Curs Masaj Si Tehnici Complementare 2014

Masaj şi tehnici complementare

CURS STUDII DE LICENŢĂ ÎN KINETOTERAPIE ŞI MOTRICITATE SPECIALĂ (valabil pentru formele de învăţământ IF şi FR)

Autori Prof. univ. dr. Mârza-Dănilă Doina, Prep. Univ. Popa Cristina

Editura Alma Mater

Bacău – 2014

Referenţi ştiinţifici

Conf. Univ. Dr. Raveica Gabriela Conf. Univ. Dr. Gabriela Ochiană

Caseta CIP

ISBN

OBIECTIVUL DISCIPLINEI 1. Cunoaşterea unor metode de bază care pot fi folosite în practica kinetoterapeutică

COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI 1. Abilitarea studenţilor cu cunoştinţe teoretico-practice în legătură cu indicaţiile şi contraindicaţiile aplicării masajului clasic şi a unor tehnici complementare, în vederea formării unor competenţe care să asigure eficienţa maximă şi evitarea compromiterii acestora prin urmări nedorite. 2. Formarea, consolidarea şi perfecţionarea cunoştinţelor şi deprinderilor de aplicare a tehnicilor corespunzătoare diferitelor procedee şi tehnici complementare (principale, secundare), în funcţie de diversele aplicaţii generale, parţiale, segmentare, locale, cu scop profilactic, igienic (fiziologic), în vederea formării competenţelor practico-metodice necesare specialistului.

FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE, CREDITE Pentru IF

Forma de activitate

Număr ore semestru

Număr credite

Curs Lucrări practice Studiu individual Verificare finală

28 42 52 Examen

5 1 Validare total credite: 6

Forma de activitate

Număr ore semestru

Număr credite

Lucrări practice Studiu individual Verificare finală

42 108 Examen

4 2 Validare total credite: 6

Pentru IFR

STABILIREA NOTEI FINALE Pentru IF Tip de activitate Criterii de evaluare Curs

Gradul de participare activă la curs Gradul de însuşire a conţinutului cursului

Metode de evaluare Evaluarea cantităţii şi calităţii intervenţiilor Test grilă

Examen – test grilă Pondere Standard minim din nota de performanţă finală 10% Cel puţin 2 (două) intervenţii 50% Obţinerea notei 5 (cinci)

Lucrări Gradul de participare practice activă la lucrările practice Gradul de însuşire a modului de aplicare a procedeelor şi tehnicilor de masaj pe diverse regiuni ale corpului

Evaluarea disponibilităţii de a aplica masajul şi de a fi subiect.

10%

Evaluarea corectitudinii execuţiei procedeelor şi tehnicilor de masaj şi a corectitudinii abordării fiecărei regiuni

30%

Cel puţin o dată pentru fiecare procedeu sau regiune Obţinerea notei 5 (cinci)

Pentru IFR Forma de evaluare (E-examen, C-colocviu/test final, LP-lucrări de control) Stabilirea notei finale (procentaje)

- răspunsurile la examen -activităţi aplicative (verificare practică)

Examen (test grilă) 50% 50%

TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL Pentru IF

Nr. Crt.

1

2

3

5

2

Denumire modul Masajul şi tehnicile complementare: obiect de studiu, locul în cadrul kinetoterapiei, definiţii, scurt istoric, criterii de clasificare şi clasificare. Condiţii de bază materială, cadrele de specialitate, reguli de aplicare a masajului, mijloace ajutătoare. Punctoterapia şi stretching-ul, ca tehnici complementare masajului: fundamentare teoretică, indicaţii metodice, indicaţii şi contraindicaţii Folosirea masajului şi a tehnicilor complementare în scop igienic şi profilactic. Examinarea subiectului în vederea efectuării masajului şi a tehnicilor complementare. Principalele procedee şi tehnici ale masajului clasic. Specificitatea aplicării masajului diferite regiuni ale corpului. Masajul general extins şi masajul general redus. Modalităţi concrete de aplicare a punctoterapiei şi stretching-ului. Specificitatea aplicării masajului punctoterapiei şi stretching-ului pe diferite regiuni ale corpului. Fundamentarea ştiinţifică a efectelor şi efectele masajului şi tehnicilor complementare asupra organismului: mecanisme de producere şi modalităţi de obţinere.

Timp mediu necesar C LP SI Total

4

6

8

18

4

3

8

15

2

6

7

15

4

12

6

22

4

12

6

22

8

-

13

21

6

Aplicarea masajului şi tehnicilor complementare asupra propriului corp (automasajul): caracteristici, indicaţii şi contraindicaţii. Specificitatea aplicării automasajului pe diferite regiuni ale corpului. Timp total necesar

2

3

2

7

28

42

52

120

Pentru IFR

Nr. Crt.

1

2

3

5

6

Denumire modul Masajul şi tehnicile complementare: obiect de studiu, locul în cadrul kinetoterapiei, definiţii, scurt istoric, criterii de clasificare şi clasificare. Condiţii de bază materială, cadrele de specialitate, reguli de aplicare a masajului, mijloace ajutătoare. Punctoterapia şi stretching-ul, ca tehnici complementare masajului: fundamentare teoretică, indicaţii metodice, indicaţii şi contraindicaţii Folosirea masajului şi a tehnicilor complementare în scop igienic şi profilactic. Examinarea subiectului în vederea efectuării masajului şi a tehnicilor complementare. Principalele procedee şi tehnici ale masajului clasic. Specificitatea aplicării masajului diferite regiuni ale corpului. Masajul general extins şi masajul general redus. Modalităţi concrete de aplicare a punctoterapiei şi stretching-ului. Specificitatea aplicării masajului punctoterapiei şi stretching-ului pe diferite regiuni ale corpului. Fundamentarea ştiinţifică a efectelor şi efectele masajului şi tehnicilor complementare asupra organismului: mecanisme de producere şi modalităţi de obţinere. Aplicarea masajului şi tehnicilor complementare asupra propriului corp (automasajul): caracteristici, indicaţii şi contraindicaţii. Specificitatea aplicării automasajului pe diferite regiuni ale corpului. Timp total necesar

Timp mediu necesar LP SI Total

6

18

24

3

18

21

6

15

21

12

13

25

12

13

25

-

25

25

3

6

9

42

108

150

INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE ÎNVĂŢARE Prezenta resursă de învăţare conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice şi metodice referitoare la masajul clasic şi unele tehnici complementare (punctoterapia şi stretching-ul) şi la specificitatea aplicării lor în kinetoterapie, în scop igienic şi profilactic. 3

Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se una sau mai multe unităţi de studiu, în aşa fel încât să fie eşalonat şi să se faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea resursei de învăţământ se recomandă următoarea succesiune: 1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi de studiu şi consultarea recomandărilor bibliografice în legătură cu aceasta. 2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu. 3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu). 4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).

4

Modulul I. Masajul şi tehnicile complementare: obiect de studiu, locul în cadrul kinetoterapiei, definiţii, scurt istoric, criterii de clasificare şi clasificare. Condiţii de bază materială, cadrele de specialitate, reguli de aplicare a masajului şi tehnicilor complementare, mijloace ajutătoare. Scopul modulului  

Înţelegerea noţiunilor de masaj şi tehnici complementare, prin prisma obiectului lor de studiu, a locului în cadrul kinetoterapiei, a definiţiilor clasice şi moderne, a unor repere istorice, a criteriilor de clasificare şi a clasificărilor propuse. Înţelegerea condiţiilor de bază materială, a celor privind cadrele de specialitate, a regulilor de aplicare a masajului şi tehnicilor complementare şi a mijloacelor ajutătoare folosite.

Obiective operaţionale      

Cunoaşterea definiţiilor clasice şi moderne ale masajului şi tehnicilor complementare. Cunoaşterea obiectului de studiu a masajului şi tehnicilor complementare. Înţelegerea locului pe care îl ocupă masajul şi tehnicile complementare în cadrul kinetoterapiei. Cunoaşterea unor repere istorice privitoare la apariţia şi dezvoltarea masajului şi tehnicilor complementare în România şi în lume. Cunoaşterea criteriilor de clasificare şi a clasificărilor propuse pentru formele de masaj şi pentru tehnicile complementare. Cunoaşterea condiţiilor de bază materială, a celor privind cadrele de specialitate, a regulilor de aplicare a masajului şi tehnicilor complementare şi a mijloacelor ajutătoare folosite.

Unitatea de studiu I.1. Scurt istoric al evoluţiei masajului clasic şi a tehnicilor complementare în lume şi în România SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI MASAJULUI CLASIC ÎN LUME ŞI ÎN ROMÂNIA Pentru cuvântul masaj se propun mai multe etimologii, astfel: - cuvântul francez "massage" = a mişca, a frământa, a mesteca; - cuvântul ebraic "massesch" (maşeş) = a palpa; - cuvântul grecesc "massein" = a fricţiona; - cuvântul arab "mass" = a freca, a pipăi, a atinge uşor. În lucrările scrise, pentru prima dată, termenul de masaj a fost folosit în anul 1813, de către Lepage, în lucrarea "Cercetări istorice asupra medicinei chineze".

5

Masajul a fost printre primele mijloace folosite pentru alinarea suferinţelor. De foarte multe ori procedeele de masaj erau folosite de vraci şi erau însoţite de cuvinte şi gesturi rituale, de descântece sau formule neînţelese, iar la foarte multe popoare masajul era practicat doar de către reprezentanţă ai cultelor religioase.

Figura nr. 1. Dovezi ale practicării masajului din cele mai vechi timpuri (Kanemetz, H.L., 1985)

Recordul referirilor la masaj, în opere scrise, este deţinut de către chinezi, care îl foloseau încă cu 3000 ani î.Hr. În Kung-fu (2700 î.H.) se găsesc primele detalii tehnice şi indicaţii. În China existau medici maseuri, pe lângă medici herborişti (tratamente cu plante) şi medici acupunctori. Ayur Veda (sec. XVIII î. Hr.), la indieni, conţine printre altele sfaturi de igienă a vieţii şi pentru aplicarea masajului, care are un caracter igienic şi ritual. Avicena, medic şi învăţat de origine arabă, descrie masajul şi asocierile acestuia cu hidroterapia şi dietetica, în prima parte a lucrării sale "Cartea legilor medicinii". Mai aproape de noi, grecii folosesc foarte mult masajul. Părintele gimnasticii medicale şi masajului - Herodicus din Lentini - spunea că acestea "contribuie la întărirea corpului şi vindecarea bolilor". El a predat învăţăturile sale lui Hippocrate, care spunea despre masaj: "Executat cu putere, masajul tonifică ţesuturile, executat cu moderaţie, le înmoaie", subliniind importanţa sa astfel: "medicul trebuie să aibă experienţă în multe lucruri, dar cel mai bine trebuie să stăpânească tehnica fricţionării" (Kanemetz, H.L., 1985) Cultura greacă s-a răspândit şi în Imperiul Roman, după cucerirea Greciei şi masajul a început să fie foarte mult folosit şi de romani, iniţial doar în terme (băi) la care aveau acces numai păturile sociale superioare, apoi pentru pregătirea războinicilor, apoi treptat a început să se profileze ideea folosirii masajului în scop profilactic şi terapeutic. Celsus indica masajul pentru tratarea afecţiunilor reumatismale şi pentru combaterea sechelelor după rănile căpătate în război. 6

Galenus descrie ca principale procedee de masaj fricţiunile, netezirile, presiunile, stoarcerile, flagelările, împărţindu-le în puternice, moderate sau uşoare, lungi, medii şi scurte. Oribasius recomndă sportivilor să se maseze în timpul antrenamentelor şi competiţiilor. În epoca Renaşterii se impune numele lui Hyeronimus Mercurialis, care în 1569 publică lucrarea "De arte gymnastica", în care arată cum să se practice masajul în legătură cu exerciţiile fizice şi cu băile. În sec. XVIII - XX masajul începe să se dezvolte, din ce în ce mai mulţi autori fiind preocupaţi de prezentarea efectelor sale benefice, mai ales în Europa, astfel: Ling în Suedia, Mezger în Austria, Estrader, Lucas-Championniere în Franţa, Zander în Germania etc. Cercetători ca Von Mosengeil şi Castex au fost primii care au impus un studiu ştiinţific asupra masajului, operele lor inspirând şi pe alţi autori, la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX. În România, în legătură cu studierea acestui mijloc se pot aminti nume ca: Manga în 1885, Helmagiu în 1889, Petrescu în 1930 (anul înfiinţării Şcolii de masaj de pe lângă INEFS (Institutul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport) Bucureşti, sub conducerea dr. Ion Lascăr şi Valentina Roşca). În anul 1940 apare primul curs de masaj scris, redactat de Dr. Adrian Ionescu. Aşadar, după anul 1930, literatura de specialitate începe să se dezvolte şi în ţara noastră, apărând chiar şi traduceri ca "Masajul practic şi teoretic, general şi parţial" aparţinând Theodorei Atanasiu (după lucrarea lui M-me De Fumerie), apărută în 1933 şi destinată personalului sanitar auxiliar. În Transilvania, sub impulsul dat de Marius Sturza-inspirat din străinătate- se introduce masajul în staţiunile balneoclimaterice. În majoritatea ţărilor, în decursul timpului, masajul a continuat să fie considerat parte a medicinii, specialiştii lucrând în echipă alături de medici. O privire de ansamblu asupra situaţiei masajului în zilele noastre ne prezintă, următoarea situaţie (subliniind doar câteva aspecte):  În China masajul este pe deplin integrat sistemului sanitar, iar spitalele au secţii specializate (în Shanghai secţia pentru masaj este formată din două etaje);  În Germania se fac asigurări pentru terapia prin masaj;  În Franţa, specialiştii se formează atât în cadrul învăţământului de Kinesitherapie (4-5 ani), cât şi prin învăţământ superior special de scurtă durată (2-3 ani);  În Statele Unite, după înfiinţarea Colegiului de Masaj Suedez din Chicago în 1943, a apărut şi Asociaţia Americană de Terapie prin Masaj. Această asociaţie coordonează programe speciale de instruire în "bodywork", termen folosit pentru desemnarea masajului şi a tuturor formelor de manipulare. O programă de acest fel cuprinde cel puţin 500 ore de teorie şi tehnica masării, 300 ore de anatomie şi fiziologie şi 100 ore de cursuri adiţionale, în care sunt incluse medicina de prim ajutor şi reanimarea cardiorespiratorie.  În ţara noastră, există şcoli de masaj pentru orbi şi ambliopi şi, în cadrul învăţământului superior de Kinetoterapie - o programă care prevede un număr de 56 ore teoretice şi 70 ore practico-metodice, completată cu un număr suficient de ore de anatomie, fiziologie, semiologie şi patologie, prin conţinutul celorlalte programe. Aşa după cum se poate observa, utilizarea masajului se pierde în negura timpului. "Informaţiile istorice ne arată existenţa a două zone geografice unde, pe baza a două filosofii diferite de înţelegere şi aplicare a medicinei, s-au dezvoltat două şcoli diferite de masaj:  Zona care cuprinde Europa centrală, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, unde se practică aşa numitul masaj occidental sau clasic  Zona Extremului Orient, unde se practică aşa numitul masaj energetic sau tradiţional" (Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001) Concepţiile şi metodologiile celor două şcoli interferează, astăzi în lume practicându-se forme combinate ale celor două, integrative (Touch for Health, masajul reflexogen etc.). 7

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI TEHNICILOR COMPLEMENTARE ÎN LUME ŞI ÎN ROMÂNIA Prin abordarea sofisticată a biologiei moleculare, gândirea ştiinţifică clasică concepe corpul fizic ca pe o serie de sisteme chimice care se întrepătrund. Ori, este interesant de constatat că specialiştii din avangarda ştiinţei sugerează că natura solidă a materiei nu este decât o iluzie a simţurilor. Această perspectivă descrie materia ca pe o substanţă compusă din particule care nu sunt decât puncte de lumină rece. Dualitatea undă-particulă a materiei tinde progresiv către un nou model de fiinţă umană ca sistem energetic inteligent. Astfel, corpul fizic poate fi considerat ca începutul unui lanţ de sisteme energetice şi nu capătul lui. Aceste sisteme energetice subtile ocupă un loc preponderent în funcţionarea globală a fiinţei umane. Departe de a fi închis, sistemul fizic nu este decât o parte a sistemului dinamic. Dacă în anii 70 - 80, încercarea de a încadra ştiinţific fenomenele ce se aflau la frontierele cunoaşterii, părea mai mult de domeniul SF-ului, această muncă de pionierat a început să fie luată în consideraţie de tot mai mulţi cercetători. Lărgirea conceptului de fiinţă umană, prin reconsiderarea componentelor energeticoinformaţionale (cunoştinţe păstrate de-a lungul timpurilor de ştiinţele aşa zis oculte), precum şi interferenţele dintre câmpurile interioare fiinţei şi cele dintre indivizi, natură, cosmos au făcut posibilă preluarea cercetărilor de către diferite domenii ca: medicina, educaţia, psihologia etc. Astfel au apărut ştiinţe, discipline ştiinţifice şi chiar practici interdisciplinare, care cercetează viul din diferite unghiuri ale cunoaşterii, având în vedere complexitatea fenomenelor. Acestea caută mereu să aprofundeze legităţi ce erau catalogate, până nu demult, ca empirice, pentru a putea reda fiinţei umane accesul la propriile sale surse interioare. Direcţiile de cercetare ale acestor ştiinţe, discipline ştiinţifice şi practici (printre care consider că poate fi inclusă şi Kinetoterapia) vizează prevenirea dezechilibrelor, echilibrarea sau vindecarea, precum şi optimizarea sau îmbunătăţirea potenţialelor individului, toate aceste obiective urmând să conducă la reintegrarea conştientă a individului în sursa sa informaţională interioară, care după cum ştim are aceeaşi esenţă cu cea cosmică. Activităţile desfăşurate se încadrează, în primul rând, în direcţia prevenirii dezechilibrelor şi îmbolnăvirilor, întrucât conştientizarea a ceea ce este individul şi a modului în care se întrepătrund cauzele şi efectele trăirilor interioare şi exterioare lui, au făcut ca unele dintre blocajele datorate stărilor de stres, fricii, obsesiilor, negativităţii etc. să se elimine încetul cu încetul şi să apară o oarecare mobilitate interioară datorată creşterii încrederii în sine premergătoare celei de-a doua direcţii: reechilibrarea individului, prin ridicarea sa în frecvenţe vibratorii mai înalte. În acest sens, terapiile complementare şi alternative oferite publicului şi conştientizarea posibilităţilor lor, au condus şi la ameliorarea colaborării între cel ce ajută şi cel ce doreşte sau are nevoie de ajutor. Dezvoltarea unor noi tehnologii în medicina nucleară şi farmacologie a permis medicinei convenţionale o evoluţie revoluţionară în tratamentul multor boli. Problema constă în faptul că metoda medicală clasică îngrijeşte efectele bolii şi nu ia în considerare rădăcinile emoţionale, energetice şi spirituale ale dizarmoniei. În ultimul timp însă, prin însăşi poarta constituită de ceea ce se numeşte medicina alternativă, complementară, se tinde să se treacă de la o viziune medicală clasică la un mod de abordare holistic, la o terapie a corpului-spirit, în care spiritul influenţează sistemul fizic. Acceptarea, perceperea şi înţelegerea mecanismelor energetice care îmbracă omul ca specie şi universul, aruncă o lumină nouă asupra conceptului de vindecare, adăugând o nouă dimensiune, noi posibilităţi nelimitate acestui fragment de infinit numit FIINŢĂ UMANĂ. "Cu siguranţă, orice terapie este o inovaţie şi cel care nu va aplica remedii noi trebuie să se aştepte la rele noi, căci timpul este cel mai mare inovator" (Francis Bacon, 1625).

8

SIR JOHN ECCLES, premiat Nobel pentru neurofiziologie, a spus: "Omul se află în derivă, căci ştiinţa i-a distrus sistemul de credinţă, cel puţin dimensiunea spirituală a acestuia - pe care ştiinţa i-a înlocuit-o cu altă convingere: aceea de a fi doar un animal apărut din întâmplare şi necesitate pe o planetă miracol, neînsemnată totuşi în faţa nemărginirii cosmice. Nu ne rămâne decât să găsim marea necunoscută: legătura între spirit şi creier" (Basmajian, J.V., 1985). Ca urmare a apariţiei acestor idei, treptat, au început să apară în lume diferite metode şi tehnici complementare sau alternative, care aveau ca scop menţinerea sau refacerea stării de sănătate printr-o abordare holistică, unele dintre ele fundamentate pe ideile şcolii occidentale de medicină, altele pe ideile şcolii de medicină din Extremul Orient. În prezent, în lume circulă o clasificare a metodelor de masaj şi a tehnicilor complementare acestora, care reuneşte concepţiile ambelor şcoli, astfel (Collinge, W., 1997):  "Masajul european tradiţional  Masajul occidental contemporan  Integrarea structurală şi funcţională  Metodele orientale  Metodele energetice (neorientale)  Alte metode şi tehnici" Masajul tradiţional european sau masajul suedez Masajul suedez a fost dezvoltat de Per Henrik Ling, în Suedia, în 1830. El foloseşte un sistem compus din mângâieri lungi şi fricţionări asupra stratului cel mai superficial al muşchilor şi este precursorul masajului clasic din România. Masajul occidental contemporan Sub această denumire se întâlnesc mai multe metode şi tehnici, fiecare având caracteristici proprii, astfel:  Metoda Esalen este o metodă de masaj creată în cadrul Institutului Esalen din Big Sur, California, care are ca scop eliminarea tensiunilor musculare şi ameliorarea circulaţiei sanguine, inducerea unei stări de relaxare, linişte sufletească şi bunăstare generală. Masajul Esalen este uşor, ritmic şi cu efect hipnotic, concentrându-se asupra trupului şi psihicului ca întreg, comparativ cu masajul suedez care este mai energic.  Masajul neuromuscular este o formă de masaj profund, care se realizează prin presarea cu degetele încordate asupra fiecărui muşchi. Este o metodă foarte amănunţită, folosită pentru intensificarea circulaţiei sângelui şi pentru eliminarea punctelor sensibile, a tensiunii musculare care provoacă dureri în diferite părţi ale trupului. Are ca ţintă durerea şi spasmele.  Masajul ţesuturilor profunde este folosit pentru eliminarea tensiunii cronice de la nivelul muşchilor prin lovituri uşoare, apăsare sau fricţionare. De multe ori, mişcările sunt orientate transversal peste fibrele musculare (cross-fibre) şi se efectuează cu degetele sau cu coatele. Loviturile se aplică cu putere mai mare şi vizează straturile mai profunde ale muşchilor comparativ cu masajul suedez.  Masajul pentru sportivi. Se folosesc tehnici asemănătoare celor din masajul suedez, adaptate însă necesităţilor sportivilor, pentru a se obţine performanţe mai bune. Se foloseşte înainte şi după competiţii şi face parte din programul de antrenament al sportivilor.  Masajul pentru drenarea manuală a limfei, care foloseşte de regulă lovituri uşoare şi ritmice. Integrarea structurală şi funcţională Sub această denumire nu sunt adunate doar metode şi tehnici de masaj, specialiştii folosesc multiple tehnici care încorporează masajul, masajul ţesuturilor profunde şi mişcarea. De 9

regulă, se foloseşte manipularea ţesuturilor în scopul corectării mişcărilor greşite. În această grupă sunt incluse:  











Tehnica Rolfing, creată de Ida Rolf, în anii 40-50. În cadrul acestei tehnici se lucrează asupra ţesuturilor profunde, aliniind segmentele, eliberând fibrele şi ţesuturile flexibile care înconjoară muşchii şi grupurile de muşchi, combătând aderenţele şi fibrozele. Tehnica Hellerwork, iniţiată de Joseph Heller, în 1979, combină tehnici de reintegrare structurală cu un proces de educare a mişcării prin metode de eliminare a stresului: odihna, plimbarea şi un sistem complex de flexii şi extensii efectuate într-un anumit mod şi într-un anumit ritm. Tehnica Rosen, iniţiată de Marion Rosen, în 1972. În concepţia iniţiatoarei acestei tehnici, tensiunea trupului este un semn al unor sentimente neexprimate sau a altor aspecte reprimate sau suprimate ale sinelui. Acestea pot fi subtile şi pot determina o tensiune sau o disfuncţie organică pentru întreaga viaţă. Se folosesc atingeri uşoare, nedureroase şi o permanentă comunicare între specialist şi pacient, în aşa fel încât pacientul să conştientizeze corelaţiile între tensiunile musculare şi starea psihică. Tehnica Trager este un sistem de reeducare a mişcării sau de integrare psiho-fizică, iniţiat de Milton Trager. Se folosesc mişcări uşoare pentru eliminarea unor caracteristici fizice sau mentale profund înrădăcinate, facilitând o relaxare adâncă, o bună mobilitate fizică şi o mai mare claritate mentală. După ce partea rezervată masajului şi exerciţiilor se sfârşete, clientul primeşte instrucţiuni în legătură cu folosirea tehnicii mentastice. Aceasta reprezintă un sistem de mişcări dezvoltate de Trager cu scopul de a recrea şi linişti trupul şi de a-i facilita uşurinţa mişcărilor. Tehnica Feldenkrais a fost dezvoltată de Moshe Feldenkrais şi foloseşte mişcarea fizică pentru deprinderea momentului de trecere de la gând la acţiune. Este cunoscută pentru capacitatea ei de a îmbunătăţi poziţia şi mobilitatea trupului şi de a elimina tensiunea şi durerea musculară. Ea acţionează asupra capacităţii sistemului nervos de a modifica şi învăţa noi tipuri de mişcare, simţire şi gândire. Metoda implică două aplicaţii: conştientizarea prin mişcare şi integrarea funcţională. Conştientizarea prin mişcare constă în exerciţii ghidate pe cale orală, plăcute şi care nu presupun mult efort, care conţin mişcări sofisticate şi bine ordonate. Integrarea funcţională este un proces în cadrul căruia se foloseşte o mişcare specifică care necesită mare îndemânare şi mişcări pasive. Este cunoscută pentru capacitatea ei de a corecta problemele musculare şi neurologice grave şi de a îmbunătăţi activitatea generală a organismului. Tehnica Alexander urmăreşte educarea psiho-fizică şi a fost iniţiată de F.M. Alexander. Ea are în vedere caracteristicile inconştiente care determină anumite tipuri de mişcări sau poziţii ce sunt adoptate la nivel muscular. Aceste caracteristici pot fi conştientizate, iar pacientul îşi poate da seama de modul în care se mişcă, modificând aceste caracteristici dacă este necesar, permiţând trupului să se mişte echilibrat, graţios şi uşor, reducând şi eliminând tensiunea din sistemul musculoscheletal. În cadrul acestei tehnici, o importanţă deosebită o are raportul dintre cap, gât şi spate. Tehnica orto-bionomică a fost dezvoltată în 1970 de către Arthur Lincoln Pauls. În cadrul acestei tehnici se folosesc mişcări uşoare şi poziţii relaxante prin care se elimină tensiunea musculară, în scopul restaurării echilibrului şi a structurii corecte a corpului.

Metodele orientale Toate aceste metode sunt fundamentate pe principiile medicinii chinezeşti şi pe circulaţia energiei chi prin meridiane. În cadrul acestei grupe sunt incluse acele metode pentru aplicarea cărora se apasă cu degetele sau alte părţi ale mâinii (uneori, chiar şi cu alte părţi ale corpului). Există peste 10 tipuri de masaj oriental, printre care se numără: 10



 

Presopuntcura şi shiatsu sunt asemănătoare, presiunile pe ţesuturi realizându-se cu ajutorul degetelor. În presopunctură se apasă pe anumite puncte, de cele mai multe ori corespunzătoare celor din acupunctură. În shiatsu se presează o serie de puncte (numite tsubo), aflate aproximativ pe partea mediană a segmentului abordat. Uneori se asociază şi exerciţii de întindere (stretching) sau anumite mişcări. Jin Shin Jzutsu se foloseşte pentru reechilibrarea circulaţiei interioare a energiei şi pentru a elimina blocajele acestei din trup. Blocajele se identifică folosind diagnosticul prin puls, apoi se ating uşor o combinaţie de puncte (de la două la 26). Presopunctura psihosomatică Jin Shin Do. Se aplică o presiune profundă asupra punctelor şi pentru o perioadă mai mare de timp decât în tehnicile anterioare. Scopul este de a elimina în profunzime tensiunea musculară (de origine fizică sau psihică), cu ajutorul unei presiuni uşoare dar profunde cu degetele. Metoda încorporează şi tehnici de respiraţie, teoria acupuncturii orientale, tehnicile japoneze de apăsare cu degetele şi teoria segmentară reichiană (un mod de interpretare a influenţei tensiunilor asupra diferitelor părţi ale organismului, inclusiv asupra anumitor sentimente şi emoţii).

Metodele energetice (neorientale) Atingerea terapeutică, ca şi metodă energetică neorientală, s-a născut şi s-a dezvoltat în contextul medicinei convenţionale occidentale, în 1970, la propunerea terapeutei naturiste Dolores Krieger. Este interpretarea contemporană a mai multor tradiţii antice de vindecare, fiind o metodă integrativă, care îmbină mai multe modalităţi de intervenţie derivate din alte metode. Metoda funcţionează după următorul principiu: biocâmpul energetic uman depăşeşte graniţele pielii, iar specialistul îşi foloseşte mâinile ca senzori pentru localizarea problemelor energiei corespunzătoare problemelor din trupul fizic. Specialistul este un fel de conductor de energie, aducând-o conştient şi activ în corpul pacientului. Cu ajutorul mâinilor, energia este direcţionată şi focalizată, uneori cu mişcări ritmice şi alunecoase. Iniţial, terapeutul nu atinge corpul pacientului. Din această categorie fac parte:  Terapia prin polaritate, care a fost iniţiată în 1920, de Randolph Stone. Specialistul foloseşte o atingere uşoară a punctelor pentru a armoniza circulaţia energiei şi pentru a echilibra structura corpului. Principiul de bază este acela că fiecare celulă are doi poli, pozitiv şi negativ, iar trupul trebuie manipulat uşor pentru realizarea unei circulaţii energetice optime.  Tehnica Reiki este o tehnică antică, în cadrul căreia specialistul conduce energia binefăcătoare din univers către trupul bolnavului. Alte metode şi tehnici În această categorie sunt cuprinse metodele şi tehnicile integrative, care de fapt sunt combinaţii de metode şi tehnici care poartă numele de masaj integrativ sau tehnica integrativă bodywork. Acestea sunt:  Terapia craniosacrală, iniţiată în 1977, de către Ernst Retzlaff, a fost denumită astfel pentru a o diferenţia de osteopatia craniană a lui Sutherland. Metoda Sutherland are în vedere oasele, terapia craniosacrală are în vedere ţesuturile, lichidele, membranele şi energia. Palparea se foloseşte atât la determinarea, cât şi la tratarea disfuncţiilor sistemului craniosacral (capul, coloana vertebrală şi sacrumul). Principiul de funcţionare a terapiei se bazează pe premisa că lichidul cefalorahidian are un puls propiu, iar specialiştii îl detectează şi, prin presiuni corectoare, îi restabilesc pulsul normal.  Reflexologia implică stimularea manuală a punctelor reflexe de la nivelul urechii, mâinilor şi picioarelor. Fundamentată iniţial de către vechii chinezi, pe principiile medicinei chinezeşti, metoda a fost introdusă în America de către William Fitzgerald, în 1900, sub numele de terapie regională. Ulterior, având ca bază această metodă, s-au

11

dezvoltat diverse alte metode şi tehnici de masaj reflex (masajul reflex al ţesutului conjunctiv, metoda Dike, metoda Grossi etc.).  Echilibrarea zero este o metodă nedureroasă de echilibrare a raportului dintre trupul energetic şi cel structural, prin apăsare uşoară exercitată în unele zone cheie ale sistemului osos. În România, doar acupunctura şi presopunctura au pătruns în epoca comunistă, dar şi aceste metode erau privite cu suspiciune şi nu prea erau acceptate de lumea medicală. După revoluţia din decembrie 1989, au început să fie importate din ce în ce mai multe metode şi tehnici complementare, alternative şi s-a simţit nevoia ţinerii lor sub control, motiv pentru care, în 1997, a fost înfiinţată ANATECOR (Asociaţia Naţională pentru Terapii Complementare din România). Romînia a devenit astfel al doilea stat din lume (după SUA), care avea o organizaţie acreditată la nivel naţional specializată în domeniul terapiilor complementare şi alternative. Prin Statutul său, asociaţia îşi propunea să conlucreze cu toate sectoarele care prin specificul activităţii lor contribuie la diminuarea sau înlăturarea suferinţei şi cauzelor bolilor, iar printre obiectivele de activitate îşi înscria formarea şi perfecţionarea profesională, învăţământ universitar şi postuniversitar prin şcoli proprii sau ale organizaţiilor de profil afiliate. La prima Conferinţă de Terapii Complementare - Arad, noiembrie 1997 - Dr. Chim. Adrian Pătruţ arăta că acţiunile, metodele şi procedeele terapeutice situate în afara, sau cel mult la limitele practicilor medicale recunoscute, sunt denumite tot mai frecvent Terapii alternative sau Terapii complementare, între acestea două existând însă diferenţe în sensul că Terapiile alternative pot fi interpretate ca alternative la practica medicală, în timp ce denumirea de Terapii complementare, mai restrictivă şi mai prudentă, sugerează ceva complementar şi uneori chiar auxiliar faţă de practicile medicale.

Bibliografie pentru unitatea de studiu I.1. 1. Basmajian, J.V. (ed.), 1985, Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 2. Colecţia revistei CAHIERS DE KINÉSITHÉRAPIE, (1994-2013) revue d'enseignement postscolaire et documentation technique, MALOINE S.A. éditeur, Paris 3. Colecţia revistei KINÉSITHÉRAPIE SCIENTIFIQUE, (1994-2013) revue éditée par la Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris 4. Collinge, W., 1997, Cartea medicinei. Ghid complet de medicină complementară, Editura Lucman, Bucureşti 5. Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), éditions Techniques S.A., Paris 6. Goats, G.C., 1994, Massage – the scientific basis of an ancient art, part. 1. The techniques, Br. J. Sp, Med, Philadelphia 7. Goats, G.C., 1994, Massage – the scientific basis of an ancient art, part. 2. Physiological and therapeutic effects, Br. J. Sp, Med, Philadelphia 8. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 9. Kanemetz, H.L., 1985, History of massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 10. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 11. Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001, Masoterapie: masaj şi tehnici complementare, Ed. A 2-a revăzută şi completată, Edit. Orizonturi universitare, Timişoara 12. Niculescu, M., 1999, Ştiinţa pregătirii musculare, Editura Universităţii din Piteşti 13. Samuel, J., 1974, Le massage - în Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris

12

Rezumatul unităţii de studiu Pentru cuvântul masaj s-au propus mai multe etiologii, neştiindu-se precis din ce limbă provine. Masajul a fost folosit din cele mai vechi timpuri, constatându-se pe cale empirică faptul că poate alina suferinţele. Ulterior, datorită preocupărilor unor medici mai ales, conţinutul masajului şi fundamentarea sa ştiinţifică, s-au dezvoltat treptat, ajungând astăzi să fie considerat o metodă de sine stătătoare cu valenţe profilactice, terapeutice şi recuperatorii. Unele ţări din lume acordă o atenţie deosebită formării specialiştilor în aplicarea masajului, înfiinţând şcoli speciale unde se studiază un număr mare de ore. Apariţia şi evoluţia, în lume, a tehnicilor complementare s-a datorat necesităţii de schimbare a modului de abordare a fiinţei umane, de la abordarea strict fizică, la o abordare globală, holistică. În prezent, la nivel mondial, metodele şi tehnicile complementare sunt clasificate astfel:  Masajul european tradiţional  Masajul occidental contemporan  Integrarea structurală şi funcţională  Metodele orientale  Metodele energetice (neorientale)  Alte metode şi tehnici" În România, doar acupunctura şi presopunctura au pătruns în epoca comunistă, dar şi aceste metode erau privite cu suspiciune şi nu prea erau acceptate de lumea medicală. După revoluţia din decembrie 1989, au început să fie importate din ce în ce mai multe metode şi tehnici complementare, alternative.

Autoevaluare 1. Care sunt etimologiile propuse pentru cuvântul masaj? 2. Când şi în ce lucrare scrisă s-a folosit pentru prima dată termenul de masaj? 3. În ce formă şi de către cine era practicat masajul în cele mai vechi timpuri? 4. Cum era văzut masajul de vechii chinezi? 5. Cum era văzut masajul de vechii indieni? 6. Cum era văzut masajul de vechii arabi? 7. Cum era văzut masajul de vechii greci? 8. Cum era folsit masajul în Imperiul Roman? 9. Care este cel mai reprezentativ nume asociat cu masajul în epoca Renaşterii? 10. Enumeraţi câteva nume de persoane care s-au ocupat de dezvoltarea masajului în Europa, în secolele XVIII-XX. 11. Enumeraţi câteva nume de persoane care s-au ocupat de studierea masajului în România. 12. Cum a fost reprezentat masajul în lucrările scrise din România? 13. Unde şi datorită cui s-a introdus practica masajului în România? 14. Care sunt direcţiile de cercetare ale ştiinţelor, disciplinelor şrtiinţifice şi practicilor care cercetează viul din diferite unghiuri ale cunoaşterii, având în vedere complexitatea fenomenelor? 15. Care sunt categoriile de metode şi tehnici complementare acceptate astăzi la nivel mondial? 16. Care a fost situaţia metodelor şi tehnicilor complementare în România în epoca comunistă şi după revoluţia din decembrie 1989?

