă ca tipologie a statului bunăstării este criticată, deoarece statele bunăstării actuale cuprind elemente din toate cele 3 modele. În practică, această clasificare este utilizată pentru a sprijini părerile privind evoluţia statului bunăstării pornind de la modelul rezidual, trecând printr-unul industrial al atingerii performanţelor, către unul de tip

instituţional. Palme (1990) modifică abordarea lui Titmuss făcând o distincţie cuadruplă

între

diferitele

feluri

de

sisteme. Clasificarea

sa cuprinde

următoarele sisteme: 1.sistemul instituţional, care impune atât satisfacerea nevoilor de bază cât şi existenţa unui anumit grad de redistribuţie; 2.sistemul rezidual, preocupat numai de nevoile de bază; 3.sistemul cetăţenesc, preocupat de siguranţa fundamentală a tuturor cetăţenilor; 4.sistemul „meritului în muncă”, după care beneficiile sunt legate de statutul profesional şi rezultatele obţinute. În funcţie de această structură. Palme clasifică sistemul pensiilor din Suedia drept un sistem „instituţional”, Germania ca pe un sistem de tipul „meritului în muncă”, iar Franţa, Marea Britanie şi S.U.A. sunt considerate sisteme de tip „rezidual”. Australia, unde pensiile sunt fundamentate pe un control al venitului şi Danemarca, care prezintă multe asemănări cu Suedia, sunt clasificate drept exemple ale modelului „cetăţenesc”. Aceasta este o interpretare cât se poate de particulară, însă ea ajută la ilustrarea ambiguităţilor considerabile ce se ivesc în interpretarea sistemelor. Prezentăm în continuare două tipologii contemporane care încearcă să redreseze neajunsurile celor anterioare. Goran Therbon, în studiul său asupra statului bunăstării, consideră că există diferenţe importante în cadrul statelor bunăstării moderne. El organizează clasificarea statelor bunăstării având în vedere 2 dimensiuni: •nivelul garantării drepturilor sociale; •orientările către piaţa forţei de muncă şi ocuparea deplină. De aici rezultă 4 categorii de state: 1)State ale bunăstării puternic intervenţioniste - politică socială extinsă, angajament puternic de ocupare deplină; exemple de astfel de state sunt: Suedia, Norvegia, Austria, Finlanda; 2)State ale unei slabe bunăstări de tip compensatoriu - drepturi

sociale

generoase,

angajamente

reduse

privind

ocuparea

deplină; exemple de astfel de state sunt: Belgia, Danemarca, Olanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia; 3)State ale bunăstării reduse, orientate însă către ocuparea deplină - drepturi sociale limitate, dar un angajament instituţional către ocuparea deplină; exemple de astfel de state sunt: Elveţia, Japonia; 4)State ale bunăstării reduse, orientate către piaţă -

drepturi

sociale limitate, angajament scăzut către ocuparea deplină; exemple de astfel de state sunt: Austria, Canada, S.U.A., Marea Britanie, Noua Zeelandă. Clasificarea lui Gosta Esping-Andersen (1990) se opune celei anterioare prin organizarea „grupărilor de regim” a statelor bunăstării. Luând în considerare o serie de caracteristici structurale ale statului bunăstării – gradul de acces universal la beneficii, gradul de diferenţiere a beneficiilor sociale pentru diferite grupuri, raportul dintre sistemul de pensii privat şi public – autorul grupează diferitele state ale bunăstării în jurul a 3 tipuri de regimuri ideale, standard: 1.Statul

liberal

al

bunăstării

dominate

de

logica

pieţei.

Sistemul „stigmatizant” al asistenţei sociale, bazat pe testarea mijloacelor, are un rol central; beneficiile, asigurările sociale sunt modeste; sistemele private de asigurări sunt sprijinite puternic de către stat. Regimurile liberale sunt caracterizate printr-o absenţă relativă a mobilizării politice atât de stânga (mobilizarea politică a clasei muncitoare), cât şi de dreapta (mobilizarea social-politică de tip catolic sau absolutist). Exemple: S.U.A., Canada, Australia, Japonia, Elveţia; 2.Statul conservator / „corporatist” al bunăstării. Organizarea corporatistă şi etatismul sunt puternic accentuate; asigurările sociale sunt promovate atât în raport cu asistenţa socială bazată pe testarea resurselor individuale, cât şi cu beneficiile private, însă

într-o modalitate care menţine diferenţele de clasă şi de statut social; în consecinţă, redistribuţia prin sistemul beneficiilor sociale este redusă. Aceste regimuri se caracterizează printr-o tradiţie catolică conservatoare, sau printr-o tradiţie a statului autoritar. În multe cazuri, regimurile corporatiste sunt modelate de biserică, iar acest fapt determină atitudinea lor conservatoare faţă de familie şi susţinerea principiului de subsidiaritate (în care statul ar trebui să suporte şi să ofere numai acele forme de bunăstare pe care alte instituţii intermediare – în special biserica - sunt incapabile să le asigure). Exemple: Austria, Franţa, Germania, Italia, Belgia; 3.Statul

social-democratic

al

bunăstării

(socialist).

Este

caracterizat prin universalism şi subminarea pieţei. Este considerat un stat al bunăstării care ar putea promova o egalitate a celor mai înalte standarde, mai degrabă decât o egalitate a nevoilor minime. Beneficiile sunt divizate în raport cu câştigurile, însă aceasta este o cale de garantare a suportului universal de participare printr-un sistem de asigurare universal. Spre deosebire de alte regimuri, statul nu este privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un mijloc principal de respectare a drepturilor sociale ale tuturor cetăţenilor săi. Acesta este ataşat principiului ocupării depline, de vreme ce costurile enorme ale menţinerii unui stat al bunăstării solidar, universalist, pot fi optimizate numai prin implicarea în muncă a majorităţii populaţiei, existând cât mai puţine posibilităţi de trai în afara transferurilor sociale. În consecinţă, acest regim promovează un înalt grad de egalitate socială. Acest tip de stat este caracterizat printr-o mobilizare importantă a salariaţilor şi prin implicarea activă a partidelor social-democratice în guvernare, pe baza unei largi coaliţii. Exemple: Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda. 10. Modele ale statului bunăstării

Secolul XX a cunoscut două forme majore ale statului bunăstării: •statul capitalist (statul bunăstării bazat pe economia de piaţă); •statul socialist. Cele două tipuri de state ale bunăstării au funcţionat, s-au confruntat şi s-au stimulat reciproc. Ele prezintă atât trăsături distincte, cât şi comune. Aceste diferenţe şi asemănări provin din diferenţele şi asemănările tipurilor de economie. Există opinia că între cele două state ale bunăstării nu există multe diferenţe de structură. Multe dintre elementele fundamentale enumerate în cazul statului bunăstării bazat pe economia de piaţă pot fi găsite şi în cazul statului socialist al bunăstării, cu unele modificări însă. Această similitudine provine din faptul că, cele două economii au unele caracteristici apropiate, mai puţin din punct de vedere al organizării producţiei şi mai mult din cel al veniturilor şi consumului. Din punctul de vedere al sistemului de protecţie socială, schimbările ce au avut loc în fostele ţări socialiste nu au fost atât de dramatice ca în domeniul organizării economiei . În momentul de faţă, cu câteva excepţii (Cuba şi Coreea de Nord), statul socialist al bunăstării a dispărut istoric. Acest fapt prezintă interes pentru analiză, deoarece reprezintă moştenirea de la care se porneşte în reforma sistemului de protecţie socială. 10.1 Statul bunăstării bazat pe economia de piaţă Caracterizarea sa porneşte de la următoarele elemente: •veniturile primare (salariale, din profit şi proprietate) reprezintă baza bunăstării individuale. Aceste venituri sunt produse în mod liber în economia de piaţă; •din veniturile primare statul extrage, prin sistemul fiscal (politica fiscală) veniturile sale pe care le va folosi pentru finanţarea activităţilor sale de susţinere directă sau indirectă a bunăstării

colective; •statul realizează o redistribuţie a veniturilor prin diferitele sale sisteme: asigurări sociale (pensii, asigurări de boală, de accident etc.), sprijin social universal (educaţie, sănătate), asistenţă socială – sprijin social focalizat în raport cu testarea mijloacelor. Statul bunăstării arată ca o reţea complexă de protecţie socială, cu funcţia de a asigura un nivel de dezvoltare acceptabil. În principal se pot distinge mai multe niveluri ale protecţiei sociale: a.bunuri şi servicii oferite gratuit colectivităţii: educaţie, sănătate etc. Acest nivel produce o echilibrare a bunăstării în anumite privinţe, asigurându-se astfel o anumită egalitate a şanselor; b.sistemul de asigurări sociale oferă un nivel de trai satisfăcător celor care, din diverse motive, şi-au pierdut sau diminuat capacitatea de muncă şi deci de obţinere a veniturilor; c.sprijinul universal acordat unor categorii de oameni cu nevoi speciale: familii cu copii, handicapaţi etc.; d.asistenţa socială fundamentată pe testarea mijloacelor. Există diferenţe între configuraţia statului bunăstării din diferite ţări bazate pe economia de piaţă. Dar aceste diferenţe provin mai degrabă din ponderea diferitelor elemente ale sistemului, din gradul de generozitate al diferitelor forme de protecţie socială şi mai puţin sunt diferenţiate structural. 10.2. Statul bunăstării bazat pe economie socialistă Elementele caracteristice ale statului bunăstării din fostele

ţări

socialiste sunt: a.generalizarea sursei salariale; b.politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii; c.generalizarea sistemului de asigurări sociale; d.politica folosirii complete a forţei de muncă, care a exclus total nevoia ajutorului de şomaj; e.beneficiile familiale ample care decurgeau din nivelul scăzut al

salariilor; f.sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă; g.impozitele pe venituri erau utilizate adesea, însă în forme simplificate; h.educaţia şi asistenţa medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau şi alte gratuităţi şi forme de sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc. Se poate observa că sistemul statului bunăstării, în varianta sa din ţările socialiste, nu diferea structural de cel din ţările cu economie de piaţă, existau însă o serie de particularităţi datorate altor componente. În mod special trebuie menţionată preferinţa pentru forme universale de protecţie socială, datorată în mare măsură faptului că veniturile erau menţinute la nivel scăzut, realizarea egalităţii trebuind să fie menţinută nu numai prin politica salarială, dar şi prin sistemul de redistribuţie. Pe de o parte, nivelul scăzut al tuturor veniturilor făcea necesară compensarea fluctuaţiei benevole prin intervenţia redistributivă a statului, iar pe de altă parte, această intervenţie reprezenta un important mijloc de realizare a politicii de promovare a egalităţii. Ambele modele ale statului bunăstării au reprezentat o reacţie la limitele economiei de piaţă de a realiza o bunăstare colectivă acceptabilă. Cele două tipuri de critici ale economiei de piaţă formulează concluzii practice diferite: critica standard a limitelor economiei de piaţă duce la concluzia necesităţii dezvoltării, deasupra pieţei, a unui stat cu funcţii sociale complexe care să corecteze distorsiunile pieţei, atât în ceea ce priveşte alocarea resurselor în sfera producţiei, cât şi în distribuirea resurselor în sfera consumului. Critica marxistă a dus la concluzia înlocuirii economiei de piaţă cu un alt tip de economie –economia socialistă, planificată şi orientată de către stat în vederea producerii sistematice a bunăstării. Evoluţia ţărilor socialiste după 1980 a creat convingerea că sistemul economic socialist, în termenii bunăstării, s-a dovedit a fi extrem de ineficient. Dispariţia practică a socialismului face ca sistemul de producere al

bunăstării colective de tip socialist, diferit structural de cel dezvoltat în condiţiile pieţei libere, să prezinte un interes istoric, de tip retrospectiv. Tranziţia fostelor ţări socialiste la o economie de piaţă le-a pus în situaţia de a reconsidera structural sistemul lor de producere a bunăstării colective pe modelul sistemului din ţările dezvoltate. 11. Protecţia socială şi perspectivele sale de dezvoltare În ultimii zece ani, ca urmare a intensificării manifestării evenimentelor de

ordin

economic-social

(şomaj,

migraţia

forţei

de

muncă,

inflaţie,

marginalizare socială etc.) a căror implicaţii se resimt la nivelul societăţii şi cauzează tensiuni sociale, conflicte de interese materializate în stări de nemulţumire explozive, se formulează tot mai accentuat două întrebări: „Care este rolul protecţiei sociale în lumea de azi?” şi „Care sunt perspectivele sale de dezvoltare?”. Fundamentarea

concepţiilor

de

creştere

economică

durabilă

şi

dezvoltare economică-socială (umană) ridică pe primele poziţii ale ierarhiei obiectivelor, factorul uman. Prin urmare, întreaga concepţie a orientării politicii economice va avea ca punct de referinţă dimensiunea socială. 11.1. Protecţia socială. Concept, obiective, dimensiuni Protecţia socială a devenit la ora actuală o temă majoră pentru întreprinderi, stat, salariaţi şi toţi ceilalţi factori implicaţi în acţiuni sociale, reprezentând nu doar un element fundamental al politicii sociale (ca instrument) cât mai ales obiectivul său central. Sărăcia însăşi, ca o sursă majoră a tensiunilor sociale, impune o accentuare a funcţiilor protective ale colectivităţii. În general, abordarea conceptului de protecţie socială se face din două unghiuri de vedere: al ofertantului şi al beneficiarului. Ca în orice raport cerere-ofertă, preţul (respectiv al protecţiei sociale) se va forma în condiţiile unei pieţe libere a serviciilor sociale, dar şi ţinând

cont de caracterul colectiv al acestui tip de servicii, la intersecţia nevoilor cu resursele. Cu toate acestea, subvenţionarea în bună parte a preţurilor acestor servicii este o cerinţă a suprafeţei sociale, deoarece scopul final este satisfacerea tuturor nevoilor şi nu diferenţierea lor după criteriul veniturilor. Preţul protecţiei sociale se exprimă prin costurile ocazionate de producerea serviciilor sociale al căror efect este siguranţa sau securitatea socială. Un gen special de protecţie socială este cerut de condiţiile cauzate de tranziţie. În această situaţie, protecţia este solicitată pentru a putea asigura omului traversarea unei perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Costurile

sociale

ale

tranziţiei

vor

cuprinde

nu

doar

costurile

renunţărilor (sacrificiilor) populaţiei, ci şi cele ale protecţiei împotriva deteriorărilor condiţiilor umane şi a calităţii vieţii. De aceea, se apreciază că politica socială a perioadei de tranziţie se caracterizează în primul rând prin asigurarea protecţiei sociale în faţa fenomenelor inerente acestei etape (şomaj, inflaţie, accentuarea sărăciei, marginalizare socială etc.). Protecţia socială se manifestă printr-un ansamblu de măsuri (materiale şi/sau nemateriale) care urmăresc direcţii practice, convingătoare orientate spre acţiuni diferenţiate pe segmente de populaţie. Se apreciază că protecţia socială constituie un obiectiv strategic cu o orientare preponderentă către un proiect global al unei organizări sociale orientată pe maximizarea stării de siguranţă socială. Percepţia acestei stări depinde de intensitatea măsurilor de protecţie, dar şi de diversitatea lor. De exemplu: avalanşa măririi preţurilor, erodarea ecologică, consumul alimentar subcalitativ, incapacitatea organismului de a face faţă agresiunii, bolilor sau diferitelor afecţiuni, nemulţumirea psihică înregistrată ca urmare a stării de nesiguranţă socială (ca urmare a creşterii factorilor de risc social: criminalitate, delicvenţă, alcoolism etc.) sunt faţete ale aceluiaşi profil de drepturi civile care necesită măsuri de protecţie a individului. Protecţia socială are următoarele obiective:

1) Protecţia locului de muncă - presupune în prealabil asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare (şi nu orice fel de loc de muncă) ci al unuia cât mai pe măsura posibilităţilor şi pregătirii individului. Aceasta se realizează prin: •stimularea dezvoltării activităţilor economice care să ofere locuri de muncă cu cerinţe de calificare superioară; •acordarea de compensaţii economice şi sociale (cu caracter individual), pentru acele activităţi care au un grad scăzut de acceptabilitate socială; •recurgerea la tehnici de „umanizare” a muncii care în esenţă constau în regândirea organizării muncii, astfel ca fiecăruia să i se ofere o activitate cu un grad cât mai ridicat de complexitate şi responsabilitate; •fundamentarea unui regim complementar de protecţie realizat în cadrul fiecărei firme, pentru organizarea unei dimensiuni de protecţie a salariaţilor care să cuprindă protecţia socială, economică,

financiară,

juridică

în

cazul

producerii

unor

evenimente. 2) Protecţia populaţiei salariate -

este asigurată prin acţiunile

conjugate ale sindicatelor şi legislaţia adecvată domeniului muncii şi protecţiei sociale. Ea include asigurarea de condiţii fizice, sociale, organizaţionale normale de muncă, precum şi protecţia împotriva oricăror abuzuri. În mod special în această categorie (obiectiv) se include garantarea unui salariu minim civilizat; 3) Protecţia împotriva deteriorării calităţii vieţii - formează un ansamblu de măsuri menite să acţioneze în special asupra păstrării dimensiunilor indicatorilor cantitativi (dar şi calitativi) ai calităţii vieţii. Eforturile protecţiei în direcţia nealunecării mai jos decât pragul de subzistenţă este un exerciţiu economic dar mai ales politic. Lăsând la o parte criteriul populist al angajamentelor electorale, la nivelul fiecărei ţări se formează obiectivul defensiv al păstrării nivelului de

viaţă câştigat prin eforturile economice şi sociale anterioare. Acest tip de protecţie se cere în special în perioada de tranziţie, când pericolul deteriorării standardului de viaţă apasă asupra întregii populaţii (chiar cu riscul restructurărilor sociale şi a schimbărilor ierarhiei veniturilor sau câştigurilor anumitor categorii sociale noi).

Apar necesare

eforturile şi suportul statului, a compensaţiilor economice (fără a depăşi limitele eficienţei), a suplimentării acelor importuri prin care să se completeze cele necesare traiului civilizat; 4) Protecţia grupurilor sociale defavorizate (handicapaţi, minori abandonaţi, tineret fără sprijin material şi nematerial, populaţie vârstnică fără suport de ajutor etc.). Acest tip de protecţie porneşte de la drepturile civile ale cetăţenilor mai slabi, punând în evidenţă nu doar serviciile sociale, ci şi cele socio-sanitare pentru a proteja şi oferi sprijinul adecvat individului şi familiei sale. În aceste cazuri, protecţia socială va cuprinde un ansamblu de măsuri prin care se invocă cultivarea valorii şi semnificaţia diferită a simţului de responsabilitate, de abilitate manuală (atunci când este posibil). Dificultatea de integrare a acestor persoane în lumea muncii cere mijloace de protecţie economică şi socială corespunzătoare acestei categorii defavorizate. Începând cu integrarea şcolară (individualizarea unor planuri educative ce garantează trecerea de la un nivel şcolar la altul) şi până la găsirea unui loc de muncă pentru aceste persoane, cărora să le confere o oarecare independenţă economică, protecţia acestor categorii se constituie ca cea mai asiduă purtătoare a mesajului umanist-social. O temă majoră în cadrul acestei categorii de protecţie

o constituie

protecţia copilului şi a tineretului. Abordarea şi aprofundarea problematicii specifice vârstei tinere are un impact particular deosebit asupra calităţii vieţii. Aspectul condiţiei juvenile prezintă în societatea contemporană o serie de particularităţi. Violenţa minorilor,

şomajul

tinerilor,

marginalizarea

tineretului

prin

pierderea

atribuţiilor, comportamentul de tip „dezertor” în faţa imposibilităţii găsirii unui loc de muncă pe măsura aşteptărilor, contribuie la accentuarea stării conflictuale în special la această categorie socială. Segregarea

formativă

şi

ocupaţională

a

tineretului

intră

în

neconcordanţă cu politica şanselor egale, ceea ce pretinde măsuri protective specifice valorilor şi opţiunilor acestei categorii de indivizi în formare. Acest tip de protecţie trebuie acordat sistematic, fără încetare şi mai cu seamă cu aceeaşi intensitate. 5)Protecţia întregii colectivităţi - urmăreşte asigurarea împotriva unor procese sociale patologice cu acţiune negativă majoră asupra condiţiilor individului: •crize economice; •criminalitate; •corupţie; •tensiuni interetnice, interreligioase, interrasiale. Teoretic, protecţia socială trebuie să-şi dovedească maximum de beneficiu uman. Practic, ea reprezintă o temă de mare sensibilitate economică privind depistarea şi utilizarea tuturor resurselor economice (dar şi noneconomice) pentru crearea confortului social la nivelul întregii colectivităţi. În sens adiacent, se conturează protecţia socială complementară, care detaliază ansamblul dispoziţiilor fiscale şi sintetizează practica în gestionarea fondurilor legate de asigurările sociale complementare. 11.2.

Siguranţa

socială.

