Curs constructie europeana 2010

UVT CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

Lect. univ. dr. Constanţa Mătuşescu

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR



= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECŢIUNE

= INFORMAȚII SUPLIMENTARE PUTEȚI GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

2

Tematica cursului

1. Capitolul I. Originile ideii de Europă unită 2. Capitolul II. Proiectul comunitar. Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană. 3. Capitolul III. Viitorul construcţiei europene.

3

CAPITOLUL I ORIGINILE IDEII DE EUROPĂ UNITĂ

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins Debutul ideii de unitate europeană. Rolul marilor gânditori De la idee, la iniţiative concrete - perioada interbelică Renaşterea idealului european după cel de-al doilea război mondial

 Obiectiv general: Cunoaşterea etapelor pe care le-a parcurs ideea de unitate europeană până la apariţia proiectului comunitar.  Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază privind istoria ideii de Europă unită, privind eforturile întreprinse în spiritul ideii de unitate a continentului european.

= 5 ore

CAPITOLUL I ORIGINILE IDEII DE EUROPĂ UNITĂ - TEMA I -

4

DEBUTUL IDEII DE UNITATE EUROPEANĂ. ROLUL MARILOR GÂNDITORI 1. Originile antice şi medievale Conceptul de unitate europeană, aflat astăzi în atenţia tuturor celor care analizează fenomenul comunitar, nu a apărut pentru prima dată în contextul actualei organizări politice a spaţiului european, ci el îşi are originea în perioade foarte îndepărtate ale istoriei bătrânului continent. Dacă unii dintre cercetătorii acestui fenomen consideră că despre „civilizaţia

 originile ideii de unitate europeană

 Grecia Antică

europeană" se poate vorbi abia începând cu secolul al XII-lea, cei mai mulţi plasează debutul ideii unităţii europene în perioada antichităţii. Potrivit acestor cercetători, Europa este moştenitoarea comună a civilizaţiei greceşti, romane şi a bisericii creştine: ”Dacă vorbim de o unire a Europei, trebuie să admitem că aceasta a început în Italia, la Roma. Roma a fost aceea care pentru prima dată a impus o unitate politică asupra Europei. De la Marea Neagră şi până în Anglia, din Carpaţi în Pirinei au mărşăluit legiunile romane, iar în urma lor Roma a impus popoarelor imperiului unitate şi ordine bazate pe aceleaşi legi.” În antichitatea greco-romană Europa însemna „lumea civilizată” din zona mai mare a bazinului mediteranean, restul fiind „barbari” (străini), adică lumea exterioară. Un prim exemplu de organizare politică în acest spaţiu apare în perioada Greciei antice. Cetăţile-state greceşti erau organizate în confederaţii (amficţionii), uniuni cu caracter militar destinate îndepărtării pericolului extern (în special persan) având instituţii religioase şi politice comune. Una dintre aceste instituţii, Consiliul amficţionilor, avea rolul de a soluţiona, prin arbitraj, diferendele dintre cetăţi, prevăzându-se şi un tribunal obligatoriu care ar fi intervenit în caz de încălcare a principiilor stabilite. Amficţioniile cetăţilor greceşti au durat atâta vreme cât au ţinut pericolele, după care fiecare stat-cetate şi-a continuat existenţa separat.

 Roma Antică

O altă formă de organizare politică este cea a Romei antice, care de la o comunitate restrânsă la dimensiunile unui stat, s-a extins la întreaga peninsulă, stabilind, încetul cu încetul, autoritatea romană în jurul întregii Mediterane şi mai apoi până la „marginile lumii”, de la Atlantic la Marea Neagră şi Marea Caspică. Pentru Roma antică, războiul reprezenta calea de soluţionare a diferendelor cu celelalte popoare, considerate „barbare”. „Pax romana” (aspiraţia Romei) avea în vedere unificarea întregii Europe sub dominaţia romană, organizarea imperiului sub o autoritate unică, pe baza aceloraşi legi pentru toţi oamenii liberi din imperiu, deveniţi cetăţeni romani, care aveau acelaşi statut juridic, erau reprezentaţi de o administraţie comună, apăraţi de o armată comună, aveau o monedă unică şi chiar o limbă comună. Încă din antichitate, în special prin acţiunea Romei, s-au pus bazele şi s-a transmis mai departe o civilizaţie unitară. Veritabilul fundament al unităţii europene îl constituie

