Curs Floricultura Generala Hortic Anul II Sem 2 Maria Cantor

Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca Departamentul Învăţământ la Distanţă Facultatea de Horticultură

MARIA CANTOR

Cluj-Napoca

2009 CUPRINS 1. INTRODUCERE ÎN FLORICULTURĂ............................… 1.1. Definiţia, obiectul de studiu.......................................….… 1.2. Importanţa floriculturii...............................……………… 1.3. Istoricul floriculturii.................................................…….. 1.4. Caracteristicile producţiei floricole.................................... 1.5. Obiective în cultura florilor................................................ 1.6. Orientări şi tendinţe pe plan mondial................................. 1.7. Situaţia actuală a culturii florilor........................................

4 4 5 7 9 10 12 12

2. CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE…………… 2.1. Clasificarea botanică şi denumirea plantelor..............…… 2.2. Clasificarea după durata ciclului biologic...................…... 2.3. Clasificarea după locul de origine......................………… 2.4. Clasificarea după locul de cultură……………………….. 2.5. Clasificarea după însuşirile decorative şi modul de folosire 3. PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI BIOLOGICE ALE SPECIILOR FLORICOLE...............………………….. 3.1. Organele vegetative..................................................…….. 3.1.1. Rădăcina...................................................………… 3.1.2. Tulpina....................…………………………….… 3.1.3. Frunza…………………………………………….. 3.2. Organe de reproducere....................................................… 3.2.1. Floarea………………………………………….…. 3.2.2. Fructul şi sămânţa………………………………… 4. RELAŢIILE PLANTELOR FLORICOLE CU FACTORII ECOLOGICI...............……………………………………….. 4.1. Lumina............................................................................… 4.2. Temperatura.……………………………………………... 4.3. Apa..................................................……………………… 4.4. Aerul....................................................…………………... 4.5. Substratul de cultură......................................…………. 4.5.1. Componente utilizate în pregătirea substraturilor 4.5.2. Reacţia substratului.......................................……. 4.5.3. Conţinutul solului în elemente nutritive..........… 4.5.4. Îngrăşăminte folosite în floricultură..........……… 4.5.5. Fertilizarea în floricultură..........………………… 4.5.5.1. Fertilizarea culturilor floricole în câmp… 4.5.5.2. Fertilizarea culturilor floricole în spaţii protejate… 5. SPAŢII PENTRU CULTURA PROTEJATĂ A PLANTELOR FLORICOLE...............................………….. 5.1. Serele........................................................................…… 5.2. Răsadniţele.............................................................……... 5.3. Solariile........................................................................…. 6. ÎNMULŢIREA SPECIILOR FLORICOLE....................… 6.1. Înmulţirea sexuată (prin seminţe).................................… 6.1.1. Caracteristicile tehnice şi biologice ale seminţelor..

15

2

15 17 21 23 24 26 26 26 28 32 34 34 36 38 39 41 43 45 46 46 49 50 50 51 51 52 55 55 58 60 62 62 62

6.1.2. Germinaţia seminţelor de flori...........................… 6.1.3. Pregătirea seminţelor de flori în vederea semănatului……… 6.1.4. Influenţa factorilor de mediu asupra germinaţiei seminţelor de flori……………………………….. 6.1.5. Semănatul în floricultură………………………... 6.2. Înmulţirea asexuată (vegetativă)……………….....…….. 6.2.1. Înmulţirea prin butaşi………………………….. 6.2.2. Înmulţirea prin divizarea tufei…………………. 6.2.3. Înmulţirea prin stoloni…………………………. 6.2.4. Înmulţirea prin drajoni…………………………. 6.2.5. Înmulţirea prin rizomi………………………….. 6.2.6. Înmulţirea prin marcotaj……………………….. 6.2.7. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate…………….. 6.2.8. Înmulţirea prin bulbi…………………………… 6.2.9. Înmulţirea prin tuberculi……………………….. 6.2.10. Înmulţirea prin tuberobulbi…………………….. 6.2.11. Înmulţirea prin muguri adventivi………………. 6.2.12. Înmulţirea prin altoire………………………….. 6.2.13. Înmulţirea in vitro……………………………… 7. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ŞI LUCRĂRILE GENERALE ŞI SPECIALE DE ÎNTREŢINERE…….. 7.1. Lucrări de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în câmp…… 7.2. Lucrări de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în spaţii protejate…………………………………………... 7.2.1. Înfiinţarea şi întreţinerea culturilor floricole la sol……………... 7.2.2. Înfiinţarea şi întreţinerea speciilor floricole cultivate în vase de vegetaţie…….……………… 8. RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, PĂSTRAREA ŞI VALORIFICAREA FLORILOR ŞI PLANTELOR DECORATIVE........ 8.1. Recoltarea......................................................................... 8.2. Sortarea.....……………………………………………… 8.3. Calibrarea...........................................………………….. 8.4. Păstrarea florilor tăiate..........................................……… 8.5. Ambalarea şi valorificarea florilor tăiate...........………... 8.6. Valorificarea plantelor floricole cultivate la ghivece....... B I B L I O G R A F I E..........................................................

3

63 64 65 66 69 70 73 74 74 75 75 77 77 77 78 78 78 80 83 83 86 86 89 93 93 94 95 96 98 99 105

CAPITOLUL 1 INTRODUCERE ÎN FLORICULTURĂ 1.1. Definiţia, obiectul de studiu Floricultura este una din ramurile de bază a horticulturii, având ca obiect de studiu particularităţile morfologice şi biologice, cerinţele faţă de factorii de mediu, metodele de înmulţire, tehnologiile de cultivare şi modul de utilizare a speciilor floricole. Ca

ştiinţă

Floricultura,

studiază

plantele

ornamentale,

aparţinând

următoarelor categorii: 

specii erbacee decorative prin flori, frunze, fructe sau port, cultivate afară

sau în spaţii protejate (Salvia, Zinnia, Coleus, Lathyrus, Cyclamen, Gerbera etc.); 

specii lemnoase arbustive cu frunzişul persistent cultivate în sere (Azaleea,

Camelia, Dracena, Ficus, Palmieri etc.); 

specii de arbuşti ornamentali care se pretează la cultura forţată (Syringa,

Forsythia, Rosa etc.). Floricultura ca disciplină de studiu prezintă două părţi distincte: Floricultura generală care studiază morfologia şi ecologia plantelor floricole, clasificarea lor, metodele de înmulţire şi particularităţile producerii materialului săditor, tehnologiile de cultivare şi modalităţile de recoltare, păstrare şi valorificare a florilor. Floricultura specială care studiază particularităţile morfologice şi biologice ale fiecărei specii, cu referire la metodele specifice de cultură a acestora. La baza cultivării speciilor floricole stau o serie de cunoştinţe de la alte discipline fundamentale. Astfel, pentru descrierea şi recunoaşterea plantelor floricole se face apel la noţiunile dobândite la Botanică. Înţelegerea corectă a comportării plantelor floricole sub influenţa factorilor de mediu se bazează pe cunoştinţele de la Fiziologia vegetală. Alegerea solurilor potrivite culturii plantelor decorative, lucrările de întreţinere a lor, dirijarea nutriţiei şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face pe baza însuşirii temeinice a disciplinelor de Pedologie, Agrotehnică, Îmbunătăţiri funciare, Agrochimie, Protecţia plantelor, Culturi irigate.

4

Pentru diversificarea sortimentului floricole, producerea de seminţe şi material săditor selecţionat sunt necesare cunoştinţe de Biologie, Genetică, Ameliorarea plantelor horticole, Biotehnologii, Micropropagare. La rândul ei, Floricultura furnizează elemente şi noţiuni utilizate în arta amenajării spaţiilor verzi, de care se ocupă Arhitectura peisageră. Astăzi, Floricultura se bazează aproape în totalitate pe tehnici şi metode foarte moderne, de aceea, putem afirma că Floricultura este o ştiinţă de sine de sine stătătoare, independentă, cu un specific aparte în ceea ce priveşte metodele de studiu. 1.2. Importanţa floriculturii Floarea şi omul şi-au împletit existenţa de-a lungul mileniilor. Omul a îndrăgit-o pentru frumuseţea ei, pentru parfumul pe care-l emană dar şi pentru leacurile ce i le oferea. Dacă ne gândim bine, însăşi existenţa omului a fost şi este legată de floare. Florile sunt nelipsite la majoritatea evenimentelor din viaţa noastră, devenind pe drept cuvânt bunuri de larg consum. Sub acest aspect, Floricultura rămâne ştiinţa şi arta realizării frumosului cu ajutorul lumii vegetale, în cele mai variate şi impresionante ipostaze. Din punct de vedere estetic, florile contribuie la: - satisfacerea nevoii de frumos; - însoţesc omul de la naştere până la moarte; - încununau învingătorii fie că erau regi, sportivi sau oameni de cultură; - reprezintă simbolul unor naţiuni: crizantema - Japonia, laleaua – Olanda, crinul a reprezentat regalitatea în Franţa, orhideele se întâlnesc pe stemele multor ţări din America latină; stema Moldovei avea, pe lângă capul de bour, un crin şi un trandafir, iar din 1986 trandafirul a devenit simbolul SUA. - se întâlnesc în balade, legende şi cântece populare; - sunt reprezentate pe ii, ştergare, covoare; Florile au constituit izvoare de inspiraţie pentru artiştii tuturor timpurilor. - fac obiectul unor picturi celebre: „Anemonele" a lui Luchian; "Paharul cu zambile roz" a lui Andreescu, Tonitza, Ţuculescu, Van Gogh („Floarea soarelui”, „Irişi”), Poussin („Regatul zeiţei Flora”) etc; - sunt subiectul unor poezii (Eminescu, Minulescu, Topârceanu, Alecsandri şi alţii), romane: "Laleaua neagră",

"Dama cu camelii". Datorită

calităţii lor estetice, florile influenţează starea psihică a omului. Acţionând asupra psihicului florile pot stimula emoţii stenice (bucurie, voiciune) care tonifică şi 5

fortifică activitatea organismului sau pot reduce sau îndepărta stările astenice (tristeţe, supărare, îngrijorare etc.). Sunt utilizate în cromo şi aromoterapie alături de muzică şi surâs. Astăzi, activitatea fizică pe care omul o face în preajma florilor, a devenit un mijloc frecvent pentru relaxarea sa spirituală. Florile sunt deosebit de importante şi pentru faptul că alături de alte plante ornamentale contribuie la combaterea poluării aerului. Ele reţin praful din atmosferă, menţin o umiditate atmosferică ridicată, contribuind astfel la îmbunătăţirea mediului in centrele populate. Pe plan internaţional au fost iniţiate

programe ample de cercetare pentru a studia plantele decorative ca mijloace de purificare a aerului locuinţelor, constatându-se efectul pozitiv în absorbţia unor gaze toxice (monoxidul de carbon, benzen, formaldehidă, oxizi azotici etc.). •

contribuie la decorarea spaţiilor interioare şi exterioare din oraşe, sate,

staţiuni • au şi alte întrebuinţări: - plante medicinale: - frunze: Digitalis, Convallaria - flori: Bellis, Calendula - rizomi: Iris; - uleiuri şi esenţe pentru industria produselor cosmetice: Rosa, Lilium, Reseda, Lavandula, Matthiola, Polyanthes - alimentaţia omului: - condimente: - dafin - şofran (stigmate de Crocus) - vanilia (păstăi de Orhidee) - flori, petale trandafiri - fructe: Opuntia, curmale, Cocos - coloranţi (Calendula, Rudbeckia) - lăstari folosiţi în salate: crizanteme - prepararea unor băuturi: Agave - onsum, rizomi: Colocasia (taro) - efect insecticid: flori de pyretrum (crizanteme). Importanţa economică: Floricultura este foarte importantă şi din punct de vedere economic, constituind o sursă considerabilă de venituri datorită caracterului

6

intensiv al culturii, producţiilor mari obţinute, posibilităţii obţinerii unor culturi succesive şi valorificarea florilor la preţuri avantajoase. Exportul şi importul se realizează în şi din ţările dezvoltate, ţările în curs de dezvoltare şi alte ţări ale lumii. În comerţul internaţional floricol se urmăreşte găsirea unor pieţe de lungă durată, adoptarea planificării producţiei la cererile externe, eşalonarea producţiei în funcţie de disponibilităţile de transport în ţările importatoare şi diversificarea sortimentului floricole exportat. 1.3. Istoricul floriculturii Începutul cultivării florilor este greu de precizat în timp. Este cunoscut faptul că popoarele antice cultivau nu numai plante alimentare ci şi diverse specii floricole. Încercările de a stabili în timp şi spaţiu, când şi unde omul a cultivat pentru prima oară florile, conduce fără echivoc la o imposibilitate. Cert este că omul le-a cultivat de milenii pe lângă casă, precum grâul şi viţa de vie, înfrumuseţând viaţa popoarelor de-a lungul timpului. Deşi săraci în documente

scrise, despre originea floriculturii în ţara noastră vorbeşte originea latină şi greacă a multor flori de la noi. De asemenea, flora spontană autohtonă îmbogăţeşte sortimentul floricol constituind totodată dovada existenţei lor pe teritoriul ţării. Aşa sunt: cimbrul, albăstreaua, roiniţa, calonfirul etc. Paeonica romanica şi P. tenuifolia ne aparţin din totdeauna. Narcisus poeticus este considerată monument al naturii de o inestimabilă valoare decorativă. Cea mai veche atestare documentară a cunoaşterii şi culturii florilor în spaţiul carpato–danubiano–pontic aparţine medicului şi botanistului grec Pedonios Dioscoride (secolul I, după Hristos) care, în lucrarea sa „Despre mijloacele de vindecare”, afirma că „în Dacia erau bine cunoscute cultura speciilor floricole şi lemnoase deosebit de decorative ca: busuioc, cimbru, mentă, crin, bujor, calomfir, trandafir, liliac” (F. Toma, 2008). Poate cea mai veche dovadă este o medalie descoperită într-un mormânt din Altai, datată de circa 7000 ani, şi care pe una din feţe avea un trandafiri în relief. Încă din antichitate documentele vorbesc de o floricultură dezvoltată în China, Japonia, India, Persia, Babilon, Palestina, Egipt, Grecia, fiind cunoscute

7

plantele floricole ca: albăstreaua, macul, trandafirul, crinul, lalelele, crizantemele etc. În China şi Japonia din cele mai vechi timpuri se cultivau azaleea, crizantemele, bujorul, camelia. Confucius, cu 500 ani î.e.n. numeşte crizantema "floarea de aur". În Japonia s-a creat arta creşterii arborilor pitici "Bonsai" şi arta aranjării florilor "Ikebana" începând cu secolul VI. În India erau cultivaţi trandafirul, lotusul, omagul, iar o lege din 1280 î.e.n. prevedea pedeapsa pentru cei care furau flori. În Europa s-au cultivat flori din cele mai vechi timpuri. Grădinile din Grecia antică erau bogate în flori de: bujor, omag, primule, trandafir, crin. În Grecia antică florile se bucurau de o atenţie deosebită, constituind răsplata oferită celor mai buni în sport, în lupte, în învăţătură etc. Zeităţile şi alte personaje ale Greciei Antice se regăsesc în numele multor flori cum ar fi: Iris, Narcissus, Adonis, Nemessis etc. Romanii, în aşa numitele "viridarii" cultivau crini, zambile, narcise, trandafiri, garoafe. Cultura florilor a luat o astfel de dezvoltare încât Horaţiu arăta că "plantele de ornament, trandafirii şi micsandrele au luat locul altor plante mai folositoare (viţa de vie, măslinul). La romani, grădinăritul în ghivece compensa pe cel din spaţiul limitat al grădinilor din oraşe. Cea mai mare contribuţie a romanilor a fost dezvoltarea mijloacelor artificiale de cultivare a plantelor în afara sezonului normal. Odată cu migraţia popoarelor şi a cruciadelor se realizează transferul de plante floricole dintro regiune în alta. Expansiunea romană în Iberia, Dacia, a contribuit la răspândirea multor specii printre care şi flori (busuiocul, rozmarinul, măghiranul etc). Cucerirea Constantinopolului de către turci şi apoi expansiunea acestora în Europa au dus şi la răspândirea unor specii şi soiuri de trandafir, lalele, zambile provenite din Asia Mică, Caucaz, Persia. Mai târziu, - descoperirile geografice din sec.XV, flora din America, după 1860 flora Australiei, după 1900 flora din Noua Zeelandă, au determinat apariţia în Europa a numeroase specii floricole. În America îşi au originea cerceluşii, cârciumăresele, petuniile, verbenele etc. Utilizarea în anul 1269 a adăposturilor şi serelor şi în 1599 la Leyda au permis cultivarea unor specii din zonele tropicale şi subtropicale. 8

Un rol deosebit în dezvoltarea floriculturii l-au avut grădinile particulare sau cele aparţinând mănăstirilor, iar mai târziu (sec. XV-XVI) în grădinile botanice care se organizează pe lângă universităţile din Italia (Pisa - 1547), Anglia (Oxford 1632), Franţa (Versailles - 1657); Suedia (Uppsala – 1643).

După 1990 deşi cererea de flori a crescut, suprafeţele cultivate cu flori au scăzut, în special suprafeţele cu flori cultivate în seră. Această scădere are două cauze majore: prima se referă la preţurile energetice foarte mari care se regăsesc în costuri de producţie ridicate iar cea de a doua la invazia pieţei interne cu flori din Olanda, Israel, Italia, Turcia, Kenya, Thailanda, flori importate la un preţ mult mai scăzut decât preţul produselor autohtone. Cu privire la specificul producţiei floricole este foarte important să se ştie că practicarea floriculturii oferă eficienţă apreciabilă în condiţiile unei activităţi de tip familial şi că suprafaţa de pământ necesară nu trebuie să fie prea mare. De exemplu, pentru un întreprinzător profilat pe producerea de flori tăiate, poate fi suficientă o suprafaţă de 3.000-4.000 m2. Lipsa unei legislaţii adecvate de protecţie a producţiei autohtone în faţa invaziei ofertei de flori din import a determinat, cu mici excepţii, o diminuare continuă a suprafeţelor şi a producţiei floricole interne iar exportul de flori este aproape inexistent azi Sortimentul floricol cunoaşte o continuă diversificare ca rezultat al activităţii de selecţie şi ameliorare a formelor existente sau introduse din flora spontană, dar mai ales prin crearea de varietăţi şi soiuri noi. Rezultat al acestor acţiuni desfăşurate de-a lungul veacurilor, astăzi sortimentul floricol cunoaşte sute de mii de soiuri de flori care prin forma lor variată, culoare şi parfum reuşesc să satisfacă cele mai exigente gusturi ale iubitorilor de frumos. În ultimele decenii Israelul, Kenya, Columbia, au devenit mari exportatoare de flori tăiate (după Olanda), graţie climatului lor excepţional. 1.4. Caracteristicile producţiei floricole - diversitatea produselor, formate din sute de specii floricole şi mii de soiuri si hibrizi; - modalităţi foarte diversificate de cultură şi a condiţiilor de sol, temperatură, lumină şi hrană necesare pentru dezvoltarea florilor;

9

- originea diferită, sistem radicular diferit, număr foarte mare de boli şi dăunători; - caracterul intensiv al culturilor atât cele din seră cât şi cele din spaţii neadăpostite, cultivarea intensă a terenului; - culturi industriale mici, mijlocii şi mari, dar şi grădini particulare sau apartamente, balcoane, instituţii; - tehnicitate înaltă, personal cu studii superioare, muncitori specializaţi; - utilizări foarte multiple: apartamente, spaţii verzi, balcoane, terase, flori tăiate. 1.5. Obiective în cultura florilor • Specializarea pe tip de cultură şi produs este determinată de caracteristicile producţiei floricole. • Diversificarea sortimentului, introducerea de noi specii şi soiuri cu caracteristici superioare, rezistente la boli şi dăunători; - exemple de specii şi soiuri noi: Lisianthus, Tamaya, Bacopa, Bidens, plante pendente (Antirrhinum, Begonia); - exemple de specii şi soiuri rezistente la boli: Zinnia la Oidium; • Eşalonarea producţiei prin cultivarea de specii şi soiuri diferite cu: - locul de cultură: - câmp - seră - număr mare de genuri, au perioadă de vegetaţie diferită; - în cadrul speciei: soiuri timpurii, semitimpurii, târzii; - modul de cultură - obişnuite - forţate: Zambile, Lalele, Azalee, Hortensia - dirijate: Poinsettia, Crizanteme - continui: Garoafe, Cyclamen • Obţinerea de soiuri noi În paralel cu acţiunile de îmbogăţire a sortimentului trebuie consemnat faptul că selecţia, ameliorarea şi crearea de soiuri şi hibrizi mai bine adaptate la condiţiile de cultură din ţara noastră, au înregistrat rezultate meritorii. Stau mărturie în acest sens soiurile de Chrysanthemum, Tulipa, trandafiri, gladiole, gura leului, garoafe, Strelitzia. Crearea de soiuri noi este un obiectiv permanent al celor care se ocupă de cultura florilor, indeosebi a cercetatorilor; 10

- metodele tradiţionale de ameliorare, hibridarea intra si inter-specifica, mutageneza indusă au rol preponderent în crearea de soiuri; - sortimentul de plante floricole se reînnoieşte la 4-5 ani; - soiuri noi la specii mai puţin cultivate - Nemesia "Sundrops", medalie de aur în anul 1999-Fleuroselect, înfloreşte până în octombrie, nu se degarniseşte, port compact; - soiuri noi la specii mult cultivate - pendente la Antirrhinum; Gladiole pitice: - hibrizi interspecifici – Orhidee. • Perfecţionarea şi promovarea tehnologiilor moderne de cultură - Culturi dirijate, forţate, continui. - Culturi fără sol. - Biotehnologii - microînmulţire; - regenerarea clonelor fără virusuri; - conservarea in vitro prin crioconservare; - embriogeneza somatică - seminţe artificiale; - transformarea genotipurilor. • Obţinerea de producţii de flori, de seminţe şi material săditor care să răspundă exigenţelor producătorilor de material săditor, producătorilor de flori, vânzătorilor en gros şi en detail, consumatorilor. Producătorii de material săditor - potenţial mare de multiplicare; Producătorii de flori - potenţial bun de creştere, producţie bună de flori de calitate, pe o perioadă cât mai lungă de timp; Vânzătorii en gros şi en detail - flori care să evolueze lent la frig şi în timpul păstrării şi să se deschidă normal (pentru flori tăiate), păstrare bună pentru material săditor; Consumatorii - valoare decorativă, menţinerea valorii estetice, produsul să fie la modă. • Producţia de flori cu consum minim de energie şi preţ de cost redus - se cultivă soiuri adaptate la nivele termice reduse, se aplică tratamente termice la materialul săditor, se utilizează soiuri timpurii; - se cultivă în zonele cele mai favorabile. • Distribuţie modernă, publicitate şi educarea consumatorilor, transport şi ambalare corespunzătoare, orientarea gustului consumatorului şi chiar convingerea lui. 11

1.6. Orientări şi tendinţe pe plan mondial - Floricultura se practică în zone favorabile, departe de oraşe (care s-au extins foarte mult) şi este posibilă datorită progreselor din transport, păstrare şi apariţiei soiurilor rezistente. - Specializarea pentru producerea - seminţe, răsad, butaşi; - unei singure culturi: Hortensia, Pelargonium - Obţinerea la cel mai scăzut cost de preţ în urma cunoaşterii perfecte a condiţiilor de cultură. - Nivel ridicat în munca de ameliorare, anual se creează mii de soiuri. - Evoluţia meseriilor determinată de specializare (producere de răsad, butaşi), dar şi de aplicare a tehnologiilor noi: aclimatizator de plante produse "in vitro", stilist floral. - Producerea de plante pentru epoci bine precizate: Anul Nou, 1 martie, 1noiembrie şi producerea de plante mici - miniplante. - Tendinţa de a vinde compoziţii florale sau tot ce trebuie pentru realizarea acestora, aranjamente florale de interior (Ikebana), compoziţii florale pentru terase, jardiniere, balcoane, suspensii florale, acoperişuri înflorite, compoziţii florale pentru grădini particulare, alpine, ziduri înflorite, bazine de apă etc. Astăzi, patrimoniul floricol romanesc, alcătuit din flori autohtone şi cele adunate de pretutindeni, cuprinde sute şi mii de specii, varietăţi şi soiuri cultivate de profesionişti şi amatori sau existente numai în colecţiile grădinilor botanice şi ale celor aparţinând şcolilor şi institutelor de învăţământ horticol. 1.7. Situaţia actuală a culturii florilor • Principalele ţări cultivatoare de flori din Europa Producătorul de flori nr. 1 în Europa este Olanda care exportă 60 % din producţia sa şi este primul producător mondial de bulbi (pentru 1988 cifra de afaceri 15 miliarde F.F.) Creştere spectaculoasă a suprafeţei ocupate cu sere 4700 ha, 1900 ha în câmp şi 16500 ha cu "bulbi". Principalele culturi: trandafirul ocupă în Olanda 800 ha, crizantemele - 600 ha, Gerbera - 250 ha, Kalanchoe - 20 mil. plante. 12

Producătorul nr. 2, Germania cu o valoare a producţiei de 6 miliarde F.F. Creşterea rapidă a suprafeţei de sere de la 650 ha în 1950 la 2500 ha în 1989, din care 40% este destinată "florilor tăiate" şi 4000 ha în câmp + 300 ha cu bulbi (pentru a acoperi necesarul mai importă 25% din necesar

din Olanda, Italia,

Franţa). Principalele culturi: 230 ha trandafir, 400 ha crizanteme, 12 mil. plante Begonia, 20 mil.plante Poinsettia, 25 mil.plante Cyclamen, 25 mil. plante Saintpaulia. Producătorul nr. 3, Franţa - 2000 ha sere faţă de 700 ha în 1964 şi 1000 ha în 1972, 50 % din suprafaţa pentru "flori tăiate". Culturi în câmp 5000 ha (flori tăiate - 3000 ha, plante în masiv - 880 ha, bulbi - 800 ha). Principalele culturi: 450 ha trandafir, 260 ha garoafe, 100 ha crizanteme, 7 mil. plante la ghiveci. Producătorul nr. 4., Italia - 3400 ha sere şi adăposturi şi 4000 ha în câmp, 500 ha bulbi, aceeaşi creştere rapidă a suprafeţei cultivate în seră, de la 176 ha în 1950 la 3400 ha în 1988, valoarea producţiei - 5 miliarde. Principalele culturi: garoafe - 1000 ha, trandafir - 460 ha, gerbera 120 ha . • Principalele culturi pentru flori tăiate sunt: - Trandafirul: 800 ha Olanda, 450 ha Franţa, 460 ha Italia, 400 ha Maroc, 230 ha Germania; - Crizanteme: 600 ha Olanda, 400 ha Germania, 600 ha Columbia, 200 ha Anglia, 100 ha Franţa; - Garoafe: 1000 ha Italia, 500 ha Spania, 300 ha Olanda, 300 ha Israel, 260 ha Franţa; - Gerbera: 250 ha Olanda, 120 ha Italia, 70 ha Germania, 60 ha Franţa; - Orhidee: 170 ha Olanda; - Strelitzia: 40 ha Olanda, 30 ha Franţa; - Gypsophila: 300 ha Israel, 80 ha Olanda; • Principalele culturi la ghivece - Azalee: Belgia - producătorul nr.1; - Hortensii: Franţa - producătorul nr.1; - Cyclamen: 25 mil. plante Germania, 15 mil. plante Olanda, 15 mil.plante Franţa; - Saintpaulia: 25 mil. plante Germania, 21 mil. plante Olanda; 13

- Poinsettia: 20 mil. plante Germania; - Kalanchoe: 20 mil. plante Olanda; - Begonii (B. socotrana x B. tuberhybrida): 17 mil. plante Olanda, 12 mil. pl. Germania; - Crizanteme: 7 milioane de plante Franţa.