Schema

sistemelor

de

siguranţă

socială. Siguranţa (sau securitatea) socială poate fi abordată din două puncte de vedere: 1.ca atare resimţită de populaţie; 2.ca răspundere a societăţii faţă de nevoia de protecţie a populaţiei. Corespunzător, au fost formulate două definiţii care caracterizează

siguranţa socială, în cele două accepţiuni. Prima reflectă securitatea socială ca o stare percepută la nivelul individului, al colectivităţii, al întregii naţiuni care, pe lângă faptul că oferă confort moral, demonstrează şi capacităţile societăţii de a răspunde într-o anumită măsură la solicitările formulate prin problematica socială. Apare astfel primordială nevoia socială şi întâmpinarea ei de către resursele necesare. Partea sensibilă a raportului constă în modul în care societatea ştie să răspundă, are posibilităţi sau se eschivează declarând că nu există bază financiară pentru protecţie. A doua definiţie reflectă securitatea socială ca pe o „răspundere” pe care societatea o manifestă în raport cu membrii săi. Ea se formulează ca un obiectiv esenţial, major al fiecărei societăţi moderne şi reprezintă totodată un angajament social care poate fi apreciat pe termen lung, într-o perspectivă multidimensională. Mecanismele sale se reunesc într-un proces cu incidenţe profunde asupra mai multor generaţii; promisiunile de securitate socială trebuie ţinute într-un viitor de regulă îndepărtat, iar angajamentele financiare ale individului (cotizaţiile la asigurări) se întind şi ele pe toată durata vieţii active. Problematica securităţii sociale se întinde de la politica de sănătate la serviciile sociale, prestaţiile de asigurări sociale, modalităţile de finanţare şi până la rolul sectorului privind evoluţia structurilor şi instituţiilor siguranţei sociale. Pe termen lung, securitatea socială trebuie să aibă cu mult mai multe obiective decât cele la care s-a redus uneori acest domeniu al dreptului social. Ea trebuie să urmărească şi menţinerea calităţii vieţii, să dezvolte sentimentul individual al securităţii sociale, să ţină cont de mutaţiile ce au intervenit în comportamentul individual şi familial care antrenează noi răspunderi pentru solidaritatea socială. Folosirea criteriului cauzal conduce la definirea riscului social ca fiind orice risc care decurge din participarea la viaţa socială. Al. Athanasiu (1995) evidenţiază o serie de aspecte teoretice privind îmbogăţirea conţinutului politicilor de securitate socială. Datorită extinderii

constante a obiectului lor (riscul social), aceste politici sunt percepute în 2 mari direcţii: a)extinderea pe orizontală (ca urmare a unui nou tip de măsuri de securitate socială), alături de cele de ordin reparatoriu; b)extinderea pe verticală, ceea ce determină ca securitatea socială să includă şi măsuri de prevenire a riscurilor. Spre exemplu, în materie de risc social al bolii, securitatea va include în obiectul de acţiune şi politica de formare a specialiştilor necesari domeniului sanitar. Extinderea pe ambele dimensiuni va determina orientarea politicilor de securitate socială către noi direcţii: - transporturi; - politica antiinflaţionistă; politica chiriilor; - politica de apărare naţională; - politica în domeniul judiciar etc. Autorul

subliniază

multitudinea

opiniilor

referitoare

la

definiţia

termenului de securitate socială. Astfel, în majoritatea ţărilor dezvoltate acest sistem cuprinde ansamblul reglementărilor juridice în domeniul respectiv. Folosind planul obiectivelor, precum şi cel al mijloacelor tehnice utilizate, sistemul securităţii sociale presupune următoarele: a.orice sistem are în vedere garantarea unei anumite securităţi economice a persoanelor luate în considerare; b.realizarea obiectivului implică o redistribuire de ordin financiar, fie prin prelevări bugetare, fie prin repartiţia fondurilor obţinute între beneficiarii procedeului de redistribuire. Securitatea socială este apreciată ca fiind o parte a statutului bunăstării plecând de la consideraţia că ea reprezintă primul şi cel mai evident mod în care bunăstarea poate fi gândită să ajute individul la satisfacerea nevoilor sale. În

contextul

securităţii

sociale

această

apreciere

este

deseori

identificată cu reducerea sărăciei. Din această opinie reiese cea mai evidentă funcţie a sistemului de securitate socială. În prezent, dezbaterile curente ale problematicii politicii sociale sunt dominate de funcţiile mai reduse sau mai

accentuate ale securităţii sociale, dar mai ales de rolul statului în redistribuire. Rolul statului social a reconsiderat poziţiile categoriilor sociale în societate încercând realizarea unui consens social. Din această consideraţie se formulează tot mai des aprecierea că „statul bunăstării” reprezintă leagănul ideologiilor în criză. Dimensiunea funcţiilor atribuite serviciilor sociale acoperă următoarele obiective: Funcţii

Obiective Individual

Colectiv

1. prevederea nevoilor

- umanitar

2. remedierea dezavantajelor

- compensare - înlăturare

- bunăstare socială dezvoltare economică - egalitate - justiţie socială

3. întreţinerea consumului social 4. producerea de diferenţieri (la nivel de venituri) 5. schimbarea comportamentului

- protecţie

- reproducţie

- inegalitate (venituri mari/mici)

- dezacord social

- recompense - control social - stimulente - tratamente 6. dezvoltarea potenţialului dezvoltarea - solidaritate, integrare social capacităţilor individuale Unele ajutoare sunt special acordate persoanelor cu venituri mici, altele însă, ca pensiile sau ajutorul de şomaj, nu sunt destinate doar persoanelor sărace, ci acoperă situaţii în care indivizii ar putea să devină astfel săraci. De aceea, funcţiile securităţii sociale (1,3,6) urmăresc în special dezvoltarea, în termeni individuali a sentimentului de siguranţă şi protecţie împotriva

unor

evenimente.

La

nivel

de

colectivitate

aceste

funcţii

demonstrează ce efect şi mai ales cât efect are această securitate socială asupra bunăstării societăţii în ansamblul său.

Funcţiile (2,4,5) arată că acţiunile de protecţie socială urmăresc atenuarea diferenţierilor sociale prin compensare şi înlăturare a inegalităţilor, dar produc şi situaţia reversibilă de redistribuire în favoarea predominant a celui în nevoie, ceea ce creează inegalităţi. Principiul de a lua de la cei care au (prin taxe şi impozite) şi a da mai mult celui care nu are deloc sau are mare nevoie, creează inegalităţi bazate pe sistemul de percepere impozitară asupra veniturilor. Din acest punct de vedere se poate sublinia efectul regulator al securităţii sociale

şi

chiar

mai

mult

(ca

în

cazul

funcţiei

5

–schimbarea

comportamentului), sprijinul pe care această activitate îl acordă unui anumit model al realităţii economice între indivizi. Există în literatura de specialitate mai multe clasificări ale sistemului de securitate socială. Ne vom opri asupra clasificării realizată de Titmuss. El distinge 3 mari modele de securitate socială: a)modelul rezidual; b)modelul instituţional redistributiv; c)modelul

axat

pe

performanţa

industrială

(sau

modelul

care

deserveşte prin funcţiile sale şi oferta de bunăstare pusă în slujba structurii economice). Pe această bază, Suedia este considerată ca instituţională, S.U.A. reziduală, iar Germania axată pe performanţa industrială. Mai dificil de clasificat este Marea Britanie, Franţa sau Israelul. Marea Britanie este instituţională, fără a fi în mod marcant redistributivă; Franţa are atât bunăstare instituţională cât şi orientare către performanţă industrială; Israelul are elemente puternice atât de instituţionalism cât şi de model rezidual, chiar dacă în ultimul timp pare a se îndrepta în direcţia ultimului. Aceste dificultăţi constituie problema principală în modelul lui Titmuss: bunăstarea instituţională nu este în mod necesar progresiv distributivă; ea poate de asemenea să fie preocupată cu protecţia socială care asistă oamenii la diferite niveluri; modelul performanţei industriale nu exclude posibilitatea ca principiile instituţionale şi reziduale să fie aplicate în acelaşi timp.

Palme a modificat viziunea lui Titmuss, divizând în 4 sisteme menţionate, folosind aceiaşi termeni dar într-un mod uşor diferit. Clasificarea sa include sistemele: a)instituţional (care presupune în acelaşi timp că nevoile de bază sunt satisfăcute şi că există un anumit grad de redistribuţie); b)rezidual (preocupat numai cu nevoile de bază); c)modelul cetăţeniei (care este preocupat de asigurarea unei securităţi minime pentru toţi); d)meritul profesional (unde beneficiile sunt legate de statutul profesional). Pe această bază, Palme clasifică sistemul de pensii în Suedia ca instituţional, cel din Germania ca un exemplu pentru „meritul profesional”, iar cel din Franţa, Marea Britanie şi S.U.A. ca rezidual. Australia, unde pensiile sunt bazate pe un test al venitului şi Danemarca care are multe asemănări cu Suedia, sunt clasificate ca exemple de „cetăţenie”. Există câteva probleme conceptuale legate de termenii lui Palme: „meritul profesional” nu exclude principii reziduale; definiţia „cetăţeniei” se confundă cu „plasa de siguranţă” (pentru acei oameni incapabili să şi-o ofere), care este asociată unui model rezidual şi cu principiul după care fiecare ar trebui ajutat (care este în mod comun asociat modelului rezidual). Dacă problema ar fi numai că termenii nu se potrivesc foarte exact cazurilor, ar trebui să devină posibilă găsirea altora care să fie mai potriviţi. Problema însă nu este aşa de uşor de rezolvat. Orice clasificare mai generală tinde să omită diferenţe semnificative; nu este convingătoare includerea Israelului, care se bazează mai ales pe suportul mutual oferit de mişcarea sindicatelor de afaceri, în aceeaşi categorie cu Franţa şi S.U.A care au un sistem pluralist şi fragmentat pe diferite solidarităţi, şi în aceeaşi categorie cu Marea Britanie; aceasta este consecinţa categorisirii simpliste în „rezidual” şi „instituţional”. Problema centrală a clasificărilor bazate pe un astfel de model, este că ele încearcă să facă prea multe lucruri deodată. Modelul bunăstării este multidimensional.

Prima distincţie care trebuie făcută priveşte tipurile de redistribuţie care există în diferite ţări. Unele ţări acoperă prin aceasta doar nevoile de bază; altele se dovedesc a fi mai generoase, ceea ce nu înseamnă atât a lua de la bogaţi pentru a da la săraci, cât mai degrabă un mijloc de a proteja standardul de viaţă al populaţiei. S.U.A., Marea Britanie şi Israelul intră în prima categorie; Franţa, Germania şi Suedia în cea de a doua categorie. În al doilea rând, există o diferenţă între ţările care oferă beneficii orientate spre muncă şi piaţa muncii şi cele care oferă drepturi pe baza cetăţeniei. Germania şi Suedia sunt în prima categorie, Marea Britanie şi S.U.A. în ultima; Israelul este dificil de clasificat dar poate să se îndrepte în ambele direcţii, iar Franţa pare a se deplasa din prima categorie în cea de-a doua. În al treilea rând, este posibil să se clasifice sistemele ca reprezentând fie o viziune solidaristă, fie una individualistă asupra bunăstării. Franţa, Israelul şi Suedia sunt solidariste, deşi asta nu înseamnă acelaşi lucru în fiecare ţară; ceea ce au însă în comun este bunăstarea concepută şi dezvoltată ca o întreprindere colectivă. Prin contrast, S.U.A., Germania şi Marea Britanie tind să fie individualiste (sau „liberale”) punând accentul pe drepturile şi responsabilităţile personale. În al patrulea rând, există o distincţie între sistemele reziduale şi cele instituţionale. Aceasta este legată de deosebirea anterioară, deoarece ideologia liberală tinde să implice un rol marginal al statului, dar nu acelaşi; politica în Marea Britanie de multe ori subliniază responsabilitatea individuală şi găseşte mijlocul de a avea o bunăstare instituţională prin accentul pus pe responsabilitatea individuală a fiecărui individ faţă de bunăstare. Suedia este clar instituţională, iar Franţa prin extinderea „plasei de siguranţă” poate fi plasată în aceeaşi categorie. S.U.A. şi Germania sunt reziduale. Israelul este din nou cel mai dificil de clasificat. Dacă s-ar lua în considerare doar contribuţia statului, Israelul ar putea fi considerat ca rezidual, dar bunăstarea în Israel nu poate fi interpretată exclusiv în termeni de acţiune a statului; elementul solidarităţii colective prin unionism („trade unionism”) este mai

aproape de modelul instituţional. Aceasta indică o a cincea direcţie. Furnizarea financiară de către stat nu este în mod necesar cea mai importantă formă de furnizare a bunăstării. Principiul distinctiv al Japoniei, spre exemplu, este gradul în care ea se bazează pe susţinerea din partea structurii profesionale în locul statului. Unele sisteme –Israelul, S.U.A., Franţa sunt pluraliste în formă; indiferent dacă respectivele sisteme sunt orientate către bunăstare sau către piaţă, ele au surse financiare diferenţiate. Alte state ca Germania, Suedia, Marea Britanie au încercat să includă un sistem general valabil şi atotcuprinzător fără prea mare succes. Nu se poate vorbi despre un sistem general valabil al securităţii sociale. Nici una dintre ţările luate în analiză comparativă nu are un profil de bază similar cu al altora. Suedia şi S.U.A. sunt diferite în ceea ce priveşte cele 5 dimensiuni identificate; ele pot fi alese ca două ţări cu două modele sau tipuri ideale, dar este greu de apreciat în ce categorie pot fi incluse celelalte ţări rămase în afara clasificării. Fiecare dintre sisteme este complex şi din necesitate, caracterizările făcute fiecăruia nu sunt foarte exacte. Intenţiile şi practica diferă de multe ori şi fiecare dintre aceste ţări poate fi în mod legitim prezentată într-o lumină diferită. În cel mai bun caz, clasificările de acest tip ar trebui tratate cu o doză de scepticism. Dar mai sunt şi alte motive fundamentale datorită cărora această abordare foarte largă nu poate fi precisă. În primul rând, funcţiile politicii de securitate socială sunt complexe şi nu au de a face doar cu obiective simple cum este sărăcia, efectul este că nici un sistem nu poate fi descris în termeni simpli. În al doilea rând, chiar dacă scopurile sistemelor sunt sau par a fi similare, ele utilizează metode diferite care conduc la rezultate diferite. În al treilea rând, sărăcia însăşi nu este o problemă simplă, ci una care acoperă o gamă largă de aspecte diferite, astfel încât un sistem care pare să

fie cuprinzător dintr-un anumit punct de vedere poate eşua într-un altul. Considerarea căilor prin care sistemul securităţii sociale funcţionează, cere o analiză mult mai detaliată 12. Piaţa muncii şi protecţia socială În ansamblul pieţelor, schimbările de mare anvergură pe piaţa muncii se includ printre procesele de schimbare economică, socială şi politică, care au cea mai amplă dinamică. Procesul de tranziţie la economia de piaţă relevă actualele condiţii ale economiilor naţionale, dând la iveală forţele de care dispun ţările respective, dar şi punctele lor vulnerabile. Maniera diferită în care sunt abordate problemele, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere politic, precum şi modul lor de articulare în cadrul contextului general, reprezintă un domeniu de studiu foarte interesant pentru ştiinţele sociale. În

aceste condiţii, guvernele sunt solicitate tot mai mult în direcţia

coordonării măsurilor privind politica pieţei muncii, în contextul măsurilor de politică

macroeconomică

şi

al

asistenţei

acordate

de

organismele

internaţionale. Aceasta a determinat o anume încetinire a tranziţiei la economia de piaţă, din cauza temerilor privind pierderea unui important număr de locuri de muncă datorită restructurării economice. De asemenea, a apărut fenomenul de nesiguranţă a locului de muncă, de incertitudine asupra salariului, fapt ce a dus la o creştere a neliniştii sociale şi tensiunii economice şi sociale pe piaţa muncii. Protecţia socială în perioada de tranziţie a devenit la ora actuală tema preferată de abordat în contextul modificărilor pe piaţa muncii. Ea reprezintă subiectul cel mai disputat şi cel mai discutat în cadrul negocierilor colective, cât şi la nivelul organizaţiilor implicate în realizarea obiectivelor politicii sociale. Protecţia socială are scopuri şi mijloace specifice atunci când se

formulează pentru piaţa muncii. Fiind o piaţă cu caracter special, deoarece nu reprezintă doar locul de întâlnire şi confruntare a cererii cu oferta unui factor de producţie, respectiv munca, piaţa muncii reprezintă un întreg univers cu o istorie şi cultură specifice, cu o anumită distribuţie a calificărilor şi veniturilor, cu sisteme de valori, aspiraţii, comportamente şi stiluri de viaţă care depăşesc cu mult relaţiile de piaţă propriu-zise. Ea beneficiază de o legislaţie specifică (legislaţia muncii) privind relaţiile salariale, care cuprind toate acele prevederi prin care se asigură protecţie socială. În această direcţie se formulează următoarele probleme: •crearea raportului salarial; •formarea statutului salarial; •raporturile generate de contractele de muncă; •reglementarea muncii; •şomajul; •rezilierea sau încetarea contractului de muncă; •fixarea numărului salariaţilor reprezentanţi la negociere; •stabilirea regimurilor de muncă: - munca la domiciliu; -

deservirea imobilelor de locuit;

-

persoane casnice;

-

muncitori interimari;

-

inspecţia şi jurisdicţia muncii.

Întreprinderea are obligaţii majore faţă de salariaţii săi. Bogăţia măsurilor precum şi consistenţa lor dă calitate protecţiei sociale oferite, precum şi eficienţă. Dintre principalele obiective ale protecţiei sociale oferite de întreprindere (firmă) enumerăm: •asigurarea socială a salariaţilor; •finanţarea regimului de grevă; •rezolvarea problemelor care decurg din riscurile profesionale; •finanţarea regimurilor de pensie suplimentară. În condiţiile în care protecţia socială asigurată prin regimul obligatoriu a

devenit insuficientă, experienţa ţărilor cu economie de piaţă a condus la necesitatea amplificării unor regimuri complementare de protecţie. 12.1. Muncă şi protecţie socială pe plan internaţional Şi la nivel internaţional au fost elaborate pe lângă multiple instrumente subordonate protecţiei pe piaţa muncii şi o

bogată doctrină referitoare la

concepţiile diferite semnalate de Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) referitor la mutaţiile ample înregistrate pe piaţa muncii şi evoluţia socială accelerată a acestei pieţe. Evoluţia rapidă a vieţii internaţionale şi în particular a situaţiei sociale din diferite ţări a marcat dreptul internaţional al muncii chemat să se pronunţe, între altele, asupra: •gravelor probleme ale forţei de muncă; •creşterii îngrijorătoare a şomajului; •restrângerii sau încălcării dreptului omului (mai ales cele referitoare la libertatea sindicală), toate acestea pe fondul priorităţii acordate obiectivelor politice şi economice faţă de cele sociale. Pornind de la postulatul formulat încă din 1919 în Constituţia O.I.M., potrivit căruia o pace trainică nu se poate fundamenta decât pe o justiţie socială, convenţiile şi recomandările elaborate în cadrul acestei organizaţii, dincolo de diversitatea condiţiilor din fiecare stat membru, se constituie întrun corp de principii şi reguli privind munca şi protecţia socială acceptate de majoritatea statelor lumii contemporane. Politica

de

protecţie

socială,

aşa

cum

transpare

din

legislaţia

internaţională, urmăreşte cu prioritate separarea consecinţelor sociale de cauzele economice care provoacă situaţii de risc, sau care împiedică individul să exercite o activitate profesională producătoare de venit (şomajul). La ora actuală, dreptul internaţional al muncii a căpătat noi dimensiuni devenind un fel de drept comun pentru umanitate. Nu trebuie confundat dreptul internaţional al muncii cu normele elaborate de O.I.M. deoarece aceste norme constituie esenţa dreptului internaţional al muncii. Alături de

aceste norme şi inspirându-se din esenţa lor, au fost adoptate o serie de documente internaţionale conţinând reglementări de drept social. Odată cu intrarea în vigoare a Pactelor internaţionale privind drepturile omului, întregul sistem al instituţiilor specializate ale O.N.U. şi-a intensificat preocupările în domeniul social. La ora actuală s-a ajuns ca O.I.M., în calitate de instituţie specializată în materie, să asigure coordonarea efectivă a acestora în domeniul social. Încă de la crearea sa, O.I.M. a adoptat de regulă: •o convenţie care prin ratificare creează obligaţii juridice pentru statele membre; •o recomandare care nu generează obligaţii judiciare şi care conţine norme cu caracter mai larg, de orientare, pentru elaborarea legislaţiilor naţionale. Conţinutul normelor internaţionale a funcţionalităţii pieţei muncii se referă la: 1) drepturile fundamentale ale omului: - libertate sindicală; - abolirea muncii forţate; - eliminarea discriminărilor în materie de muncă şi profesie; 2)plasarea într-un anumit loc de muncă (sau accesibilitatea la un loc de muncă pe piaţa muncii); 3)respectarea condiţiilor legate de desfăşurarea muncii şi politica socială aferentă domeniului respectiv: salariu, durata muncii, repaosul săptămânal, concediul anual plătit, zilele de sărbătoare, igiena şi securitatea muncii; 4)munca femeilor şi a tinerilor; 5)munca persoanelor în vârstă; 6)munca unor categorii speciale de muncitori (mineri, marinari, pescari, personal infirmier, personal care funcţionează în zone cu pericol de radiaţii etc.).