13

Unitatea de studiu I.2. Definiţii După Adrian Ionescu (1992) "masajul este o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic sau curativo-profilactic". În urmă cu câteva zeci de ani, atunci când a fost formulată această definiţie, se considera că masajul este o "prelucrare", deoarece se acţionează din afara corpului, subiectul masat nu cheltuieşte energie şi nu i se cere o participare activă la efectuarea lui. Din acest punct de vedere, cercetările ulterioare, şi mai ales cele din ultima perioadă, dovedesc faptul că subiectul nu poate fi privit ca un "obiect" asupra căruia se acţionează. Astfel, situaţia intersubiectivă (relaţională) în care se află terapeutul şi subiectul în timpul aplicării masajului nu poate fi asimilabilă actului în sens unic, direcţionat doar de la cel ce dă la cel ce primeşte, de la un subiect care acţionează la un subiect pasiv, asupra căruia se acţionează. Această atitudine trasează limite abuziv restrictive şi minimizează participarea subiectului la actul terapeutic. "Conştient sau nu, subiectul răspunde gestului terapeutic, organismul său declanşând un număr foarte mare de acţiuni adaptative sau de înlăturare a perturbărilor. Pornind de la nivel muscular, masajul activează reactivitatea întregului sistem nervos; aceste stimulări determinate de masaj, stabilesc un continuu dialog cu centrii superiori, fenomen cu atât mai uimitor cu cât s-a dovedit că este şi foarte bine diferenţiat calitativ. Astfel, s-a constatat că receptorii au un fel de conştiinţă care poate frâna mesajele perturbatoare pentru centrii superiori, această posibilitate de triere a aferenţelor dovedind organizarea şi structurarea sistemului nervos central. Se poate vorbi, în acest context de o "trăire" a masajului, care presupune din partea subiectului o reacţie, reacţie care se declanşează având punct de plecare vârful ierarhic al reglării nervoase şi care urmăreşte o perfectă conştientizare a imaginii corporale. Dialogul astfel stabilit între cei doi protagonişti terapeut şi subiect - este un dialog fără cuvinte, dar real, prin simţuri, reacţii, în care aceştia sunt implicaţi în paralel, la fel de activ (din acest punct de vedere este greşită atitudinea unor terapeuţi care încurajează pseudosomnolenţa sau sporovăiala superficială)" (Mârza, D., 2005). Fie că urmăreşte examinarea/testarea sau terapia, atingerea terapeutică, în cadrul masajului, nu are sens decât în funcţie de răspunsul dat, răspuns care presupune un nou demers terapeutic, continuând în acest fel, într-un feed-back permanent. Dialogul masat-maseur se dezvoltă într-o lume a semnelor, reprezentată de caracteristicile suprafeţei de masat, puncte şi zone specifice de acţionare, implicarea maseurului şi reacţiile de răspuns ale subiectului, în care stabilirea unei interrelaţii între, bazată pe încredere reciprocă şi comunicare, este de o importanţă covârşitoare. Având în vedere toate aceste aspecte, definiţia pe care, în momentul de faţă, o considerăm a fi mai corectă este: "Masajul constă în aplicarea, manuală, mecanică sau electrică, metodică şi sistematică, a unor procedee specifice asupra părţilor moi ale corpului, în scop igienic (fiziologic), profilactic şi terapeutic-recuperator" (Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001). Aplicarea este "metodică", deoarece se desfăşoară după anumite principii şi reguli, are un început, o desfăşurare prealabilă şi un sfârşit. Procedeele fiind metodic selecţionate, îmbinate şi aplicate, ţinând cont de efectele posibil a fi obţinute şi de scopurile urmărite, se poate afirma că masajul este o activitate sistematic organizată. "Părţile moi ale corpului" asupra cărora se acţionează sunt: tegumentele (pielea, mucoasele), ţesuturile conjunctive subcutanate, muşchii, tendoanele, ligamentele, elementele articulare, vasele şi nervii, organele interne. Masajul se execută folosind o serie de acţiuni numite "procedee", specifice fiecărei metode. În cadrul fiecărui procedeu se diferenţiază o serie de tehnici de aplicare. Succesiune: metodă - procedee - tehnici. Aplicarea procedeelor de masaj se poate realiza "manual, mecanic sau electric". Aparatele mecanice sau electrice, foarte des folosite astăzi, nu pot înlocui - în nici un caz - mâna, singurul "instrument" care posedă calităţile necesare adaptării corecte şi permanente a gestului terapeutic în funcţie de reacţiile subiectului: mâna se mulează perfect pe regiunile masate în funcţie de relieful lor, are aproximativ aceeaşi temperatură cu tegumentele masate, "simte" exact gradarea şi dozarea intensităţii de acţionare, transmite energie, examinează în permanenţă şi 14

comunică - prin tehnica executată - cu organismul subiectului, oferindu-i exact ceea ce are nevoie. Încercând clarificarea denumirilor care circulă în ţara noastră pentru medicina alternativă, complementară şi nu numai, apelăm la dicţionar şi aflăm următoarele: Medicină – "ştiință care are ca obiect păstrarea și restabilirea sănătății și care studiază în acest scop procesele fizice, chimice și biologice ale vieții, structurile și funcțiile organismului, cauzele și mecanismele de producere a bolilor, precum și mijloacele de diagnosticare, tratare și prevenire a lor" (http://dexonline.ro, 2013). Alternativă – "posibilitate de a alege între două soluţii, situaţii etc., care se exclud; relaţie între două judecăţi în care, dacă o judecată este adevărată, cealaltă este neapărat falsă" (http://dexonline.ro, 2013). Complementar – "care completează, care prezintă un caracter complementar" (http://dexonline.ro, 2013). "Medicina alternativă (numită și medicină complementară sau medicină neconvențională constă în metode de diagnosticare si tratament care se află în afara medicinii convenționale" (http://ro.wikipedia.org/, 2013). Referindu-ne la terapiile alternative sau complementare, putem afirma că denumirea cea mai rezonabilă şi corectă ar fi de terapii complementare, deoarece alternativ înseamnă alegerea dintre mai multe posibilităţi şi idealul în zilele noastre este de unificare constructivă a tuturor tradiţiilor medicale, în aşa fel încât rezultatele lor să asigure în cel mai eficient mod sănătate omului. Spre deosebire de medicina alopată, care foloseşte drept remediu medicamentul, medicina complementară foloseşte în general remediile naturale, preluate din natură sau fiind considerate naturale deoarece restabilesc neinvaziv echilibrul intern al organismului şi prelucrate foarte puţin sau deloc. Din punct de vedere al medicinii holistice, "sănătatea este definită ca fiind echilibrul între influenţele morbide externe sau interne care afectează organismul şi structura sa şi mecanismele de vindecare care tind să corecteze aceste influenţe şi efectele lor, iar procesul de vindecare, ca fiind ansamblul mecanismelor puse în acţiune de organism pentru a se proteja şi a se apăra contra a ceea ce i-ar ameninţa existenţa" (Collinge, W., 1997). Medicina holistică se interesează de susţinerea procesului de vindecare, care este considerat ca fiind un proces înnăscut, înscris în codul genetic uman de la naştere. Medicina holistică este o vastă colecţie de teorii şi practici, cele mai multe foarte vechi, dar şi unele recente. Aşa cum am mai spus, se asistă, în ultima perioadă, la naşterea unor discipline care îmbină cunoştinţele de diagnostic şi protocoalele ştiinţifice de analiză ale medicinei occidentale, dar care aplică strategiile terapeutice ale terapiilor alternative. Este cazul a numeroase proiecte de cercetare privind medicina tradiţională chineză, homeopatia, naturopatia, psihoterapia, la care putem adăuga - fără teama de a greşi - şi kinetoterapia. Aceste discipline nu sunt caracterizate numai de originea biologică sau naturală a mijloacelor folosite, deoarece înţelegerea ştiinţifică a unei boli sau afecţiuni nu trece neapărat prin izolarea simptomelor, leziunilor, prezenţei viruşilor sau bacteriilor. Se înlocuiesc, mai curând, simptomele sau afecţiunile, în multiplele lor relaţii, cu sistemele care le-au produs. Bineînţeles că mediul exterior şi expunerea la factori precum microbii, viruşii sau bacteriile sunt luate în considerare, dar terapeutul pune accentul pe examinarea şi tratarea nivelelor morfologic, energetic şi psihologic al bolnavului.

Bibliografie pentru unitatea de studiu I.2. 1. Collinge, W., 1997, Cartea medicinei. Ghid complet de medicină complementară, Editura Lucman, Bucureşti 15

2. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 3. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 4. Marcu, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti 5. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 6. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 7. Mârza, D., 2005, Masaj antistres, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., Bucureşti

Rezumatul unităţii de studiu În decursul timpului, au existat preocupări pentru definirea noţiunii de masaj. Adrian Ionescu, cel care a scris primul curs de masaj din România, are meritul de a fi elaborat prima definiţie. Cercetările ulterioare însă, bazate pe noile descoperiri ale ştiinţei şi tehnicii, au făcut necesară modificarea şi completarea definiţiei clasice. Referindu-ne la terapiile alternative sau complementare, putem afirma că denumirea cea mai rezonabilă şi corectă ar fi de terapii complementare, deoarece alternativ înseamnă alegerea dintre mai multe posibilităţi şi idealul în zilele noastre este de unificare constructivă a tuturor tradiţiilor medicale, în aşa fel încât rezultatele lor să asigure în cel mai eficient mod sănătate omului.

Autoevaluare 1. Care este definiţia clasică a masajului, elaborată de Adrian Ionescu? 2. Realizaţi analiza critică a definiţiei clasice a masajului, prin prisma descoperirilor ulterioare. 3. Care este definiţia modernă a masajului? 4. Explicaţi termenii definiţiei moderne a masajului. 5. Explicaţi termenul de alternativ. 6. Explicaţi termenul de complementar. 7. Ce este medicina alternativă sau complementară? 8. Cum defineşte medicina holistică sănătatea şi procesul de vindecare?

Unitatea de studiu I.3. Obiectul de studiu, indicaţiile, contraindicaţiile şi limitele masajului şi ale tehnicilor complementare Masajul şi tehnicile complementare au un câmp de aplicaţie extra-medical, ocupându-se de menţinerea (eventual îmbunătăţirea) proprietăţilor funcţionale ale întregului organism la cote optime (masajul şi tehnicile complementare folosite în scop igienic/fiziologic) şi unul strict medical, ocupându-se de prevenirea apariţiei unor perturbări în funcţionalitatea organismului (masajul şi tehnicile complementare folosite în scop profilactic), tratarea - în paralel cu alte metode terapeutice - unor afecţiuni (masajul şi tehnicile complementare folosite în scop terapeutic) şi recuperarea posttraumatisme sau afecţiuni, prin înlăturarea sechelelor (masajul şi tehnicile complementare folosite în scop recuperator). Aşadar, "masajul şi tehnicile complementare au ca obiect de studiu omul şi modalităţile de acţionare prin intermediul cărora poate contribui la asigurarea unei stări de sănătate optime" (Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001). În general, masajul şi tehnicile complementare prezintă o gamă largă de indicaţii, dar au şi unele contraindicaţii, fie totale şi definitive, fie parţiale şi temporare, grupate în funcţie de localizarea lor pe ţesuturi şi organe. 16

Indicaţiile şi contraindicaţiile masajului şi ale tehnicilor complementare vor fi discutate detaliat la fiecare dintre metodele care vor fi studiate, acum amintind doar câteva cu caracter general. Astfel, contraindicaţiile totale şi definitive sunt relativ puţine, acestea fiind dictate de îmbolnăviri maligne grave, care s-ar putea înrăutăţi. Şi din acest punct de vedere însă, în ultima perioadă aria s-a restrâns, deoarece s-a constatat că există posibilităţi de acţionare, care nu dăunează ci, dimpotrivă - fără a trata afecţiunea - îşi aduc contribuţia la diminuarea unor simptome. Mai frecvente sunt contraindicaţiile temporare, care sunt determinate de unele îmbolnăviri sau tulburări uşoare şi trecătoare, masajul şi tehnicile complementare fiind indicate după vindecarea acestora. Dacă pornim de la ţesuturile superficiale, primele contraindicaţii ale masajului şi ale unor tehnici complementare sunt bolile de piele (de natură parazitară, inflamatorie, eczeme, erupţii, arsuri şi plăgi, tumori maligne etc.). Nici în cazul unor inflamaţii ale organelor nu sunt indicate masajul şi tehnicile complementare. În cazul bolilor infecto-contagioase, în hemoragii cerebrale etc. contraindicaţiile sunt totale. În hemoragii, boli de cord şi vase (cu caracter acut), boli acute ale sistemului respirator, ale aparatului digestiv, sistemului endocrin, contraindicaţiile sunt definitive sau temporare, în funcţie de particularităţile individuale ale bolnavului şi ale bolii. Chiar şi în unele dintre aceste situaţii, se poate acţiona cu tehnici speciale, la distanţă de regiunea sau organul afectate, putându-se obţine efecte pe cale reflexă. Mai ales o serie de metode din cadrul medicinii tradiţionale asiatice obţin efecte miraculoase în situaţiile în care masajul nu poate fi aplicat. Astazi, în cadrul şedinţelor de masaj şi, mai ales, de recuperare kinetoterapeutică, masajul clasic este completat de o serie de tehnici şi procedee din cadrul altor metode terapeutice, în spacial, naturiste şi fizicale. Rezultatele obţinute sunt, bineînţeles, în funcţie de tipul şi gravitatea afecţiunii tratate. Pentru subiecţii cu boli cronice grave, care prezintă afecţiuni morfologice, structurale, bineînţeles că nu se poate obţine decât o ameliorare parţială a stării lor. Pentru majoritatea subiecţilor care prezintă însă tulburări acute, cronice de tip funcţional, viscerale şi chiar somatice, se poate spera în vindecarea lor reală. Aşadar, nu este corect să se creadă şi să se afirme că toate afecţiunile pot fi tratate şi vindecate prin masaj şi tehnici complementare. În afara contraindicaţiilor, stabilite în urma experimentelor şi practicii îndelungate, kinetoterapeutul trebuie să admită faptul că masajul şi chiar şi tehnicile complementare au anumite limite şi, dacă nu obţine rezultatul aşteptat, să se orienteze spre alte metode. Eşecul terapeutic poate avea două cauze: aplicarea greşită a metodei sau aplicarea sa în cazul unei afecţiuni care nu prezintă indicaţii pentru această terapie. Problema poate fi rezolvată, în primul caz prin perfecţionarea continuă a tehnicilor de lucru, alegerea şi combinarea eficientă şi optimă a acestora, iar în al doilea caz prin conştientizarea faptului că nici o metodă terapeutică nu este perfectă şi că toate trebuie considerate şi folosite în relaţii de complementaritate (sintetizând adevăratele noţiuni de valoare ale fiecăreia, în funcţie de cazul concret). Se ştie că sarcina de a evalua şi difuza informaţia în legătură cu eficacitatea, limitele şi posibilităţile formelor de medicină nealopată (alternativă, complementară) este foarte complicată, deoarece practica medicală (ca şi cea kinetoterapeutică, de altfel) este mai degrabă o artă decât o ştiinţă. Întâlnirea dintre specialist şi pacient reprezintă de fapt o relaţie între două 17

fiinţe umane, fiecare cu propria-i sensibilitate, cu propriile speranţe, percepţii şi conştiinţă, datorită acestor variabile subiective, fiecare întâlnire fiind unică. Totuşi, ca şi medicina, kinetoterapia poate fi şi este o artă fundamentată ştiinţific, care funcţionează pe baza unor principii studiate ştiinţific. Succesul terapeutic, în medicina complementară, mizează pe reactivitatea şi forţele proprii ale organismului. Acum se admite, din ce în ce mai frecvent, că administrarea majorităţii medicamentelor de sinteză prezintă anumite grade de risc, putând produce boli iatrogene (iatros=medic; genoa=a produce), putând merge până la intoxicaţii grave sau până la apariţia altor afecţiuni. Pentru dobândirea vindecării există mai multe căi, dar trebuie să o alegem pe cea mai puţin vătămătoare. Organizaţia mondială a sănătăţii a luat o poziţie net favorabilă medicinei complementare, impunând ca orientare actuală optimă abordarea multiterapeutică în toate domeniile de patologie, terapeutul aplicând metoda care se pretează cel mai bine formei de boală sau tipului de bolnav care-i cere ajutorul. Alianţa între tradiţia convenţională şi cea complementară ne poate înlesni o viaţă mai armonioasă.

Bibliografie pentru unitatea de studiu I.3. 1. Cordun, M., 1992, Masaj tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Medicală, Bucureşti 2. Cordun, M., 1995, Masajul – Tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Tehnică, Bucureşti 3. Drăgan, I. şi colaboratorii, 1993, Masaj – Automasaj – Refacere – Recuperare, Editura Cucuteni, Bucureşti 4. Fozza, C., Nicolaescu, V., 1980, Gimnastica corectivă şi masaj, I.E.F.S., Bucureşti 5. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 6. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 7. Marcu, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti 8. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 9. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 10. Mârza, D., 1998, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău 11. Mârza, D., 2006, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 12. Mârza, D., 2006, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău 13. Porter, A., 1985, Le massage, Edit. Robert Laffont, Paris 14. Sidenco. E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 15. Zamora, E., 2009, Masajul medical – procedee, metodică, indicaţii terapeutice, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca

Rezumatul unităţii de studiu Obiectul de studiu al masajului şi tehnicilor complementare este omul şi modalităţile de acţionare prin intermediul cărora poate contribui la asigurarea unei stări de sănătate optime" (Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001). În general, masajul şi tehnicile complementare prezintă o gamă largă de indicaţii, dar au şi unele contraindicaţii, fie totale şi definitive, fie parţiale şi temporare, grupate în funcţie de localizarea lor pe ţesuturi şi organe. Nu este corect să se creadă şi să se afirme că toate afecţiunile pot fi tratate şi vindecate prin masaj şi tehnici complementare.

18

Eşecul terapeutic poate avea două cauze: aplicarea greşită a metodei sau aplicarea sa în cazul unei afecţiuni care nu prezintă indicaţii pentru această terapie.

Autoevaluare 1. 2. 3. 4.

Care este obiectul de studiu al masajului şi tehnicilor complementare? Care sunt contraindicaţiile totale şi definitive ale masajului şi tehnicilor complementare? Care sunt contraindicaţiile temporare ale masajului şi ale tehnicilor complementare? Care sunt posibilele cauze în cazul producerii unui eşec terapeutic?

Unitatea de studiu I.4. Locul masajului şi al tehnicilor complementare în cadrul kinetoterapiei Masajul şi tehnicile complementare sunt, alături de gimnastica medicală, mijloace de bază, specifice ale kinetoterapiei, putând fi considerate ca indispensabile din punct de vedere al aplicării unui tratament eficient. Luând în considerare "şedinţa de exercitare" din kinetoterapie, în care mijloacele se îmbină în vederea atingerii obiectivelor stabilite, aceste metode prezintă avantajul că pot fi folosite şi în cadrul aşa numitelor "secvenţe alternate" din programul complex recuperator (de exemplu, înainte, între, sau după exerciţiile de gimnastică medicală, este bine să se adauge efectul masajului şi al tehnicilor complementare asupra muşchilor, în scopul diminuării durerii, contracturilor musculare, a împrăştierii infiltratelor, a facilitării circulaţiei, sau chiar al stimulării contracţiei musculare). Această nouă modalitate de abordare a "şedinţei de exercitare" în kinetoterapie înlocuieşte concepţia convenţională, depăşită a alegerii mijloacelor pe baza ideii de "îmbinare - înlănţuită" a două tehnici cu aceeaşi esenţă. De asemenea, introducerea în programul complex kinetoterapeutic a unor şedinţe speciale de masaj şi tehnici complementare, folosind o singură metodă sau o combinaţie de metode sau procedee specifice preluate din fiecare dintre ele, selectate, asamblate şi aplicate în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, este recomandată în scopul sporirii efectelor terapeutice. Oricât de interesante ar fi unele dintre ele, terapeutul nu trebuie să se înconjoare de limite, privându-se de beneficiile altor metode. Acest lucru înlocuieşte spiritul creativ cu fidelitatea, poate fi util unui terapeut începător, nesigur, dar devine extrem de limitativ şi diminuează mult eficienţa, în cazul unui terapeut "cu vechime". Din cadrul unui program complex kinetoterapeutic nu trebuie să lipsească recomandările privind activitatea independentă a pacientului şi, din acest punct de vedere, în cazul masajului şi al tehnicilor complemenatre trebuie selectate cu grijă acele metode, procedee şi tehnici pe care pacientul le poate învăţa şi aplica eficient şi fără riscuri.

Bibliografie pentru unitatea de studiu I.4. 1. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 2. Marcu, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti 3. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 4. Mârza, D., 2006, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 19

5. Mârza, D., 2006, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău 6. Sidenco. E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 7. Zamora, E., 2009, Masajul medical – procedee, metodică, indicaţii terapeutice, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca

Rezumatul unităţii de studiu Masajul şi tehnicile complementare sunt, alături de gimnastica medicală, mijloace de bază, specifice ale kinetoterapiei, putând fi considerate ca indispensabile din punct de vedere al aplicării unui tratament eficient. Folosirea secvenţelor alternante în cadrul şedinţelor de exercitare din kinetoterapie trebuie să înlocuiască concepţia convenţională, depăşită a alegerii mijloacelor pe baza ideii de "îmbinare - înlănţuită" a două tehnici cu aceeaşi esenţă, acest mod de lucru ducând la creşterea eficienţei şi la scurtarea timpului în care se obţin rezultatele.

Autoevaluare 1. Care este locul masajului şi al tehnicilor complementare în cadrul kinetoterapiei? 2. Ce înseamnă secvenţe alternante în cadrul programelor de recuperare? 3. Care sunt avantajele folosirii secvenţelor alternante în cadrul programelor de kinetoterapie?

Unitatea de studiu I.5. Clasificarea metodelor şi formelor de masaj şi tehnici complementare CLASIFICAREA PRINCIPALELOR GRUPE DE METODE DE MASAJ (DE BAZĂ ŞI COMPLEMENTARE) Pornind de la denumirea disciplinei – Masaj şi tehnici complementare, clasificările întâlnite în diverse surse bibliografice pot da naştere la confuzii şi la o incorectă înţelegere. Ţinând cont de succesiunea metodă - procedee - tehnici, considerăm improprie denumirea de tehnici complementare dată de fapt unor metode particulare de masaj, care se pot asocia cu masajul clasic şi îi pot completa efectele în mod fericit. Din acest motiv, atunci când vom folosi termenul generic de masaj, ne vom referi la toate metodele, fie ele de bază sau complementare. Ca atare, poate că denumirea mai corectă a disciplinei ar fi Masaj şi metode complementare. Deci, pentru o mai bună înţelegere, pentru clarificarea diverselor terminologii care circulă, în momentul de faţă, în literatura de specialitate, cât şi pentru o eşalonare eficientă a materialului din punct de vedere didactic, metodele de masaj pot fi clasificate astfel (Mârza, D., 2002):  "Metode de bază: o Masajul clasic  Metode complementare: o Reflexologia:  Masajul reflex al ţesutului conjunctiv subcutanat 20

 Alte metode de masaj reflex o Metode speciale de masaj:  Masajul transversal profund  Sportmasajul  Masajul de drenaj limfatic  Alte metode speciale: Grossi, Vogler, criomasajul, hidromasajul etc. o Metode tradiţionale asiatice:  Reflexoterapia  Presopunctura  Punctoterapia  Shiatsu  Masajul energetic ş.a." În practică, clasificarea prezentată prezintă un foarte mare grad de relativitate, deoarece toate aceste metode, prin procedeele şi tehnicile cu care acţionează, se interferează, derivă unele din altele, diferenţele constând, de fapt, în modalităţile de acţionare - impuse de autorii fiecărei metode - şi în terminologia folosită. Scopul tuturor acestor metode nefiind altul decât păstrarea, îmbunătăţirea sau recuperarea stării de sănătate a omului, a omului privit din punct de vedere holistic (ca un întreg), este de la sine înţeles că, în activitatea practică, ele vor fi folosite singure sau în combinaţii cât mai eficiente, acest lucru hotărându-se în funcţie de scopul urmărit şi de caracteristicile individuale ale fiecărui subiect. Dacă ar fi să se facă referiri la fiecare grupă de metode de masaj în parte, inclusă în cadrul metodelor complementare, s-ar mai putea spune următoarele: "Reflexologia este ştiinţa care studiază reflexele corpului omenesc, iar masajul reflexogen îşi propune să analizeze principalele zone reflexogene ale organismului şi să găsească metode şi tehnici de influenţare benefică a acestora" (Mârza, D., 2006a). Reflexele sunt activităţi fundamentale ale sistemului nervos, prin care sunt reglate atât relaţiile existente între diferitele părţi ale organismului, cât şi cele dintre organism şi mediu. La începutul secolului nostru, doi medici englezi, Head şi Mackenzie, au descoperit la nivelul pielii, în anumite regiuni, în funcţie de afecţiune, zone sensibile sau chiar dureroase la palpare, interpretate a fi manifestări reflexe, la distanţă, ale unor organe bolnave. Primul medic care a intuit că stimularea acestor zone reflexogene, cu ajutorul masajului, poate fi folosită în scop terapeutic a fost Barczewski (1911), fiind astfel considerat unul dintre precursorii reflexoterapiei moderne, metodă cu ajutorul căreia se poate obţine, de la distanţă, influenţarea activităţii unor organe sau sisteme, în scopul ameliorării sau chiar vindecării unor suferinţe. Contribuţii de seamă la progresele înregistrate de reflexologie şi-au adus cercetători ca: Kohlrausch şi Dicke în Germania, Leprince în Franţa, Fitzgerald în SUA, Ingham în Suedia ş.a. Metodele speciale de masaj au apărut în decursul timpului, mai ales ca urmare a observaţiilor reieşite din experienţa practică a autorilor lor. În timpul desfăşurării profesiunii lor, diverşi practicieni au observat că o anumită modalitate de acţionare, mai mult sau mai puţin diferită faţă de cele cunoscute deja, a dat rezultate foarte bune într-o anumită grupă de afecţiuni. Experimentând şi structurând reguli precise de acţionare, bazate pe observaţiile efectuate în decursul timpului pe loturi mari de subiecţi, ei şi-au creat metode proprii, care de cele mai multe ori le poartă numele (Cyriax, Vogler, Grossi, Knap etc.) Metodele tradiţionale asiatice îşi trag sevele din timpuri străvechi, majoritatea lor avându-şi originile în urmă cu 4000 ani, chiar. Cele mai multe sunt de origine chineză, altele sunt de origine japoneză, dar toate au o fundamentare teoretică bazată pe aceleaşi principii: în corpul uman circulă, prin canale invizibile, energie vitală; scurgerea sa armonioasă determină o bună stare de sănătate, iar blocajele - care pot produc deficite sau excese de energie în unele zone ale corpului - determină boala. Stimularea, prin intermediul a diverse procedee şi tehnici specifice fiecărei metode, aplicată pe traseele meridianelor energetice, a unor ansambluri de meridiane (masajul energetic), pe anumite puncte situate pe aceste meridiane sau chiar în afara lor 21

(acupunctura, presopunctra, puncoterapia, shiatsu etc.), poate determina reechilibrarea scurgerii energiei prin corpul uman şi restabilirea stării de sănătate. În ultima perioadă, din ce în ce mai mulţi cercetători occidentali sunt preocupaţi de înţelegerea şi argumentarea ştiinţifică, din punct de vedere al tradiţiilor occidentale, a metodelor terapeutice orientale. Chiar dacă fundamentarea teoretică este prezentată şi susţinută de rezultatele obţinute în practică din ambele puncte de vedere (occidental şi oriental) foarte bine, se pare că mecanismele de bază nu sunt încă perfect înţelese, mai ales de către europeni şi, din acest motiv, unele dintre aceste metode sunt mai greu acceptate. Chinezii însă spun: Este mai bine să vindeci prosteşte decât să suferi ştiinţific şi, poate ar fi foarte bine dacă s-ar accepta de către întreaga lume medicală această idee, în condiţiile în care astăzi medicina alopată (clasică, convenţională) începe să nu mai facă faţă eficient situaţiilor care apar. CLASIFICĂRI ŞI CLARIFICĂRI ASUPRA TERAPIILOR NECONVENŢIONALE (COMPLEMENTARE SAU ALTERNATIVE) În general, pentru medicina holistică se foloseşte termenul de medicină neconvenţională ("neconvenţional – care nu este convenţional, care nu se supune convenţiilor; original; plin de naturaleţe. Medicină neconvenţională – care nu a fost impusă în cadrul medicinei clasice, alopate, convenţionale prin practică îndelungată" – http://ro.wikipedia.org/, 2013). Există însă şi astăzi o multitudine de termeni care circulă în legătură cu multitudinea de terapii neconvenţionale, care au fost reactualizate şi au început să se practice cu succes în toată lumea, ca şi diverse clasificări, care nu pot conduce decât la confuzii şi discuţii contradictorii. Analizând comparativ tabelele prezentate mai jos, se pot observa puncte de vedere diferite (şi asta luând în considerare doar două surse), în ceea ce priveşte clasificarea terapiilor neconvenţionale / alternative / complementare. De asemenea, se poate observa că, în majoritatea categoriilor sunt incluse o serie de mijloace pe care Kinetoterapia, Fizioterapia şi chiar Psihoterapia le folosesc ca şi terapii clasice (deci nu ar putea fi trecute pe lista celor nealopate, neconvenţionale, alternative sau complementare). Realitatea este că trăim într-o lume care pune preţ pe descoperirile ştiinţifice solide. Bazele metodei ştiinţifice sunt îndoiala şi investigaţia. Standardul practicii ştiinţifice este, bineînţeles, laboriosul experiment clinic orientat pe metodele double-blind şi placebo, acestea fiind însă metode complicate şi ineficiente în cazul practicilor care caută să abordeze organismul ca întreg şi nu numai o boală sau un simptom al acesteia. Andrew Weil, doctor în medicină, directorul Programului de Medicină Integrativă de la Facultatea de Medicină a Universităţii Arizona, în cartea sa Vindecarea spontană (citat de Mârza, D., 2006b), propune ca "instruirea medicală şi paramedicală să fie revizuită în aşa fel încât studenţii să înveţe metodele neconvenţionale, alternative ale ştiinţei şi sănătăţii, să studieze puterea de autovindecare a naturii şi să fie încurajaţi în a face din pacienţi modele de sănătate". Carole Dumais (citată de Mârza, D., 2006b), osteopată şi acupunctoare, în încercarea de a caracteriza terapiile alternative, spunea: "Nu se tratează boli, ci fiinţe umane, asta este specificitatea acestor metode. Se studiază organismul viu în ceea ce exprimă el, nu patologiile. Specialiştii au o formaţie în semiologie pentru a cunoaşte bolile, dar nu au o formaţie în patologie". Afirmaţiile sale sunt adevărate până la un anumit punct, deoarece studierea multora dintre aceste terapii a început să se realizeze în cadrul învăţământului superior, viitorii terapeuţi primind şi foarte multe noţiuni de patologie, ceea ce demonstrează, din nou, îmbinarea modernului cu tradiţionalul. Tabel nr. 1. Clasificarea terapiilor neconvenţionale / complementare (Conferinţa Naţională de Terapii Complementare, Arad, 1997) Nr. crt. 1. 22

CATEGORIA

SUBCATEGORIA

Sisteme alternative de

Acupunctura, Ayurveda, Practici de tratament ecologice,

Practici holistice, Homeopatie, Practici tradiţionale româneşti, Produse naturale, Practici tradiţionale orientale Tratamente cu lumină albastră şi cu iluminare artificială, Aplicaţii Electroacupunctură, Câmpuri electromagnetice, Aparate de bioelectromagnetice electrostimulare şi stimulare neuromagnetică, Terapie cu câmp magnetic, Spectroscopie magnetorezonantă Schimbări ale stilului de viaţă, Dietă, Suplimente nutriţionale, Dietă, nutriţie, stil de viaţă Terapie Gerson, Macrobiotică, Megavitamine, Vegetarianism Aromoterapie, Terapie herbală chinezească, Extract Ginkgo Practici herbaliste Biloba, Rizom de Ginger, Rădăcină de Ginseng, Fitoterapie Acupresură, Tehnica Alexander, Terapie cu biocâmp, Chiropractică, Kinesiologie aplicată, Terapie prin masaj, Vindecare manuală Osteopatie, Reflexologie, Rolfing, Atingere terapeutică, Terapia zonelor Terapia prin artă, Terapia comportamentală, Biofeedback, Terapia prin dans, Practici energetice, Terapia prin umor, Interacţiunea minte - corp Hipnoterapie, Terapie prin imagini / vizualizare, Meditaţie, Psihoterapie, Tehnici de relaxare, Terapii prin sunet şi muzică, Grupuri de sprijin, Yoga Agenţi antioxidanţi, Antineoplastoni, Polen de albine, Tratamente farmacologice Tratament celular, Terapie celulară, Terapii de creştere a şi biologice imunităţii, Terapii metabolice, Agenţi oxidanţi (ozon, hidrogen, peroxid) practică medicală

2. 3. 4. 5.

6.

7.

Tabel nr. 2. Metodele terapeutice ale tradiţiilor de medicină neconvenţională / alternativă (după Collinge, W., 1997) METODE VEGETALE NUTRITIVE

ŞI METODE ENERGETICE Acupunctură, Moxibustie, Acupresură, Tai Chi, Chi Kung

Medicina chineză

METODE SOMATICE

Acupresură, Alte tipuri de masaj oriental, Plante chinezeşti, Chi Kung, Dietă Tai Chi

patieHomeo- Ayur-veda

TRADIŢIA

Masaj, Pranayama, Yoga

Plante Ayurvedice, Dietă

Pranayama, Masaj, Meditaţie

Nimic

Nimic

Tratamente homeopatice

23

Medicina naturistă Chiro- Osteo-patia Medicina psihosomatică practica

Terapii prin manipulare, Masaj şi Bodywork, Hidroterapia

Medicina vegetală orientală şi Poate folosi metode din occidentală, alte tradiţii Dietă

Exerciţii Yoga, Chi Kung, Tai Chi şi altele

Reprezentare mentală, Bio-feedback, Relaxare, Meditaţie, Dietă (direcţii împrumutate din Terapia prin respiraţie, alte tradiţii) Chi Kung, Tai Chi, Instruire autogenă, Hipnoză, Psihoterapie

Manipularea osteopatică a Depinde de instruirea tuturor oaselor, ţesuturilor şi scopurile specialistului organelor trupului

şi Depinde de instruirea şi scopurile specialistului

Manipularea chiropractică a Depinde de instruirea sistemului osos şi tisular scopurile specialistului

şi Depinde de instruirea şi scopurile specialistului

Terapia prin Masaj şi Bodywork

Tradiţional european, Occidental contemporan, Structural, Metode energetice Funcţional, Nimic Bobywork (orientale şi Integrarea mişcării, neorientale) Oriental, Energetic (Neoriental), Alte metode Din tabelul nr. 2 interesându-ne în primul rând Terapia prin masaj şi Bodywork, citez în continuare, efectele acestor terapii (Collinge, W., 1997):  "Stimularea circulaţiei sanguine şi limfatice  Eliminarea toxinelor  Eliminarea tensiunii psihice şi fizice  Armonizarea interdependenţei dintre structura şi funcţiile corporale  Îmbunătăţirea funcţionalităţii tuturor sistemelor organismului  Menţinerea sau refacerea integrităţii psihosomatice  Reducerea efectelor stresului asupra organismului  Reechilibrarea energetică a organismului" Mecanismele prin care se obţin aceste efecte sunt considerate a fi următoarele (Collinge, W., 1997):  "Starea de sănătate este dependentă de buna circulaţie a sângelui. Tensiunile acumulate în muşchi sau ţesuturi pot împiedica circulaţia, determinând o nutriţie deficientă şi acumularea de toxine la nivel tisular. Acest lucru poate determina apariţia disfuncţiilor, a bolilor, accidentelor sau încetinirea procesului de vindecare. Prin masaj circulaţia sanguină poate fi stimulată.  Sistemul limfatic este aproape tot atât de întins ca şi cel sanguin. Circulaţia limfei are un rol cheie în eliminarea toxinelor, a substanţelor consumate şi a agenţilor patogeni din

24



trup. Prin masaj, sistemul limfatic îşi poate îmbunătăţi funcţionalitatea, în special în situaţiile în care aceasta este afectată de leziuni sau intervenţii chirurgicale. Există influenţe pasihosomatice, când stările psihice afectează fizicul şi influenţe somatopsihice, când starea fizică afectează psihicul. Schimbările intervenite în cadrul uneia pot determina schimbări şi la nivelul celeilalte. Prin masaj se poate menţine sau restabili integritatea psihosomatică".

CRITERII DE CLASIFICARE ŞI CLASIFICAREA FORMELOR DE MASAJ ŞI TEHNICI COMPLEMENTARE Formele în care se poate aplica masajul clasic şi tehnicile complementare se clasifică astfel (Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001):  "După scopul urmărit: - igienic (fiziologic) - profilactic - terapeutic/recuperator - specific activităţii sportive  După mijlocul cu care se realizează: - manual - mecanic - electric  După întinderea suprafeţei pe care se efectuează: - general: extins sau redus - parţial - regional - local - segmentar  După profunzimea la care acţionează: - superficial - profund  După mediul folosit: - umed: - cu soluţii, unguente sau în apă - uscat: - cu pulberi" Scopul tuturor acestor metode şi forme de masaj şi tehnici complementare nefiind altul decât păstrarea, îmbunătăţirea sau recuperarea stării de sănătate a omului, a omului privit din punct de vedere holistic (ca un întreg), este de la sine înţeles că, în activitatea practică, ele vor fi folosite singure sau în combinaţii cât mai eficiente, acest lucru hotărându-se în funcţie de scopul urmărit şi de caracteristicile individuale ale fiecărui subiect.

Bibliografie pentru unitatea de studiu I.5. 1. Bossy, J., 1980, Bases fondamentales de la massothérapie réflexe, Maloine édit., Paris 2. Colecţia revistei CAHIERS DE KINÉSITHÉRAPIE, (1994-2013) revue d'enseignement postscolaire et documentation technique, MALOINE S.A. éditeur, Paris 3. Colecţia revistei KINÉSITHÉRAPIE SCIENTIFIQUE, (1994-2013) revue éditée par la Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris 4. Collinge, W., 1997, Cartea medicinei. Ghid complet de medicină complementară, Editura Lucman, Bucureşti 5. Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), éditions Techniques S.A., Paris 6. Mârza, D., 1998b, Reflexologia în kinetoterapie, Editura Symbol, Bacău 7. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 25

8. Mârza, D., 2002, Masaj terapeutic, Editura Plumb, Bacău 9. Mârza, D., 2006a, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 10. Metode terapeutice tradiţionale chineze. Ghid practic, 1992, Societatea informaţia, Bucureşti 11. Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001, Masoterapie: masaj şi tehnici complementare, Ed. A 2-a revăzută şi completată, Edit. Orizonturi universitare, Timişoara 12. Porter, A., 1985, Le massage, Edit. Robert Laffont, Paris 13. Samuel, J., 1974, Le massage - în Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris 14. Sidenco. E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 15. Yahiro, Y., 1998, Keiraku Shiatsu – el masaje zen, Oceano Ibis Ediciones, S.A., Spania 16. http://ro.wikipedia.org/

Rezumatul unităţii de studiu Pe teritoriul ţării noastre metodele de masaj se clasifică în metode de bază (masajul clasic) şi metode complementare (Reflexologia, Metode speciale de masaj şi Metode tradiţionale asiatice). Nu există încă un consens în ceea ce priveşte denumirea terapiilor care nu fac parte din categoria celor convenţionale, alopate, pentru acestea folosindu-se termeni ca: neconvenţional, alternativ, complementar. De asemenea, clasificările acestora sunt diferite în diferite părţi ale lumii. Formele de masaj se clasifică în funcţie de următoarele criterii: după scopul urmărit, după mijlocul cu care se realizează, după întinderea suprafeţei pe care se acţionează, după profunzimea la care se acţionează şi după mediul folosit.

Autoevaluare 1. Care este clasificarea metodelor de masaj în ţara noastră? 2. Ce înseamnă şi în ce constă Reflexologia? 3. Ce înseamnă şi în ce constau metodele speciale de masaj? 4. Ce înseamnă şi pe ce principii se bazează metodele terapeutice tradiţionale asiatice? 5. Care este, în zilele noastre, situaţia clasificărilor terapiilor neconvenţionale? 6. Care sunt efectele Terapiilor prin masaj şi Bodywork? 7. Care sunt mecanismele prin care se obţin efectele terapiilor prin masaj şi Bodywork? 8. Cum se clasifică formele de masaj după scopul urmărit? 9. Cum se clasifică formele de masaj după mijlocul cu care se realizează? 10. Cum se clasifică formele de masaj după întinderea suprafeţei pe care se acţionează? 11. Cum se clasifică formele de masaj după profunzimea la care se acţionează? 12. Cum se clasifică formele de masaj după mediul folosit?