Chestionar de autoevaluare 1. Definiţia floriculturii. 2. Care este obiectul de studiu al floriculturii şi legătura cu alte discipline? 3. Care este importanţa şi utilizarea florilor? 4. Enumeraţi momentele importante din istoria floriculturii. 5. Care sunt caracteristicile producţiei floricole? 6. Care sunt obiectivele floriculturii şi tendinţele actuale pe plan mondial? 7. Care sunt principalele ţări cultivatoare de flori din Europa şi principalele culturi floricole?

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

14

CAPITOLUL 2 CLASIFICAREA PLANTELOR FLORICOLE

Numărul foarte mare de specii şi soiuri care fac obiectul disciplinei de Floricultură, impune gruparea acestora după anumite caracteristici comune, pentru a putea fi mai uşor studiate. Această grupare se poate face după anumite caracteristici cum sunt: sistematica botanică, după ciclul biologic, după locul de origine, după locul de cultură, după elementul decorativ şi modul de utilizare.

2.1. Clasificarea botanică şi denumirea plantelor În Sistematică unitatea de bază este specia care reprezintă unul din nivelele de organizare a materiei vii care ocupă un anumit areal şi are un număr de indivizi autoreglabili. Denumirea ştiinţifică este reglementata prin Codul Internaţional de se scrie Nomenclatură Botanică (ICBN) şi Nomenclatură a Plantelor Cultivate (ICNCP). - Nume ştiinţific: Se compune din două cuvinte (nomenclatură binară) şi a fost introdus de Linné în 1753: • nume gen, se scrie cu majuscule: - substantiv - nume propriu: Hosta, Begonia - particularităţi: Gypsophilla - formă flori, frunze: Gladiolus, Canna • nume specie – se scrie cu litera mica Denumirile speciei reprezintă adjective latinizate şi se referă la unele caractere: 

morfologice: - bracteatum (Helichrysum bracteatum), glabra, (Malva glabra), lanceolata (Plantago lanceolata), etc.;



ecologice: Dianthus alpinus, Convolvulus arvensis, Eringium campestre;



fenologice: Adonis vernalis, A.aestivalis;



geografice: Dianthus chinensis, Ageratum mexicanum;



coloristice: Digitalis purpurea, Centaurea cyanus, Althaea rosea; 15



utilitare: Primula officinalis, Salv; ia officinalis, Calendula officinalis;



de acţiune biologică: Papaver orientalis;



de cult: Ocinum basilicum.

• după numele speciei se trece autorul care a descris specia prima dată (cu numele prescurtat) de exemplu: L. (Linné), Lam. (Lamarck), D.C. (De Candolle), Desf. (Desfontaines), Ehr. (Ehrart), Engl. (Engler), Gilib. (Gilibert), Mill. (Miller). În nomenclatura botanică se completează, în unele cazuri, numele genului şi speciei cu varietatea, de exemplu: Digitalis purpurea L., var. alba. În cazul Hyacinthus orientalis L. var. albus (Jord) Back (romanus Hort.), specia a fost descrisă de Linné, varietatea descrisă de Jordan ca specie proprie şi a fost încadrată de Backer în rândul varietăţilor. În cazul schimbării numelui sau precizării poziţiei sistematice ulterioare, sau în cazul taxonilor descrişi independent de mai mulţi autori, taxonii au sinonime care se trec în paranteză, având prioritate cel mai vechi sau, dacă este vorba de o modificare, rectificare, are prioritate numele actual, numele celelalte fiind trecute în paranteză: Cordyline australis (syn. Cordyline indivisa). Numeroase plante cultivate sunt hibrizi, obţinuţi prin încrucişarea a două specii, care se indică prin semnul "x" între numele genului şi speciei: Crocosmia x crocosmiifolia (Lem. ex. Moren). N.E.Br. este un hibrid între Crocosmia aurea (Poppe ex. Hook) Planch. şi Crocosmia pottsii (Baker) N.E.Br. În practica agricolă sau horticolă după ICNP s-a introdus termenul de cultivar (cv) care desemnează un ansamblu de plante cultivate care se disting printr-un caracter (morfologic, fiziologic, citologic) semnificativ şi a căror înmulţire generativă sau vegetativă menţine caracterul respectiv. Numele cultivarului sau soiului este într-o limbă de circulaţie internaţională sau în latină, se scrie cu literă mare, după denumirea speciei cu menţiunea cv. sau se pune în ghilimele, exemplu: Anemone coronaria L. cv. The Bird sau Anemone coronaria L. "The Bird" sau Tagetes erecta L. "Hawai". Majoritatea plantelor de interior, poartă în al doilea rând, un nume popular sau comun care poate să difere de la o ţară la alta şi chiar de la o regiune la alta în cadrul aceleaşi ţări. Mai mult, aceeaşi denumire populară poate să fie dată plantelor aparţinând genurilor diferite. Dacă unei plante nu i s-a găsit un nume popular atunci se preia numele genului ca la: dipladenia, ciclamen, ficus, difenbachia, filodendron etc. Regn vegetal 16

- Archaegoniate

- Bryophyta - gen. Sphagnum (muşchi)

- Pteridophyta - fam. Polypodiaceae, gen. Adiantum (ferigi) - Spermatophita - Gymnosperme - fam. Cycadaceae: Cycas - fam. Pinaceae: Araucaria - Angiosperme - Monocotiledonate - fam. Palmae -fam.Orchidaceae - fam. Liliaceae Dicotiledonate - fam. Compositae - fam. Cactaceae - fam. Begoniaceae etc.

2.2. Clasificarea după durata ciclului biologic După durata ciclului biologic, plantele decorative se împart în specii floricole: anuale, bianuale şi perene. Specii floricole anuale. În această grupă intră acele specii care îşi desfăşoară durata de viaţă pe parcursul unui singur an (de la 4 până la 8-10 luni). Aceste plante germinează, se dezvoltă, înfloresc, produc seminţe şi dispar la sfârşitul perioadei de vegetaţie care este în acelaşi an calendaristic cu perioada când au germinat. Astfel de plante sunt: Gypsophilla elegans, Dianthus chinensis, Centaurea cyanus. În categoria plantelor anuale intră şi unele specii floricole care în zonele de origine se comportă ca bienale sau perene şi care la noi în ţară din cauza condiţiilor de mediu (în principal temperatură) se comportă ca plante anuale: Begonia semperflorens, Cosmos bipinatus, Calendula officinalis, Nicotiana affinis, Petunia hybrida, Salvia splendens, Verbena hybrida etc. Aceste plante dacă sunt protejate de temperaturile scăzute din perioada de iarnă, pot să-şi reia primăvara ciclul vegetativ, cu desfăşurarea normală a tuturor fenofazelor Plantele anuale decorează prin flori sau inflorescenţe şi frunze. Unele dintre ele furnizează florile tăiate pentru comercializarea pe piaţă (Antirrhinum majus, 17

Calendula officinalis, Callistephus chinensis, Centaurea moschata, Matthiola incana, Zinnia elegans etc.). Unele asigură decorul grădinilor şi spaţiilor verzi, fiind excelente pentru rondouri, rabate, platbande, grupuri izolate (Begonia semperflorens, Coleus blumei, Gazania splendens, Tagetes patula etc.). Altele care prezintă tulpini pendule, flexibile, agăţătoare sunt utilizate la decorarea jardinierelor, stâlpilor, teraselor, gardurilor, chioşcurilor şi alte tipuri de amenajări ale faţadelor clădirilor (Cobaea scadens, Ipomoea sp., Lobelia erinus, Tropaeolum majus etc.). Plantele floricole nemuritoare ale căror flori îşi păstrează calităţile decorative şi după uscarea lor sunt utilizate în aranjamentele de iarnă (Ammobium alatum, Helichrysum bractetum, Limonium sp. etc.). Particularităţi tehnologice. Florile anuale se înmulţesc prin seminţe şi mai rar prin alte metode (butăşire, marcotaj, altoire etc.). Înmulţirea este una din etapele cele mai importante ale culturilor floricole. Reuşita culturii depinde, în mare măsură, mai întâi de calitatea seminţelor şi apoi de cea a răsadurilor. Majoritatea plantelor anuale se pot semăna direct, la loc definitiv, în grădină sau câmp. Semănatul direct se face în funcţie de exigenţele lor faţă de căldura începând cu luna aprilie-mai. Unele specii floricole anuale se seamănă numai direct în teren sau în ghivece, în prima parte a primăverii, pentru că răsadurile lor nu suportă mutarea, iar pentru a creşte bine necesită o vreme mai răcoroasă şi zile ceva mai scurte (Delphinium ajacis, Gypsophilla elegans, Lathyrus odoratus etc.). În scopul devansării înfloririi semănatul se face adesea în spaţii încălzite, respectiv sere, răsadniţe calde, solarii, camere unde se obţin răsaduri, care vor fi folosite la infiinţarea culturii. Perioada în care se seamănă florile anuale pentru producerea de răsaduri începe cu lunile decembrie-ianuarie şi se sfârşeşte în lunile martie–aprilie. Timpul optim de semănare a speciilor anuale se stabileşte în funcţie de specia la care vrem să producem răsaduri, de data când se doreşte vânzarea sau plantarea afară, de spaţiul şi sursa de încălzire de care dispunem. Majoritatea plantele floricole anuale au nevoie pentru germinare de temperaturi cuprinse între 14-22°C, iar timpul de germinare este de 4 până la 25 de zile. Când plantele au 2-3 frunze adevărate se repică pentru a asigura plantelor un spaţiu mai bun de creştere şi dezvoltare.

18

Plantarea răsadului la loc definitiv se face într-un teren pregătit din timp, corespunzător (dezinfectat, îngrăşat, nivelat, mobilizat etc.). Modelarea se face în funcţie de destinaţia culturii (flori tăiate, decorarea spaţiilor verzi, grădinilor etc.). Ţinând cont de condiţiile climatice ale ţării noastre, plantatul poate fi efectuat de la sfârşitul lunii aprilie, începând cu speciile mai puţin pretenţioase la căldură şi continuând în luna mai cu cele mai pretenţioase la căldură. Înainte de plantare la loc definitiv cu 10-12 zile, răsadurile se călesc obligatoriu, prin expunerea treptată la condiţiile naturale. Răsadurile cu rădăcini nude se vor ciupi şi mocirli înainte de plantare în câmp. Plantarea se efectuează folosind linguri de plantat, plantatoare sau săpăligi. Specii floricole bienale. Acestea se caracterizează prin desfăşurarea ciclului de vegetaţie pe parcursul a doi ani. Formează în prima parte a vegetaţiei o rozetă de frunze, iernează în această formă, iar primăvara următoare înfloresc, produc seminţe şi apoi pier (Althaea rosea, Campanula medium, Dianthus barbatus, Digitalis purpurea). În această categorie sunt grupate şi o serie de plante perene care au parţial caractere de plante bienale, dar a căror tehnologie de cultură este identică cu a celor din această categorie: Bellis perenis, Myosotis alpestris, Viola witrockiana. Dintre acestea unele sunt capabile să înflorească şi în anii 3 şi 4, dar cu un potenţial de înflorire mai redus (Cheiranthus cheiri, Dianthus barbatus). Cultura speciilor floricole bienale este relativ uşoară. Înmulţirea se face în general prin seminţe. Semănatul are loc primăvara şi vara (mai-iulie), în răsadniţe reci sau spaţii protejate, în substrat uşor bine mărunţit sau direct în teren, pe brazde amenajate special. Pregătirea locului în care se va semăna constă în mărunţirea pământului pe adâncimea de 10-12 cm. Marcarea rândurilor se face cel mai adesea la 10 cm distanţă, perpendicular pe lungimea brazdei. Repicatul plantelor are loc când apar primele frunze adevărate şi se face în substrat, ghivece sau cuburi nutritive. Lucrările de îngrijire în această perioadă urmăresc afânarea solului, distrugerea buruienilor şi asigurarea unei umidităţi moderate şi constante în sol, combaterea bolilor şi dăunătorilor. Plantarea la loc definitiv se face toamna, în septembrie-octombrie, astfel încât plantele să se înrădăcineze bine până la venirea frigurilor. Lucrarea poate fi executată şi primăvara devreme, de îndată ce condiţiile de mediu sunt favorabile (martie). În general, ele iernează bine sub protecţia zăpezii din timpul iernii. Este foarte important ca plantele tinere ale speciilor bienale să beneficieze de 19

temperaturile scăzute din timpul iernii. Supunerea lor la acest termoperiodism sezonier (diferenţe de temperatură) constituie o condiţie esenţială pentru iniţierea şi formarea mugurilor florali în primăvara care urmează. Perioadele de maximă înflorire sunt: martie-aprilie Cheiranthus cheiri); martie-iunie (Bellis, Myosotis, Viola); mai-iunie (Dianthus barbatus, Campanula, Digitalis) şi iunie-septembrie (Althaea). Toate speciile fructifică bine şi produc uşor seminţe. Plantele bianuale sunt utilizate pentru decorul de primăvară al spaţiilor verzi, în rondouri, rabate, platbande, grupuri sau ca flori tăiate. Specii floricole perene. Sunt acele plante care trăiesc mai mulţi ani, înfloresc şi fructifică în fiecare an. Anual trec printr-o perioadă de repaus, determinată fie de temperaturile scăzute din perioada de iarnă, fie de căldurile excesive din timpul verii. Această perioadă de repaus influenţează înflorirea. Plantele perene se împart în două categorii, în funcţie de organele care la asigură perpetuarea de la un an la altul (muguri, rizomi, tuberobulbi etc). 

specii perene hemicriptofite cuprind plante perene ierboase care se refac

din mugurii de pe rădăcină sau colet şi care iarna sunt protejaţi de resturile vegetale moarte ale plantei respective (Chrysanthemum leucanthemum, Delphinium pyramidalis, etc.). Cultura. Se înmulţesc în principal prin seminţe, dar se pot înmulţi şi vegetativ, prin despărţirea plantelor sau prin butaşi de tulpină şi rădăcină. Semănatul se face în răsadniţe reci sau în pepiniere din luna aprilie până în iunie, într-un substrat format din pământ de frunze, turbă mărunţită, nisip de râu sau perlit. Semănatul se face în rânduri, folosind la acoperire acelaşi amestec de pământ, după care se tasează uşor şi se udă. Plantele se repică când au formate 2-3 frunze adevărate, în ghivece, în cuburi nutritive sau în strat. Despărţirea plantelor se execută în perioada de repaus şi după al patrulea an de cultură. Cele mai bune rezultate se obţin dacă despărţirea se face înainte de pornirea în vegetaţie (martie-aprilie) sau toamna (octombrie). În acest scop plantele mamă sunt fragmentate, după care se fasonează rădăcinile şi se mocirlesc înainte de plantare. Plantarea se face imediat după divizarea plantelor la adâncimea la care au fost plantele mamă.

20

Butăşirea se aplică la speciile cu tije subţiri şi numeroase (garoafe, crizantema). Butaşii se fac la începutul verii, după înflorire şi se pun să înrădăcineze în spaţii protejate, răsadniţe sau chiar afară pe brazde. Plantele noi obţinute prin divizarea tufelor sau butăşire sunt crescute cel puţin un an în pepiniere şi numai după aceea se folosesc la plantările definitive. Înfiinţarea culturilor de flori perene hemicriptofite se face toamna şi primăvara devreme. Excepţie fac câteva dintre ele (căldăruşa, bujorul) la care momentul optim de plantare corespunde cu partea a doua a verii. Lucrările de îngrijire a plantelor perene constau în menţinerea solului din jurul lor afânat, combaterea buruienilor, fertilizarea fazială de 2-3 ori în mai-iunie şi la 2-3 ani se administrează îngrăşăminte organice (4-6 kg/m2), udarea se face ori de câte ori este nevoie, la fel combaterea bolilor şi dăunătorilor. Primăvara se recomandă o afânare profundă a solului, la 15-20 cm. În timpul iernii, plantele mai sensibile la temperaturile scăzute se protejează cu resturi vegetale. 

specii perene geofite cuprind acea categorie de plante care prezintă în

pământ organe subterane (rizomi, bulbi, tuberculi, tuberobulbi) prin care în perioada de repaus îşi continuă viaţa. Dintre acestea unele rezistă peste iarnă în câmp fiind considerate rustice (Tulipa, Narcisus, Hyacinthus, Lilium, Convallaria), iar altele sunt păstrate în depozite ferite de temperaturi negative, urmând a fi plantate în câmp primăvara, în aprilie-mai (Gladiolus, Canna). Acestea sunt semirustice.

2.3. Clasificarea după locul de origine Din punct de vedere al floriculturii prezintă importanţă următoarele trei zone: zona temperată (cu vegetaţie predominantă de conifere şi arbori cu frunze caduce), zona subtropicală (arbori şi arbuşti cu frunze caduce sau persistente) şi zona tropicală (ce vegetaţie semipervirescentă). Plante originare din zonele temperate în care perioada de vegetaţie este cuprinsă între 4-7 luni. Se disting două climate: a) zona cu climat temperat continental care are ca centre de origine: 

nordul Chinei şi Japoniei, de unde provin: Astilbe, Chrysanthemum,

Callistephus, Lilium, Paeonia; 

Siberia, de unde provin Campanula, Papaver, Paeonia, Myosotis. b) zone cu climat maritim: California, de unde îşi au originea speciile

Clarkia, Escholtzia, Godetia. 21

Plante originare din zonele subtropicale au în cultură mulţi reprezentanţi. Centre mai importante sunt: 

zona subtropicală (sudul Europei, nordul Africii) îşi au originea: Allysum,

Anemone coronaria, Campanula, Cyclamen; 

în partea orientală (Turcia, Iran) îşi au originea Tulipa, Hyacinthus, Rosa;



din zona subtropicală australă (sud-vestul Australiei) provin Mimosa

dealbata, Cycas, Araucaria etc.; 

din sudul Africii provin speciile: Amaryllis, Gerbera, Freesia,

Agapanthus, Gladiolus, Clivia, Zantedeschia, Strelitzia; Plante originare din zonele tropicale. 70% din plantele decorative. Zonele tropicale se caracterizează prin climat umed şi cald, cu condiţii variabile de climă şi sol şi reprezintă sursa de unde provin majoritatea plantelor decorative de apartament. Principalele regiuni de vegetaţie sunt: a) Păduri permanent umede, cu temperatura medie de 25-30°C, precipitaţii 4000-5000 mm. Au mai multe centre de origine printre care: ► pădurile tropicale din America Centrală, de unde provin: Achimenes,

Anthurium

scherzerianum,

Fuchsia

fulgens,

Begonia,

orhidee,

palmieri,

Phylocactus, Ripsalis; ► pădurile umede din sudul Indiei, de unde provin: Ficus elastica, Musa

paradisica, Phoenix roebelini, Colocasia, Sansevieria; ► pădurile din sud-estul Africii, unde îşi au originea specii de palmieri,

ferigi, Dracaena; ► din partea nordică a Australiei provin: Ficus australis, Platycerium

alcicorne, Cordyline stricta; ► din partea estică a Americii de Sud (Brazilia) provin specii de orhidee,

Begonia rex şi B. metalica, Cobea, Clivia, Cocos weddeliana, Tradescantia; ► din nordul şi nord-estul Americii de Sud îşi au originea: Peperomia,

Sanchezia, Philodendron, etc. b) Regiuni periodic uscate au o vegetaţie întreruptă de o perioadă de repaus care coincide cu lipsa de precipitaţii. Centre de origine mai importante: 

sudul Africii de unde provin: Asparagus plumosus, Aloe, Dimorphoteca,

Gazania, Pelargonium, Stapelia; 

din estul Africii: Begonia socrotana, Impatiens sultanii, Streptocarpus,

Saintpaulia etc; 22



din zonele calde şi uscate ale Australiei provin Ammobium, Helycrisysum

etc; c) Zona de stepă cuprinde ţinuturi cu o oarecare umiditate, urmată de secetă, perioadă în care plantele rezistă prin bulbi, rizomi, tuberculi etc. Provin de aici cactuşii şi plantele suculente.

2.4. Clasificarea după locul de cultură Plantele decorative se cultivă în câmp sau spaţii protejate. Din acest punct de vedere speciile decorative se clasifică în: Specii cultivate în câmp. Se cultivă în câmp plantele anuale (Ageratum, Antirrhinum, Petunia, Salvia, Tagetes etc.), bienale (Viola, Bellis, Dinathus barbatus, Myosotis etc.) şi speciile perene originare din zona temperată, cum sunt: Aster, Chrysanthemum, Hosta, Lilium, Narcisus, Paeonia etc. Se mai cultivă în câmp şi specii perene din zonele subtropicale (Canna, Dahlia) la care organele subterane se scot din pământ toamna şi se plantează primăvara. Vara se scot în spaţii neadăpostite şi alte specii din zonele subtropicale, cum sunt: Gerbera, Hypeastrum, Fuchsia, citricele, Nerium, Pelargonium etc. Specii cultivate în spaţii protejate. Se cultivă în spaţii protejate plantele provenite din regiunile tropicale sau subtropicale, pretenţioase la căldură, care în condiţiile de la noi nu pot vegeta în câmp. În seră, la sol se cultivă câteva specii care se valorifică ca flori tăiate (Alstroemeria, Gerbera, Strelitzia, Zantedeschia etc.) sau ca plante la ghivece, care decorează prin flori sau frunze (Cyclamen, Calceolaria, Aucuba, Fuchsia etc.). Plantele care se cultivă doar temporar în sere, fie pentru producerea răsadului (plantele anuale) sau în cultură forţată (plantele anuale: Antirrhinum, Calendula, Mathiola, Lathyrus sau plante perene: Tulipa, Narcissus, Hyacinthus) şi care în sezonul rece îşi încheie ciclul de vegetaţie sau iernează în câmp sau depozite, nu se consideră ca făcând parte acestei grupe.

2.5. Clasificarea după însuşirile decorative şi modul de utilizare A. După organele decorative plantele floricole se împart în: Plante decorative prin flori. Aparţin acestei grupe majoritatea speciilor floricole. Dintre plantele cultivate în câmp se remarcă speciile: 23



anuale: Dianthus, Callistephus, Antirrhinum, Lathyrus, Zinnia;



bienale: Myosotis, Digitalis, Dianthus barbatus, Althaea;



perene: Chrysanthemum, Gaillardia, Rudbeckia.