Punerea în aplicare a normelor de protecţie socială în cadrul drepturilor legate de perimetrul pieţei muncii se referă în principal la: •obligaţiile ce revin statelor membre O.I.M., de a proceda la controlul aplicării acestor norme; •controlul fundamentat pe rapoartele periodice prezentate de statele membre; •plângeri şi reclamaţii adresate O.I.M., precum şi procedurile speciale în cazul încălcării libertăţii sindicale, a normelor privind discriminarea în angajarea forţei de muncă, a obligativităţii acceptării condiţiilor de muncă forţată. Această protecţie socială urmăreşte cercetarea consecinţelor anumitor riscuri economice şi sociale, care influenţează în modalităţi diferite situaţia economică precum şi nivelul de trai al salariaţilor şi familiilor acestora. Pe plan internaţional, anul 1992 a fost declarat „anul garantării drepturilor sociale fundamentale”. Subordonat acestui obiectiv, necesitatea coordonării politicilor economice şi sociale simultan cu măsurile prevăzute în domeniul industrial, agricol, financiar, fiscal au presupus adoptarea de măsuri şi în sectorul social. Un obiectiv prioritar al pieţei muncii la nivel european este realizarea modelului social-european. Procesul este amplu, cu implicaţii multiple şi mai cu seamă pune în evidenţă rigurozitatea respectării prevederilor juridice ale domeniului muncii: a)Garantarea principiilor fundamentale în termeni de drepturi sociale cu acoperire în sistemul juridic comunitar. Ţinând cont de faptul că avizul cerut Comitetului Economic şi Social trebuia remis la începutul anului 1990 , Comitetul a estimat că cea mai productivă metodă de lucru este de a întocmi un catalog de principii şi drepturi sociale fundamentale care să fie în mod convenabil garantat de toate ţările membre. Acest catalog urmează să cuprindă 2 tipuri de norme: •norme cu aplicaţie generală;

•norme în materie de relaţii de muncă, piaţa muncii şi condiţii de muncă. b) Dimensiunea socială a pieţei interioare Adoptarea prin elaborare de instrumente de drept comunitar care să respecte flexibilitatea, concertarea şi descentralizarea unor prescripţii de garanţii sociale indispensabile pentru punerea în aplicare echilibrată a pieţei interioare, constituie scopul întăririi coeziunii economice, dar mai ales sociale, la nivel comunitar; în completare se apreciază necesitatea apropierii progresive a condiţiilor de lucru şi a costurilor sociale directe şi indirecte în sectoarele de activitate economică afectate realizării pieţei interioare. c) Realizarea dialogului social comunitar, trebuie să pornească de la nivelul sectorial care cuprinde în egală măsură sectorul public, dar şi celelalte forme de proprietate. Confruntarea

de

interese

economico-sociale

şi

modalităţile

de

racordare a lor, în special la nivel de sindicate, se desfăşoară în strânsă legătură cu reprezentanţii celorlalţi parteneri sociali. Aceştia sunt: •Confederaţia Patronală UNICE (care reprezintă în mod egal federaţiile industriilor europene, inclusiv zona scandinavă); •Confederaţia Europeană a Sindicatelor CES (care cuprinde toate confederaţiile europene şi cele nordice); •Centrul European al Întreprinderilor Publice CEEP. Aceste trei organizaţii îşi apără interesele economice şi sociale de decenii, ele nu au însă puterea şi autoritatea de formulate a unor acorduri de tipul convenţiilor colective. Confederaţiile participante la CES şi UNICE au obligaţia de a desemna puteri depline decizionale reprezentanţilor lor, care vor corela starea socială naţională cu dreptul muncii şi legislaţia relativă a statului interior al firmelor, în mod special în relaţiile dintre partenerii sociali. La dialogul social comunitar nu poate lipsi Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (cu sediul în Berlin). Eforturile UNICE, CES

şi a CEEP constau în adoptarea unui oarecare număr de hotărâri comune asupra politicii economice a comunităţii (în mod deosebit asupra necesităţii unei creşteri economice generatoare de locuri de muncă). Dialogul social privind piaţa muncii şi protecţia salariaţilor se derulează între două grupuri de muncă, la nivel macro şi microeconomic, prezidate de membrii competenţi ai Comisiei Sociale a Pieţei Comune. Partenerii sociali îşi definesc şi prescriu normele la nivelul Comunităţii în următoarele domenii: 1)pe termen scurt: •formarea profesională şi continuitatea procesului (în special sub influenţa progresului tehnic) în cadrul firmelor; •realizarea egalităţii sexelor pe piaţa muncii; •menţinerea securităţii muncii (în special a locului de muncă, a condiţiilor de muncă); •rolul sindicatelor şi procentul de reprezentare al personalului salariat din întreprindere la activitatea sindicală; •„decongestionarea” anumitor sectoare de activitate asaltate de forţă de muncă şi orientarea către domenii mai puţin solicitate pentru echilibrarea cererii cu oferta pe piaţa muncii. 2)pe termen mediu şi lung, se urmăreşte îndeosebi armonizarea sarcinilor sociale ale întreprinderii cu cele protective ale statului, în perspectiva

edificării

bunăstării

şi

pornind

de

la

principiile

bunăstării colective. Dialogul social este o manieră destul de recentă privind abordarea problemelor

sociale

(semnalarea

lor,

găsirea

cauzelor,

depistarea

specificităţii la nivel naţional, formularea direcţiilor de acţiune şi rezolvare, controlul modului de îndeplinire a obiectivelor de protecţie şi securitate socială şi chiar penalizarea factorilor decizionali, care au încălcat prevederile drepturilor sociale fundamentale sau au deturnat fonduri financiare către alte obiective decât cele sociale cărora le-au fost destinate).

Acest tip de reunire a actorilor sociali are un viitor promiţător, căci el oferă deschiderea şi oportunităţile apropierii comunităţii de masa salariaţilor, funcţionarilor, de problemele cu care se confruntă şi mai cu seamă perspectiva evoluţiei către o dezvoltare economică de tip uman. 12.2. Protecţia socială a condiţiilor de muncă. Programul economic-social al Comunităţii Europene ţine cont de multitudinea fenomenelor care se fac resimţite în Europa prezentului moment: •îmbătrânirea populaţiei; •apariţia unor noi fenomene de sărăcie; •utilizarea din ce în ce mai frecventă a noilor tehnologii (şi gradul diferenţiat de accesibilitate a structurilor sociale la acestea); •creşterea şi diversificarea volumului serviciilor; •construirea unor noi orare de muncă, extinderea pauzelor (de mic dejun, de ţigară etc.); •permanetizarea şomajului; •luarea în considerare a mediului înconjurător; •dorinţa omului de a-şi intensifica participarea la rezolvarea problemelor sociale. Scopul unic declarat al Programului este căutarea şi găsirea de noi posibilităţi de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în Europa. Etapele de derulare sunt următoarele: a)identificarea problemelor economice cu implicaţii sociale; b)realizarea unor studii pilot; c)formularea marilor proiecte de cercetare; d)elaborarea de recomandări; e)identificarea noilor probleme (recent apărute în urma tranziţiei ţărilor central- est europene). Subordonat

acestui

cadru

general,

„Fundaţia

Europeană

pentru

îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă” a încercat să formuleze concluzii cât mai accesibile factorilor de decizie în cadrul integrării europene. Aceste concluzii, împreună cu o anumită strategie pusă la punct pentru a trata marile „sfidări” lansate de obiectivul „piaţa unică europeană” s-au constituit într-un Program operaţional în 6 domenii legate unele de altele. Ele sunt cuprinde în partea întâi a programului şi se referă la: •dialogul social; •restructurarea vieţii şi muncii; •sănătate şi securitate socială; •mediu înconjurător; •condiţii de viaţă; •tehnologia viitorului. Partea a doua conţine descrierea în amănunt a proiectelor detaliate fiecăruia dintre cele 6 domenii. Aceste domenii, împreună cu obiectivele care decurg, sunt următoarele. 10 Dezvoltarea dialogului social şi relaţiile profesionale pe piaţa muncii. Obiectivul este încurajarea participării tuturor actorilor sociali la dialogul privind viitorul social al Europei inclusiv implicarea celor care sunt răspunzători în procesul de schimbare prin punerea la punct a unor metodologii specifice. Sunt formulate şi alte instrumente ştiinţifice cu caracter social care urmează a fi utilizate la nivel naţional în scopul înnoirii situaţiei relaţiilor profesionale, schimbul de experienţă etc. 20 Restructurarea vieţii şi a muncii, sub influenţa condiţiilor actuale cerute de tehnicile moderne care amprentează atât calitatea individului de producător, cât şi de consumator. Obiectivul în această direcţie este facilitatea unor evoluţii echilibrate din punct de vedere economic şi social; se urmăreşte corelarea dintre noul rol al muncii în societate cu o nouă calitate a vieţii şi cu prosperitatea oferită de creşterea şi dezvoltarea economică.

Concepţia de restructurare urmăreşte şi identificarea mijloacelor care permit salvarea şi întărirea responsabilităţilor şi drepturilor fundamentale ale individului, care sunt sau nu aplicate. În cadrul acestui Program a fost elaborat un manual special pentru personalul implicat în gestionarea orarelor de muncă. Problema care apare în legătură cu programul de muncă este însă dacă lucrătorii sunt în avantaj ca urmare a punerii în practică a formelor atipice de muncă (care reduc timpul liber conducând la stres şi chiar la scădere a eficienţei muncii). În această categorie intră: munca pe termen scurt, contractele cu durată determinată, munca de sâmbătă, munca de seară şi noapte. 30 Promovarea sănătăţii şi securităţii muncii Obiectivul acestui domeniu este furnizarea factorilor de decizie europeni a unui ansamblu de referinţe comune; punerea la punct a unor metode care să ţină cont de la început de proiectul normelor de sănătate şi securitate în avantajul întreprinderilor şi lucrătorilor; promovarea sănătăţii şi securităţii tuturor lucrătorilor, dând însă prioritate grupurilor în mod particular vulnerabil. 40 Promovarea mediului, a lucrătorului şi a publicului. În această direcţie sunt prevăzute coroborarea tuturor programelor naţionale privind mediul înconjurător în cadrul comunităţii urmărindu-se în special păstrarea siguranţei mediului urban. Succesul îl constituie combinarea aspectelor sociale, economice, profesionale şi de siguranţă ecologică a mediului prin examinarea implicării partenerilor sociali interesaţi şi corespunzători: industrie, parteneri ai sectoarelor sociale, colectivităţi locale, asociaţii de protecţie a mediului. 50 Creşterea nivelului de trai şi a bunăstării colective urmăreşte furnizarea de recomandări şi orientări vizând modul de reducere a inegalităţilor generate de dezechilibre socio-economice. Creşterea implicării tuturor actorilor sociali în procesul de schimbare şi îmbunătăţirea coordonării răspunsurilor la nivel local, naţional şi comunitar vizează o nouă concepţie despre strategia pieţei muncii, ajutoarelor sociale, sănătate, locuinţe şi

mediu. 60 Evaluarea tehnologiilor de viitor are ca scop identificarea însă din start a „marjei de manevre” în inovaţia tehnologică şi încurajarea evaluării opţiunilor care determină procesul de schimbare. Evidenţierea acţiunilor preventive şi transferul de inovaţii se referă la: •aplicaţiile biotehnologiei şi consecinţele sale pentru consumator; •lipsurile care se manifestă în informarea exactă şi la timp a consumatorului ca urmare a manifestărilor aduse programelor de consum alimentar, de medicamente; •mecanismul de implicare a consumatorului în evoluţia biotehnologiei; •aspectele sociale ale biotehnologiei. La

toate

aceste

domenii

conlucrează

organisme

şi

organizaţii

internaţionale. 12.2.1. Durata de muncă Prima coordonată care este abordată în cadrul problematicii pieţei muncii, mai precis a negocierilor salariale, este durata timpului de lucru (zi, săptămână, an). Această durată este stabilită şi reglementată prin legislaţia guvernamentală dar şi prin acordurile de tarife, este verificată periodic şi modificată atunci când condiţiile generale ale pieţei muncii o cer. Factorul care influenţează cel mai accentuat durata programului de muncă şi care generează adesea mari nemulţumiri şi presiuni sociale datorită consecinţelor sale, este progresul tehnic. Acesta modifică nu doar caracterul muncii cât mai ales situaţia salariaţilor (sau a unor categorii speciale). Tendinţa de înlocuire a forţei de munci cu maşini complexe capabile să substituie anumite categorii de activităţi, generează apariţia unor „insuliţe” de muncă deosebit de calificată şi integrată. Dar în aceeaşi direcţie apare necesitatea mecanismului de funcţionare a durate muncii ca o primă dereglare a pieţei muncii şi de supraveghere ca aceste prevederi să fie pe deplin respectate. Statisticile privind durata de muncă prezintă durata medie a muncii / săptămână (în unele cazuri zi sau lună), iar seriile de date se referă la:

a)orele de muncă efectiv lucrate; b)orele de muncă remunerate (plăţile). Orele de muncă efectiv lucrate corespund în ansamblu orelor petrecute la locul de muncă, cuprinzând perioadele normale de muncă şi orele suplimentare în timp ce orele remunerate acoperă în plus orele de muncă plătite dar neefectuate (concediile anuale, zilele de sărbătoare, concediile de boală şi alte tipuri de concedii sau perioade de timp plătite). Problema duratei timpului de lucru este prezentă şi în procesul formării preţului pe piaţa muncii; în cadrul acordurilor referitoare la tarifele stabilite între sindicate şi patronat figurează: •mărimea salariului; •durata timpului de lucru; •durata concediilor (şi a altor înlesniri de program); •măsurile de securitate a muncii. Pe plan mondial, statisticile privind durata muncii prezintă două situaţii: 1.durata de muncă / săptămână în activităţile neagricole – media pe glob până în anii 1990 împărţea ţările lumii în două categorii: prima, grupul ţărilor cu mai puţin de 40 de ore săptămânal (Canada, SUA, Spania, Franţa, Germania) şi grupul ţărilor cu peste 40 de ore de lucru săptămânal (Japonia, Elveţia, Anglia); 2.durata de muncă / săptămână în activităţile manufacturiere se prezintă astfel: nivelul este ceva mai ridicat decât timpul din prima categorie dat tot sub pragul de 40 ore (cuprinzând aceleaşi ţări) şi peste 40 ore (cu Japonia pe primele locuri, menţinându-se grupul de ţări). Începând cu anii ’90 s-au produs numeroase modificări cantitative şi calitative ale duratei de muncă pornind de la următoarele consideraţii: a)valul

de

evenimente

politico-sociale,

precum

şi

profundele

transformări economice de după 1989 cu toate ţările central-est europene au determinat modificarea esenţială a pieţei muncii astfel:

•eliberarea „cortinei de fier” prin ridicarea graniţelor (total sau parţial) a produs dislocări de populaţie în direcţia reintegrării familiilor şi căutarea de loc de muncă mai bine plătit; •atracţia forţei de muncă (inclusiv calificată şi cu un loc de muncă asigurat în ţara de origine) către Occident ca „miraj” al realizării profesionale; •accentuarea / scăparea de sub control a fenomenului „migraţie clandestină” a forţei de muncă, cu efecte negative în special asupra populaţiei şi pieţei muncii din ţara către care s-a orientat fenomenul migraţionist; b)accentuarea şomajului (atât în ţările în tranziţie, cât şi în cele dezvoltate) ca urmare a următoarelor condiţii: •restructurarea economică din fostele ţări socialiste a declanşat generalizarea şomajului ca fenomen de masă; mutaţiile produse pe piaţa muncii au condus, printre altele, şi la schimbarea programului de lucru, trecerea la săptămâna de 5 zile lucrative. Efectul a fost perceput sub 2 aspecte: unul considerat ca subiectiv, satisfacţia populaţiei salariate de a se apropia prin această măsură de standardul ţărilor dezvoltate şi obiectiv, diminuarea treptată a eficienţei muncii, randamentului şi motivaţiei paralel cu pretenţia susţinută de creştere a salariului datorită inflaţiei şi liberalizării preţurilor; •reducerea la 35 de ore săptămânal chiar în ţările dezvoltate (Franţa) ca simbol al solidarităţii salariale şi sindicale în faţa posibilităţilor tot mai accentuate de pierdere a locurilor de muncă (în special în marile zone ale pieţei muncii, regii şi întreprinderi de stat); •goana după competitivitate industrială pe piaţa externă ceea ce necesită încorporarea în produse şi servicii a cât mai mult progres tehnic şi tehnologic cu consecinţe în planul renunţării la

forţa de muncă; •disponibilizarea preferenţială a femeilor şi tinerilor ceea ce constituie conturarea fenomenului „şomaj feminin” şi „şomaj tineret” (chiar licenţiaţi) necesită o protecţie socială deosebită, dar mai ales specifică. 12.2.2. Protecţia socială a femeilor şi tinerilor Una din principalele particularităţi ale evoluţiei pieţei muncii după anii ’70 a fost tendinţa de feminizare, de intrare masivă şi rămânerea pe piaţa muncii – ca persoane ocupate sau în şomaj – a femeilor, proces şi tendinţă care au condus la o adevărată schimbare atât a modelului, cât şi a curbei de activitate a femeilor, apropiindu-le de cele ale bărbaţilor. În prezent, în etapa de tranziţie, femeile devin mai afectate de şomaj fiind primele concediate şi greu reprimite înapoi. Dacă ar fi să concluzionăm referitor la măsurile de diminuare a şomajului, potrivit unor studii realizate de ţările care au reuşit să creeze în ultimii ani un număr apreciabil de locuri de muncă, următoarele: •crearea noilor locuri de muncă se realizează o dată cu sporirea activităţilor existente în economia ţării; •activităţile care concură la crearea noilor locuri de muncă sunt mai ales de natură industrială, cu toate că ponderea industriei în economie are tendinţa să scadă; •cu cât piaţa muncii este mai flexibilă, cu atât creşte şi se diversifică oferta de locuri de muncă în procesul dezvoltării activităţilor din economie; •are loc o reconsiderare a ocupării nesalariale şi neagricole a forţei de muncă sporind capacitatea micilor firme de a angaja efective noi de salariaţi. Ocuparea forţei de muncă feminine şi evoluţia şomajului în viitorii ani depind în mare măsură de politicile macroeconomice, de caracteristicile şi eficienţa acestora.

Analizele asupra condiţiei femeii în România în ultimul deceniu şi jumătate, întreprinse de un grup de specialişti pentru realizarea „Raportului naţional privind condiţia femeii” pregătit pentru cea de-a IV-a Conferinţă Mondială de la Beijing din 1996, au condus la formularea mai multor măsuri privind stoparea şi reducerea şomajului în rândul femeilor: •crearea de noi locuri de muncă, prin investiţii şi folosirea capacităţilor existente, în diverse domenii de activitate în care eficienţa ar fi sporită, ţinând însă cont şi de specificul forţei de muncă, al dezvoltării zonale etc.; •programe de recalificare, orientare profesională şi găsirea de locuri de muncă, cu atenţie specială acordată categoriilor defavorizate (inclusiv femei); •flexibilizarea pieţei muncii prin metode atipice de ocupare (care să nu devină însă forme de subocupare specific feminine, ci să dezvolte, în măsura în care sunt acceptate, acele activităţi preferate de către femei); •prelungirea procesului educaţional şi scăderea „presiunii” numărului tinerilor asupra populaţiei active; •încurajarea şi formarea profesională pentru crearea de întreprinderi mici şi mijlocii, ca şi pentru lucrătorii pe cont propriu etc. În

aceste

domenii

vor

trebui

conjugate

acţiunile

de

politică

guvernamentală de promovare a ocupării (mai ales a unor modele de ocupare

a

forţei

de

muncă

feminină),

cu

cele

ale

organizaţiilor

neguvernamentale (care se preocupă de problemele specifice ale familiei şi femeii, dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii etc.). Unul din factorii de vulnerabilitate cei mai importanţi, cu o mare incidenţă în ţara noastră în perioada actuală, este vârsta. Tineretul nu se află în situaţia de categorie defavorizată numai la noi în ţară. Cercetări făcute în ţările O.C.D.E. privind şomajul la tineri relevă câteva trăsături generale ale acestui fenomen. O diferenţă semnificativă din punctul de vedere al pieţei muncii între tineri şi celelalte categorii de vârstă rezidă în

faptul că primii prezintă un grad mai mare de risc la şomaj. Dincolo de sex, vârsta, ocupaţie, ramură economică, arie geografică sau condiţiile pieţei muncii, tinerii sunt expuşi la perioade de şomaj mai lungi decât adulţii. În acelaşi timp, tinerii şomeri nu reprezintă un grup omogen în cadrul pieţei muncii. Există segmente pe grupe de vârstă din categoria tinerilor care prezintă o rată a şomajului mai ridicată. În funcţie de anumite caracteristici demo-economice, anumite grupuri sociale sunt mai vulnerabile la şomaj repetat şi de lungă durată. Categoria tinerilor şomeri este caracterizată de mari fluctuaţii pe piaţa muncii. Acest proces se datorează atât condiţiilor economice în care funcţionează piaţa muncii, cât şi tranziţiei de la şcoală la muncă. Tinerii sunt mai afectaţi de şomaj prin repetarea de mai multe ori a perioadei de şomaj prin expunerea ridicată la concedieri. Dacă pentru persoanele adulte legislaţia muncii oferă o securitate a muncii, pentru tineri astfel de reglementări sunt mult mai limitate, dacă nu chiar inexistente. „Ultimii veniţi, primii plecaţi” devine un principiu care nu oferă siguranţa minimă a locului de muncă pentru tineri. O altă caracteristică a şomajului la tineri este gradul mare de concentrare a şomajului în acest grup. Aceasta reprezintă o sursă foarte importantă de alimentare a şomajului în general. Şomajul afectează tinerii şi pe termen lung, cu efecte negative asupra veniturilor dacă se are în vedere faptul că pensiile se calculează pe baza vechimii în muncă. Tinerii arată o mare mobilitate ocupaţională pe piaţa muncii, ceea ce măreşte riscul lor de a deveni şomeri, cel puţin o perioadă scurtă de timp. Dacă se adaugă şi lipsa de calificare se poate înţelege de ce tinerii sunt înclinaţi să accepte locuri de munci mai puţin atractive. Similar, ei sunt mai predispuşi la experimentare, adică sunt mai mobili decât adulţii în ceea ce priveşte profesiile şi locurile de muncă. În România fenomenul şomajului în rândul tinerilor are o notă oarecum inedită, fiind relativ nou. Dacă în vechiul regim politic se garanta prin lege asigurarea unui loc de muncă, garantare impusă prin sistemul de repartiţii

guvernamentale pentru absolvenţii de liceu sau învăţământ superior, după 1989 această procedură practic s-a desfiinţat. În noile condiţii economico-sociale s-a dovedit că tinerii sunt cei mai vulnerabili şi în acelaşi timp ei constituie nucleul şi o sursă permanentă de şomaj. În 1992 asistăm la un adevărat „boom” al şomajului. Se constată că numărul şomerilor tineri care primesc ajutor de şomaj sau alocaţie de sprijin a crescut cu aproape 20% din aprilie 1993 până în iunie 1994, ceea ce dovedeşte vulnerabilitatea tinerilor în faţa şomajului şi mai ales a celor cuprinşi în categoria „sub 25 de ani” şi/sau cu o calificare insuficientă. Noua incidenţă a şomajului asupra tinerilor este importantă din cel puţin 2 motive, fiecare dintre ele având implicaţii sociale. În primul rând, perioadele prelungite de şomaj la prima lor intrare pe piaţa muncii le pot deteriora considerabil tinerilor şansele de a face faţă mai târziu acestei pieţe. În consecinţă, există riscul ca abilităţile şi competenţele dobândite deci în timpul pregătirii şi formării să se deterioreze, ei transformându-se cu timpul din persoane calificate în persoane necalificate (atunci când este cazul). De asemenea este probabil ca în aceste condiţii intrările şi ieşirile lor în şi din piaţa muncii să devină foarte neregulate. În al doilea rând, problema şomajului în rândul tinerilor este foarte importantă prin însăşi amploarea ei. La data de 30 iunie 1994, persoanele sub 30 ani reprezentau aproape 55% din totalul şomerilor care beneficiau de şomaj sau alocaţie de sprijin. Procentul acestora s-a menţinut cvasiconstant pe o perioadă de 14 luni: aprilie 1993 – iunie 1994. Dacă se ia în considerare faptul că acestora li se alătură tinerii care nu sunt în evidenţa Oficiilor Forţei de Muncă, dar care nu mai primesc nici un ajutor bănesc, cât şi cei care nu sunt în evidenţa Oficiilor Forţei de Muncă însă nu mai urmează nici o şcoală, fiind în căutarea unei slujbe, putem deduce că proporţia tinerilor şomeri este foarte ridicată, ei constituind o categorie aparte. Una din principalele cauze ale acestui fenomen o reprezintă pregătirea pe care tinerii o primesc în şcoli şi universităţi. Mulţi dintre aceşti tineri susţin faptul că studiile nu îi pot ajuta în găsirea unui loc de muncă şi că reuşita lor