 Rolul creştinismului

5

astfel „tradiţiile europene”, a căror sursă este Antichitatea. „Umanismul” născut în Grecia antică (dezvoltarea unei concepţii despre om şi societate în care omul este „măsura tuturor lucrurilor”), completat de Roma antică cu conceptele de justiţie şi cetăţean (şi răspândit apoi în întregul său imperiu) şi îmbogăţit în ultimele decenii ale acestuia de creştinism, care i-a dat o nouă filosofie, stă la baza acestor tradiţii europene. Ele au permis ulterior, în timpul Evului Mediu, să se contureze o comunitate de civilizaţie europeană. Contribuţia Imperiului Roman la ideea de unitate europeană ar trebui însă nuanţată pentru că, dacă din punctul de vedere al structurii politice, ea poate fi susţinută, nu acelaşi lucru se poate spune în ceea ce priveşte dimensiunea sa culturală, slăbită prin extinderea Imperiului în afara Europei şi prin întărirea, ca replică la stoicismul imperial, a unui ecumenism inspirat din religiile şi filosofiile orientale. Spiritul ecumenic a supravieţuit căderii Imperiului Roman însă se va clătina atunci când expansiunea islamică va duce la fracturarea continentului, separând pe barbarii occidentali de centrele de civilizaţie şi punând în pericol elementele de cultură comună moştenite de la Roma antică. Francii sub Carol cel Mare au oprit acest declin. Se consideră că încercările de refacere a graniţelor fostului Imperiu Roman în perioada lui Carol cel Mare, care a

 Perioada lui Carol cel Mare

realizat, pentru o scurtă perioadă, unitatea politică a unei mari părţi a Europei, au avut, de asemenea, consecinţe religioase, morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană, reînviind comunitatea religioasă, morală şi intelectuală moştenită de la civilizaţia antică.

 

Imperiul carolingian este astfel descris ca „naşterea primei Europe” sau „punctul de început al întregii dezvoltări a civilizaţiei occidentale”, prin imprimarea aceluiaşi tip de

Comunitate de civilizaţie în epoca moderna Evul Mediu

instituţii unor teritorii diverse, prin crearea unor fundamente comune în gândire şi



cuprindea întregul continent, ci doar ceea ce se va numi ulterior „occident”. Pe de altă

apariţia proiectelor de organizare

unitate politică temporală, cu excluderea celorlalte. Identitatea europeană pe care urmărea

atitudini intelectuale, prin impunerea creştinismului ca forţă unificatoare. Nu putem să nu avem însă în vedere faptul că Imperiul lui Carol cel Mare nu parte, identificând unitatea europeană cu unitatea creştină, creştinismul era redus la o să o creeze se întemeia pe ostilitatea faţă de Imperiul Bizantin, perpetuând astfel dihotomia politică (Imperiul Bizantin continuând să existe, provocând schisma bisericii şi

 Perioada contemporană

promovând războiul). Destrămarea lui a permis manifestarea diversităţii societăţii europene prin crearea naţiunilor. Liantul, legătura între aceste diverse naţiuni a fost apoi biserica, constituită din ordine religioase transnaţionale. Răspândirea creştinismului şi întărirea autorităţii bisericii au făcut ca, în spiritul religiei creştine, să fie reluate propunerile de soluţionare paşnică a diferendelor şi de

 Mişcare de organizare a Europei

organizare a unor instituţii care să permită menţinerea păcii, încercându-se consolidarea

6

unei unităţi creştine a Europei.. Papalitatea a devenit o instituţie universală, iar papii, având origini naţionale diferite, au servit deseori de arbitrii între diverşi suverani, cel mai celebru caz de arbitraj fiind cel al Papei Alexandru al VI-lea, în arbitrajul dintre Spania şi Portugalia (1494), în urma căruia acestea şi-au împărţit lumea nouă. Odată cu pierderea autorităţii bisericii, ca urmare a divizării ei, semnele de unitate europeană sunt din ce în ce mai puţine, şi consecinţele acestui fapt sunt războaiele distrugătoare care au măcinat continentul. Ideea de Europa ca unitate distinctă a apărut în Evul Mediu, ca urmare a prăbuşirii universalismului Imperiului Roman. Tradiţiile şi valorile cristalizate în timpul acestuia nu vor dispărea însă, ci vor supravieţui peste generaţii. Două caractere constante ale civilizaţiei europene descriu această perioadă: comunitatea de civilizaţie şi divizarea politică, cu doi actori: papalitatea şi regatul (împăratul).