Se remarcă prin frumuseţea florilor şi speciile perene din categoria "geophitelor": Convallaria, Gladiolus, Narcissus, Tulipa, Dahlia. Dintre speciile cultivate în spaţii protejate amintim: Dianthus, Strelitzia, Anthurium, Spathiphyllum, cultivate în sol şi Calceolaria, Cyclamen, Primula, Azalea cultivate la ghivece. Plante decorative prin frunze. Efectul ornamental al acestor plante este dat de mărimea, forma, poziţia şi în multe cazuri, de coloritul frunzelor. Dintre plantele cultivate în câmp decorative prin frunze amintim: Alternanthera, Achyranthes, Coleus, Cineraria maritima, iar dintre plantele cultivate în seră: Aucuba, Codiaeum, Ficus, Monstera, Dracaena, Cordyline, Diffenbachia, Marantha, Palmierii, Ferigile. Plante decorative prin fructe. Acestei grupe îi aparţin un număr mai redus de specii. Asparagus sprengerii pe lângă cladodii, decorează şi prin bacele de culoare roşie, iar A. plumosus, bace de culoare violetă. La Clivia fructele au mărimea unor cireşe şi sunt de culoare portocalie. Lunaria biennis decorează prin silicve mătăsoase, iar Solanum annua prin bace roşii şi mov. B. După modul de utilizare, speciile floricole se cultivă pentru: a) flori tăiate (buchete, aranjamente, coroane): Freesia, Gerbera, Dianthus, Rosa, Gladiolus, Dahlia, Tulipa, Chrysanthemum, Polyanthes; b) decorul apartamentelor, ca plante cultivate în ghivece (containere): Azaleea, Cyclamen, Primula, Calceolaria, Hippeastrum, Agapanthus, ferigi, Aucuba, Sanchezia, Codiaeum, Begonia, palmieri; c) decorul balcoanelor, jardinierelor, teraselor: Pelargonium, Petunia, Dianthus, Begonia semperflorens, Ipomea, Tradescantia, Verbena, Cobaea, Thunbergia. d) pentru decorul spaţiilor verzi: 

ronduri, rabate, borduri, platbande: Ageratum, Salvia, Tagetes, Dianthus, Myosotis, Viola, Bellis, Aster, Phlox;



exemplare izolate sau grupuri pe peluze: Gypsophilla, Hosta, Althaea, Hydrangea, Helianthus, Zinnia, Digitalis;



mozaicuri

sau

arabescuri:

Alternanthera,

Gnaphalium, Echeveria, Coleus; 24

Cineraria

maritima,



alpinării (stâncării): Cerastium, Allysum, Primula, Portulaca, Aster alpina,



decorarea zidurilor, pergolelor: Ipomoea, Cobaea, Dolichos, Lathyrus, Humulus, Cucurbita etc;



decorarea bazinelor, lacurilor: Acorus, Iris pseudocorus, Calla palustris, Sagittaria, Nymphaea. Chestionar de autoevaluare 1. Clasificarea botanică a plantelor floricole. 2. Clasificarea după ciclul biologic. 3. Clasificarea după locul de origine al plantelor decorative. 4. Clasificarea după modul de cultură. 6. Clasificarea după locul de cultură. 7. Clasificarea după însuşirile decorative. 8. Clasificarea după modul de utilizare. Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

25

CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂŢI MORFOLOGICE ŞI BIOLOGICE ALE SPECIILOR FLORICOLE Din punct de vedere funcţional organele plantelor se împart în organe vegetative (rădăcina, tulpina şi frunza) şi organe de reproducere (floarea, fructul şi sămânţa). 3.1. Organele vegetative 3.1.1. Rădăcina Rădăcina se dezvoltă de obicei în partea bazală a tulpini şi este organul cu ajutorul căruia planta absoarbe apa din sol, în care sunt dizolvate sărurile minerale necesare nutriţiei, servind totodată la fixarea plantei. Pe lângă funcţiile amintite, rădăcinile plantelor floricole îndeplinesc şi unele funcţii secundare: depozitarea unor substanţe de rezervă, înmulţirea şi regenerarea plantelor. După originea, dezvoltarea, forma şi funcţiile lor se disting următoarele tipuri de rădăcini: normale, adventive şi metamorfozate. •

Rădăcinile normale provin din radicula embrionului şi se întâlnesc la

plantele floricole obţinute din seminţe. În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi cele secundare se deosebesc trei tipuri: pivotante, fasciculate şi rămuroase. Dimensiunile rădăcinilor, modul de ramificare, adâncimea la care pătrund variază de la o specie la alta şi depind şi de alţi factori (tipul de sol, gradul de aprovizionare cu apă şi substanţe nutritive etc). •

Rădăcinile adventive apar după germinaţia seminţei, pe alte organe

vegetative decât rădăcina (tulpini, ramuri, frunze). În condiţii favorabile de umiditate, pe tulpinile aeriene de Monstera sau pe ramuri la Ficus rubiginosa, se formează numeroase rădăcini adventive. Pe tulpinile aeriene rădăcinile adventive se formează câte una la fiecare frunză, cum este la Philodendron sau mai multe la un nod, la Tradescantia. Rădăcini adventive sunt şi la cele care apar de pe tulpinile subterane (rizomi, tuberculi, tuberobulbi). Rădăcinile adventive care apar pe tulpinile aeriene îndeplinesc la unele plante floricole rolul de fixare pe suportul pe care cresc şi se înalţă continuu (Hedera, Vanilla). La unele specii de Ficus şi Monstera, rădăcinile 26

adventive ajung în sol, se îngroaşă şi ramifică, formând un sistem radicular foarte puternic, al cărui rol secundar este de proptire. • Rădăcinile

metamorfozate şi-au modificat structura şi forma adaptându-

se la îndeplinirea unor funcţii speciale. Principalele tipuri de rădăcini metamorfozate sunt: - Rădăcini tuberizate. Funcţia lor principală este de depozitare a unor substanţe de rezervă (zaharuri, amidon, inulină etc.) şi pot fi întâlnite la unele plante bienale sau perene din zonele temperate. Astfel la Dahlia variabilis rădăcinile se îngroaşă mult şi capătă aspectul unor tuberculi de cartofi, cu deosebire că mugurii sunt plasaţi numai în zona coletului.. - Rădăcini asimilatoare sunt o adaptare rară, întâlnită la unele orhidee. Aceste rădăcini sunt foliacee, conţin cloroplaste şi îndeplinesc funcţia de asimilare. Ele nu au stomate, schimburile de gaze făcându-se la nivelul unor pneumatopode de tip special. Ele se întâlnesc şi la unele plante acvatice şi îndeplinesc atât funcţia de fixare şi absorbţie, cât şi pe cea de asimilaţie. - Rădăcini cu pneumatofori se întâlnesc la unele plante din regiunile tropicale sau mlăştinoase, la care de pe rădăcinile normale se ridică nişte radicele de o formă specifică, numiţi - pneumatofori. Aceştia asigură aerul rădăcinilor din sol, împiedicând asfixierea (realizează schimbul de gaze cu exteriorul). - Rădăcini înmagazinatoare de apă, constituie o caracteristică a rădăcinilor la Orchidaceae, Bromeliaceae din pădurile tropicale. Ele absorb şi acumulează vaporii de apă din atmosferă prin intermediul unui ţesut de consistenţă spongioasă, numit velamen radicum servind plantei în momentele critice. - Rădăcini simbionte, întâlnite la unele plante a căror rădăcini sunt lipsite de peri abosrbanţi, funcţia lor fiind îndeplinită de către ciuperci = micorize Astfel între rădăcinile multor plante floricole aparţinând familiei Orchidaceae şi Ericaceae, micoriza (simbioza între rădăcină şi ciupercă) este obligatorie şi condiţionează dezvoltarea plantei. Ciuperca furnizează plantei apa, sărurile minerale şi primeşte hidraţii de carbon. - Rădăcini cu muguri sau drajonate. Rădăcinile unor plante floricole au însuşirea de a forma muguri adventivi din care se dezvoltă lăstari numiţi drajoni şi care pot fi folosiţi pentru înmulţirea plantelor (Chrysanthemum, Aloe, Aralia). - Plante floricole lipsite de rădăcini. Lipsa rădăcinilor este o adaptare la mediu şi se întâlneşte în mediul acvatic. Absorbţia apei se face prin întreaga 27

suprafaţă a plantei (Ceratophyllum, Salvinia), prin rizom la unele orhidee şi prin tulpină la unele bromeliacee (Tillandsia usneoides). 3.1.2. Tulpina Sistemul aerian, cu părţile sale componente contribuie la întregirea aspectului estetic al plantelor. Tulpina îndeplineşte funcţia de susţinere a organelor de asimilaţie şi de reproducere şi conduce substanţele nutritive. Caracteristic pentru tulpină este prezenţa la noduri a mugurilor, organe ce dau naştere la noi creşteri. După poziţia de pe tulpină, mugurii sunt: terminali şi axilari, iar după organele la care dau naştere: vegetativi şi floriferi. Mugurii care pornesc în vegetaţie numai în cazuri speciale se numesc muguri dorminzi, iar cei care apar pe alte organe decât tulpina (pe rădăcină - Aralia; pe frunză Bryophyllum) se numesc adventivi. Tulpina este de regulă dreaptă, având o formă cilindrică sau cilindro-conică, ramificată (Cleome, Zinnia) sau neramificată (Palmieri). După modul în care trăiesc, tulpinile se împart în: supraterane (aeriene), subterane şi acvatice. A. TULPINI

SUPRATERANE

(AERIENE) sunt cele mai răspândite, la plantele

decorative se întâlnesc aproape toate tipurile. Aceste tulpini pot fi nearticulate şi articulate. Tulpinile nearticulate sunt: 

caudexul - tulpină scurtă, cărnoasă, neramificată, plurienală, care se termină cu o axă floriferă articulată (Agave, Sepervirum);



stipul - tulpină columnară, plurienală care are în vârf un buchet de frunze (palmieri, ferigi arborescente, Cycas);

Tulpini articulate, caracterizate prin internoduri lungi: ►

culmul sau paiul, caracteristic gramineelor decorative;

►

calamusul, spre deosebire de primul, este plin cu măduvă spongioasă

(Cyperus); ►

caulis, majoritatea tulpinilor verzi, puţin sclerificate, caracteristic pentru

plantele anuale sau bienale (Compositae, Labiatae, Umbeliferae); ►

scapul, prezintă un singur internod complet lipsit de frunze (Tulipa,

Galanthus). 28

Tulpinile supraterane ale unor plante floricole, adaptându-se condiţiilor de mediu, au suferit modificări ce le conferă posibilitatea îndeplinirii unor funcţii nespecifice. Acestea sunt: a) Tulpini cu funcţii de asimilare se întâlnesc la plantele suculente la care sistemul foliar este mult sau mai puţin redus, funcţia asimilatoare fiind îndeplinită de tulpină. Frunzele sunt în general solziforme sau transformate în ţepi (Cactaceae, Euphorbiaceae, Asclepiadaceae). b) Tulpini cu rol de depozitare. Această funcţie este posibilă la acele tulpini care îşi dezvoltă foarte mult parenchimurile tuberizându-se. La orhidee (Cymbidium, Dendrobium) tuberizarea se produce la nivelul unuia sau mai multor internoduri de la baza tulpinii. În tulpina unor palmieri se depozitează de asemenea cantităţi considerabile de substanţe de rezervă. c) Tulpini cu rol de înmulţire. Aceste tulpini produc muguri axilari (tubercule sau bulbile), care desprinşi de pe planta mamă, pot produce noi indivizi (Lilium tigrium şi L. bulbiferum). d) Tulpini cu rol de apărare. Sunt acele tulpini care au spini de diferite mărimi şi forme, care au luat naştere prin modificarea unor ramuri scurte sau frunze (Asparagus, Cleome, Peireskia). B. TULPINI

SUBTERANE

se întâlnesc la unele plante floricole ierboase perene.

Aceste tulpini sunt metamorfozate, adaptate la depozitarea substanţelor de rezervă, la înmulţirea negativă şi la rezistenţa la condiţiile nefavorabile ale mediului. Au forme şi mărimi diferite, uneori asemănătoare cu ale rădăcinilor. Acestea sunt: Bulbii sunt microblaste cu frunze cărnoase în care se adună materiile nutritive de rezervă şi apă (fig.1). La un bulb se deosebeşte axa bulbului şi frunzele. Frunzele externe sunt uscate şi au rol de apărare, cele interne sunt cărnoase şi conţin substanţe de rezervă. În bulb se deosebeşte un mugure terminal şi mai mulţi muguri axilari, care după caz dau naştere la tulpini florale sau la bulbi de înlocuire. După forma frunzelor bulbii sunt tunicaţi şi solzoşi. Rizomii sunt tulpini formate din internoduri scurte (microblaste). Spre deosebire de rădăcini prezintă muguri la subsuoara unor frunze rudimentare (scvame) şi nu au niciodată piloriză. În ei se depozitează substanţe de rezervă şi reprezintă singura parte vivace a plantei. Pe rizomi se formează rădăcini adventive şi frunze rudimentare (fig.2). 29

Fig. 1. Forma bulbilor la Hippeastrum (1), Tulipa (2), Polyanthes (3), Narcissus (4)

Bulbii tunicaţi sunt caracterizaţi prin frunze mari care se acoperă unele pe altele. Tunicile externe sunt uscate, membranoase, cele interne groase, cu substanţe de rezervă (Tulipa gesneriana, Hyacinthus etc.). Bulbii solzoşi sunt caracterizaţi prin frunze mai mici care se acoperă parţial unele pe altele (Lilium candidum).

Fig. 2. Rizomi de: Canna (1), Zantedeschia (2), Alstroemeria (3), Sansevieria (4), Aspidistra (5) Tuberculii sunt microblaste groase, bogate în substanţe de rezervă, la care frunzele sunt reduse la solzi mai mult sau mai puţin evidenţi, Cyclamen (fig.3).

30

Tuberobulbul este o tulpină metamorfozată asemănătoare tuberculului, învelită la exterior cu frunze uscate (fig.4.). Din aceste organe iau naştere tulpini florifere, iar mai târziu un nou tuberobulb. Acesta se poate forma la subsioara unei frunze (Colchichum sp.) sau la vârful tuberobulblului mamă (Crocus sp.). La Gladiolus şi Fresia la nivelul tuberobulblului se diferenţiază rădăcini adventive contractile.

Fig. 3. Tuberculi de Cyclamen (1) şi Begonia tuberhybrida (2)

Fig. 4. Tuberobulbi de: gladiole (1), crocus (2) fresia (3) C. TULPINI

ACVATICE

se întâlnesc la plantele acvatice, majoritatea perene şi

pot fi submerse, nutante şi amfibice. Particularitatea acestor specii este prezenţa pe tulpini a unui ţesut cortical străbătut de canale sau lacune aerifere.

31

3.1.3. Frunza Frunza este un organ vegetativ, bogat în cloroplaste care ia naştere din tulpină şi îndeplineşte funcţiile de fotosinteză, respiraţie, transpiraţie, metabolism, iar cele metamorfozate sunt adaptate şi la alte funcţii secundare: de protecţie, absorbţie, înmagazinare de apă şi substanţe de rezervă, de înmulţire. La o frunză deosebim: limbul sau lamina, peţiolul sau codiţa şi baza frunzei. Pentru numeroase specii floricole frunza reprezintă un element decorativ important decorând prin formă, mărime, consistenţă şi culoare. Forma frunzei poate fi simplă sau compusă (fig.5 şi 6). Suprafaţa limbului poate fi netedă, glaucă, lucitoare, glabră, păroasă, scabră (aspră). Consistenţa limbului poate fi: erbacee, pieloasă, coriacee, membranoasă şi cărnoasă.

Fig. 5. Forme de frunze simple: 1.lanceolată; 2.oblongă; 3.obovată; 4.spatulată; 5.hastată; 6.romboidală; 7.eliptică; 8.reniformă; 9.cordată; 10.lineară; 11.ensiformă

Fig. 6. Forme de frunze compuse 1.imparipenată; 2-4 paripenate; 5.biparipenată; 6.trifoliată; 7.palmat-compusă 32

Frunzele plantelor floricole pot avea baza limbului rotundă, sagitată, hastată, reniformă, cuneată, asimetrică vârfului limbului acut, acuminat, rotund, obtuz, emarginat, mucronat, iar marginea limbului întreagă sau cu inciziuni mai mici (dinţată, serată, crenată, sinuată) sau mai mari (penată sau palmată) (fig.7). Peţiolul sau codiţa poate avea diferite forme: cilindric, comprimat, dilatat şi este prins la baza limbului, mai rar pe faţa inferioară a lui, caz în care frunza este peltată (Tropaeolum, Pelargonium peltatum).

Fig. 7. Marginea frunzei 1.dinţată; 2.cuspidată; 3.cranelată; 4.lirată; 5. palmat-fidată; 6.palmat-lobată; 7.palmat-sectată; 8.penat-partită; 9.bipenat-fidată Dimensiunile frunzelor diferă de la o specie la alta. Dintre speciile decorative frunzele cele mai mari se întâlnesc la palmieri, nuferi, Monstera, Colocasia, iar cele mai mici la Tradescantia, Peperomia. Dispoziţia frunzelor pe tulpină poate fi: alternă (la fiecare nod o frunză), verticilată (la fiecare nod trei sau mai multe frunze) sau opusă (la acelaşi nod se inseră două frunze). Frunzele s-au adaptat la unele condiţii de mediu. Ţinând cont de aceste adaptări frunzele pot fi: a) cu rol protector - frunzele s-au transformat total sau parţial în spini. Se întâlnesc la cactuşi, la Pelargonium spinossum. Tot cu rol protector sunt bracteele florilor şi solzii mugurilor;

33

b) cu rol de agăţare - frunzele s-au transformat în cârcei, cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta (Lathyrus, Pisum, Clematis); c) cu rol nutritiv - frunzele prezintă forme (urne - nişe: Platycerium grande) în care se acumulează humus sau apă sau se îngroaşă foarte mult ca urmare a depozitării substanţelor de rezervă (Aloe, Agave).

3.2. Organele de reproducere 3.2.1. Floarea Floarea se caracterizează printr-o specializare mai mare decât celelalte organe şi prezintă cel mai viu interes din punct de vedere estetic. Este formată din peduncul, axa florală (receptacol), periant (caliciu şi corolă), androceu şi gineceu. Caliciul, primul înveliş al florii este format din frunze modificate, în general verzi, numite sepale. Corola, al doilea înveliş al florii, este format din frunze modificate, în general colorate, numite petale. Învelişul floral nediferenţiat în caliciu şi corolă se numeşte perigon, iar componentele tepalele se întâlnesc la: Tulipa, Lilium, Narcissus, Orhidee. Învelişul exterior al florii este caliciul, format din sepale care pot fi complet libere, caliciul dialisepal (Ranunculus), concrescute, caliciul gamosepal (Primula). Corola este formată din petale, care pot fi libere (dialipetală) sau concrescute (gamopetală). Petalele au forme foarte diferite: lanceolată, lineară, lobată sau pot fi transformate în cornete nectarifere (Aconitum) sau pinten nectarifer (Viola). La unele specii floricole se constată metamorfoza unor organe florale interne. Astfel, la Canna indica staminele sunt transformate în organe petaloide (staminodii). Acest proces s-a produs la unele specii accidental, la altele fiind provocat: Hyacinthus, Paeonia, Anemone, Ranunculus, Rosa, obţinându-se florile involte. La florile involte sau bătute nu toate petalele provin din transformarea staminelor, o parte din ele îşi au originea în primordii suplimentare formate pe receptacul, independent de primordiile staminelor.

34

La orhidee floarea este alcătuită din trei sepale colorate şi inegale ca mărime şi trei petale, din care două laterale identice ca mărime şi culoare şi una inferioară numită labelum, diferită ca formă şi culoare. Un aspect important în viaţa unei flori îl constituie deschiderea corolei (înflorirea). La unele specii înflorirea are loc în timp relativ scurt în timp ce la altele durează mai multe zile. Astfel, la Hibiscus trianum înflorirea durează cca. 3 ore, la Hemerocallis fulva 24 ore, la Portulaca grandiflora circa 10 ore, la Papaver somniferum 2 zile, la Lilium candidum 6 zile, la orhidee 15-20 zile etc. Culoarea florilor are un efect deosebit de favorabil asupra psihicului uman, iar pentru plantele cu polenizare entomofilă constituie un mijloc de atracţie a insectelor. Un element important în stabilirea valorii florilor îl constituie parfumul, dat de substanţele volatile (uleiuri esenţiale). Printre acestea sunt: papile secretoare (Rosa, Dianthus, Convallaria, Viola), osmoforele (Araceae, Orchidaceae, Aristolochiaceae) şi perii secretori (Mentha, Lavandula). O floare este solitară în cazul în care o tulpină sau o ramură se termină cu o singură floare (Tulipa, Anemone nemorosa, Galanthus) sau când este situată câte una la subsuoara frunzelor de pe tulpina floriferă (Vinca minor, Viola). Majoritatea plantelor au florile grupate în inflorescenţe care, sunt caracteristice pentru unele familii: umbela pentru Umbeliferae, racemul pentru Cruciferae, calatidiu (antodiu) pentru Compositae, cima dihazială pentru Caryophillaceae etc. Inflorescenţele se împart după tipul de ramificaţie al axului în inflorescenţe simple (monopodiale sau simpodiale) şi inflorescenţe compuse. Inflorescenţele monopodiale, au axa principală cu creştere nedefinită şi mai dezvoltată decât axele secundare. Fac parte următoarele tipuri: spicul (Althaea, Canna, Verbena), racemul (Convallaria, Digitalis, Hyacinthus, Salvia), corimbul (Hydrangea, Phlox), umbela (Pelargonium, Primula), spadixul (Anthurium, Dieffenbachia, Monstera, Zantedeschia), capitulul (Gomphrena, Scabiosa), calatidiul (antodiul) (Callistephus, Centaurea, Gaillardia, Gerbera). Inflorescenţele simpodiale. Axa principală îşi încetează creşterea şi poartă de obicei o floare. Acele secundare îşi continuă creşterea, depăşind axa principală. Originea succesiunii înfloririi este din centru la periferie. Fac parte următoarele tipuri: dichasiul sau cima bipară (Dianthus, Gypsophilla), monochasiul sau cima unipară (Gladiolus, Iris, Myosotis), pleiochasiul (Euphorbia, Sedum). 35

Inflorescenţele compuse. Se deosebesc de inflorescenţele simple prin gradul mai mare de ramificare, sistemul lor de ramificare se repetă. Acestea sunt: spicul compus, umbela compusă. Inflorescenţele mixte reunesc două tipuri de inflorescenţe, de exemplu: corimb cu calatidii la Senecio cruentus şi Ageratum. 3.2.2. Fructul şi sămânţa Fructul este gineceul transformat în urma procesului de dublă fecundaţie, la care participă într-o oarecare măsură şi celelalte elemente florale. La un fruct deosebim trei părţi: epicarpul, mezocarpul şi endocarpul care variază foarte mult în funcţie de tipul de fruct. Principalele tipuri de fructe cunoscute la plantele decorative sunt: achena (Tagetes), silicva (Mattiola), păstaie (Lathyrus odoratus), folicula (Paeonia, Delphinium), capsula (Papaver), baca (Asparagus), nucula (Tropaeolum). Sămânţa se dezvoltă din ovulul fecundat şi este formată din tegument, embrion şi albumen sau endosperm secundar. La exterior sămânţa prezintă hilul (locul de prindere a seminţei de folicul) şi micr opilul (locul prin care străbate radicela în timpul germinaţiei). Embrionul este format din hipocotil, unul sau două cotiledoane şi epicotil, care reprezintă primordiile viitoarei plante. Albumenul sau endospermul secundar este partea seminţei care ia naştere din sacul embrionar şi constituie un ţesut de rezervă ce va hrăni embrionul. O excepţie în acest sens o prezintă sămânţa de orhidee care nu are endosperm secundar. Seminţele pot avea forme variate (sferice, muchiate, reniforme, ovoidale etc.) şi mărimi foarte diferite, de la foarte mici, abia observabile cu ochiul liber (orhidee, begonia, lobelia) la seminţe foarte mari (unii palmieri). •

Însuşirile fizice ale seminţelor sunt: forma, mărimea, culoarea.

Forma - raport - L - l - grosime - sferică: Lathyrus, Petunia, Portulaca - ovală: Antirrhinum, Cheiranthus, Digitalis - fusiformă: Ageratum, Centaurea, Cosmos, Tagetes - ovoidă: Alyssum, Begonia, Viola, Myosotis - neregulată: Calendula - cordiformă: Celosia 36

- cilindrică: Verbena - reniformă: Gypsophilla, etc. Mărimea: - foarte mici şi mici, sub 1,5 mm: Begonia, Antirrhinum, Lobelia, Petunia - mijlocii -1,5-3 mm: Gypsophilla, Celosia - mari - peste 3 mm: Tagetes, Zinnia - foarte mari: Phoenix, Lupinus. Culoarea tegumentului la maturitatea fiziologică: - neagră: Ageratum, Antirrhinum, Tagetes - brun roşcată: Alyssum - roşcată: Begonia - galben brun: Calendula - cenuşie: Centaurea, Cosmos, Papaver - brună: Gazania, Godetia - cafenie: Gaillardia - brun cenuşiu: Salvia, Phlox, Zinnia Luciu: - pronunţat: Celosia, Lobelia - şters: Centaurea - mat: Phlox, Portulaca Arhitectura tegumentului Chestionar de autoevaluare 1. Rădăcina la plantele decorative: funcţii şi clasificare 2. Tulpina plantelor decorative: funcţii şi alcătuire. 3. Tulpini metamorfozate de plante decorative. 4. Frunza. Funcţii, alcătuire şi clasificare funcţională. 6. Frunza. Element decorativ şi frunze metamorfozate. 7. Floarea - tipuri de inflorescenţe simple şi mixte. 8. Floarea - alcătuire, simetrie, structură, forma, culoare. 9. Fructul şi sămânţa plantelor decorative.

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii 37

CAPITO LU L 4 RELAŢIILE PLANTELOR FLORICOLE CU FACTORII ECOLOGICI

Plantele se dezvoltă normal dacă fiecare factor este asigurat la un anumit nivel cantitativ, considerat ca valoare optimă şi care se află între două praguri de toleranţă, minim şi maxim, iar valorile în afara acestui interval determină moartea plantelor. Factorii ecologici care constituie cadrul de viaţă al plantelor sunt: temperatura, lumina, apa, aerul şi substratul de cultură. Factorii de mediu - acţionează în complex şi într-o strânsă interdependenţă - absenţa, reducerea, excesul unuia din factori duce la dezechilibre - plantele au cerinţe diferite în funcţie de origine, gen (chiar soi) şi faza de creştere şi dezvoltare - dirijarea lor în spaţii protejate în conformitate cu cerinţele plantelor.