Unitatea de studiu I.6. Condiţii de bază materială pentru aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare. Cadrele de specialitate CONDIŢII DE BAZĂ MATERIALĂ PENTRU APLICAREA MASAJULUI ŞI A TEHNICILOR COMPLEMENTARE Masajul şi tehnicile complementare se practică, de preferinţă, într-o încăpere specială, numită sală sau cabinet de masaj. Acest cabinet se poate amenaja într-o singură sală mai mică sau într-o sală mare, prin împărţirea sa în boxe mai mici, separate perin paravane sau draperii. Pe lângă acest cabinet de masaj, ideal ar fi să existe o sală de aşteptare, o sală de duşuri, toaletă şi o sală de odihnă după aplicarea tratamentului. 26

   

Cabinetul de masaj trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie suficient de spaţios, luminos, bine aerisit şi călduros (temperatura optimă pentru masaj fiind de aprox. 18-200); să prezinte posibilităţi de întreţinere a unei igiene perfecte: pereţi placaţi cu faianţă sau vopsiţi în ulei, podea acoperită cu gresie sau linoleum, pentru a putea fi curăţate şi dezinfectate cât mai uşor; să fie prevăzută cu instalaţie de apă curentă; să aibă mobilierul strict necesar: o banchetă de masaj (de preferinţă cu posibilităţi de reglare a poziţiei şi înălţimii); o saltele speciale pentru masaj; o scaun pentru maseur; o dulap pentru diverse materiale ajutătoare (aparate, unguente etc.); o masă sau birou pentru documente.

CADRELE DE SPECIALITATE "Terapeutul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii specifice (Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001):  să fie sănătos, armonios dezvoltat, rezistent la oboseală, prin menţinerea şi dezvoltarea permanentă a calităţilor motrice de bază, psihice şi intelectuale, printr-un regim corect de viaţă şi muncă. El va evita muncile fizice grele şi chiar sporturile ce obosesc excesiv şi activităţile care pot înăspri sau leza mâinile;  să-şi însuşească foarte bine tehnicile de acţionare specifice fiecărui procedeu din cadrul fiecărei metode;  să posede o foarte bună coordonare şi abilitate manuală, întreţinută prin exerciţii specifice executate zilnic;  mâinile trebuie să fie cât mai largi, cărnoase, cu pielea caldă, moale, uscată şi netedă, cu degete suple şi abile;  să aibă un simţ tactil foarte bine dezvoltat, auz fin şi vedere bună;  să posede aptitudini psihice deosebite;  să-şi dezvolte la maximum toate simţurile care îi oferă terapeutului posibilităţi extinse de examinare, tratare, percepere a reacţiilor determinate, comunicare;  să aibă foarte bune cunoştinţe de anatomie, biomecanică, fiziologie, simptomatologie;  să aibă simţ de autoconservare, pentru a-şi putea doza corespunzător efortul în vederea desfăşurării întregii activităţii în condiţii egale de eficienţă; Pentru aceasta el va trebui să cunoască execuţia corectă a procedeelor şi tehnicilor de masaj, să lucreze cu calm şi fără grabă, să facă mici pauze în care să-şi relaxeze membrele superioare (după fiecare regiune masată, după fiecare pacient sau la fiecare oră de lucru), să-şi însuşească şi să practice tehnici de relaxare;  să cunoască şi să respecte principiile moralităţii şi etica profesională;  să demonstreze dragoste faţă de semeni, altruism, capacitate de înţelegere a legăturilor între corp - minte - suflet, să aibă dorinţa permanentă de a se cunoaşte cu adevărat pe sine şi pe cei din jur, pentru a-şi asigura sieşi echilibrul şi pentru a putea ajuta orice persoană indiferent de sex, vârstă, rasă, religie, pătură socială etc. 27



să aibă pasiune pentru profesiunea sa, încredere în potenţialul major al acestei profesiuni de a influenţa benefic omul pe toate planurile: fizic, psihic, energetic etc.  să aibă disponibilitate de a-şi practica profesiunea din dorinţa de a ajuta şi nu, în primul rând, din dorinţa de a obţine câştiguri materiale substanţiale. Fără ca aceste condiţii să fie întrunite, kinetoterapeutul devine doar un simplu executant al unor tehnici învăţate mai mult sau mai puţin corect, lipsit de adevărata calitate umană care se cere pentru practicarea acestei profesiuni.". Pentru profesiunea de maseur nu sunt indicate persoanele:  cu deficienţe fizice, organice sau psihice;  cu asimetrii faciale, defecte ale nasului, gurii, deformaţii ale capului şi deficienţe motrice;  cu boli ale aparatului respirator, cardio-vascular, digestiv şi renal;  cu hiperhidroză palmară sau cu boli de piele; maseurii îşi vor întrerupe activitatea în perioadele în care mâinile lor prezintă leziuni sau alte afecţiuni, până la vindecarea lor completă.

Bibliografie pentru unitatea de studiu I.6. 1. Basmajian, J.V. (ed.), 1985, Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 2. De Lisa J. ş.a., 1988, Rehabilitation Medicine (principles and practice) – third edition, Lippincot-Raven Publishers, Philadelphia 3. Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), éditions Techniques S.A., Paris 4. Fozza, C., Nicolaescu, V., 1980, Gimnastica corectivă şi masaj, I.E.F.S., Bucureşti 5. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 6. Hollis, M., 1987, Massage for Therapists, Blackwell, Oxford, England 7. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 8. Marcu, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti 9. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 10. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 11. Samuel, J., 1974, Le massage - în Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris 12. Sanri, T., 2001, Masajul japonez, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 13. Sidenco. E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 14. Zamora, E., 2009, Masajul medical – procedee, metodică, indicaţii terapeutice, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca

Rezumatul unităţii de studiu Există o serie de cerinţe minimale care se referă la spaţiile în care se poate aplica masajul. În cazul în care masajul se practică în alte încăperi decât cabinetul de masaj, condiţiile de igienă şi temperatură trebuie respectate obligatoriu. Atunci când se lucrează cu omul şi, mai ales, cu omul aflat în suferinţă şi în contact direct cu corpul acestuia, este absolut necesar ca terapeuţii să îndeplinească o serie de cerinţe, atât 28

pentru a se asigura eficienţa intervenţiei, cât şi pentru a se asigura respectarea unor deziderate deontologice. De asemenea, trebuie subliniat faptul că, specialiştii în aplicarea masajului trebuie să aibă o bună stare de sănătate.

Autoevaluare 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Care sunt condiţiile pentru folosirea unei săli mari în vederea aplicării masajului? Care sunt anexele recomandate pentru funcţionarea unui cabinet de masaj? Care este temperatura optimă din încăpere pentru aplicarea masajului? Care sunt condiţiile pentru asigurarea unei igiene perfecte în cabinetul de masaj? Care este mobilierul minim necesar pentru funcţionarea unui cabinet de masaj? Care sunt cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească specialistul în aplicarea masajului? Care sunt categoriile de persoane cărora nu le este indicată practicarea profesiunii de masseur?

Unitatea de studiu I.7. Reguli pentru aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare. Mijloace ajutătoare REGULI DE IGIENĂ  Privind maseurul: o igiena strictă a echipamentului de lucru (fără a omite aspectul estetic); o igiena şi estetica capului şi mâinilor maseurului: o cap: pieptănătura, spălatul dinţilor etc. o mâini: sănătoase, curate, cu unghiile tăiate foarte scurt şi bine pilite; înainte de aplica masaj unui pacient, mâinile trebuie obligatoriu spălate şi încălzite; o nu va folosi deodorante, parfumuri şi creme puternic mirositoare, care l-ar putea deranja pe pacient; o ideal este să nu se fumeze în timpul programului, sau dacă acest lucru nu se poate, să nu se fumeze în sala de masaj şi după aceea să se spele pe dinţi, pentru a îndepărta mirosul; o nu se consumă băuturi alcoolice în timpul programului.  Privind subiectul: o respectarea unei igiene corecte a corpului şi îmbrăcăminţii; o golirea, înainte de aplicarea masajului, a vezicii urinare şi, dacă este posibil, a colonului; o se recomandă ca subiectul să-şi aducă un prosop mare sau un cerşaf pe care să-l aşeze pe bancheta de masaj peste cel existent.  Privind aplicarea masajului: o masajul igienic (fiziologic) se recomandă să se aplice în cursul dimineţii, cel terapeutic putând să fie aplicat şi pe parcursul zilei dar obligatoriu la un interval de 2-3 ore înainte sau după servirea mesei şi în aşa fel încât şedinţa de masaj să se încheie cu cel puţin 1/2 oră înaintea mesei următoare. REGULI METODICE  În timpul şedinţelor de masaj, subiectul trebuie să aibă o poziţie cât mai confortabilă, să-şi relaxeze muscularura şi să evite încordarea fizică şi psihică; 29

 











30

Poziţiile cele mai relaxatoare pentru subiect sunt: decubit (culcat) şi culcat-rezemat, cu membrele superioare şi inferioare uşor flectate, ele asigurând corpului suprafaţă mare de sprijin şi facilitând relaxarea musculară şi respiraţia; Maseurul trebuie să lucreze din poziţii cât mai favorabile şi cât mai puţin obositoare. Poate lucra fie din aşezat pe un scaun a cărui înălţime se va adapta în funcţie de înălţimea banchetei sau în funcţie de tehnicile aplicate; pentru a nu-şi obosi foarte repede membrele superioare se recomandă lucrul cu mâinile sub nivelul umerilor; înainte de aplicarea masajului, terapeutul trebuie să-şi pregătească mâinile şi să-şi încălzească articulaţiile, pentru a nu le suprasolicita brusc şi pentru a preveni afectarea lor în timp (Figura 2). Masajul va începe cu procedee simple, uşoare, suple, cu caracter de testare/examinare şi pregătitor, care vor progresa încet ca amplitudine şi ritm, până la atingerea intensităţii necesare, după care va începe să scadă treptat, şedinţa încheindu-se cu procedee şi tehnici lungi şi liniştitoare. Această curbă a intensităţii de aplicare a procedeelor şi tehnicilor de masaj se repetă pe fiecare regiune sau segment în parte; Intensitatea, ritmul şi numărul de repetări a procedeelor şi tehnicilor de masaj depind atât de scopul urmărit cât şi de sensibilitatea celui masat. Apariţia unor "jene" locale, a durerii, contracturii sau a unor semne de nelinişte şi încordare la subiect, denotă o tehnică defectuoasă sau existenţa unor afecţiuni care, de fapt, sunt contraindicate pentru aplicarea masajului; Durata şedinţei de masaj poate varia, în primul rând după necesităţi dar şi după preferinţe. Uneori sunt mai agreate procedeele aplicate cu tehnici lente şi uşoare, care prelungesc durata masajului şi au efect calmant, liniştitor, alteori se preferă procedeele aplicate cu tehnici scurte, vii, executate cu intensitate crescută, care scurtează durata şedinţei de masaj şi au efect stimulator, excitant; După şedinţele de masaj lungi, cu efect calmant, relaxator, se recomandă un repaus pentru menţinerea efectului, de la câteva minute până la 1/2 oră şi chiar mai mult; după şedinţele de masaj cu efect stimulator, se recomandă executarea unor exerciţii fizice de înviorare asociate cu exerciţii de respiraţie. Efectele unei şedinţe de masaj se pot resimţi chiar din timpul acesteia sau imediat după, dar slăbesc şi chiar dispar după câteva ore. Din acest motiv, pentru menţinerea efectelor obţinute, se recomandă: o în scop terapeutic se efectuează 1-2 serii a câte 10-12 şedinţe de masaj; o când se recomandă continuarea masajului şi peste aceste limite, el poate fi reluat după o pauză de câteva zile sau săptămâni; o spre sfârşitul tratamentului, în funcţie de posibilităţi, şedinţele de masaj vor fi treptat rărite şi, eventual, înlocuite cu şedinţe de automasaj; o întregul tratament este bine să fie aplicat de acelaşi terapeut; o în cazul în care asupra unui subiect lucrează doi terapeuţi în acelaşi timp, ei vor trebui să-şi coreleze acţiunile, executând procedeele simultan, simetric, cu aceeaşi tehnică, în acelaşi timp, cu aceeaşi amplitudine, intensitate şi ritm, în acelaşi sens. Excepţiile sunt foarte rare şi se referă la tehnici speciale de masaj, în situaţii speciale.

Figura 2. Set de exerciţii pentru încălzirea articulaţiilor de la nivelul pumnilor şi mâinilor, înainte de aplicarea masajului (Zamora, E., 2009)

MIJLOACE AJUTĂTOARE În decursul timpului, din dorinţa de a proteja terapeutul, s-au inventat şi folosit şi o serie de aparate, la început mecanice, acestea fiind treptat înlocuite cu cele electrice şi/sau electronice. Dintre acestea, efectele benefice ale unora nu trebuie neglijate. Astfel:  Aparate de masaj pneumatice, construite pe pricipiul manşoanelor gonflabile, de diverse forme şi mărimi, mergând de la manşoane mici, pentru membrele superioare, până la adevărate costume gonflabile, care se folosesc pentru întregul corp. Compresiunea care se obţine în momentul punerii lor în acţiune, are efectele unei presiuni locale, pe suprafaţă mai mare, pe care mâna nu o poate realiza la fel de eficient.  Aparate de percuţie, sunt folosite mai ales pentru stimularea sensibilităţii superficiale şi profunde, datorită ritmicităţii şi ritmului de acţionare necesar în acest scop, greu de obţinut prin execuţie manuală, fără a plăti cu preţul unei oboseli mari.  Aparate care funcţionează pe bază de vibraţii, de diverse forme şi mărimi, construite special pentru diverse regiuni ale corpului sau întrunind calităţile necesare pentru a se putea acţiona pe mai multe, sunt folosite deoarece regularitatea şi amplitudinea vibraţiilor obţinute cu ele este superioară celei obţinute manual. Gama acestor aparate este cuprinsă între aparate vibratoare mici, acţionate cu mâna (eventual fixate pe mâna terapeutului), la fotolii, perne vibratoare, până la mese vibratoare, cu posibilităţi de realizare a vibraţiilor (cu efect relaxator) asupra întregului corp. Aparatele de infra-sunete şi ultra-sunete, fac parte tot din gama acestor vibratoare. 31



Aparate pentru detectarea punctelor de presopunctură (care prin specificitatea lor permit receptarea unei rezistenţe electrice la nivelul pielii mai scăzute), care, pe baza unor impulsuri electrice sunt prevăzute şi cu posibilităţi de acţionare asupra acestora (de tip "Acutherapy"). De asemenea, în practica masajului se folosesc o serie de ingrediente, care pot fi împărţite în două categorii:  unele care se folosesc doar din punct de vedere mecanic, pentru a facilita alunecarea mâinii pe tegumente, de genul talc, uleiuri, creme  altele, folosite în scop terapeutic, de genul alifiilor care conţin substanţe cu efect farmacologic. După părerea noastră, însă, substanţele interpuse alterează perceperea palpatorie şi, ca atare diminuează posibilitatea reglării eficiente a actului terapeutic şi, din acest motiv, recomandăm - pe cât posibil - evitarea folosirii lor. În ceea ce priveşte alifiile folosite în scop terapeutic, cu toate că masajul facilitează transferul cutanat prin creşterea permeabilităţii pielii, din aceleaşi motive, recomandăm aplicarea lor la sfârşitul şedinţei.

Bibliografie pentru unitatea de studiu I.7. 1. De Lisa J. ş.a., 1988, Rehabilitation Medicine (principles and practice) – third edition, Lippincot-Raven Publishers, Philadelphia 2. Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), éditions Techniques S.A., Paris 3. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 4. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 5. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 6. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 7. Samuel, J., 1974, Le massage - în Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris 8. Sidenco. E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 9. Zamora, E., 2009, Masajul medical – procedee, metodică, indicaţii terapeutice, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca

Rezumatul unităţii de studiu Regulile pentru aplicarea masajului se împart în reguli de igienă şi reguli metodice. Regulile de igienă privesc maseurul, subiectul care beneficiază de masaj şi însăşi aplicarea masajului. Regulile metodice se referă la poziţiile subiectului şi ale maseurului, la succesiunea procedeelor şi tehnicilor în cadrul unei şedinţe de masaj, la dozarea intensităţii şi numărului de repetări a procedeelor şi tehnicilor de masaj, la durata şedinţei de masaj şi la modul efectiv de administrare a programelor de masaj (posologie, frecvenţă etc.). Mijloacele ajutătoare sunt cele care facilitează aplicarea unor procedee şi/sau tehnici mai greu de realizat manual sau foarte obositoare pentru maseur. În zilele noastre, există o multitudine de aparate (mai mari sau mai mici) care sunt recomandate pentru aplicarea masajului. Majoritatea însă nu funcţionează decât pe principiul percuţiilor sau a vibraţiilor (la care se mai asociază uneori razele infraroşii, căldura etc.), astfel că ele nu pot înlocui în totalitate mâna maseurului. 32

Ingredientele care pot fi folosite în aplicarea masajului au rolul de a facilita alunecarea sau au efecte terapeutice, însă este obligatoriu ca înainte de a fi folosite să se testeze toleranţa subiectului şi a maseurului la produsul respectiv.

Autoevaluare 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Care sunt regulile de igienă pe care trebuie să le respecte maseurul? Care sunt regulile de igienă pe care trebuie să le respecte subiectul? Care sunt regulile de aplicare a masajului igienic şi a celui terapeutic? Care sunt regulile privitoare la poziţiile în care trebuie aşezat subiectul? Care sunt regulile privitoare la poziţiile pe care le poate adopta maseurul? Cum se asigură, în cadrul şedinţei de masaj, progresivitatea în aplicarea procedeelor şi tehnicilor? 7. Cum se reglează intensitatea şi numărul de repetări a procedeelor şi tehnicilor în cadrul şedinţei de masaj? 8. Ce se recomandă să facă subiectul după o şedinţă de masaj relaxator şi ce după o şedinţă de masaj stimulativ? 9. Care este principiul pe baza căruia funcţionează aparatele de masaj pneumatice? 10. În ce scopuri sunt folosite aparatele de percuţie? 11. Care este motivul pentru care se recomandă folosirea aparatelor care funcţionează pe bază de vibraţii? 12. Care sunt categoriile de ingrediente care se pot folosi în aplicarea masajului?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I 1. Pentru etimologia cuvântului "masaj", s-au propus următorii termeni: a. massein b. massor c. massesch d. massare e. massage 2. În lucrările scrise, pentru prima dată, termenul de masaj a fost folosit în anul: a. 1810 b. 1813 c. 1830 3. În lucrările scrise, pentru prima dată, termenul de masaj a fost folosit de către: a. Lepage, în lucrarea Cercetări istorice asupra medicinei chineze b. Hyeronimus Mercurialis, în lucrarea De arte gymnastica c. Theodora Atanasiu, în lucrarea Masajul practic şi teoretic, general şi parţial 4. Părintele gimnasticii medicale şi masajului a fost: a. Hippocrate b. Galenus c. Avicena 33

d. Herodicus din Lentini 5. În România, primul curs de masaj scris a fost elaborat de: a. Helmagiu în 1889 b. Adrian Ionescu în 1940 c. Manga în 1885 6. Completaţi definiţia clasică a masajului cu cuvintele care lipsesc: Masajul este …………………………………………… a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni …………………………………………….., în scop ……………………………… sau ……………………………………………….. 7. Completaţi definiţia modernă a masajului cu cuvintele care lipsesc: Masajul constă în ………………………………………, manuală, mecanică sau ………………………………….., metodică şi …………………………………………….., a unor procedee specifice asupra părţilor moi ale corpului, în scop igienic (fiziologic), ………………………………………….. şi terapeutic-recuperator 8. Obiectul de studiu al masajului este: a. menţinerea proprietăţilor funcţionale ale organismului b. omul şi modalităţile de acţionare prin intermediul cărora poate contribui la asigurarea unei stări de sănătate optime c. prevenirea apariţiei unor perturbări în funcţionalitatea organismului d. tratarea unor afecţiuni 9. Contraindicaţiile totale şi definitive ale masajului sunt determinate de: a. unele îmbolnăviri sau tulburări uşoare sau trecătoare b. îmbolnăviri maligne grave 10. Eşecul terapeutic poate avea următoarele cauze: a. aplicarea greşită a metodei b. aplicarea sa în cazul unei afecţiuni care nu prezintă indicaţii pentru această terapie c. lipsa de forţă şi mobilitate a mâinilor maseurului 11. În kinetoterapie masajul se foloseşte: a. în cadrul secvenţelor alternante din şedinţa de exercitare b. în şedinţe separate, independente c. doar pentru producerea unei stări de bine subiectului 12. După mediul folosit, masajul se clasifică în: a. manual b. uscat c. mecanic d. profund e. umed 13. După scopul urmărit, masajul se clasifică în: a. superficial b. igienic (fiziologic) c. profund d. profilactic e. terapeutic-recuperator 1. Temperatura optimă în sala de masaj este de: a. 18-200 b. 20-220 c. 22-240 34

2. Intensitatea, ritmul şi numărul de repetări a procedeelor şi tehnicilor de masaj se stabilesc în funcţie de: a. vârsta pacientului b. scopul urmărit c. stilul maseurului d. sensibilitatea celui masat e. temperatura mediului ambiant f. apariţia durerii 3. Printre regulile de igienă privind aplicarea masajului se numără: a. masajul terapeutic se aplică cu cel puţin o jumătate de oră înaintea mesei b. golirea, înainte de aplicarea masajului, a vezicii urinare şi colonului c. aplicarea masajului terapeutic numai dimineaţa d. aplicarea masajului igienic la 2-3 ore înainte sau după servirea mesei e. igiena corectă a corpului şi îmbrăcăminţii 4. După şedinţele de masaj lungi, cu efect calmant, relaxator, se recomandă: a. repaus b. exercţii fizice de înviorare c. exerciţii de respiraţie 5. Pentru a asigura progresivitatea aplicării procedeelor şi tehnicilor în cadrul şedinţei de masaj, şedinţa va începe cu: a. procedee şi tehnici mai vii, mai puternice, pentru a încălzi subiectul b. cu procedee simple, uşoare, suple, cu caracter de testare/examinare şi pregătitor 6. Alegeţi dintre afirmaţiile de mai jos pe cele care sunt adevărate : a. procedeele aplicate cu tehnici lente şi uşoare, scurtează durata masajului b. procedeele aplicate cu tehnici lente şi uşoare au efect calmant, liniştitor c. procedeele aplicate cu tehnici scurte, vii, executate cu intensitate crescută prelungesc durata şedinţei de masaj d. procedeele aplicate cu tehnici scurte, vii, au efect stimulator, excitant 7. Aparatele de percuţie se folosesc pentru a realiza: a. o compresiune mai eficientă a diferitelor zone b. stimularea sensibilităţii superficiale şi profunde c. relaxarea subiectului 8. În masaj se folosesc o serie de ingrediente în scopul: a. aromatizării corpului şi încăperii b. facilitării alunecării mâinilor pe piele c. obţinerii unor efecte terapeutice 9. Masajul occidental contemporan include: a. Metoda Esalen b. Masajul pentru drenarea manuală a limfei c. Tehnica Rolfing d. Tehnica Rosen 10. Integrarea structurală şi funcţională include: a. Masajul neuromuscular b. Tehnica Trager c. Masajul pentru sportivi d. Tehnica Alexander 11. Metodele orientale energetice sunt: 35

a. Presopunctura şi shiatsu b. Tehnica Reiki c. Echilibrarea zero d. Presopunctura psihosomatică 12. Printre metodele şi tehnicile integrative se numără: a. Jin Shin Jzutsu b. Terapia prin polaritate c. Reflexologia d. Terapia craniosacrală 13. Reflexologia, ca şi categorie de metode complementare masajului clasic: a. este ştiinţa care studiază reflexele corpului omenesc b. îşi propune să analizeze principalele zone reflexogene ale organismului şi să găsească metode şi tehnici de influenţare benefică a acestora c. se bazează pe ideea conform căreia în corpul uman circulă, prin canale invizibile, energie vitală 14. Metodele tradiţionale asiatice, ca şi categorie de metode complementare masajului clasic: a. au fost descoperite de Barczewski, în 1911 b. urmăresc să determine reechilibrarea scurgerii energiei prin corpul uman şi restabilirea stării de sănătate c. folosesc zone sensibile sau chiar dureroase la palpare, interpretate a fi manifestări reflexe, la distanţă, ale unor organe bolnave

36

Modulul II. Punctoterapia şi stretching-ul, ca tehnici complementare masajului: fundamentare teoretică, indicaţii metodice, indicaţii şi contraindicaţii Scopul modulului  

Înţelegerea noţiunilor de punctoterapie şi stretching, ca şi tehnici complementare masajului, prin prisma fundamentării lor teoretice. Cunoaşterea indicaţiilor metodice, a indicaţiilor şi contraindicaţiilor punctoterapiei şi stretching-ului, în scopul folosirii lor corecte.

Obiective operaţionale         

Cunoaşterea noţiunilor de punctoterapie şi de puncte active biologic. Cunoaşterea mecanismelor prin care se obţin efectele asupra organismului prin acţionarea asupra punctelor active biologic. Cunoaşterea metodelor considerate ca făcând parte din cadrul punctoterapiei şi a modurilor în care acestea acţionează. Înţelegerea modului în care acţionează masajul Shiatsu şi cunoaşterea punctelor specifice de acţionare. Cunoaşterea indicaţiilor şi contraindicaţiilor masajului Shiatsu. Cunoaşterea şi înţelegerea noţiunii de stretching. Înţelegerea modului în care acţionează stretching-ul asupra organismului. Cunoaşterea indicaţiilor şi contraindicaţiilor stretching-ului. Cunoaşterea modului în care acţionează Shiatsu şi stretching-ul folosite combinat.

Unitatea de studiu II.1. Punctoterapia, ca tehnică complementară masajului. Masajul Shiatsu În decursul timpului, au fost descoperite regiuni, zone, precum şi o multitudine de puncte, descrise şi sistematizate ulterior în linii, canale, meridiane sau zone de proiecţie a unor organe interne. De asemenea, a fost pusă în evidenţă legătura lor funcţională cu organele şi sistemele organismului. Punctele erau stimulate cu pietre ascuţite, ace, ţigarete din pelin etc., sau prin apăsare cu degetele. Da-a lungul timpului, s-au folosit şi alte mijloace ca: beţişoare de diverse 37

materiale – ebonită, fluorină, metal: cupru, oţel, aur, argint, titan. Există aproximativ 700 de puncte active biologic (PAB), din care doar 150 sunt utilizate în mod curent în punctoterapie. "La baza mecanismului efectului terapeutic obţinut în urma stimulării PAB stau procese reflexogene fiziologice complexe. Stimulii interni şi externi au tendinţa de a tulbura echilibrul funcţional intern, care poate fi restabilit prin intervenţia pe punctele cheie ale liniei reflexogene. În urma unui studiu aprofundat asupra PAB, s-a stabilit că intervenţia pe punct normalizează echilibrul energetic, excită sau calmează (în funcţie de procedeul sau tehnica folosită) sistemul nervos vegetativ, intensifică irigarea cu sânge, reglează troficitatea ţesuturilor, activitatea glandelor cu secreţie internă, face să scadă tensiunea nervoasă şi musculară" (Vasicikin, V., 2004b). "Punctoterapia este o parte a moştenirii medicinei tradiţionale chineze, prin care anumite boli pot fi tratate eficient prin folosirea unor tehnici ca apăsarea, ciupirea, lovirea sau ciocănirea unor anumite puncte sau a liniilor specifice de stimulare. Conform teoriei medicinei tradiţionale chineze, ea poate activa energia vitală şi circulaţia sanguină, ducând la refacerea structurilor şi a funcţiilor afectate" (Metode terapeutice tradiţionale chineze, 1992). În această terapie, tehnica principală de tratament o reprezintă acţionarea asupra unor anumite puncte (care pot coincide sau nu cu punctele de acupunctură) sau a liniilor de stimulare, cu unul sau mai multe degete. În cadrul puctoterapiei, pornind de la aceleaşi principii şi bazându-se pe aceeaşi fundamentare teoretică, sunt incluse mai multe metode, diferenţele constând în modul de acţionare, astfel: "acupunctura, în care stimularea punctelor se realizează cu ace din oţel inoxidabil, aur şi argint, lungimea lor variind între 1-10 cm şi mai mult, grosimea între 0.2-0.3 mm., sau cu ace foarte mici, în forma unei pioneze, care se lasă înfipte chiar şi o lună; electroacupunctura, în care se realizează o stimulare electrică a punctelor, prin intermediul acelor; presopunctura, în care stimularea punctelor se realizează prin presiune aplicată cu degetele, combinată cu mişcări circulare; tratament prin moxă, în care se folosesc diverse plante (pelin, peliniţă) rulate în formă de con, care se aprind şi se apropie de punct; stimulare cu ajutorul foiţelor de metal, folosindu-se foiţe metalice de 8-10 mm. diametru, care se aplică peste puncte (aur sau cupru pentru tonifiere şi argint sau oţel pentru dispersie) şi se lipesc cu leucoplast; electropunctură, în care se realizează o stimulare electrică cu electrozi (folosindu-se curent continuu sau alternativ); shiatsu, în care presiunile se aplică cu ajutorul degetelor, al mâinii şi chiar al altor părţi ale corpului; masaj al meridianelor energetice pe care se află punctele" (http://www.scribd.com/). După alţi autori (Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001), clasificarea metodelor care pot fi incluse în cadrul punctoterapiei şi care se caracterizează prin realizarea unor presiuni cu ajutorul degetelor, se realizează astfel:  Osteopresura (masajul periostal), în care stimularea se realizează prin mişcări rapide şi persistente de fricţiune şi frământat locale, efectuate pe o arie mai mică şi cu o intensitate mai mare decât uzual, astfel încât periostul proeminent să fie influenţat. Efectele favorabile pot fi explicate prin reacţiile reflexe vasomotorii, care vor contribui la refacerea proprietăţilor ţesutului colagenic). Metoda este folosită cu succes în traumatismele osoase şi neuromusculare fără leziuni mecanice distructive.  Digitopresura (presopunctura), în care se realizează stimularea punctelor de acupunctură prin presiune digitală (alături de instrumente speciale sau improvizate, cum ar fi beţigaşe de lemn, capătul rotunjit al unui instrument de scris), mai poartă denumirea improprie de acupresura. Punctele se masează cu pulpa degetului sau cu unghia, prin mişcări circulare intermitente, uşoare şi rapide, timp de 1-2 minute în suferinţele acute sau rare, respectiv puternice, timp de 5-10 minute, în suferinţele cronice. Terapia se realizează pe bolnavul în decubit şi acesta ramâne culcat încă 20 de minute după terminarea şedinţei. Neurofiziologii occidentali leagă mecanismul de acţiune de zdrobirea ţesuturilor subiacente tegumentului, cu eliberarea unor mediatori chimici locali, ce realizează zone 38

de hiperemie şi a unui potenţial electric de leziune. Ele declanşează reflexe locale şi la distanţă. Locul de aplicare este foarte variat şi este reprezentat de punctele de acupunctură localizate pe corp şi cele din microsisteme, vorbindu-se astfel despre craniopresură, faciopresură, auriculopresură, mano şi podopresură .  Terapia Tsubo reprezintă terapia aplicată asupra celor 365 de puncte de acupunctură (tsubo) situate pe cele 14 meridiane energetice, coform medicinei tradiţionale orientale. Terapia Tsubo utilizeză aplicarea de presiuni clasice sau presiuni Shiatsu (într-o anumită ordine, ce va fi prezentată ulterior) şi aplicarea de moxe ori acupunctură la nivelul acestor puncte speciale, pentru a atenua şi/sau corecta perturbările de la nivelul organelor interne.  Masajul Shiatsu. "Shiatsu este o metodă de terapie manuală, prin care se aplică o presiune în anumite puncte, folosind degetele sau palmele, pentru a preveni sau corecta disfuncţiile corpului viu, pentru a menţine şi îmbunătăţi starea sănătăţii şi pentru a contribui la vindecarea unor boli" (Namikoshi, T., 1996). Namikoshi, T. (1996) explică efectele pe care le poate avea masajul Shiatsu astfel: "Circa 450 de muşchi, cu ambele capete ataşate la oase, produc, contractându-se, mişcarea corpului. Contracţia este rezultatul unui proces care începe în momentul în care substanţele nutritive, rezultate din alimentele digerate în stomac, sunt absorbite prin duoden şi trec în ficat, unde sunt transformate în glicogen. Distribuit muşchiului, prin intermediul circulaţiei sanguine, glicogenul se combină cu oxigenul şi, prin combustie, se obţine energia necesară contracţiei musculare. Procesul produce reziduuri, sub forma acidului lactic, care cauzează oboseala. Când acesta se acumulează în muşchi în cantitate mai mare, contracţia devine ori dificilă, ori imposibilă. Epuizarea, cauzată de o acumulare excesivă de acid lactic în muşchi, poate fi înlăturată prin întreruperea contracţiei musculare pentru o vreme. Când acidul lactic este eliminat, este adusă la muşchi o nouă cantitate de glicogen, pentru a se asigura o nouă sursă de energie pentru contracţia musculară. Dacă oboseala se menţine timp îndelungat, muşchii se contractă incorect, generând astfel dereglări la nivelul scheletului şi tulburări la nivelul vaselor de sânge, nervilor şi a vaselor limfatice. Rezultatul este îmbolnăvirea. Presând cu degetele un muşchi care se contractă defectuos din cauza supra-acumulării de acid lactic, este posibil să se determine reconvertirea în glicogen a 80% din cantitatea de acid lactic. Aceasta elimină oboseala şi, odată cu ea, modul defectuos de contractare a muşchilor, deci cauza îmbolnăvirii". Practicanţii masajului Shiatsu sunt de acord cu faptul că participarea activă a mâinii în shiatsu optimizează efectul tratamentului prin stimularea circulaţiei sanguine la nivelul vârfurilor degetelor şi prevenirea congestiei sanguine în alte părţi ale corpului. Punctele pe care se aplică masajul Shiatsu sunt cele din figura nr. 3.

39

Figura nr. 3. Harta punctelor pe care se aplică masajul Shiatsu (http://neurofeedbackclinic.ca/reflexology/)

Masajul Shiatsu este un stil modern de masaj care îşi are originea în Japonia. El combină tehnici de masaj oriental cu noţiuni de anatomie şi fiziologie din medicina actuală. Filozofia pe care se bazează masajul Shiatsu este cea orientală, a holismului, conform căreia organismul este un întreg, într-o permanentă relaţie cu universul. Etimologia cuvântului SHIATSU este SHI - deget şi ATSU - presiune, apăsare. În esenţă, Shiatsu înseamnă exercitarea de presiune cu degetul. Dar tehnicile masajului Shiatsu conţin şi presiuni exercitate cu palmele sau cotul, pe punctele de acupresură. "Masajul Shiatsu este denumit uneori şi fizioterapie japoneză sau acupunctură fără ace, pentru că acţionează pe principiul influenţării traseelor meridianelor energetice. Acest tip de masaj, prin presiune exercitată sub un anumit unghi şi o anumită perioadă de timp, are rolul de a debloca şi reechilibra aceste trasee energetice prin eliminarea punctelor de blocaj (TSUBO)" (Stoica, S., (http://neurofeedbackclinic.ca/reflexology/). Shiatsu oriental a devenit foarte popular în Japonia şi în lume. În Japonia, cel puţin unul din membrii oricărei familii de japonezi (în special femeile) practică masajul shiatsu pentru a-şi ajuta ceilalţi membri ai familiei. Datorită numeroaselor sale beneficii, masajul shiatsu este considerat o terapie de vindecare. Totuşi, terapia shiatsu nu vindecă o afecţiune, ci are un efect direct asupra meridianelor energetice, care în consecinţă ajută la deblocarea punctelor energetice unde chi-ul (energia vitală a organismului) este blocat, deoarece un chi blocat determină probleme de sănătate. Filozofia medicinei orientale susţine că un chi dezechilibrat este pricipala cauză a afecţiunilor de orice tip. Masajul shiatsu este folosit pentru a stabili sau a restabili armonia chiului în corpul uman. În aplicarea masajului Shiatsu, se recomandă respectarea următoarelor principii generale:

40



În masajul Shiatsu se utilizează două tehnici principale: presiunea şi tracţiunea, realizate cu ajutorul a diferite segmente (mâini, coate, genunchi şi picioare). În Shiatsu presiunea trebuie să vină din "Hara" (centrul energiei din abdomenul inferior), motiv pentru care se utilizează mult greutatea propriului corp. Se lucrează cel mai mult din poziţia pe genunchi. Corpul terapeutului trebuie sa fie relaxat şi stabil, genunchii fiind departaţi pentru a da stabilitate corpului. Braţele sunt întinse, pentru ca suportul pentru presiune să fie solid, iar presiunea nu vine din umeri, care sunt relaxaţi, ci din mişcarea trunchiului.  Segmentele cu care se executa presiunea în Shiatsu sunt următoarele: o policele, cu pulpa şi nu cu extremitatea, restul mâinii rămânând în contact cu corpul beneficiarului, atât pentru a repartiza cât mai echilibrat greutatea corpului, cât şi pentru a induce un efect calmant, liniştitor pentru acesta; o palmele - se realizează presiuni cu rădăcina mâinii (regiunile tenară şi hipotenară), în timp ce restul mâinii, relaxată fiind, este tot timpul în contact cu corpul beneficiarului; o coatele în unghi deschis; o genunchii - maseurul trebuie să fie poziţionat cu şezutul pe calcâie, degetele de la picioare fiind flexate, şi să preseze alternativ cu un genunchi şi cu celălalt, fără aşi lăsa greutatea cu totul pe cel masat.  Ordinea de abordare a regiunilor este următoarea: o Pentru început, cel masat este poziţionat în decubit ventral, cu membrele superioare întinse pe lângă corp. Coborând în lungul corpului, se tratează mai întâi spatele, apoi bazinul şi şoldurile, continuând cu gambele şi talpa, urcând din nou, în final, până la umeri şi cap. Cel masat va răsuci frecvent capul, pentru a nu-şi contracta muşchii gâtului. o În continuare, pacientul fiind poziţionat în decubit dorsal, se tratează în mod sistematic partea anterioară a gâtului şi umerilor, faţa şi capul, braţele, antebraţele mâinile, abdomenul ("hara"), terminând cu gambele. Cei care au dureri dorsale este de preferat ca în poziţia decubit dorsal să aibă genunchii flectaţi. Indicaţii şi contraindicaţii Indicaţiile masajului Shiatsu se bazează pe beneficiile constatate ca urmare a aplicării sale, beneficii care pot fi sintetizate astfel (http://www.sfatulmedicului.ro/Terapii-complementare /masajul-shiatsu):  "Relaxarea profundă a muşchilor şi ţesuturilor  Reducerea stresului  Eliberearea toxinelor din organism  Profilaxia îmbolnăvirilor  Creşterea flexibilităţii musculare şi articulare  Îmbunătăţirea circulaţiei sanguine  Reducerea presiunii arteriale  Diminuarea anxietăţii mentale  Menţinerea echilibrului energiei vitale (chi-ului)  Efect de calmare al nervozităţii  Amplificarea capacităţii de conştientizare a propriului corp" Masajul Shiatsu are un foarte bun efect decontracturant, analgezic, relaxant, de echilibrare. De aceea, este recomandat atât persoanelor care suferă de diverse afecţiuni, cât şi persoanelor sănătoase. Pentru a enumera doar câteva dintre aplicaţiile masajului Shiatsu, se poate afirma faptul că acesta poate fi folosit cu succes în tratarea unor afecţiuni precum tendinita, lombosciatica, durerile de spate, de umeri, în cazuri de insomnie, nervozitate, probleme circulatorii, menstruale, 41

pentru combaterea stresului, anxietăţii, oboselii cronice, combaterea şi chiar pentru eliminarea unor dureri. De asemenea, masajul Shiatsu este recomandat şi persoanelor sănătoase, care doresc menţinerea unei stări de bine, datorită efectelor relaxante şi revitalizante pe care le are. Contraindicaţiile masajului Shiatsu sunt puţine şi au un caracter general, astfel:  se evită apăsarea venelor dacă pacientul are varice;  nu se practică Shiatsu pe abdomen în timpul sarcinii;  la sfârşitul sarcinii se evită presiunile puternice pe membrele inferioare

Bibliografie pentru unitatea de studiu II.1. 1. Collinge, W., 1997, Cartea medicinei. Ghid complet de medicină complementară, Editura Lucman, Bucureşti 2. Ionescu-Tîrgovişte, C., 1993, Teoria şi practica acupunctura moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti 3. Ivan, S., 1995, Sănătate fără medicamente, Editura RAI, Bucureşti 4. Mârza, D., 2006a, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 5. Mârza, D., 2006b, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău 6. Metode terapeutice tradiţionale chineze. Ghid practic, 1992, Societatea informaţia, Bucureşti 7. Namikoshi, T., 1996, Shiatsu – metodă terapeutică japoneză, Editura Teora, Bucureşti 8. Namikoshi, T., 1998, Shiatsu şi stretching, Editura Teora, Bucureşti 9. Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001, Masoterapie: masaj şi tehnici complementare, Ed. A 2-a revăzută şi completată, Edit. Orizonturi universitare, Timişoara 10. Sanri, T., 2001, Masajul japonez, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 11. Serizawa, K., 2000, Tsubo - puncte vitale în terapia orientală, Editura Teora, Bucureşti 12. Vasicikin, V., 2004b, Masajul fortifiant, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 13. Yahiro, Y., 1998, Keiraku Shiatsu – el masaje zen, Oceano Ibis Ediciones, S.A., Spania 14. http://www.scribd.com/ 15. http://neurofeedbackclinic.ca/reflexology/ 16. http://www.sfatulmedicului.ro/Terapii-complementare/masajul-shiatsu

Rezumatul unităţii de studiu În decursul timpului, au fost descoperite regiuni, zone, precum şi o multitudine de puncte, descrise şi sistematizate ulterior în linii, canale, meridiane sau zone de proiecţie a unor organe interne.De asemenea, a fost pusă în evidenţă legătura lor funcţională cu organele şi sistemele organismului. Punctele erau stimulate cu pietre ascuţite, ace, ţigarete din pelin etc., sau prin apăsare cu degetele. Da-a lungul timpului, s-au folosit şi alte mijloace ca: beţişoare de diverse materiale – ebonită, fluorină, metal: cupru, oţel, aur, argint, titan. Există aproximativ 700 de puncte active biologic (PAB), din care doar 150 sunt utilizate în mod curent în punctoterapie. "Punctoterapia este o parte a moştenirii medicinei tradiţionale chineze, prin care anumite boli pot fi tratate eficient prin folosirea unor tehnici ca apăsarea, ciupirea, lovirea sau ciocănirea unor anumite puncte sau a liniilor specifice de stimulare. Conform teoriei medicinei tradiţionale chineze, ea poate activa energia vitală şi circulaţia sanguină, ducând la refacerea structurilor şi a funcţiilor afectate" (Metode terapeutice tradiţionale chineze, 1992). "Masajul Shiatsu este denumit uneori şi fizioterapie japoneză sau acupunctură fără ace, pentru că acţionează pe principiul influenţării traseelor meridianelor energetice. Acest tip de masaj, prin presiune exercitată sub un anumit unghi şi o anumită perioadă de timp, are rolul de a debloca şi reechilibra aceste trasee energetice prin eliminarea punctelor de blocaj (TSUBO)" (Stoica, S., (http://neurofeedbackclinic.ca/reflexology/). În aplicarea masajului Shiatsu, se recomandă respectarea unor principii, astfel încât efectele obţinute să fie cele scontate. 42

Autoevaluare 1. 2. 3. 4. 5.