pe plan economic nu este legată de existenţa unei diplome (de bacalaureat sau de învăţământ superior). Acest fapt sugerează că pregătirea şcolară este probabil în neconcordanţă cu cerinţele pieţei. O altă posibilă categorie este mobilitatea ridicată specifică acestei categorii. Majoritatea tinerilor sunt dispuşi să-şi schimbe meseria, ceea ce implică însă un anumit timp acordat recalificării, fapt care îi va scoate pentru o perioadă din activitate. O a treia cauză, foarte importantă, o reprezintă economia secundară sau „munca la negru”, neoficială. Acest tip de activitate este foarte tentantă pentru tineri din cel puţin două motive. Primul ar fi acela că ea permite în acelaşi timp ridicarea ajutorului de şomaj / alocaţie de sprijin, cât şi de câştiguri din respectiva activitate. Al doilea motiv este că acest tip de muncă este de obicei ocazională, individului rămânându-i suficient timp liber, acesta din urmă fiind o variabilă deosebit de fructificată de către tineri. În acest context trebuie amintită şi diferenţa dintre aspiraţiile celui care de-abia ieşit pe piaţă caută o slujbă şi o realitate a existenţei sale. Astfel, marea majoritate consideră că a avea un salariu bun este cel mai important atribut al unui loc de muncă. Însă având în vedere contextul macroeconomic, astfel de locuri de muncă sunt evident foarte greu de găsit astăzi în România. Prezentarea tuturor factorilor şi categoriilor vulnerabile la şomaj scoate în evidenţă necesitatea abordării şomajului nu ca un tot unitar, ci pe segmente de populaţie care au caracteristici diferite, cauze specifice şi care necesită deci mijloace aparte de rezolvare. Între categoriile amintite se detaşează ca importantă cea a tinerilor. Aceasta mai ales datorită ponderii mari în totalul şomerilor, cât şi faptului că o perioadă de şomaj la începutul vieţii profesionale are profunde implicaţii demoralizatoare putând marca uneori întreaga carieră. Pot să apară repercursiuni şi în plan psihic: scăderea încrederii în forţele proprii, schimbarea în sens negativ a imaginii despre sine, apariţia complexelor de inferioritate în raport cu alţii, scăderea motivaţiei etc. Toate acestea duc la

diminuarea nivelului cerinţelor în ceea ce priveşte slujba, acceptând oferte sub nivelul pregătirii, ceea ce în timp conduce la deprofesionalizare. Astfel, tinerii înzestraţi cu capacităţi care i-ar fi putut duce la succes profesional şi social eşuează, ceea ce trebuie privit numai ca un eşec personal, ci ca pierderi pentru societate. 13. Protecţia şomerilor şi reintegrarea lor profesională Educaţia şi formarea profesională a factorului uman, ca mecanism de elasticizare a ofertei de forţă de muncă, au constituit de-a lungul anilor obiectul unor ample abordări şi confruntări de ordin teoretic şi practic. În condiţiile perioadei de tranziţie în care piaţa muncii (în formare) este zguduită de puternice seisme, şi într-un anumit sens întreaga populaţie, înainte de toate cea ocupată, este supusă unui proces de „restructurare” în plan spiritual, ocupaţional-profesional şi comportamental, educaţia, formarea profesională

şi

recalificarea/reconversia

profesională,

în

legătura

lor

nemijlocită cu ocuparea, reocuparea şi reintegrarea profesională, tind să capete o valoare deosebită. Recalificarea şi reocuparea forţei de muncă, prin dimensiuni, cost, efect de antrenare şi propagare, tind să devină una din problemele majore ale tranziţiei,

o

verigă

nu

întotdeauna

suficient

de

bine

evidenţiată

şi

recunoscută, a reducerii costului social al reformei şi accelerării proceselor tranziţiei. Pe de altă parte, trebuie să se înţeleagă că reconversia profesională, respectiv perfecţionarea profesională nu constituie terapii miraculoase care soluţionează sigur problemele majore ale pieţei muncii. Succesul lor în planul ocupării şi reocupării forţei de muncă, al funcţionării pieţei muncii rămâne dependent de asigurarea unui ansamblu de condiţii înainte, în timpul şi după derularea acestora. Reconversia profesională a forţei de muncă nu trebuie privită doar ca un mijloc de a scăpa de ameninţarea şomajului, ci ca un mijloc de a obţine o

calificare mai înaltă, un loc de muncă mai bun şi toate avantajele care decurg din aceasta. 13.1. Reconversia profesională – latură calitativă a reformei economice. Reconversia profesională a forţei de muncă îndeplineşte funcţii economice şi sociale cum sunt: a)funcţia economică de ajustare a forţei de muncă la nevoile economice în continuă schimbare în vederea echilibrării ofertei cu cererea de muncă, a echilibrării excedentelor cu deficitele de forţă de muncă; b)funcţia socială reprezentând o pârghie care asigură concomitent: •reducerea şi combaterea şomajului; •combaterea sărăciei, ştiut fiind faptul că populaţia şomeră are o contribuţie apreciabilă în determinarea populaţiilor şi evoluţiei populaţiei sărace. Reconversia profesională, prin ambele funcţii, contribuie la acoperirea nevoilor de forţă de muncă şi inflaţie, favorizând creşterea economică eficientă. Totuşi, reconversia profesională nu este echivalentă cu întregul proces de ajustare a ofertei cu cererea de forţă de muncă. Astfel, reconversia profesională împreună cu ridicarea calificării reprezintă elementele definitorii ale procesului de ajustare profesională a ofertei la cererea de forţă de muncă, împreună ele alcătuiesc conţinutul conceptului de mobilitate profesională. Aceste precizări au o mare importanţă atât în identificarea volumului necesar al reconversiei, cât şi în organizarea proceselor de reconversie şi realizare a calificării. Forţele economice ale schimbării şi reacţiile la acestea produc 5 efecte de bază: •colapsul producţiei şi deficitul fiscal care face necesară restrângerea cheltuielilor cu pieţele forţei de muncă şi protecţia socială tocmai atunci când nevoia pentru acestea se impune cu mai multă necesitate;

•veniturile sunt decomprimate prin liberalizarea salariilor şi prin capacitatea de sporire a veniturilor scăzute pe măsură ce şomajul şi programul de lucru redus se extind; •sectorul privat creşte rapid, ceea ce conduce la o diversitate crescândă a patronilor potenţiali; •se reduce cuprinderea forţei de muncă în sindicate, în principal datorită faptului că liberalizarea ofertei a condus la extinderea sectorului privat şi la lărgirea auto-angajării în întreprinderile de stat; •şomajul sporeşte. În perioada timpurie a tranziţiei locurile de muncă au fost pierdute în primul rând de lucrătorii mai vârstnici şi de femei, iar creşterea şomajului era precedată de o perioadă de concediu fără plată sau de program redus de lucru. Raportul dintre reconversia profesională şi restructurarea economică se abordează parcurgând două etape: •reconversia sistemului productiv atât la nivel micro, cât şi la nivel macroeconomic; •reconversia forţei de muncă astfel încât aceasta să răspundă cerinţelor sistemului productiv. În urma reconversiei sistemului productiv va rezulta cererea de forţă de muncă în volumul şi structura necesare. Oferta de forţă de muncă va fi ajustată în procesul reconversiei forţei de muncă funcţie de cerinţele sistemului productiv. Aşadar, fără a concepe şi realiza mai întâi reconversia sistemului productiv funcţie de cerinţele pieţei, nu se poate efectua reconversia forţei de muncă. 13.2. Rolul protecţiei sociale în procesul de îmbunătăţire a funcţionării pieţei muncii. Obiective şi direcţii de acţiune. Considerarea ocupării, formării, utilizării eficiente a resurselor umane drept

obiectiv fundamental al reformei presupune: a)asigurarea compatibilităţii, complementarităţii politicilor de stabilizare macroeconomică, gestiunea pieţei muncii; b)pilotare eficientă, favorizarea flexibilităţilor pe piaţa muncii, care implică: •cadru legislativ, instituţional adecvat; •revigorarea formării profesionale; •politica salarială, salariul minim; •promovarea formelor atipice de ocupare; •deplasarea de la politicile pasive (tratamentul social al şomajului) spre politicile active (tratamentul economic); •transparenţă, dialog, comunicare între actorii sociali. Datorită existenţei şi amplificării şomajului şi în ţările dezvoltate, ţările OCDE au formulat pachete compacte de măsuri economice cu profunde implicaţii sociale referitoare la evoluţia pieţei muncii. Redăm în continuare descrierea şi evaluarea politicilor active ale forţei de munci. Măsura Serviciile de plasare a forţei de muncă

Calificarea

Creare directă

Descrierea Plasarea, consultanţa şi orientarea profesională; cursuri de găsire a locurilor de muncă şi consultanţă intensivă pentru cei dezavantajaţi; asistenţă în legătură cu mobilitatea geografică Programe de pregătire orientate către şomeri, adulţi sau către cei aflaţi sub ameninţarea pierderii locurilor de muncă; pregătirea are loc în centre speciale de pregătire sau în întreprinderi

Subvenţii salariale pentru

Evaluarea în ţările OCDE S-a constata a fi eficace în creşterea plasamentelor în muncă în Regatul Unit, în SUA şi Olanda

Evaluări mixte; programe cu obiectiv, incluzând închiderea instalaţiilor, care au înregistrat succese în Canada, Olanda şi SUA; programele generale au îmbunătăţit şansele de ocupare a locurilor de muncă în Norvegia, Suedia şi U.K., dar au fost ineficace în Germania şi SUA Probleme grave de

de locuri de muncă. Subvenţii Alocaţii ale întreprinderii

Locuri de muncă în sectorul public temporar / lucrări publice

recrutarea sau păstrarea anumitor lucrători (precum şomerii cu stagiul îndelungat) Alocaţii sau achitarea în avans a ajutoarelor pentru a permite şomerilor să iniţieze afaceri pe cont propriu Locuri de muncă temporare în sectorul public pentru şomeri

substituire cu efecte extrem de slabe asupra angajării forţei de muncă Rată înaltă de supravieţuire a întreprinderilor, dar şi un balast de circa 50% În ţările OCDE sunt foarte puţine studii în legătură cu această practică

Eficienţa în plan social şi individual a formării profesionale este dependentă de o multitudine de factori economici şi sociali. Datorită faptului că în concepţia noastră reconversia reprezintă o sarcină socială atât micro cât şi macroeconomică, putem considera că acţiunea actorilor sociali principali – autorităţile publice locale şi prefecturi, primării, D.M.P.S. (Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale), agenţi economici, asociaţii patronale, asociaţii ale şomerilor – trebuie să dea dovadă de convergenţă în parteneriatul lor, dar în special să cofinanţeze programele respective. Un rol deosebit îl au sindicatele. Sindicatele – reprezentante ale diferitelor categorii profesionale ale salariaţilor din unităţi economice, constituie un partener de dialog atât la nivelul firmei, cât şi la nivel local, regional, în măsură să exprime cererea de formare atât a şomerilor, cât şi a populaţiei ocupate şi evident, de apărare a interesului salariaţilor. Din perspectivă sindicală, formarea profesională este deopotrivă dispozitiv de protecţie economică, cât şi socială. Sindicatele nu pot lipsi de la „masa” în jurul căreia se iau deciziile privind destinul profesional al salariaţilor. 14. Indexarea şi protecţia socială

Indexarea este una din modalităţile şi procedeele practice de organizare şi realizare a progresiei salariilor în raport cu rezultatele obţinute de producţia firmei, ramurii sau economiei naţionale în general. Indexarea este însă numai una din aceste modalităţi şi procedee de realizare a corelaţiilor dintre salarii şi preţuri, dintre salarii şi costul vieţii; salarii – productivitate, salarii – venit naţional, salarii şi creşterea economică. Importanţa indexării constă şi din corelaţiile ei cu alte variabile economia şi sociale cum ar fi: •volumul ocupării şi al şomajului; •costul nominal şi real al forţei de muncă; •variate aspecte şi laturi ale echilibrelor macro şi microeconomice, cât şi sociale. Indexarea îndeplineşte ca funcţie principală prevenirea eroziunii puterii de cumpărare; ea are însă şi un efect secundar: acela de a transmite presiunile inflaţioniste asupra costurilor, ocupării, preţului şi rentabilităţii, asupra investiţiilor şi cererii globale. Indexarea, bine realizată, nu are efecte inflaţioniste dezechilibrate în plan economic şi social. Utilitatea şi adaptarea unei modalităţi de indexare depinde de atitudinea partenerilor sociali şi de contextul în care mecanismul trebuie să funcţioneze. Tehnicile de indexare, datorită multiplelor forme pe care le îmbracă, sunt capabile să se adapteze la diferite situaţii naţionale şi să contribuie la soluţionarea problemelor de care se lovesc negocierile colective în perioada de inflaţie. Deoarece restul vieţii este exprimat prin nivelul şi evoluţia indicelui naţional al preţurilor de consum acesta este cel mai frecvent utilizat în practică pentru indexarea salariilor. Alegerea acestui indicator este legată de următoarele situaţii: a)obiectivul indexării este salvarea, refacerea sau creşterea puterii de cumpărare a salariilor. Indicele preţurilor de consum măsoară gradul

de eroare al puterii de cumpărare a salariilor şi deci el poate să se afle la baza refacerii acestuia; b)indicele preţurilor de consum se calculează şi se publică regulat de către servicii publice specializate; c)fiecare partener social, patroni, sindicate, salariaţi îl pot asimila fără dificultăţi. În practică, indicele naţional al preţurilor de consum este criticat de regulă de către sindicate deoarece se calculează şi suferă influenţa obiceiurilor de consum ale familiei medii. Importanţa indexării salariilor variază enorm de la o ţară la alta şi adesea în interiorul ţării de la o ramură la alta. Explicaţia constă în faptul că indexarea este una din multiplele tehnici de adaptare a salariilor cu ocazia negocierilor colective. Sistemele de negociere colectivă practicate, atitudinea partenerilor sociali în legătură cu indexarea, evoluţia preţurilor şi politicii economice a perioadei sunt elemente care pledează atât în favoarea, cât şi împotriva indexării salariilor. Ţările industrializate cu economie de piaţă pot fi clasificate în 4 categorii (după mărimea numărului de salariaţi şi a altor categorii de populaţie care beneficiază de indexare): a)ţări unde toţi salariaţii beneficiază de indexare; b)ţări în care convenţiile colective sectoriale, chiar convenţiile de întreprindere determină recurgerea la indexare astfel că o parte mai mult sau mai puţin importantă a salariaţilor beneficiază de o clauză de indexare; c)ţări în care indexarea nu există; d)ţări unde indexarea salariilor a suferit recent fluctuaţii considerabile, în special din cauza politicii de venituri adoptată. Întrebarea dacă indexarea reprezintă un mijloc important de menţinere a puterii de cumpărare se pune din ce în ce mai des datorită opţiunilor diferite (de la o ţară la alta) privind necesitatea, metodologia şi instrumentele

de indexare. Oricare ar fi practica indexării, este apreciată în unanimitate ca o pârghie solidă a politicii sociale pornind de la obiectivele sale: nivelul de trai şi calitatea vieţii. Când indexarea este automată şi proporţională ea apără bine puterea de cumpărare a salariilor. În cazul în care compensarea constă într-o sumă uniformă pentru toţi salariaţii, eficacitatea protecţiei sociale depinde de volumul acestei compensaţii şi de nivelul remunerării; salariile mici vor fi bine protejate, în timp ce salariile înalte nu vor fi decât în parte. În realitate, important este de a şti dacă negocierile colective în ansamblul lor sunt mai în măsură să protejeze puterea de cumpărare a salariaţilor împotriva erodării pe care o generează inflaţia cu sau fără un sistem de indexare al salariilor. Există două procese care se derulează în spaţii temporare diferite: a)indexarea este un fenomen continuu; b)convenţiile colective se încheie pe o durată variabilă de 1 an, doi sau chiar mai mult. Cu toate acestea, rareori negocierile salariale pot fi redeschise la fiecare 3 sau 6 luni; prevăzând indexarea salariilor, organizaţiile de lucrători încearcă să se protejeze împotriva creşterii preţurilor în timpul perioadei dintre o negociere şi alta. Există posibilitatea ca unele negocieri colective să nu ţină cont de evoluţia costului vieţii în determinarea salariilor. Această situaţie devine posibilă deoarece fiecare din cele două părţi se sprijină pe elemente ca: •nivelul salariilor din alte sectoare; •costul vieţii; •capacitatea de plată; •rata profitului. Există punctul de vedere că prin introducerea indexării se slăbeşte poziţia salariaţilor în negocieri deoarece în acest fel ei sunt privaţi de un segment apreciabil al creşterii costului vieţii. Unii refuză deci această tehnică

estimând că negocierea colectivă fără indexare este mai capabilă de a proteja nivelul de trai al salariaţilor. Clauzele de indexare apar pentru salariaţi ca o soluţie mai bună întrucât ele lasă intact câmpul de negociere putând servi ca mijloc de salvare în caz de necesitate. În pofida acestor opinii divergente, susţinătorii indexării aduc un argument de valoare şi anume că indexarea automată şi integrală evită, în momentul

revizuirii

salariilor,

discuţii

şi

negocieri

prelungite

asupra

compensării creşterii costului vieţii şi datorită acestui fapt partenerii sociali se pot concentra asupra ameliorării salariilor reale şi a condiţiilor de muncă. Abordând deci tehnica şi dinamica negocierii este necesar a preciza dacă o formă a acestei indexări se adaptează sau nu tipului de negociere colectivă practicată în cadrul ţării. Este cunoscută în acest sens varietatea practicilor naţionale şi internaţionale în materie de indexare. Din punct de vedere teoretic, există o confruntare de idei privind indexarea şi rolul ei antiinflaţionist. O serie de economişti au susţinut faptul că indexarea este un mijloc eficace de îndepărtare a riscului inflaţiei în contractele pe termen lung sau că, indexarea reprezintă un mijloc de justiţie distributivă. În unele situaţii conjuncturale, guvernele caută să obţină o suspendare a indexării în momentele de devalorizare. Indexarea ar putea favoriza măsuri care nu cer flexibilizarea salariilor reale. De asemenea, indexarea agravează efectele de nelinişte socială reală; această „nelinişte” la nivelul populaţiei (nu doar cea salariată) pretinde că ajustarea economică întreprinsă pentru a-i răspunde trece prin intermediul unei modificări de salariu real. În 1974, când meritele indexării au constituit obiectul unor dezbateri complete la nivel mondial, s-a susţinut următoarea idee: indexarea salariilor va permite o decelare mai rapidă a inflaţiei acompaniată de un şomaj mai puţin amplu. Indexarea nu ajută cu nimic diminuarea nivelului inflaţiei pentru că mai întâi trebuie redusă creşterea preţurilor astfel încât efectele benefice ale

indexării să se facă simţite. 15. Protecţia socială a populaţiei vârstnice Pe măsura înaintării în vârstă oamenii îşi pierd capacitatea de a munci şi câştigă din ce în ce mai puţin, de aceea au nevoie să li se asigure o sursă de venit până la sfârşitul vieţii. Societăţile şi guvernele au elaborat mecanisme de asigurare a veniturilor cetăţenilor vârstnici, ca parte a reţelei de securitate socială care cuprinde o serie de riscuri cum ar fi: îmbătrânirea, accidentele de muncă, boala, sărăcia etc. Asupra sistemului de securitate socială, inclusiv a sistemului de pensii, factorul demografic are o influenţă deosebită. Pe de o parte subiectul securităţii

sociale

este

individul,

astfel

că

firmele

securităţii

se

particularizează în funcţie de caracteristicile demografice şi economicosociale ale populaţiei. Pe de altă parte, veniturile necesare pentru acoperirea cheltuielilor de securitate sunt asigurate, potrivit principiului solidarităţii intergeneraţii, de către segmentul activ al populaţiei. De aici şi cerinţa unui echilibru între venituri şi cheltuieli, respectiv cerinţa formării veniturilor la nivelul cheltuielilor care să permită condiţii de viaţă echitabile între generaţii. Înfăptuirea acestui deziderat presupune mecanisme adecvate atât pentru formarea veniturilor, cât şi pentru determinarea cheltuielilor astfel încât să se obţină o eficienţă economicosocială adecvată, iar în cazul apariţiei unor tensiuni şi dezechilibre financiare, costurile să fie echitabil repartizate între generaţii. Datele relevă că, în ţările capitaliste dezvoltate, cheltuielile cu pensiile publice au căpătat dimensiuni tot mai mari în PIB. Aceste creşteri care privesc toate categoriile de pensii (de bătrâneţe, invaliditate şi urmaş) au avut loc în condiţiile sporirii atât a numărului de beneficiari, cât şi a nivelului pensiei reale, cu efecte pozitive asupra condiţiilor de viaţă a pensionarilor. Asupra procesului amintit au acţionat în principal 3 factori: •creşterea însemnată a populaţiei vârstnice, ca expresie a procesului

de îmbătrânire demografică; •extinderea gradului de cuprindere a populaţiei în diferite sisteme de securitate socială pentru bătrâneţe; •sporirea mărimii reale a pensiilor individuale în contextul progresului economic. Îmbătrânirea demografică atrage după sine o creştere a raportului de dependenţă pentru persoanele vârstnice (populaţia peste 60 ani şi populaţia de 15-59 ani) şi implicit