38

4.1. Lumina Lumina influenţează direct creşterea şi dezvoltarea plantelor fiind izvorul de energie pentru procesul de fotosinteză şi indirect acţionează asupra altor procese precum absorbţia apei, a substanţelor nutritive, a schimbului de gaze. În cultura plantelor floricole, factorul lumină interesează sub aspectul: -

intensităţii (care se măsoară în lucşi),

-

durata de iluminare

- lungimea de undă. Energia radiată este folosită - 0,66% fotosinteză - 48% transpiraţie - 31% traversează frunza - 19% reflectată - lipsa produce - etiolarea, stagnarea vegetaţiei şi a înfloririi - excesul produce - clorozare (Saintpaulia), arsuri pe frunze În funcţie de pretenţiile faţă de intensitatea luminoasă speciile floricole se împart în: 

iubitoare de lumină (heliofile) care solicită între 30.000-50.000 lucşi şi

care se dezvoltă foarte bine la lumină solară directă (palmieri, Kalanchoe, Gladiolus, Gazania, Phlox, Salvia, Verbena, Petunia). Cultura acestora se dirijează astfel ca înflorirea să aibă loc vara, când intensitatea luminoasă atinge valori maxime. Dacă nu se asigură lumină suficientă planta formează lăstari subţiri, florile rămân mici, decolorate şi sensibile la boli şi dăunători; 

iubitoare de semiumbră şi umbră (schiofile). Acestea se dezvoltă şi

înfloresc la o intensitate luminoasă redusă (10.000-20.000 lucşi). Nu suportă acţiunea directă a soarelui şi sunt puţine la număr (Fittonia, Saintpaulia, Marantha, Aspidistra, ferigi, orhidee, crinul de toamnă). Excesul de lumină la unele plante poate duce la decolorarea frunzelor (Saintpaulia, Begonia) sau la avortarea bobocilor (Gloxinia). Nevoia plantelor faţă de intensitatea luminoasă variază în raport cu faza de vegetaţie şi lucrările agrotehnice aplicate asupra plantelor. În general plantele au nevoie de lumină încă de la răsărire, când încep să se hrănească singure, apoi în fază de răsad, de formare a bobocilor şi înflorire solicită lumină multă. În faza de repaus lumina se reduce parţial sau total în funcţie de profunzimea repausului. La

39

fel se va reduce lumina câteva zile după repicare, butăşire, plantarea la ghivece şi transplantare. Durata de iluminare prezintă deosebită importanţă în dezvoltarea plantelor floricole. Această durată condiţionează şi alte procese fiziologice cum sunt: repausul mugurilor, căderea frunzelor, formarea bulbilor, mărimea celulelor. Reacţia plantelor faţă de durata zilelor şi nopţilor se numeşte fotoperiodism. După criteriul reacţiei fotoperiodice plantele floricole se pot grupa în trei categorii: 

plante de zi lungă care solicită o durată de iluminare de 13-14 ore şi

chiar mai mult pentru a înflori (Begonia tuberhybrida, Cineraria hybrida, Sinningia hybrida); 

plante de zi scurtă, solicită o perioadă de iluminare de până la 12 ore şi

provin din zonele tropicale şi subtropicale (Chrysanthemum, Kalanchoe, Poinsetia, Freesia) (tabelul 1) 

plante intermediare şi plante indiferente care au nevoie de o perioadă

de 8 ore de iluminare zilnică, după care înfloresc indiferent de durata de iluminare. La această grupă aparţin majoritatea plantelor anuale, bienale, perene şi unele specii cultivate în seră (Cyclamen, Dianthus). Tabelul 1 Plante sensibile la fotoperiodism (BOSSARD, 1960) Plante de zi lungă Aster amelus Aechmea fasciata Begonia tuberhyrida Calceolaria hybrida Calendula officinalis Callistephus chinensis Gladiolus gandavensis Lathyrus odoratus Lilium longiflorum Matthiola annua Scabiosa purpurea Sinningia hybrida

Plante de zi scurtă Begonia Gloire de Lorraine Catuşii Chrysanthemum indicum Cosmos bipinatus Crassula coccinea Euphorbia fulgens Kalanchoe blossfeldiana Euphorbia pulcherrima Freesia hybrida -

Lumina acţionează asupra plantelor în mod diferit şi în funcţie de lungimea de undă care se exprimă în nanometri (nm = 10–9m). GUSTAV SCHOSER (citat de V.SONIA, 1971) arată că lumina în funcţie de lungimea de undă, are următoarele influenţe asupra plantelor: 40

•

sub 350 nm - distrugerea acizilor nucleici;

•

350-400 nm - favorizează fotoperiodismele;

•

400-450 nm - reducerea fotoclorofiliană, sinteza clorofilei, împiedică

etiolarea; •

500-600 nm - reducerea fotosintezei şi fotomorfozei;

•

600-700 nm - sinteza clorofilei, fotosinteza, germinaţia seminţelor,

creşterea vegetativă prin mărirea celulelor (întindere şi divizare), fotoperiodism; •

700-800 nm - suspendă germinaţia, are loc creşterea vegetativă, sinteza

antocianului, fotoperiodismul; •

peste 800 nm - nu mai există acţiune formativă asupra plantelor

superioare. Pentru corectarea luminii naturale cultivatorul poate interveni conform cerinţelor plantelor, după mai multe procedee:  alegerea timpului optim pentru producerea materialului săditor  aplicarea luminii artificiale, care, însă, nu trebuie să fie prea intensă. Pentru ca plantele de zi lungă să înflorească în condiţii de zi scurtă se poate interveni astfel: -

prelungirea zilei până la necesarul optim al plantei cu o sursă de iluminat

-

menţinerea plantei la lumina zilei şi întreruperea nopţii prin iluminat artificial, timp de 2-5 ore

La plantele de zi scurtă, cultivate în condiţii de zi lungă, se procedează la scurtarea zilelor lungi din cursul verii prin întunecarea culturilor (acoperirea cu pânză neagră, material plastic opacizat). Scurtarea zilei se face cu 2-3 ore înainte de sosirea nopţii şi prelungirea nopţii cu 1-3 ore în perioada dimineţii. 4.2. Temperatura Temperatura influenţează direct desfăşurarea proceselor fiziologice (fotosinteză, transpiraţie, respiraţie, absorbţia apei şi substanţelor minerale) cât şi parcurgerea diferitelor fenofaze (germinarea, creşterea vegetativă, înflorirea, fructificarea). Sursa naturală de energie este radiaţia solară. Toate aceste procese au loc la anumite nivele de temperatură, cuprinse între 0°C şi 40°C. 41

Cerinţele plantelor floricole faţă de temperatură diferă în funcţie de: a) Specie. Locul de origine determină anumite cerinţe faţă de temperatură, în funcţie de care plantele se grupează astfel:  plante cu cerinţe mari faţă de temperatură, originare din zonele tropicale şi subtropicale (Coleus, Dieffenbachia, unele orhidee, ferigi, bromelii);  plante cu cerinţe medii, majoritatea plantelor din climatul temperat (Callistephus, Hemerocallis);  plante cu cerinţe mici, care îşi au originea în zonele alpine. b) Variaţia diurnă şi gradul de nebulozitate. Diferenţa temperaturii dintre zi şi noapte se recomandă să fie de 2-5°C, având în vedere că în timpul zilei, datorită luminii, funcţiile plantei sunt mai active, deci nevoia de temperatură mai mare. Temperatura va fi mai mică cu 2-3°C în zilele cu cerul acoperit, faţă de zilele cu cer senin. Diferenţele de temperatură diurnă reprezintă pentru unele specii floricole condiţia esenţială a înfloririi. Astfel, unele specii de cactuşi pentru a înflori, au nevoie de diferenţe între zi şi noapte de 15-35°C. c) Anotimp. Iarna, datorită luminozităţii reduse, nevoia de căldură este mică, de aceea plantele tropicale de seră sau apartament pot ierna la 16-18°C, iar cele subtropicale la 8-10°C. Această variaţie sezonieră are mare importanţă în diferenţierea mugurilor floriferi şi evoluţia lor în continuare până la înflorire. Astfel, primordiile florale din bulbii de lalele se formează la 23-28°C în timp de 45-60 zile, mugurii floriferi la hortensia se formează la 16-18°C, dar maturarea şi dezvoltarea lor în continuare necesită o temperatură de 2-4°C timp de 25-30 zile, iar cei de azaleea la 6-8°C. d) Fenofaza. Cerinţele plantelor floricole faţă de temperatură diferă în funcţie şi de fenofază. Pragul de toleranţă şi valoarea optimă diferă în cadrul speciei de la fenofază la fenofază. Plantele floricole, pentru desfăşurarea normală a ciclului biologic, au nevoie de o sumă globală de temperatură anuală care, în funcţie de specie poate fi cuprinsă între 1000-4000°C, repartizată în sume de grade de temperatură pentru fiecare fenofază. Temperatura ca factor de viaţă al plantelor are o mare importanţă şi la nivelul sistemului radicular (în sol). 42

e) Temperatura solului are o mare importanţă pentru reuşita unor culturi. Astfel, pentru Anthurium, Codiaeum, Gerbera, temperatura solului trebuie să fie de 20°C, pentru Fuchsia 19°C, pentru Primula obconica 18°C, iar pentru Primula malacoides 15°C. Mijloace de corectare a temperaturii. Pentru micşorarea efectului temperaturilor scăzute se poate interveni prin: protejarea cu folie de polietilenă, fumigaţie, aspersiune, protejarea cu frunze, paie. Micşorarea efectului temperaturilor prea ridicate se face prin umbrire cu humă sau plase de rafie, tocuri de răsadniţă, pulverizarea apei pe plante, pe sol, amplasarea culturilor în expoziţie nordică sau vestică, aerisirea. În spaţiile adăpostite căldura se asigură cu ajutorul instalaţiilor de încălzire, folosind ca agent termic apa fierbinte. 4.3. Apa Apa este un factor indispensabil vieţii plantelor, atât pentru absorbţia din sol şi transportul substanţelor nutritive, cât şi pentru o serie de reacţii chimice complexe legate de metabolism. Conţinutul în apă al organelor vegetale este diferit, de la 8-12% (în seminţe) la 85-95% (în fructe sau rădăcini). Necesarul de apă pentru o bună desfăşurare a ciclului biologic, plantele floricole şi-l asigură din sol sau atmosferă, unde trebuie să fie un conţinut optim în funcţie de cerinţele fiecărei plante. Cantitatea de apă reţinută în sol diferă în funcţie de capacitatea de câmp, care variază de la 20% pentru sol nisipos până la 1100% pentru turbă. Cantitatea de apă necesară plantelor floricole este determinată de o serie de factorii: Specia şi originea. Plante ca Monstera, Colocasia, Anthurium, Zantedeschia, care trăiesc în stare naturală în regim cu umiditate mare în sol şi atmosferă, solicită apă multă şi în condiţiile de cultură de la noi. Aceste plante au frunzele mari, cu limbul neted, lucios, coriaceu. Speciile din zonele periodic secetoase sunt adaptate acestor perioade prin organe subterane (bulbi, rizomi), iar cantităţile de apă sunt diferite în funcţie de faza de creştere şi dezvoltare.

43

Speciile din zonele secetoase au pretenţii foarte reduse faţă de cantitatea de apă, ele prezentând: frunze mici, puţine, cărnoase sau pubescente sau chiar dispariţia frunzelor la unele dintre ele (cactuşi). Sistemul radicular şi aerian influenţează cantitatea de apă necesară pentru o plantă, în sensul că un sistem aerian voluminos este corelat cu un consum mai mare de apă, care este mai bine asigurat de un sistem radicular proporţional dezvoltat şi invers. Starea sănătăţii constituie condiţia necesară pentru consumul specific al plantei faţă de apă, consum ce se diminuează la plantele bolnave. Faza de creştere şi dezvoltare. Necesarul de apă pentru o plantă este foarte diferit în funcţie de fenofază. Astfel, pentru germinare apa necesară îmbibării seminţelor variază de la 30% la peste 100%. Cerinţele se menţin mari şi în faza de răsad şi plante tinere, ca să scadă în timpul înfloritului. Temperatura mediului şi intensitatea luminii. Cu cât aceşti factorii au valori mai mari, cu atât cantitatea de apă necesară plantelor este mai mare şi invers. Acest lucru se explică prin intensificarea tuturor proceselor fiziologice, în special transpiraţia. În condiţii de lumină scăzută şi temperatură redusă (iarna), apa se administrează în cantitate mică, pe când vara, datorită proceselor intense de transpiraţie se va mări cantitatea de apă. Tipul de sol. Solurile uşoare a căror permeabilitate este mai mare, necesită udări mai dese, decât pe solurile grele unde se udă mai rar şi cu cantităţi mai mici. Umiditatea atmosferică trebuie corelată cu cerinţele plantelor care, în funcţie de origine, au pretenţii diferite. Majoritatea plantelor de apartament pretind 75% UR, plantele epifite au nevoie de o atmosferă mai umedă, 85% UR, în timp ce pentru cactuşi şi plante suculente, valorile de 50-55% sunt normale. Sistemul de cultură. Plantele cultivate la ghiveci necesită mai multă apă decât plantele cultivate în câmp, unde apa poate fi suplinită de apa care urcă prin capilaritate din straturile mai adânci ale solului sau din stratul freatic. Administrarea raţională a apei în cultura plantelor floricole presupune cunoaşterea şi respectarea unor reguli şi anume: Stabilirea cantităţii optime de apă pentru fiecare plantă se face ţinând cont de toţi factori de mediu. Se are în vedere că excesul şi deficitul de apă sunt la fel de dăunători. Frecvenţa administrării apei se face în funcţie de specie, stadiul de dezvoltare al plantei, modul de cultură, anotimp, evoluţia condiţiilor de mediu. 44

Calitatea apei de udat se exprimă prin conţinutul de săruri şi temperatură. Apa rece întârzie creşterea, poate determina putrezirea rădăcinilor sau căderea florilor. Foarte sensibile la udatul cu apă rece sunt Camelia, Gerbera, Gloxinia, Saintpaulia. Folosirea apei prea calde este, de asemenea, dăunătoare, în special dacă se foloseşte în perioadele reci. Udarea cu apă prea caldă provoacă o creştere rapidă a plantelor dar în defavoarea înfloritului. Perioada de udare în cadrul unei zile: pentru culturile de seră udatul se recomandă a se face înainte de masă, iar pentru cele din câmp dimineaţa şi seara. Modul de administrare se face în funcţie de locul de cultură, specie, faza de vegetaţie şi se execută cu stropitoarea, furtunul, cu picătura, prin aspersiune. 4.4. Aerul Aerul atmosferic acţionează asupra plantelor prin gazele pe care le conţine: 78% azot, 21% oxigen, 0,03% CO2 şi alte gaze în concentraţie foarte mică. Conţinutul normal în CO2 al aerului este de 0,03%. Atunci când procentul scade, creşterea este încetinită sau chiar se opreşte dacă atinge pragul de 0,01%. Dimpotrivă, intensitatea fotosintetică poate fi mărită de 2 sau 3 ori când conţinutul de CO2 ajunge până la 0,15%. În general, creşterea conţinutului în CO2 se reflectă la majoritatea speciilor în: creşterea suprafeţei foliare, dezvoltarea substanţei uscate a plantei, iar din punct de vedere practic, îmbogăţirea CO2 are drept consecinţe: dezvoltarea randamentului; precocitatea înfloririi; îmbunătăţirea calităţii. Aerul prin componentele de bază este foarte necesar şi la nivelul sistemului radicular al plantelor. Prezenţa lui în sol este indispensabilă vieţii rădăcinilor şi dezvoltării în ansamblu al plantelor şi este determinată de porozitatea substratului, nisip, materii organice. Într-un sol bine structurat, aerul care circulă are o compoziţie asemănătoare celui din atmosferă, pentru oxigen şi azot, dar este mai bogat în dioxid de carbon rezultat din descompunerea substanţelor organice. În substratul de cultură, aerul trebuie să ocupe 32-34% din volumul acestuia, pentru a asigura o bună dezvoltare a rădăcinilor şi o activitate corespunzătoare a microorganismelor. De aceea se recomandă, în cazul solurilor grele, compacte, adăugarea de nisip, mraniţă sau turbă pentru îmbunătăţirea structurii solului, iar în cazul culturilor la ghivece, respectarea proporţiei în care diferitele componente sunt recomandate 45

pentru fiecare specie în parte. Alături de aceste măsuri, lucrări ca: afânarea permanentă a solului şi substratului, curăţirea ghivecelor de muşchi sau licheni, contribuie la asigurarea unei oxigenări corespunzătoare, la nivelul sistemului radicular. Împrospătarea aerului din sere se asigură prin deschiderea ferestrelor din pereţii laterali şi acoperiş, evitându-se formarea de curenţi. Aerisirile se fac des şi de scurtă durată toamna, iarna, primăvara în timp ce vara ferestrele rămân deschise permanent. În serele mari, moderne, se folosesc ventilatoarele instalate frontal sau lateral. 4.5. Substratul de cultură Suportul material în care plantele floricole îşi fixează sistemul radicular şi unde găsesc substanţele nutritive este cunoscut în practica floricolă ca substrat de cultură. Pentru plantele floricole care în condiţiile ţări noastre se cultivă în câmp liber, substratul de cultură se identifică cu solul natural. Aceste plante găsesc din punct de vedere al substratului de cultură, condiţii optime, în ceea ce privesc atât însuşirile fizice, cât şi cele chimice. În situaţii de excepţie se poate interveni pentru îmbunătăţirea acestor însuşiri prin amendamente, adaus de mraniţă, nisip, bălegar etc. Speciile floricole cultivate în spaţii protejate necesită în marea majoritate a lor, ca substrat de cultură, amestecul mai multor componente. 4.5.1. Componente utilizate în pregătirea substraturilor Pământurile horticole: Ţelina se obţine de pe terenurile înţelenite natural, de preferat cu plante furajere perene (lucernă, trifoi). Brazdele înierbate se scot la adâncimea de circa 1015 cm, după care se aşează în platformă stropindu-se cu must de bălegar pentru îmbogăţirea în elemente nutritive. După 8-12 luni se va obţine pământul de ţelină, de culoare brună-cafenie, pH-ul 6,5-8, relativ bogat în substanţe nutritive. Pământul de frunze provine din descompunerea frunzelor adunate toamna şi aşezate în platformă sau groapă. Frunzele de fag, arţar, tei, alun dau un pământ de calitate superioară, pe când frunzele de stejar, nuc, plop nu se recomandă.

46

Platformele se pregătesc prin adăugarea de var (0,5 kg/m3 frunze) şi must de bălegar pentru a-i îmbogăţi fertilitatea. Descompunerea durează cel puţin 1 an până la 2-3 ani şi se obţine un pământ uşor, permeabil, de culoare brună-negricioasă, pHul acid (4,5-6,5), sărac în elemente nutritive. Mraniţa rezultă din descompunerea gunoiului de grajd pregătit în acest sens în platforme care se întorc cu furca de 1-2 ori pe an. După 2-3 ani se obţine un pământ de culoare închisă, bogat în elemente nutritive, pH uşor alcalin, permeabil cu aspect untos. Compostul se obţine din descompunerea aerobă timp de 2-3 ani a resturilor menajere şi de altă natură din gospodărie. Înainte de folosire obligatoriu se va cerne şi se va dezinfecta.



Substraturi organice naturale (pământuri

naturale): Pământul de grădină. Este vorba de pământul luat de pe terenurile cultivate (legume, flori) folosindu-se substratul de la suprafaţă (10-15 cm). Nu se va folosi pământul de pe terenurile erbicidate. Pământul de ericaceae. Se formează prin descompunerea în mod natural a resturilor vegetale căzute de la speciile Erica, Vaccinium, Azalee etc. Se obţine un pământ uşor, afânat, de culoare brună-negricioasă şi pH-ul acid 3-4,5. Scoarţa de copaci se utilizează mai ales la culturile de seră. În vederea utilizării ca substrat de cultură se compostează fie singură, fie cu turbă şi se adaugă îngrăşăminte minerale (fosfat de amoniu, sulfat de potasiu etc.). Are slabă capacitate de reţinere a apei, pH acid (sub 5). Pământul de ferigi provine prin descompunerea resturilor vegetale a ferigilor care cresc în condiţii naturale în locuri umede, umbroase (Aspidium sp., Polypodium sp. etc.). Turba se formează prin descompunerea anaerobă a vegetaţiei acvatice şi a nămolului. Cea care provine din substratul bazal se află într-un stadiu mai avansat de descompunere cunoscută sub numele de turbă neagră (joasă). Această turbă are culoare închisă şi pH slab acid până la alcalin, cu o capacitate de reţinere a apei de 2-4 ori greutatea sa. Deasupra acesteia, prin descompunerea speciilor de Sphagnum se formează turba roşie (înaltă), de culoare mai deschisă, pH-ul acid (3-5) şi o capacitate de absorbţie a apei de circa 8-10 ori greutatea sa.

47

La noi în ţară sunt cunoscute turbăriile de la Huedin, Călăţele, Vatra Dornei, Făgăraş. Pe plan mondial cele mai importante zăcăminte de turbă sunt în Rusia, Suedia, Germania, Canada şi SUA. 

Substraturi organice de sinteză

Hygromul (spuma de uree), se obţine în procesul de sinteză a ureei, prin polimerizare. Are o structură foarte poroasă, spongioasă, pH-ul 3 şi o bună capacitate de reţinere a apei (100% din greutatea sa). Styrommull (polistiren expandat), se obţine din materiale plastice expandate. Se prezintă sub forma unor granule, fulgi (4-12 mm), foarte uşoare, cu porozitate mare, pH-ul neutru şi o capacitate de reţinere a apei foarte redusă. Biolastonul, are la bază policlorura de vinil şi are forma unor ace de pin lungi de 4 cm, late de 0,7 mm şi grosime de 0,2 mm. 

Substraturi minerale naturale

Nisipul cel mai bun este cel de râu, grosier, lipsit de materii organice, fără calcar şi nămol. Se utilizează pentru a mări permeabilitatea substratului de cultură şi gradul de afânare şi ca substrat de înrădăcinare a butaşilor. Pietrişul, se foloseşte pentru asigurarea drenajului sau în hidroculturi. Provine din râuri sau cariere şi are o granulometrie de 5-15 mm diametru. 

Substraturi minerale tratate

Perlitul, rezultă prin tratarea termică la 1200-1800°C a rocilor vulcanice calcinate şi expandate şi măcinarea lor. Dimensiunea granulelor de perlit este de 1,5-8 mm, cele mai mici prezintă inconvenientul că se tasează foarte tare şi dăunează nivelului de aerisire. Are o bună capacitate de reţinere a apei (de 4 ori greutatea proprie), pH neutru, este uşor şi nu conţine elemente nutritive. Vermiculitul, se obţine din măcinarea rocilor pe bază de silicaţi de aluminiu şi magneziu, incinerate la 1000°C. Are o bună capacitate de reţinere a apei, porozitate mare, iar pH-ul este variabil şi trebuie corectat în funcţie de cerinţele plantei. Vata minerală, este un produs industrial pe bază de roci vulcanice (60%), calcaroase (20%) şi cocs (20%) obţinut prin tratarea termică la peste 1600°C. Are porozitate bună, pH-ul 7-9,5 şi capacitate de reţinere a apei de 70-80%. În comerţ este cunoscută sub denumirile comerciale:

GRODAN , CUTILENE

şi se vinde

sub formă de module protejate cu folie din plastic sau sub formă de cuburi.

48

Argila expandată. Prin tratarea termică a argilei la 1100°C se obţine o granulometrie de 2-16 mm care se spală înainte de folosire pentru a înlătura sărurile solubile pe care le conţine. Prezintă o porozitate bună şi o capacitate de reţinere a apei de 15-16%. În cultura florilor în spaţii protejate, substratul de cultură este format din unul sau mai multe componente a căror proporţie este variabilă cu specia. La formarea amestecurilor se va avea în vedere cerinţele plantei faţă de masa volumetrică a acestuia şi care diferă de la specie la specie. În cazul că plantele solicită un amestec greu, acesta se poate face din pământ de ţelină, mraniţă, pământ de frunze şi nisip, în proporţie de 3:2:2:1 sau în cazul unui substrat uşor se folosesc: muşchii, pământul de frunze, turba, nisipul, în proporţie de 2:2:1:1. Atunci când substratul este de origine minerală sau sintetic se practică folosirea termenului de cultură fără sol, iar când substratul este apa, cultura se numeşte hidroponică. Astăzi se folosesc substraturi de cultură universale numite substraturi standard. Acestea sunt formate din argilă granulată (50-70%), turbă (20-25%) şi nisip (5-10%). Pentru asigurarea plantelor cu substanţele necesare unei creşteri şi dezvoltări normale, se fertilizează ritmic cu soluţii nutritive care conţin macro- şi microelemente specifice şi după caz, microfloră bacteriană. 4.5.2. Reacţia substratului Reacţia substratului este exprimată prin pH, a cărui valoare indică concentraţia de ioni de H în stare liberă în soluţia solului. Substraturile folosite în floricultură au pH-ul cuprins între 3,5 şi 8,5. Majoritatea plantelor decorative cresc şi se dezvoltă bine în soluri neutre, dar sunt şi specii care preferă soluri acide: Hydrangea, Azaleea, Erica sau soluri alcaline: cactuşii, Hyacinthus. Corectarea unui pH alcalin înspre acid se poate face prin adăugare de turbă înaltă (acidă) în proporţie de 1/3 până la 2/3 sau cu floare de sulf 45-60 g/m2. Ridicarea pH-ului pentru obţinerea reacţiei neutre sau uneori slab alcaline, se face prin administrarea de calciu, dolomită, cretă. În acest sens se adaugă carbonat de calciu sau cretă între 1-3 kg/m3, iar raportat la suprafaţă 150-200 g/m2. O atenţie deosebită se acordă verificării pH-ului la culturile în ghivece, unde acidifierea substratului se produce adesea datorită udărilor repetate.

49

4.5.3. Conţinutul solului în elemente nutritive Elementele de bază care constituie hrana plantelor sunt macroelementele (azotul, fosforul, potasiul, calciul, fierul, magneziul), dar şi o serie de microelemente (aluminiul, cuprul, borul, manganul, zincul, siliciul, litiul). Cerinţele plantelor floricole faţă de elementele nutritive sunt foarte diferite, în funcţie de specie, uneori de soi şi de fenofază. Pentru o creştere şi dezvoltare normală, plantele trebuie să găsească elementele minerale în substratul de cultură într-o anumită cantitate şi proporţie. În cazul în care unul sau mai multe din aceste elemente lipsesc, planta suferă şi se manifestă carenţa respectivă. Efecte negative se constată şi când elementele nutritive se află în cantităţi mult mai mari decât cele optime. Şi într-un caz şi în altul trebuie să se intervină pentru restabilirea echilibrului, în caz contrar planta este în pericol să moară. Factorii de mediu prezentaţi se află într-o permanentă interacţiune între ei cât şi cu plantele floricole. Efectul lor nu poate fi apreciat decât în contextul acestor interacţiuni şi în nici un caz separat. 4.5.4. Îngrăşăminte folosite în floricultură Plantele floricole îşi iau elementele nutritive din substratul de cultură atunci când acesta este solul natural sau un amestec din componente naturale. În situaţia când unul din elementele necesare unei hrăniri echilibrate lipseşte sau se află în cantitate prea mică, avem posibilitatea de a-l completa sau corecta prin administrarea de îngrăşăminte. Îngrăşămintele sunt substanţe chimice (simple şi complexe) sau organice care conţin unul sau mai multe din elementele necesare hrănirii plantelor. Îngrăşămintele organice se obţin în urma fermentării în platforme a dejecţiilor animale amestecate cu diferite resturi vegetale (coceni, paie, pleavă, frunze). În funcţie de cât timp au stat la fermentat, avem îngrăşăminte organice proaspete, semifermentate, fermentate şi mraniţă. Îngrăşămintele chimice, atât cele simple cât şi cele complexe, se împart după starea fizică astfel: solide (cristalizate, granulate) şi lichide, iar după modul de acţiune: radiculare şi extraradiculare (foliare).

50

Îngrăşămintele simple dau posibilitatea de a administra separat fiecare element în funcţie de necesităţi. Îngrăşămintele complexe, conţin mai multe elemente în cantităţi diferite în funcţie de formula fiecărui îngrăşământ. Îngrăşămintele foliare includ îngrăşămintele lichide destinate pentru aplicarea foliară. Sunt compuse din amestecuri de săruri minerale perfect solubile ale macroelementelor N, P, K şi un număr mare de microelemente. Îngrăşămintele organo-minerale se obţin prin strângerea în bazine a mustului de grajd sau cel rezultat de la platformele de compostare a gunoiului, la care se adaugă îngrăşăminte chimice dizolvate anterior. La administrare aceste îngrăşăminte se diluează cu 5-10 părţi de apă. 4.5.5. Fertilizarea în floricultură Plantele floricole, pentru a creşte şi a se dezvolta normal au nevoie de o serie de elemente minerale, în anumite cantităţi considerate optime. 4.5.5.1. Fertilizarea culturilor floricole în câmp Cantităţile de îngrăşăminte ce urmează a se aplica solurile unde se înfiinţează culturi floricole, se face pe baza datelor de laborator care stabilesc nivelul de substanţe nutritive existente în sol la acel moment. Culturile floricole, prin caracterul lor intensiv, au un consum ridicat de substanţe nutritive, astfel că fertilizările urmăresc satisfacerea necesarului de substanţe nutritive pentru plante, cât şi menţinerea unui raport optim între elemente. Acest lucru se realizează prin fertilizarea de bază şi fertilizarea din timpul perioadei de vegetaţie (fazială). Fertilizarea de bază a culturilor floricole în câmp se aplică înaintea ciclului de producţie, odată cu lucrările de pregătire a terenului. Lucrarea constă în administrarea unei cantităţi de gunoi de grajd de 40-50 t/ha. Această cantitate se poate reduce cu o treime până la jumătate în cazul în care se administrează şi îngrăşăminte chimice. Dintre îngrăşămintele chimice se administrează cele cu fosfor şi potasiu, care sunt mai puţin solubile şi sunt mai puţin levigate. Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor la plantele floricole anuale se face în doze anuale de 40-60 kg/ha s.a., iar la cele perene 60-80 kg/ha s.a.