Ce spun reperele istorice despre descoperirea PAB? Cum este explicat mecanismul prin care se obţin efectele în cazul acţionării asupra PAB? Ce este punctoterapia şi ce cuprinde ea? Care sunt metodele care pot fi incluse în cadrul punctoterapiei? Ce este masajul shiatsu şi cum sunt explicate efectele pe care acesta le poate avea asupra organismului? 6. Care sunt principiile generale care trebuie să se respecte în aplicarea masajului shiatsu? 7. Care sunt beneficiile constatate în urma aplicării masajului shiatsu? 8. Care sunt contraindicaţiile masajului shiatsu?

Unitatea de studiu II.2. Stretching-ul, ca tehnică complementară masajului Stretching-ul este o metodă de întindere lentă a fibrelor musculare, urmată de menţinerea o anumită perioadă de timp a acestei întinderi, fără a declanşa stretch reflexul. Pentru a înţelege ce este stretching-ul este nevoie să se înţeleagă mai întâi noţiunea de reflex de intindere (reflexul „stretch”) şi cea de reacţie de întindere. Stretch reflexul şi reacţia de întindere sunt mecanisme care protejează articulaţiile şi apar atunci când organele senzoriale localizate în muşchii şi tendoanele din jurul unei articulaţii sunt activate prin întinderea muşchilor. Cele două principale organe senzoriale implicate în monitorizarea activităţii muşchiului sunt fusurile neuromusculare şi organele tendinoase Golgi. Fusurile neuromusculare sunt foarte sensibile la schimbările privind în lungimea muşchiului. Când muşchiul este întins, fusurile neuromusculare trimit semnale la măduva spinării, care în schimb, trimite semnale către muşchi comandându-i să se contracte pentru a proteja muschiul de o potenţială rupere. Acesta este stretch reflexul. Atunci când tensiunea musculară creşte mult sau când un muşchi este întins brusc peste limita sa de rezistenţă, solicitând puternic tendonul la care este ataşat, intervin organele tendinoase Golgi, care transmit semnale inhibitoare muşchiului, determinând relaxarea acestuia, în scopul prevenirii ruperii tendonului. Aceasta este reacţia de întindere. Mecanismele prin care acţionează aceste două principale organe senzoriale în reglarea activităţii musculo-tendinoase reies şi din figurile de mai jos.

43

Figura nr. 4. Acţiunea fusului neuromuscular (www.stretchify.com)

Figura nr. 5. Reflexul de tendon Golgi (www.studyblue.com)

Atunci când întinderea (stretching-ul) se realizeaza lent, se evită activarea excesivă a fusurilor neuromusculare şi apariţia stretch reflexului (concretizat prin apariţia contracţiilor musculare de apărare). Menţinerea întinderii (stretching-ului), dă timpul necesar fusurilor neuromusculare să se adapteze la noua dimensiune a muşchiului şi face posibil chiar să se ajungă la întinderi mai mari. Lungimea întinderii şi durata stretching-ului trebuie să fie reglate în aşa fel încât fusurile neuromusculare să nu acţioneze pentru declanşarea stretch reflexului, iar organele de tendon Golgi să inducă relaxarea musculară. Anderson, B. (1988), a amintit o serie de cercetări a căror rezultate au stat la baza structurării metodelor actuale de stretching, astfel:  1967 – Asmusen şi Nielsen au ajuns la concluzia că "prin extensii prea bruşte se declanşează reflexul de întindere, ceea ce duce la contracţia muşchiului şi împiedicarea mişcării"  1968 – Knott şi Voss şi 1973 – Jungwirth şi Myrenberg au descris tehnica încordării – relaxării – întinderii  1973 – Tanigawa a comparat tehnica hold relax cu o mobilizare pasivă şi a observat o creştere mai rapidă a amplitudinii  1976 – Russel şi Hartley au cercetat fiecare câte 6 metode americane de stretching  1977-1978 – Ekstrand a publicat lucrări care arată reducerea cazurilor de accidente musculare şi la nivelul inserţiilor la fotbalişti în urma aplicării stretching-ului  1979 – Von Grahn şi Nordenborg au publicat o lucrare despre dezvoltarea mobilităţii prin folosirea stretching-ului  1981 – mai mulţi cercetători din fotbal, sub conducerea lui Ekstrand, au publicat o lucrare în care arată că "prin aplicarea stretching-ului s-a înregistrat o îmbunătăţire a mobilităţii cu 5-12%, care s-a menţinut timp de 90 minute". Din cercetările efectuate asupra stretching-ului se mai desprind următoarele: 44



 







"Sensibilitatea fibrei nervoase poate fi influenţată şi de aşa-numitele impulsuri ale nervilor gamma. O activitate gamma crescută duce la creşterea sensibilităţii fibrei nervoase. Activitatea gamma răspunde de tonusul muscular şi creşte în caz de durere, nervozitate, nelinişte sau teamă. În vederea obţinerii unor rezultate mai bune, în cazul aplicării exerciţiilor de stretching, este nevoie ca subiectul să fie cât mai relaxat şi liniştit, astfel ca activitatea gamma să fie cât mai redusă" (Raisin, L., 1997). "Noţiunea de stretching cuprinde trei proceduri: întâi încordarea muşchiului, în al doilea rând întinderea lui şi în al treilea rând întinderea pasivă" (Anderson, B., 1988). În antrenamentul sportiv, stretching-ul se poate folosi în trei forme, astfel: "se începe cu aşa numitul easy stretch, în care se menţine poziţia timp de 10-30 sec. în poziţie extremă; se continuă cu aşa numitul development stretch, în care are loc o întindere peste poziţia extremă, menţinându-se această poziţie 10-30 sec; dacă, în acest caz, senzaţia de încordare creşte, are loc o supraîntindere, un aşa numit drastic stretch, care acţionează nefavorabil şi reprezintă un factor de risc. Easy stretch şi development stretch nu activează reflexul de întindere şi nu provoacă dureri" (Niculescu, M., 1999). Ţesutul muscular se compune din trei elemente, dintre care fibrele de colagen sunt cele mai importante. Un tendon se compune din 90% fibre colagene, aşezate astfel încât să permită extensia muşchiului. Se ştie că ţesutul muscular, în cazul unei relaxări totale, poate fi întins de două ori mai mult faţă de lungimea iniţială şi poate reveni în poziţia iniţială fără a fi lezat. Această capacitate extraordinară de întindere nu există în schimb la nivelul tendoanelor şi tecii musculare şi de ea trebuie ţinut cont în timpul antrenamentului. În cazul colagenului este importantă viteza de încărcare, deoarece capacitatea de întindere şi elasticitate se reduc odată cu creşterea vitezei. Deci, trebuie reţinut faptul că "în cazul unei încărcături lente, aceste capacităţi cresc. În vederea schimbării formei ţesutului de legătură, este necesară o întindere cu durata de 6-10 sec., în timp ce muşchiul prezintă o activitate gamma redusă. Capacitatea de întindere a colagenului creşte la peste 39%" (Raisin, L., 1997). "În SUA se folosesc două forme de stretching, cel static şi cel dinamic. Forma statică constă în alungirea înceată şi succesivă a grupelor musculare şi a complexelor articulare până la limita extremă, în care se rămâne 5-10 sec. Această formă de stretching acţionează după sistemul de întindere forţată, fiind folosită în scopul îmbunătăţirii mobilităţii. În schimb, forma dinamică are un elan rapid, balistic, şi este mai puţin eficientă. Ulterior, a fost dezvoltată şi o a treia metodă denumită şi tehnica PNF. În anul 1971, Holt a dezvoltat o metodă care se bazează pe această tehnică. Ea a căpătat denumirea de scientific stretching for sport (3 S.) Această procedură cuprinde, în primul rând, o întindere a muşchiului, apoi o contracţie izometrică statică cu durata de 6 sec. Apoi, urmează o contracţie concentrică a muşchilor antagonişti, cu o uşoară rezistenţă opusă de partener. Această alternare a contracţiilor izometrice cu cele concentrice se repetă atâta timp până ce nu se mai poate realiza un volum de mişcare mai mare al muşchiului respectiv. Deşi metoda lui Holt a fost acceptată au apărut greutăţi în aplicarea ei, fiind greu de însuşit" (Pălărie, C., Marinescu, R., Marinescu, A., 2005). Pornind de la ipoteza că există două forme de îmbunătăţire a mobilităţii şi anume: 1. prin reducerea rezistenţei ţesutului de legătură a unei articulaţii prin întindere şi prin frânarea stretch reflex-ului şi 2. prin dezvoltarea forţei muşchilor antagonişti, s-a trecut la elaborarea a şase metode de stretching în SUA. Acestea au fost analizate în 1976 de Hantley şi Russel, constatându-se influenţa lor pozitivă asupra dezvoltării mobilităţii articulaţiei şoldului. Ulterior, s-a ajuns în SUA la concluzia că "tehnica PNF pasivă este mult mai avantajoasă decât tehnica PNF activă. Metoda relaxării (tehnica PNF pasivă) se recomandă în vederea înlăturării unor stări de încordare fizică şi psihică" (Pălărie, C., Marinescu, R., Marinescu, A., 2005).

45

o Arcuire şi ţinere (ballistic and hold). Se repetă de mai multe ori mişcări de balans, iar apoi la cea de-a 3-a sau a 4-a repetare, se menţine partea corpului antrenată timp de 6 sec. în poziţia extremă. o Întindere şi menţinere pasivă (passive lift and hold). Cu ajutorul unui partener, se duce membrul respectiv în poziţia extremă, unde se menţine timp de 6 sec., în timp ce musculatura este supusă unei contracţii izometrice. Astfel de întinderi pasive urmate de fixare activă cu durata de 1 minut se repetă la interval de 6 sec. o Stretch prelungit (prolonged stretch): prin aceasta înţelegem o întindere pasivă cu ajutorul unui partener, care caută să atingă poziţia extremă, care se menţine timp de 1 minut, fără să se atingă pragul de durere. o PNF activ: mişcarea se execută timp de 6 sec. activ, apoi urmează o contracţie izometrică maximă, contra rezistenţei opusă de muşchii antagonişti, de exemplu, cu ajutorul partenerului. Apoi se încearcă creşterea amplitudinii mişcării printr-o activitate musculară activă şi anume prin contracţia muşchilor antagonişti timp de 1 minut contra unei rezistenţe. Exerciţiul se repetă la un interval de 6 sec. o PNF pasiv: segmentul care urmează să fie antrenat este dus de un partener în poziţie extremă în decurs de 6 sec., urmează apoi, la fel ca în cazul metodei anterioare, contracţia izometrică a muşchilor antagonişti contra rezistenţei opusă de partener. Întinderile pasive şi contracţiile muşchilor antagonişti se repetă la un interval de 6 sec. timp de 1 min. o Metoda relaxării (relaxion method): cu ajutorul unui partener, se execută o întindere pasivă lentă, până se ajunge în poziţia extremă. Acolo se menţine poziţia timp de 1 min, în timp ce executantul se relaxează psihic prin autocontrol. Prin conştientizarea stării de contracţie a muşchiului, executantul contribuie activ la frânarea stretch reflex-ului.  Limite anatomice şi structurale ale întinderilor din stretching sunt constituite de oase, tipul articulaţiei, localizarea inserţiilor în raport cu articulaţia, elementele periarticulare. "Un muşchi care are mai multe fibre conjunctive este mai rigid. Organele de tip pară se întind cel mai greu, deoarece lamelele tendinoase parcurg tot muşchiul (acestea pot fi deformate dar nu întinse) şi fibrele musculare sunt mai scurte (ischigambierii, dreptul anterior, intravertebralii). În ceea ce priveşte limitele neuro-musculare, s-a ajuns la concluzia că stresul se corelează cu creşterea valorilor tensionale în muşchi şi cu limitarea funcţionării proprioceptorilor şi a întinderii" (Niculescu, M., 1999).  "După un antrenament clasic de dezvoltare musculară, fără întindere, amplitudinea mobilităţii muşchiului se diminuează între 5-13%. Folosirea stretching-ului măreşte această amplitudine cu 5-13%, în aproximativ 90 min., efectele menţinându-se până la 2 zile" (Solveborn, 1983). Există mai multe tipuri de stretching, considerate în funcţie de tipul de întindere şi de asocierea acesteia cu contracţia musculară, astfel (Pălărie, C., Marinescu, R., Marinescu, A., 2005):  Intinderile muşchilor după contracţie. Studiul aprofundat al funcţionării muşchilor aduce elemente interesante pentru înţelegerea fenomenelor legate de întindere, permiţând limitarea problemelor legate de stretch-reflex. Sunt utilizate 3 principii de întindere pentru a inhiba sau suprima stretch reflex-ul, stimulând organele tendinoase Golgi. Pentru aceasta, trebuie ca muşchiul să dezvolte în prealabil o tensiune, în timpul unei contracţii de tip izometric sau al unei serii de contracţii. În timpul acestui efort de contracţie, organele tendinoase Golgi trimit un semnal sistemului nervos central care va dicta destinderea muşchiului, protejarea lui împotriva oricărei rupturi sau leziuni. Această destindere înlesnită este folosită imediat de stretching pentru a întinde muşchiul.  Intinderea muşchiului după contracţia antagonistului său. Unele metode pun în practică destinderea muşchiului antagonist. Dacă contractăm un muşchi, se produce 46

relaxarea reflexă imediată a antagonistului. Cel care practică stretching-ul utilizează această relaxare pentru a întinde muşchiul.  Intinderea simplă a muşchiului, denumită şi stretching veritabil este cel mai mult folosită. Ea are două faze: o întindere progresivă şi lentă pentru a diminua senzaţia de supratensiune a muşchiului (10-30 sec.), în timpul căreia acesta îşi atinge lungimea maximă o menţinerea acestei tensiuni maxime (10-30 sec.) Unii autori folosesc 3 etape (Solverbora, S.A., 1983): o întindere uşoară, cu menţinere 10-30 sec. o întindere pentru dezvoltare, se menţine în continuare 30 sec-1 min o întindere drastică – mai mult În funcţie de scopul folosit, se mai iau în consideraţie şi alte tipuri de stretching, astfel (Anderson, B., 1988):  Stretching-ul sportiv, în care respiraţia este rapidă, sacadată şi continuă în timpul contracţiei şi lentă şi continuă în timpul întinderii şi care constă din: o contracţia izometrică a muşchilor 30 sec o relaxarea muşchiului 30 sec o întinderea muşchiului progresiv în 30 sec şi menţinere 30 sec.  Stretching-ul de postură, care constă din: o Stretching tonic – contracţie musculară izometrică, însoţită de întinderea simultană a muşchiului 6-30 sec., respiraţie rapidă, sacadată, tonică o Stretching greu – relaxarea muşchilor sub efectul gravitaţiei, respiraţie calmă, lentă şi continuă Indicaţiile stretching-ului se bazează pe contribuţiile constatate la practicanţi, pe parcursul unor cercetări de durată efectuate de-a lungul timpului:  Creşterea puterii musculare (Fox şi Mathews, 1984)  Restabilirea mobilităţii articulare prin creşterea supleţii elementelor peri şi intraarticulare (Freres, 1985)  Anularea scurtării musculaturii, provocată de contracţii repetate  Prevenirea accidentelor: tendinite, luxaţii, rupturi, diminuări mai mari de 75% (Solveborn, 1983)  Ameliorarea circulaţiei sanguine şi limfatice datorită unui automasaj al muşchilor profunzi, datorat contracţiilor şi întinderilor (Moreau, 1982)  Amplificarea calităţii şi cantităţii schimburilor nutritive din ţesuturi (Freres, 1985)  Decontracturarea psihică a individului, printr-o diminuare a activităţii electrice a muşchilor (antistres) (Moreau, 1982) "Sistemul modern de antrenament prin stretching implică mai ales mişcări care întind părţile mobile ale muşchilor şi articulaţiilor. Spre deosebire de antrenamentul sportiv de încălzire, care utilizează ritmul repetat şi destinderea, antrenamentul de stretching întinde părţile corpului încet, astfel încât această acţiune să se sincronizeze cu respiraţia calmă. O dată atinsă o întindere musculară maximă, poziţia obţinută trebuie menţinută o anumită durată de timp. Executată corect, întinderea este extrem de eficientă şi nu solicită inutil musculatura. Nefiind obositoare, ea poate fi efectuată cu succes şi de oameni mai firavi, precum şi de cei vârstnici" (Namikoshi, T., 1998). Printre contraindicaţiile stretching-ului se numără (http://camena.ro/mens-sana):  când există o limitare a amplitudinii de mişcare de cauză osoasă  după o fractură recentă neconsolidată  în caz de inflamaţii sau infecţii intraarticulare sau periarticulare  în prezenţa durerilor care persistă la orice mişcare articulară  în caz de hematom, pareză sau afecţiune cu scăderea severă a forţei musculare 47

Bibliografie pentru unitatea de studiu II.2. 1. Anderson, B., 1988, Stretching, CNEFS, Bucureşti 2. Basmajian, J.V. (ed.), 1985, Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 3. Cordun, M., 1995, Masajul – Tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Tehnică, Bucureşti 4. Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), éditions Techniques S.A., Paris 5. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 6. Mârza, D., 1998a, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău 7. Mârza, D., 2002, Masaj terapeutic, Editura Plumb, Bacău 8. Mârza, D., 2006a, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 9. Mârza, D., 2006b, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău 10. Metode terapeutice tradiţionale chineze. Ghid practic, 1992, Societatea informaţia, Bucureşti 11. Namikoshi, T., 1996, Shiatsu – metodă terapeutică japoneză, Editura Teora, Bucureşti 12. Namikoshi, T., 1998, Shiatsu şi stretching, Editura Teora, Bucureşti 13. Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001, Masoterapie: masaj şi tehnici complementare, Ed. A 2-a revăzută şi completată, Edit. Orizonturi universitare, Timişoara 14. Niculescu, M., 1999, Ştiinţa pregătirii musculare, Editura Universităţii din Piteşti 15. Pălărie, C., Marinescu, R., Marinescu, A., 2005, Fitness şi stretching pentru toţi, Editura Universitara, Craiova 16. Raisin, L., 1997, Stretching pentru toţi, Editura Teora, Bucureşti 17. Sanri, T., 2001, Masajul japonez, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 18. Serizawa, K., 2000, Tsubo - puncte vitale în terapia orientală, Editura Teora, Bucureşti 19. Yahiro, Y., 1998, Keiraku Shiatsu – el masaje zen, Oceano Ibis Ediciones, S.A., Spania 20. www.studyblue.com 21. http://camena.ro/mens-sana 22. www.stretchify.com

Rezumatul unităţii de studiu Stretching-ul este o metodă de întindere lentă a fibrelor musculare, urmată de menţinerea o anumită perioadă de timp a acestei întinderi, fără a declanşa stretch reflexul. Pentru a înţelege ce este stretching-ul este nevoie să se înţeleagă mai întâi noţiunea de reflex de intindere (reflexul „stretch”) şi cea de reacţie de întindere. Rezultatele cercetărilor efectuate de-a lungul timpului au stat la baza structurării metodelor actuale de stretching. Există mai multe tipuri de stretching, considerate în funcţie de tipul de întindere şi de asocierea acesteia cu contracţia musculară: Intinderile muşchilor după contracţie, Intinderea muşchiului după contracţia antagonistului său, Intinderea simplă a muşchiului, la care se pot adăuga stretching-ul sportiv şi stretching-ul de postură. Şi stretching-ul, ca şi alte modalităţi de intervenţie terapeutică, are o serie de indicaţii şi contraindicaţii de care trebuie să se ţină cont.

Autoevaluare 1. Ce este stretching-ul? 2. Ce reprezintă stretch reflexul şi cum se produce acesta? 3. Ce reprezintă reacţia de întindere şi cum se produce aceasta? 48

4. 5. 6. 7. 8. 9.

Care este relaţia dintre stretching şi activitatea nervoasă gamma? Care este relaţia dintre stretching şi capacitatea de întindere a fibrelor de colagen? Ce înseamnă stretching static, dinamic şi scientific stretching for sport? Care sunt metodele de stretching folosite astăzi în SUA? Care sunt tipurile de stretching cunoscute? Care sunt indicaţiile şi contraindicaţiile stretching-ului?

Unitatea de studiu II.3. Shiatsu şi stretching Cel care a pus bazele folosirii combinate a masajului shiatsu şi a stretching-ului a fost Taoru Namikoshi (1998), care îşi argumentează propunerea pe baza efectelor cumulative ale acestor două metode, astfel: "Tratamentul shiatsu elimină rigiditatea musculară, măreşte flexibilitatea, înlătură oboseala. Stretching-ul întinde muşchii, îmbunătăţeşte circulaţia, măreşte rezistenţa şi flexibilitatea, fortifică organismul. Combinaţia dintre cele două îmbină efectele lor pozitive. De regulă, stretching-ul urmează imediat după shiatsu. În acest sens, tratamentul shiatsu poate fi comparat cu încălzirea, iar stretching-ul cu activităţile sportive. Efectuarea unor exerciţii de stretching fără a ţine cont de oboseală, de rigiditatea musculară, duce la creşterea oboselii şi poate provoca accidente. Precedându-se stretching-ul cu un tratament shiatsu complet, care conferă elasticitate şi elimină oboseala, se extind limitele şi se fortifică muşchii. Atunci când aceştia sunt flexibili şi puternici, se vor îmbunătăţi şi limitele întinderii şi mobilitatea articulaţiilor". Realizând o sinteză a efectelor pe care shiatsu şi stretching-ul le pot determina la nivelul organismului şi a diverselor sale părţi componente, se pot sublinia următoarele (Namikoshi, T., 1998; Anderson, B., 1988, Yahiro, Y., 1998, Niculescu, M., 1999, Pălărie, C., Marinescu, R., Marinescu, A., 2005, Raisin, L., 1997, Serizawa, K., 2000):  Efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra pielii. Pielea omului se alterează odată cu trecerea timpului; astfel, se trece de la o piele moale, rozalie, în copilărie, la una cu elasticitate viguroasă, în adolescenţă, la una cu riduri, la maturitate, ajungându-se până la una brăzdată de riduri adânci, la bătrâneţe. Primul pas pentru a păstra o înfăţişare tânără este prevenirea îmbătrânirii pielii. Glandele sudoripare şi cele sebacee asigură umiditatea şi nutriţia pielii. Glandele sudoripare asigură evaporarea constantă a apei de la suprafaţa pielii şi, totodată, contribuie la eliminarea unor substanţe, ca bioxidul de carbon şi a unor elemente care provoacă oboseala, precum procesul denumit respiraţie dermică. Totala acoperire a pielii cu asemenea substanţe poate duce la moarte, datorită incapacităţii corpului de a elimina substanţele toxice prin procesul dermic. Situate la rădăcina părului, glandele sebacee secretă o substanţă uleioasă produsă din grăsimea subcutanată. Ridarea pielii la bătrâneţe are loc din cauza reducerii grăsimii subcutanate, astfel fiind obstrucţionată secreţia uleioasă din glandele sebacee. Tratamentul shiatsu stimulează circulaţia în capilare, activează celulele dermului şi înviorează secreţia glandelor sebacee. Aceasta menţine pielea netedă, umedă şi întinsă, înviorează suprafaţa pielii, stimulează secreţia glandelor sudoripare şi eliminarea substanţelor toxice. Stretching-ul conferă pielii elasticitate şi previne ridarea. Activând funcţiile pielii, cele două metode combinate măresc sensibilitatea ei şi îmbunătăţesc astfel capacitatea de adaptare a temperaturii corpului la temperatura exterioară, prevenind frisoanele şi răcelile.  Efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra sistemului muscular. Muşchii corpului omenesc pot fi grupaţi în două categorii: cei voluntari, care pot fi controlaţi conştient şi cei involuntari, ce nu pot fi controlaţi. Muşchii scheletici, cei ce leagă oasele şi controlează poziţia şi mişcarea corpului, sunt formaţi din fibre musculare lungi şi subţiri şi sunt muşchi voluntari. Atunci când se contractă, ei apropie cele două oase de care sunt fixaţi. Deci, aceşti muşchi intervin în diferite mişcări, rolul lor principal este de flexie şi 49











50

extensie a articulaţiilor. Muşchii flexori îndoaie articulaţia, iar cei extensori le îndreaptă. Ambele tipuri de muşchi lucrează în mod antagonic. Excesul de tensiune şi de oboseală musculară produce rigidizarea fibrelor musculare. Aceasta, la rândul său, provoacă o nutriţie insuficientă prin stagnarea circulaţiei sângelui şi a limfei. Pe de altă parte, exerciţiul fizic insuficient reduce metabolismul, micşorând astfel capacitatea de alimentare a ţesuturilor musculare, subţiind fibrele şi lipsind muşchii de tonus şi forţă. Tratamentul shiatsu aplicat la suprafaţă pătrunde în muşchi, le conferă elasticitate şi le îmbunătăţeşte alimentarea, stimulând circulaţia sângelui şi a limfei. Atunci când sunt executate împreună, îngroaşă fibrele musculare, măresc forţa de contracţie a muşchilor şi mobilitatea articulaţiilor şi dezvoltă forţa şi rezistenţa musculară. Efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra scheletului. Oasele au nevoie de calciu şi substanţe nutritive pentru a fi sănătoase, dar şi de lichide. Discurile intervertebrale, alcătuite în proporţie de 80% din apă, degenerează şi se deformează dacă aprovizionarea cu lichide şi substanţe nutritive nu se realizează corespunzător. Pentru a preveni o astfel de degenerare, se impune stimularea circulaţiei şi a fluxului substanţelor nutritive, ceea ce va duce la întărirea oaselor. Prin efectele pe care shiatsu şi stretching le au asupra circulaţiei şi proprietăţilor funcţionale ale muşchilor, se previn deviaţiile coloanei vertebrale şi degenerescenţa discurilor intervertebrale. Menţinând şi îmbunătăţind mobilitatea articulară, se previn deviaţiie, artritele şi durerile articulare. Efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra sistemului nervos. Rigidizarea muşchilor poate conduce la diminuarea reactivităţii nervoase, în domeniul motor şi senzitiv, astfel creierul nemaifiind informat corespunzător şi la timp în legătură cu ceea ce se întâmplă în corp, crescând astfel riscul producerii accidentelor. Îndepărtarea contracturilor permite desfăşurarea unei bune activităţi nervoase. Efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra aparatului circulator. Menţinerea timp îndelungat a unei aceeaşi poziţii, face să crească tensiunea musculară într-un anumit teritoriu, fapt care îngreuiază circulaţia. Îndepărtarea tensiunilor musculare în exces facilitează circulaţia sanguină şi limfatică. Efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra aparatului digestiv. Shiatsu aplicat în regiunea abdominală reglează funcţiile aparatului digestiv, îmbunătăţeşte asimilarea alimentelor şi, în acest fel, menţine echilibrul nutritiv şi măreşte vitalitatea, permiţând acumularea de energie în corp. Aplicat la nivelul aceleiaşi regiuni, stretching-ul îndepărtează stratul adipos, conferă elasticitate musculaturii, tonifică muşchii. În plus, măreşte elasticitatea muşchilor netezi, îmbunătăţind astfel funcţionarea lor şi previne ptozarea organelor interne. Este recomandat, de asemenea, să se respecte unui regim alimentar echilibrat şi să se realizeze masticaţia completă, deoarece saliva conţine un hormon numit parotina care întârzie procesul de îmbătrânire. Efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra sistemului endocrin. Aplicarea shiatsului şi a stretching-ului la nivelul zona unde se află medulla oblongata (între osul occipital şi prima vertebră cervicală), stimulează glanda hipofiză şi ajută la menţinerea echilibrului hormonal al întregului corp. Shiatsu aplicat în zonele cervicale laterale intensifică funcţia glandei tiroide (care este situată pe partea anterioară a traheei şi secretă hormoni ce controlează metabolismul). Hormonul salivar este legat de metabolismul ţesutului osos şi de fortificarea oaselor. Shiatsu şi stretching aplicate în zona gurii şi a maxilarelor influenţează glandele parotide (submaxilare şi sublinguale), care secretă acest hormon. Secreţia acestor glande stimulează hormonii sexuali, care controlează sistemul de reproducere. Shiatsu şi stretching aplicate în regiunile subscapulare stânga şi dreapta influenţează pancreasul care secretă insulina, cu rol în reducerea zahărului din sânge. Suprarenalele (cortex şi substanţa medulară). Cortexul glandei suprarenale secretă câteva zeci de hormoni diferiţi, care au o mare importanţă pentru sistemul imunitar al corpului. Substanţa medulară a glandei suprarenale influenţează sistemul nervos simpatic, stimulează contracţia vaselor de sânge şi secretă adrenalină în situaţii de stres. Rinichii

menţin echilibrul sângelui, prin îndepărtarea substanţelor nocive din corp sub formă de urină. Shiatsu şi stretching aplicate în regiunea infrascapulară şi cea lombară stimulează activitatea glandelor suprarenale şi a rinichilor, mărind rezistenţa musculară şi menţinând echilibrul între componentele sângelui. Shiatsu şi stretching-ul aplicate pe partea inferioară a abdomenului şi pe regiunea sacrală influenţează glandele sexuale şi secreţia acestora, reglând sistemul de reproducere. O metodă care foloseşte, printre altele, shiatsu şi stretching într-o combinaţie eficientă este Terapia Yumeiho, cunoscută în trecut şi sub numele de Metodă de îndreptare a coxalelor prin masaj şi presopunctură sau Masaj special oriental Saionji. Terapia Yumeiho "este o metodă bazată pe acţiuni manuale efectuate asupra întregului corp uman în vederea păstrării sau ameliorării stării de sănătate; cuprinde circa 100 de manevre care se efectuează asupra întregului corp al pacientului" (http://www.editura-bo-yang.ro). De-a lungul timpului s-au făcut numeroase studii şi cercetări ştiinţifice medicale cu privire la eficienţa curativă şi profilactică a terapiei Yumeiho. Aceste studii au fost efectuate atât de către instituţii medicale de renume, cât şi de către medici şi practicanţi independenţi din întreaga lume. Unul dintre cele mai ample studii a fost efectuat pe parcursul a 10 ani la Centrul de Cercetări Ştiinţifice al Spitalului Militar Central al Aviaţiei din Moscova – Rusia. În urma rezultatelor obţinute "terapia Yumeiho a fost oficial implementată ca metodă de profilaxie şi reabilitare în tratarea aviatorilor şi cosmonauţilor. De asemenea, începând cu anul 2000, terapia Yumeiho se predă ca disciplină aparte în cadrul Universităţii de Medicină Militară din Moscova" (http://www.yumeiho.lx.).

Bibliografie pentru unitatea de studiu II.3. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Anderson, B., 1988, Stretching, CNEFS, Bucureşti Mârza, D., 1998a, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău Mârza, D., 2002, Masaj terapeutic, Editura Plumb, Bacău Mârza, D., 2006a, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău Mârza, D., 2006b, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău Metode terapeutice tradiţionale chineze. Ghid practic, 1992, Societatea informaţia, Bucureşti Namikoshi, T., 1996, Shiatsu – metodă terapeutică japoneză, Editura Teora, Bucureşti Namikoshi, T., 1998, Shiatsu şi stretching, Editura Teora, Bucureşti Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001, Masoterapie: masaj şi tehnici complementare, Ed. A 2-a revăzută şi completată, Edit. Orizonturi universitare, Timişoara 10. Niculescu, M., 1999, Ştiinţa pregătirii musculare, Editura Universităţii din Piteşti 11. Pălărie, C., Marinescu, R., Marinescu, A., 2005, Fitness şi stretching pentru toţi, Editura Universitara, Craiova 12. Raisin, L., 1997, Stretching pentru toţi, Editura Teora, Bucureşti 13. Serizawa, K., 2000, Tsubo - puncte vitale în terapia orientală, Editura Teora, Bucureşti 14. Yahiro, Y., 1998, Keiraku Shiatsu – el masaje zen, Oceano Ibis Ediciones, S.A., Spania 15. http://www.editura-bo-yang.ro 16. http://sectorsport.com 17. http://camena.ro/mens-sana 18. www.stretchify.com 19. http://www.yumeiho.lx.

Rezumatul unităţii de studiu Cel care a pus bazele folosirii combinate a masajului shiatsu şi a stretching-ului a fost Taoru Namikoshi (1998), care îşi argumentează propunerea pe baza efectelor cumulative ale acestor două metode, astfel: "Tratamentul shiatsu elimină rigiditatea musculară, măreşte 51

flexibilitatea, înlătură oboseala. Stretching-ul întinde muşchii, îmbunătăţeşte circulaţia, măreşte rezistenţa şi flexibilitatea, fortifică organismul. Combinaţia dintre cele două îmbină efectele lor pozitive. De regulă, stretching-ul urmează imediat după shiatsu. În acest sens, tratamentul shiatsu poate fi comparat cu încălzirea, iar stretching-ul cu activităţile sportive. Efectuarea unor exerciţii de stretching fără a ţine cont de oboseală, de rigiditatea musculară, duce la creşterea oboselii şi poate provoca accidente. Precedându-se stretching-ul cu un tratament shiatsu complet, care conferă elasticitate şi elimină oboseala, se extind limitele şi se fortifică muşchii. Atunci când aceştia sunt flexibili şi puternici, se vor îmbunătăţi şi limitele întinderii şi mobilitatea articulaţiilor". Efectele pe care folosirea combinată a masajului shiatsu şi a stretching-ului le poate avea sunt sintetizate în cercetările efectuate, cu referiri la toate structurile organismului. O metodă care foloseşte, printre altele, shiatsu şi stretching într-o combinaţie eficientă este Terapia Yumeiho, cunoscută în trecut şi sub numele de Metodă de îndreptare a coxalelor prin masaj şi presopunctură sau Masaj special oriental Saionji. Terapia Yumeiho "este o metodă bazată pe acţiuni manuale efectuate asupra întregului corp uman în vederea păstrării sau ameliorării stării de sănătate; cuprinde circa 100 de manevre care se efectuează asupra întregului corp al pacientului" (http://www.editura-bo-yang.ro).