creştere a volumului total al cheltuielilor pentru

pensii. Acest fenomen are implicaţii mult mai extinse pentru securitatea socială. Creşterea numărului şi a proporţiei populaţiei de vârsta a treia are tangenţă îndeosebi cu serviciile de sănătate şi de asistenţă socială, ţinând cont că cerinţele populaţiei vârstnice pentru astfel de servicii sunt mult mai mari decât cele ale populaţiei tinere sau adulte. Creşterea raportului de dependenţă pentru persoanele vârstnice înseamnă de fapt că o populaţie activă din ce în ce mai puţin numeroasă trebuie să suporte cheltuielile cu pensii ale populaţiei vârstnice în creştere. Acest lucru a condus la impasul, în care se află sistemele publice de pensii din multe ţări dezvoltate, fenomen care tinde să apară şi în România. Echilibrarea cheltuielilor cu veniturile planurilor publice de pensii este din ce în ce mai greu de realizat în condiţiile în care taxele pe salariu din care se plătesc contribuţiile de asigurări sociale nu pot fi mărite la infinit deoarece ele reduc veniturile reale ale populaţiei active, împingând-o spre evaziune şi refugiere pe piaţa neoficială a forţei de muncă. Aceste fenomene cu efecte negative asupra productivităţii muncii şi implicit asupra creşterii economice. Pe de altă parte, marile deficite ale bugetelor sistemelor publice de pensii sunt acoperite deseori din resursele bugetului de stat, micşorând astfel investiţiile în alte bunuri publice, cu un puternic impact asupra creşterii economice. În ultimii ani, multe state au introdus regimuri de pensionare anticipată în cadrul politicii de utilizare raţională a forţei de muncă. Prepensionarea are implicaţii negative asupra costurilor programelor de pensii şi asupra pieţei muncii prin: pierderea capacităţii productive, irosirea forţei de muncă

experimentată, privarea prematură a pensionarilor de contacte sociale, riscând îmbătrânirea şi creşterea numărului persoanelor dependente social. Perspectiva creşterii cheltuielilor cu pensiile, ca urmare a îmbătrânirii demografice şi a maturizării sistemelor publice de pensii, a devenit o preocupare majoră pentru ţările dezvoltate, precum şi pentru cele din Estul Europei. Se urmăreşte o frânare a dinamicii cheltuielilor respective şi o împărţire echitabilă a efortului financiar între populaţia activă şi populaţia inactivă. În cadrul acestor preocupări, reformarea sistemelor de pensii ocupă un loc central. Principalele direcţii de acţiune au în vedere: •creşterea treptată a vârstei standard pentru pensionare (de regulă, în jur de 65 ani) şi egalizarea criteriului respectiv pentru bărbaţi şi femei; •mecanisme de stimulare pentru prelungirea vieţii active şi de descurajare pentru retragerea anticipată din viaţa activă; •o mai bună corelare a mărimii pensiei cu mărimea veniturilor salariale anterioare, prin luarea în considerare a unui număr mai mare de ani la calculul venitului în funcţie de care se stabileşte pensia; •noi modalităţi de indexare a pensiilor în funcţie de evoluţia preţurilor şi/sau de evoluţia salariilor; •introducerea şi dezvoltarea, pe lângă sistemele publice de asigurări şi pensii, bazate pe principiul solidarităţii între generaţii, a formelor private de asigurări pentru pensii, bazate pe acumulare de capital. Efectele îmbătrânirii populaţiei sunt următoarele: a)prăbuşirea sistemelor tradiţionale (informale) pentru vârsta a treia, multe având în vedere schimbări fundamentale ale modului în care se realizează securitatea socială a vârstnicilor; b)nevoia de implicare a guvernului în asigurarea securităţii celor vârstnici care devine o mare urgenţă pe măsură ce populaţia unei ţări îmbătrâneşte. Politicile sociale ale guvernelor pot îmbrăca următoarele forme:

•în cadrul acestora pot exista măsuri de încurajare a familiilor sau persoanelor care au în îngrijire unul sau mai mulţi vârstnici prin acordarea unor rabaturi adulţilor ai căror părinţi trăiesc alături de ei şi o reducere suplimentară a impozitului pentru cheltuielile de îngrijire parentală; •poate fi încurajată apariţia unor instrumente de economisire (cum este programul de economisire prin poştă din Japonia) sau pot fi oferite populaţiei informaţii despre cât de mult trebuie să economisească însă din perioada activă pentru a-şi asigura standardele de viaţă la bătrâneţe şi despre efectele probabile ale programelor alternative de investiţii. Guvernele pot stabili un sistem de impozitare care să stimuleze acordarea de către patroni a unor pensii mai mari; •guvernele pot să ofere bătrânilor asistenţă în funcţie de mijloacele de trai, acestea putând îmbrăca forma unei sume de bani gheaţă sau bunuri şi servicii (îngrijire medicală sau cazare). Guvernele pot lua hotărârea introducerii unor planuri obligatorii de pensii în care tinerii trebuie să plătească un anumit procent din salariu pentru

a

oferi

sprijin

vârstnicilor,

ca

în

orice

societate

industrializată. Aceste planuri pot „acoperi” întreaga populaţie, întreaga forţă de muncă sau grupuri selectate care sunt uşor accesibile; •planurile pot fi redistribuite către săraci sau pot fi bazate pe principiile economisirii sau asigurării, care pun în strânsă legătură contribuţiile şi prestaţiile aşteptate. Aceste planuri publice de pensii pot fi finanţate din contribuţii curente pe principiul „plăţii pas cu pas” sau din fonduri acumulate din contribuţiile trecute. Ele pot fi administrate public sau privat, iar multitudinea de riscuri pe termen lung poate fi suportată de către vârstnici sau de toate grupurile din societate; c)creşterea cheltuielilor publice cu vârstnicii.

Programele formale pentru vârstnici şi cheltuielile publice cu vârstnicii cresc o dată cu dezvoltarea economică. Gradul de dezvoltare al unei ţări, exprimat prin venitul naţional pe cap de locuitor, influenţează în mod direct gradul de „acoperire” a planurilor formale obligatorii destinate vârstei a treia. Astfel, ţările mai bogate au grade mai mari de acoperire a planurilor formale datorită faptului că sistemele informale nu mai funcţionează corespunzător, precum şi faptului c aceste ţări sunt mai capabile să asigure corectitudinea (controlează mai uşor cazurile de evaziune de la plata impozitelor pe salarii sau pe venituri care constituie principala sursă de finanţare a planurilor publice de pensii). d)venitul

pe

cap

de

locuitor,

dependenţa

vârstnicilor,

cheltuielile publice cu pensiile. Cheltuielile publice cu programele vârstei a treia ca pondere în PIB sunt strâns legate de venitul pe cap de locuitor, dar şi mai strâns legate de ponderea populaţiei în vârstă. De fapt, cheltuiala creşte mai repede decât proporţia populaţiei în vârstă de cel puţin 60 de ani. Relaţia dintre nivelul de vârstă şi cheltuielile cu pensiile (ca pondere în PIB) poate servi ca instrument de diagnoză pentru a vedea dacă politicile pe care le-au adoptat în domeniul securităţii vârstnicilor le plasează mai jos sau mai sus faţă de ţările cu venit pe cap de locuitor echivalent şi structură demografică asemănătoare. e)cheltuielile cu sănătatea cresc exponenţial cu îmbătrânirea populaţiei. Cererea pentru servicii sociale, în special cele de sănătate, creşte şi ea o dată cu gradul de dezvoltare al ţărilor şi cu îmbătrânirea demografică. Astfel, ţările bogate, cu ajutorul unor tehnologii costisitoare reuşesc să-i ţină pe oameni în viaţă mai mult timp, mărind presiunea asupra sistemelor de pensii. Pe de altă parte, populaţia vârstnică creează presiuni asupra sistemului de îngrijire a sănătăţii dintr-o anumită ţară ca urmare a faptului că atât problemele de sănătate, cât şi tehnologiile medicale costisitoare sunt

concentrate asupra vârstnicilor. Corelaţia existentă între cheltuielile cu sănătatea şi cele cu pensiile sugerează că presiunea exercitată asupra resurselor unei ţări şi asupra bugetului de stat creşte exponenţial cu vârsta populaţiei, punând în evidenţă necesitatea planificării pe termen lung. De asemenea, disponibilitatea şi costul serviciilor de sănătate au un impact important asupra nevoilor de venituri al persoanelor de vârsta a treia. Venitul necesar menţinerii standardului de viaţă dinaintea pensionării şi implicit dimensiunea dorită a programelor de pensii este mult mai mic atunci când este disponibilă îngrijirea medicală subvenţionată decât atunci când oamenii trebuie să plătească ei înşişi pentru îngrijirea medicală. Calitatea serviciilor de sănătate ale unei ţări afectează numărul celor care ajung la bătrâneţe. Progresul medicinii este responsabil de longevitatea sporită din multe ţări. Prin îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi datorită progreselor medicinii a crescut speranţa de viaţă şi implicit numărul vârstnicilor care au dreptul să obţină pensii mărind astfel costurile programelor cu asigurarea securităţii financiare a vârstnicilor. Acestea vor putea fi susţinute de economie prin creşterea nivelului de sănătate şi productivitate a tinerilor. f)rata dependenţei persoanelor de peste 60 de ani în creştere datorită îmbătrânirii demografice. În condiţiile scăderii natalităţii şi creşterii speranţei de viaţă, raportul dintre persoanele în vârstă şi cele sub 60 de ani este în continuă creştere. Acest lucru semnifică faptul că o populaţie activă în scădere va suporta cheltuielile cu pensiile pentru un număr din ce în ce mai mare de vârstnici. România are o rată a dependenţei de vârstă a treia de 30%, ceea ce înseamnă în medie că un pensionar este susţinut material de 3,3 persoane active.

Acest

raport

tinde

să

crească

în

condiţiile

actualei

tranziţii

demografice, având profunde implicaţii asupra sistemelor publice de pensii, asupra politicilor sociale pe care trebuie să le adopte guvernele cu referire la persoanele de vârsta a treia, asupra proporţiilor sărăciei, pieţei muncii şi

asupra creşterii economice în ansamblul său. Sistemele publice de pensii obligatorii, administrate public, finanţate prin sistemul de plată „pas cu pas”, susţinute din impozitele pe salarii au devenit cea mia comună cale prin care guvernele realizează sprijinirea veniturilor vârstnicilor. Planurile publice de pensii din majoritatea ţărilor lumii, îndeosebi cele din ţările dezvoltate cu venituri mari şi cele din fostele ţări socialiste din Europa de Est se află într-o criză care prin efectele sale poate afecta creşterea economică. Amploarea acestei crize şi gradul de urgenţă pentru adoptarea unor reforme ale sistemelor de securitate a vârstnicilor diferă de la o ţară la alta. Este foarte importantă conştientizarea faptului că reformarea acestora este indispensabilă şi că acest lucru necesită o planificare riguroasă şi o evaluare corectă a situaţiei existente şi a perspectivelor. Orice strategie pentru asigurarea protecţiei sociale a vârstnicilor îşi va propune o serie de obiective fundamentale care să-i sprijine pe vârstnici, dar să sprijine şi economia în ansamblu. Programele destinate persoanelor de vârsta a treia ar trebui să fie atât o reţea de securitate socială, cât şi un instrument de sprijinire a creşterii economice. Acestea ar putea să-i sprijine pe vârstnici prin: •facilitarea eforturilor personale de a transfera o parte a veniturilor dobândite în perioada de muncă înspre bătrâneţe (funcţia de economisire); •redistribuirea venitului suplimentar către bătrânii săraci, dar evitânduse redistribuţiile intra-generaţie perverse (de la vârstnicii săraci la cei bogaţi) şi redistribuţiile inter-generaţii neintenţionate (de la familiile tinere cu mulţi copii la familiile de vârstnici înstăriţi); •asigurarea împotriva multiplelor riscuri la care sunt vulnerabili în special cei în vârstă (incapacitatea de muncă, longevitatea, inflaţia, riscuri politice şi investiţionale). Una dintre cele mai importante probleme de politică socială în momentul proiectării programelor de securitate pentru vârstnici este

importanţa relativă acordată funcţiilor de economisire, redistribuţie şi asigurare. Rolul guvernului în fiecare dintre aceste procese constă în: •economisire – implică liniarizarea câştigului pe durata vieţii unei persoane: oamenii îşi amână o parte din consum atunci când sunt tineri şi veniturile lor sunt mai mari, pentru a putea să consume la bătrâneţe mai mult decât le-ar permite câştigurile lor reduse; •redistribuţie – implică transferarea veniturilor de la o persoană la alta – de la persoanele active către pensionari, sau de la cei mai bogaţi către cei mai săraci; •asigurare – se referă la protecţia împotriva probabilităţii ca recensiunea economică sau investiţiile prost făcute să anuleze economiile, ca inflaţia să le erodeze valoarea reală, ca oamenii să trăiască mai mult decât au economisit sau ca programul public de pensii să eşueze. Un program naţional de securitate a vârstnicilor ar trebui să aibă în vedere toate cele 3 funcţii, dar cu rol al guvernului foarte diferit în fiecare din ele. O idee importantă este că ţările trebuie să se bazeze pe aranjamentele financiare şi administrative multiple, adică să împartă responsabilitatea sprijinirii celor în vârstă între mai multe componente. Din moment ce fiecare din cele trei aranjamente are avantaje diferite, o combinaţie sau un sistem complex este cea mai bună cale de a satisface diferitele obiective. Pe ansamblul economiei, care îi include atât pe cei tineri, cât şi pe cei vârstnici, rezultatele ar trebui să fie mai bune. Cea mai potrivită combinare a componentelor diferă în spaţiu şi timp. Aceasta depinde de obiectivele naţionale, de tradiţie şi circumstanţele prezente, de gradul de dezvoltare al pieţelor financiare şi de capacitatea reglatorie şi de tehnicile de impozitare. 16. Evaluarea şi eficienţa politicilor sociale Evaluarea politicilor sociale ridică două întrebări fundamentale: ce domenii sunt acoperite de politicile sociale şi de ce ne temem de noţiunea de

evaluare a acestor politici. Politicile sociale se referă la domenii relative privind reglarea, pe alte principii decât cele impuse de piaţă, a unei economii în care se manifestă 3 probleme: ocuparea forţei de munci, protecţia socială şi starea de sănătate a populaţiei. Aceste politici necesită intervenţia a cărei „înclinaţie” devine macroscopică. Criteriul folosit pentru definiţie se dovedeşte a fi insuficient; mizele privind intervenţia publică şi modalităţile respective – incitaţie şi/sau constrângere – nu merg de la sine. Din acest punct de vedere, un specialist critic se va căzni să scoată la iveală antagonismele sociale latente manifestate în sânul politicilor sociale, în timp ce un economist liberal, convins de armonia inerentă a procedurii economiei de piaţă, nu va vedea în politicile sociale, cel mult un „supliment de milă” şi totodată o constrângere greu de suportat de către societate. 16.1. Eficacitate – echitate – solidaritate socială Interesul crescând suscitat de problematica evaluării politicilor sociale nu trebuie perceput sub unghiul de influenţă a unui simplu efect al „modei ştiinţifice de cercetare”. Chiar dacă eficienţa acţiunilor omului este simbolul sub care se abordează actualmente economia, ecologia, raţionalitatea socială şi

politică,

totuşi

nu

trebuie

pierdut

din

vedere

constrângerile

şi

disfuncţionalităţile care contribuie la epuizarea în unele situaţii a raţionalităţii tradiţionale. Dacă

problematica

evaluării

condensează

exigenţele

eficacităţii

responsabilităţii şi legitimităţii guvernanţilor, ea cere în acelaşi mod să fie analizate şi condiţiile urgentării aprecierilor privind dezvoltarea acţiunii colective. Problematica evaluării trebuie privită ca un produs al societăţii şi porneşte de la două consideraţii principale: 1.statul – providenţă caută cu asiduitate o ieşire utilizând un demers care vizează creşterea eficienţei înţeleasă ca optimizarea resurselor bugetare „rarefiate”. O asemenea concepţie de evaluare tinde să

minimalizeze

dimensiunea

politică

a

acţiunilor

întreprinse

şi

reactivează mitul tenace al deciziei raţionale sprijinindu-se pe o metodologie şi tehnici procedurale care şi-au mai pierdut din legitimitatea ştiinţifică unică; 2.necesitatea creşterii calităţii vieţii democratice, care determină la rândul ei necesitatea evaluării poziţiilor actorilor sociali faţă în faţă cu administraţia publică. Exerciţiul de evaluare constă în a judeca valoarea politicilor publice pentru a alimenta dezbaterea democratică. Concepţiile despre evaluare oscilează între cercetarea unui randament mai bun aş sistemului de decizii publice şi ameliorarea raportului pe care cetăţeanul îl are cu alegerea publică: cu alte cuvinte între eficacitate şi democraţie. Necesitatea evaluării politicilor sociale pare a scădea sub semnul pragmatismului dacă nu ar interveni dimensiunile evaluării: a) dimensiunea politică Depăşind alternativele colectivismului şi liberalismului analiza conduce la coordonarea acţiunilor diferitelor persoane. Astfel, acţiunilor sociale întreprinse li se atribuie diferite ordine de mărime a efectelor obţinute sub efectul tensiunilor sociale, fiecare formă socială asigură un compromis din care rezultă posibilităţi diferite de apreciere a acţiunilor întreprinse. b) dimensiunea cognitivă Punctele de referinţă în raport cu care individul poate califica acţiunile, şi care sunt necesare abordării eficienţei, trebuie să fie exterioare omului. Principiul evaluării cere deci a fi instrumentul mai mult sau mai puţin general şi obiectiv,

prin

diferite

dispozitive: materiale, juridice, instituţionale,

culturale, simbolice. Gradul de cuprindere al procedeelor de justificare cere o analiză a obiectivelor sau dispozitivelor care sunt în acord cu ordinele de mărime mobilizate de dimensiunea politică a evaluării. Aceasta este noţiunea de punere în echivalenţă care permite tratarea dimensiunii cognitive a acţiunii (sau politicii sociale).

Eficacitatea, echitatea şi solidaritatea sunt deseori evocate ca trei termeni strict legaţi de efortul şi efectul acţiuni sociale (în special referitor la finanţarea acestor acţiuni). Eficacitatea cere ca mecanismul de funcţionare a comportamentului privind producerea şi economisirea să nu fie dereglat de anumite decizii subiectiviste, iar recompensa să se adreseze doar rezultatelor. Echitatea constă în principiul după care tot ce este inegal trebuie tratat într-o manieră inegală. Solidaritatea presupune răspunsul prompt al acţiunii (sau politicii sociale) la semnalul nevoii de ajutor. Strategia unui economist constă în a trata problemele de justiţie socială prin referire la eficacitate. Pentru un filosof, justiţia reprezintă principala virtute

a

instituţiilor

sociale.

Justiţia

socială

defineşte

un

obiectiv

fundamental dar dificil de precizat ca modalităţi de exprimare şi conţinut. Justiţia şi egalitatea nu pot fi considerate ca echivalente. În acest sens se impune reconsiderarea problemei principiilor de justiţie socială care guvernează distribuirea avuţiei şi orientarea politicilor de luptă împotriva inegalităţilor. Inegalităţile pot deveni nedreptăţi, aceasta se accentuează mai ales atunci când politicile economice şi sociale nu le corectează sau, mai mult, le amplifică. „Decepţia socială” este mai accentuată în cazul serviciilor publice şi politicilor sociale care în virtutea principiului egalităţii de drept aşteaptă o redistribuire egalitară, chiar dacă contribuţia fiecăruia la finanţare este inegală. Această caracteristică evidenţiază natura specifică a sentimentului de injustiţie într-o societate în care serviciile sociale sunt dezvoltate. Acest potenţial de decepţie este accentuat în etapele în care se fac eforturi substanţiale pentru a furniza o ofertă mărită a unor servicii de o calitate în scădere.