51

Potasiul se recomandă în doze de 120-140 kg/ha pentru speciile anuale, iar pentru cele perene 150-200 kg/ha. Administrarea îngrăşămintelor chimice se face prin împrăştiere şi încorporare în sol odată cu mobilizarea acestuia. Fertilizarea fazială a culturilor floricole de câmp se face după ce în prealabil solul a fost bine umectat, iar după administrare se face o nouă udare. Fertilizarea se execută în mai multe etape, în funcţie de cerinţele fiecărei fenofaze şi de cerinţele speciei. Administrarea îngrăşămintelor se poate face în stare solidă sau lichidă. Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe toată suprafaţa sau pe rigole deschise în apropierea rândurilor. La 1m2 se administrează 10 g azotat de amoniu, 7 g superfosfat şi 3 g sare potasică Îngrăşămintele se pot aplica şi sub formă de soluţie. În acest caz concentraţia este de 0,2-0,5% în cantitate de 2-3 litri la metru liniar. În cazul aplicării îngrăşămintelor în apa de irigat, concentraţia este mai mică 0,05-1% numărul de fertilizări fiind mai mare. De

mare

efect

în

cultura

plantelor

floricole

sunt

fertilizările

extraradiculare. Se recomandă aplicarea din faza de 5-6 frunze, la intervale de 1015 zile a unor soluţii cu concentraţia de 0,1-0,3% (1-3 g/l) pentru macroelemente şi de 0,05% pentru microelemente. Cantitatea de soluţie administrată depinde de mărimea plantelor şi frecvenţa îngrăşărilor. Sunt necesare în felul acesta 250-1000 litri soluţie la un hectar cultură. 4.5.5.2. Fertilizarea culturilor floricole în spaţii protejate În spaţiile protejate, plantele floricole se cultivă direct la sol (garoafe, crizanteme, frezia, gerbera), în substraturi pe mese (asparagus, gerbera), în diverse vase de cultură (ciclamen, primula, cineraria). Fertilizarea de bază a substratului se aplică în momentul când se face pregătirea acestuia şi se are în vedere conţinutul în elemente nutritive stabilit prin analize de laborator. Pentru plantele care se cultivă la sol în spaţii protejate se administrează între 120-150 t/ha gunoi de grajd bine descompus şi 100-120 t/ha turbă. Pentru completarea deficitului de macroelemente se folosesc îngrăşăminte chimice simple.

52

Acestea se administrează prin împrăştiere după dezinfecţia aplicată solului, urmând a fi introduse în stratul de 10-15 cm de la suprafaţă prin lucrarea făcută cu freza. În cazul când fertilizarea nu se face ţinând cont de analizele de laborator, se aplică la un hectar de seră între 600-800 kg superfosfat, 250-250 kg sulfat de potasiu şi 150 kg sulfat de magneziu. Fertilizarea de bază a substratului pentru cultura plantelor floricole cultivate în diverse vase se face în momentul pregătirii acestor amestecuri. Proporţia de participare a componentelor la formarea amestecului de pământ va avea în vedere în primul rând realizarea însuşirilor fizice (masa volumetrică, capacitatea de câmp, permeabilitatea). Amestecul se omogenizează şi se păstrează 10-14 zile în locuri ferite de precipitaţii şi îngheţuri. Când substratul se consideră bine omogenizat se recoltează probe şi se fac determinările pentru elementele nutritive esenţiale. Valorile obţinute se compară cu cerinţele plantei ce urmează a se cultiva în acest amestec, făcându-se în caz de nevoie intervenţiile de corecţie. Administrarea îngrăşământului se face prin împrăştiere în timp ce substratul se amestecă. Fertilizarea fazială a culturilor floricole de câmp se face după ce în prealabil solul a fost bine umectat, iar după administrare se face o nouă udare. Fertilizarea se execută în mai multe etape, în funcţie de cerinţele fiecărei fenofaze şi de cerinţele speciei. Administrarea îngrăşămintelor se poate face în stare solidă sau lichidă. Îngrăşămintele solide se administrează prin împrăştiere pe toată suprafaţa sau pe rigole deschise în apropierea rândurilor. La 1m2 se administrează 10 g azotat de amoniu, 7 g superfosfat şi 3 g sare potasică Îngrăşămintele se pot aplica şi sub formă de soluţie. În acest caz concentraţia este de 0,2-0,5% în cantitate de 2-3 litri la metru liniar. În cazul aplicării îngrăşămintelor în apa de irigat, concentraţia este mai mică 0,05-1% numărul de fertilizări fiind mai mare. De

mare

efect

în

cultura

plantelor

floricole

sunt

fertilizările

extraradiculare. Se recomandă aplicarea din faza de 5-6 frunze, la intervale de 1015 zile a unor soluţii cu concentraţia de 0,1-0,3% (1-3 g/l) pentru macroelemente şi de 0,05% pentru microelemente. Cantitatea de soluţie administrată depinde de mărimea plantelor şi frecvenţa îngrăşărilor. Sunt necesare în felul acesta 250-1000 litri soluţie la un hectar cultură. Simptome ale carenţei în nutriţie 53

Insuficienţa unui element în mediul nutritiv afectează dezvoltarea şi chiar viaţa plantei. Aceasta se manifestă prin modificări în creştere, greutate şi aspectul plantei, ceea ce demonstrează o alterare a metabolismului. Simptomele exterioare stau la baza diagnosticării sării de nutriţie şi mai ales a unor dezechilibre ce se pot produce. Din păcate acestea se pot confunda uneori cu o serie de simptome de natură patologică, parazitară sau fizică, ce îngreunează diagnosticarea. Mai mult, excesul unui element sau un raport neconvenabil între două sau mai multe elemente pot să dea simptome identice, care pot crea confuzii. Cu toate acestea, anumite semne vizuale caracteristice deficienţelor de nutriţie stau la baza corectării substratului de cultură. Chestionar de autoevaluare 1. Rolul temperaturii şi cerinţele plantelor decorative faţă de ea. 2. Prin ce măsuri practice se dirijează nivelul de temperatură. 4. Intensitatea luminii - rol şi necesarul plantelor decorative. 5. Durata luminii şi rolul ei în viaţa plantelor floricole. 6. Măsuri practice de corectare a nivelului de lumină. 7. Factorii de care depinde necesarul de apă al plantelor decorative. 8. Reguli pentru administrarea apei la plantele decorative. 9. Corectarea umidităţii atmosferice şi din sol. 10. Rolul oxigenului şi dioxidului de carbon din atmosferă în viaţa plantelor. 11. Ce este solul şi substratul de cultură în viaţa plantelor decorative? 12. Însuşirile fizice şi chimice ale substratului. 13. Care sunt componentele substratului? 14. Substraturi de cultură pentru plantele decorative 15. Îngrăşăminte utilizate în floricultura 16. Fertilizarea de bază şi fazială la plantele floricole cultivate în câmp 17. Fertilizarea de bază şi fazială a plantelor floricole cultivate în spatii protejate. Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

54

CAPITO LU L 5 SPAŢII PENTRU CULTURA PROTEJATĂ A PLANTELOR FLORICOLE 5.1. Serele Serele sunt construcţii cu acoperişul şi pereţii din sticlă sau combinaţii din sticlă cu alte materiale transparente, în care se creează un climat artificial care oferă plantelor condiţii optime de creştere şi dezvoltare pe durata întregului an . Serele folosite în floricultură se clasifică astfel: a) După tipul constructiv: 

sere individuale, care sunt destinate unei singure culturi (trandafiri,

garoafe, crizanteme) sau pentru un grup de plante cu cerinţe asemănătoare (cactuşi, palmieri, bromeliaceae). Acestea au dimensiuni mici, cca. 100 m2; 

sere bloc, sere de mari dimensiuni (1-6 ha) în care se cultivă simultan sau

succesiv mai multe specii. b) După gradul de mobilitate: 

sere fixe, cu elementele scheletului care fac corp comun cu geamurile şi

nu pot fi demontate; 

sere demontabile, formate din schelet fix, la care geamurile sunt

demontabile;

55



sere mobile sau rulante, care se pot deplasa dintr-un loc în altul pe şine,

pentru a lăsa pe timpul verii culturile descoperite; 

sera turn, este un tip aparte de seră, cu desfăşurarea spaţiului de cultură

în plan vertical. c) După regimul termic: 

sere calde, cu o temperatură medie de 18-20°C sau 25-30°C, pentru serele

înmulţitor şi speciile tropicale. În aceste sere se asigură o umiditate atmosferică mare şi se cultivă orhidee, Bromeliaceae, Ferigi, Gesneriaceae, Anthurium; sere semicalde, în care se realizează o temperatură de 12-18°C şi sunt



prevăzute cu sisteme de umbrire şi aerisire. În aceste sere se cultivă majoritatea speciilor cultivate pentru flori tăiate şi plante la ghivece decorative prin flori; 

sere reci, cu temperatura medie de 6-10°C şi sunt destinate unor specii

puţin pretenţioase la căldură (Senecio, Primula malacoides, Cactaceae), pentru iernarea plantelor mamă de crizanteme, Pelargonium, pentru repausul unor specii: Azaleea; d) După substratul de cultură: 

cu sol, acesta este tipul clasic de sere în care cultura se efectuează în

solul serei; 

fără sol, sere în care cultura se efectuează pe un substrat artificial (vată

minerală, perlit, vermiculit). Materialele utilizate la acoperirea lor: Sticla. Transparenţa ei la radiaţia vizibilă este mare, de 90% asigurând cel mai bun efect de seră. Sticla este practic opacă radiaţiilor infraroşii care au o lungime de undă de peste 3 microni şi sunt emise de sol sau plante. Se recomandă utilizarea sticlei de 3-4 mm grosime şi netedă . Polietilena lasă să treacă numai 75% din radiaţia vizibilă şi pierde cca. 5585% din radiaţia infraroşie emisă de plante şi sol iar căldura acumulată ziua se pierde noaptea. Poliesterul şi PVC rigid au o transparenţă de numai 50-60% dar ca şi sticla sunt opace la radiaţiile infraroşii scurte. Materialele plastice au căpătat o mare extindere chiar dacă sunt mai puţin bune decât sticla datorită transparenţei optime, rezistenţei la tracţiune şi manipulării cu uşurinţă. Prezintă însă dezavantajul degradării lor datorită acţiunii conjugate a unui complex de factori climatici fizici şi mecanici. 56

În construcţia serelor se folosesc următoarele elemente constructive: 

fundaţia, element de susţinere, executată din beton armat;



stâlpii de susţinere, confecţionaţi din oţel de forma unui dublu T;



jgheabul, confecţionat din tablă zincată de 3 mm, foloseşte la colectarea

apei din ploi şi la susţinerea sproţurilor; 

coama, din profil în formă de T, asigură prinderea geamului în partea

superioară a acoperişului; 

sproţurile, confecţionate din metal sau lemn, sunt fixate prin îmbinare de

coamă şi jgheab, pe acestea se fixează geamul; 

ferma, pisă de legătură între stâlpi, asigură echilibrul şi rigiditatea

scheletului; 

distanţierul, confecţionat din tablă zincată de 4 mm, fixează coama pe

forma metalică cu ajutorul unei îmbinări simple sau înşurubări. Serele asigură condiţii de cultură diferitelor plante floricole şi oferă posibilitatea unor culturi speciale datorită faptului că sunt echipate cu o serie de instalaţii. Aceste instalaţii sunt: Instalaţia de încălzire este destinată asigurării unei temperaturi corespunzătoare speciei cultivate. Ca element termic utilizat pentru încălzirea aerului din sere se folosesc apa fierbinte sau sub formă de vapori, aerul cald, rezistenţe electrice. Instalaţia de aerisire, este acţionată manual, mecanic sau automat. Aerisirea se face prin deschiderea geamurilor din acoperişul serei şi pe timpul verii şi a celor din pereţii laterali. Instalaţia de udare diferă în funcţie de sistemul de administrare a apei. Pentru udatul prin aspersiune sunt montate conducte în lungul tronsoanelor, iar pe aceste conducte, din loc în loc, sunt montate duze pentru dispersia apei. Dacă udatul se face prin picurare, instalaţia prevede conducte şi picurători în funcţie de specia cultivată. Pentru udatul cu furtunul se află robineţi la care se poate monta foarte simplu furtunul.

5.2. Răsadniţele

57

Sunt construcţii simple care permit delimitarea unei anumite suprafeţe de teren şi a unui volum variabil de aer, care dispun de o sursă proprie de energie, precum şi de aportul caloric al radiaţiei solare. Răsadniţele se clasifică astfel: 

după sursa de încălzire sunt: răsadniţe cu încălzire biologică (gunoi de

grajd); răsadniţe cu încălzire tehnică (abur, aer cald, apă caldă, curent electric, apă termală); 

după poziţia faţă de suprafaţa solului: răsadniţe la suprafaţă,

semiîngropate, îngropate; 

după numărul pantelor: cu o pantă, cu două pante;



după materialele de construcţii: din lemn, din prefabricate;



după materialele de acoperire: cu sticlă, cu material plastic;



după gradul de mobilitate: mobile, semimobile şi fixe;



după nivelul temperaturii: calde (20-25°C), semicalde (15-20°C), reci

(8-12°C). Cele mai importante răsadniţe sunt: Răsadniţa cu o pantă cu încălzire biologică care este alcătuită din: toc, ferestre, patul cald, substratul de cultură. Tocul se confecţio-nează din scândură de 3-4 cm grosime şi cu o lăţime de 25-30 cm, lăţimea este de 1,5 m, lungimea clasică de 4 m. Ferestrele sau ramele au dimensiunea de 1,5 x 1 m şi se confecţionează din rigle cu secţiunea de 5,5 x 4 m. Pe şproţuri se fixează sticla tăiată în foi de 21 cm lăţime şi 22-38 cm lungime. În mod obişnuit răsadniţele cu o pantă se instalează pe patul cald aşternut la suprafaţa solului. Răsadniţe semiîngropate cu încălzire biologică se deosebesc de primele prin dimensiuni şi construcţie: lăţimea 3 m, lungimea 20 m. Tocul răsadniţei se poate confecţiona din lemn, dale prefabricate, cărămidă etc. Răsadniţe reci se înfiinţează prin aşezarea tocurilor direct pe sol şi nu beneficiază decât de radiaţia calorică solară. În mod obişnuit răsadniţele calde sau semicalde înfiinţate iarna, după epuizarea unei prime culturi, se exploatează mai departe ca răsadniţe reci. Răsadniţele sunt construcţii care se folosesc numai o perioadă scurtă din an, urmând a se instala de fiecare dată când se intenţionează folosirea lor. 58

La instalarea răsadniţelor cu biocombustibil sunt parcurse următoarele etape: 

Asigurarea

şi

pregătirea

biocombustibilului.

Asigurarea

bio-

combustibilului se face prin colectarea gunoiului de grajd pe o perioadă de timp şi conservarea lui astfel încât să-şi păstreze capacitatea energetică. Aceasta se realizează prin eliminarea apei sau aerului şi aşezarea în platforme de 2,5 m lăţime şi 1,8-2,0 m lăţime. Pregătirea biocombustibilului pentru înfiinţarea răsadniţelor se face prin reactivarea sa, asigurându-se umiditatea şi aerarea necesară (INDREA, 1986). După declanşarea proceselor fermentative se urmăreşte dinamica temperaturii care în 4-5 zile ajunge la 40-50°C. 

Pregătirea amestecurilor de pământ se face prin aşezarea în straturi

succesive a componentelor substratului (mraniţă, turbă, pământ de ţelină) în proporţii corespunzătoare destinaţiei. Omogenizarea se realizează prin lopătare sau prin malaxare în cazul unor cantităţi mai mari.  Confecţionarea patului cald. Aşezarea patului cald se face pentru răsadniţele calde începând cu luna ianuarie-februarie, când grosimea stratului de biocombustibil poate fi de 70-80 cm, la cele semicalde de 50-65 cm, la cele înfiinţate mai târziu de 30-40 cm.  Orientarea tocurilor: la răsadniţele de suprafaţă cu o pantă tocurile se face pe direcţia E-V, iar la cele cu două pante, pe direcţia N-S.  Introducerea gunoiului în răsadniţe se face după fixarea tocurilor.  Acoperirea răsadniţelor cu ferestre se face imediat după fixarea tocurilor şi după introducerea gunoiului. 

Introducerea amestecului de pământ se realizează în funcţie de

desfăşurarea fermentaţiei patului cald, în momentul când se realizează temperatura de 35-40°C. 5.3. Solariile Solariile sunt construcţii speciale, de obicei fără încălzire, alcătuite dintr-un schelet din diferite materiale şi acoperite cu sticlă sau materiale plastice. Ele asigură condiţii favorabile pentru realizarea de culturi timpurii sau târzii de flori. Solariile se clasifică astfel: 59

a) după tipul constructiv: solarii individuale, solarii duble, solarii multiple; b) după înălţimea totală: solarii joase (40-80 cm înălţime), solarii înalte (propriu-zise) de 2,0-2,5 m. Se mai pot clasifica după materialul folosit la schelet (lemn, metal, beton, materiale plastice), după materialul folosit la acoperire (mase plastice, sticlă), după regimul de căldură (neîncălzite, cu încălzire biologică, cu încălzire tehnică) etc. Adăposturi simple sau tunele simple au un caracter temporar şi se folosesc la culturile timpurii. Au lăţimea de 70-80 cm, înălţimea de 40 cm şi lungimea după necesităţi, dar nu mai lungi de 10-15 m. Sunt acoperite cu folie de polietilenă cu grosimea de 0,07-0,1 mm şi lăţimea de 150 m. La capete folia se ancorează de un ţăruş. Solar tunel din arcuri din fier sau ţeavă de oţel. Are lăţimea de 3-4 m, înălţimea la coamă de 2 m. Arcurile din fier beton au diametrul de 6 mm şi se instalează la 130 cm. Susţinerea foliei se face cu ajutorul sârmelor galvanizate întinse pe lungime la intervale de 35-40 cm una de alta şi înfăşurate după arc. Folia trebuie să fie de 0,20 mm grosime. Solarii bloc sau multiple. Au lăţimea unui tronson de 3 m, sau de dimensiuni mai mari, iar lungimea poate fi de 25-30 m. Sunt mai multe tipuri de solar bloc: cu arcuri din fier beton, cu panouri demontabile, tip ICLF Vidra, tip Işalniţa, tip Buzău etc.

Chestionar de autoevaluare 1. Sere, tipuri, elemente constructive 2. Solarii, tipuri

3. Răsadniţe, tipuri 4. Instalaţii utilizate în sere.

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

60

CAPITOLUL 6 ÎNMULŢIREA SPECIILOR FLORICOLE

Plantele floricole se pot obţine atât pe cale sexuată (prin semănare direct în grădină sau prin realizarea mai întâi a răsadurilor) cât şi asexuată (vegetativă). 6.1. Înmulţirea sexuată (prin seminţe) 61

Avantaje: - coeficient ridicat de înmulţire (Begonia semperflorens cca. 50.000 buc/g). - spaţiu mic de depozitare (1000 seminţe/1 g) - păstrarea facultăţii germinative câţiva ani - posibilităţi reduse de transmitere a bolilor Dezavantaje: - degenerarea sem. heterozis (F1) - urmaşi heterozigoţi la speciile cu polenizare alogamă (descendenţi, abateri faţă de genitori) - timp mai lung de obţinere a plantelor mature (Strelitzia 1-2, 3-4 ani) Obţinerea pe cale sexuată a materialului săditor presupune respectarea unor verigi tehnologice: recoltarea seminţelor, condiţionarea, păstrarea, pregătirea pentru semănat a seminţelor şi semănatul. Recoltarea seminţelor. La majoritatea speciilor corespunde cu momentul când fructele au ajuns la maturitate şi sunt bine coapte (Bellis, Dianthus, Tagetes), dar există şi specii (Viola wittrockiana, Impatiens balsamina) la care recoltarea fructelor se face în faza de pârgă. Pentru a obţine seminţe cu valoare biologică ridicată, recoltarea lor se face de pe plante mamă, sănătoase, caracteristice speciei şi soiului şi care au beneficiat de o îngrijire corespunzătoare în perioada de vegetaţie. Păstrarea seminţelor de flori, se face în depozite sau încăperi destinate acestui scop unde se va asigura o temperatură de 8-10°C şi o umiditate relativă de 40-45%. Pentru păstrare seminţele se ambalează şi se etichetează. 6.1.1. Caracteristicile tehnice şi biologice ale seminţelor de flori În practica floricolă prin termenul de sămânţă se înţeleg atât seminţele propriu-zise, cât şi fructele indehiscente( achenă, nuculă, etc.). Calitatea seminţelor - laboratoare de specialitate - însuşiri fizice - forma diferită - mărimea (mică, mijlocie, mare) - arhitectură tegument - culoarea 62

- luciu - indici fiziologici - viabilitate - facultate germinativă - energie germinativă - indici tehnologici - autenticitate - puritate biologică - puritate fizică - stare sanitară - greutate - umiditate - valoare culturală 6.1.2. Germinaţia seminţelor de flori Plantele floricole în dezvoltarea lor trec prin perioade de activitate metabolică intensă şi de repaus. În timpul perioadei de repaus intensitatea proceselor metabolice scade foarte mult, creşterea nu mai are loc. Acest repaus profund se realizează sub influenţa unor factori interni care pot fi de natură tegumentară, embrionară şi hormonală (substanţe inhibitoare sau stimulatoare pentru germinaţie). Repausul de origine tegumentară se întâlneşte la seminţele care au un tegument dur, impermeabil pentru apă şi greu permeabil pentru oxigen. Inhibiţia tegumentară se poate elimina prin coroziunea fizică sau chimică a tegumentului seminal, care are ca rezultate facilitarea pătrunderii apei şi oxigenului, ceea ce conduce la declanşarea proceselor enzimatice ale germinaţiei. Repausul de origine embrionară se întâlneşte la speciile la care seminţele pentru a germina, deci pentru ca embrionul să iasă din repaus, trebuie să treacă printr-o depresiune termică, fenomen cunoscut sub denumirea de stratificare. Repausul hormonal este datorat prezenţei inhibitorilor germinaţiei, substanţe care împiedică activitatea enzimelor cu rol în mobilizarea substanţelor de rezervă, deci în declanşarea germinaţiei. După natura lor chimică aceşti inhibitori pot fi: acizi organici, heterozide cianogene, aldehide, lactone, alcaloizi. Repausul secundar sau indus este determinat de condiţiile externe nefavorabile. Seminţele unor specii, deşi pot germina imediat după recoltare, dacă lipseşte unul din principalii factori externi (apă, căldură) intră în starea de repaus. 63

Creşterea celulelor este reluată după apariţia condiţiilor favorabile pentru procesele fiziologice. 6.1.3. Pregătirea seminţelor de flori în vederea semănatului În vederea semănatului seminţele unor specii floricole vor fi supuse unor tratamente de dezinfecţie pentru a evita transmiterea unor agenţi patogeni şi de stimulare a germinaţiei. Dezinfecţia seminţelor se poate face pe cale: 

chimică (uscată sau umedă) cu: oxid de zinc (150 g la un kg sămânţă),

sulfat de cupru (0,5% timp de 10-20 minute), sau cu formalină 0,1% timp de 15-20 minute . 

termică, prin scufundarea seminţelor în apă călduţă (20-30°C) cu diferite

substanţe chimice, timp de 2-3 ore şi apoi în apă rece, după care se usucă. Dintre metodele de stimulare a germinaţiei seminţelor menţionăm: Stratificarea se aplică la speciile care au seminţe cu tegumentul dur (Dicentra, Gentiana). Seminţele se amestecă cu nisip, se aşează în cutii, recipiente şi se păstrează în pivniţe, răsadniţe reci, şanţuri, la 20-25 cm adâncime, la o temperatură cuprinsă între 1-10°C şi umiditate 30-40% timp de până la 3-5 luni. Preîncolţirea seminţelor este o metodă mult utilizată de cultivatorii de flori şi constă în introducerea seminţelor înainte de semănat în apă curată la o temperatură de 25-30°C. În momentul în care tegumentul crapă se seamănă în substrat umed la temperatura optimă indicată pentru specia respectivă. Tratarea hidrotermică se face la seminţele cu tegumentul tare (Canna, Althaea, Clivia etc.) şi constă în introducerea acestora în apă caldă timp de 2-3 minute şi apoi 2-3 minute în apă rece. Tratamentul se repetă de 2-3 ori. Tratamentele mecanice, se aplică seminţelor cu tegumentul dur (palmieri, Canna), folosind nisip, hârtie abrazivă pentru frecarea sau pilirea lor. Tratarea cu substanţe chimice, se aplică, de asemenea, seminţelor cu tegumentul dur pentru distrugerea lui mai rapidă. Se utilizează soluţii de acid clorhidric sau sulfuric 2-3% sau azotat de potasiu 0,2%. Tratarea cu hormoni, se bazează pe acţiunea stimulatoare a giberelinei, auxinei, acidului indolil acetic etc., substanţe care influenţează favorabil energia germinativă. 64

Razele Röntgen,

radiaţiile Gamma,

radiaţiile electromagnetice,

ultrasunetele, izotopii radioactivi în doze mici. 6.1.4. Influenţa factorilor de mediu asupra germinaţiei seminţelor de flori Factorii de mediu (apa, temperatura, lumina, oxigenul) condiţionează germinaţia seminţelor de flori. Apa. Absorbţia apei de către sămânţă se face prin inhibiţie şi este urmată de creşterea greutăţii şi volumului seminţei. Absorbţia apei se face diferit pe suprafaţa tegumentului şi de către diferitele părţi de seminţe. Temperatura. Pentru declanşarea germinaţiei este necesară o anumită temperatură care influenţează intensitatea proceselor metabolice. Plantele originare din zonele nordice au nevoie de o temperatură de germinaţie mai scăzută decât cele din regiunile sudice. Pentru declanşarea germinaţiei este necesar ca mediul ambiant şi substratul germinativ să aibă o anumită temperatură optimă la care germinarea decurge cel mai rapid. În general, plantele floricole au nevoie pentru germinare de temperaturi între 15-25°C, iar timpul de germinare este cuprins între 5-21 zile. Lumina. Germinaţia unor seminţe este influenţată de lumină. Aceste seminţe sunt fotosensibile. Seminţele cu repaus fotolabil germinează la lumină şi deci prezintă o fotosensibilitate pozitivă (Bellis, Digitalis, Petunia). La alte seminţe de flori lumina inhibă germinaţia lor, deci ele prezintă o fotosensibilitate negativă (Delphinium, Freesia). Un număr mic de specii au seminţe care germinează indiferent de condiţiile de lumină lipsite de fotosensibilitate (Campanula, Callistephus, Tagetes). Oxigenul joacă un rol important în germinaţia seminţelor, nevoia de oxigen creşte pe măsura intensităţii metabolismului specific germinaţiei. Oxigenul necesar variază cu natura substanţelor de rezervă pe care le conţin seminţele. Seminţele oleaginoase consumă mai mult oxigen, decât seminţele în care predomină hidraţii de carbon, ca substanţă de rezervă. Substratul de germinaţie influenţează în mare măsură desfăşurarea procesului de germinaţie şi de creştere a viitoarelor plantule. Substratul în care se însămânţează trebuie să fie dezinfectat prin mijloace fizice sau chimice. Pentru seminţele mici şi foarte mici se recomandă un substrat uşor cu permeabilitate mare 65

pentru apă şi aer. Pentru seminţele mijlocii şi mari substratul trebuie să fie mai greu şi mai fertil. 6.1.5. Semănatul în floricultură Semănarea la aceste specii se realizează în răsadniţe, solarii, sere sau afară, pe brazde amenajate special, în funcţie de timpul când se seamănă şi de pretenţiile speciei faţă de temperatură. EPOCA DE SEMĂNAT se stabileşte în funcţie de specie, de data când se doreşte plantarea, de spaţiul şi sursa de încălzire folosită. Epoca I-a: decembrie-februarie. Se seamănă în sere sau răsadniţe calde speciile floricole pretenţioase la temperatură, cu perioadă lungă de vegetaţie, de 100-170 zile. În această perioadă se seamănă speciile destinate decorului în spaţiile verzi cât şi cele pentru flori tăiate: Begonia semperflorens, Salvia splendes, Lobelia erinus,, cât şi specii cultivate în seră, care decorează prin flori sau frunze: palmieri. Epoca a II-a: martie-aprilie. Se seamănă, în vederea obţinerii răsadului, în sere, răsadniţe, plante floricole cu perioadă de vegetaţie de 70-100 zile, destinate spaţiilor verzi sau pentru flori tăiate: Antirrhinum, Callistephus, Dianthus, Matthiola. În câmp se pot semăna speciile care nu suportă transplantatul şi sunt mai puţin pretenţioase la temperatură: Delphinium, Eschscholtzia, Iberis, Papaver, Nigella. Epoca a III-a: mai-iunie. Se seamănă în câmp plante floricole anuale cu o perioadă de vegetaţie de 40-70 zile: Dimorphoteca, Godetia, Tropaeolum, speciile bienale Bellis perennis, Digitalis purpurea, Dianthus barbatus sau unele specii perene. Epoca a IV-a: iulie-septembrie. Se seamănă în răsadniţe sau câmp specii bienale: Viola, Myosotis. În seră se seamănă speciile care decorează prin flori, cultivate la ghivece: Primula malacoides, Cyclamen, Calceolaria, Senecio cruentus sau specii anuale pentru cultura forţată: Antirrhinum etc. Epoca a V-a: octombrie-noiembrie. Se seamănă direct în câmp specii rezistente la ger, anuale (Calendula) sau perene (Delphinium grandiflorum etc.). În seră se seamănă: Cyclamen, sau specii anuale pentru cultura forţată: Lathyrus, etc. 66

NORMA

DE SEMĂNAT.