Autoevaluare 1. Cine a pus bazele folosirii combinate a masajului shiatsu şi a stretching-ului? 2. Cum sunt explicate efectele cumulative ale celor două metode? 3. Care sunt efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra pielii? 4. Care sunt efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra sistemului muscular? 5. Care sunt efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra scheletului? 6. Care sunt efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra sistemului nervos? 7. Care sunt efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra aparatului circulator? 8. Care sunt efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra sistemului digestiv? 9. Care sunt efectele shiatsu-lui şi ale stretching-ului asupra sistemului endocrin? 10. Cum se numeşte terapia care care foloseşte, printre altele, shiatsu şi stretching într-o combinaţie eficientă şi ce se poate spune despre această terapie?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II 1. Punctele active biologic (PAB): a. sunt puncte care au legătura lor funcţională cu organele şi sistemele organismului b. sunt stimulate doar prin apăsare cu degetele c. sunt în număr de aproximativ 700 2. La baza mecanismului efectului terapeutic obţinut în urma stimulării PAB stau: a. materialele din care sunt confecţionate obiectele cu care se exercită presiunile asupra lor b. o serie de procese reflexogene fiziologice complexe c. capacitatea terapeutului de a direcţiona efectele în scopul urmărit 3. Printre efectele posibil a fi obţinute prin acţionarea asupra punctelor active biologic se numără: a. creşterea tensiunii nervoase şi musculare b. normalizarea echilibrului energetic c. reglarea troficităţii ţesuturilor d. inhibarea funcţionalităţii glandelor cu secreţie internă 4. Punctoterapia: a. este parte a medicinii tradiţionale occidentale 52

b. activează energia vitală şi circulaţia sanguină c. contribuie la refacerea structurilor şi a funcţiilor afectate 5. În cadrul punctoterapiei se poate acţiona cu: a. doar cu ace din oţel inoxidabil, aur şi argint b. doar cu stimulare electrică a punctelor c. doar cu ajutorul degetelor, al mâinii şi chiar al altor părţi ale corpului d. nici unul dintre răspunsuri nu este valabil 6. În osteopresură (masaj periostal): a. stimularea se realizează prin mişcări rapide şi persistente de fricţiune şi frământat locale, efectuate pe o arie mai mică şi cu o intensitate mare b. punctele se masează cu pulpa degetului sau cu unghia, prin mişcări circulare intermitente, uşoare şi rapide c. se utilizează aplicarea de presiuni clasice sau presiuni Shiatsu, aplicarea de moxe ori acupunctură la nivelul punctelor 7. Digitopresura (presopunctura): a. foloseşte stimularea punctelor de acupunctură prin presiune digitală b. nu declanşează efecte reflexe, la distanţă c. se realizează asupra pacientului aflat în orice poziţie d. foloseşte presiuni aplicate timp de 1-2 minute în suferinţele acute şi timp de 5-10 minute, în suferinţele cronice 8. Terapia Tsubo: a. urmăreşte, îndeosebi, influenţarea periostului b. nu se aplică asupra punctelor de acupunctură c. utilizeză aplicarea de presiuni clasice sau presiuni Shiatsu şi aplicarea de moxe ori acupunctură la nivelul punctelor d. urmăreşte atenuarea şi/sau corectarea perturbărilor de la nivelul organelor interne 9. Masajul shiatsu: a. urmăreşte doar prevenirea disfuncţiilor corpului viu b. contribuie la vindecarea unor boli c. urmăreşte menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate 10. Efectele masajului shiatsu sunt puse în legătură cu: a. mecanismul producerii oboselii musculare b. inhibarea eliberării unor mediatori chimici locali c. procesul de resintetizare a glicogenului d. posibilitatea de prevenire a congestiei sanguine în diverse părţi ale corpului 11. În masajul shiatsu: a. se utilizează doar presiunea realizată cu ajutorul a diferite segmente (mâini, coate, genunchi şi picioare) b. se utilizează presiunea şi tracţiunea, realizate cu ajutorul a diferite segmente (mâini, coate, genunchi şi picioare) c. se utilizează greutatea propriului corp d. terapeutul utilizează poziţii echilibrate, pentru a conferi stabilitate corpului 12. Segmentele cu care se executa presiunea în Shiatsu sunt următoarele: a. extremitatea policelui b. regiunea tenară şi hipotenară a palmelor c. coatele în unghi închis d. genunchii 13. În legătură cu ordinea de abordare a regiunilor, în shiatsu, sunt adevărate următoarele afirmaţii: a. coborând în lungul corpului, se tratează mai întâi spatele, apoi bazinul şi şoldurile, continuând cu gambele şi talpa, urcând din nou, în final, până la umeri şi cap 53

b. urcând în lungul corpului, se tratează mai întâi şoldurile, bazinul şi spatele, apoi gambele şi talpa c. cu pacientul în decubit dorsal, se tratează în mod sistematic partea anterioară a gâtului şi umerilor, faţa şi capul, braţele, antebraţele, mâinile şi abdomenul, terminând cu gambele 14. Printre beneficiile constatate ca urmare a aplicării shiatsu se numără: a. stimularea profundă a muşchilor b. creşterea flexibilităţii musculare şi a mobilităţii articulare c. reducerea presiunii arteriale d. reducerea stresului e. scăderea capacităţii de conştientizare a propriului corp 15. Printre indicaţiile masajului shiatsu se numără: a. tendinita b. lombosciatica c. varicele d. anxietatea 16. Stretching-ul: a. este o metodă de întindere rapidă a fibrelor musculare b. este o metodă de întindere lentă a fibrelor musculare c. este o metodă de întindere lentă a fibrelor musculare, urmată de menţinerea o anumită perioadă de timp a acestei întinderi d. presupune declanşarea stretch reflex-ului 17. Stretch reflexul şi reacţia de întindere: a. sunt mecanisme care protejează articulaţiile b. apar atunci când organele senzoriale localizate în muşchii şi tendoanele din jurul unei articulaţii sunt activate prin scurtarea muşchilor c. apariţia lor depinde de activitatea fusurilor neuromusculare şi a organelor tendinoase Golgi 18. Fusurile neuromusculare: a. se activează când muşchiul este în poziţie scurtată b. trimit semnale la măduva spinării şi sunt implicate în producerea contracţiei musculare de apărare c. sunt implicate în apariţia stretch reflex-ului 19. Organele tendinoase Golgi: a. se activează când un muşchi este întins brusc peste limita sa de rezistenţă, trăgând puternic de tendon b. trimit semnale la măduva spinării şi sunt implicate în producerea contracţiei musculare de apărare c. sunt implicate în relaxarea muşchiului, prin apariţia reacţiei de întindere 20. Pentru realizarea corectă a stretching-ului: a. se evită activarea excesivă a fusurilor neuromusculare şi apariţia stretch reflexului b. întinderea se realizează rapid c. se menţine întinderea, pentru a le da timp fusurilor neuromusculare să se adapteze 21. Activitatea nervoasă gamma: a. nu influenţează sensibilitatea fibrei nervoase b. creşte în caz de durere, nervozitate, nelinişte sau teamă c. în stretching activitatea gamma trebuie să fie cât mai redusă 22. Stretching-ul static: a. se realizează printr-un elan rapid, balistic b. se realizează prin alungirea înceată şi succesivă a grupelor musculare şi a complexelor articulare până la limita extremă 54

c. acţionează după sistemul de întindere forţată d. nu este eficient în îmbunătăţirea mobilităţii 23. Scientific stretching for sport: a. se bazează pe tehnica PNF b. constă în realizarea unei contracţii izometrice statice urmată de o întindere a muşchiului c. foloseşte alternarea contracţiilor izometrice cu cele concentrice până ce nu se mai poate realiza un volum de mişcare mai mare al muşchiului respectiv 24. În relaţie cu metodele de stretching cunoscute, următoarele afirmaţii sunt adevărate: a. în metoda ballistic and hold, se duce membrul respectiv în poziţia extremă, unde se menţine în contracţie izometrică b. se repetă de mai multe ori mişcări de balans, apoi se menţine partea corpului antrenată în poziţia extremă c. întinderile sunt urmate de fixare pasivă 25. În metoda passive lift and hold, a. se duce membrul respective, de către un partener, în poziţia extremă, unde se menţine în contracţie izometrică b. se repetă de mai multe ori mişcări de balans, apoi se menţine partea corpului antrenată în poziţia extremă c. întinderile sunt urmate de fixare pasivă 26. În metoda prolonged stretch: a. se realizează o întindere pasivă cu ajutorul unui partener, care se menţine timp de 1 minut b. după ce segmentul este dus de un partener în poziţie extremă, urmează contracţia izometrică a muşchilor antagonişti contra rezistenţei opusă de partener c. nu trebuie să se atingă pragul de durere 27. În metoda PNF pasiv: a. se realizează o întindere pasivă cu ajutorul unui partener, care se menţine timp de 1 minut b. după ce segmentul este dus de un partener în poziţie extremă, urmează contracţia izometrică a muşchilor antagonişti contra rezistenţei opusă de partener c. nu trebuie să se atingă pragul de durere 28. În relaxion method: a. activ, se execută o întindere plentă, până se ajunge în poziţia extremă, apoi se menţine poziţia b. în timpul menţinerii poziţiei executantul se relaxează psihic prin autocontrol c. prin conştientizarea stării de contracţie a muşchiului, executantul contribuie activ la frânarea stretch reflex-ului 29. Tipul de stretching bazat pe întinderea muşchiului după contracţie: a. se foloseşte pentru a inhiba sau suprima stretch reflex-ul, stimulând organele tendinoase Golgi b. se bazează pe activarea organelor tendinoase Golgi şi apariţia reacţiei de întindere c. nu este eficient în îmbunătăţirea elasticităţii musculare 30. Tipul de stretching bazat pe întinderea după contracţie muşchiului după contracţia antagonistului său: a. se bazează pe relaxarea reflexă a antagonistului unui muşchi care se contractă b. foloseşte momentul de relaxare a agonistului pentru a-l întinde c. este contraindicat la persoanele cu tulburări circulatorii 31. Stretching-ul sportiv: a. se asociază cu respiraţia rapidă, sacadată şi continuă în timpul contracţiei 55

b. se asociază cu respiraţie lentă şi continuă în timpul întinderii c. constă din întinderea progresivă a muşchiului, urmată de contracţie izometrică şi relaxare 32. Stretching-ul de postură: a. constă în contracţie musculară izometrică, însoţită de întinderea simultană a muşchiului, respiraţie rapidă, sacadată, tonică, în cazul stretching-ului tonic b. constă în relaxarea muşchilor sub efectul gravitaţiei, respiraţie calmă, lentă şi continuă, în cazul stretching-ului greu c. constă în dezvoltarea în muşchi a unei tensiune, în timpul unei contracţii de tip izometric sau al unei serii de contracţii 33. Printre efectele, dovedite ştiinţific, ale stretching-ului se numără: a. amplificarea calităţii şi cantităţii schimburilor nutritive din ţesuturi b. restabilirea mobilităţii articulare prin creşterea supleţii elementelor peri şi intraarticulare c. ameliorarea circulaţiei sanguine şi limfatice d. scăderea sensibilităţii fibrelor musculare 34. Printre contraindicaţiile stretching-ului se numără: a. fracturile recente, neconsolidate încă b. folosirea sa la persoanele mai firave şi la persoanele în vârstă c. folosirea sa în caz de inflamaţii sau infecţii intraarticulare sau periarticulare d. folosirea sa în caz de hematom, pareză sau afecţiune cu scăderea severă a forţei musculare 35. Printre efectele cumulative ale shiatsu-lui şi stretching-ului se numără: a. tratamentul shiatsu elimină rigiditatea musculară, măreşte flexibilitatea, înlătură oboseala b. stretching-ul întinde muşchii, îmbunătăţeşte circulaţia, măreşte rezistenţa şi flexibilitatea, fortifică organismul c. creşterea activităţii electrice a muşchilor 36. La nivelul pielii, shiatsu şi stretching-ul au următoarele efecte: a. activarea funcţiilor pielii b. scăderea sensibilităţii pielii c. îmbunătăţireacapacităţii de adaptare a temperaturii corpului la temperatura exterioară 37. La nivelul sistemului muscular, shiatsu şi stretching-ul au următoarele efecte: a. dezvoltă forţa şi rezistenţa musculară b. creşterea numărului de fibre musculare c. îngroşarea fibrelor musculare d. creşterea mobilităţii articulare 38. La nivelul sistemului osos, shiatsu şi stretching-ul au următoarele efecte: a. stimularea circulaţiei şi a fluxului substanţelor nutritive către oase b. ameliorarea elasticităţii substanţei osoase c. prevenirea deviaţiilor d. prevenirea degenerescenţei articulare 39. La nivelul sistemului nervos, shiatsu şi stretching-ul au următoarele efecte: a. prevenirea apariţiai artritelor b. prevenirea durerilor articulare c. îndepărtarea contracturilor musculare şi asigurarea posibilităţii de desfăşurare a unei activităţi nervoase bune 40. La nivelul aparatului digestiv, shiatsu şi stretching-ul au următoarele efecte: a. îmbunătăţeşte procesului de dezasimilare a alimentelor b. menţinerea echilibrului nutritiv şi mărirea vitalităţii c. prevenirea ptozării organelor interne d. mărirea elasticităţii muşchilor netezi 56

41. La nivelul sistemului endocrin, shiatsu şi stretching-ul au următoarele efecte: a. menţinerea echilibrului hormonal al întregului corp b. menţinerea echilibrului între componentele sângelui c. inhibarea funcţiilor pancreasului d. stimularea secreţiei de hormoni cu rol în asigurarea imunităţii

MODULUL III. Folosirea masajului şi a tehnicilor complementare în scop igienic şi profilactic. Examinarea subiectului în vederea efectuării masajului şi a tehnicilor complementare. Scopul modulului  

Însușirea fundamentării științifice a folsirii masajului şi tehnicilor complementare în scop igienic şi profilactic, în vederea valorificării depline a valențelor acestora. Însuşirea modalităţilor practice de realizare a examinării subiectului în vederea aplicării masajului şi/sau a unor tehnici complementare.

Obiective operaţionale     

Înţelegerea conceptelor de masaj igienic şi tehnici complementare folosite în scop igienic, ca factori auxiliar de călire şi de creştere a rezistenţei organismului la îmbolnăviri. Cunoaşterea principalelor scopuri în care pot fi aplicate masajul igienic şi tehnicile complementare. Cunoaşterea formelor de practicare a masajului igienic şi tehnicilor complementare. Cunoaşterea rezultatelor unor cercetări în domeniu, care atestă valenţele profilactice ale masajului şi tehnicilor complementare. Cunoaşterea modalităţilor prectice prin care se realizează examinarea subiectului în vederea aplicării masajului şi tehnicilor complementare.

Unitatea de studiu III.1. Masajul igienic şi tehnicile complementare, ca factori auxiliari de călire Masajul igienic şi unele dintre tehnicile complementare se recomandă tuturor persoanelor, indiferent de sex, vârstă, ocupaţie, nivel de pregătire fizică şi intelectuală şi constituie o metodă de îngrijire obişnuită a corpului. Printre scopurile principale în care este recomandată aplicarea masajului igienic şi a unor tehnici complementare se numără:  menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate;

57



sporirea capacităţii funcţionale a organismului, prin efectele sale asupra structurilor organismului şi a proprietăţilor funcţionale a fiecăreia dintre ele;  creşterea rezistenţei la efort, prin efectele pe care le are asupra marilor funcţiuni ale organismului;  călirea organismului, prin asocierea sa cu factori de călire, în funcţie de posibilităţi;  sporirea rezistenţei la îmbolnăviri; Masajul igienic se aplică, în special, sub forma automasajului, pe o suprafaţă cât mai întinsă a corpului, cu tehnici executate în ritm viu, intensitate medie, durată scurtă (mai ales dimineaţa), sau cu caracter relaxator, liniştitor, asociat cu baia călduţă, după terminarea activităţilor zilnice sau seara. Asociat cu baia de aer, la mare sau la munte şi nu numai, automasajul se execută lent şi metodic. Înainte de a intra în apa mării, râurilor, bazinelor, se aplică un masaj metodic, pe toate părţile corpului. În baie, sau sub duş, se execută aşa numitul "masaj umed", aplicat cu mâinile bine săpunite, cu o mănuşă de pânză, cu un burete sau cu o perie de baie, încheiat cu clătirea corpului cu apă caldă şi cu un duş rece scurt, urmat de ştergerea corpului cu un prosop, fricţionând pielea în ritm viu. Un alt procedeu (folosit dimineaţa şi seara, în lipsa duşului) constă în fricţionarea corpului cu un prosop umed, bine stors, apucat de capete şi aplicat pe regiuni întinse, ca: spatele, pieptul, abdomenul, ceafa şi chiar membrele, după care, cu prosopul înfăşurat pe mână ca o mănuşă, se masează părţile rămase. Executarea variată a automasajului şi posibilităţile de asociere a lui cu ceilalţi factori de călire oferă o infinitate de modalităţi de adaptare la necesităţile individuale, în raport cu diferite împrejurări şi situaţii. Dacă masajul Shiatsu nu poate fi aplicat foarte eficient sub formă de automasaj, stretching-ul în schimb poate fi practicat independent, cu mult succes, asociat cu alte metode, în scopul menţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate.

Bibliografie pentru unitatea de studiu III.1. 1. Cordun, M., 1992, Masaj tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Medicală, Bucureşti 2. Cordun, M., 1995, Masajul – Tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Tehnică, Bucureşti 3. Drăgan, I. şi colaboratorii, 1993, Masaj – Automasaj – Refacere – Recuperare, Editura Cucuteni, Bucureşti 4. Drăgan, I. şi Petrescu, O., 1993, Masaj - automasaj, Editura EDITIS, Bucureşti 5. Fozza, C., Nicolaescu, V., 1980, Gimnastica corectivă şi masaj, I.E.F.S., Bucureşti 6. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 7. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 8. Ivan, S., 1995, Sănătate fără medicamente, Editura RAI, Bucureşti 9. Marcu, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti 10. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 11. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 12. Mârza, D., 1998a, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău 13. Mârza, D., 1998b, Reflexologia în kinetoterapie, Editura Symbol, Bacău 14. Mârza, D., 2006a, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 15. Mârza, D., 2006b, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău 16. Metode terapeutice tradiţionale chineze. Ghid practic, 1992, Societatea informaţia, Bucureşti 17. Namikoshi, T., 1996, Shiatsu – metodă terapeutică japoneză, Editura Teora, Bucureşti 18. Panev, M., 2004, Masajul aparatului locomotor, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 58

19. Vasicikin, V., 2004a, Masajul de întinerire, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 20. Vasicikin, V., 2004b, Masajul fortifiant, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 21. Zorini, M.O., 2005, Masajul indian. Ghid practic, Editura Polirom, Iaşi

Rezumatul unităţii de studiu Masajul igienic poate fi folosit de către oricine, în scopul menţinerii şi / sau îmbunătăţirii funcţionalităţii întregului organism şi implicit a stării de sănătate. El se poate folosi sub formă de masaj aplicat de către un specialist sau sub formă de automasaj (în cazul în care persoana a reuşit să-şi însuşească corect, sub supravegherea unui specialist, modalităţile de aplicare). Masajul şi / sau automasajul igienic se poate folosi de sine stătător sau în combinaţie cu o multitudine de alţi factori de călire, în scopul creşterii rezistenţei organismului la îmbolnăviri. Dacă masajul Shiatsu nu poate fi aplicat foarte eficient sub formă de automasaj, stretching-ul în schimb poate fi practicat independent, cu mult succes, asociat cu alte metode, în scopul menţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate.

Autoevaluare 1. Care sunt principalele scopuri în care poate fi folosit masajul igienic şi unele tehnici complementare? 2. Care sunt principalele modalităţi de folosire a masajului igienic? 3. Cum se acţionează pentru aplicarea masajului igienic în scop relaxator şi cum pentru obţinerea unor efecte stimulative? 4. Cu ce alţi factori de călire mai poate fi asociat masajul? 5. Care sunt valenţele igienice ale masajului Shiatsu şi ale stretching-ului şi cum pot fi folosite aceste două metode în scop igienic şi ca factori de călire?

Unitatea de studiu III.2. Fundamentarea teoretică a masajului şi tehnicilor complementare folosite în scop profilactic Pentru înţelegerea efectelor profilactice ale masajului şi tehnicilor complementare este necesară analizarea din punct de vedere fiziologic şi chiar biochimic a modificărilor determinate de aplicarea acestora. Înţelegerea masajului şi a tehnicilor complementare prin prisma fiziologiei şi biochimiei este foarte dificilă, deoarece toate studiile trebuie să se bazeze pe un număr mare de experimente, iar rezultatele obţinute să fie obiectivate cu ajutorul unor instrumente şi aparate destul de costisitoare. În ţara noastră, cercetările din acest punct de vedere sunt foarte puţine, iar încercările efectuate în lume, deşi destul de multe, nu au reuşit întotdeauna să găsească explicaţiile cele mai convingătoare. Pe scurt, fundamentarea efectelor profilactice ale masajului şi tehnicilor complementare, s-ar putea sintetiza astfel (Mârza, D., 2001, 2002, 2005, 2006a şi b): A. În ceea ce priveşte pielea, care se interpune întotdeauna în timpul aplicării masajului şi a unor tehnici complementare adresate indiferent cărei structuri, trebuie arătat că multiplele sale funcţii nu sunt încă suficient explorate, din punctul de vedere al metodelor de intervenţie bazate pe atingere prezentând importanţă următoarele aspecte: 59



pielea poate fi considerată un adevărat organ neurologic, la acest nivel existând zone de etalare a receptorilor tactili, termici şi dureroşi, orice contact cutanat determinând naşterea unui influx nervos;  pielea poate fi considerată ca organ vascular, prin supleţea şi amplitudinea modificărilor determinate de vasomotricitatea vaselor sanguine aflate la acest nivel, permiţând adaptarea şi repartizarea volumului sanguin în funcţie de necesităţi;  pielea poate fi considerată ca organ de excreţie, prin glandele sudoripare şi glandele sebacee eliminându-se produşii toxici de uzură;  pielea poate fi considerată ca organ de protecţie (şi este considerată astfel şi de către beneficiarii masajului, aceştia putând resimţi senzaţii mai mult sau mai puţin plăcute în funcţie de modul în care este atinsă pielea) etc. Prin menţinerea şi îmbunătăţirea troficităţii şi tonicităţii, a mobilităţii, consistenţei, elasticităţii şi sensibilităţii pielii, masajul şi tehnicile complementare contribuie la prevenirea unor aspecte patologice ca: vergeturi, escare, ulceraţii, acnee, infiltrate, distrofii, edeme, procese de îmbătrânire precoce, fibrozări şi aderenţe cicatriceale, tulburări ale imaginii schemei corporale etc., pentru a enumera numai câteva dintre efectele profilactice ale masajului strict la nivelul pielii. B. Sistemul nervos şi cel muscular fiind atât de strict legate din punct de vedere funcţional, studierea efectelor masajului şi tehnicilor complementare asupra acestora nu trebuie să se facă separat. Este cunoscut faptul că sistemul neuro-muscular este un teren de acţiune foarte vast pentru masaj şi pentru unele tehnici complementare şi că efectele acestora sunt multiple şi variate, înţelegerea lor fiind de multe ori mai dificilă. În sinteză, se poate spune că relaxarea neuro-musculară şi stimularea neuromusculară sunt cei doi poli între care se încadrează întreaga gamă a efectelor masajului şi tehnicilor complementare la acest nivel. Prin intermediul efectelor lor analitice, masajul şi tehnicile complementare contribuie la prevenirea tulburărilor de troficitate şi tonicitate, de sensibilitate, circulatorii sanguine şi limfatice, a fibrozărilor şi, prin acestea, la prevenirea apariţiei unor afecţiuni dintre care cele mai frecvente sunt: hipotrofia, distrofia, atrofia, hipotonia sau hipertonia, întinderi şi rupturi musculare, hipoestezia, edeme, infiltrate, hematoame, aderenţe cicatriceale, interfibrilare, procese inflamatorii ca miozite, aponevrozite etc. Efectele asupra sistemului neuro-muscular, includ şi se reflectă în sens pozitiv şi asupra celorlalte elemente ale aparatului neuro-mio-artro-kinetic, contribuind la profilaxia tulburărilor de orice natură care ar putea să apară la nivelul lor. C. Efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra circulaţiei sunt cele mai cunoscute, cele mai bine dovedite şi cel mai des invocate, din acest motiv nu vom mai intra în amănunte în ceea ce le priveşte. Sintetic, s-ar putea sublinia faptul că mobilizând masa sanguină, punând în mişcare mase de sânge periferice stagnate, asigurând accelerarea circuitului, deschizând noi capilare şi lărgindu-le pe cele deja deschise, drenând mai bine spaţiile interstiţiale, în afara efectelor deja amintite de prevenire a apariţiei unor afecţiuni la nivelul celorlalte structuri ale organismului, la care masajul circulator contribuie din plin, procedeele şi tehnicile de masaj şi tehnicile complementare previn apariţia unor afecţiuni 60

cardio-vasculare specifice, fapt care se reflectă asupra întregului organism, asigurându-i menţinerea unei bune funcţionalităţi. D. Pe baza efectelor obţinute prin aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare, viscerele beneficiază de o protecţie care previne apariţia unor disfuncţii şi chiar a unor îmbolnăviri de natură morfologică. E. În urma experimentelor efectuate, în timpul sau ca urmare a aplicării masajului şi/sau a unor tehnici complementare, s-au înregistrat o serie de modificări, astfel (Mârza, D., 2002):  pielea se întinde şi devine mai fină, într-o primă fază, apoi rămânând întinsă se îngroaşă şi îşi îmbunătăţeşte sensibilitatea (VAKIM);  pragul de răspuns la o excitaţie tactilă creşte mult pe regiunile masate în comparaţie cu cele nemasate (VAKIM);  masajul prelungit creşte pragul sensibilităţii la durere (VAKIM);  masajul şi tehnicile complementare modifică tensiunea arterială maximă, în sensul creşterii (după un masaj stimulativ) sau al descreşterii (după un masaj relaxator, profund), variaţiile fiind de ordinul a 2-3 cm. mmHg. (EDGECOMBE, BARN); de asemenea, el determină o accelerare reală a circulaţiei sângelui (KLEEN, DESPARD);  masajul şi tehnicile complementare determină creşterea fluxului limfatic, reînnoirea mai rapidă a lichidului interstiţial asigurând o mai bună resorbţie a produşilor metabolici celulari (ELKINS, BAUER, DRINKER, ELKINS etc.);  masajul general îmbunătăţeşte forţa musculară (măsurată cu dinamometrul), iar oboseala musculară este mai uşor recuperată prin masaj decât prin odihnă (ZABLUDOWSKI);  randamentul unui muşchi obosit este mai mare după 5 minute de masaj decât după 5 minute de odihnă (PAP);  masajul şi tehnicile complementare nu produc nici acidoza care apare ca urmare a executării unor exerciţii, nici alcaloza care se produce în urma aplicării căldurii (PAP);  creşterea rezistenţei la oboseală este direct proporţională cu durata aplicării masajului şi a tehnicilor complementare, a căror efect optim este obţinut în 10 minute (MAGGIORA);  masajul şi tehnicile complementare au un rol activ deosebit în refacerea după contuzii (CASTEX);  masajul şi tehnicile complementare pot reduce atrofia, în mod indirect, contribuind la resorbţia edemelor şi a fibrozei care deranjează activitatea muşchiului (STEGMANN);  masajul şi tehnicile complementare au efecte psihologice, foarte puţin cunoscute şi amintite; astfel, abordarea sistematic generală a înttregului corp apare ca o stimulare a senzaţiei de protecţie maternă, prin poziţia adoptată (culcat) şi acţiunea mâinilor terapeutului care dă o senzaţie de dependenţă;  masajul şi tehnicile complementare permit conştientizarea imaginii statice şi dinamice a întregului corp (schema corporală);  asupra viscerelor masajul şi tehnicile complementare au un efect de stimulare (pentru stările de atonie), sau un efect de relaxare (pentru stările spasmodice); dacă efectele motorii, directe sau indirecte, sunt sigure, efectele secretorii sunt mai puţin demonstrate, dar cunoscută fiind legătura dintre motricitate şi secreţie, acestea depinzând în parte 61

de aceeaşi inervaţie neurovegetativă, este logic să se admită că efectele nu sunt disociate;  hipervolemia (creşterea masei sanguine circulante) produce o creştere a diurezei;  masajul determină o creştere a procentului elementelor figurate ale sângelui, a diurezei şi a azotului urinar (MITCHEL, BENDIX);  masajul şi tehnicile complementare determină o uşoară creştere a volumului secreţiilor glandelor endocrine şi exocrine, ca şi a cantităţii elementelor specifice (COLOMBO). Bineînţeles că acestea nu sunt toate efectele masajului şi a tehnicilor complementare constatate în decursul timpului în cercetarea acestui domeniu, dar prin enumerarea câtorva am dorit să subliniem, printre celelalte roluri ale masajului, importanţa deosebită a celui profilactic.

Bibliografie pentru unitatea de studiu III.2. 1. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 2. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 3. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 4. Mârza, D., 2002, Masaj terapeutic, Editura Plumb, Bacău 5. Mârza, D., 2005, Masaj antistres, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., Bucureşti 6. Mârza, D., 2006a, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 7. Mârza, D., 2006b, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău 8. Metode terapeutice tradiţionale chineze. Ghid practic, 1992, Societatea informaţia, Bucureşti 9. Namikoshi, T., 1996, Shiatsu – metodă terapeutică japoneză, Editura Teora, Bucureşti 10. Panev, M., 2004, Masajul aparatului locomotor, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 11. Vasicikin, V., 2004a, Masajul de întinerire, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 12. Vasicikin, V., 2004b, Masajul fortifiant, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 13. Zorini, M.O., 2005, Masajul indian. Ghid practic, Editura Polirom, Iaşi

Rezumatul unităţii de studiu Importanţa deosebită pe care o are masajul clasic şi unele dintre tehnicile complementare din punct de vedere profilactic este demonstrată de necesitatea de a lua în considerare organismul uman ca întreg şi, mai ales, funcţionalitatea sa internă. Cunoscând foarte bine modul de funcţionare a diverselor aparate şi sisteme ale organismului, se pot înţelege şi efectele pe care masajul le determină asupra lor. Cercetările desfăşurate de-a lungul timpului, demonstrează efectele pe care masajul şi tehnicile complementare le au asupra organismului şi rolul lor igienic şi profilactic.

Autoevaluare 1. Care este componenta anatomică a organismului care se interpune întotdeauna în timpul aplicării masajului şi a tehnicilor complementare adresat indiferent cărei structuri? 2. Enumeraţi şi explicaţi funcţiile pielii care prezintă importanţă din punct de vedere al aplicării masajului şi a tehnicilor complementare. 3. Care sunt obiectivele pe care masajul igienic şi tehnicile complementare urmăresc să le obţină la nivelul pielii? 62

4. Care sunt principalele aspecte patologice a căror apariţie la nivelul pielii poate fi prevenită prin folosirea masajului şi tehnicilor complementare în scop igienic/profilactic? 5. Care sunt principalele tulburări ale sistemului neuro-muscular care pot fi prevenite prin aplicarea sistematică a masajului şi tehnicilor complementare? 6. Care sunt principalele efecte pe care masajul şi tehnicile complementare folosite în scop igienic şi profilactic le au asupra funcţionalităţii aparatului cardio-vascular? 7. Care sunt efectele, demonstrate ştiinţific, ale masajului şi tehnicilor complementare asupra viscerelor? 8. Care sunt efectele, demonstrate ştiinţific, ale masajului şi tehnicilor complementare asupra muşchilor? 9. Care sunt efectele, demonstrate ştiinţific, ale masajului şi tehnicilor complementare asupra sângelui? 10. Care sunt efectele, demonstrate ştiinţific, ale masajului şi tehnicilor complementare asupra circulaţiei sanguine? 11. Care sunt efectele psihologice ale masajului şi tehnicilor complementare, demonstrate ştiinţific?

Unitatea de studiu III.3. Examinarea subiectului în vederea aplicării masajului şi a tehnicilor complementare În relaţie cu aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare, examinarea subiectului nu are scop de diagnostic, ci este o testare, care serveşte în permanenţă ca punct de referinţă pentru a interpreta corect starea acestuia pe măsura derulării tratamentului. Aplicarea masajului şi/sau a tehnicilor complementare nefiind decât o parte din ansamblul tratamentului kinetoterapeutic, examinarea subiectului va pune accent pe dominanta acestuia, adică pe locul pe care îl ocupă actul palpatoriu. ″Între palparea exploratorie şi atingerea terapeutică nu trebuie să existe diferenţe şi discontinuitate, această examinare fiind astfel continuă, în timpul aceleiaşi şedinţe şi repetată în fiecare şedinţă. Se recomandă ca terapeutul să stabilească o fişă de examinare, pe care să facă inventarul tuturor semnelor descoperite, pentru a le putea urmări variaţiile în timp″ (Hollis, M., 1987). Ţinând cont de indicaţiile masajului şi a tehnicilor complementare, în funcţie de necesităţi, se va proceda, succesiv, la examinarea pielii, ţesutului celular subcutanat, a muşchilor, a tendoanelor, a articulaţiilor, a sistemului nervos, a circulaţiei şi a viscerelor din cavitatea abdominală.

Examinarea pielii şi a ţesutului subcutanat Examinarea pielii nu poate fi disociată de cea a ţesutului subcutanat deoarece, dacă acest lucru este posibil în unele regiuni, cel mai frecvent palparea nu permite diferenţierea clară a acestor două structuri; în afara raporturilor lor foarte apropiate din punct de vedere anatomic, ele au şi relaţii fiziologice foarte strânse.  Convorbirea cu subiectul permite evidenţierea existenţei unor senzaţii de furnicături, mâncărimi, tensiuni, arsuri, dureri spontane sau provocate, senzaţii care însoţesc adesea o hiperestezie.  Examinarea vizuală, are în vedere următoarele aspecte: 63



o Culoarea, urmărindu-se variaţiile patologice ca: eritem, cianoză, melanodermie, vitilogo, paloare, ca şi topografia lor; o Granulaţia şi relieful, aspectul putând fi "capitonat", atunci când paniculul adipos subcutanat este gros şi dacă este însoţit de o anumită distrofie ca în cazul celulitei din obezitate; o Fanerele, aspectul lor dând indicaţii asupra troficităţii; o Aspecte patologice: tendinţă hemoragică (purpură, erupţii), negi, micoză, papule, vezicule, băşici, eczeme, infecţii, etc.- care pot constitui contraindicaţii ale masajului şi tehnicilor complementare, sau: unele ulceraţii, cicatrici, vergeturi, acnee, cuperoză - care pot constitui indicaţii ale masajului şi tehnicilor complementare. Palparea, permite să se aprecieze: o Temperatura. O temperatură cutanată crescută poate fi un semn inflamator, iar o temperatură scăzută, mai ales la nivelul extremităţilor, trădează tulburări de vascularizaţie; studierea variaţiilor de temperatură de la o şedinţă la alta reprezintă un bun ghid pentru desfăşurarea acesteia; o Umiditatea. Pielea umedă, pielea uscată sau pielea grasă pot impune anumite tehnici de masaj; o Grosimea. Prin studiul comparativ se poate recunoaşte fie o diminuare a grosimii (atrofie), fie o creştere (hipertrofie) datorată grosimii stratului cornos sau a stratului adipos; o Mobilitatea. Ea poate fi diminuată în cazul fibrozei (în sclerodermie, de exemplu) sau a cicatricilor, sau crescută în unele afecţiuni ale fibrelor elastice; o Consistenţa şi elasticitatea. În mod normal, pielea este suplă dar fermă şi rezistentă la palpare, iar după deformare are posibilitatea de a-şi relua forma iniţială; o Sensibilitatea. Se testează, mai ales, sensibilitatea la ciupire, putându-se detecta fie o hiperestezie superficială, fie o durere mai profundă, în legătură cu alte alterări structurale; o Aspecte patologice. Se urmăreşte depistarea cicatricilor, vergeturilor, escarelor, ulceraţiilor, pierderilor de substanţă, acneei, cuperozei, infiltratelor, edemelor.

Examinarea ţesutului muscular  

64

Examinarea vizuală, permite aprecierea unei amiotrofii, prin comparaţie (existenţa unui edem poate masca pierderea de volum muscular). Palparea. Palparea muşchilor este mai dificilă, de aceea se recomandă ca ea să se facă de mai multe ori, să se folosească mai mult palparea laterală care permite mai uşor accesul la muşchi, însoţită de legănarea masei musculare, întinderea sa şi confruntarea datelor obţinute cu cele rezultate în urma contracţiilor izometrice şi izotonice. Palparea dă informaţii asupra următoarelor aspecte: o Volum. Se pot evidenţia atrofii sau hipertrofii, recomandându-se însă şi studierea performanţelor muşchilor respectivi; o Sensibilitate. Cauza reală a unei dureri musculare poate fi chiar la nivelul muşchiului, dar cel mai frecvent la nivel osteo-articular,

a sistemului nervos sau a viscerelor; ea se poate alătura altor probleme ca: infiltrate, hipertonie, hematoame etc. o Tonus. În afara variaţiilor individuale, de la o regiune la alta, de la o zi la alta, putând fi considerate în limite normale, se pot decela: -

-

-



hipertonii, cu etiologii diverse, mai ales nervoase, care adesea coincid cu dureri cutanate şi infiltrate ale ţesutului celular subcutanat; induraţii, care apar frecvent la nivelul anumitor muşchi în nevralgiile sciatice, cervico-brahiale, crurale; solearul, fesierul mijlociu, cvadricepsul, muşchii paravertebrali, sunt cel mai frecvent afectaţi; fibroze, la palpare ansamblul muşchiului apărând foarte tare, cu elasticitatea pierdută parţial sau total, putând fi dureroase dacă se asociază cu o stare inflamatorie sau cu o contractură; alte probleme ca: hematoame, stări inflamatorii (miozite), nuclei de osificare (miozită osifiantă), aponevrozită, ruptură musculară.

Examinarea tendoanelor Palparea, urmăreşte evidenţierea următoarelor aspecte: o Durerile inserţiei. Durerea vie stârnită de presiunea pe punctul de inserţie semnalează o teno-periostită de inserţie (durerile asociindu-se cu cele ale muşchilor), însoţită adesea de infiltrate ale planurilor care le acoperă; o Rupturi. Rupturile pot surveni în urma traumatismelor sau a tenosinovitei şi se însoţesc cu impotenţă mai mare sau mai mică în funcţie de caracterul complet sau parţial al rupturii.

Examinarea articulaţiilor  



Convorbirea cu subiectul, dă informaţii asupra caracteristicilor fenomenelor dureroase (ritmului inflamator sau ritmului mecanic) şi asupra eventualelor fenomene de blocaj; Examinarea vizuală, dă informaţii despre poziţia spontană (antalgică sau prin deformare), volumul (creşterea volumului se poate datora unei hipertrofii sinoviale, unei revărsări, unei hipertrofii a epifizelor sau unui edem periarticular); Palparea. După ce i s-a cerut pacientului să efectueze mişcări şi după ce s-a mobilizat pasiv articulaţia, se procedează la palparea diverselor elemente: o Ligamentele. Durerile inserţiei ligamentare atrag atenţia asupra faptului că în afecţiune este inclus, mai mult sau mai puţin, periostul şi uneori micile burse seroase. Rupturile nu sunt de obicei percepute deoarece sunt înecate în revărsatul local. Palparea este util completată prin punerea în tensiune pasivă a ligamentului; o Capsula. Acolo unde poate fi palpată, capsula poate apare dureroasă, în mod difuz, în procesele inflamatorii şi de retracţie sau în mod mai localizat la nivelul unei inserţii; 65

o Sinoviala. O sinovială normală nu poate fi percepută. La unele articulaţii, devine perceptibilă când este sediul fenomenelor inflamatorii (este îngroşată, umflată). Creşterea producţiei de lichid sinovial poate fi detectată prin perceperea bombării fundului de sac sinovial şi creşterea tensiunii sinovialei; o Interlinia articulară. Palparea sa urmăreşte identificarea unei zone dureroase care poate fi tratată prin masaj sau recunoaşterea tuturor modificărilor care pot constitui contraindicaţii ale masajului.