16.2. Raportul eficacitate-egalitate sociale Asiduitatea confruntărilor de idei privind eficienţa acţiunilor sociale şi formele sale de manifestare de-a lungul istoriei ilustrează nu doar importanţa acestui subiect cât mai cu seamă continuitatea sa în timp. Tema fenomenului de asistenţă socială se regăseşte în forme variabile în toate societăţile, fiind o prezenţă a spiritului uman. Se pot formula două consideraţii. Prima se referă la ideea că socialul ca mijloc de a aduce un venit nu este o idee nouă. A doua priveşte opinia acestui beneficiu social care se împarte la rândul său în două mari categorii: 1.socialul trebuie să se mulţumească cu posibilitatea de a aduce un fel de pace socială printr-o mai bună repartiţie a bogăţiei la nivelul societăţii. Este vorba de retribuirea beneficiarului fără a aştepta o contraprestaţie în schimb. Măsura socială (mijlocul sau politica socială respectivă) este considerată în acest caz o prestaţie ce trebuie să aibă caracterul gratuit dar care generează echilibrul social; 2.a doua concepţie situează asistenţa socială şi activitatea subordonată socialului în perspectiva acumulării de bogăţie la care însă trebuie să contribuie toţi membrii societăţii. Întreaga prestaţie socială trebuie să se bazeze pe o contraprestaţie, cât mai ridicată posibil, din partea beneficiarului. Socialul apare ca o afacere rentabilă deoarece ea completează dezvoltarea socială cu noi contribuţii ale beneficiarilor. Problema eficienţei activităţilor non-ecnomice este relativ nouă dar de o importanţă deosebită pentru fundamentarea şi implementarea politicilor sociale. Calculele cost/beneficiu (avantaje) prin intermediul cărora se desfăşoară aprecierile asupra politicii sociale nu folosesc însă metodologii stricte şi riguros fundamentate ştiinţific. Aceste aprecieri nefiind satisfăcătoare, dificultatea principală apare în momentul conturării unor sisteme specifice de motivare a performanţelor în sfera activităţilor sociale, unde obiectivul

central nu este acela de a obţine profit – în sensul obişnuit economic – cu un profit social. În această situaţie, dilema cu care se confruntă factorii de decizie politică este cum să atingă obiectivele redistribuite pe care doar sistemul public le poate îndeplini, prin evitarea transferurilor inechitabile (de la cei săraci la cei bogaţi, de la familiile tinere cu mulţi copii la vârstnici mai înstăriţi) şi a efectelor negative asupra creşterii economice. Unul dintre punctele sensibile ale acţiunii de evaluare a eficienţei politicii sociale este utilizarea procedurilor democratice de decizie şi control asupra politicii sociale. Nuanţa socială a politicii sociale se poate contura cât mai aproape de realitate în cadrul unui complex proces democratic de: •stabilire a priorităţilor; •distribuire a resurselor; •control asupra modului în care se realizează obiectivele. Manifestarea tendinţei de economisire bugetară nu trebuie să aibă drept consecinţă tăierea pur şi simplu a programelor sociale, ci găsirea acelor căi de creştere a eficienţei prin maximizarea avantajelor şi minimizarea costurilor. Se impune formarea de specialişti în managementul programelor sociale. Alegerea unei strategii care să rezolve şi care să nu conserve sau să perpetueze problemele reprezintă un alt obiectiv al eficientizării politicii sociale. O asemenea strategie este orientată spre conturarea unui ajutor oferit grupurilor sociale cu scopul de a dobândi o poziţie social-profesională care să nu mai fie asociată cu sărăcia. Cu toate acestea, în anumite situaţii incorect decise, ajutorul social poate avea consecinţe negative secundare cum ar fi: generarea atitudinii de autosuficienţă, pasivitate, dependenţă faţă de ajutorul social, resemnare în situaţia unui ajutor social total neacoperitor, scădere a incitaţiei sau demobilizare din structura socială. Principiul eficienţei în plan social se izbeşte de multe ori de consideraţiile care evidenţiază nevoia de egalitate nu a şanselor în mod

deosebit, deşi concurenţa „lucrează” în această direcţie, cât a repartiţiei sociale. Criteriul este justificat dacă ţinem cont de dreptul fiecărui individ de a primi în mod egal protecţie socială. În plan economic, egalitatea şi eficienţa nu pot fi disociate; ele fac o mixtură în proporţiile decise de opţiunea economică pornind de la raţionalitate ca principiu călăuzitor al acţiunii umane. Justificarea alegerii propoziţiilor se supune factorului temporal şi mai ales celui politic conjunctural. În plan social abordarea egalităţii trebuie disociată de cea a eficienţei şi aceasta din mai multe motive. În primul rând, pentru că nu tot ce exprimă egalitate (spre exemplu accesul la o redistribuire egală social) va exprima eficienţa procedeului. Eficienţa socială este exprimată în linii generale ca bunăstare, ori egalitarismul va conduce la o bunăstare neapreciată egal de individ. În al doilea rând, nu tot ce este eficient social exprimă egalitate. Spre exemplu, criteriul de apreciere a eficienţei unui sistem public de pensii nu va exprima egalitate socială, ci doar accesul egal al tuturor oamenilor la un astfel de sistem. În al treilea rând, raportul eficacitate/egalitate se înscrie într-un cadru al accepţiunilor normative – pozitive pornind de la ce trebuie să exprime bunăstarea şi în realitate ce exprimă ea ca obiectiv al eficienţei măsurilor de politică socială. În al patrulea rând, convergenţa dintre eficienţă socială şi egalitate socială este un risc pentru societatea modernă deoarece dacă se iau în serios solicitările progresului economic care exprimă eficienţă economică cu reverberaţii în planul eficienţei sociale atunci egalitatea socială este pusă în pericol. Ideea unei convergenţe a eficienţei sociale cu egalitatea socială la jumătatea drumului nu este mai plauzibilă, nici dezirabilă, căci fiecare dintre cele două concepte urmăreşte o altfel de imagine a socialului. Egalitatea socială este percepută fie ca o condiţie a priori, fie ca un rezultat final (al aprecierii eficienţei unei măsuri sociale) sau ca o stare comună tuturor indivizilor din societate. Eficienţa socială marchează formularea unei „construcţii triptice” care apare astfel:

•„ex ante”, având drept scop eficienţa unui program (sau politici sociale) care realizează un demers previzionar, anticipativ şi urmăreşte unul sau mai multe obiective sociale; •„ex post”, care defineşte construirea a altor două demersuri: a)unul care relevă construcţia politicii sociale conectând nevoia socială cu resursele economice prin aprecierea raportului normativpozitiv; b)altul care se referă la interpretarea rezultatului obţinut (în timp). Exemplu: aplicarea unui program medico-sanitar cu implicaţii de masă, cum ar fi vaccinarea întregii populaţii supuse celui mai mare risc de îmbolnăvire. Etapa de „ex-ante” presupune gândirea şi formularea obiectivului acestui program. Obiectivul poate fi singular sau multiplu: 1.reducerea numărului de îmbolnăviri (exprimat prin creşterea calităţii stării de sănătate a populaţiei); 2.reducerea numărului de zile-spitalizare (exprimat prin economii cu cheltuielile de întreţinere în spital); 3.reducerea numărului de zile de concediu boală (exprimat prin economii la fondul de salarii, la numărul de zile absente sau numărul de întreruperi ale programului de lucru ca urmare a stării de sănătate deteriorate pe perioada bolii); 4.reducerea consumului de medicamente exprimat prin: a)economii la bugetul familiei; b)scăderea cererii pentru medicamentele tradiţionale a fi folosite în epidemia respectivă; 5.creşterea rezistenţei organismului în faţa unor agresiuni externe provocate de diferite boli (în special cele cu caracter transmisibil). O dată ales obiectivul se poate trece la etapa „ex-post” prin care se va construi efectiv programul sanitar (de vaccinare) cuprinzând: •etapa de informare în masă a populaţiei (mediatizare), etapa de

pregătire

a

normativelor

de

eşalonare

(pe

vârste,

categorii

profesionale sau sexe); •etapa de derulare propriu-zisă a programului sanitar care implică: •cheltuieli cu vaccinul prevăzut (ca material, produs farmaceutic); •cheltuieli cu instrumentarul şi materialele anexe; •cheltuieli cu salariile celor implicaţi în program; •cheltuieli cu întreţinerea spaţiilor unde se derulează programul de vaccinare. Cea de-a doua subetapă „ex-post” urmăreşte interpretarea rezultatelor: - curba îmbolnăvirilor din anul curent raportată la cea anterioară (anul precedent); - reducerea numărului de absenţe în activitatea economică productivă; - nediminuarea productivităţii muncii; - economisirea fondului de concedii medicale care poate primi la sfârşitul anului o altă destinaţie etc. Deci, evaluarea programului sau a unei măsuri de politică socială se poate face prin: a)metoda tehnică – urmăreşte dacă respectiva măsură socială (în exemplul nostru – programul sanitar) are ca obiect producerea, întreţinerea sau pregătirea forţei de muncă într-o anumită cantitate şi de o calitate corespunzătoare cerută de viitorii utilizatori (firme, administraţie publică, sectoare direct sau indirect productive); b)metoda pieţei – după care capitalul uman este format şi întreţinut ca urmare a unor calcule economice de vreme ce cheltuielile exprimate în timp şi bani va permite recuperarea lor într-un anumit orizont de timp. De aceea investiţia într-o anumită politică socială trebuie comparată cu cea a unui plasament alternativ. Valoarea este dată de imaginea evaluării. Eficacitatea unei măsuri de politică socială se apreciază doar plecând de la analiza mecanismului său intern;

c)metoda competitivă sau modelul competitiv de evaluare. În acest caz sunt supuse evaluării variantele diferite ale aceluiaşi program pentru a alege acea variantă mai puţin costisitoare. Pentru a continua exemplul prezentat anterior, sunt comparate; •programul de vaccinare în masă, suportat de către stat; •programul de vaccinare individual (prin recomandarea ca fiecare cetăţean să-şi procure şi să realizeze vaccinarea pe cont propriu – în acest caz preţul vaccinului va fi astfel stabilit încât el să se poată racorda cu puterea de cumpărare a întregii populaţii); •un program de vaccinare combinând primele două variante, cu sublinierea că de prima variantă vor beneficia în special persoanele lipsite de posibilităţi materiale, cu venituri extrem de scăzute, familii cu mulţi copii. Metoda competitivă a evaluării va urmări alegerea acelei variante care corespunde cel mai bine: •stadiului de dezvoltare a sectorului medico-sanitar; •bugetului de care dispune sectorul sănătăţii; •nivelului de venituri ale populaţiei; •gradului de pregătire şi mentalitatea populaţiei; •urgenţei de aplicare a programului sanitar etc. Toate aceste metode îşi propun să evalueze ceea ce doar populaţia poate aprecia: bunăstarea sau echilibrul social. Metodele ca atare pornesc de la evidenţierea cât mai exactă, în sistem valoric, a eforturilor şi efectelor care într-un sens general pur contabil şi financiar exprimă eficienţa economică a unui program social şi nu e eficienţa socială a unui program social. 17. Sărăcia – fenomen multidimensional Sărăcia este o situaţie de lipsă materială care defineşte în termenii cei mai largi printr-un venit bănesc ce rămâne inferior pragului considerat limită

pentru sărăcie. Pragul sărăciei sau indicele lipsei materiale este exprimat în termenii veniturilor sau a bunurilor de care dispun membrii societăţii. Aceasta presupune că pragul sărăciei va fi diferit de la o ţară la alta. Datele statistice la nivel mondial sugerează că, în ultimii 20 de ani, sărăcia şi inegalitatea ca fenomene sociale au fost generate dar şi perpetuate fără rezolvare în multe zone ale Globului. Sărăcia găseşte în inegalitate nu doar o bază de reproducere cât mai mult un suport complex de ordin material, social-politic, concret istoric, cultural şi de clasă. Sărăcia se conturează ca o consecinţă simultană a inegalităţii şanselor şi a unei dreptăţi sociale insuficient controlate şi verificate din punct de vedere al procedurilor sociale de redistribuire. Cum inegalitatea porneşte de la împărţire şi redistribuire, procese care nu au nimic comun cu legile sociale, se impune aplicarea dreptăţii sociale. Dacă îngrădirea sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă devin posibile numai datorită unei creşteri suficiente a venitului naţional se impune sublinierea necesităţii de încurajare a producţiei şi productivităţii ca fiind singurele surse de combatere şi diminuare a inegalităţilor sociale. Criza economică mondială şi dificultăţile economice cu care se confruntă multe ţări au determinat numeroase cercuri politice să nu mai acorde atenţie specială repartiţiei echitabile a veniturilor în societate. Datele privind repartiţia veniturilor la nivel naţional indică înrăutăţirea raportului în defavoarea celor mai sărace pături ale populaţiei. Politicile cu tendinţe egalitariste în venituri practic au dispărut. Problema eliminării reducerii sărăciei este una dintre cele 3 probleme de bază care au fost abordate de către Conferinţa Mondială la vârf pentru dezvoltarea socială de la Copenhaga din martie 1995. La Conferinţă s-a realizat cu pregnanţă că în ciuda spectaculosului „boom” economic din ultimele decenii, acesta a mers în tandem cu sărăcia. Datele arată că sărăcia afectează indivizi şi familii din toate zonele lumii, dar cea mai mare parte a săracilor trăiesc în ţările în curs de dezvoltare, cele mai afectate segmente ale populaţiei fiind femeile fără familie, persoanele în vârstă şi copiii.

Studiile şi analizele ONU subliniază mai multe cauze pentru sărăcia mondială: •în primul rând, populaţia Globului creşte continuu. Există o teamă din ce în ce mai mare că efectele combinate ale sărăciei, creşterii populaţiei, lipsa de egalitate a şanselor economice şi sociale şi modelele risipitoare de consum din ţările bogate vor pune în pericol resursele de bază pentru supravieţuirea generaţiilor viitoare; •în al doilea rând, faţă de problemele creşterii populaţiei, alt factor care alimentează menţinerea subdezvoltării şi a sărăciei îl constituie eşuarea reformelor economice şi sociale întreprinse de guvern. Menţinerea unei arii extinse de sărăcie este însoţită de perioade politice şi sociale deosebite. În cazul în care nivelul sărăciei se menţine sau mai creşte, iar condiţia umană este neglijată în continuare, aceste dificultăţi sociale pot periclita stabilitatea politică. Reducerea sărăciei înseamnă dezvoltarea economică şi socială în care accesul la beneficiile programului economic să fie echitabile pentru toţi şi nu a concentrat în mod excesiv la nivelul anumitor sectoare sau grupe de populaţie; •un

alt

factor

influenţează

care

nivelul

sărăciei

este

mediul

înconjurător. Există un consens larg că ţările industrializate sunt responsabile, în mare măsură, de degradarea mediului înconjurător global. Dar şi săracii, la rândul lor, în lupta zilnică pentru supravieţuire,

din

lipsă

de

resurse,

contribuie

substanţial

la

degradarea mediului. Legătura dintre sărăcie şi distrugerea mediului înconjurător a fost în mod oficial acceptată la Conferinţa ONU asupra mediului înconjurător de la Stockholm (1972). După 20 de ani, 178 de state s-au reunit la Rio de Janeiro (Brazilia) şi au luat în dezbatere legătura dintre sărăcie şi dezvoltarea durabilă susţinută. Declaraţia adoptată la Rio de Janeiro a cerut tuturor statelor să coopereze în vederea eradicării sărăciei ca o cerinţă indispensabilă pentru

dezvoltarea durabilă, cu scopul de a reduce disparităţile în nivelul de viaţă şi pentru a putea contribui la satisfacerea cerinţelor majorităţii populaţiei Globului. 17.1. Conceptul de sărăcie Sărăcia prin natura sa este un mod de viaţă, iar variabilele care o influenţează şi o caracterizează nu pot fi considerate ca separate. Teoria economică curentă a sărăciei trebuie să ia în considerare toate elementele care

conduc

la

această

„stare”,

fapt

ce

determină

necesitatea

reconceptualizării noţiunii de sărăcie printr-o abordare care să încorporeze două dimensiuni esenţiale: a)un model al omului (cu dorinţele, aspiraţiile, nevoile sale în diversificare); b)un model al comportamentului său (ceea ce implică abordarea inegalităţilor între indivizi ca mentalitate, opţiuni, înclinaţii, dotare intelectuală etc.). Comportamentul uman poate fi analizat şi conceptualizat în termenii a două clase de variabile: cele care descriu individul şi cele care descriu mediul individului. În consecinţă, comportamentul uman este considerat a fi rezultatul interacţiunii dintre aceste două clase de variabile. Din punct de vedere conceptual, problema sărăciei poate fi abordată psihologic, sociologic şi economic. Abordarea psihologică se concentrează asupra efectelor psihologice ale privaţiunii. Ele include: desconsiderarea propriei persoane, diferite probleme de sănătate mintală, aspiraţii reduse şi motivaţie scăzută. Abordarea sociologică prezintă relaţia individ-societate în care acesta trăieşte. În mod special se concentrează pe problema valorilor şi normelor din societate, efectele acestea asupra individului sărac, participarea sa la activităţile comunităţii, integrarea în viaţa politică, rolul unui grup de referinţă etc. Abordarea economică prezintă resursele economice şi posibilităţile

de câştig ale persoanelor sărace referindu-se în special la venit şi avere care sunt apreciate drept cauzele principale ale sărăciei. Această abordare încearcă să trateze sărăcia prin îmbunătăţirea accesului la mecanismele care pot contribui la generarea şi obţinerea de venituri (angajarea în muncă, obţinerea de credite). Conceptul de sărăcie traversează toate aceste 3 dimensiuni şi presupune crearea unui cadru care să permită atât analiza sărăciei, cât şi a interacţiunilor dintre oamenii săraci şi restul societăţii, în raport cu nevoile, dorinţele şi sentimentele individuale. În acest context se impun a fi făcute câteva precizări în legătură cu diferitele modalităţi de a privi şi interpreta sărăcia. Literatura de specialitate din ţara noastră oferă o trecere în revistă a diferitelor definiţii date sărăciei, fapt ce contribuie la posibilitatea comparării acestor definiţii, dar mai ales a evidenţierii limitelor şi/sau avantajelor lor teoretice. a)„Sărăcia desemnează pe acei oameni care, faţă de situaţia normală din societate, au o poziţie foarte grea, care nu-şi pot satisface nevoile la nivelul unor norme stabilite la un moment dat”. În această definiţie, pe lângă multe note într-adevăr caracteristice sărăciei, tratarea se face în termeni foarte vagi: situaţia normală, poziţie foarte grea, norme stabilite. Aceşti termeni sunt inoperanţi pentru creşterea sărăciei, stabilirea proporţiilor şi a persoanelor ca atare sărace. b)O altă definiţie consideră săraci „acei oameni care nu dispun de resursele necesare pentru hrană la nivelul obişnuit în societate, cei care nu pot participa normal la activitate, cei care nu au condiţii de locuit obişnuite şi cu o înzestrare obişnuită”. Această definiţie ia în considerare în mod corect hrana, activitatea, locuinţa, igiena, înzestrarea însă termenii în care se caracterizează sărăcia şi săracii nu sunt mai puţin generali decât în definiţia precedentă. Ori, viaţa practică arată că sărăcia şi săracii se îndepărtează adeseori mult de ceea ce se înţelege prin termenul de „obişnuit”.

c)Sărăcia este definită drept „inabilitatea (incapacitatea) individului de a avea un standard de viaţă acceptat”. Şi această definiţie este realizată tot în termeni generali, prea puţin explicativi, ea suscitând cel puţin două critici. În primul rând cuvântul „inabilitate” poate conduce la concluzia că sărăcia este imputabilă individului sărac, pe cât timp săracii îşi datorează condiţia şi altor cauze. În al doilea rând, definiţia este destul de lipsită de conţinut, pentru că ne spune doar că săracii n-au un standard de viaţă adecvat; această lipsă a standardului de viaţă normal pare a fi un handicap pentru caracterizarea sărăciei în ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic. Ceea ce caracterizează săracii este nu doar faptul că ei trăiesc mult sub un standard de viaţă minim, de cele mai multe ori. d)Alte surse definesc sărăcia ca „o condiţie care implică o privaţiune aspră, intensificată de evenimente potrivnice şi de obiect, dar nu exclusiv, asociată cu resurse economice neadecvate”. Această definiţie caută izvorul sărăciei în privaţiune şi în evenimente potrivnice

trecând

cu

vederea

posibilitatea

existenţei

unor

motivaţii

personale. Resursele economice ale săracilor sunt neadecvate, ceea ce pare nesemnificativ dacă ţinem seama că adevărata caracteristică a resurselor economice ale săracilor este insuficienţa lor şi nu în general, ci mai ales insuficienţa lor pentru atingerea unui prag de trai minim. Se mai observă că definiţia nu include nimic referitor la nivelul minim de trai, ca şi când acesta nu ar folosi la caracterizarea sărăciei şi la departajarea săracilor de cei cu standard normal. e)Definiţia dată de ONU sărăciei: „starea acelora care nu se bucură de un nivel minim de trai comparabil cu demnitatea umană”. Marele merit al acestei definiţii este că săracii sunt departajaţi de ceilalţi prin menţiunea că ei nu se bucură de un nivel minim de trai. Însă şi aici, criteriul sau pragul de departajare al săracilor de restul populaţiei se relativizează mult din momentul în care se spune că nivelul de trai minim trebuie să fie compatibil cu demnitatea umană. Meritul definiţiei este însă

acela că poate caracteriza sărăcia în diferite ţări, cu standarde diferite de dezvoltare şi deci cu niveluri diferite ale minimului de trai. f)Alte surse definesc sărăcia ca „starea acelui om al cărui nivel de viaţă este inferior celui considerat drept minimum sau ale cărui nevoi minime nu sunt satisfăcute. O familie săracă este aceea care nu-şi poate acoperi nevoile sale minime; dacă-şi poate acoperi aceste nevoi, ea nu este săracă”. Această definiţie se apropie cel mai mult de nevoile impuse de practică deoarece indică faptul că starea de sărăcie a omului, condiţiile sale materiale şi culturale, indiferent din ce motiv, îi situează traiul în ansamblu sub condiţiile minime, respectiv considerate ca minime. g)O altă definiţie, care introduce şi termenul de venit, consideră că sărăcia este „starea acelor oameni care au venituri sub un anumit prag”. În acest context, veniturile sunt expresia condiţiilor materiale şi culturale ale persoanelor sărace. Şi aici, numărul săracilor este în funcţie de pragul de venit selectat. Dacă acest prag este stabilit inferior, mai moderat sau mai sus, se poate ajunge la o succesiune de populaţii sărace, de mărimi diferite (sau la o clasificare a săracilor). h)Unii specialişti definesc săracii ca fiind „acei oameni care trăiesc în familii ce nu pot, la un moment dat, să aibă la dispoziţie un nivel minim de fluxuri (venituri) monetare şi nemonetare, necesare pentru obţinerea unui standard adecvat de viaţă”. În această definiţie esenţa sărăciei – minim de trai – este transferată şi asociată venitului, iar locul său este luat de un termen mai general – standardul adecvat de viaţă. Definirea sărăciei are o importanţă deosebită pentru cunoaşterea proporţiilor fenomenului, a cauzelor şi factorilor care o generează, iar pe această bază pentru combaterea propriu-zisă a sărăciei. O corectă şi completă definire a termenului de sărăcie condiţionează nu doar înălţimea pragului de sărăcie ales, şi deci proporţiile populaţiei sărace, ci şi creşterea

economică. O definiţie nesatisfăcută formulată privind sărăcia poate afecta creşterea economică atunci când ea conduce atât la supraestimare, cât şi la subestimarea fenomenului. În cazul supraestimării sărăciei aceasta ar reclama creşterea artificială a populaţiei sărace, ceea ce ar conduce la sustragerea de resurse care pot fi orientate către dezvoltare – singura cale de combatere a sărăciei – şi alocarea acestora unei populaţii care nu este integral îndreptăţită să primească o protecţie a fel ca populaţia realmente săracă. Dacă definirea sărăciei conduce la subestimarea populaţiei sărace, aceasta înseamnă că resursele alocate pentru protecţie vor fi insuficiente, lăsând o parte a populaţiei în afara protecţiei necesare, ceea ce ar afecta pacea socială, liniştea necesară creşterii economice, progresul economic şi social.