Cantitatea de sămânţă necesară pentru unitatea de

suprafaţă (m2) sau pentru obţinerea a 1000 plante depinde în principal de valoarea culturală a seminţelor. Pentru seminţe foarte mici şi mici, cu diametrul sub 1,5 mm (Begonia, Lobelia) se seamănă 3-5 g/m2 sau 1/8-1/2 g pentru 1000 plante. Pentru seminţele mijlocii, cu dimensiuni între 1,5-3,0 mm (Callistephus, Dianthus, Gazania, Phlox etc.) se seamănă 15-20 g/m2 sau circa 5 g pentru obţinerea a 1000 plante. Pentru seminţele mari (Tagetes, Zinnia) sunt necesare 30-40 g/m2 sau 10-20 g pentru obţinerea a 1000 plante. În cazul în care semănatul se face direct în câmp, cantitatea de sămânţă necesară pentru unitatea de suprafaţă se măreşte cu 25-30%. METODE

DE SEMĂNAT.

Seminţele de flori se seamănă în funcţie de mărimea

lor prin: împrăştiere, în rânduri sau în cuiburi. a) Semănatul prin împrăştiere se practică pentru seminţele foarte mici şi mici: Begonia semperflorens, Petunia hybrida, Lobelia erinus, Primula obconica. De obicei, se seamănă în lădiţe, ghivece, dar se poate semăna şi pe straturi în câmp, când vrem să obţinem răsad pentru ronduri şi borduri. În cazul seminţelor foarte mici şi mici, se recomandă ca acestea să se amestece în proporţie de 1/5-1/8 cu nisip, perlit, cenuşă sau praf de cretă. b) Semănatul în rânduri se foloseşte la seminţele de mărime mijlocie şi se poate face în seră, răsadniţe sau câmp. Distanţa pe rând şi adâncimea este stabilită, în funcţie de mărimea seminţei. După semănat se acoperă cu pământ şi se tasează uşor. c) Semănatul în cuiburi se practică la seminţele mari (Tropaeolum, Lupinus, Dolichos, Ipomea etc.). Semănatul se poate face la ghivece pentru speciile care nu suportă transplantatul (Lathyrus, Papaver) sau pentru unele plante de apartament. Semănatul în cuiburi se poate face şi în câmp, la loc definitiv, când se distribuie în fiecare cuib câte 2-4 seminţe. LUCRĂRI

DE ÎNGRIJIRE APLICATE SEMĂNĂTURILOR .

Pentru a favoriza grăbirea

germinaţiei se recomandă o tasare uşoară a semănăturii după care se udă bine, udatul se repetă de câte ori este nevoie. Pentru seminţele cu fotosensibilitate negativă se acoperă semănăturile cu geam apoi cu hârtie care se îndepărtează la apariţia plantelor. Până la răsărire se recomandă menţinerea unei temperaturi constante, la un nivel caracteristic fiecărei 67

specii. După răsărire se recomandă ca temperatura să scadă cu 2-3°C, lumina în primele zile să fie difuză, apoi trebuie să crească în intensitate pentru a evita etiolarea răsadurilor. După răsărirea majorităţii seminţelor se îndepărtează geamul sau hârtia de pe recipientele cu semănături, care se expun în locuri luminoase, aerisite, ferite de curenţii de aer. O lucrare specifică semănăturilor în câmp este răritul, care se execută în două etape. Primul rărit se face când plantulele au 1-2 frunze, lăsându-se între plante pe rând 4-5 cm, iar al doilea rărit se execută după circa o lună, când între plante pe rând se lasă distanţa necesară unei vegetaţii normale. REPICATUL

PLANTELOR .

În cazul producerii de răsaduri este necesară lucrarea

de repicare. Repicarea este operaţia prin care plantulele sunt trecute de pe substratul de germinare pe un substrat nou, unde vor vegeta până la o nouă repicare sau până la plantarea definitivă. Pentru mai multe specii anuale răsadurile se repică o dată, apoi se plantează în câmp. În funcţie de ritmul de creştere şi perioada de dezvoltare, operaţia se poate repeta de 2-3 ori, în special la plantele cultivate la ghiveci (Begonia, Cyclamen). Răsadurile se repică în lădiţe, ghivece (fig. 8), cuburi nutritive, Jiffy-pots, folosind un substrat bogat în substanţe nutritive. Astfel repicate, răsadurile pot fi aşezate în seră, răsadniţe sau câmp.

Fig. 8. Repicatul răsadurilor a. în lădiţe; b. în ghivece Răsadurile când sunt suficient dezvoltate (au 5-7 frunze) se acomodează cu condiţiile mediului extern (se călesc), după care se plantează sau se valorifică prin vânzare.

68

6.2. Înmulţirea asexuată (vegetativă) Însuşirea unor părţi sau fragmente de plante de a reface întreaga plantă şi a reproduce caracterele ereditare ale plantei mamă, dacă sunt puse în condiţii optime de înrădăcinare. Avantaje: - urmaşi homozigoţi; - obţinerea în timp scurt a plantelor stadial dezvoltate; - posibilitatea înmulţirii unor specii din zone tropicale şi subtropicale (nu formează seminţe la noi sau nu se maturează). Dezavantaje: - coeficient mic de înmulţire (afară de meristeme) - posibilitate mare de transmitere de boli, viroze - degenerare în timp (se evită prin alternarea între înmulţirea prin seminţe, vegetativă sau „vitro”). Înmulţirea vegetativă cunoaşte în practică mai multe metode: butăşirea, divizarea plantelor, înmulţirea prin drajoni, rizomi, stoloni, marcotaj, altoire, muguri adventivi şi prin organe vegetative modificate (bulbi, tuberculi, tuberobulbi). 6.2.1. Înmulţirea prin butaşi Butaşii sunt părţi sau fragmente de plantă fasonate într-un fel anume, care puse la înrădăcinat refac organele lipsă ale noi plante. Organele folosite pentru obţinerea de butaşi, pot fi: lăstari, tulpini, frunze, muguri, rădăcini. Plantele mamă alese pentru recoltarea butaşilor trebuie să fie tipice speciei (soiului) şi perfect sănătoase. Plantele care sunt aproape de înflorire sau care au înflorit de curând nu se recomandă pentru recoltarea butaşilor. Recoltarea butaşilor se face în orele de după-amiază când în plante se acumulează mai multe substanţe nutritive. TIPURI DE BUTAŞI. Butaşii de lăstari se confecţionează din vârfurile vegetative cuprinzând zona apicală şi 1-4 noduri. Lungimea internodiilor este de 5-12 cm. După recoltare se fasonează cu un briceag printr-o tăietură transversală la 1-2 cm sub nodul bazal şi se elimină frunzele bazale pe o porţiune de 2-3 cm (fig. 9).

69

Ficus

Dracaena

Euphorbia

Fig. 9. Butaşi de lăstari La unele specii (Chrysanthemum, Hydrangea) pentru a diminua transpiraţia se reduce treimea superioară a frunzelor. În acelaşi scop frunzele pieloase (Ficus) se rulează în cornete şi se leagă. La speciile care conţin latex (Euphorbia, Ficus) butaşii se fasonează imediat după recoltare şi se ţin în apă călduţă, la 30°C, timp de 30 minute, pe când la speciile suculente (Sedum, Crassula, Echeveria etc.) se vor ţine la aer câteva ore sau zile pentru a reduce apa pe care o conţin. Butaşii de tulpină, reprezintă fragmente din tulpina principală care conţin 1-3 muguri sau minim un nod, însoţit sau nu de frunze. Se practică la speciile: Ficus, Monstera, Dracaena, Colocasia, Dieffenbachia, Yucca. Fragmentarea tulpinilor se face cu un briceag bine ascuţit, în porţiuni de 510 cm sau minim un nod (fig.10).. Aceste rondele (butaşi) se plantează în substratul de înrădăcinare, fie în poziţie verticală, fie în poziţie orizontală.

Fig. 10. Butaşi de tulpină la Yucca Butaşii de frunze (fragmente de frunză) se practică la unele specii floricole la care frunzele sunt capabile să înrădăcineze şi să emită muguri, formând noi plante. Butaşii se confecţionează fie din frunze întregi, cu peţiolul întreg sau parţial (Saintpaulia, Peperomia), fie prin fragmente de frunze care să cuprindă o porţiune cu nervură bine dezvoltată (Begonia rex, Streptocarpus, Peperomia), fie prin 70

efectuarea unor incizii a frunzelor (Begonia rex) (fig.11) sub punctele de ramificare a nervurii principale. Plantarea butaşilor pentru înrădăcinare se face în poziţie verticală sau uşor oblică, astfel încât lamina să nu atingă solul pentru că putrezeşte. La Cyperus (fig. 11), butaşii se fac din rozete de frunze care se separă cu o porţiune de tijă (3-5 cm), după care se pun să plutească în vase cu apă.

Saintpaulia

Begonia rex Cyperus Fig. 11. Butaşi de frunză Butaşii de rădăcină. Unele plante care prezintă rădăcini cărnoase şi care

sunt predispuse la formarea mugurilor pe rădăcini (Phlox, Dicentra, Aralia, Verbascum etc.) se pot înmulţi prin secţionarea rădăcinilor în butaşi de 8-10 cm lungime. În tabelul 2 sunt prezentate principalele tipuri de butaşi şi perioada optimă de înrădăcinare la unele specii floricole cultivate în seră şi câmp. Plantarea butaşilor în vederea înrădăcinării. Înrădăcinarea butaşilor se face în spaţii controlate, într-un substrat afânat, permeabil pentru aer şi apă. Astfel, se poate utiliza frecvent perlitul şi turba, separate sau în amestec (1:1), nisip-turbă, vermiculit-turbă. La unele specii (Pelargonium) înrădăcinarea se poate face în substrat de cultură sau nisip (Cactaceae). Pentru a stimula rizogeneza se folosesc stimulatori cum ar fi: Radistim, Calux, Rizopon etc.). Îngrijirea butaşilor pe perioada înrădăcinării. Condiţiile mediului de înrădăcinare vor fi controlate cu mare atenţie. Astfel, temperatura substratului va fi menţinută la 20-25°C, iar temperatura din atmosferă va fi cu 4-5°C mai joasă decât cea a aerului. Umiditatea trebuie menţinută cu un tunel de plastic, fie practicând pulverizarea de picături fine de apă la intervale regulate (30 minute) prin sistemul de ceaţă artificială. Intensitatea şi calitatea luminii are, de asemenea, un rol

71

important în înrădăcinarea plantelor. Astfel, se recomandă folosirea luminii artificiale în lunile de iarnă. Tabelul 2 Înmulţirea prin butaşi a plantelor floricole Gen, specie

Aucuba japonica Azaleea indica Begonia rex Colocasia aesculenta Cordyline sp. Crassula arborescens Dianthus caryophyllus Dieffenbachia sp. Dracaena deremensis Euphorbia pulcherima Ficus sp. Fuchsia hybrida Hydrangea hortensis Monstera deliciosa Pelargonium zonale Peperomia sp. Philodendron sp. Saintpaulia jonantha Sansevieria trifasciata Sinningia speciosa B. Cultivate în câmp Ageratum mexicanum Alternanthera amoena Chrysanthemum sp. Coleus blumei Dahlia variabilis Dicentra spectabilis Gnaphalium lanatum Iresine sp.

Caracteristicile butaşilor A. Cultivate în seră butaşi de lăstari (7-11 cm) butaşi de tulpină butaşi de lăstari (5-9 cm) butaşi de frunză sau fragmente de frunză butaşi de tulpină butaşi de lăstari butaşi de lăstari butaşi de frunze butaşi de lăstari (7-12 cm) butaşi de vârf sau de tulpină butaşi de vârf sau de tulpină butaşi de vârf butaşi de vârf butaşi de vârf butaşi de vârf sau de tulpină butaşi de vârf sau rondele de tulpină butaşi de vârf (10-12 cm) butaşi de frunze butaşi de vârf sau de tulpină butaşi de frunze butaşi de frunze sau porţiuni de frunze butaşi de frunze sau porţiuni de frunze butaşi de vârf (4-6 cm) butaşi de vârf (3-4 cm) butaşi de vârf butaşi de vârf (4-8 cm) butaşi de lăstari butaşi de rădăcină butaşi de vârf (7-12 cm) butaşi de vârf sau de tulpină (5-10 cm) 72

Perioada optimă

III-IV VIII-IX II-III sau VIIIIX II-V II-III XII-I V-VI II-V II-III II-III V-VI I-III II-III sau IX-X I-V I-III II-IV sau VIII-IX III-V II-VI tot anul tot anul II-III I-IV II-IV III-IV II-IV III-IV X II-IV II-IV

Petunia hybrida Santolina chamae

butaşi de lăstari butaşi de vârf (5-7 cm)

II-IV II-IV

6.2.2. Înmulţirea prin divizarea tufei Este modul de înmulţire a speciilor care cresc sub formă de tufă, a căror parte aeriană este alcătuită din lăstari (Chrysanthemum leucanthemum, Aster, Delphinium etc.) sau frunze (Gerbera, Paeonia, Peperomia). Perioada optimă de executare a lucrării este perioada de repaus a plantelor mamă. Plantele care urmează să fie divizate se scot din pământ cu o cazma, după care se despart în mai multe părţi, cu mâna sau cazmaua, astfel încât fiecare dintre ele să posede lăstari sau frunze cu rădăcini proprii. Divizarea tufelor se poate executa anual la plantele floricole cu creştere intensivă (Aster, Chrysanthemum), la 2-3 ani (Delphinium) şi la 5-6 ani la cele cu creştere lentă sau sensibile la separare (Paeonia). Metoda se aplică şi la plantele cultivate în ghivece cum sunt: Asparagus, Aspidistra, Saxifraga. În acest caz plantele se scot din vase, se fragmentează. De asemenea, această metodă de înmulţire se practică cu bune rezultate şi la unele specii cultivate la sol în spaţii protejate (Gerbera, Strelitzia). 6.2.3. Înmulţirea prin stoloni Stolonii sunt ramificaţii subţiri ce apar pe tulpini cu internodii lungi, care din loc în loc sau numai în vârf formează plantule sub formă de rozetă. Înmulţirea constă în separarea rozetelor când au 4-5 frunze şi plantarea în ghivece. În cazul când rozetele nu au rădăcini, se plantează într-un substrat pentru înrădăcinare, plantarea la loc definitiv făcându-se după înrădăcinare. Acest tip de înmulţire este întâlnit la specii perene cultivate în câmp cum sunt: Viola odorata, sau la plante decorative prin frunze, cultivate în spaţii adăpostite, cum sunt: Clorophytum, Saxifraga sarmentosa, Nephrolepis. 6.2.4. Înmulţirea prin drajoni

73

Speciile care emit lăstari (drajoni) din mugurii adventivi aflaţi pe rădăcini se pot înmulţi prin separarea drajonilor de pe planta mamă şi replantarea lor la loc definitiv. Momentul optim de detaşare este primăvara, după pornirea plantelor în vegetaţie (crizanteme şi tufănele), atunci când lăstarii sunt dezvoltaţi şi au suficiente rădăcini . .Prin această metodă se pot înmulţi specii perene cultivate în câmp, cum sunt: Papaver, Dicentra, Hydrangea, Chrysanthemum sau în seră: Aralia, Cordyline.

6.2.5. Înmulţirea prin rizomi Rizomii sunt tulpini subterane îngroşate şi alungite, care iau prezintă muguri din care iau naştere părţile aeriene (frunze, flori) şi subterane (rădăcini). Pentru înmulţire, rizomii se scot din pământ şi se fragmentează în segmente de 5-12 cm (2-3 muguri) după care se replantează în teren. Secţionarea rizomilor se poate face în perioada de repaus. La speciile fără repaus biologic (Aspidistra, Sansevieria) se poate face în tot timpul anului. Prin rizomi se înmulţesc şi unele plante floricole cultivate în sere: Alstroemeria, Zantedeschia, Sansevieria, Aspidistra etc. 6.2.6. Înmulţirea prin marcotaj Marcotajul are la bază proprietatea unor specii de a forma plante noi din tulpinile şi ramificaţiile laterale, atunci când vin în contact cu solul. Secţionarea şi detaşarea ramurilor înrădăcinate se face la limita inferioară a zonei cu rădăcini. Porţiunea de ramură sau lăstar cu rădăcini, apărute ca urmare a marcotajului se numeşte marcotă. Astfel se pot înmulţi plantele perene cultivate în câmp (Phlox, Gypsophila), dar şi cele cultivate în spaţii protejate (Ficus, Philodendron, Dracaena, Cordyline). Marcotajul poate fi terestru sau aerian, iar cel terestru poate fi simplu, şerpuit sau chinezesc. Marcotaj simplu se aplică la unele specii floricole anuale sau perene, cum sunt: Phlox subulata, Cobaea scadens, Thumbergia alata. Acest gen de marcotaj 74

constă în îndoirea tulpinilor sau a lăstarilor şi acoperirea într-un punct cu pământ. În zona acoperită apar rădăcini obţinându-se în felul acesta mai multe marcote (fig. 12). O altă metodă constă în muşuroirea plantelor la bază pe o înălţime de 20-30 cm. După câteva săptămâni sau luni lăstarii înrădăcinează, se detaşează de planta mamă şi se plantează la locul definitiv. Acest tip de înmulţire se aplică la specii cum sunt: Hydrangea, Pandanus, Anthurium. Marcotaj şerpuit, se practică la speciile care au tulpini lungi şi flexibile care se pot ondula de mai multe ori. Porţiunile care vin în contact cu pământul se incizează şi se tratează cu stimulatori rizogeni, apoi se acoperă cu pământ, se fixează cu cârlige de lemn sau metale, vârful se poate tutora (fig.13). După înrădăcinare se separă fiecare porţiune şi se plantează în ghivece. Se foloseşte la înmulţirea unor specii ca: Philodendron scandens, Hoya carnosa, Passiflora. Marcotaj aerian se aplică la specii cu ramuri groase şi rigide care nu se pot curba ca să fie aduse la nivelul solului. Aşa sunt: Dracaena, Fatsia japonica, Nerium oleander, Ficus elastica (fig.14). Acest tip de înmulţire se aplică în cazul unor exemplare degarnisite la bază, îmbătrânite sau în cazul unor exemplare valoroase. Metoda constă în efectuarea în zona aleasă sub ultimele frunze, a unor incizii circulare sau în formă de fantă, pe lungimea de câţiva cm, peste care se aplică un manşon de muşchi sau turbă umezite, care se fixează cu folie din material plastic de culoare închisă, care se leagă strâns sus şi jos. Înrădăcinarea marcotelor aeriene se poate stimula prin reducerea udării plantelor mamă. În majorita tea cazurilor înrădăcinarea se realizează în 4-5 săptămâni.

Fig. 12. Marcotaj simplu

Fig. 13. Marcotaj şerpuit 75

Fig. 14. Marcotaj aerian 6.2.7. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate Rădăcinile tuberizate sunt rădăcini mult îngroşate deoarece conţin substanţe de rezervă, fără muguri pe suprafaţa lor. La unele specii, mugurii se află în zona coletului şi de aceea pentru înmulţire se va folosi ansamblul "tulpină-rădăcini tuberizate" (Dahlia, Canna indica, Alstroemeria). Lucrarea de fracţionare a rădăcinilor şi tulpinilor se execută la sfârşitul perioadei de repaus biologic, odată cu înfiinţarea culturilor sau ceva mai devreme. 6.2.8. Înmulţirea prin bulbi Bulbii sunt organe subterane tuberizate, cu frunze cărnoase, rezistente la frig şi uscăciune. Plantele floricole cu bulbi care înfloresc primăvara sunt: Tulipa, Hyacinthus, Narcissus. La acestea organele subterane se găsesc în repaus relativ în cursul verii, recoltarea se face începând cu luna iunie, când 70-80% din frunze s-au uscat. După recoltare bulbii se ţin 7-8 zile pentru zvântare, în straturi de 5-6 cm grosime, în şoproane sau magazii bine ventilate, apoi se curăţă de pământ şi de resturile vegetale. Bulbii de lalele se păstrează la 18-20°C până la sfârşitul lunii august, când temperatura scade la 5-9°C şi se menţine la această valoare până la plantare. În vederea înmulţirii la speciile cu bulbi anuali, scoaterea acestora din sol se face în fiecare an, iar la cei cu bulbi pereni doar la 3-4 ani).

76

6.2.9. Înmulţirea prin tuberculi Tuberculii sunt tulpini subterane tuberizate, la care lipsesc tunicile sau solzii de protecţie. Pe tuberculi sunt muguri principali în zona apicală, din care se formează organe aeriene ale plantelor (frunze, tulpini, flori) şi muguri axilari din care se formează tuberculii de înlocuire, cel matern resorbindu-se. Plantele floricole care formează tuberculi sunt: Gloriosa, Sinningia, Cyclamen, Begonia tuberhybrida. La aceste specii, înmulţirea vegetativă se face prin secţionarea longitudinală a tuberculilor în două sau mai multe porţiuni care trebuie să conţină mai mulţi muguri. Înmulţirea prin tuberobulbi se practică şi la unele specii floricole cultivate în câmp (Anemone coronaria, Eranthis hiemalis). 6.2.10. Înmulţirea prin tuberobulbi Tuberobulbii sunt tulpini subterane formate dintr-un ţesut parenchimatic, bogat în substanţe nutritive, prevăzut la exterior cu noduri aparente de care rămân prinse frunzele uscate în număr de 2-3 şi care au rol protector. La nivelul fiecărui nod există muguri axilari, cei superiori fiind cei mai dezvoltaţi, devin floriferi, iar cei bazali rămân dorminizi. Au tuberobulbi gladiolele, freziile, Crocus, Montbretia, Colchicum. Forma şi mărimea tuberobulbilor este diferită, astfel la gladiole tuberobulbii maturi sunt discoidali, de 6-8 cm diametru, în timp ce la frezii sunt piriformi, de 2,5-6,0 cm diametru. La baza tuberobulbilor apar nişte stoloni scurţi, la capătul cărora se formează tuberobulbilii, ale căror dimensiuni sunt de 0,3-1,2 cm diametru. Numărul lor variază în funcţie de specie. Astfel, frezia are 4-6 bucăţi, iar gladiolele pot să prezinte de la 20 până la peste 350 tuberobulbili (în funcţie de soi). Înmulţirea plantelor cu tuberobulbi constă în scoaterea lor din pământ, uscarea şi depozitarea în condiţii specifice de temperatură şi umiditate pentru fiecare specie (gladiole 5-8°C, frezia 25-30°C). 6.2.11. Înmulţirea prin muguri adventivi

77

La unele plante floricole apar pe nervura mediană a frunzei (Asplenius viviparum), pe peduncul inflorescenţei (Bryophyllum proliferum) sau pe marginea limbului (Bryophyllum daigremontianum) muguri adventivi. Ajunşi la un anumit grad de dezvoltare, aceşti muguri se desprind şi cad, iar dacă ajung pe un substrat de cultură, înrădăcinează foarte repede şi din ei se dezvoltă plante identice cu cele mamă.

6.2.12. Înmulţirea prin altoire La plantele floricole altoirea se aplică la acele specii la care metodele prezentate anterior dau rezultate mai slabe sau la unele plante la care dorim obţinerea unor exemplare cu aspect decorativ mai deosebit. Altoirea sau grefarea este metoda prin care se pun în contact intim, pe o suprafaţă formată din ţesuturi vii, un butaş sau un mugure, care constituie altoiul, cu o plantă care are rădăcini şi care se numeşte portaltoi, contact care duce la concreşterea celor doi parteneri. Se practică altoirea la speciile semiarbustive, cum sunt: Azaleea, Camelia, Paeonia şi destul de frecvent la cactuşi (fig.15).

Fig. 15. Altoirea la cactuşi Ca metode de altoire, în floricultură, se practică următoarele tipuri:

78

•

în despicătură (Azaleea, Clematis, Fuchsia, Pelargonium); în

triangulaţie (Paeonia, Dahlia); prin alipire (cactuşi); în ochi dormind (Rosa, Syringa); în ochi crescând (Citrus limon). Epoca de altoire depinde de specie, la azaleea în iulie, la bujorul lemnos în august, la cactuşi în iulie-august, la citrice primăvara după ce plantele pornesc în vegetaţie, la trandafiri, în seră, în ianuarie.