Examinarea circulaţiei  

 

1. Circulaţia de retur (venoasă şi limfatică) în membrele inferioare: Convorbirea cu subiectul, scoate în evidenţă semne funcţionale ca senzaţia de greutate, de tensiune, crampe, etc. Examenul vizual şi palparea, oferă informaţii în ceea ce priveşte existenţa edemelor, eventualelor modificări de culoare ale pielii, a tulburărilor trofice, durerilor sau unor adenopatii (mai ales la nivel inghinal şi crural). 2. Circulaţia arterială în membrele inferioare: Convorbirea cu subiectul, va urmări obţinere de informaţii în legătură cu apariţia claudicaţiei intermitente, vechimea tulburărilor, modalităţi, antecedente, etc.; Examenul vizual şi palparea, urmăresc depistarea eventualelor tulburări trofice, precum şi obţinerea unor informaţii în legătură cu module de exprimare a diferitelor pulsuri (la nivelul piciorului, tibial posterior, popliteu şi femural).

Examinarea sistemului nervos Din punct de vedere al stabilirii conduitei de urmat în aplicarea tratamentului prin masaj, prezintă importanţă, mai ales, depistarea existenţei unor tulburări trofice, precum şi testarea sensibilităţii (hiperestezie cutanată, hiperestezie profundă, hipoestezie sau anestezie), date care pot fi obţinute folosind aceleaşi modalităţi de examinare (convorbirea cu subiectul, examinarea vizuală şi palparea).

Examinarea viscerelor abdominale  

66

Convorbirea cu subiectul, permite să se facă bilanţul marilor funcţiuni; Palparea, este modalitatea de examinare de bază: o Ficatul - se palpează sub marginea inferioară a grilajului costal drept; o Vezica biliară - se palpează în hipocondrul drept, în punctul lui Murphy; o Stomacul - se examinează prin palparea zonei epigastrice şi ombilicale; o Splina - se palpează în hipocondrul stâng;



o Colonul – se palpează pornind de la fosa iliacă internă dreaptă, urcând spre hipocondrul drept, până la unghiul hepatic, apoi spre unghiul splenic şi de acolo spre fosa iliacă internă stângă; o Intestinul subţire - se palpează ansamblul anselor în regiunea periombilicală; Percuţia, pemite studierea sonorităţii ansamblului viscerelor goale ale cavităţii abdominale şi se efectuează, cu precădere, în fosa iliacă dreaptă, zona periombilicală şi zona epigastrică.

Figura nr. 6. Delimitarea regiunilor peretelui abdominal (Radu, G., 1998)

Model de fişa de examinare

FIŞĂ DE EXAMINARE

în vederea aplicării masajului şi tehnicilor complementare SUBIECT:................... SEX:............................ VÂRSTĂ:.................... 67

STRUCTURA EXAMINATĂ 1. Pielea subcutanat

şi

ţesutul

2. Ţesut muscular

3. Tendoane

4. Articulaţii

5. Circulaţie

6. Sistem nervos

7. Viscere abdominale

FORMA DE EXAMINARE Convorbirea: Examenul vizual: Examenul palpatoriu: Convorbirea: Examenul vizual: Examenul palpatoriu: Convorbirea: Examenul vizual: Examenul palpatoriu: Convorbirea: Examenul vizual: Examenul palpatoriu: Convorbirea: Examenul vizual: Examenul palpatoriu: Convorbirea: Examenul vizual: Examenul palpatoriu: Convorbirea: Examenul vizual: Examenul palpatoriu:

OBSERVAŢII

NOTĂ: Bineînţeles că, la rubrica observaţii, se va lăsa spaţiul corespunzător înscrierii tuturor rezultatelor. Fişa poate fi îmbunătăţită.

Bibliografie pentru unitatea de studiu III.3. 1. Basmajian, J.V. (ed.), 1985, Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 2. Bossy, J., 1980, Bases fondamentales de la massothérapie réflexe, Maloine édit., Paris 3. Cordun, M., 1999, Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti 4. De Lisa J. ş.a., 1988, Rehabilitation Medicine (principles and practice) – third edition, Lippincot-Raven Publishers, Philadelphia 5. Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), éditions Techniques S.A., Paris 6. Goats, G.C., 1994, Massage – the scientific basis of an ancient art, part. 1. The techniques, Br. J. Sp, Med, Philadelphia 7. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 8. Hollis, M., 1987, Massage for Therapists, Blackwell, Oxford, England 9. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 68

10. Mârza, D., 1998a, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău 11. Mârza, D., 2002, Masaj terapeutic, Editura Plumb, Bacău 12. Panev, M., 2004, Masajul aparatului locomotor, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 13. Porter, A., 1985, Le massage, Edit. Robert Laffont, Paris 14. Radu, G., 1998, Anatomie topografică, Editura ALL, Bucureşti 15. Raisin, L., 1997, Stretching pentru toţi, Editura Teora, Bucureşti 16. Samuel, J., 1974, Le massage - în Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris 17. Zamora, E., 2009, Masajul medical – procedee, metodică, indicaţii terapeutice, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca

Rezumatul unităţii de studiu Examinarea subiectului în vederea aplicării masajului şi a tehnicilor complementare este un aspect foarte important al muncii maseurului, deoarece pe baza rezultatelor acestei examinări poate să-şi structureze corect intervenţia în vederea atingerii scopului urmărit şi a obţinerii rezultatelor dorite. Unele dintre aspectele care pot fi descoperite la examinare ar putea să contraindice aplicarea masajului (momentan sau în anumită regiune) şi, în felul acesta, se pot evita eşecurile terapeutice. De asemenea, examinarea continuă (chiar în timpul aplicării masajului şi a tehnicilor complementare) poate da informaţii despre modul în care răspunde organismul subiectului la intervenţia respectivă, ceea ce poate face necesară reglarea intervenţiei.

Autoevaluare 1. Când se realizează examinarea subiectului în vederea aplicării masajului şi a tehnicilor complementare? 2. Care sunt modalităţile prin care se poate realiza examinarea subiectului în vederea aplicării masajului şi tehnicilor complementare? 3. Care sunt aspectele urmărite de examinarea vizuală a pielii şi ţesutului subcutanat ? 4. Care sunt aspectele urmărite de examinarea palpatorie a pielii şi ţesutului subcutanat ? 5. Care sunt aspectele urmărite de examinarea palpatorie a muşchilor? 6. Ce se poate decela prin examinarea tendoanelor ? 7. Care sunt elementele anatomice care pot fi examinate prin palparea articulaţiilor ? 8. Care sunt modalităţile de examinare folosite şi ce informaţii se pot obţine cu ele despre circulaţia de retur şi circulaţia arterială la nivelul membrelor inferioare? 9. Care sunt aspectele care trebuie urmărite în examinarea sistemului nervos? 10. Unde se palpează fiecare dintre organele intraabdominale la nivelul peretelui abdominal ? 11. Ce informaţii se pot obţine prin folosirea percuţiei, ca modalitate de examinare, la nivelul peretelui abdominal ?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III 1. Principalele obiective urmărite de aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare în scop igienic sunt: a. menţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate b. scăderea capacităţii funcţionale a organismului c. creşterea rezistenţei la efort d. călirea organismului 69

e. scăderea rezistenţei la îmbolnăviri 2. Masajul igienic se recomandă a fi aplicat: a. dimineaţa, cu tehnici executate în ritm viu, intensitate medie, durată scurtă b. seara, cu caracter relaxator, liniştitor, asociat cu baia călduţă c. seara, cu tehnici executate în ritm viu, intensitate medie, durată scurtă d. dimineaţa, cu caracter relaxator, liniştitor, asociat cu baia călduţă 3. La munte sau la mare, masajul poate fi asociat cu: a. baia de aer b. baia de soare c. băile în apa mării, râurilor, bazinelor d. baia de mulţime 4. Masajul umed poate fi aplicat folosind: a. mâinile bine săpunite b. un aparat de masaj c. o mănuşă sau perie specială d. piatra ponce 5. Funcţiile pielii care trebuie luate în considerare atunci când se aplică masajul igienic sunt: a. funcţia neurologică b. funcţia de emulaţie c. funcţia circulatorie la nivel periferic d. funcţia de excreţie e. funcţia de proiecţie 6. La nivelul pielii, masajul contribuie la: a. îmbunătăţirea troficităţii şi tonicităţii b. îmbunătăţirea puterii de contracţie c. îmbunătăţirea elasticităţii d. îmbunătăţirea sensibilităţii e. îmbunătăţirea mobilităţii articulare 7. Prin masajul igienic aplicat asupra sistemului neuro-muscular se contribuie la prevenirea apariţiei: a. fibrozărilor b. aderenţelor cicatriceale c. vergeturilor d. distrofiilor 8. Printre cele mai cunoscute efecte ale masajului asupra circulaţiei se numără: a. ameliorarea consistenţei b. punerea în mişcare a maselor de sânge periferic stagnat c. combaterea hipoesteziei d. deschiderea de noi capilare şi lărgirea celor deja deschise e. drenarea spaţiilor interstiţiale 9. Printre efectele demonstrate ştiinţific ale masajului asupra circulaţiei sanguine se numără: a. masajul creşte tensiunea arterială b. masajul scade tensiunea arterială c. masajul determină creşterea vitezei de circulaţie a sângelui 10. Alte efecte ale masajului demonstrate ştiinţific: a. randamentul unui muşchi obosit este mai mare după 5 minute de masaj decât după 5 minute de odihnă b. masajul determină scăderea volumului secreţiilor glandelor endocrine şi exocrine 70

c. masajul prelungit creşte pragul sensibilităţii la durere d. masajul determină scăderea fluxului limfatic e. masajul determină creşterea rezistenţei la oboseală 11. Examinarea subiectului în vederea aplicării masajului este folosită pentru: a. diagnosticare b. evaluarea stării subiectului (momentane şi în timp) c. reglarea actului terapeutic 12. Care dintre reperele din prima coloană trebuiesc urmărite pentru a decela aspectele patologice din coloana a doua? Selectaţi cifrele corespondente şi transcrieţi-le în coloana a treia. Repere

1. 2. 3. 4. 5.

Culoarea Temperatura Grosimea Mobilitatea ţesuturilor Sensibilitatea

a. b. c. d. e. f. g. h. i. j. k.

Aspecte patologice Vitilogo Hipertrofie Inflamaţie Cianoză, Melanodermie, Tulburări circulatorii la nivelul extremităţilor Atrofie Eritem Fibroză Cicatrice aderentă Hiperestezie

Corespondenţe

13. În cadrul examinării pielii şi ţesutului conjunctiv subcutanat, convorbirea cu subiectul poate da informaţii despre: a. existenţa unor senzaţii de furnicături (parestezii) b. existenţa unor senzaţii de mâncărime (prurit) c. existenţa unei senzaţii de greutate, de tensiune, crampe d. caracteristicilor fenomenelor dureroase (ritmului inflamator sau ritmului mecanic) şi asupra eventualelor fenomene de blocaj 14. Examinarea viscerelor abdominale se realizează ţinând cont de următoarele repere: Viscerul examinat

1. 2. 3. 4. 5. 6.

Ficat Vezică biliară Stomac Splină Colon Intestin subţire

Reper a. se palpează în hipocondrul drept, în punctul lui Murphy b. se palpează sub marginea inferioară a grilajului costal drept c. se palpează în hipocondrul stâng d. se palpează pornind de la fosa iliacă internă dreaptă, urcând spre hipocondrul drept, până la unghiul hepatic, apoi spre unghiul splenic şi de acolo spre fosa iliacă internă stângă; e. se palpează ansamblul anselor în regiunea periombilicală f. se examinează prin palparea zonei epigastrice şi ombilicale

Corespondenţă

15. Examinarea palpatorie a ţesutului muscular poate da informaţii despre: 71

a. existenţa unor hipertonii b. prezenţa tulburărilor circulatorii c. tulburări ale sensibilităţii superficiale d. existenţa unor induraţii sau fibroze e. existenţa unor hematoame 16. Examinarea vizuală a articulaţiilor poate da informaţii despre: a. poziţia spontană a articulaţiei (antalgică sau prin deformare) b. existenţa unor nuclei de osificare (miozită osifiantă) c. modificări de volum 17. O membrană sinovială normală: a. nu poate fi percepută b. poate fi palpată printr-o abordare corectă 18. Examinarea sistemului nervos urmăreşte să obţină informaţii despre: a. existenţa edemelor b. existenţa eventualelor modificări de culoare ale pielii c. sensibilitate

Temă de control: Realizaţi examinarea unui subiect în vederea aplicării masajului şi a tehnicilor complementare şi completaţi, cu informaţiile obţinute, o fişă conform modelului dat.

72

Unitatea de studiu IV.4. Masajul general extins şi masajul general redus Masajul general extins Masajul general, somatic sau al ţesuturilor de la suprafaţa corpului, se poate efectua prelucrând pe rând toate regiunile şi segmentele anatomice. Masajul general executat pe segmente este o formă analitică de prelucrare, care permite execuţia tehnică minuţioasă şi adaptată după caracteristicile morfologice şi funcţionale ale fiecărei regiuni a corpului. Această formă de masaj poartă numele de masaj extins sau masaj general propriu-zis. O problemă mult discutată a fost cea a ordinii în care trebuie să se succeadă regiunile în timpul unei şedinţe de masaj general extins. Astfel:  după metodele clasice, masajul general începea cu prelucrarea membrelor superioare (Kleen), sau a celor inferioare (Arvedson), după care urma regiunea spatelui, a abdomenului şi toracelui;  executat de către două persoane, masajul general se desfăşura perfect simetric pe membrele pereche, dar trebuia să se aplice numai de către o persoană pe celelalte regiuni ale corpului;  metoda Dr. Adrian Ionescu, recomanda următoarea succesiune: o partea posterioară a corpului (pacientul în decubit ventral), începând cu spatele, apoi regiunea fesieră, coapsa şi gamba stângă şi terminând cu coapsa şi gamba dreaptă; o partea anterioară a corpului (pacientul în decubit dorsal), continuând de unde s-a rămas şi anume: piciorul, gamba, genunchiul, coapsa membrului inferior drept, apoi piciorul, gamba, genunchiul, coapsa membrului inferior stâng, peretele abdominal, peretele toracic, membrul superior drept (degete, mână, antebraţ, umăr) şi membrul superior stâng; o masajul capului şi cefei.  Argumentele în favoarea metodei Adrian Ionescu erau: o nu se schimbă poziţia pacientului decât o singură dată; o poziţiile adoptate oferă un maximum de confort şi relaxare pacientului; o începând masajul cu partea posterioară a corpului, care prezintă o suprafaţă mai întinsă, mai plană şi mai puţin sensibilă decât partea anterioară, se pot aplica procedee şi tehnici mai energice şi mai ample, obţinând astfel, de la început, efecte mai puternice şi mai eficiente;  În metodele moderne găsim cele mai variate formule de succesiune a regiunilor ce se masează şi chiar a procedeelor de masaj folosite în timpul unei şedinţe.  Masajul general extins se poate executa, desigur după orice schemă, iar părţile se pot succeda în orice ordine fără ca aceasta să constituie o 73



mare greşeală, cu condiţia însă să fie găsită formula care să permită prelucrarea diferitelor regiuni şi segmente după o anumită regulă logică, stabilită în funcţie de scopul urmărit, fără schimbări prea dese de poziţie şi fără prea multe discontinuităţi în lucru. Din acest punct de vedere, şcoala bacăuană de Kinetoterapie, prin Prof. Univ. DUMITRU MOŢET, propune următoarea ordine de abordare a regiunilor: o partea posterioară a corpului (pacientul în decubit ventral), începând cu membrele inferioare (gambe, coapse), fese, spate, ceafă; o partea anterioară a corpului (pacientul în decubit dorsal), începând cu membrele inferioare (picioare, gambe, genunchi, coapse), perete abdominal, perete toracic; o membrele superioare.

Masajul general redus Când nu este destul timp pentru a executa forma extinsă de masaj, sau dacă masajul prea lung nu este indicat, durata lui poate fi redusă, executând masajul general redus. Pentru a realiza acest lucru pot fi folosite următoarele modalităţi:  se pot lăsa nemasate unele regiuni sau segmente ale corpului, cum ar fi: degetele, mâinile, picioarele şi chiar abdomenul şi toracele;  se poate renunţa la unele procedee, cum ar fi: vibraţiile, presiunile, tracţiunile;  se poate renunţa la unele tehnici din cadrul fiecărui procedeu, fără a le aplica pe toate (cum ar fi unele tehnici de tapotament pe regiunile mai sensibile sau sărace în ţesuturi moi);  se pot combina între ele unele procedee înrudite de masaj: fricţiunile cu frământatul, diferite tehnici de tapotament, frământatul cu rulatul etc.;  se pot masa, de la început, membrele pe toată întinderea lor;  se poate lucra, în acelaşi timp, pe membrele simetrice. Masajul general redus se poate limita la prelucrarea regiunii spatelui şi feselor, a membrelor inferioare (masate împreună şi pe toată lungimea lor, pe partea posterioară şi apoi anterioară) şi a membrelor superioare (masate pe rând, pe toată întinderea lor).

Bibliografie pentru unitatea de studiu IV.4. Rezumatul unităţii de studiu În funcţie de necesităţi, dar şi de timpul avut la dispoziţie, se poate aplica un masaj general extins, abordând toate regiunile şi segmentele corpului şi masându-le analitic, sau la un masaj general redus, care abordează, de asemenea, toate regiunile corpului, fără însă a le prelucra analitic. În decursul timpului au existat mai multe opinii referitoare la ordinea în care trebuiesc abordate diferitele regiuni ale corpului în cadrul masajului general extins sau redus.

Autoevaluare 1. Prin ce se caracterizează masajul general extins? 74

2. Prin ce se caracterizează masajul general redus? 3. Care sunt opiniile privitoare la ordinea de abordare a regiunilor corpului în cadrul masajului general extins şi al masajului general redus? 4. Care sunt modalităţile prin care se poate reduce durata masajului general?

Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul IV 1. Se numesc principale sau fundamentale procedeele de masaj care: a. au efectele cele mai puternice asupra organismului b. nu pot lipsi din aplicaţiile mai importante ale masajului c. sunt cel mai uşor de executat şi se învaţă cel mai uşor 2. Procedeele principale (fundamentale) de masaj sunt : a. presiunile b. efleurajul c. tapotamentul d. frământatul e. scuturăturile f. fricţiunile g. vibraţiile 3. Netezirea (efleurajul) se adresează în special: a. hipodermului b. tegumentelor c. muşchilor 4. Din punct de vedere al modului cum lucrează mâinile, netezirea are următoarele tehnici: a. neteziri simultane b. neteziri executate cu degetele c. neteziri executate cu faţa palmară sau dorsală a mâinii d. neteziri alternative 5. Din punct de vedere al sensului de acţionare, netezirea are următoarele tehnici: a. neteziri longitudinale b. neteziri lungi c. neteziri medii d. neteziri oblice e. neteziri circulare f. neteziri scurte g. neteziri transversale 6. Sensul în care se aplică netezirea este: a. cel al circulaţiei de întoarcere b. pe cap, gât şi ceafă - de la omoplaţi spre umeri şi cap c. pe membre - de la extremităţi spre rădăcini 7. Fricţiunea are cel mai puternic efect : a. de decontracturare b. analgezic c. de stimulare psihică 8. Din punct de vedere al sensului de execuţie, care respectă particularităţile anatomice ale diferitelor părţi ale segmentelor sau regiunii, fricţiunea are următoarele tehnici: a. fricţiuni cu marginea cubitală a mâinii b. fricţiuni circulare, elipsoidale (concentrice sau excentrice) c. fricţiuni în zig-zag 75

d. fricţiuni cu pumnul închis e. fricţiuni liniare 9. Din punct de vedere metodic, fricţiunea are următoarele tehnici: a. fricţiuni în cleşte b. fricţiuni simple c. fricţiuni combinate d. fricţiuni cu nodozităţile degetelor 10. Printre indicaţiile metodice recomandate pentru aplicarea fricţiunii se numără: a. se recomandă dozarea intensităţii în funcţie de sensibilitatea pielii şi a celorlalte ţesuturi b. fricţiunea circulară se realizează numai în sensul mişcării acelor de ceasornic c. sunt permise mişcări "pe sărite" d. după un număr oarecare de mişcări pe loc, mâna se deplasează în imediata vecinătate, continuând prelucrarea 11. Frământatul se caracterizează prin : a. acţiuni de împingere şi tragere a mâinilor, pe suprafeţe mai mult sau mai puţin întinse ale pielii, cu o anumită apăsare (presiune) şi cu un anumit ritm, variabil, în funcţie de necesităţi b. presarea ţesuturilor moi subcutanate pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) şi deplasarea lor, în limita elasticităţii proprii c. prinderea muşchilor şi a altor ţesuturi profunde, ridicarea lor atât cât le permite elasticitatea proprie şi stoarcerea, prin comprimare sau prin presiuni pe planul profund 12. Frământatul în brăţară se aplică : a. pe regiunile întinse şi plane b. la nivelul membrelor c. la nivelul abdomentului 13. Printre indicaţiile metodice privind aplicarea frământatului se numără: a. pentru evitarea oboselii, maseurul va lucra folosindu-şi totdeauna mâinile alternativ b. forţa de apăsare (presiune), poate fi mică şi mijlocie, după volumul şi rezistenţa muşchilor c. după fiecare mişcare de frământat, presiunea slăbeşte şi muşchiul se relaxează 14. Tapotamentul este procedeul cu cel mai puternic efect: a. stimulativ b. antalgic c. sedativ 15. Tapotamentul percutat se execută: a. cu faţa palmară a degetelor şi palmelor care cad moi, uşoare, alternativ sau simultan b. cu vârfurile degetelor care cad tangenţial pe suprafaţa pielii c. cu degetele care cad perpendicular pe suprafaţa de prelucrat d. cu vârfurile degetelor, uşor îndoite, mişcarea pornind din articulaţia pumnului, simultan dar, mai ales, alternativ, în ritm viu 16. Printre indicaţiile metodice pentru aplicarea tapotamentului se numără : a. când se lucrează circular, tapotamentul se va realiza într-un sens, apoi în celălalt, mâinile executând aceeaşi mişcare când se masează părţi simetrice ale corpului 76

b. pe regiunea abdominală se aplică numai tapotamentul bătătorit cu palma în căuş c. în tapotament, intensitatea rezultă, mai mult, din greutatea degetelor şi mâinii, decât din contracţia activă a muşchilor d. pentru a acoperi o suprafaţă cât mai mare se poate folosi baterea cu pumnul şi treimea inferioară a antebraţului (pentru fese + coapse) 17. Procedeele secundare de masaj sunt : a. vibraţiile b. presiunile c. cernutul şi rulatul d. tapotamentul e. tensiunile şi tracţiunile f. scuturăturile g. fricţiunea h. pensările şi ridicările de muşchi 18. Cernutul şi rulatul se aplică: a. după terminarea şedinţei de masaj b. numai în cazul masajului relaxator c. după procedeele de frământat şi tapotament, în masajul stimutativ d. după neteziri sau fricţiuni, în masajul relaxator 19. Presiunile : a. constau din mişcări oscilatorii mai ample, executate ritmic, cu segmente de membre, cu membrele în întregime, sau cu corpul întreg b. în masajul general, întăresc acţiunile procedeelor de netezire, fricţiune, frământat, cu care se asociază c. se execută, de obicei, la sfârşitul masajului segmentar sau articular d. se asociază cu vibraţiile şi trepidaţiile 20. Tracţiunile şi tensiunile : a. se execută, de obicei, la sfârşitul masajului segmentar sau articular b. se aplică, mai ales, pe spate, paravertebral (la tineri şi adulţi sănătoşi) c. acţionează, îndeosebi, asupra articulaţiilor şi ţesuturilor periarticulare d. contribuie la prevenirea şi combaterea redorilor, a îngroşărilor patologice a ţesuturilor periarticulare, a modificărilor artrozice

MODULUL VI. Fundamentarea ştiinţifică a efectelor şi efectele masajului şi tehnicilor complementare asupra organismului: mecanisme de producere şi modalităţi de obţinere.

77

Scopul modulului 

Cunoaşterea efectelor pe care masajul şi tehnicile complementare le au asupra organismului, pe baza înţelegerii profunde a funcţionalităţii organismului omenesc, în vederea selectării şi aplicării corecte a procedeelor şi tehnicilor de masaj, în funcţie de necesităţi.

Obiective operaţionale   

Însuşirea clasificării efectelor obţinute prin aplicarea masajului şi tehnicilor complementare. Înţelegerea efectelor pe care fiecare procedeu de masaj şi tehnică complementară le pot avea asupra organismului, în funcţie de modul de aplicare. Înţelegerea efectelor pe care masajul şi tehnicile complementare le au asupra fiecărei structuri a organismului.

Unitatea de studiu VI.1. Clasificarea şi fundamentarea ştiinţifică a efectelor masajului şi tehnicilor complementare Efectele posibil a fi obţinute prin aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare se clasifică astfel (Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Mârza, D., 2002):  Efectele directe se obţin atunci când acţiunea masajului şi a tehnicilor complementare se exercită nemijlocit asupra pielii şi ţesuturilor de la suprafaţa corpului.  Efectele indirecte se obţin atunci când acţiunea masajului şi a tehnicilor complementare se transmite în profunzime, la o oarecare distanţă de locul pe care se aplică.  Efectele mecanice se produc sub acţiunea mecanică a procedeelor şi tehnicilor de masaj şi constau în schimbările fizice de tensiune din ţesuturi şi în modificările în concentraţia umorilor.  Efectele reflexe rezultă din efectele fiziologice ale masajului şi ale tehnicilor complementare şi din schimbările produse de acestea în sistemul hormonal şi nervos.  Efectele parţiale corespund unor acţiuni locale, reduse ca întindere şi intensitate.  Efectele generale se produc în urma unor acţiuni complexe, întinse ca suprafaţă şi pătrunzătoare ca profunzime.  Efectele imediate sunt strâns legate de natura, durata, tehnica şi intensitatea procedeului folosit, precum şi de natura, sensibilitatea şi întinderea ţesuturilor masate; se produc rapid şi ţin tot timpul cât durează acţiunea masajului, dar scad şi dispar repede după ce acesta a încetat.  Efectele tardive sunt reacţii lente, care se produc încet, în mod secundar, fie în regiunea masată, fie în profunzime sau la distanţă; apar abia după încetarea acţiunii mecanice, se menţin un timp mai îndelungat şi dispar lent.  Efectele stimulatoare (excitante) constau în activarea, intensificarea şi grăbirea unor procese sau fenomene.  Efectele relaxatoare (calmante) constau în încetinirea, reducerea intensităţii sau chiar oprirea unor procese sau fenomene. În practică, efectele masajului şi ale tehnicilor complementare sunt greu de separat şi de localizat precis, pentru că indiferent de mărimea suprafeţei prelucrate, ele se extind şi se răsfrâng asupra întregului organism. Efectele stimulatoare şi cele relaxatoare se obţin atât prin aplicarea aceloraşi procedee prin modificarea tehnicii şi modului de aplicare, cât şi prin aplicarea unor procedee şi tehnici diferite. 78

Cele mai evidente şi mai uşor de urmărit sunt efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra ţesuturilor şi organelor de la suprafaţa corpului; mai greu de urmărit şi de controlat sunt efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra ţesuturilor şi organelor profunde şi asupra marilor funcţiuni ale organismului. Fundamentarea ştiinţifică a efectelor masajului şi a tehnicilor complementare este realizată după cum urmează:  Efectele locale sunt, în general, datorate acţiunii factorului mecanic. "Acţionând asupra tegumentelor şi a glandelor sudoripare, masajul şi tehnicile complementare determină stimularea eliminării lichidelor de stază. Hiperemia produsă duce la o irigare mai bună a pielii şi a ţesuturilor subiacente, favorizând astfel şi nutriţia tisulară. Prin tehnicile specifice folosite se deschid multe capilare, care ajung la 2500/mm 2, faţă de cele 200 deschise în mod obişnuit, rezultând fenomenul de capilarizare tisulară. Masajul şi tehnicile complementare au o acţiune deosebită asupra structurilor colagene şi elastice ale tegumentului, inducând absorbţia spectaculoasă a unor fibroze, miogeloze, hipertrofii cutanate sau aderenţe. Aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare modifică presiunea intratisulară, favorizând procesele de difuziune prin membranele celulare. Astfel, în ţesutul subcutanat ea poate creste de la 90mm Hg la 220mm Hg (de exemplu, după un masaj profund, la nivelul vastului lateral al coapsei, această presiune creşte de la 100mm Hg la 300mm Hg, observându-se şi o creştere a temperaturi cutanate cu 2°C)" (Severini, V., Venerando, A., 1976; Zamora, E., 2009). Netezirea produce o scădere a presiuni intramusculare şi pare a fi procedeul cel mai potrivit pentru obţinerea relaxării. După masaj se observă o mai bună utilizare a O2 la nivel tisular şi o epurare mai energică a cataboliţilor locali. Eliberarea de histamină şi heparină, prin degranularea mastocitară acreditează masajul şi tehnicile complementare ca foarte utile în tratamentul şi profilaxia aterosclerozei. Substanţele histaminice produc eritem şi cresc irigaţia sanguină, dar, în catităţi prea mari induc procesul de osteoporoză. Histamina, heparina şi o serie de alţi produşi ai denaturării proteice locale sunt responsabile, în parte şi de efectele generale ale masajului. Masajul accelerează procesele de resorbţie şi de regenerare la nivelul ţesuturilor inflamate aseptic. Ca rezultat al acestor acţiuni conjugate se ameliorează simptomatologia algică, iar hipertoniile şi contracturile musculare se diminuează, indiferent de cauza lor.  Efectele generale. Acestea "au la bază mecanismul reflex, care se declanşează prin stimularea exteroceptorilor din tegumente şi a proprioceptorilor din muşchi, tendoane şi capsule articulare. La nivelul acestora iau naştere, prin stimularea cu diverse intensităţi a receptorilor, impulsuri care ajung, pe căile ascendente, la sistemul nervos central; de aici pornesc impulsuri spre diverse sisteme şi organe, influenţându-le funcţionalitatea" (Zamora, E., 2009). Un rol important în obţinerea efectelor generale îl au mediatorii chimici eliberaţi la nivelul tegumentelor. În esenţă efectele generale ale masajului şi tehnicilor complementare sunt (Goats, G.C., 1994; Sidenco, E.L., 2003): o stimularea funcţiilor aparatelor cardiovascular şi respirator; o creşterea metabolismului bazal; o efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului, cu îmbunătăţirea somnului şi îndepărtarea oboselii musculare; o influenţarea funcţiilor organelor interne afectate care se manifestă prin senzaţii dureroase ale peretelui toracic sau abdominal (zone Head); acţionând prin masaj asupra acestor zone se acţionează reflex asupra funcţiilor organelor profunde.

79

Bibliografie pentru unitatea de studiu VI.1. 1. Goats, G.C., 1994, Massage – the scientific basis of an ancient art, part. 2. Physiological and therapeutic effects, Br. J. Sp, Med, Philadelphia 2. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 3. Mârza, D., 2002, Masaj terapeutic, Editura Plumb, Bacău 4. Mârza, D., 2005, Masaj antistres, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., Bucureşti 5. Severini, V., Venerando, A., 1976, The physiological effects of massage on the cardiovascular system, Eur. Medicophys 6. Sidenco. E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 7. Zamora, E., 2009, Masajul medical – procedee, metodică, indicaţii terapeutice, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca

Rezumatul unităţii de studiu Efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra organismului se clasifică, în funcţie de diferite criterii, în mai multe categorii. Clasificarea este realizată din considerente didactice, deoarece în practică, toate categoriile enunţate se îmbină între ele, rezultând efecte complexe şi plurifactoriale. Efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra structurilor de la suprafaţa corpului pot fi constatate mai uşor, observând o serie de modificări care apar ca urmare a aplicării diferitelor procedee, cele profunde şi care interesează funcţionalitatea internă a organismului sunt mai greu de decelat. Este important de reţinut faptul că, trebuie urmărită obţinerea efectelor tardive, prin aplicarea repetată şi sistematică a unui număr mai mare de şedinţe de masaj şi tehnici complementare, pentru ca obiectivele să fie atinse.

Autoevaluare 1. Care sunt categoriile de efecte care se pot obţine prin aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare? 2. Cum se obţin efectele directe ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 3. Cum se obţin efectele indirecte ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 4. Cum se obţin efectele mecanice ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 5. Cum se obţin efectele reflexe ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 6. Cum se obţin efectele parţiale ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 7. Cum se obţin efectele generale ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 8. Cum se obţin efectele imediate ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 9. Cum se obţin efectele tardive ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 10. În ce constau efectele stimulatoare (excitante) ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 11. În ce constau efectele relaxatoare (calmante) ale masajului şi ale tehnicilor complementare? 12. Cum sunt fundamentate ştiinţific efectele locale obţinute prin aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare? 13. Cum sunt fundamentate ştiinţific efectele generale obţinute prin aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare?

80

Unitatea de studiu VI.2. Efectele obţinute prin aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic şi prin aplicarea tehnicilor complementare Indiferent de procedeul sau tehnica la care ne referim, efectele masajului şi ale tehnicilor complementare se obţin pe două căi (Ionescu, A., 1992):  una mecanică (directă)  una reflexă (indirectă) Efectele obţinute pe cale mecanică sunt rezultatul schimbărilor fizice ale tensiunii din ţesuturi şi se obţin ca urmare a aplicării tuturor procedeelor şi tehnicilor, care produc modificări în concentraţia umorilor. Efectele reflexe se realizează prin excitarea terminaţiilor nervoase de la periferia corpului, prin stimularea receptorilor (extero-, intero- şi proprioceptori), care declanşează o serie de reacţii fiziologice, biochimice etc. cu efect asupra circulaţiei, nutriţiei, excreţiei, sensibilităţii ş.a.m.d., prin mecanisme foarte complexe a căror intensitate este condiţionată şi de tehnica folosită în cadrul fiecărui procedeu. Aceste aspecte legate de căile prin care se obţin efectele masajului clasic sunt valabile şi pentru metodele complementare, fie că este vorba de reflexologie, care se fundamentează ştiinţific pe baza existenţei şi folosirii arcului reflex, fie de metodele terapeutice tradiţionale asiatice, care îşi bazează eficienţa pe influenţarea fluxului de energie care parcurge meridianele corpului, prin stimularea chiar a meridianelor, a unor puncte sau zone specifice. Cauza care determină aceste efecte, în primul rând locale, apoi generale, este influenţa dezvoltată de masaj asupra pielii, bogat vascularizată şi inervată (prezenţa exteroceptorilor şi a proprioceptorilor – în muşchi, tendoane, ligamente, declanşează reflexe regionale şi la distanţă. Cele mai importante mecanisme care sunt activate de aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj sunt mecanismele reflexe, de la nivelul extero sau proprioceptorilor, care ajung la nivelul sistemului nervos central, declanşând mai ales efecte generale, dar şi efecte locale. Datorită acţiunii la nivelul zonelor de proiecţie viscerală (Head), procedeele de masaj pot acţiona în sensul ameliorării funcţiei unui organ suferint (mecanism reflex). "Procedeele şi tehnicile de masaj pot activa şi reflexe neurovegetative, mai ales vasculare, care participă la dezvoltarea efectelor regionale şi la distanţă. Acest tip de mecanism este datorat faptului că pielea conţine peste 25% din cantitatea totală de sânge a organismului uman: acţionând asupra pielii, masajul poate influenţa circulaţia superficială şi, ulterior, profundă, declanşând mecanismele vasculare care explică efectele regoinale şi la distanţă obţinute. Un alt mecanism implicat în dezvoltarea efectelor locale şi generale este formarea, în cursul aplicării masajului şi a tehnicilor complementare, de produse metabolice, care trec în circulaţia generală şi acţionează, de cele mai multe ori, la distanţă. De exemplu, substanţe din grupa histaminei acţionează ca vasodilatatoare, sau substanţele asemănătoare colinei stimulează peristaltismul intestinal"(Sidenco, E.L., 2003). De primă importanţă rămâne însă efectul mecanic asupra lichidelor interstiţiale pe care procedeele şi tehnicile de masaj le dezvoltă, realizând o acţiune puternic rezorbtivă.