17.2. Sărăcia absolută şi sărăcia relativă Conceptul de sărăcie poate fi abordat din două puncte de vedere care evidenţiază fiecare în parte un alt criteriu. Sărăcia absolută defineşte statutul familiilor sau individului care nu dispun

de

acele

condiţii

minime

de

viaţă

subordonate

menţinerii

randamentului fizic (hrană, condiţii de locuit, articole de îmbrăcăminte etc.). Acest concept a devenit ulterior bază pentru definirea „nivelului de subzistenţă” (care iniţial pornea de la consumul alimentar). Nivelul de subzistenţă nu reprezintă o valoare constantă, ci ea oscilează în funcţie de caracteristicile fizice, personale, climă şi obiceiuri de muncă. Sărăcia relativă este mai des întâlnită în analizele sociale ale stării de sărăcie, ca urmare a nivelului de resurse insuficiente unui trai normal. Conceptul de sărăcie relativă este abordată în două sensuri: a)în sens obiectiv – prin luarea în considerare a condiţiilor propriu-zise ale privaţiunii; b)în

sens

subiectiv

–

urmărind

manifestarea

sentimentelor

de

privaţiune. Totodată, sărăcia relativă implică noţiunea de grup de referinţă cu care se fac comparaţiile; alegerea însă a acestui grup întâmpină multiple dificultăţi. Grupul cu care oamenii se compară pe ei înşişi nu este independent de activitatea politică şi de sistemul socio-cultural al comunităţii în cauză deoarece privaţiunea include implicit multe noţiuni ca drepturi, norme, cinste şi dreptate. Presiunea economică a abordării sărăciei relative este introdusă de unii cercetători prin intermediul noţiunii de „decalaj”. În conformitate cu această abordare, sărăcia poate fi considerată ca decalaj între grupul cel mai sărac şi restul comunităţii, mărimea decalajului determinând modul în care sărăcia se autoconsideră în cadrul societăţii, la un astfel de nivel. Deşi sărăcia şi decalajul sunt abordări conexe, ele nu sunt totuşi identice. Un transfer de venituri de la o persoană din grupa celor cu venituri mijlocii către grupul prevăzut cu venituri mari măreşte decalajul dar nu modifică proporţiile sărăciei. În schimb o creştere generală a veniturilor care menţine decalajele poate duce la o reducere a sărăciei. Aceste abordări ale sărăciei au două elemente în comun: primul în reprezintă individul cu problemele sale, iar al doilea mediul în care acesta trăieşte şi munceşte. În acest sens, politicile referitoare la diminuarea sărăciei vor avea două dimensiuni: una care se referă la individ, a doua referitoare la mediul existenţei acestuia. Sărăcia este o condiţie care implică o privaţiune aspră, intensificată de evenimente potrivnice şi de obicei, dar nu exclusiv, asociată cu resurse economice insuficiente. Decalajul nu este determinat doar prin componente de venituri şi avuţie, ci include şi „decalajul de şanse” (în special accesul la diferite pieţe). Realitatea săracilor poate fi descompusă pe elemente economice şi

neeconomice. Ele cuprind trei tipuri de variabile: a)variabilele condiţiilor obiective; b)variabilele constrângerilor obiective; c)variabilele şanselor obiective. Condiţiile obiective cuprind elementele de privaţiune pe care le încearcă săracii: •elementele

economice

sunt:

mediul

nesigur,

sănătate

precară,

dependenţă economică, disconfort fizic; •elementele

neeconomice

sunt:

dependenţa

socială

şi

„cultura

sărăciei”. Constrângerile obiective include acele aspecte ale sărăciei care provoacă inhibarea persoanelor aflate în stare de sărăcie: •elementele

neeconomice

se

referă

la

venituri

şi

averi,

lipsa

mecanismelor de asigurare împotriva riscurilor, starea de sănătate insuficientă, slaba educaţie; •elementele economice sunt constrângerile legale, lipsa de adaptare socială. Şansele obiective cuprind accesul scăzut la posibilităţile de angajare, la pieţele de credit, la o educaţie superioară şi excluderea de la participarea la activităţile cu caracter politic şi decizional: •elementele economice reprezintă accesul la una din formele de organizare a societăţii, făcând parte dintr-o categorie socială; •elementele neeconomice se constituie în confortul sau insatisfacţia privind participarea la actele decizionale. Interdependenţa acestor variabile poate fi de trei feluri: 1.interdependenţă slabă când relaţia dintre variabile (nivel venit – nivel educaţie) suportă o oarecare modificare, iar echilibrul are de suferit încercând să restabilească sistemul; 2.interdependenţă explozivă, generată de deplasarea cumulativă a variabilelor de la starea de echilibru stabil (nivel venituri scade –

scade starea de sănătate – scade potenţialul de muncă, se pierde locul de muncă – neparticipare la decizia pe piaţa muncii – marginalizare salarială şi socială – sărăcie); 3.interdependenţă combinată, care explică faptul că pentru modificări mici interdependenţa este slabă, în timp ce pentru modificări de amploare, ea devine explozivă. Scăderea veniturilor familiei prin pierderea locului de muncă a unuia dintre membri generează o uşoară sau suportabilă deteriorare a nivelului de trai pe o perioadă de timp; dacă însă, scăderea veniturilor periclitează condiţiile de locuit – evacuarea familiei ca urmare a neplăţii datoriilor legate de locuinţă – atunci efectul devine exploziv la nivelul întregii familii marginalizate social. Aprecierea sărăciei se face în funcţie de minimul de trai. Institutul de Cercetare Ştiinţifică în domeniul muncii şi protecţiei sociale din ţara noastră propune evaluarea minimului de trai cu ajutorul unor metode şi dimensiuni diferite. Prin nivel minim de trai se înţelege satisfacerea acelor trebuinţe minime ale omului care să poată asigura un trai compatibil cu demnitatea umană, respectiv un nivel de trai decent. Nivelul de trai minim este caracteristica determinantă a conceptului de sărăcie şi este, în fond, chiar pragul de sărăcie. Pragul de sărăcie reprezintă un nivel foarte redus al consumului, asigură posibilităţi numai pentru satisfacerea unor necesităţi de bază şi este suficient pentru a trăi de la o lună la alta. În această situaţie, unele mici cheltuieli excepţionale sau reducerea într-o oarecare măsură a veniturilor împiedică satisfacerea necesităţilor. Valoarea minimului de trai poate să asigure satisfacerea necesităţilor numai dacă familia este cumpătată şi trăieşte în condiţiile unei gospodăriri şi repartizări corespunzătoare a veniturilor. Prin nivel de subzistenţă se înţelege satisfacerea acelor trebuinţe minime ale omului care să-i asigure supravieţuirea într-o perioadă relativ

scurtă. Această noţiune este foarte apropiată de graniţele subnutriţiei, de condiţiile de locuit înghesuite şi nesănătoase, de îmbrăcămintea şi condiţiile culturale total rupte de normele societăţii. În literatură, această categorie poartă denumirea şi de minimum vital. Prin nivel minim social se înţelege o ştachetă mai înaltă de satisfacere a trebuinţelor de trai ale omului faţă de minimul de trai, care să dea posibilitatea unei mai bune încadrări în normele sociale şi, totodată, pentru constituirea unor rezerve. Privită nu doar ca un fenomen social, ci mai curând unul economic, sărăcia demonstrează necesitatea regândirii politicii în spiritul unor noi obiective. Cu atât mai mult se pune problema sărăciei în perioada de tranziţie. La întrebarea: „Cât costă sărăcia?” răspunsul trebuie dat de către: •practicile de evaluare a eficienţei politicilor şi, •măsurile incluse în programele sociale.

18. Politica socială în România Dezvoltarea şi evoluţiile politicii sociale în România, ca de altfel şi în celelalte foste ţări europene cu economie planificată centralizat, au avut ca ax central, conceptul ocupării depline. Din motive ideologice, şomajul nu a fost considerat o problemă socială. Procesul de industrializare şi politica de dezvoltare regională au condus la o rată relativ înaltă de ocupare situată în anii ’80 în jurul a 47%. O creştere spectaculoasă a înregistrat rata de ocupare a femeii în ramurile neagricole. Într-o anumită măsură, această atragere a femeii în producţie a fost şi rezultatul promovării drepturilor egale între bărbaţi şi femei cu privire la accesul şi ocuparea unui loc de muncă, al impulsurilor date de nivelul de trai foarte scăzut în perioada postbelică, fiind insuficient un salariu ca mijloc de existenţă. De asemenea, accesibilitatea largă la

învăţătură a condus la atragerea masivă a femeii în producţie. Femeile au reprezentat aproximativ 45% din totalul forţei de muncă. Una din consecinţe a fost scăderea semnificativă, în ultimele decenii, a natalităţii, fenomen care a atras după sine anumite măsuri, atât de natură administrativă, cât şi de natură economică, vizând sporirea numărului de copii. O caracteristică a ocupării a fost permanentizarea locurilor de muncă şi, într-un anumit sens, siguranţa acestora. Nu era o problemă majoră ocuparea unui loc de muncă, de aceea obişnuinţa de a căuta un loc de muncă a lipsit aproape complet. Absolvenţii învăţământului secundar (profesionalizat) şi ai învăţământului superior aveau asigurată repartizarea unui loc de muncă, evident planificată centralizat. De aici, şi rigiditatea pieţei forţei de muncă. În aceste condiţii, legătura dintre performanţa economică şi salariu nu a constituit o preocupare a factorilor de decizie. Au fost introduse distorsiuni legate de aprecierea diferitelor categorii de populaţie ocupată prin politica de venituri. Salariile stabilite centralizat erau diferenţiate foarte puţin. După 1989, ocuparea forţei de muncă a fost unul din domeniile cele mai puternic afectate. Modificările au fost de amploare, ridicând numeroase probleme politicii sociale, atât din perspectiva ocupării, a pieţei muncii, cât şi din aceea a protecţiei sociale – asigurarea în caz de şomaj. Astfel, după o uşoară creştere a numărului de salariaţi în 1990 faţă de 1989 (cu circa 150 mii persoane), a urmat o scădere masivă a acestuia începând cu 1991. În 1994, numărul mediu al salariaţilor era, comparativ cu 1990, mai mic cu aproape 1,7 milioane de persoane. Fenomenul şomajului şi-a făcut, aşadar, apariţia în mod oficial. Problema şomajului s-a amplificat rapid, încât în mai puţin de patru ani, la finele anului 1994, rata şomajului a ajuns la 10,9% acesta afectând în primul rând tineretul. Aceasta este principala problemă a ocupării, din care derivă o multitudine de alte tensiuni sociale în legătură cu locuinţele, formarea şi disoluţia familiilor, fenomenul tradiţional etc. Cea de a doua problemă este şomajul în rândul femeilor. La sfârşitul anului 1994, din numărul total al celor ce beneficiau de ajutor de şomaj şi alocaţie de sprijin, 56% erau femei. De asemenea, ele reprezentau 60% din cei aflaţi în căutarea

unui loc de muncă. Aceste proporţii se leagă nu numai de efectele restructurării, de politica de ocupare din perioada anterioară, ci şi de nivelul de trai scăzut al majorităţii familiilor, care a condus la o supralicitare a ocupării femeii. În fine, legat de necesitatea protecţiei sociale a şomerilor, în 1991 s-a adoptat o lege referitoare la acest subiect, care a suferit o serie de modificări ulterioare. Ajutorul de şomaj a apărut ca o componentă a sistemului securităţii sociale. a fost creat un fond independent, extrabugetar, privind asigurarea de şomaj, finanţat din contribuţii ale întreprinderilor şi salariaţilor, fond din care se plătesc: ajutorul de şomaj, alocaţia de sprijin, cheltuielile cu pregătirea profesională a şomerilor etc. Politica fundamentată pe ocuparea deplină a forţei de muncă a constituit unul din principalii suporţi ai politicii sociale. Este vorba de faptul că statul ocupaţional a constituit baza dezvoltării sistemului securităţii sociale. Sistemul de securitate socială în România s-a dezvoltat inegal dacă avem în vedere condiţiile de accesibilitate şi nivelul prestaţiilor pentru diferitele categorii de populaţie. Sistemul pensiilor a avut o dezvoltare de tip extensiv. Până în 1989, au funcţionat scheme separate pentru salariaţii din sectorul de stat, pentru lucrătorii din cooperaţia meşteşugărească, pentru membrii uniunilor de creaţie, culte etc.; de asemenea, pentru ţăranii cooperatori şi pentru ţăranii cu gospodărie individuală. Pensiile de asigurări sociale de stat – de toate tipurile: pentru muncă şi limită de vârstă, invaliditate şi urmaşi – erau finanţate de la bugetul statului; veniturile din contribuţiile de asigurări sociale de stat, deşi evidenţiate separat, erau venituri ale bugetului statului. Celelalte fonduri erau distincte, cu administrare proprie. Principala consecinţă a acestei fărâmiţări, a fost nivelul puternic diferenţiat al pensiilor de acelaşi tip, primite de pensionarii afiliaţi la fondurile menţionate. De exemplu, nivelul mediu al pensiei unui ţăran cooperator reprezenta, până în 1989, doar 18% din nivelul pensiei medii a unui pensionar de asigurări sociale de stat.

Aceste caracteristici s-au păstrat în cea mai mare parte şi după 1989. S-au făcut modificări legate de separarea bugetului asigurărilor sociale de stat la bugetul de stat şi de includerea în acest sistem a unor sisteme mai mici: cel al Uniunii Artiştilor Plastici (1992), al Bisericii Ortodoxe Române şi al Cooperaţiei meşteşugăreşti (1993). Din anul 1990, bugetul asigurărilor sociale de stat a fost supus unor presiuni financiare, în special din cauza măsurilor de pensionare anticipată (la vârsta de 55 de ani – bărbaţi şi 50 de ani – femei, dacă îndeplinesc condiţiile de vechime integrată) şi a scăderii numărului plătitorilor de contribuţii de asigurări sociale, şi urmării creşterii şomajului. Din acest motiv, în perioada 1990-1992 s-au luat măsuri de creştere a contribuţiilor de asigurări sociale. În perioada de până în 1990, dată fiind politica de venituri, pensia reprezenta, pentru cea mai mare parte a pensionarilor, o resursă sigură pentru existenţă – la parametrii nivelului de trai caracteristici perioadei. Începând cu 1991, pensiile, ca şi salariile, au suferit o puternică eroziune datorită inflaţiei, astfel că cea mai mare parte a pensionarilor se află în faţa unei insecurităţi ameninţătoare. Este o problemă socială deosebită a perioadei actuale ea meritând o atenţie specială din partea factorului politic. Alocaţiile familiale. Politica forţat pronatalistă a constituit motivaţia unei dezvoltări ascendente a alocaţiilor familiale până în 1990, criteriul numărului de copii fiind luat în considerare şi la alte facilităţi de natură socială: de exemplu, accesul prioritar la o locuinţă din fondul de stat. În consecinţă, în România, cheltuielile cu alocaţiile familiale au înregistrat o creştere continuă, ajungând la finele deceniului 9 la un nivel comparativ cu cel al cheltuielilor aferente altor segmente de politică socială: sănătate, învăţământ etc. Alocaţia pentru copii a fost şi este cea mai importantă prestaţie dina ceastă categorie. Până în 1993, accesibilitatea a fost discriminatorie, în sensul că, de alocaţia de stat pentru copii beneficiau numai copiii salariaţilor din întreprinderile de stat şi instituţiile publice, ai pensionarilor, studenţilor şi şomerilor, pentru care finanţarea se făcea de la bugetul de stat. Copiii

salariaţilor cuprinşi la unele fonduri proprii de asigurări sociale primeau alocaţii sau ajutoare similare cu alocaţiile de stat, dar finanţate din fondurile proprii. Copiii ţăranilor erau excluşi de la acest drept: ei primeau până în 1989 o indemnizaţie finanţată din fondurile proprii ale cooperativelor agricole, în măsura în care acestea aveau capacitatea de plată. Erau excluşi de la alocaţii copiii liber-profesioniştilor, ai ţăranilor particulari şi ai salariaţilor cu venit salarial peste un anumit plafon. În 1991, aproximativ un sfert din numărul total al copiilor de vârstă corespunzătoare nu beneficiau de alocaţii. Începând cu octombrie 1993, a intrat în vigoare o lege care prevede că alocaţia de stat pentru copii este universală; au dreptul la alocaţie toţi copiii în vârstă de până la 16 ani sau 18 ani dacă urmează o formă de învăţământ sau sunt handicapaţi. S-a renunţat, de asemenea, la reducerea de impozit, introdusă în 1990, acordată salariaţilor cu copii. Alături de distorsiunile enunţate mai sus, legate de gradul de cuprindere (accesibilitate), începând cu anul 1991, au apărut altele legate de inflaţie şi de metodele de indexare. Nivelul de alocaţie de stat pentru copii era funcţie de venit şi rangul copilului. În prezent, aceasta este fixată la o sumă plătită tuturor, indiferent de venit şi rangul copilului. Măsurile recente referitoare la alocaţia pentru copii oferă posibilitatea punerii în discuţie a unei probleme, care ţine de concepţia generală a politicii de susţinere a veniturilor prin prestaţii de securitate socială, nedefinită până în prezent în coordonatele ei esenţiale. În legătură cu aceasta, se consideră că, în condiţiile unei perioade de criză şi austeritate bugetară, ar fi fost mai economicoasă şi eficientă din punct de vedere social, acordarea unei alocaţii potrivit unui criteriu de selectivitate, în funcţie de nivelul veniturilor pe o persoană din familie. De asemenea pentru corectarea unui comportament demografic deviant în cazul unor categorii de populaţie (romii), era mai oportună stoparea acordării sau scăderea cuantumului alocaţiei începând cu cel de al patrulea sau al cincilea copil. În condiţiile adoptării unui criteriu de selectivitate, alocaţia pentru copii ar putea îndeplini un criteriu de susţinere a veniturilor familiilor cu copii.

Asistenţa socială Asistenţa socială a ocupat un loc minor în politica socială din România. Sărăcia nu a fost recunoscută ca fenomen real, motiv pentru care cheltuielile cu asistenţa socială au deţinut o pondere nesemnificativă în cheltuielile sociale. Accesul la prestaţii de asistenţă socială a fost până în 1989 extrem de limitat, iar nivelul prestaţiilor, foarte scăzut. Au predominat serviciile în instituţiile de asistenţă socială. După 1989 a existat un val de cereri pentru prestaţii de asistenţă socială. Ele au fost motivate de nevoia mare de protecţie a unor categorii de populaţie defavorizate, complet neglijate sub vechiul regim. Legislaţia adoptată în această perioadă a stabilit o serie de drepturi, în special de natură financiară, şi gratuităţi pentru unele servicii. Cele mai semnificative prestaţii de asistenţă socială ce s-au acordat în anii 1990-1992, ca o continuare a gamei prestaţiilor ce se acordau şi până în 1989, au fost cele instituţionalizate: leagăne, case de copii, şcoli speciale, cămine-spital pentru copii, centre primire minori, cămine-spital pentru adulţi, cămine pentru pensionari, cămine pentru bolnavii cronici etc. Această categorie de servicii este foarte puţin dezvoltată în raport cu nevoile. Este cunoscută nevoia deosebit de mare de asistenţă socială pentru copii. În cazul persoanelor adulte, procentul celor asistaţi este şi mai scăzut. În general, numărul de beneficiari de servicii în instituţii de asistenţă socială a scăzut, în condiţiile creşterii necesarului de îngrijire. A crescut însă, aproape de la simplu la dublu, numărul celor ce iau masa la cantinele săracilor, ceea ce semnifică o degradare puternică a posibilităţilor de trai, până sub limita minimă a existenţei. În ceea ce priveşte prestaţiile în bani în cadrul asistenţei sociale, până în 1995, acestea ocupau un loc minor în ansamblul prestaţiilor băneşti de securitate socială. În această categorie intră ajutoarele sociale ocazionale, cel mai frecvent, trimestriale. Nivelul acestora a fost total nesemnificativ în

raport cu un minim de trai. Din octombrie 1995 a intrat în vigoare legea ajutorului social. Aceasta fixează dreptul familiilor cu venituri reduse de a beneficia de un ajutor social ce reprezintă diferenţa dintre sumele stabilite de lege şi venitul net lunar al familiei. O altă problemă este legată de faptul că asistenţa socială intră în responsabilitatea unui sistem instituţional, organizatoric şi administrativ divers, complicat şi chiar confuz. Principalele surse de finanţare sunt bugetul de stat şi bugetele locale. Sunt, de asemenea, acordate unele ajutoare cu caracter de asistenţă de urgenţă prin bugetul asigurărilor sociale de stat şi, respectiv, fondul de şomaj din care se finanţează alocaţia de sprijin pentru cei cărora le-a expirat durata de acordare a ajutorului de şomaj – prestaţie cu caracter de asistenţă socială. A fost creat, de asemenea, fondul de risc şi accident din care se finanţează prestaţiile sociale acordate persoanelor cu handicap. În legătură cu asistenţa socială, se impune mai întâi un criteriu de delimitare a sferei prestaţiilor de asistenţă socială. Cartea albă a asistenţei sociale (1993) nu clasifică acest lucru. În această categorie sunt incluse de exemplu, alocaţiile pentru copii. Deşi finanţarea alocaţiilor pentru copii se face de la bugetul de stat, date fiind criteriile de acordare, acestea nu au caracter de prestaţie de asistenţă socială. Acest segment al securităţii sociale are în general o identitate aparte. De regulă, în grupa „asistenţă socială” sunt incluse prestaţiile pentru săraci, pentru cei ameninţaţi de sărăcie sau care se află în situaţii speciale. Or, în această sociale care