6.2.13. Înmulţirea in vitro Înmulţirea plantelor floricole prin metoda in vitro se practică la tot mai multe specii floricole, datorită producerii la scară industrială de material săditor şi asocierii culturilor de ţesuturi cu alte mijloace de terapie a virusurilor. Asocierea culturilor de ţesuturi cu alte mijloace de terapie a virusurilor ca termoterapia şi chimioterapia prezintă unele avantaje cum sunt: a) Producerea în cantitate nelimitată a materialului săditor la majoritatea speciilor floricole. b) Înmulţirea soiurilor şi hibrizilor noi, creaţi prin procesul de ameliorare. c) Înmulţirea mutantelor valoroase care apar în procesele de înmulţire clasică sau prin culturi de ţesuturi in vitro. d) Producerea culturilor de embrioni in vitro. e) Hibridarea somatică şi încrucişarea interspecifică . Cultura in vitro este posibilă pentru că celula vegetală prezintă potenţialul de a reproduce indivizi identici cu planta-mamă de la care s-a făcut prelevarea. Reuşita culturilor in vitro este condiţionată de asepsia totală, fără de care mediile sunt rapid invadate de bacterii şi ciuperci şi de existenţa unui mediu nutritiv favorabil a cărui compoziţie să permită celulelor explantului să intre în activitate mitotică ca apoi să evolueze spre organogeneză. Mediul de cultură este format din macroelemente, micro-elemente, glucide, vitamine, hormon de creştere, complexe organice (lapte de cocos) şi agar-agar. Soluţiile nutritive poartă numele creatorilor, ca de exemplu Heller, Murashige, Skoog, Knoop. 79

Explantul este definit ca un fragment de plantă (organ sau ţesut) prelevat pentru înmulţire in vitro. Explantul poate fi structurat ca apex, embrion, mugure, nod, segment de tijă, segment de rădăcină, de frunză, floare (petală sau capitul), anteră, ovul, polen şi celulă izolată fie mecanic, fie pe cale enzimatică. Meristemul este ţesut situat la vârful rădăcinii, la extremitatea tijei şi în muguri. Celulele meristemului sunt în continuă divizare şi dau naştere ţesuturilor acestor organe. Prelevarea meristemelor se face sub binocular la dimensiunile de 0,1-1 mm şi cuprind domul meristematic împreună cu prima pereche de primordii foliale. Explantele de orice fel se prelevează după ce mai întâi, se dezinfectează organele respective (de ex. cu alcool etilic 96%, hipoclorit de sodiu 1%, Tween 20 2%) şi apoi se spală de câteva ori cu apă sterilă. Meristemele sau alte explante se aşează pe rondele de hârtie de filtru care se introduc în eprubete sau vase largi de sticlă sau plastic, până la contactul cu soluţia nutritivă, care lasă să treacă lumina şi aerul, dar împiedică să iasă vaporii de apă, cu care au fost umplute vasele până la jumătate. Închiderea se realizează cu căpăcele de polietilenă. Vasele cu explante se instalează în camere climatice la o temperatură de 2025°C; 16 ore lumină la 3000-4000 lx şi higroscopicitate ridicată. Pentru aclimatizare explantele se tratează cu Radistim pudră şi se repică în caserole din plastic, în perlit sau într-un amestec de perlit cu turbă în părţi egale, cu pH-ul 6,7 şi sterilizat. Toate operaţiile de extragere din eprubetă, stimulare, repicare se execută cu extractorul flambat după fiecare utilizare. Pe măsură ce plantele cresc se aclimatizează şi se transplantează în ghivece de 6-8 cm în diametru, iar când au 12-14 cm înălţime se face testarea de viroze. Testarea se realizează individual pe plante de Chenopodium, etc. Sucul foliar de la fiecare plantă de garoafă se inoculează pe câte o plantă test. După circa 2 săptămâni apar simptomele infecţiei virotice (pete roşietice, pete de decolorare în funcţie de felul virusulului şi planta test). Frunzele inoculate au ca semn de recunoaştere un orificiu. Plantele sănătoase sunt folosite la înfiinţarea plantaţiei-mamă. Primii butaşi se pot recolta de pe aceste plante după circa 2 luni. Cele mai bune rezultate se obţin primăvara, când plantele dispun de condiţii externe şi de factori endogeni la un nivel mai favorabil. Chestionar de autoevaluare 80

1. Ce plante floricole se înmulţesc prin seminţe? Care sunt avantajele şi dezavantajele înmulţirii prin seminţe? 2. Enumeraţi caracteristicile fizice, fiziologice şi tehnologice ale seminţelor de flori. 3. Ce tratamente se pot aplica seminţelor pentru stimularea germinaţiei? 4. Rolul factorilor ecologici în germinaţia seminţelor de flori. 5. Epocile de semănat ale plantelor floricole. 6. Metodele şi normele de semănat ale plantelor floricole. 7. Ce lucrări de îngrijire se aplică semănăturilor? 8. Ce plante decorative se înmulţesc vegetativ? Care sunt avantajele şi dezavantajele înmulţirii vegetative? 9. Ce metode de înmulţire vegetativă se aplică la plantele decorative? 10. Înmulţirea prin butaşi, tipuri de butaşi, specii. 11. Înrădăcinarea butaşilor. Loc, substrat. 12. Înmulţirea prin despărţirea tufei. Specii, epoci, interval. 13. Înmulţirea prin drajoni, stoloni şi muguri adventivi. 14. Înmulţirea prin marcotaj. Specii, tipuri, epoci. 15. Dirijarea factorilor de mediu la înrădăcinarea butaşilor. 16. Înmulţirea prin altoire a plantelor decorative. 17. Înmulţirea prin organe modificate. Tipuri, specii. 18. Înmulţirea prin bulbi a plantelor decorative. 19. Înmulţirea prin rizomi a plantelor decorative. 20. Înmulţirea prin rădăcini tuberizate a plantelor decorative. 21. Înmulţirea prin tuberobulbi a plantelor decorative. 22. Înmulţirea prin tuberculi a plantelor decorative. 23. Înmulţirea in vitro a plantelor decorative. Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

81

CA P I T O L U L 7 ÎNFIINŢAREA CULTURILOR FLORICOLE ŞI LUCRĂRILE GENERALE ŞI SPECIALE DE ÎNTREŢINERE

În câmp se înfiinţează culturile plantelor anuale, bienale şi perene, iar în spaţii protejate plantele de origine subtropicală sau tropicală, decorative prin flori, frunze sau fructe.

7.1. Lucrări de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în câmp

Culturile plantelor floricole anuale, bienale sau perene reuşesc bine pe terenuri plane, expuse la soare, ferite de curenţi de aer rece, cu textura nisipolutoasă, fertile, permeabile şi bine drenate. Pregătirea acestor terenuri în vederea înfiinţării culturilor începe cu desfiinţarea culturilor precedente, strângerea resturilor vegetale rezultate, transportul acestora şi compostarea lor în locuri dinainte stabilite. În cazul când terenul rămâne denivelat, se aplică o nivelare de întreţinere care pe suprafeţe mari, se execută mecanizat, iar pe suprafeţe mici, manual, cu sapa. Fertilizarea de bază este o lucrare obligatorie şi se execută înainte de mobilizarea solului, prin administrarea de îngrăşăminte organice, în cantitate de 3060 t/ha. Tot acum se administrează şi îngrăşămintele greu solubile.

82

Aratul se face cu scopul afânării solului şi se execută la adâncimea de 2530 cm. Pe suprafeţe mari se execută mecanizat iar pe suprafeţe mici, manual, cu cazmaua. Dacă terenul care se pregăteşte este ocupat cu o plantă perenă, adâncimea la care se mobilizează solul este de 40-60 cm. .Mărunţirea se face cu GD-3,2 sau combinatorul, tractate de U-650 pe suprafeţe mari sau cu freza pe suprafeţe mici. În lipsa utilajelor pentru suprafeţe mici, mărunţitul se poate face cu sapa şi grebla. În funcţie de specie şi de destinaţia culturii se face modelarea şi marcarea terenului. Modelarea se face în mod obligatoriu în straturi sau brazde, în funcţie de condiţiile de climă şi sol ale regiunii. Marcarea se face cu ajutorul sforilor sau sârmelor fixate la capetele parcelelor, pe care se stabilesc distanţele de plantare în funcţie de specie. Semănatul în câmp se execută în funcţie de epoca de semănat cerută de specia respectivă şi după metodele amintite la capitolul 6.1.5. Plantatul. În câmp se plantează răsadurile plantelor floricole, bulbi, rizomi, tuberobulbi, rădăcinile tuberizate, fragmente de plante rezultate din despărţire şi care se folosesc la înmulţirea florilor perene. Indiferent de perioada de plantare se respectă următoarele reguli: în zilele însorite se plantează dimineaţa sau după-masa; plantele se udă bine înainte de a fi scoase pentru plantare şi imediat după plantare; rădăcinile se fasonează şi se mocirlesc, la plantare solul se strânge uşor în jurul rădăcinilor. Plantatul, de regulă, se execută manual şi în mai mică măsură să foloseşte plantarea mecanică. Dintre lucrările de îngrijire cu caracter general aplicate solului amintim: •

Prăşitul constă în spargerea crustei şi mobilizarea stratului superficial al

solului. Lucrarea se execută cu sapa între plante pe rând şi cu motocultorul între rânduri. Se repetă ori de câte ori este nevoie. •

Combaterea buruienilor se face odată cu lucrarea de prăşit dar se poate

realiza şi prin mulcire sau aplicarea de metode chimice. •

Mulcitul este operaţia prin care se acoperă tot terenul dintre plante cu

mraniţă, frunze, turbă în strat de 2-3 cm sau folie de polietilenă neagră. Lucrarea se execută după praşilă şi are rolul de a proteja pământul contra uscării, împiedică tasarea acestuia, iar mulcirea cu materiale organice constituie şi o fertilizare suplimentară. 83

Buruienile pot fi combătute şi chimic, prin aplicarea erbicidelor fie înainte de înfiinţarea culturilor fie după. •

Udatul se execută ori de câte ori este nevoie prin sistemele obişnuite

(furtun, stropitoare, irigare). Udatul se face dimineaţa, iar vara în zilele călduroase, după-masa spre seară sau chiar noaptea. Frecvenţa udărilor şi cantitatea de apă administrată depind de textura solului, vârsta plantelor, fenofaza şi condiţiile climatice. •

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin aplicarea de tratamente,

specifice agenţilor patogeni. În cazul apariţiei de boli sau dăunători se aplică tratamente curative folosind produse specifice combaterii acestor boli sau dăunători. •

Dintre lucrările cu caracter general care se aplică în perioada de vegetaţie

a plantelor se poate enumera şi fertilizarea fazială, prin intermediul căreia se reface echilibrul nutritiv cerut de plante. Prin fertilizările faziale se administrează îngrăşăminte organice sub forma mustului de bălegar diluat 1:3-5 volume apă sau de păsări 1:15-20 volume apă, sau îngrăşăminte foliare în diferite concentraţii. •

Protejarea plantelor contra brumelor, devine uneori necesară

primăvara târziu şi toamna devreme. Se protejează după caz, fiecare plantă separat, prin acoperirea cu hârtie, frunze, rogojini, resturi textile sau se execută o protejare în grup a plantelor cu ajutorul foliei de polietilenă sau alte materiale asemănătoare. Căderea brumelor este împiedicată de existenţa unor perdele de fum sau de curenţi de aer în mişcare, iar efectul negativ al îngheţurilor este diminuat de stropirea plantelor cu apă (aspersiune) după răsăritul soarelui. Dintre lucrările cu caracter special se execută în culturile de câmp următoarele:

 Răritul plantelor se execută doar în culturile înfiinţate prin semănat direct şi se face în două sau trei etape. Primul rărit se execută când plantele sunt foarte mici şi urmăreşte lăsarea plantelor în buchete la distanţe aproximativ egale cu distanţele recomandate pentru cultura plantelor. Al doilea rărit elimină plantele slab dezvoltate din fiecare buchet, lăsând pe cea mai bine dezvoltată.

 Completarea golurilor se execută la 7-10 zile de la plantare. Lucrarea se impune numai în culturile înfiinţate prin răsad. Pentru completarea golurilor se foloseşte răsad de aceeaşi vârstă şi din acelaşi soi. 84

 Tutorarea-palisarea. Tutorarea se aplică plantelor care nu se susţin singure, pentru menţinerea sau obţinerea tijelor drepte (Dahlia, Chrysanthemum) sau pentru susţinerea plantelor volubile. Se folosesc tije de lemn, metalice, chiar grilaje de diferite forme.

 Tăierile. În floricultură prin acest termen se înţelege operaţia de scurtare a ramurilor şi se aplică unor specii floricole erbacee sau semiarbustive. Se execută în vederea dirijării creşterii plantelor, pentru menţinerea lor la o anumită formă şi înălţime sau pentru dirijarea înfloritului.

 Lucrările de tăiere includ: tunsul, ciupitul, copilitul, bobocitul. - tunsul este o lucrare specifică plantelor de mozaic (Coleus, Iresine) şi bordură (Santolina, Cineraria maritima) prin care se uniformizează înălţimea plantelor. Lucrarea se execută cu foarfeca de tăiat gard viu şi are caracter radical aplicându-se tuturor lăstarilor care se scurtează la aceeaşi înălţime. Se execută la începutul perioadei de vegetaţie, dar şi după aceea. - ciupitul constă în îndepărtarea vârfului de creştere a tulpinii sau a lăstarilor tineri (Gnaphalium, Iresine). Lucrarea se execută deasupra a 3-6 frunze, înainte de plantare la loc definitiv sau după, se repetă în perioada de vegetaţie, la unele specii de 2-3 ori - copilitul constă în înlăturarea lăstarilor care apar la subsuoara frunzelor, când au consistenţa erbacee şi se rup uşor cu mâna. Se aplică la plantele la care se urmăreşte obţinerea unei singure tulpini (Dahlia, Chrysanthemum, Dianthus); - bobocitul se aplică speciilor care formează la vârful tulpinii sau ramificaţiilor mai multe flori şi care lăsate ar fi de dimensiuni mici. În faza de boboc abia format, se înlătură butonul floral central pentru a lăsa 3-5 butoni laterali (crizanteme, garoafe) sau se rezervă butonul central (Paeonia, crizanteme cu inflorescenţe involte, garoafe Chabaud, Dahlia) pentru obţinerea unei flori mari şi se elimină cei laterali.

7.2. Lucrările de înfiinţare şi întreţinere a culturilor floricole în spaţii protejate

Culturile floricole în spaţiile protejate se înfiinţează la sol şi în recipiente 7.2.1. Înfiinţarea şi întreţinerea culturilor floricole la sol

85

În vederea pregătirii terenului se desfiinţează cultura precedentă, se strâng în grămezi resturile vegetale care au rezultat prin desfiinţarea culturii. Fertilizarea de bază se face în două etape. În prima etapă se administrează gunoi de grajd bine descompus, în cantitate de 90-120 t/ha. Etapa a doua are loc după dezinfecţia solului, când se administrează îngrăşămintele chimice. Mobilizarea solului se face pe adâncimea de 20-30 cm. Lucrarea se execută mecanizat cu sapa rotativă, cu pluguri speciale sau manual cu hârleţul. Dezinfecţia solului este o lucrare obligatorie în cultura plantelor floricole din spaţiile protejate şi se execută în general după mobilizarea solului. Se poate face chimic sau termică, folosind ca agent termic vaporii de apă (120°C). Mărunţirea şi marcarea. Mărunţirea solului se face cu freza (F-1,4) sau cu motofreza pentru lucrările în sere şi solarii. Odată cu mărunţirea se introduc în sol pe adâncimea de 12-15 cm şi îngrăşămintele chimice şi turba (100-120 t/ha), administrate după dezinfecţie. Marcarea în sere şi solarii se face în funcţie de specificul culturii. Se foloseşte sârmă galvanizată de 1,5-2,0 mm grosime, care se întinde în lungul rândurilor, fixându-se la capetele straturilor. Plantarea se face manual, folosind lingura de plantat sau plantatorul. Adâncimea de plantare este în funcţie de specificul culturii. Plantarea se face în rânduri, respectând distanţele dintre rânduri şi plante pe rând, caracteristice fiecărei culturi. La plantare, se tasează bine solul în jurul materialului plantat şi se udă, evitându-se aspersiunea pentru a nu culca plantele pe sol. Dintre lucrările cu caracter general care se aplică în timpul vegetaţiei amintim:

 completarea golurilor, se execută la fel ca şi la cultura în câmp.  afânarea solului, urmăreşte aerisirea solului, evitarea tasării şi eventual distrugerea buruienilor. Se execută manual cu ajutorul uneltelor Wolf. Se aplică 2-3 lucrări (crizanteme, garoafe) după plantare şi 3-4 pe an la culturile de lungă durată (Strelitzia, Anthurium, Gerbera).

 udatul se face ori de câte ori este nevoie în funcţie de cerinţele plantei, fenofază, anotimp, temperatură, textură.

 fertilizarea fazială în spaţiile protejate se aplică prin soluţii nutritive de concentraţii şi raport (NPK) specifice plantei aflate în cultură. 86

 combaterea bolilor şi dăunătorilor. În spaţiile protejate condiţiile prielnice apariţiei multor boli şi dăunători obligă la executarea permanentă a lucrărilor de combatere.

 Dintre lucrările cu caracter special amintim:  susţinerea plantelor. Datorită slabei rezistenţe a ţesuturilor mecanice, la unele plante floricole se realizează un sistem de susţinere adecvat speciei. Dependent de înălţimea plantelor din cultură, se execută un spalier cu două etaje pentru freesia sau unul cu 4-5 etaje pentru garoafe şi crizanteme. Distanţa dintre etaje este de 12-17 cm pentru primele două nivele şi de 17-20 cm pentru următoarele. Pentru realizarea de producţii mari şi de calitate superioară asupra plantelor se execută lucrări ca: ciupitul, copilitul, bobocitul. Modul de executare şi efectul acestor lucrări sunt identice cu cele de la speciile floricole din câmp. Lucrări cu caracter special în cultura plantelor de seră se consideră şi cele de dirijare a factorilor de mediu, referindu-se doar la lumină, căldură şi aer, ceilalţi factori: sol, apă, elemente nutritive fiind analizaţi anterior. Lumina Pentru îmbunătăţirea regimului de lumină în perioadele cu nebulozitate accentuată (noiembrie-februarie) se vor menţine geamurile curate, iar plantele se vor plasa în poziţii corespunzătoare sub aspectul distanţei faţă de geam şi al unghiului de incidenţă a luminii. Pentru speciile decorative prin flori, cu pretenţii mai mari faţă de lumină, decât cantitatea existentă în mod natural, se va suplimenta iluminarea artificial, folosind tuburi de neon sau becuri fluorescente. În vederea reducerii intensităţii luminoase dispunem de posibilităţi mult mai mari prin:  cretizarea geamurilor (stropirea), folosind o emulsie de humă, argilă etc. Stropirea se face pe partea interioară a geamurilor într-o zi senină când sticla este încălzită. Plantele cu flori se protejează cu folie de polietilenă, iar cele fără flori se spală cu jet de apă puternic pentru a nu rămâne pătate.  utilizarea de plase din material textil sau plastic montate în interiorul serei, acţionate manual sau mecanic. Temperatura. Din punct de vedere teoretic, temperatura poate fi dirijată în orice anotimp, în limitele dorite, limite corelate cu cerinţele plantelor şi nivelul celorlalţi factori (lumina, umiditatea etc.). Dirijarea temperaturii în perioadele reci se realizează prin suplimentarea căldurii de la sursele termice (centrale termice, ape 87

reziduale încălzite, ape termale etc.), iar vara prin realizarea de curenţi de aer, umbrirea serelor sau folosirea de ventilatoare şi instalaţii frigorifice. Aerisirea. Volumul de aer fiind limitat, în spaţiile protejate se impune o vehiculare periodică a aerului, pentru înlocuirea celui viciat cu altul proaspăt, atât de necesar în procesul de respiraţie al plantelor. Lucrarea se realizează prin acţionarea ferestrelor montate în acoperiş (cca. 30% din suprafaţă) sau în pereţii laterali. Nevoia mai mare de aerisire se înregistrează în perioadele calde, când geamurile se menţin deschise tot timpul. În perioadele reci, aerisirea se face cu grijă pentru a nu răci prea tare interiorul serei. 7.2.2. Înfiinţarea şi întreţinerea speciilor floricole cultivate în vase de vegetaţie Lucrările care vizează înfiinţarea culturilor floricole în ghivece se referă la pregătirea amestecurilor de pământ, pregătirea vaselor, plantarea, schimbarea ghivecelor, lucrări agrotehnice etc. Fertilizarea de bază se realizează în momentul formării amestecului, prin participarea mraniţei, pământului de răsadniţă, a turbei etc. în anumite părţi. Dacă la analiza de laborator elementele de bază (NPK) sunt sub valoarea optimă, se modifică conţinutul prin adăugarea de îngrăşăminte chimice simple sau complexe. La pregătirea amestecurilor, precum şi la omogenizarea acestora se respectă recomandările de la capitolul cu privire la substratul de cultură. Pregătirea vaselor constă în spălarea şi dezinfecţia celor care au fost folosite. Dezinfecţia se poate face cu soluţie de CuSO4 1%, formalină 40% sau termic. Ghivecele noi, din pământ ars, se introduc în apă cel puţin 12 ore înainte de folosire. Plantarea constituie lucrarea de înfiinţare a culturii şi constă în pregătirea pentru plantare a ghiveciului şi plantarea propriu-zisă a materialului. Pregătirea ghiveciului constă în asigurarea drenajului, acoperind cu un ciob orificiul ghiveciului, peste care se aşterne un strat de nisip grosier sau pietriş în grosime de 1,0-1,5 cm.

88

În vederea plantării se completează ghiveciul cu pământ în volum potrivit, astfel încât planta să fie cu coletul sau cu bolul de pământ la nivelul ghiveciului. În jurul rădăcinilor se completează cu pământ care se tasează. Dacă rădăcinile plantei sunt nude, se fasonează şi înainte de plantare se mocirlesc. Vasul de cultură (ghiveciul) nu trebuie să fie cu mult mai mare decât volumul sistemului radicular, depăşirea fiind de 1,5-2,0 cm. Udatul se face cu furtunul, cu stropitoarea, prin aspersiune, picurare, imersie. Frecvenţa udărilor care la acest gen de cultură este mai mare decât la culturile la sol. Fertilizatul fazial este, de asemenea, raportat la cultura în volum limitat al substratului, ceea ce favorizează degradarea mai rapidă a echilibrului nutritiv decât în cazul culturilor la sol. Cantităţile de îngrăşăminte se stabilesc prin calcul, în urma analizelor de laborator. Administrarea acestora se face odată cu apa de udat. Rezultate bune se obţin prin fertilizarea extraradiculară folosind Foliar Spray, Foliar Feed sau îngrăşăminte lichide de tip "F", obţinute în ţara noastră. Afânarea solului este lucrarea care se face mai rar în cultura plantelor la ghiveci. Această lucrare nu este necesară la plantele cu ciclu de vegetaţie scurt (712 luni), dar este obligatorie pentru plantele ce vegetează mai mulţi ani în acelaşi vas. Lucrarea se execută cu ajutorul unui plantatoare şi se face pe o adâncime de 710 cm şi urmăreşte afânarea şi mărunţirea solului de la suprafaţa ghiveciului. După executarea lucrării, în cazul când o parte din pământul de la suprafaţa ghiveciului s-a pierdut, se va completa cu amestec proaspăt, după care se udă. O lucrare importantă în cultura plantelor la ghivece este schimbarea periodică a acestora. Motivele care impun schimbarea vasului de cultură sunt multiple:  creşterea

volumului

sistemului

radicular,

ghiveciul

devenind

necorespunzător;  acidifierea şi înrăutăţirea structurii solului ca urmare a frecventelor udări, ceea ce determină condiţii necorespunzătoare de cultură;  epuizarea prin consum sau spălări cu apa de udat a elementelor nutritive din ghiveci, planta fiind supusă carenţelor;

89

 drenaj necorespunzător cu stagnarea apei, rădăcinile fiind în pericol de asfixiere. Schimbarea ghiveciului în practica floricolă este cunoscută sub denumirea de transvazare şi transplantare. Transvazarea este lucrarea prin care planta, aflată în activitate fiziologică este schimbată întotdeauna dintr-un ghiveci mai mic în altul mai mare, urmărind menţinerea intactă a sistemului radicular şi a bolului de pământ. Schimbarea se face într-un ghiveci cu diametrul mai mare cu 2-4 cm decât precedentul. Pregătirea acestuia se face identic ca la plantare. După aşezarea plantei în ghiveci, se completează cu amestec de pământ golul rămas până la peretele vasului. Transvazarea se execută o dată până la trei ori la plantele ce îşi desăvârşesc ciclul biologic într-o perioadă de 6-14 luni, cum sunt: Primula, Cineraria, Cyclamen, Calceolaria. Plantele cultivate în ghivece şi au caracter de perenitate cu ritmuri de creştere mai lente (Dieffenbachia, Cordyline, Ficus, Dracaena, etc.) se transvazează o dată în primul an şi de două ori în următorii ani. Transplantarea este lucrarea prin care se îmbunătăţesc condiţiile de mediu ale plantei fără a exista obligativitatea schimbării ghiveciului (recipientului). Acest ultim aspect nu exclude însă posibilitatea utilizării altui ghiveci, acesta având aceeaşi mărime ca şi precedentul, mai mare sau chiar mai mică. Lucrarea se aplică în general, plantelor perene care rămân în aceleaşi vase mai mulţi ani. Momentul executării lucrării este determinat de stagnarea din creştere o perioadă mai lungă de timp, iar aspectul plantelor lasă de dorit (frunzele rămân mici, îngălbenesc, cad). În acest caz plantele se scot din vase şi se stabileşte cauza care a determinat modificarea aspectului plantei. Cu ajutorul unui plantator se îndepărtează parţial sau total, pământul de pe rădăcinile plantei, se toaletează sistemul radicular prin îndepărtarea părţilor îmbătrânite şi bolnave, dacă este cazul se spală rădăcinile în jet de apă şi se tratează cu soluţii dezinfectante pentru activarea sistemului radicular. Rărirea ghivecelor. Odată trecute la ghivece prin plantare, transvazare sau transplantare, plantele cresc mărindu-şi volumul părţilor aeriene. În felul acesta, în funcţie de ritmul de creştere, plantele ajung să se deranjeze reciproc, deşi condiţiile de mediu la nivelul rădăcinilor sunt corespunzătoare. În asemenea situaţii, se recomandă mărirea distanţelor dintre plante, asigurându-se condiţii mai bune de lumină şi aerisire. 90

Menţinerea frunzelor curate. Plantele decorative prin frunze (Cordyline, Dracaena, Dieffenbachia, Ficus) trebuie să aibă tot timpul frunzişul curat şi sănătos. Pentru realizarea acestui aspect, periodic, plantele se spală cu apă curată. În condiţii de cultură unde nu se poate aplica spălarea, se recomandă ştergerea frunzelor cu cârpe umede. Odată cu această lucrare, se îndepărtează frunzele îmbătrânite, bolnave, rupte. Palisarea plantelor cultivate în ghivece se execută în cazul când plantele dezvoltă tulpini volubile (Passiflora, Philodendron). Se folosesc spalieri în formă de cercuri sau scări, confecţionaţi din elemente estetice (materiale plastice, cherestea). Dirijarea factorilor de mediu urmăreşte crearea de condiţii optime desfăşurării proceselor fiziologice în vederea unei creşteri şi dezvoltări normale a plantelor. Aceşti factori vor fi corelaţi în funcţie de interdependenţa existentă între ei şi cerinţele plantei.