81

Figura nr. 7. Zonele metamerice şi reflexogene ale organismului (vedere laterală, anterioară şi posterioară) (Ionescu, A., 1992)

Efectele netezirii (efleurajului) asupra organismului Cele mai importante efecte se răsfrâng asupra circulaţiei sanguine în capilare, vene superficiale şi vase limfatice. Efleurajul este un "deschizător de drum" pentru celelalte procedee, prin aplicarea cărora se ajunge la sfârşitul şedinţei să fie dechise circulaţiei şi cele mai mici capilariole, care nu intră altfel aproape niciodată în activitate. Acţiunea efleurajului asupra circulaţiei se realizează pe cale mecanică şi pe cale reflexă. Pe cale mecanică. Prin tehnicile efleurajului se acţionează direct asupra vaselor de sânge superficiale, influenţând împingerea coloanei de sânge venos în sens centripet. Atunci când tehnicile de efleuraj se însoţesc cu presiuni (presiuni alunecate) şi vibraţii, efectul se extinde şi asupra circulaţiei profunde. În cazul membrelor superioare şi inferioare, circulaţia profundă este influenţată prin neteziri sacadate, cu priză "în inel" sau "în brăţară". Datorită faptului că tunica medie a venelor este formată din strat muscular în care dispoziţia fibrelor este transversală, sub formă de inele, ele sunt influenţate foarte eficient prin această priză "în inel" şi astfel efleurajul sacadat stimulează contracţia musculaturii netede, favorizând circulaţia de întoarcere. Venele de calibru mai mare (cu lumenul mai mare), mai prezintă în afara acestor inele musculare şi un rând de fibre musculare longitudinale, asupra cărora se acţionează alternativ prin masajul sacadat şi prin masajul cu tehnici lungi, medii, scurte - intercalat printre tehnicile sacadate. În vasele limfatice, circulaţia lichidelor este activată prin alunecări lente şi relativ apăsate (presiuni alunecate), care de fapt uşurează şi munca inimii, contracţiile sistolice devenind mai rare şi mai ample. Creşterea amplitudinii contracţiilor sistolice determină creşterea fracţiei de ejecţie, acest lucru contribuind la îmbunătăţirea aportului energetic către periferie. Efleurajul, căruia mulţi specialişti îi spun "procedeu cu tehnici de suprafaţă", mai are ca efect deosebit de important, acomodarea subiectului cu terapeutul şi cu actul terapeutic, în aşa fel încât posibilele reacţii negative de la început, pe parcurs, se diminuează şi chiar dispar. Este ceea ce se numeşte "începutul relaţiei directe de colaborare între terapeut şi subiect". Treptat, subiectul obţine o stare de relaxare fizică şi psihică, în producerea căreia, în afara aplicării masajului, kinetoterapeutul joacă un rol deosebit de important, de sugestoterapeut. Ca procedeu cu tehnici de suprafaţă, efleurajul are efecte deosebite asupra pielii. Astfel, pe cale mecanică (directă) se determină exfolierea celulelor cornoase de la nivelul stratului disjunct, stimulând noi diferenţieri ale celulelor bazale şi scurtând în acest fel timpul necesar reînnoirii epidermei. Aceasta este modalitatea de ameliorare a proprietăţilor fizicomecanice ale pielii, cum ar fi elasticitatea, contractilitatea şi, secundar, tensiunea şi rezistenţa cutanată la presiune. 82

Elasticitatea pielii este manifestată prin extensibilitatea datorată fibrelor elastice care intră în structura dermului; aceasta scade pe măsura înaintării în vârstă. Alături de celelalte procedee, pe cale mecanică, efleurajul activează secreţia de sebum, prin stimularea contracţiei muşchilor erectori ai firelor de păr. Cunoscând rolul sebumului în formarea filmului acid de suprafaţă, ajungem la concluzia că, în acest fel, se îmbunătăţeşte funcţia antimicrobiană şi antiparazitară a pielii. Acţiunea asupra glandelor sebacee nu este izolată. Şi glandele sudoripare răspund la excitantul mecanic care stimulează deschiderea canalelor secretorii. În acest fel se completează filmul acid de suprafaţă cu componenta sudoripară şi se influenţează funcţia de termoreglare, prin pierderea de căldură ca urmare a transpiraţiei. Prin transpiraţie se elimină toxinele şi sărurile de Na, K, Ca etc., care rezultă în urma degradării substanţelor proteice (amoniac, creatină, acid uric, uree, etc.) şi a compuşilor organici neazotaţi (acid lactic), substanţe care sunt rezultatul biochimismului contracţiei musculare. Detoxificarea poate fi accelerată şi competată prin masaj, în acest mod interveninduse asupra prevenirii instalării oboselii musculare, dar şi în refacerea proprietăţilor funcţionale ale ţesuturilor. Pe cale reflexă (indirectă). Prin excitarea receptorilor senzitivo-senzoriali, tehnicile din efleuraj, transmit centrilor superiori informaţia, iar aceştia declanşează, pe cale reflexă, reacţiile de răspuns ale ţesuturilor şi organelor. Efectul tehnicilor din efleuraj asupra terminaţiilor nervoase periferice este diferit, astfel:  efleurajul lung, cu ritm şi intensitate reduse, are o acţiune calmantă, liniştitoare asupra sistemului nervos, relaxantă şi decontracturantă asupra musculaturii scheletice; determină încetinirea funcţiilor ţesuturilor sau organelor, diminuează sau inhibă sensibilitatea, conductibilitatea şi reactivitatea nervilor (produce desensibilizarea);  tehnicile scurte, viguroase, cu ritm şi intensitate crescute, au efecte inverse celor enumerate anterior.  prin efleuraj, excitarea pielii sau a terminaţiilor nervoase din piele determină declanşarea reflexului axonic antidronic, cu efect vasodilatator, care se exteriorizează prin hiperemie cutanată. Este de reţinut faptul că vasodilataţia este persistentă şi se menţine şi după încetarea tehnicilor de efleuraj;  întrucât temperatura pielii este implicată în perceperea senzaţiilor dureroase, temperatura scăzută diminuându-le, în leziuni posttraumatice se efectuează efleurajul cu pungă de gheaţă, până la obţinerea anesteziei (criomasajul).

Efectele fricţiunii asupra organismului Efectele fricţiunii se datoresc, în cea mai mare parte, acţiunii mecanice a tehnicilor specifice acestui procedeu, dar cea mai importantă este calea reflexă. Fricţiunea se adresează ţesutului subcutanat fibro-grăsos care formează stratul hipodermic (sau paniculul adipos). Acesta asigură o protecţie mecanică a organismului, stratul grăsos subcutanat aflându-se într-un circuit continuu de mobilizare şi depozitare care se desfăşoară sub influenţa a foarte mulţi factori. Tehnicile fricţiunii au ca rezultat înclinarea balanţei în favoarea factorilor lipolitici, determinând o scădere a stratului adipos. Pe cale mecanică, prin fricţiune se mobilizează ţesuturile subiacente (epiderm, derm), asigurându-li-se o supleţe mărită, prin creşterea elasticităţii. Elasticitatea este dată de fibrele elastice din structura dermului, fibre care o dată cu înaintarea în vârstă îşi pierd elasticitatea (prin acumularea sărurilor de Ca, Mg, Na, se hipermineralizează). Prin aplicarea sistematică a tehnicilor de fricţiune asupra persoanelor de vârsta a III-a (masaj igienic), se previn şi se înlătură depunerile abundente de minerale, ceea ce duce la neîngroşarea fibrelor elastice, ele păstrându-şi supleţea. Odată cu înaintarea în vârstă, procesul de regenerare şi cicatrizare se diminuează de circa 5 ori în comparaţie cu vârsta tânără. Fricţiunile menţin (influenţează dacă nu au fost aplicate până atunci) regenerarea şi cicatrizarea. 83

Vindecarea unor leziuni se produce prin ţesut conjunctiv (ţesut de susţinere), care - prin fricţiunile profunde executate pe porţiuni mici (presopunctură, punctoterapie, masaj transversal profund) - determină desfacerea aderenţelor cicatriceale, favorizând formarea de ţesuturi elastice. În cadrul masajului special articular, fricţiunile executate profund, "intrând" în articulaţie, stimulează proprioceptorii, cu efect în reducerea durerilor şi eliminarea substanţelor de uzură. Articulaţia este un organ senzorial în măsură să informeze sistemul nervos central asupra variaţiilor posturale, gradului de tensiune în care este pusă musculatura şi chiar a gradului de scurtare a acesteia, a accidentelor produse prin întinderea sau smulgerea tendoanelor de pe periost sau os. Activarea reţelei arteriale şi vasculare periarticulare, determinată de aplicarea fricţiunilor, intervine în menţinerea supleţii şi rezistenţei acestor structuri. Efectele asupra circulaţiei venoase şi limfatice au ca rezultat prevenirea stazei sanguine şi limfatice. În procesele inflamatorii şi hemoragice acute sunt contraindicate tehnicile de masaj. Fricţiunile se efectuează în scop profilactic, de prevenire a întinderilor sau smulgerilor apărute de obicei la nivel tendino-muscular ca urmare a efectului lor de mobilizare a circulaţiei. Prin fricţiuni se mai stimulează permeabilitatea cutanată pentru anumite medicamente, absorbţia lor realizându-se prin orificiile pilosebacee şi sudoripare, lucru deosebit de util în tratamentul leziunilor şi sechelelor apărute frecvent în activitatea sportivă, după accidentări, dar şi în alte situaţii în care se produc traumatisme. Pe cale reflexă, fricţiunea îşi realizează efectele prin reflexul axonic antidronic, în urma declanşării căruia, la nivelul vaselor cutanate, se eliberează bradikinina, histamina, acetilcolina, eliberarea acestora fiind urmată de o vasodilataţie locală, manifestată prin hiperemie. Rezultatul nu se limitează numai la hiperemie, declanşându-se reglarea circulaţiei sângelui în întreg organismul, prin mecanisme complexe nervoase, umorale şi hormonale. Afluxul crescut de sânge la nivelul pielii explică mecanismele intrinseci de asuplizare în toate condiţiile în care supleţea ei scade sau se pierde (datorită vârstei sau unor cicatrici). Atunci când tehnicile de fricţiune se execută într-un ritm lent, prelung şi profund, au drept rezultat scăderea sensibilităţii locale, a încordării nervoase generale, au efecte pozitive în relaxarea musculară şi chiar în reducerea oboselii musculare. Atunci când tehnicile de fricţiune sunt executate scurt, într-un ritm rapid şi viguros, efectele sunt stimulative, atât pentru sistemul nervos central, cât şi pentru cel periferic. În activitatea sportivă, fricţiunea se efectuează atât în scop analgezic, cât şi în cadrul masajului de preîncălzire, dar şi în scop calmant înainte de probă şi după aceasta.

Efectele frământatului asupra organismului Efectele acestui procedeu se instalează atât pe cale mecanică, cât şi pe cale reflexă. Pe cale mecanică, datorită caracteristicilor specifice tehnicilor de frământat, se stimulează deschiderea capilarelor de rezervă şi a capilariolelor, favorizându-se circulaţia profundă care asigură eliminarea produşilor toxici ai metabolismului (a substanţelor de uzură). Acest lucru este deosebit de important, în primul rând la sportivii de performanţă, dar şi în profesiile care solicită o activitate fizică deosebită, în condiţii deosebite (de ex. mineritul). Frământatul menţine muşchiul într-o stare de funcţionare şi troficitate normală, împiedicând atrofiile musculare. Datorită stoarcerii se dezvoltă, pe cale mecanică, elasticitatea muşchilor, prevenindu-se apariţia rupturilor, care apar frecvent în sport dar şi în unele profesii şi care se caracterizează prin ruperea unor fibre sau a tuturor fibrelor unui muşchi, în condiţiile unei contracţii bruşte, puternice, efectuată cu muşchiul neîncălzit. De asemeni, prin frământat sunt stimulate fiziologic şi celelalte proprietăţi ale muşchiului: excitabilitatea, contractilitatea, conductibilitatea. Rezultatul favorabil benefic asupra excitabilităţii se caracterizează prin asigurarea posibilităţii de executare a unor eforturi menţinute, de lungă durată, datorită faptului că, prin frământat, se prelungeşte în timp bariera de instalare a oboselii. Un efect deosebit se realizează asupra contractilităţii, care se apreciază prin 84

creşterea forţei musculare de contracţie, fapt pus în evidenţă atât la sportivii de înaltă performanţă, cât şi în profesiile la care efortul fizic este foarte solicitant şi în timpul căruia există o solicitare prelungită, cu efecte asupra mobilizării sistemului nervos central, determinând o mobilizare mai eficientă a unităţilor motorii. În cazul frământatului efectele pur mecanice nu pot fi disociate clar de cele pur reflexe, ele interferându-se. Pe cale reflexă. Toate tehnicile frământatului şi efectele acestora obţinute pe cale mecanică sunt implicate şi în efectele obţinute pe cale reflexă. Frământatul asigură o creştere a tonicităţii musculare, o îmbunătăţire a troficităţii şi are influenţă favorabilă asupra unor insuficienţe musculare care apar ca urmare a imobilizărilor prelungite în aparate gipsate, după traumatisme etc.

Efectele tapotamentului asupra organismului Efectele tapotamentului se obţin pe cale mecanică şi pe cale reflexă. Ele variază în funcţie de ritmul şi intensitatea lovirilor din cadrul fiecărei tehnici, dar mai sunt condiţionate şi de supleţea sau de rigiditatea mâinilor kinetoterapeutului, cât şi de sensibilitatea pielii sau a ţesuturilor masate. Pe cale mecanică, tehnicile de tapotament mobilizează lipidele din adipocite, înclinând balanţa metabolică în favoarea factorilor lipolitici. Se intervine în acest fel asupra scăderii ţesutului adipos. Tot pe cale mecanică se acţionează şi asupra vasomotricităţii, crescându-se afluxul de sânge spre zona masată. Hiperemia cutanată este evidentă şi de lungă durată. Ecoul tehnicilor tapotamentului se face simţit şi din punct de vedere reflex, prin influenţele asupra ramurilor periferice ale nervilor senzitivi şi motori. Excitarea nervilor somatici senzitivi este urmată, în timp (după un anumit număr de şedinţe), de scăderea sensibilităţii dureroase. Excitarea fibrelor nervoase motorii determină, prin motoneuronii fazici, o contracţie rapidă a fibrelor musculare, iar prin motoneuronii tonici, o contracţie lentă, exteriorizată prin creşterea tonusului. Gradul de contracţie depinde de ritmul şi intensitatea cu care sunt aplicate tehnicile de tapotament. Astfel, atunci când tehnicile sunt aplicate cu ritm şi intensitate scăzute, sunt urmate de contracţii parţiale, producând un efect mecanic scăzut. Când ritmul şi intensitatea acestora sunt crescute, se produce o contracţie mai amplă dar tot cu un efect mecanic scăzut. Executate uşor şi ritmic, tehnicile tapotamentului stimulează proprietăţile fiziologice ale muşchilor şi le îmbunătăţeşte funcţionalitatea.

Efectele vibraţiilor asupra organismului Tehnicile executate prelungit şi cu fineţe sunt liniştitoare, reduc sensibilitatea pielii şi a ţesuturilor superficiale, producând o senzaţie de amorţire, încălzire şi relaxare. Tehnicile mai ample şi mai puternice, au ca efect intensificarea circulaţiei locale profunde, care se exteriorizează prin hiperemie cutanată. Tehnicile vibraţiilor se combină, de cele mai multe ori, cu tehnicile de efleuraj, cu fricţiunile, presiunile, contribuind la sporirea eficienţei acestora. Efectul lor este calmant, relaxator şi decongestiv, motiv pentru care sunt indicate, atât în tratamentul unor efecţiuni dureroase şi congestive ale organelor interne, a unor leziuni însoţite de contractură musculară, cât şi în cazuri de supraîncordări psihice. Vibraţiile mecanice, executate în ritm rapid şi cu amplitudine crescută, au un efect dublu, împiedicând depozitarea adipocitelor şi mobilizându-le din straturile adipoase subcutanate. Pentru acest motiv, ele sunt indicate în tratamentul celulitei şi a obezităţii.

Concluzii Principala direcţie în care se exercită efectul procedeelor de masaj este cea a circulaţiei sanguine. Tehnicile energice de fricţiune, frământat, tapotament, determină eliberarea de histamină, care acţionează cu predilecţie asupra vaselor mici de sânge producând vasodilataţie, 85

exteriorizată prin hiperemie cutanată. Această oarecum banală hiperemie este, de fapt, rezultatul intervenţiei mai multor substanţe şi anume: serotonina, care produce vasodilataţie la nivelul muşchilor scheletici, dar care determină şi un puternic vasospasm; kininele plasmatice, cărora li se datorează cel mai eficient efect vasodilatator cunoscut până în prezent, fiind de 10 ori mai active ca histamina, etc. Aceleaşi procedee de masaj realizează, pe cale reflexă influenţarea sistemului aferent simpatic, acţionând asupra venelor din muşchiul striat, tot în sens vasodilatator, ca urmare a predominanţie receptorilor de tip beta, din pereţii vasculari. ″Tehnicile energice de masaj duc şi la activarea acetilcolinei, cu rol de mediator chimic al fibrelor parasimpatice terminale şi simpato-parasimpatice ganglionare, responsabilă de o vasodilataţie puternică, în prima fază, pentru ca apoi să contribuie la apariţia reacţiilor compensatoare adrenosimpatice, eliberatoare de catecolamine. Catecolaminele (în special adrenalina), printr-o acţiune metabolică indirectă intensifică glicoliza, urmată de acumularea de acid lactic, cu efect vasodilatator local, accentuat şi de activarea proteazelor tisulare″ (Goats, G.C., 1994). Efectele masajului, cu rezultat la distanţă prin influenţarea sistemului nervos în reglajele vasculare periferice, au şi scopul de a informa asupra circulaţiei arteriale. Efectele benefice ale masajului, se răsfrâng pozitiv şi asupra conţinutului vaselor de sânge. ″O şedinţă de masaj va fi urmată de o creştere uşoară a hemoglobinei, precum şi a numărului de hematii, leucocite, modificări care se explică prin stimularea reflexă a organelor hematopoietice şi prin mobilizarea sângelui din organele de depozit″ (Severini, V., Venerando, A., 1976). Procedeele secundare de masaj, au aceleaşi efecte ca şi procedeele principale de masaj, ele fiind aplicaţii speciale ale tehnicilor, care acţionează tot pe cale mecanică şi reflexă, urmând aceleaşi mecanisme descrise până acum.

Bibliografie pentru unitatea de studiu VI.2. 1. Basmajian, J.V. (ed.), 1985, Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 2. Bossy, J., 1980, Bases fondamentales de la massothérapie réflexe, Maloine édit., Paris 3. Colecţia revistei CAHIERS DE KINÉSITHÉRAPIE, (1994-2013) revue d'enseignement postscolaire et documentation technique, MALOINE S.A. éditeur, Paris 4. Colecţia revistei KINÉSITHÉRAPIE SCIENTIFIQUE, (1994-2013) revue éditée par la Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris 5. De Lisa J. ş.a., 1988, Rehabilitation Medicine (principles and practice) – third edition, Lippincot-Raven Publishers, Philadelphia 6. Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), éditions Techniques S.A., Paris 7. Goats, G.C., 1994, Massage – the scientific basis of an ancient art, part. 2. Physiological and therapeutic effects, Br. J. Sp, Med, Philadelphia 8. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 9. Hollis, M., 1987, Massage for Therapists, Blackwell, Oxford, England 10. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 11. Marcu, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti 12. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 13. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 14. Mârza, D., 2002, Masaj terapeutic, Editura Plumb, Bacău 15. Mârza, D., 2005, Masaj antistres, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., Bucureşti 86

16. Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001, Masoterapie: masaj şi tehnici complementare, Ed. A 2-a revăzută şi completată, Edit. Orizonturi universitare, Timişoara 17. Panev, M., 2004, Masajul aparatului locomotor, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 18. Porter, A., 1985, Le massage, Edit. Robert Laffont, Paris 19. Radu, G., 1998, Anatomie topografică, Editura ALL, Bucureşti 20. Samuel, J., 1974, Le massage - în Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris 21. Sanri, T., 2001, Masajul japonez, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 22. Severini, V., Venerando, A., 1976, The physiological effects of massage on the cardiovascular system, Eur. Medicophys 23. Sidenco. E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 24. Zamora, E., 2009, Masajul medical – procedee, metodică, indicaţii terapeutice, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca

Rezumatul unităţii de studiu Toate procedeele de masaj determină apariţia unor efecte, mai mult sau mai puţin specifice, preponderent asupra unei structuri sau a alteia. Căile prin care se obţin efectele procedeelor de masaj asupra organismului sunt calea mecanică (directă) şi calea reflexă (indirectă). Ţinând cont de efectele pe care fiecare dintre procedeele de masaj le are asupra organismului, este important să se păstreze o succesiune logică a aplicării acestora, pentru a asigura progresivitatea influenţelor pe care le exercită. Netezirea (efleurajul) iniţială va pregăti organismul pentru aplicarea procedeelor următoare ; în continuare, fiecare procedeu şi tehnică aplicate vor trebui să întărească efectele procedeului anterior şi să pregătească organismul pentru următorul procedeu. Efleurajul de încheiere are rolul de a desensibiliza ţesuturile.

Autoevaluare 1. Care sunt căile prin care se obţin efectele masajului asupra organismului? 2. Care sunt efectele mecanice ale netezirii (efleurajului) asupra organismului? 3. Care sunt efectele reflexe ale netezirii (efleurajului) asupra organismului? 4. Care sunt efectele mecanice ale fricţiunii asupra organismului? 5. Care sunt efectele reflexe ale fricţiunii asupra organismului? 6. Care sunt efectele mecanice ale frământatului asupra organismului? 7. Care sunt efectele reflexe ale frământatului asupra organismului? 8. Care sunt efectele mecanice ale tapotamentului asupra organismului? 9. Care sunt efectele reflexe ale tapotamentului asupra organismului? 10. Care sunt efectele vibraţiilor asupra organismului? 11. Care este mecanismul apariţiei hiperemiei ca urmare a aplicării masajului? 12. Care este mecanismul prin care se produce vasodilataţia ca efect reflex al aplicării masajului?

Unitatea de studiu VI.4. Efectele masajului clasic şi ale tehnicilor complementare asupra structurilor organismului Efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra pielii 87

Pielea acoperă întreaga suprafaţă a corpului, adaptându-se perfect la relieful formaţiunilor anatomice pe care le acoperă. Acest ţesut, a cărui suprafaţă măsoară, la adultul de talie medie, între 1,5 şi 2 m.p., constituie un organ bine definit, cu funcţii proprii destul de complexe şi de mare importanţă pentru organism. Principalele funcţii ale pielii sunt cele de protecţie, de termoreglare, de excreţie şi de respiraţie; se poate adăuga şi funcţia endocrină (mai puţin studiată) şi cea de sediu al unui răspândit sistem de exteroceptori şi proprioceptori, dispuşi în mare număr în straturile şi formaţiunile pielii.     





Efecte directe (mecanice): îmbunătăţirea calităţilor fizice ale pielii, a consistenţei şi legăturilor cu straturile profunde, a elasticităţii şi mobilităţii; îndepărtarea celulelor cornoase pe cale de descuamare şi curăţarea pielii de alte impurităţi, stimulând creşterea celulelor tinere; deschiderea canalelor de excreţie ale glandelor, favorizând eliminarea produşilor de excreţie; păstrarea echilibrului dintre circulaţia periferică şi cea profundă, intervenind în reglarea dinamicii circulatorii a organismului; prin activarea circulaţiei se influenţează schimburile nutritive (în sensul îmbunătăţirii lor), contribuind astfel la stimularea nutriţiei pielii, prevenirea atrofiei şi atoniei, regenerarea celulelor; Efecte indirecte (reflexe): influenţarea circulaţiei şi a metabolismului, contribuind la îmbunătăţirea funcţiei de termoreglare; stimularea producerii unor substanţe hormonale cu puternică acţiune vasomotoare a căror acţiune este reglată prin intermediul sistemului nervos vegetativ; prin procedee şi tehnici de masaj aplicate pe zone sau segmente cutanate (dermatoame) bine delimitate (corespunzătoare unor ţesuturi şi organe inervate pe acelaşi segment nervos metameric al măduvei spinării), putem influenţa în sens fiziologic sau curativo-profilactic, ţesuturile şi organele profunde.

Efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra ţesutului conjunctiv Ţesuturile subcutanate, sunt formate din celule şi fibre dispuse în straturi mai mult sau mai puţin voluminoase; aceste straturi sunt străbătute de foarte numeroase vase de sânge şi limfă, precum şi de o vastă reţea de ramificaţii nervoase. Acest ţesut are un rol important în întreţinerea formei şi reliefurilor corpului, în favorizarea funcţiunilor de sprijin şi mişcare, în protecţia organismului împotriva unor agenţi patogeni, în regenerarea ţesuturilor şi vindecarea lor după leziuni traumatice, operatorii, inflamatorii, toxice sau de altă natură.    

Efecte directe (mecanice): întreţinerea şi refacerea, la nevoie, a elasticităţii şi supleţii elementelor care favorizează mişcările corpului; dezvoltarea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de fixare şi protecţie a ţesuturilor şi organelor; reglarea şi menţinerea echilibrului circulator; resorbţia şi scăderea depozitelor de ţesut adipos; Efecte indirecte (reflexe):

88

   

influenţarea circulaţiei sângelui şi limfei; influenţarea schimburilor metabolice, a excreţiei, a funcţiilor hormonale, stimularea reacţiilor neurovegetative; stimularea proceselor de vindecare în cazul unor îmbolnăviri acute sau cronice, a unor procese de atrofie şi degenerescenţă sau a leziunilor cu sau fără pierdere de substanţă, ştiut fiind faptul că în ţesutul conjunctiv se elaborează mijloacele de apărare -; influenţarea favorabilă a evoluţiei spre vindecare a organelor suferinde.

Efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra elementelor aparatului locomotor MUŞCHII reprezintă, din punct de vedere cantitativ, cea mai mare parte a ţesuturilor moi ale corpului; prin masajul aplicat asupra musculaturii scheletice, se poate influenţa întreg organismul. Muşchii fiind sediul unor laborioase procese fizice şi chimice, metabolice şi enrgetice, acestea pot fi, mai mult sau mai puţin, stimulate sau încetinite prin aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare, a căror efecte la acest nivel, ar putea fi sintetizate astfel:  îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale muşchilor prin creşterea excitabilităţii, conductibilităţii şi contractilităţii lor, prin masajul clasic stimulativ;  îmbunătăţirea elasticităţii musculare;  relaxarea musculară, folosind masajul clasic relaxator;  stimularea impulsului motor şi creşterea capacităţii de contracţie a muşchiului, prin excitarea nervilor motori;  activarea circulaţiei, lărgirea capilarelor existente şi deschiderea unor capilare de rezervă, creşterea debitului sanguin local, accelerarea curentului de limfă, prin masaj clasic stimulativ;  intensificarea proceselor metabolice din muşchi, fie pentru a produce energia necesară desfăşurării efortului fizic, fie pentru a reface rezervele de glicogen, contribuind astfel la refacerea capacităţii de efort şi la prevenirea şi combaterea oboselii musculare; TENDOANELE ŞI TECILE TENDINOASE au un important rol static şi dinamic, integritatea lor fiind deosebit de importantă; sunt adesea sediul unor traumatisme (mai mici sau mai mari, dar la fel de importante, deoarece netratate la timp pot conduce la traumatisme grave). Masajul şi întinderea tendoanelor şi tecilor tendinoase, al fasciilor, aponevrozelor şi formaţiunilor fibroase dintre muşchi şi organe, se execută în acelaşi timp cu masajul muşchilor, date fiind strânsele lagături anatomice şi funcţionale dintre acestea. Având în vedere acest lucru, efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra acestor elemente se încadrează în schema prezentată la "muşchi", rămânând de subliniat rolul deosebit pe care îl joacă masajul transversal profund, metoda asociată deseori tehnicilor din cadrul masajului clasic, în tratamentul leziunilor recente, precum şi shiatsu asociat cu stretching, aplicate în scopul întreţinerii sau refacerii supleţii sau consistenţei, a activării circulaţiei, a combaterii stazelor sanguine şi limfatice etc. ARTICULAŢIILE. În jurul unor articulaţii nu se găsesc decât pielea şi straturi subţiri de ţesut conjunctiv prin care trec vase, nervi şi tendoane; altele sunt acoperite cu straturi groase de ţesuturi diferite: muşchi, tendoane, pungi seroase, ţesut conjunctiv sau gras; aceste diferenţieri impun adaptarea tehnicilor folosite. Efectele obţinute prin aplicarea masajului şi tehnicilor complementare la nivelul ţesuturilor articulare şi periarticulare, sunt:  activarea circulaţiei şi nutriţiei (efecte circulatorii şi trofice, care se resimt şi asupra membranei sinoviale) prin masajul clasic articular;  resorbţia sau împingerea în circulaţia generală a revărsatelor articulare sau a infiltratelor patologice din ţesuturile periarticulare;  prevenirea şi combaterea aderenţelor, retracţiilor, redorilor, cicatricilor vicioase, depozitelor patologice periarticulare; 89

OASELE beneficiază de efecte circulatorii şi trofice, în mod indirect, prin intermediul ţesuturilor moi care le acoperă şi în care se ramifică reţeaua vasculară şi nervoasă comună, în timpul folosirii unor metode şi tehnici ca masajul clasic, shiatsu şi stretching şi prin stimularea unor mecanisme reflexe de reechilibrare neurovegetativă, în cazul aplicării masajului reflex, sau de echilibrare a circuitelor energetice din corp, folosind metodele terapeutice tradiţionale asiatice.

Efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra circulaţiei sângelui şi limfei Acţiunea masajului şi a tehnicilor complementare a fost comparată cu aceea a unei inimi periferice suplimentare. Efectele masajului clasic şi ale tehnicilor complementare asupra circulaţiei au fost explicate prin acţiunea mecanică a procedeelor lor. Aplicate pe corpul viu, procedeele de masaj au o acţiune comparabilă cu cea a unei pompe aspiro-refulante. Prin presiune şi comprimarea vaselor, sângele este împins de la periferie spre inimă, acesta nemaiputându-se întoarce din cauza existenţei pe traiectul vaselor a unor valvule, care asigură sensul unic al circulaţiei. După decomprimare, vasele revin la calibrul lor anterior, datorită elasticităţii propriilor pereţi şi a ţesuturilor înconjurătoare. În această fază, sângele de la periferie este aspirat în vase, pentru a fi din nou împins spre cord prin repetarea procedeelor. Acţiunea mecanică a masajului şi a tehnicilor complementare explică, în acelaşi mod, activarea circulaţiei pe căile limfatice. Limfa din ţesuturi este mobilizată prin procedee şi tehnici mai lente şi de intensitatea scăzută (efleuraj sacadat). Aplicând procedee şi tehnici mai profunde, cu mai multă vigoare şi mai pătrunzătoare, se influenţează circulaţia profundă din muşchi şi organe. Efectele de durată sau la distanţă, sunt atribuite unor mecanisme reflexe de natură complexă, hormonală şi nervoasă, prin declanşarea unei serii de reacţii în sistemul de reglare biochimică şi nervoasă a circulaţiei. Sintetizând, efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra circulaţiei ar putea fi prezentate astfel:  accelerarea circulaţiei sângelui şi limfei din vene şi capilare, prin folosirea masajului clasic în scop circulator, a masajului shiatsu şi a stretching-ului;  diminuarea congestiilor şi stazelor din ţesuturi şi organe, prin golirea mai activă a lichidelor din vasele limfatice şi din spaţiile intercelulare;  uşurarea muncii cordului prin facilitarea circulaţiei în artere, ca urmare a aplicării masajului clasic în scop circulator, a masajului shiatsu şi a stretching-ului;  exercitarea mecanică a pereţilor vaselor (gimnastică a vaselor), prin acţiunea procedeelor de masaj clasic, a masajului shiatsu şi a stretching-ului, conduce la obţinerea unor efecte benefice şi asupra aparatului circulator;  conţinutul vaselor de sânge, prezintă unele modificări, cum ar fi creşterea uşoară a numărului de globule roşii şi albe şi creşterea cantităţii de hemoglobină (aceste modificări explicându-se prin stimularea reflexă a organelor hematopoietice şi prin mobilizarea sângelui din organele în care se află în rezervă), ca urmare a efectelor reflexe ale tuturor procedeelor de masaj clasic, masaj shiatsu şi a stretching;  influenţarea secreţiilor hormonale din piele şi ţesutul conjunctiv subcutanat, precum şi acţiunea sistemului nervos vegetativ cu rol vasodilatator se explică prin faptul că în afara mecanismelor hiperemice locale, procedeele aplicate contribuie, prin mecanisme derivative, la reglarea circulaţiei sângelui în întreg organismul, putând fi folosit la nevoie în echilibrarea circulaţiei superficiale şi profunde. Aceste influenţe au la bază efectele reflexe ale tuturor procedeelor de masaj clasic, masajului shiatsu şi stretching.

Efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra sistemului nervos 90

Masajul este definit astăzi ca "arta de a produce reflexe de intensitate dorită într-o anumită zonă bine delimitată a corpului" (Bossy, J., 1980). Este vorba îndeosebi despre efectele reflexe ale masajului şi ale tehnicilor complementare aplicate pe segmentele reflexogene ale pielii. Procedeele şi tehnicile de folosite acţionează diferenţiat asupra terminaţiilor nervoase periferice: executate lent şi uşor, produc efecte liniştitoare; executate într-un ritm viu, produc efecte stimulatoare. Procedeele de masaj clasic, de masaj shiatsu şi de stretching determină în organism reacţii fiziologice, corespunzătoare, pe de o parte, naturii şi funcţiunilor ţesutului sau organului masat, iar pe de altă parte, intensităţii şi duratei procedeului aplicat, reacţii care se produc mai ales prin intermediul sistemului nervos. Acţiunea procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic, de masaj shiatsu şi de stretching excită terminaţiile aparatului exteroceptor cutanat şi subcutanat, precum şi ale aparatului proprioceptor din muşchi, tendoane şi articulaţii, care le transmit centrilor nervoşi şi apoi, pe cale reflexă, se răsfrâng asupra diverselor funcţiuni ale ţesuturilor şi organelor. În concluzie, efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra sistemului nervos, ar putea fi sintetizate astfel:  activarea funcţiilor ţesuturilor şi organelor, mărirea sensibilităţii, conductibilităţii şi reactivităţii nervilor, prin aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic stimulative, a masajului shiatsu şi a stretching-ului;  încetinirea funcţiilor ţesuturilor şi organelor, diminuarea sau inhibarea sensibilităţii, conductibilităţii şi reactivităţii nervilor, prin aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic relaxatoare, a masajului shiatsu şi a stretching-ului;  determinarea unor reacţii complexe, nu numai în domeniul senzitiv, cât şi în cel motor şi trofic, sub influenţa tuturor procedeelor şi tehnicilor de masaj, de masaj shiatsu şi de stretching, care determină o echilibrare a circulaţiei energetice şi reechilibrare neurovegetativă;  determinarea unor efecte subiective, care se traduc printr-o senzaţie de bună dispoziţie, energie şi iniţiativă (în cazul intervenţiilor stimulatoare) şi printr-o stare de relaxare, destindere şi deconectare (în cazul intervenţiilor relaxatoare), aceste efecte psihice depinzând atât de metodele şi tehnicile aplicate, cât mai ales de reflexele vegetative realizate prin folosirea tuturor procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic, de masaj shiatsu şi de stretching.

Bibliografie pentru unitatea de studiu VI.3. 1. Anderson, B., 1988, Stretching, CNEFS, Bucureşti 2. Basmajian, J.V. (ed.), 1985, Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 3. Bossy, J., 1980, Bases fondamentales de la massothérapie réflexe, Maloine édit., Paris 4. Colecţia revistei CAHIERS DE KINÉSITHÉRAPIE, (1994-2013) revue d'enseignement postscolaire et documentation technique, MALOINE S.A. éditeur, Paris 5. Colecţia revistei KINÉSITHÉRAPIE SCIENTIFIQUE, (1994-2013) revue éditée par la Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris 6. Collinge, W., 1997, Cartea medicinei. Ghid complet de medicină complementară, Editura Lucman, Bucureşti 7. Cordun, M., 1995, Masajul – Tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Tehnică, Bucureşti 8. De Lisa J. ş.a., 1988, Rehabilitation Medicine (principles and practice) – third edition, Lippincot-Raven Publishers, Philadelphia 9. Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), éditions Techniques S.A., Paris 10. Goats, G.C., 1994, Massage – the scientific basis of an ancient art, part. 2. Physiological and therapeutic effects, Br. J. Sp, Med, Philadelphia 91

11. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 12. Hollis, M., 1987, Massage for Therapists, Blackwell, Oxford, England 13. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 14. Ionescu-Tîrgovişte, C., 1993, Teoria şi practica acupunctura moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti 15. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 16. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 17. Mârza, D., 1998b, Reflexologia în kinetoterapie, Editura Symbol, Bacău 18. Mârza, D., 2002, Masaj terapeutic, Editura Plumb, Bacău 19. Mârza, D., 2006a, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 20. Mârza, D., 2006b, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău 21. Metode terapeutice tradiţionale chineze. Ghid practic, 1992, Societatea informaţia, Bucureşti 22. Namikoshi, T., 1996, Shiatsu – metodă terapeutică japoneză, Editura Teora, Bucureşti 23. Namikoshi, T., 1998, Shiatsu şi stretching, Editura Teora, Bucureşti 24. Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001, Masoterapie: masaj şi tehnici complementare, Ed. A 2-a revăzută şi completată, Edit. Orizonturi universitare, Timişoara 25. Niculescu, M., 1999, Ştiinţa pregătirii musculare, Editura Universităţii din Piteşti 26. Pălărie, C., Marinescu, R., Marinescu, A., 2005, Fitness şi stretching pentru toţi, Editura Universitara, Craiova 27. Panev, M., 2004, Masajul aparatului locomotor, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 28. Raisin, L., 1997, Stretching pentru toţi, Editura Teora, Bucureşti 29. Sanri, T., 2001, Masajul japonez, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 30. Severini, V., Venerando, A., 1976, The physiological effects of massage on the cardiovascular system, Eur. Medicophys 31. Sidenco. E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 32. Yahiro, Y., 1998, Keiraku Shiatsu – el masaje zen, Oceano Ibis Ediciones, S.A., Spania 33. Zamora, E., 2009, Masajul medical – procedee, metodică, indicaţii terapeutice, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca

Rezumatul unităţii de studiu Efectele masajului şi ale tehnicilor complementarese răsfrâng asupra întregului organism, influenţându-i toate structurile. Pe cale reflexă, indiferent de procedeul şi/sau tehnica aplicată, efectele se transmit tuturor structurilor, cu intensitate mai mare la nivelul la care se aplică masajul şi cu intensitate din ce în ce mai scăzută pe măsură ce distanţa faţă de locul de intervenţie creşte. Cunoscând efectele pe care fiecare procedeu le are asupra organismului şi modulând corect intensitatea şi frecvenţa mişcărilor efectuate, se poate direcţiona efectul spre structura interesată, în aşa fel încât, să se atingă obiectivele stabilite pentru intervenţia prin masaj şi tehnici complementare. Numai pe baza unei foarte bune cunoaşteri a efectelor pe care masajul şi tehnicile complementare le pot avea asupra organismului, se pot selecta corespunzător procedeele şi tehnicile de lucru şi se poate aplica un interveni ştiinţific, aceasta fiind, de fapt, arta aplicării masajului şi a tehnicilor complementare.

Autoevaluare 1. Care sunt efectele pe care masajul şi tehnicile complementare le au asupra pielii? 2. Care sunt efectele pe care masajul şi tehnicile complementare le au asupra ţesutului conjunctiv subcutanat? 92

3. Care sunt efectele pe care masajul şi tehnicile complementare le au asupra muşchilor? 4. Care sunt efectele pe care masajul şi tehnicile complementare le au asupra tendoanelor, tecilor tendinoase, articulaţiilor şi oaselor? 5. Care sunt efectele pe care masajul şi tehnicile complementare le au asupra circulaţiei sanguine şi limfatice? 6. Care sunt efectele pe care masajul şi tehnicile complementare le au asupra sistemului nervos?

Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul VI 1. Efectele reflexe ale masajului şi tehnicilor complementare: a. se obţin atunci când acţiunea masajului şi a tehnicilor complementare se exercită nemijlocit asupra pielii şi ţesuturilor de la suprafaţa corpului b. se obţin sub acţiunea mecanică a procedeelor şi tehnicilor de masaj c. rezultă din efectele fiziologice ale masajului şi ale tehnicilor complementare şi din schimbările produse de acestea în sistemul hormonal şi nervos 2. Efectele relaxatoare (calmante) ale masajului şi ale tehnicilor complementare: a. corespund unor acţiuni locale, reduse ca întindere şi intensitate b. sunt reacţii lente, care se produc încet, în mod secundar, fie în regiunea masată, fie în profunzime sau la distanţă c. constau în încetinirea, reducerea intensităţii sau chiar oprirea unor procese sau fenomene 3. Căile prin care se obţin efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra organismului sunt : a. mecanică b. reflexă c. imediată d. generală 4. Pe cale mecanică, netezirea (efleurajul): a. acţionează direct asupra vaselor de sânge superficiale b. acţionează direct asupra circulaţiei profunde c. determină exfolierea celulelor cornoase de la nivelul stratului disjunct d. declanşează reflexul axonic antidronic, cu efect vasodilatator 5. La nivelul pielii, efleurajul determină : a. activarea secreţiei de sebum b. inhibarea contracţiei muşchilor erectori ai firelor de păr c. deschiderea canalelor secretorii ale glandelor sudoripare 6. Fricţiunea determină producerea următoarelor efecte : a. creşterea elasticităţii ţesuturilor asupra cărora se aplică b. îmbunătăţirea capacităţii de regenerare şi cicatrizare a ţesuturilor c. menţinerea supleţii şi rezistenţei reţelei arteriale şi vasculare d. inhibarea contracţiei musculare 7. Fricţiunea are următoarele valenţe profilactice: a. previne staza sanguină şi limfatică b. previne întinderile sau smulgerile apărute de obicei la nivel tendino-muscular c. previne depunerile abundente de minerale care duc la îngroşarea fibrelor elastice 8. Atunci când tehnicile de fricţiune se execută într-un ritm lent, prelung şi profund, au drept rezultat : a. scăderea sensibilităţii locale b. creşterea încordării nervoase generale c. reducerea oboselii musculare 9. Printre efectele pe care frământatul le are asupra organismului se numără : 93

a. stimularea deschiderii capilarelor de rezervă şi a capilariolelor b. acumularea produşilor toxici ai metabolismului (a substanţelor de uzură) c. stimularea proprietăţilor funcţionale ale muşchilor d. scurtarea în timp a barierei de instalare a oboselii 10. Tapotamentul : a. mobilizează lipidele din adipocite b. scade afluxul de sânge spre zona masată c. determină, în timp, scăderea sensibilităţii dureroase d. contribuie la creşterea tonusului muscular 11. Vibraţiile au următoarele efecte: a. calmante, relaxatoare b. decongestive c. de împiedicare a depozitării adipocitelor şi de mobilizare a acestora din straturile adipoase subcutanate d. de mobilizare mai eficientă a unităţilor motorii 12. Hiperemia cutanată determinată de aplicarea masajului şi a shiatsu-lui se produce prin următoarele mecanisme: a. eliberarea de histamină, care produce vasodilataţia vaselor mici de sânge b. eliberarea de serotonină, care produce vasodilataţie la nivelul muşchilor scheletici c. eliberarea de kinine plasmatice, cu cel mai puternic efect vasodilatator d. creşterea uşoară a hemoglobinei, precum şi a numărului de hematii, leucocite 13. Printre efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra pielii se numără: a. îmbunătăţirea consistenţei şi legăturilor cu straturile profunde, a elasticităţii şi mobilităţii b. resorbţia şi scăderea depozitelor de ţesut adipos c. deschiderea canalelor de excreţie ale glandelor d. îmbunătăţirea funcţiei de termoreglare 14. Printre efectele masajului şi ale tehnicilor complementare asupra ţesutului conjunctiv se numără: a. îndepărtarea celulelor cornoase pe cale de descuamare b. întreţinerea elasticităţii şi supleţii elementelor care favorizează mişcările corpului c. creşterea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de fixare şi protecţie a ţesuturilor şi organelor 15. La nivelul muşchilor masajul şi tehnicile complementare au următoarele efecte: a. creşterea tonusului şi rezistenţei elementelor cu rol de fixare şi protecţie a ţesuturilor şi organelor b. îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale, prin creşterea excitabilităţii, conductibilităţii şi contractilităţii c. stimularea impulsului motor şi creşterea capacităţii de contracţie d. inhibarea proceselor metabolice 16. Asupra articulaţiilor masajul şi tehnicile complementare au următoarele efecte: a. refacerea rezervelor de glicogen b. prevenirea şi combaterea aderenţelor, retracţiilor, redorilor c. stimularea reacţiilor neurovegetative d. resorbţia sau împingerea în circulaţia generală a revărsatelor articulare sau a infiltratelor patologice 17. Asupra circulaţiei sângelui şi limfei masajul şi tehnicile complementare au următoarele efecte: a. accelerarea circulaţiei sângelui şi limfei din vene şi capilare b. exercitarea mecanică a pereţilor vaselor c. favorizarea acumulării de lichide în vasele limfatice şi în spaţiile intercelulare d. diminuarea congestiilor şi stazelor din ţesuturi şi organe 94

18. Asupra sistemului nervos masajul şi tehnicile complementare au următoarele efecte: a. mărirea sensibilităţii, conductibilităţii şi reactivităţii nervilor b. influenţarea secreţiilor hormonale din piele şi ţesutul conjunctiv subcutanat c. diminuarea sau inhibarea sensibilităţii, conductibilităţii şi reactivităţii nervilor d. determinarea unor reacţii complexe în domeniul senzitiv, în cel motor şi în cel trofic

95

MODULUL VII. Aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare asupra propriului corp (automasajul): caracteristici, indicaţii şi contraindicaţii. Specificitatea aplicării automasajului pe diferite regiuni ale corpului. Scopul modulului 

Cunoaşterea aspectelor generale referitoare la aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare asupra propriului corp (automasaj) şi a aspectelor particulare care caracterizează aplicarea automasajului pe diferite regiuni ale corpului.

Obiective operaţionale    

Cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor folosirii automasajului. Însuşirea şi respectarea regulilor tehnice şi metodologice de aplicare a automasajului. Însuşirea modului corect de aplicare a automasajului pe toate regiunile corpului. Cunoaşterea şi respectarea unor precauţii recomandate pentru aplicarea automasajului asupra unora dintre regiunile corpului.

Unitatea de studiu VII.1. Generalităţi cu privire la aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare asupra propriului corp Automasajul este o aplicare a procedeelor şi tehnicilor obişnuite de masaj pe propriul corp. Faţă de masaj, automasajul are o serie de avantaje şi dezavantaje, care trebuiesc cunoscute, astfel (Drăgan, I. şi Petrescu, O., 1993; Cordun, M., 1995; Goats, G.C., 1994a, Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001):  ″Avantaje: o nu se apelează la altă persoană; o poate fi aplicat oricând şi oriunde; o poate fi folosit de oricine, indiferent de vârstă şi sex, fără o pregătire specială; o pot fi folosite atât procedeele fundamentale cât şi cele ajutătoare; o aplicate pe propriul corp, tehnicile de masaj pot fi adaptate la particularităţile şi necesităţile individuale, pot fi dozate şi gradate cu uşurinţă după propria sensibilitate; o poate înlocui, la nevoie, masajul terapeutic executat de către specialist.  Dezavantaje: o sunt părţi ale corpului care nu pot fi atinse sau masate corespunzător; o nu toate procedeele şi tehnicile de masaj pot fi aplicate pe toate regiunile; 96

o mâinile obosesc repede, presupunând un oarecare efort fizic dar şi încordarea atenţiei; o poziţiile din care se execută nu sunt foarte confortabile (relaxate)″. După unii autori, avantajele predomină, unii afirmă că există un echilibru între avantaje şi dezavantaje, iar alţii susţin că dezavantajele sunt mai numeroase şi mai greu de înlăturat.

Figura nr. ....... Dovezi ale folosirii automasajului încă din cele mai vechi timpuri (Kanemetz, H.L., 1985)

Consideraţii tehnice şi metodice 



Pentru a executa automasajul cu o cheltuială mai mică de energie, fără încordări musculare inutile şi fără a stânjeni respiraţia şi circulaţia sângelui, trebuie alese poziţiile cele mai favorabile ale corpului, care să facă accesibile regiunile pe care se doreşte executarea automasajului şi care să permită aplicarea celor mai importante procedee şi tehnici. Aceste poziţii trebuie să asigure stabilitatea corpului şi relaxarea muşchilor care nu lucrează. Sunt recomandate toate poziţiile cu suprafaţă mare de sprijin, care derivă din poziţiile fundamentale culcat (decubit) şi aşezat. Persoanele sănătoase şi robuste pot executa foarte bine automasajul şi din poziţia stând, mărindu-şi stabilitatea corpului prin depărtarea picioarelor sau prin sprijinirea unui picior pe un scaun aşezat în faţă. Automasajul poate fi general, în măsura în care se reuşeşte acţionarea pe o suprafaţă cât mai întinsă a corpului, ceea ce este destul de problematic. O importantă problemă metodică în legătură cu aplicarea automasajului pe o suprafaţă cât mai întinsă a corpului, pentru a se apropia cât mai mult de aşa numitul "automasaj general", este aceea a ordinii de abordare a regiunilor şi segmentelor corpului. Unii autori recomandă aceeaşi ordine ca în cadrul masajului general extins: spate, partea posterioară a membrelor inferioare, partea anterioară a membrelor inferioare, abdomen, torace, membre superioare. Alţii propun începerea automasajului general cu una dintre regiunile trunchiului, spatele, toracele sau abdomenul şi continuarea cu membrele inferioare sau superioare. Date fiind particularităţile aplicării automasajului, s-a ajuns la 97





 



 

concluzia că sunt posibile şi utile toate modalităţile prin care regiunile şi segmentele corpului sunt masate într-o anumită ordine, în vederea atingerii unui scop bine definit. Pentru a încerca totuşi o orientare metodologică generală, automasajul poate fi început cu membrele inferioare, pe segmente sau pe toată întinderea lor, apoi se poate continua cu regiunea spatelui, peretele abdominal şi cel toracic, încheindu-se cu automasajul membrelor superioare, automasajul general putând fi completat cu prelucrarea cefei. Automasajul parţial (regional sau segmentar), destinat regiunilor şi segmentelor bine definite anatomic şi automasajul local, limitat la o porţiune redusă de piele şi ţesuturi, se execută din poziţiile cele mai favorabile şi cu procedeele şi tehnicile care se pot adapta cel mai bine la specificul locului de acţionare. Intensitatea poate fi crescută sau redusă, ca şi durata şi ritmul de execuţie, în funcţie de senzaţiile percepute în timpul lucrului, fiecare putând conştientiza doza utilă în funcţie de efectele pe care le resimte. În general, se recomandă să se acţioneze fără grabă şi încordare, cu calm şi cu supleţe în mişcări. Pentru unele regiuni sau segmente, intensitatea procedeelor poate fi mărită fără a se depune un efort muscular în plus, folosind greutatea corpului sau a membrelor superioare în sensul gravitaţiei. Automasajul poate fi folosit în scop igienic, profilactic şi terapeutic. Pentru a întregi acţiunea automasajului asupra organismului, se recomandă executarea unei serii de mişcări active simple, din articulaţiile vecine cu regiunea masată. Aceste mişcări pot fi considerate ca adevărate procedee de masaj al articulaţiilor şi ţesuturilor periarticulare. La încheierea şedinţei de masaj şi uneori chiar în timpul executării lui, se recomandă intercalarea unor mişcări de respiraţie şi relaxare, pentru a combate tendinţa de blocare a toracelui, de stânjenire a circulaţiei şi de supratensionare a muşchilor, fenomene care se observă mai ales la începători. Persoanelor în vârstă li se recomandă evitarea eforturilor prea mari în ceea ce priveşte aplicarea automasajului, lucrul în poziţii incomode (mai ales cu capul în jos) şi aplicarea sa pe o durată prea lungă. Atunci când este posibil, automasajul igienic trebuie să se asocieze cu băi de aer şi lumină, de soare şi de apă, care contribuie la călirea corpului.

Indicaţii şi contraindicaţii

Din acest punct de vedere, problema nu este foarte dificil de abordat. În ceea ce priveşte folosirea automasajului în scop igienic (fiziologic), indicaţiile şi contraindicaţiile sunt aceleaşi ca cele ale masajului, singurele specificări care se pot adăuga fiind cele referitoare la posibilităţile de acţionare ale subiecţilor (mobilitate articulară, elasticitate musculară, echilibru, coordonare etc.), aspecte a căror grad de dezvoltare poate condiţiona aplicarea eficientă a procedeelor şi tehnicilor automasajului. În ceea ce priveşte aplicarea automasajului în scop terapeutic, problema devine mai delicată. Dacă unele dintre metode, cu procedeele şi tehnicile lor specifice, pot fi folosite - în situaţii de urgenţă sau la nevoie - în scopul calmării, depăşirii momentului de criză şi chiar, pe termen lung cadrul unui program terapeutic complex de durată, altele nu pot fi (în sensul că nu 98

există posibilitatea tehnică efectivă de aplicare sau că aplicarea este contraindicată sau ineficientă) folosite sub formă de automasaj. Din acest punct de vedere trebuie vorbit despre conţinutul automasajului. În momentul de faţă, atunci când se spune automasaj, majoritatea persoanelor (din păcate chiar şi a specialiştilor) nu văd decât folosirea procedeelor principale şi secundare ale masajului clasic, în scopul aplicării pe propriul corp. Această optică este total şi de foarte mult timp depăşită, deoarece, aşa după cum masajul în sine nu mai poate fi privit ca metodă unică folosită - masajul clasic, tot aşa nici automasajul nu mai poate fi limitat doar la autoaplicarea procedeelor şi tehnicilor din masajul clasic. Într-o oarecare măsură, masajul shiatsu poate fi folosit sub formă de automasaj, doar pe acele regiuni şi segmente ale corpului la care subiectul are acces şi reuşeşte să aplice presiunile şi tracţiunile specifice corect. Stretching-ul este mult mai uşor de efectuat independent, în condiţiile în care se cunosc şi se respectă regulile de bază. A folosi însă shiatsu şi stretching combinate, în scop de autoîngrijire, este foarte dificil şi nici nu este recomandat. De multe ori, automasajul este recomandat de către terapeut, ca activitate independentă a pacientului pe care acesta să o desfăşoare între două şedinţe de terapie-recuperare în scopul menţinerii sau chiar a amplificării câştigurilor obţinute.

Bibliografie pentru unitatea de studiu VII.1. 1. Anderson, B., 1988, Stretching, CNEFS, Bucureşti 2. Basmajian, J.V. (ed.), 1985, Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 3. Cordun, M., 1995, Masajul – Tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Tehnică, Bucureşti 4. De Lisa J. ş.a., 1988, Rehabilitation Medicine (principles and practice) – third edition, Lippincot-Raven Publishers, Philadelphia 5. Drăgan, I. şi colaboratorii, 1993, Masaj – Automasaj – Refacere – Recuperare, Editura Cucuteni, Bucureşti 6. Drăgan, I. şi Petrescu, O., 1993, Masaj - automasaj, Editura EDITIS, Bucureşti 7. Fozza, C., Nicolaescu, V., 1980, Gimnastica corectivă şi masaj, I.E.F.S., Bucureşti 8. Goats, G.C., 1994a, Massage – the scientific basis of an ancient art, part. 1. The techniques, Br. J. Sp, Med, Philadelphia 9. Hollis, M., 1987, Massage for Therapists, Blackwell, Oxford, England 10. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 11. Ivan, S., 1995, Sănătate fără medicamente, Editura RAI, Bucureşti 12. Kanemetz, H.L., 1985, History of massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 13. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 14. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 15. Mârza, D., 2006a, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 16. Mârza, D., 2006b, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău 17. Metode terapeutice tradiţionale chineze. Ghid practic, 1992, Societatea informaţia, Bucureşti 18. Namikoshi, T., 1996, Shiatsu – metodă terapeutică japoneză, Editura Teora, Bucureşti 19. Namikoshi, T., 1998, Shiatsu şi stretching, Editura Teora, Bucureşti 20. Raisin, L., 1997, Stretching pentru toţi, Editura Teora, Bucureşti 21. Yahiro, Y., 1998, Keiraku Shiatsu – el masaje zen, Oceano Ibis Ediciones, S.A., Spania 99

Rezumatul unităţii de studiu Aplicarea masajului clasic şi a tehnicilor complementare asupra propriului corp (automasajul) are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Acestea trebuie luate în considerare în mod diferit pentru persoane diferite, ţinându-se cont de particularităţile proprii şi de necesităţi. Clasificarea formelor de automasaj respectă aceleaşi criterii ca şi în cazul masajului, cu deosebirea că, la unele dintre acestea, aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj devine mai dificilă. Indicaţiile şi contraindicaţiile automasajului sunt aceleaşi ca şi în cazul masajului clasic, al masajului shiatsu şi al stretching-ului.

Autoevaluare 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Cum se poate defini automasajul? Care sunt avantajele folosirii automasajului? Care sunt dezavantajele folosirii automasajului? Care sunt regulile care trebuie respectate din punct de vedere al adoptării poziţiilor pentru aplicarea automasajului? Ce se poate spune despre automasajul general? Ce se poate spune despre automasajul parţial şi local? Care sunt recomandările şi precauţiile pe care metodologia le subliniază în legătură cu aplicarea automasajului? Ce se poate spune despre indicaţiile şi contraindicaţiile automasajului?

Unitatea de studiu VII.2. Specificitatea aplicării automasajului pe diferite regiuni ale corpului Bibliografie pentru unitatea de studiu VII.2. Rezumatul unităţii de studiu Pentru o corectă şi eficientă aplicare a automasajului este necesar să se adapteze foarte bine poziţiile, în funcţie de particularităţile individuale, pornind de la recomandările generale. Deoarece nu asupra tuturor regiunilor corpului pot fi folosite toate procedeele şi tehnicile de masaj, acestea trebuie selectate cu grijă şi adaptate, din punct de vedere al sensurilor de acţionare, al prizelor folosite şi al intensităţii de aplicare.

Autoevaluare 1. 2. 3. 4. 5.

Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul piciorului? Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul gambei? Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul genunchiului? Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul coapsei? Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul şoldului şi al regiunii fesiere? 6. Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul spatelui? 7. Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul peretelui abdominal? 8. Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul peretelui toracic? 100

9. Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul mâinii? 10. Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul antebraţului? 11. Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul braţului? 12. Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul umărului? 13. Care sunt aspectele particulare care caracterizează automasajul cefei?

Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul VII 1. Printre avantajele folosirii automasajului se numără: a. nu se apelează la altă persoană b. sunt părţi ale corpului care nu pot fi atinse sau masate corespunzător c. poate fi folosit de oricine, indiferent de vârstă şi sex, fără o pregătire specială d. poziţiile din care se execută sunt foarte confortabile e. poate fi aplicat oricând şi oriunde 2. Printre dezavantajele folosirii automasajului se numără: a. pot fi folosite atât procedeele fundamentale cât şi cele ajutătoare, pe toate regiunile corpului b. mâinile obosesc repede, presupunând un oarecare efort fizic dar şi încordarea atenţiei c. poziţiile din care se execută nu sunt foarte confortabile d. nu toate procedeele şi tehnicile de masaj pot fi aplicate pe toate regiunile 3. Poziţiile pentru aplicarea automasajului trebuie alese astfel încât să respecte următoarele recomandări: a. să asigure stabilitatea corpului b. să nu se abată de la aliniamentul corect al corpului c. să facă accesibile regiunile pe care se doreşte executarea automasajului d. să permită aplicarea celor mai importante procedee şi tehnici 4. Ca şi orientare metodologică generală, ordinea de abordare a regiunilor în cadrul automasajului este : a. membrele inferioare, pe segmente sau pe toată întinderea lor, regiunea spatelui, peretele abdominal şi cel toracic, membrele superioare, ceafa b. una dintre regiunile trunchiului, spatele, toracele sau abdomenul, membrele inferioare sau superioare 5. Acţiunea automasajului asupra organismului poate fi întregită folosind: a. executarea unei serii de mişcări active simple, din articulaţiile vecine cu regiunea masată b. asocierea automasajului cu băi de aer şi lumină, de soare şi de apă c. masajul aplicat de un specialist 6. La încheierea şedinţei de masaj şi uneori chiar în timpul executării lui se recomandă: a. efectuarea unor mişcări de respiraţie b. efectuarea unor mişcări de relaxare c. consumul de apă, pentru a preveni dezhidratarea d. aplicarea de creme, pentru a proteja pielea 7. Persoanelor în vârstă li se recomandă: a. să nu folosească automasajul

101

b. evitarea eforturilor prea mari în ceea ce priveşte aplicarea automasajului c. aplicarea automasajului din poziţii incomode (mai ales cu capul în jos) d. folosirea automasajului doar în scop terapeutic e. durata de aplicare a automasajului să nu fie prea lungă 8. Poziţiile recomandate pentru aplicarea automasajului piciorului şi gambei sunt: a. aşezat, cu genunchiul uşor flectat şi cu trunchiul mult aplecat înainte b. aşezat, cu piciorul sprijinit pe genunchiul/coapsa membrului inferior opus c. stând, cu talpa piciorului de masat sprijinită pe un plan mai ridicat 9. La nivelul piciorului, tracţiunile, tensiunile şi scuturăturile: a. nu se pot executa b. se execută fixând cu o mână articulaţia gleznei şi acţionând cu cealaltă cu priză la nivelul gambei c. se execută fixând cu o mână articulaţia gleznei şi acţionând cu cealaltă cu priză la nivelul degetelor 10. Automasajul gambei se poate executa: a. începând cu partea anterioară şi continuând cu partea posterioară b. începând cu partea anterolaterală şi continuând cu cea posterioară c. masând simultan ambele părţi 11. La nivelul gambei, tensiunile şi tracţiunile : a. se execută cu genunchiul flectat, talpa sprijinită şi cu mâna care acţionează, pe genunchi b. nu se pot executa c. se execută fixând cu o mână articulaţia gleznei şi acţionând cu cealaltă cu priză la nivelul gambei 12. După automasajul genunchiului se recomandă: a. efectuarea unor mişcări de respiraţie b. executarea câtorva mişcări de flexie-extensie c. acoperirea genunchiului cu o pătură 13. Automasajul coapsei: a. se execută din aşezat, pentru partea anterioară şi laterală b. se execută dinspre regiunea inghinală spre genunchi c. se execută din poziţia stând depărtat, cu genunchiul flectat şi cu talpa sprijinită pe un scăunel, pentru partea posterioară 14. Automasajul membrelor inferioare se poate termina cu: a. aplicarea de tracţiuni şi tensiuni b. exerciţii active de pendulare, executate din articulaţia şoldului c. aplicarea de scuturături puternice, cu scop relaxator 15. Pentru a acoperi o suprafaţă cât mai mare din regiunea spatelui: a. se folosesc frecvent şi tehnicile aplicate cu partea dorsală a mâinii b. se lucrează cu câte o mână peste umărul de partea opusă c. se lucrează cu mâna de partea opusă trecând peste piept 16. La nivelul peretelui abdominal, frământatul: a. se realizează prin prinderea, ridicarea, stoarcerea şi presarea muşchilor pe planurile profunde b. se adresează cutelor de piele şi ţesuturi subcutanate c. se execută tangenţial la suprafaţa automasată 17. La nivelul peretelui toracic, tehnicile de tapotament: a. nu se execută 102

b. se execută lucrând simetric, cu fiecare mână pe partea respectivă c. se execută cu o singură mână pe partea opusă a toracelui 18. În cadrul automasajului mâinii, frământatul: a. se execută folosind strângeri ale părţii cărnoase a degetelor între police şi index b. se execută folosind strângeri ale muşchilor tenari şi hipotenari între police şi falanga medie a indexului flectat c. nu se execută d. se execută folosind un fel de rulat-scuturat al mâinii care este sprijinită pe partea sa cubitală 19. La nivelul antebraţului, în cadrul automasajului, rulatul : a. nu se poate executa b. se execută din poziţia cu antebraţul sprijinit pe masă 20. Pentru automasajul braţului se recomandă următoarele poziţii : a. aşezat, cu trunchiul uşor înclinat înainte şi răsucit spre partea pe care dorim să o masăm b. stând, cu membrul superior atârnat liber în jos şi spre înainte, puţin depărtat de trunchi c. stând, cu membrul superior în abducţie orizontală 21. În cadrul automasajului umărului, tehnicile de tapotament : a. nu se execută b. se aplică numai atunci când umărul este suficient de musculos c. se aplică folosind tehnicile specifice pentru suprafeţe delicate 22. Pentru automasajul cefei se recomandă: a. poziţia de stând sau aşezat, cu capul uşor înclinat înainte (eventual sprijinit) b. poziţia de aşezat rezemat c. asocierea de mişcări ale capului şi gâtului şi respiraţii adânci

Bibliografie generală 1. Anderson, B., 1988, Stretching, CNEFS, Bucureşti 2. Basmajian, J.V. (ed.), 1985, Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 3. Bossy, J., 1980, Bases fondamentales de la massothérapie réflexe, Maloine édit., Paris 4. Colecţia revistei CAHIERS DE KINÉSITHÉRAPIE, (1994-2013) revue d'enseignement postscolaire et documentation technique, MALOINE S.A. éditeur, Paris 5. Colecţia revistei KINÉSITHÉRAPIE SCIENTIFIQUE, (1994-2013) revue éditée par la Fédération française des masseurs kinésithérapeutes rééducateurs, Paris 6. Collinge, W., 1997, Cartea medicinei. Ghid complet de medicină complementară, Editura Lucman, Bucureşti 7. Cordun, M., 1992, Masaj tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Medicală, Bucureşti 8. Cordun, M., 1995, Masajul – Tehnici şi aplicaţii în sport, Editura Tehnică, Bucureşti 9. Cordun, M., 1999, Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti 103

10. De Lisa J. ş.a., 1988, Rehabilitation Medicine (principles and practice) – third edition, Lippincot-Raven Publishers, Philadelphia 11. Drăgan, I. şi colaboratorii, 1993, Masaj – Automasaj – Refacere – Recuperare, Editura Cucuteni, Bucureşti 12. Drăgan, I. şi Petrescu, O., 1993, Masaj - automasaj, Editura EDITIS, Bucureşti 13. Encyclopédie médico-chirurgicale - instantanés médicaux - (1986-1990), éditions Techniques S.A., Paris 14. Fozza, C., Nicolaescu, V., 1980, Gimnastica corectivă şi masaj, I.E.F.S., Bucureşti 15. Goats, G.C., 1994a, Massage – the scientific basis of an ancient art, part. 1. The techniques, Br. J. Sp, Med, Philadelphia 16. Goats, G.C., 1994b, Massage – the scientific basis of an ancient art, part. 2. Physiological and therapeutic effects, Br. J. Sp, Med, Philadelphia 17. Hofkosh, J.M., 1985, Classical massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 18. Hollis, M., 1987, Massage for Therapists, Blackwell, Oxford, England 19. Ionescu, A., 1992, Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport), Editura All, Bucureşti 20. Ionescu-Tîrgovişte, C., 1993, Teoria şi practica acupunctura moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti 21. Ivan, S., 1995, Sănătate fără medicamente, Editura RAI, Bucureşti 22. Kanemetz, H.L., 1985, History of massage, In Basmajian, J.V. (ed.), Manipulation, Traction and Massage, Williams and Wilkins, Baltimore 23. Marcu, V., 1983, Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti 24. Marcu, V., Copil, C., 1995, Masaj si tehnici complementare, Editura Universităţii din Oradea 25. Mârza, D. şi Mîrţ, C., 2001, Masaj clasic, Note de curs, Universitatea din Bacău 26. Mârza, D., 1998a, Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău 27. Mârza, D., 1998b, Reflexologia în kinetoterapie, Editura Symbol, Bacău 28. Mârza, D., 2002, Masaj terapeutic, Editura Plumb, Bacău 29. Mârza, D., 2005, Masaj antistres, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., Bucureşti 30. Mârza, D., 2006a, Tehnici complementare de masaj, Curs, Universitatea din Bacău 31. Mârza, D., 2006b, Terapii neconvenţionale, Curs, Universitatea din Bacău 32. Metode terapeutice tradiţionale chineze. Ghid practic, 1992, Societatea informaţia, Bucureşti 33. Namikoshi, T., 1996, Shiatsu – metodă terapeutică japoneză, Editura Teora, Bucureşti 34. Namikoshi, T., 1998, Shiatsu şi stretching, Editura Teora, Bucureşti 35. Nemeş, I.D.A., Gogulescu, A., Jurcă, M., 2001, Masoterapie: masaj şi tehnici complementare, Ed. A 2-a revăzută şi completată, Edit. Orizonturi universitare, Timişoara 36. Niculescu, M., 1999, Ştiinţa pregătirii musculare, Editura Universităţii din Piteşti 37. Pălărie, C., Marinescu, R., Marinescu, A., 2005, Fitness şi stretching pentru toţi, Editura Universitara, Craiova 38. Panev, M., 2004, Masajul aparatului locomotor, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 39. Porter, A., 1985, Le massage, Edit. Robert Laffont, Paris 40. Radu, G., 1998, Anatomie topografică, Editura ALL, Bucureşti 41. Raisin, L., 1997, Stretching pentru toţi, Editura Teora, Bucureşti 42. Samuel, J., 1974, Le massage - în Encyclopedie Medico-Chirurgicale, vol. I, nr. 5, Paris 43. Sanri, T., 2001, Masajul japonez, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 44. Serizawa, K., 2000, Tsubo - puncte vitale în terapia orientală, Editura Teora, Bucureşti 45. Severini, V., Venerando, A., 1976, The physiological effects of massage on the cardiovascular system, Eur. Medicophys 46. Sidenco. E.L., 2003, Masajul în kinetoterapie, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti 47. Vasicikin, V., 2004a, Masajul de întinerire, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 48. Vasicikin, V., 2004b, Masajul fortifiant, Editura Rovimed Publishers, Bucureşti 104

49. Yahiro, Y., 1998, Keiraku Shiatsu – el masaje zen, Oceano Ibis Ediciones, S.A., Spania 50. Zamora, E., 2009, Masajul medical – procedee, metodică, indicaţii terapeutice, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca 51. Zorini, M.O., 2005, Masajul indian. Ghid practic, Editura Polirom, Iaşi 52. http://www.scribd.com/ 53. http://www.editura-bo-yang.ro 54. http://sectorsport.com 55. http://neurofeedbackclinic.ca/reflexology/ 56. http://www.sfatulmedicului.ro/Terapii-complementare/masajul-shiatsu 57. http://www.cdt-babes.ro 58. http://dexonline.ro, 59. http://ro.wikipedia.org/ 60. www.studyblue.com 61. http://camena.ro/mens-sana 62. www.stretchify.com 63. http://www.yumeiho.lx.

Cuprins OBIECTIVUL DISCIPLINEI.........................................................................................................1 COMPETENŢE ASIGURATE PRIN PARCURGEREA DISCIPLINEI........................................1 FOND DE TIMP ALOCAT, FORME DE ACTIVITATE, FORME DE VERIFICARE, CREDITE .........................................................................................................................................................1 STABILIREA NOTEI FINALE......................................................................................................1 TIMP MEDIU NECESAR PENTRU ASIMILAREA FIECĂRUI MODUL..................................2 INSTRUCŢIUNI PENTRU PARCURGEREA RESURSEI DE ÎNVĂŢARE...............................4 Modulul I. Masajul şi tehnicile complementare: obiect de studiu, locul în cadrul kinetoterapiei, definiţii, scurt istoric, criterii de clasificare şi clasificare. Condiţii de bază materială, cadrele de specialitate, reguli de aplicare a masajului şi tehnicilor complementare, mijloace ajutătoare........5 Scopul modulului.........................................................................................................................5 Obiective operaţionale.................................................................................................................5 105

Unitatea de studiu I.1. Scurt istoric al evoluţiei masajului clasic şi a tehnicilor complementare în lume şi în România..................................................................................................................5 Bibliografie pentru unitatea de studiu I.1..............................................................................12 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................13 Autoevaluare..........................................................................................................................13 Unitatea de studiu I.2. Definiţii.................................................................................................14 Bibliografie pentru unitatea de studiu I.2..............................................................................16 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................16 Autoevaluare..........................................................................................................................17 Unitatea de studiu I.3. Obiectul de studiu, indicaţiile, contraindicaţiile şi limitele masajului şi ale tehnicilor complementare.....................................................................................................17 Bibliografie pentru unitatea de studiu I.3..............................................................................18 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................19 Autoevaluare..........................................................................................................................19 Unitatea de studiu I.4. Locul masajului şi al tehnicilor complementare în cadrul kinetoterapiei ...................................................................................................................................................19 Bibliografie pentru unitatea de studiu I.4..............................................................................20 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................20 Autoevaluare..........................................................................................................................20 Unitatea de studiu I.5. Clasificarea metodelor şi formelor de masaj şi tehnici complementare20 Bibliografie pentru unitatea de studiu I.5..............................................................................26 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................26 Autoevaluare..........................................................................................................................27 Unitatea de studiu I.6. Condiţii de bază materială pentru aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare. Cadrele de specialitate....................................................................................27 Bibliografie pentru unitatea de studiu I.6..............................................................................28 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................29 Autoevaluare..........................................................................................................................29 Unitatea de studiu I.7. Reguli pentru aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare. Mijloace ajutătoare....................................................................................................................29 Bibliografie pentru unitatea de studiu I.7..............................................................................32 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................33 Autoevaluare..........................................................................................................................33 Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul I...................................................................33 Modulul II. Punctoterapia şi stretching-ul, ca tehnici complementare masajului: fundamentare teoretică, indicaţii metodice, indicaţii şi contraindicaţii................................................................37 Scopul modulului.......................................................................................................................37 Obiective operaţionale...............................................................................................................37 Unitatea de studiu II.1. Punctoterapia, ca tehnică complementară masajului. Masajul Shiatsu38 Bibliografie pentru unitatea de studiu II.1.............................................................................42 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................42 Autoevaluare..........................................................................................................................43 Unitatea de studiu II.2. Stretching-ul, ca tehnică complementară masajului............................43 Bibliografie pentru unitatea de studiu II.2.............................................................................48 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................49 Autoevaluare..........................................................................................................................49 Unitatea de studiu II.3. Shiatsu şi stretching.............................................................................49 Bibliografie pentru unitatea de studiu II.3.............................................................................52 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................52 Autoevaluare..........................................................................................................................53 Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul II..................................................................53

106

MODULUL III. Folosirea masajului şi a tehnicilor complementare în scop igienic şi profilactic. Examinarea subiectului în vederea efectuării masajului şi a tehnicilor complementare...............58 Scopul modulului.......................................................................................................................58 Obiective operaţionale...............................................................................................................58 Bibliografie pentru unitatea de studiu III.1...........................................................................59 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................60 Autoevaluare..........................................................................................................................60 Unitatea de studiu III.2. Fundamentarea teoretică a masajului şi tehnicilor complementare folosite în scop profilactic.........................................................................................................60 Bibliografie pentru unitatea de studiu III.2...........................................................................62 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................63 Autoevaluare..........................................................................................................................63 Unitatea de studiu III.3. Examinarea subiectului în vederea aplicării masajului şi a tehnicilor complementare...........................................................................................................................64 Bibliografie pentru unitatea de studiu III.3...........................................................................68 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................69 Autoevaluare..........................................................................................................................69 Test de autoevaluare a cunoştinţelor din modulul III................................................................69 Temă de control:........................................................................................................................72 MODULUL IV. Principalele procedee şi tehnici ale masajului clasic. Specificitatea aplicării masajului diferite regiuni ale corpului. Masajul general extins şi masajul general redus.............73 Scopul modulului.......................................................................................................................73 Obiective operaţionale...............................................................................................................73 Unitatea de studiu IV.1. Principalele procedee şi tehnici ale masajului clasic (procedee fundamentale)............................................................................................................................73 Bibliografie pentru unitatea de studiu IV.1............................................................................78 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................78 Autoevaluare..........................................................................................................................79 Unitatea de studiu IV.2. Procedeele secundare ale masajului clasic..........................................79 Bibliografie pentru unitatea de studiu IV.2............................................................................81 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................81 Autoevaluare..........................................................................................................................81 Unitatea de studiu IV.3. Particularităţi de aplicare a masajului asupra diverselor regiuni ale corpului......................................................................................................................................81 Bibliografie pentru unitatea de studiu IV.3............................................................................93 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................93 Autoevaluare..........................................................................................................................94 Unitatea de studiu IV.4. Masajul general extins şi masajul general redus.................................94 Bibliografie pentru unitatea de studiu IV.4............................................................................96 Rezumatul unităţii de studiu..................................................................................................96 Autoevaluare..........................................................................................................................96 Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul IV...............................................................96 MODULUL V. Modalităţi concrete de aplicare a punctoterapiei şi stretching-ului. Specificitatea aplicării punctoterapiei şi stretching-ului pe diferite regiuni ale corpului.....................................99 Scopul modulului.......................................................................................................................99 Obiective operaţionale...............................................................................................................99 Unitatea de studiu V.1. Creşterea şi dezvoltarea: definiţii, factori care o condiţionează, legi...99 Bibliografie pentru unitatea de studiu V.1...........................................................................101 Rezumatul unităţii de studiu................................................................................................101 Autoevaluare........................................................................................................................101 Unitatea de studiu V.2. Metode şi criterii de apreciere a creşterii şi dezvoltării.....................102 Bibliografie pentru unitatea de studiu V.2...........................................................................111 107

Rezumatul unităţii de studiu................................................................................................111 Autoevaluare........................................................................................................................111 Unitatea de studiu V.3. Deficienţele de creştere şi dezvoltare.................................................112 Bibliografie pentru unitatea de studiu V.3...........................................................................116 Rezumatul unităţii de studiu................................................................................................116 Autoevaluare........................................................................................................................116 Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul V...............................................................116 Tema de control nr. 3:..............................................................................................................118 MODULUL VI. Fundamentarea ştiinţifică a efectelor şi efectele masajului şi tehnicilor complementare asupra organismului: mecanisme de producere şi modalităţi de obţinere..........119 Scopul modulului.....................................................................................................................119 Obiective operaţionale.............................................................................................................119 Unitatea de studiu VI.1. Clasificarea şi fundamentarea ştiinţifică a efectelor masajului şi tehnicilor complementare........................................................................................................119 Bibliografie pentru unitatea de studiu VI.1.........................................................................121 Rezumatul unităţii de studiu................................................................................................121 Autoevaluare........................................................................................................................121 Unitatea de studiu VI.2. Efectele obţinute prin aplicarea procedeelor şi tehnicilor de masaj clasic şi prin aplicarea tehnicilor complementare....................................................................122 Bibliografie pentru unitatea de studiu VI.2.........................................................................128 Rezumatul unităţii de studiu................................................................................................128 Autoevaluare........................................................................................................................129 Unitatea de studiu VI.4. Efectele masajului clasic şi ale tehnicilor complementare asupra structurilor organismului.........................................................................................................129 Bibliografie pentru unitatea de studiu VI.3.........................................................................133 Rezumatul unităţii de studiu................................................................................................134 Autoevaluare........................................................................................................................134 Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul VI.............................................................134 MODULUL VII. Aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare asupra propriului corp (automasajul): caracteristici, indicaţii şi contraindicaţii. Specificitatea aplicării automasajului pe diferite regiuni ale corpului.........................................................................................................137 Scopul modulului.....................................................................................................................137 Obiective operaţionale.............................................................................................................137 Unitatea de studiu VII.1. Generalităţi cu privire la aplicarea masajului şi a tehnicilor complementare asupra propriului corp....................................................................................137 Bibliografie pentru unitatea de studiu VII.1........................................................................140 Rezumatul unităţii de studiu................................................................................................140 Autoevaluare........................................................................................................................141 Unitatea de studiu VII.2. Specificitatea aplicării automasajului pe diferite regiuni ale corpului .................................................................................................................................................141 Bibliografie pentru unitatea de studiu VII.2........................................................................145 Rezumatul unităţii de studiu................................................................................................145 Autoevaluare........................................................................................................................145 Test de autoevaluare al cunoştinţelor din modulul VII............................................................146 Bibliografie generală...................................................................................................................149

108