îndeplinesc

grupă ar trebui incluse prestaţiile

concomitent două criterii:

a) sunt acordate

persoanelor sărace pe baza unui criteriu de verificare a venitului, sau persoanelor aflate în situaţii speciale (copii şi vârstnici fără susţinători, bolnavi cronici, handicapaţi etc.); b) finanţarea se face de la bugetul public (central sau local). Alături de problematica resurselor, care rămâne fundamentală, una din condiţiile indispensabile pentru promovarea unor măsuri de asistenţă socială bine orientate este aceea de adoptare a unui instrument operaţional,

practicat în multe ţări, şi anume, un minim de trai oficial şi a unui sistem de verificare a veniturilor. Fără un astfel de instrument, măsurile din acest domeniu fie generează un anumit tip de risipă de resurse, fie nu-şi ating scopul, fie apar ambele efecte. El este necesar şi datorită faptului că fenomenul sărăciei a escaladat în această perioadă în ţara noastră, atingând categorii tot mai extinse de populaţie. Insistenţa, previzibilă de altfel, a acestui fenomen şi ignorarea lui va avea consecinţe grave pe termen lung, dacă ţinem seama de faptul că între categoriile vulnerabile sunt copiii, ale căror şanse de integrare în viaţa socială devin tot mai limitate. În perioada anterioară, o semnificaţie aparte a avut-o faptul că sistemele de protecţie prin venituri din muncă şi din sistemul securităţii sociale au fost însoţite de o politică de susţinere a preţurilor de consum prin subvenţii. Acest sistem a dus la un imobilism al preţurilor, la o reflectare distorsionată a fenomenelor reale din economie în sfera socială, în nivelul de trai al populaţiei. Liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor au avut repercursiuni dramatice asupra puterii de cumpărare a veniturilor şi economiilor populaţiei. Aceasta arată o concertare slabă a politicilor în domeniul preţurilor şi al veniturilor populaţiei. Dovada este că rezultatul nesatisfăcător al indexării salariilor şi prestaţiilor de securitate socială generează multe tensiuni. Eliminarea completă a subvenţiilor la bunurile şi serviciile de consum a fost probabil o reacţie de respingere a tot ceea ce părea a fi o continuare a unor metode utilizate de vechiul regim. Sloganul că orice lucru are un preţ care trebuie plătit de utilizator nu este practicat în formă pură nici în economiile de piaţă dezvoltate. Există exemple bine cunoscute legate de subvenţionarea agriculturii, a transportului public şi locuinţelor. Odată făcută această liberalizare, se ridică problema regândirii sistemului de susţinere a veniturilor prin sistemul securităţii sociale, a unei reforme în acest domeniu. 19. Reforma economică şi politica socială

În procesul de reformă, iniţiat în 1990, accentul a fost pus, în mod firesc, pe aspectele economice legate de construcţia pieţei: descentralizarea în conducere, liberalizarea instrumentelor pieţei (preţuri, salarii, dobânda etc.), privatizarea etc. Schimbările în politica socială au fost mai puţin spectaculoase, deşi consecinţele sociale ale reformei pot fi caracterizate ca extrem de dure. Într-o anumită măsură, această orientare reflectă nevoia prioritară de schimbare a sistemului economic, de soluţionare a problemelor acumulate în sfera economică, devenită neperformantă. S-a procedat la eliminarea componentelor sociale încorporate în sistemul economic ce contravin în general unei funcţionări eficiente a pieţei: ocuparea deplină (în sensul cunoscut în vechiul sistem), caracterul egalitarist al remunerării muncii, subvenţionarea preţurilor de consum. Aceste măsuri sunt concordante cu ideea retragerii statului din economie şi cu înlocuirea intervenţiei directe a statului prin instrumente economice, în special de ordin financiar. Stabilizarea macroeconomică, reducerea deficitului bugetar au fost principalele obiective care au direcţionat acţiunile guvernelor. Manevrarea pârghiilor financiar-monetare nu a condus însă la absorbţia naturală a dezechilibrelor din economie şi, odată cu aceasta, la rezolvarea multiplelor probleme sociale. Dimpotrivă, derularea reformei, prin efectele ei, în principal şomaj şi inflaţie, a condus la deteriorarea condiţiilor de existenţă a marii majorităţi a populaţiei, pe fondul accentuării tendinţelor de polarizare a populaţiei după nivelul de trai. Ocuparea, salariile şi subvenţiile au suferit modificări radicale. Şomajul a crescut rapid. S-au luat măsuri de protecţie socială a şomerilor, iniţial pentru perioade relativ scurte, prelungite ulterior, ca urmare a creşterii şomajului de lungă durată. Salariile au înregistrat, comparativ cu perioada economiei centralizate, o relaxare generată în mică măsură de forţele pieţei; ele se formează prin negocieri, dar şi prin forţa grupurilor de presiune. A fost introdus salariul minim care, de la finele anului 1993, este prevăzut a fi garantat la plată. Politica de ocupare şi cea salarială au astfel o contribuţie importantă la diferenţierile şi stratificarea puternică a populaţiei după nivelul

veniturilor. Mai mult, o politică pasivă faţă de activizarea pieţei muncii în condiţiile unui şomaj ridicat şi accesul puternic diferenţiat la resursele de existenţă sunt premise pentru accentuarea în continuare a inegalităţilor sociale. În scopul contracarării efectelor negative ale reformei economice în plan social pe lângă sistemul de protecţie a şomerilor s-au luat măsuri de aplicare a unor forme de compensare – indexare a salariilor, pensiilor şi altor prestaţii sociale – un sistem aplicat cu ocazia eliminării subvenţiilor sau, periodic, pentru corectarea efectelor inflaţiei. Compensarea-indexarea acoperă doar o parte din creşterile de preţuri. Din punct de vedere al politicii sociale este important de subliniat că scăderea veniturilor medii spune foarte puţin în legătură cu difuzarea în rândul populaţiei a pierderilor de resurse pentru trai. Pierderile cele mai mari se înregistrează de către păturile relativ sărace afectate mai puternic de creşterile mai mari de preţuri la produsele de bază. În acest fel, şi prin alte mecanisme, are loc o scurgere subterană a puterii de cumpărare dinspre păturile sărace spre cele mai bogate. Competenţele majore ale politicii sociale nu au suferit schimbări de fond. Unele iniţiative reformatoare se înregistrează în domenii ca: sănătate, învăţământ, asistenţă socială. Alte domenii au fost complet abandonate. Este cazul locuinţelor în care, în afara măsurilor de vânzare către chiriaşi, la preţuri avantajoase, a apartamentelor construite din fondurile statului în vechiul regim, practic nu s-a mai întreprins nimic. „Piaţa” locuinţelor s-a format în condiţii de mare dezechilibru între cerere şi ofertă. Nevoia de locuinţe, în special în mediul urban este mare şi în continuă creştere. Sănătatea, învăţământul, locuinţele, serviciile de asistenţă socială etc. sunt domenii puternic afectate de declinul cheltuielilor publice, precum şi de un comportament de aşteptare. Se poate concluziona, din cele spuse mai sus că, pe de o parte, derularea unor politici sociale în structurile de bază moştenite la care au fost aduse unele ajustări, au fost impuse mai degrabă de lipsa resurselor decât de racordarea funcţionalităţii lor la noile condiţii. Pe de altă parte, se constată

întreruperi de funcţionalitate a unor politici. Măsurile de reformă economică s-au dovedit în practică adevărate capcane pentru sectorul social. Între factorii care au contribuit la acest rezultat, şi care ţin în general de managementul reformei, amintim: absenţa cvasitotală a unor studii de impact social al măsurilor de reformă şi o racordare slabă a măsurilor în plan social la gravitatea problematicii sociale reale; o conlucrare instituţională defectuoasă, aproape un dezinteres pentru soluţionarea problemelor sociale grave; acceptarea şi aplicarea unor reţete oferite de sfătuitori care cunosc prea puţin realităţile indigene; existenţa unui slab sistem informaţional care să permită diagnoze rapide şi corecte asupra problemelor sociale; lipsa de preocupare pentru evitarea risipei, şi indiferenţa faţă de cheltuirea eficientă a banului public. Deşi protecţia socială a fost declarată subiect de interes în programele tuturor partidelor politice, nu pare conturată o poziţie clară legată de modul de soluţionare a problemelor sociale grave ale României din ultimii ani. Această apreciere se bazează pe două observaţii prilejuite de analiza măsurilor de reformă şi a efectelor acestora. Una se referă la faptul că, dată fiind preocuparea pentru punerea rapidă în funcţiune a instrumentelor şi instituţiilor pieţei (cel puţin în perioada de început a tranziţiei), orientarea politică în această perioadă pare de tip neoliberal. Ea s-a manifestat, în planul managementului economico-social, ca o reacţie puternică, o contrapondere la vechiul sistem de planificare centralizată, o consecinţă a libertăţilor de natură politică, o transpunere eronată a unor principii privind democratizarea societăţii în plan economic şi social. Realitatea arată însă că reforma a condus la agravarea problemelor sociale şi la creşterea presiunii socialului asupra economicului. Cea de a doua observaţie se referă la faptul că nu s-a reuşit să se găsească o cale de trecere de la funcţionarea centralizată a sistemului economico-social, de la un comportament colectivist-egalitarist, spre un sistem eficient din punct de vedere economic şi, mai puţin dureros pentru fiecare individ. Aceasta este de natură să creeze o lipsă de încredere a

populaţiei în virtuţiile economiei de piaţă, în capacitatea pieţei de a redresa economia şi, prin aceasta, de a ameliora condiţiile de viaţă. Inerţia în planul comportamentului social este un fenomen real, un factor de care trebuie să se ţină seama. Categorii mari de populaţie, în special tinerii care vor să intre pentru prima dată pe piaţa muncii, persoanele vârstnice care au lucrat şi au contribuit la asigurarea pentru bătrâneţe sunt dezarmate în confruntarea cu şomajul şi inflaţia. Economiile, veniturile din salarii şi pensii sunt puternic erodate, creşterea şomajului micşorând sfera celor care se pot autoproteja. Veniturile din proprietatea privată sunt încă nesemnificative sau nu se cunosc. Trăsătura esenţială a contextului social actual este, astfel, paradoxul standardelor duble, suprapunerea dintre caracteristicile dominante ale vechiului sistem de politici sociale cu cela ale noului cadru social creat. 20. Reforma politicii sociale Procesul de reformă în domeniul social are numeroase restricţii. În primul rând, cele de ordin economic, dată fiind scăderea puternică în ultimii ani a rezultatelor economice şi, respectiv, a resurselor politicii sociale. În al doilea rând, cele de natură politică, voinţa politică fiind absolut necesară pentru reforma în domeniul social, ca şi în economie. În al treilea rând, există dileme de ordin social şi comportamental. În legătură cu acest ultim aspect, s-a dovedit că oamenii, în mod firesc, doresc să-şi conserve drepturile sociale câştigate. Conflictul de interese este astfel o restricţie în remodelarea politicilor sociale. Problema clasică a politicii sociale în ţările dezvoltate, cu tradiţii în economia de piaţă, a fost şi a rămas tranzacţia între echitate şi eficienţă. Pentru România, angajată în construcţia economiei de piaţă, aceşti termeni trebuie să capete o altă configuraţie decât până în prezent. Aceasta înseamnă ca, ideal, pe termen lung, prin politica socială să se tindă spre un set de obiective care să asigure concomitent: a) egalitatea şanselor tuturor

cetăţenilor, de a se integra în cerinţele pieţei, de a face faţă cerinţelor ei. Ea se realizează prin urmărirea satisfacerii la un nivel adecvat a nevoilor umane recunoscute

ca

fiind

fundamentale:

sănătate,

instruire,

locuinţă

etc.

Realizarea unui astfel de obiectiv permite individului să fie bine pregătit pentru piaţă, să se autoprotejeze şi să facă faţă exigenţelor şi riscurilor pieţei; b) compatibilitatea instrumentelor politicii sociale (este vorba despre instrumentele

cu

caracter

preponderent

economic)

cu

principiile

de

funcţionare eficientă a pieţei. Resursele pe care le absoarbe realizarea programelor

sociale

nu

trebuie

să

restricţioneze

procesul

dezvoltării

economice – singura sursă şi premisa hotărâtoare a progresului social –, să constituie un factor stimulator al dezvoltării. Articularea principiului mai sus menţionat cu acţiunile practice vizează, pe de o parte, întreaga problematică de formare şi utilizare a capitalului uman şi, pe de altă parte, pe cea a bunăstării individuale. Un al doilea grup de probleme principale este legat de raportul dintre partenerii sociali. Toţi membrii societăţii şi agenţii economici trebuie să participe la realizarea politicii sociale. În acest cadru este importantă stabilirea sarcinilor, a responsabilităţilor ce revin indivizilor, întreprinderilor (instituţiilor) şi statului, ca şi a limitelor intervenţiei statului. Structura acestor responsabilităţi trebuie realizată pe trei paliere. Primul palier este cel al responsabilităţii fiecărui individ pentru propria sa existenţă (autoprotecţia). De aici derivă importanţa pe care o are ocuparea unui loc de muncă şi asigurarea de câştiguri din această sursă. Cel de al doilea este cel al parteneriatului între cetăţeni, întreprinderi (instituţii) şi stat; opţiunea şi responsabilitatea privind gradul de participare sunt ale individului şi, pentru unele riscuri, ale întreprinderii (cazul sistemelor de asigurare), iar responsabilitatea pentru crearea cadrului favorabil funcţionării şi gestionării resurselor revine statului. Cel de al treilea palier este cel al responsabilităţii statului în legătură cu crearea posibilităţilor de acces al tuturor cetăţenilor la servicii de învăţământ, sănătate, locuinţă etc., precum şi cu alte măsuri de garantare a asigurării, pentru toţi cetăţenii, a unui nivel de trai decent.

Cea de a treia grupă de principii ar putea consta în: a) noi deschideri pentru iniţiative particulare şi ajutor voluntar, ce se pot concretiza în permisivitatea iniţiativelor private în servicii sociale, în special în extinderea serviciilor de asistenţă socială; b) punerea în valoare a tradiţiilor de întrajutorare familială de tip paternalist – trăsătură caracteristică poporului român. În fine, o ultimă grupă de principii se referă la descentralizarea serviciilor

şi bugetelor,

la lărgirea

autonomiei

locale

în întreţinerea,

finanţarea şi administrarea serviciilor sociale. Punctul de plecare în ajustările politicii sociale pe termen mediu şi scurt îl constituie starea actuală din societatea românească. În primii ani ai tranziţiei s-a înregistrat o degradare a condiţiilor de viaţă a populaţiei. S-a produs o stratificare puternică a populaţiei după resursele de trai, în sensul că cea mai mare parte a acesteia suportă consecinţele crizei – aceasta în condiţiile în care România se situează, după indicatorii nivelului de trai, între ultimele locuri din Europa. Principala preocupare, pe termen mediu şi scurt, ar trebui să fie menţinerea standardului actual. Acest modest obiectiv nu este uşor de realizat, având în vedere, de pe o parte, faptul că, deşi au apărut unele semne, stoparea scăderii producţiei, stabilizarea economică şi relansarea creşterii sunt fenomene fragile şi, pe de altă parte, efectele previzibile pe care le induc restructurarea (în special în industrie), măsurile legate de eliminarea subvenţiilor, liberalizarea adaosului comercial şi introducerea taxei pe valoarea adăugată, devalorizarea continuă a monedei naţionale etc. O altă preocupare ar fi în legătură cu ajustarea în continuare a politicilor

sociale

în

funcţiune,

în

toate

dimensiunile

lor:

juridice,

instituţionale, financiare, administrative. Unele corecturi s-au realizat, dar ele sunt încă departe de a se încadra în ceea ce este desemnat prin termenul reforma politicii sociale. O reformă a politicii sociale ar implica mai multe direcţii: aPolitica referitoare la ocupare ar trebui radical schimbată. Accentul trebuie

mutat spre ocupare. În prezent politica se concentrează mai mult pe aspectele legate de protecţia socială a şomerilor. În cadrul negocierilor tripartite (sindicate, patronate, stat), statul ar trebui să se retragă treptat, astfel încât probleme ca: durata săptămânii de lucru, condiţiile de muncă, nivelul salariului etc., să fie (dincolo de limitele obligatorii) rodul negocierilor patronat-sindicate; bPolitica salarială trebuie regândită, având în vedere discrepanţele create, în timp, în ceea ce priveşte salariile din unele sectoare publice (învăţământ, sănătate, ştiinţă etc.) şi din alte sectoare publice (energie electrică, transporturi etc.) în care salariaţii pot constitui grupuri de presiune; cÎn domeniul sănătăţii s-au făcut progrese mici în ceea ce priveşte reforma. Funcţionarea vechiului sistem de ocrotire a sănătăţii, în care se manifestă dezinteresul faţă de pacient, calitatea slabă a actului medical, impune grăbirea introducerii asigurării publice de sănătate, ca sistem efectiv de finanţare şi funcţionare. Soluţia ar putea consta în transferarea unei părţi din cota de impozit plătită de populaţie şi vărsată la bugetul statului, la un fond de asigurare de sănătate care să coordoneze finanţarea cererii şi ofertei de servicii medicale. Utilizarea mai eficientă a fondurilor alocate şi creşterea calităţii actului medical ar putea constitui obiectivul de urmărit în perioada următoare; dSchimbările în domeniul învăţământului s-au produs, în mare parte, spontan, nu întotdeauna într-o direcţie care să conducă la rezultate mai bune în planul educaţiei şcolare şi al pregătirii profesionale a absolvenţilor, în concordanţă cu cerinţele competitivităţii. S-a dezvoltat mult învăţământul superior particular. Începând cu 1992, s-a produs o centralizare a finanţării învăţământului public, inversă practicilor din economiile dezvoltate; ePolitica locuinţelor, care era un punct forte al politicii sociale a vechiului regim, a fost complet abandonată. Se ridică întrebarea

dacă problema locuinţei trebuie lăsată să fie rezolvată complet de piaţă. Această problemă comportă o discuţie atentă, fiind posibile două direcţii principale de acţiune. Pe de o parte, o politică a statului de impulsionare a activităţii de construcţii de locuinţe prin facilităţi acordate societăţilor de construcţii de locuinţe, în special cele private, pentru formarea unei pieţe reale a locuinţelor. Pe de altă parte, promovarea unor programe de construcţii a unor locuinţe sociale şi menţinerea unor subvenţii pentru familiile cele mai sărace care locuiesc în apartamente ce aparţin fondului locativ de stat; fÎn procesul de perfecţionare a sistemului securităţii sociale, în special a prestaţiilor băneşti – principalul instrument de redistribuire a veniturilor – ar putea fi luate în considerare următoarele: •majoritatea

prestaţiilor

băneşti

din

vechiul

sistem

trebuie

menţinute. Trebuie însă îmbunătăţite condiţiile de acces la prestaţii. De exemplu, limita de vârstă pentru pensionare trebuie modificată. Creşterea în următorii ani a presiunii factorului demografic, ce se adaugă la presiunile financiare interne ale sistemelor de asigurare, pune în discuţie problemele legate de stabilirea vârstei de pensionare; •o altă direcţie de îmbunătăţire legată de prestaţiile băneşti vizează formulele de calcul al prestaţiilor şi respectiv de actualizare a acestora. Este vorba de o corelare a nivelului prestaţiilor de securitate socială cu nivelul salariilor şi durata perioadei de cotizare. De asemenea, de o corelaţie între diferitele prestaţii la nivel minim; •o problemă de principiu care apare este legată de opţiunea între un sistem de securitate socială care să pună accent pe garantarea unor venituri de bază, în care operează criteriul selectivităţii, sau un sistem fundamentat pe conceptul de universalizare

a

prestaţiilor.

Această

problemă

necesită

o

discuţie mai largă. Având în vedere problematica deosebită pe

care o ridică fenomenul de sărăcie, slaba dezvoltare a serviciilor şi prestaţiilor de asistenţă socială, constrângerile de natură economică în perioada următoare, accentul în această etapă ar trebui să cadă spre asigurarea unor venituri de bază minime. Cel mai important capitol al prestaţiilor băneşti de securitate socială sunt pensiile. O reformă în domeniul pensiilor ar putea avea în vedere universalizarea dreptului pensiei de bătrâneţe, respectiv o pensie minimă de bază, garantată de stat şi calculată în raport cu minimul de trai sau pragul de sărăcie. Următoarea componentă ar fi cea legată de asigurarea obligatorie pe principii ocupaţionale a tuturor cetăţenilor. Nivelul acestei componente a pensiei ar putea fi funcţie de contribuţia plătită, nivelul salariului şi numărul anilor de muncă. Al treilea nivel îl poate constitui asigurarea suplimentară plătită de patronat pentru locurile de muncă ce prezintă riscuri pentru sănătatea salariaţilor.

CUPRINS Pag. 1. Conceptul de politică socială 2 2. Importanţa studierii politicii sociale 9 3. Raportul politică socială – politică economică 11 4. Politica socială – componentă a politicii de stat 14 5. Economia de piaţă şi dimensiunea ei socială 17 6. Analiza socială a economiei de piaţă 21 6.1. Raportul piaţă – dreptate socială 6.2. Superioritatea socială a unui sistem economic 6.3. Costul tensiunilor sociale sau efectul pervers al inegalităţilor 6.4. Inegalităţi şi conflicte sociale 7. Bazele teoretice ale bunăstării sociale 28 8. Originile statului bunăstării 32 9. Conceptul de stat al bunăstării. Tipologii ale statului bunăstării 35 10. Modele ale statului bunăstării 42 10.1. Statul bunăstării bazat pe economia de piaţă 10.2. Statul bunăstării bazat pe economia socialistă 11. Protecţia socială şi perspectivele sale de dezvoltare 44 11.1. Protecţia socială şi perspectivele sale de dezvoltare

11.2. Siguranţa socială. Schema sistemelor de siguranţă socială 12. Piaţa muncii şi protecţia socială 54 12.1. Muncă şi protecţie socială pe plan internaţional 12.2. Protecţia socială a condiţiilor de muncă 13. Protecţia şomerilor şi reintegrarea lor profesională 67 14. Indexarea şi protecţia socială 71 15. Protecţia socială a populaţiei vârstnice 74 16. Evaluarea şi eficienţa politicilor sociale 80 16.1. Eficacitate – echitate – solidaritate socială 16.2. Raportul eficacitate – egalitate socială 17. Sărăcia – fenomen multidimensional 86 17.1. Conceptul de sărăcie 17.2. Sărăcia absolută şi sărăcia relativă 18. Politica socială în România 94 19. Reforma economică şi politica socială 100 20. Reforma politicii sociale

103

Bibliografie

107