Chestionar de autoevaluare 1. Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor floricole în câmp. 2. Înfiinţarea culturilor floricole în câmp. 3. Care sunt lucrările generale de întreţinere aplicate culturilor floricole în câmp? 4. Care sunt lucrările speciale de întreţinere aplicate culturilor floricole în câmp? 5. În ce constă pregătirea pentru înfiinţarea culturilor floricole în spaţii protejate? 7. Înfiinţarea culturilor floricole la solul serei. 8. Înfiinţarea culturilor floricole la ghivece. 9. Lucrări generale de întreţinere a culturilor floricole din spaţii protejate. 10. Lucrări speciale de întreţinere a culturilor floricole la solul serei. 11. Lucrări speciale de întreţinere a culturilor floricole la ghivece Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii 91

CAPITOLUL 8 RECOLTAREA, CONDIŢIONAREA, PĂSTRAREA ŞI VALORIFICAREA FLORILOR ŞI A PLANTELOR DECORATIVE

Obiectivul principal al cultivatorilor de flori este de a aduce plantele floricole în faza în care elementul decorativ este aproape sau în totalitate caracteristic speciei (soiului). De asemenea, calitatea florilor este influenţată de caracteristicile speciei, de factorii tehnici şi de modul în care se face recoltarea şi pregătirea plantelor pentru valorificare. Executând fiecare lucrare la momentul optim, într-un timp cât mai scurt, cu respectarea tehnologiilor moderne, se va influenţa pozitiv atât durata de decor în vază, cât şi calitatea florilor. 8.1. Recoltarea

Florile speciilor care au însuşirea de a-şi desăvârşi sau păstra aspectul decorativ o perioadă mai lungă de timp, după detaşarea lor de pe planta mamă. Stadiul de dezvoltare al florilor în momentul când este tăiată are influenţă asupra longevităţii ei şi depinde de specie. Florile se pot recolta în faze diferite: boboc semideschis, boboc închis, boboc colorat, floare deschisă etc. şi în funcţie de modul cum acestea evoluează după ruperea de pe plantă. Astfel: crizantemele se recoltează la deschiderea aproape completă a inflorescenţei, cele standard pot fi într-o fază mai puţin deschisă 92

(când

inflorescenţa are 5-10 cm diametru); la gerbera – când 1-3 rânduri de stamine sunt bine dezvoltate; frezia – când prima floare din inflorescenţă este întredeschisă. Perioada cea mai potrivită pentru recoltare rămâne dimineaţa, când florile au tijele turgescente şi se execută prin tăiere, smulgere sau rupere. Dacă florile se recoltează prea repede se vor ofili în 2-3 zile, iar dacă florile sunt lăsate prea mult pe plantă vor avea durata de decor scurtă. Odată cu recoltatul, preocuparea permanentă este de a reduce timpul de staţionare al florilor, din momentul detaşării de pe planta mamă şi până la valorificare. Florile recoltate şi aşezate în navete sunt transportate la locul de condiţionare, în săli speciale, amenajate corespunzător pe grupe de specii apropiate, unde temperatura şi umiditatea sunt menţinute constant la valori corespunzătoare unui climat propice atât muncitorilor cât şi pentru evitarea deprecierilor calitative ale florilor. Condiţionarea constă în sortarea, calibrarea şi legarea florilor în buchete.

8.2. Sortarea

Gruparea florilor pe calităţi are în vedere însuşirile esenţiale date de totalitatea caracteristicilor fizice senzorice, fitosanitare şi tehnologice specifice acestora la un moment dat. Caracteristicile fizice constau în dimensiunile bobocului sau ale florii, a tijelor şi a internodiilor, forma bobocului, a florii şi a frunzelor, precum şi greutatea acestora. Ele sunt caracteristici de soi, dar variază în funcţie de tehnologia culturii, condiţiile pedoclimatice şi momentul la care s-a făcut recoltarea. Culoarea reprezintă un alt indice fizic deosebit de important, fiind, de asemenea, o caracteristică de soi şi participă la stabilirea calităţii florilor tăiate. Caracteristicile senzoriale se referă la prospeţime, integritatea florilor, elasticitatea sau rigiditatea se referă la prospeţime, integritatea florilor, elasticitatea sau rigiditatea tijei, parfumul, uniformitatea şi modul de prezentare. Caracteristicile fitosanitare se referă la starea de sănătate a florilor şi tijelor, precum şi la prezenţa unor urme de substanţe folosite pentru tratamente, praf, pământ. Caracteristicile tehnologice redau însuşirile florilor, cerute de o anumită destinaţie: export, piaţa internă pentru consum imediat sau pentru păstrare. 93

În baza acestor caracteristici florile sunt sortate pe categorii de calitate prevăzute de standardele în vigoare. De obicei se utilizează trei categorii de calitate şi anume: Extra, I-a şi a II-a. Calitatea Extra şi I-a cuprind florile şi bobocii care prezintă caracteristicile soiului şi speciei, iar părţile florilor sunt fără deprecieri. Tijele trebuie să fie în funcţie de specie şi soi, rigide şi suficient de rezistente pentru a purta floarea, fără ramuri auxiliare, garnisite cu frunze sănătoase (dacă este cazul). Deosebirea dintre calitatea Extra şi I-a se realizează prin diferenţa valorică a caracterelor (mărime, greutate etc.). Calitatea a II-a cuprinde florile şi bobocii care corespund condiţiilor generale de calitate, dar prezintă următoarele neajunsuri:  uşoare deprecieri cauzate de boli, paraziţi sau produsele folosite pentru tratamente etc.;  uşoare vătămări;  tijele mai puţin rigide şi mai puţin rezistente, garnisite însă cu frunze. 8.3. Calibrarea

Constă în aducerea florilor la dimensiunile corespunzătoare categoriei de calitate, cu referiri speciale pentru tijele florale care depăşesc codul de lungime. Scara de mărimi, exprimată în cm, la care trebuie să răspundă florile tăiate are conformaţia următoare: 0; 5; 10; 20; 40; 50; 60; 80; 100; 120. Aceste lungimi cuprind şi floarea. Diferenţa între lungimea maximă şi minimă, într-o unitate de prezentare, nu trebuie să depăşească următoarele valori:  2,5 cm pentru florile clasate în codurile 0 până la 15, inclusiv;  5,0 cm pentru florile clasate în codurile 20 până la 50, inclusiv;  10,0 cm pentru florile clasate în codurile 60 până la 120 şi peste. Diferenţele mai mari decât cele menţionate sunt admise numai în situaţia aranjamentelor florale, unde necesităţile tehnice cer scurtarea tijelor florale. Acestea se vor recepţiona la condiţiile de calitate ale florilor mai puţin lungimea tijei florale. Sortarea şi calibrarea florilor se face de către persoane instruite în acest sens, în săli utilate adecvat. Florile nesortate se aşează pe masa înclinată în dreapta sortatorului care ia cu mâna dreaptă fiecare floare şi o trece în mâna stângă, 94

îndepărtând cu dreapta lăstarii laterali şi eventual frunzele de la bază. Fixează apoi tija florală la gradaţia 0 şi stabileşte lungimea florii, trecând-o cu mâna stângă în compartimentul corespunzător de pe masa în evantai. Frunzele, lăstarii şi bobocii rezultaţi de la fasonarea florilor sunt transportaţi în afara zonei de lucru e o bandă transportoare existentă în dreapta muncitorului sortator. Florile sortate sunt luate de muncitorii manipulanţi şi duse la mesele de calibrare unde se buchetează. Buchetele conţin acelaşi număr de flori, fiind legate în cel puţin două puncte. Astfel pregătite, buchetele se trec în găleţi cu apă, care cu ajutorul cărucioarelor sunt duse în camere frigorifice pentru prerăcire. Prin prerăcire se îndepărtează căldura florilor, precum şi căldura de respiraţie, în vederea încetinirii proceselor metabolice şi prelungirii duratei de menţinere a calităţii. Prerăcirea poate să se realizeze prin circulaţia printre flori a aerului rece, presărarea de gheaţă mărunţită sau sub formă de fulgi şi prerăcirea în vid, bazată pe principiul evaporării apei din ţesuturile florilor la presiune scăzută. Prerăcirea se consideră încheiată când temperatura rămâne constantă la valoarea specifică şi care oscilează în funcţie de specie de la 4°C (trandafiri) la 10-12°C (plantele de câmp). Florile prerăcite vor fi ambalate şi expediate magazinelor de desfacere sau dacă situaţia o impune (vârfuri de producţie, necesitatea stocării mărfii etc.) se vor păstra în depozitele frigorifice. 8.4. Păstrarea florilor tăiate

Păstrarea florilor permite o serie de flexibilităţi în ceea ce priveşte excedentul producţiei de flori şi punerea lor în vânzare în perioadele cu cerinţe maxime. Pentru ţările cu producţii mari de flori, această activitate constituie o etapă obligatorie în fluxul valorificării, durata de păstrare variind de la câteva zile până la câteva luni. Păstrarea de lungă durată se referă în general la florile de seră şi la cele de câmp şi se poate realiza prin menţinerea florilor în apă sau soluţii conservante sau prin păstrarea uscată fără apă, când se impune înainte de valorificare “întărirea” timp de 24 ore în soluţii conservante.

95

Factorii cu influenţă directă asupra calităţii florilor păstrate timp îndelungat sunt: temperatura, umiditatea relativă a aerului, circulaţia şi presiunea aerului, compoziţia atmosferică şi lumina. Lumina favorizează procesul de fotosinteză şi sinteza glucidelor în cazul păstrării florilor în soluţii conservante sau apă prelungind în felul acesta durata de păstrare. Ea nu are efect în cazul păstrării la uscat şi când păstrarea se face în ambalaje închise. Pentru stocarea fără apă se utilizează camere frigorifice în care temperatura se menţine la 0-2°C şi umiditatea relativă la 90-95%. Circuitul aerului are o mare importanţă în sensul că, aerul rece introdus, preia căldura de câmp şi de respiraţie, antrenând-o spre exterior, participând la uniformizarea temperaturii şi aducerea florilor la temperatura optimă de păstrare. Când diferenţa între aerul introdus şi cel scos este de 2°C, în celula de păstrare este o temperatură omogenă optimă pentru păstrare. Pe baza acestui principiu biologic, se face păstrarea florilor la presiune scăzută. Compoziţia atmosferică influenţează pozitiv durata de păstrare, dacă se modifică raportul existent în mod obişnuit în aer între oxigen şi dioxid de carbon, în favoarea ultimului. În vederea stocării florile se pun în cutii de carton căptuşite cu polietilenă. Cutiile pline se pun la prerăcire, fără capac, pentru puţin timp, după care se pune capacul. Pentru circulaţia aerului cutiile se închid ermetic, iar la capete au câte o fantă. Scoaterea de la stocare se face cu 1-4 zile înainte de vânzare. Se împrospătează tăietura, se pun în apă caldă (37-38°C) pentru rehidratare după care se sortează din nou, se pun în apă la lumină şi temperatură de 18-20°C. Procedee de prelungire a duratei de păstrare şi menţinerea calităţii florilor tăiate 1. Tratamente aplicate pentru prelungirea duratei de păstrare - înlăturarea latexului: Euphorbia, etc. - evitarea căderii florilor: Orhidee, Antirrhinum, Lathyrus, tratamente cu soluţii diluate - de acid naftil acetic, indolil acetic, tiosulfat de Ag - evitarea aplecării vârfului tulpinilor şi florilor: Gerbera, gladiole 96

2. Folosirea soluţiilor conservante în vederea: - fortificarea florilor - impulsionarea bobocilor - păstrarea florilor Soluţiile conservante au la bază: Apa în care se adaugă diferite componente: - glucide (glucoză şi fructoză) - săruri minerale: săruri de Ag, Al, Cu - substanţe antimicrobiene: citrat de 8 hidroxichinoleină - acizi organici: citric, benzoic - inhibitori ai etilenei: acid aminoacetic - regulatori de creştere: citochinine - inhibitori: CCC 3. Reguli de respectat în păstrarea florilor tăiate - vase curate; - împrospătarea bazei tijei; - îndepărtat frunze de pe treimea inferioară; - schimbarea zilnică a apei. 4. Păstrarea la temperaturi scăzute •

Păstrarea la frig - de scurtă durată ("păstrarea umedă") la temperatura recomandată pentru specie (între 1-100C) şi timp în funcţie de specie, 3 zile (Anthurium) - 4 săptămâni (Lilium) - de lungă durată, fără apă o perioadă de timp de la 2 săptămâni la 4-5 luni, la temperatura de 10C. Apoi florile se trec treptat la 40C 24 ore şi la temperatura camerei, când se introduc în soluţii cu concentraţii ridicate de glucoză. Prin această metodă se prelungeşte durata de păstrare cu 2 săptămâni (Rosa) până la 8 săptămâni (Tulipa) sau 4 luni (Dianthus)

• Păstrarea în AC (atmosferă controlată) 8.5. Ambalarea şi valorificarea florilor tăiate

Ambalarea este o lucrare foarte importantă, influenţând calitatea florilor şi durata vieţii la consumator. Se execută în camere unde temperatura aerului este de 97

10-12°C şi umiditatea relativă 85-90% şi se poate face individual, pe buchete sau prin aşezarea florilor în cutii, lăzi etc. Transportul florilor la distanţe mici se poate face cu mijloace auto, izoterme care nu sunt prevăzute cu sursă pentru producerea frigului. Aceste mijloace de transport asigură menţinerea temperaturii florilor la 7-10°C timp de maxim o zi. Pentru transportul la distanţe mari se folosesc mijloace auto-frigorifice cu posibilităţi de menţinere a temperaturii dorite pe toată durata transportului. Florile ajunse la magazinele de desfacere sunt despachetate şi trecute în încăperi unde temperatura are valori cuprinse între 18-22°C. Păstrarea florilor la aceste temperaturi obligă executarea unor lucrări de îngrijire speciale. În primul rând, vasele în care se păstrează florile trebuie să fie curate şi dezinfectate pentru evitarea infectării apei şi a tijelor florale cu microorganisme patogene care determină blocarea vaselor conducătoare şi putrezirea tijelor. Pentru prelungirea duratei de păstrare în vază, se vor evita temperaturile mai ridicate de 20°C, precum şi expunerea florilor direct razelor solare. De asemenea, se va împrospăta zilnic secţiunea de la baza tijei, se va schimba apa din vase şi se vor îndepărta frunzele care ajung în apă.

8.6. Valorificarea plantelor floricole cultivate la ghivece

Plantele cultivate în ghiveci pot decora prin flori, frunze, fructe sau port. Oricare ar fi elementul decorativ, se va avea în vedere ca planta şi ghiveciul, în momentul valorificării, să constituie un tot unitar, armonic constituit din punct de vedere al mărimii, formei şi aspectului estetic. Pentru realizarea acestor aspecte se impune a se efectua unele lucrări speciale încă din perioada premergătoare valorificării şi unele în momentul valorificării. În perioada premergătoare valorificării, plantele vor fi trecute la ghiveciul corespunzător ca mărime şi formă. În acest sens se va analiza mărimea părţii aeriene şi a sistemului radicular, stabilind mărimea ghiveciul, astfel încât volumul de pământ să asigure o nutriţie corespunzătoare şi stabilitate pe toată durata cât se prevede a rămâne în acest ghiveci. În funcţie de caracteristicile sistemului radicular, ghivecele vor fi mai adânci sau mai plate, cu diametre corespunzătoare. 98

Amestecul de pământ folosit va răspunde la toate cerinţele plantei (pH, masa volumetrică, conţinut în elemente nutritive etc.) şi se va realiza un drenaj bun, asigurându-se eliminarea excesului de umiditate. De preferat ca aceste lucrări să se execute cu puţin timp înainte de valorificare, pentru ca plantele să ajungă la cumpărător, plantele într-o situaţie corespunzătoare continuării vegetaţiei în acelaşi ritm ca şi înainte. Nu este de preferat executarea acestora în preajma valorificării (1-2 zile înainte), deoarece, plantele nu reuşesc să se adapteze noilor condiţii, iar efectul cumulat al şocurilor provocate de aceste modificări, de multe ori sunt cauza opririi plantelor din vegetaţie sau chiar moartea lor. În momentul valorificării, când plantele sunt bine dezvoltate, având elementul decorativ în faza de decor, vor fi alese şi grupate pe categorii conform prevederilor STAS (nr. de flori, frunze, boboci, diametrul coroanei etc.), pentru fiecare specie în parte. După sortare, plantele vor fi duse în săli sau compartimente, unde urmează ambalarea şi expedierea la locul de desfacere. Se vor ambala numai plantele verificate, cărora li s-au îndepărtat frunzele bolnave, îmbătrânite, florile trecute, fructele veştede. Plantele decorative prin frunze trebuie să aibă aceste organe curate, fără urme de tratamente, fertilizanţi sau săruri provenite din apa cu care s-a udat. Ghiveciul se şterge cu cârpa umedă, iar în cazul că nu se curăţă suficient, se va folosi peria de sârmă şi cârpa umedă. Dacă temperatura de afară are valori sub optimul de creştere al plantelor, se impune ambalarea în hârtie, fiecare plantă individual, fără a deranja frunzele sau florile. Ajunse la magazinul de desfacere, ghivecele trebuie scoase din ambalaj, udate şi ţinute până la vânzarea lor la lumină şi temperaturi corespunzătoare. În funcţie de condiţiile de afară şi preferinţele cumpărătorului, plantele vor fi livrate într-un ambalaj estetic, care serveşte şi la transportul lor până la domiciliu.

Chestionar de autoevaluare 99

1. Recoltarea florilor. 2. Factorii care influenţează durata de menţinere a calităţii florilor tăiate. 3. În ce constă sortarea, condiţionarea, prerăcirea şi ambalarea florilor? 4. Care sunt procedeele de prelungire a duratei de păstrare a florilor?

Spatiu destinat adnotarilor si observatiile proprii

Chestionar intrebari Floricultura generala DISCIPLINA: FLORICULTURĂ

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ 100

1. Care este unitatea de bază în sistematica? a. genul b. specia 2. Care specii floricole sunt anuale? a. Campanula, Digitalis, Myosotis b. Dicentra, Cheiranthus, Bellis 3. Care specii floricole decorează prin frunze? a. Althernantera, Aucuba, Iresine b. Callistephus, Muscari, Althaea 4. Rădăcinile normale la plantele floricole provin din: a. radicula embrionului b. butaşi de tulpină 5. Prin ce se deosebeşte tulpina subterană de rădăcină a. prezenta spinilor b. prezenţa unor frunze transformate 6. Care specii floricole prezintă tuberobulbi? a. Crocus, Freesia, Gladiolus b. Asparagus, Dahlia, Sinningia 7. Inflorescenţele monopodiale prezintă axa principală: a. cu creştere nedefinită şi mai b. cu creştere continuă dezvoltată ca axele secundare 8. Ce este termoperiodismul: a. perioada din zi când temperatura este cea mai ridicată

b. perioada când plantele îşi încep ciclul biologic

c. cultivarul c. Matthiola, Calendula, Thunbergia c. Convalaria, Chinodoxa, Crocus c. butaşi de frunze c. prezenţa mugurilor pe tulpină c. Cymbidium, Iris, Canna c. cu creştere definită şi poartă de obicei o floare c. diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte sau între sezoane

9. Temperatura apei de udare trebuie să fie: a. mai mare cu 10oC decât a b. mai mică cu 5oC decât a c. aceeaşi cu a mediului ambiant mediului ambiant mediului ambiant 10. Care componente utilizate în pregătirea substraturilor aparţin pământurilor horticole a. turba, pământul de ferigi, b. pământ de ericacee, scoarţa de c. mraniţa, compostul, rumeguşul copaci, perlitul ţelina, pământul de frunze 11. Fertilizarea de bază la culturile din spaţii protejate la sol se face: a. odată cu semănarea seminţelor b. odată cu plantarea c. în două etape materialului săditor înainte şi după dezinfecţia solului 12. Care familie de plante au florile grupate în inflorescenţe numite calatidiu: a. Compositate b. Umbeliferae c. Cruciferae 13. Însuşirile fizice ale seminţelor sunt: a. forma, mărimea, culoarea, luciul, b. facultatea germinativă, c. valoarea culturală, arhitectura tegumentului puritatea autenticitatea, fizică, greutatea viabilitatea, starea fitosanitară 14. Repausul hormonal al seminţelor se datorează: a. temperaturi prea ridicate din b. prezenţei inhibatorilor c. temperaturii prea perioada de păstrare germinativi scăzute în perioada de păstrare 15. În vederea stratificării seminţele se amestecă cu: a. perlit şi mraniţă b. nisip c. gunoi de grajd 16. Care este adâncimea de semănat la seminţele mijlocii: a. 5-8 cm b. 1-2 cm c. 4-6 cm 17. Momentul optim de repicare este: a. când plantele au 10 cm înălţime b. când apar primii lăstari c. la apariţia a 2-3 frunze adevărate 18. Plantele obţinute prin înmulţirea vegetativă redau: a. parţial caracterele ereditare ale b. identic caracterele plantei c. nu redau caracterele plantei mamă mamă plantei mamă 19. Divizarea tufei la plantele cu creştere lentă se poate face după: a. 5-6 ani b. anual c. 2-3 ani 20. Care specii se pot înmulţi prin drajoni: 101

a. Tulipa, Dianthus, Diffenbachia

b. Peperomia, Sinningia, Coleus

21. Care specii prezintă tuberobulbi: a. Cyclamen, Begonia, Sinningia b. Alstroemeria, Dahlia, Nerium 22. Care este epoca optimă de altoire la citrice: a. primăvara b. toamna 23. Ciupitul constă în: a. îndepărtarea vârfului de creştere b. îndepărtarea florilor a tulpinii şi lăstarilor 24. Transvazarea constă în: a. Reducerea plantelor si mutarea b. Schimbarea plantelor din lor ghiveci mic în mai mare

c. Freesia, Gladiolus, Crocus c. ianuarie c. îndepărtarea lăstarilor laterali c. Trecerea plantei din ghiveci în substrat de cultură

25. Care apa se recomandă pentru udatul plantelor floricole: a. apa de robinet b. apa de ploaie

Nr. crt. al întrebării din chestionar

c. Dicentra, Hydrangea, Chrysanthemum

c. apa din staţiile de epurare

1

A a

Răspuns corect B b

C C

2

a

b

C

3

a

b

C

4

a

b

C

5

a

b

C

6

a

b

C

7

a

b

C

8

a

b

C

9

a

b

C

10

a

b

C

11

a

b

C

12

a

b

C

13

a

b

C

14

a

b

C

15

a

b

C

16

a

b

C

17

a

b

C

18

a

b

C

19

a

b

C

20

a

b

C

21

a

b

C

22

a

b

C

102

23

a

b

C

24

a

b

C

25

a

b

C

Notă – Încercuiţi varianta considerată corectă

103

BIBLIOGRAFIE 1 AMĂRIUŢEI, ALEXANDRINA, 1987, Păstrarea florilor tăiate, Ed. Ceres, Bucureşti. . 2 ANTON, DOINA, 1991, Floricultură, curs litografiat, Univ. Craiova. . 3 BĂLA, MARIA, 1998, Floricultură generală, Ed.Mirton, Timişoara. . 4 BUTA ERSZEBET, CANTOR, MARIA, 2009, Floricultură-Indrumator de lucrari practice, . Ed. Todesco Cluj-Napoca 5 CANARACHE, VIORICA, A.MATEESCU, 1968, Crizanteme, Ed. Agrosilvică, Bucureşti. . 6 CANTOR, MARIA, D.ZAHARIA, ADELINA DUMITRAŞ, 1998, Recoltarea şi . păstrarea tuberobulbilor de gladiole, Rev. Agricultura, nr.3, Cluj-Napoca. 7 CANTOR, MARIA, 1999, Floricultură, Ed. Bahá’I, Cluj-Napoca. . 8 CANTOR, MARIA, D.ZAHARIA, 2002, Floricultură generală, Ed. AcademicPres, . Cluj-Napoca 9 CANTOR, MARIA, 2003, Floricultură generală şi specială, Ed. Risoprint Cluj-Napoca . 1 CANTOR, MARIA, IOANA POP, 2008, Floricultură specială-Baza de date, Ed. Todesco 0 Cluj-Napoca . 1 CANTOR, MARIA, 2008, Plante ornamentale de interior, Ed. Todesco Cluj-Napoca 1 . 1 MAREŞ, M., 1988, Metode moderne de înmulţirea plantelor floricole şi asigurarea 2 materialului săditor, Rev. Horticultura. . 1 NEAGU, M. şi colab., 1976, Ameliorarea plantelor decorative, Ed. Ceres, Bucureşti. 3 . 1 PETERFI, ŞT., E.SĂLĂGEANU., 1972, Fiziologia plantelor, EDP, Bucureşti. 4 . 1 PREDA, M., 1979, Floricultură, Ed. Ceres, Bucureşti. 5 . 1 ŞELARU, ELENA, ELENA MUCESCU, 1976, Daliile, Ed. Ceres, Bucureşti. 6 . 1 ŞELARU, ELENA, 1995, Culturi de seră pentru flori tăiate, Ed. Ceres, Bucureşti. 7 . 1 ŞELARU, ELENA, 1998, Floricultură, curs universitar, Universitatea deschisă 8 Fermierul, Bucureşti. . 1 ŞELARU, ELENA, 1998, Flori cultivate în grădină, Ed. Grand, Bucureşti. 9 . 104

2 ŞELARU ELENA, 2001, Flori cultivate în grădină, ediţia a II-a revizuită şi 0 adăugită, Ed. M.A.S.I., Bucureşti. . 2 ŞONEA, V. şi colab., 1979, Floricultură, EDP, Bucureşti. 1 . 2 SONEA, V. şi colab., 1983, Mică enciclopedie de horticultură, Ed. Ştiinţifică şi 2 Enciclopedică, Bucureşti. . 2 ŞTEFAN, LIVIA, VIORICA CANARACHE, ANA MARIN, 1967, Îndrumătorul 3 floricultorului, Ed. Agrosilvică, Bucureşti. . 2 TĂMAŞ, M., 1999, Botanică farmaceutică, vol. III, Ed. Iuliu Haţieganu, Cluj-Napoca. 4 . 2 ŢEPORDEI, RODICA, 2001, Floricultură, Ed. Ştiinţelor Agricole, Bucureşti. 5 . 2 http://www.hort.uconn.edu/plants/a/a.html 6 . 2 http://www.bissettnursery.com/ 7 . 2 http://www.mobot.com/ 8 . 2 http://www.wikipedia.com/ 9 .

105