Profundele divizări nu au

împiedicat însă Europa să rămână o comunitate de civilizaţie, o comunitate care nu înseamnă unitate sau monolism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a Europei: „Comunitatea de civilizaţie nu rezidă în uniformitatea oamenilor Europei, ci în modul lor comun de a simţi, de a gândi, de a asimila. Acestea sunt caracterele permanente care definesc istoria Europei şi care stabilesc între Evul Mediu şi Renaştere, timpurile moderne, o curioasă simetrie”. Conturarea elementelor unei civilizaţii comune în timpul Evului Mediu şi formarea statelor naţionale a determinat gândirea unităţii europene în alţi termeni – aceia ai concertării naţionalităţilor, puterilor suverane, într-un sistem general care să prevină tendinţele hegemonice. 2. Ideea de unitate europeană la începuturile epocii moderne. Apariţia proiectelor de organizare Europa începuturilor modernismului se caracterizează, la nivel politic, prin încercarea statelor puternice de a-şi impune hegemonia şi eforturile statelor mai mici de a stabili un echilibru de putere la nivel european, iar, la nivelul gândirii, printr-o revoluţie intelectuală ale cărei idei se vor difuza şi vor fi asimilate în toată Europa, creând o comunitate spirituală care îi va uni pe europeni. Manifestarea ideii de unitate europeană în această perioadă a fost subordonată, în primul rând, necesităţii prevenirii conflictelor între statele europene, prin asigurarea unui sistem de securitate colectivă. De fapt, atât naşterea ideii europene cât şi evoluţiile sale ulterioare au fost determinate de crizele profunde cu care s-a confruntat continentul european pe parcursul secolelor, iar necesitatea securităţii colective a statelor europene a rămas şi astăzi unul dintre principalele elemente ce dă imbold integrării europene. „În mod incontestabil, izvorul cel mai puternic al unei conştiinţe europene provine din

7

sentimentul profund că a construi Europa înseamnă a asigura pacea în rândul popoarelor care o compun. O mare liniştită în mijlocul oceanelor agitate”i. Pe de altă parte, aşa cum constată un reputat specialist în domeniu, profesorul Louis Cartou, unificarea Europei este o operă în primul rând politică, care are la bază îndelungate

tradiţii

intelectuale,

morale,

spirituale.

„Construcţia

Europei,

sau

reconstrucţia sa, a fost pregătită de istorie şi de idei”. Aşa cum am mai arătat anterior, identitatea europeană îşi trage seva dintr-o civilizaţie specifică, ale cărei trăsături au fost clădite în timp, şi dintr-un patrimoniu cultural, „care se exprimă prin intermediul unor referinţe comune la Antichitatea clasică, greco-romană, la Creştinătatea medievală, sau, şi mai mult, la Europa Luminilor, cu tot ce aceste referinţe poartă în ele ca valori, îndeosebi în termeni de drepturi civice”ii. Civilizaţia şi cultura europeană au făcut obiectul „exportului”, Europa proiectând, în lume, multe dintre modelele sale. Redusă la un concept geografic ca urmare a creşterii naţionalismului şi înlocuirii ideii europene cu cea a primatului statului-naţiune, Europa îşi vede apoi ameninţat locul său unic în lume, devenind parte a unei mari ordini internaţionale pe care tot ea a iniţiato prin marile descoperiri geografice (ale teritoriilor de peste mări). Orientarea puterilor coloniale europene spre „lumea nouă” va avea ca rezultat slăbirea ideii de unitate a Europei. Pe măsură ce statele europene vor fi tot mai implicate în politica colonială, Europa unită va avea tot mai puţine şanse să fie înfăptuită, iar adevărata scenă politică a lumii se transferă în afara Europei, „peste mări” Ca o reacţie la numeroasele războaie care măcinau continentul, a luat naştere o mişcare de organizare a Europei. Impulsionată de nevoia acută de instalare a păcii, ea a cuprins oameni politici şi intelectuali deopotrivă. Marele poet şi om politic italian Dante Alighieri, preconiza în „De monarhia” (1303) o soluţie de tip federalist a Europei, o organizare politică şi nu religioasă, în care conducerea era acordată unei autorităţi unice – reprezentantul suprem al monarhilor Europei, căruia aceştia i se subordonau. Un alt deschizător de drum în acest sens poate fi considerat Pierre Dubois (12601321), autor al primului proiect internaţionalist de organizare a păcii, care în lucrarea „De recuperatione Terrae Sanctae” propune organizarea unei Republici creştine – o federaţie europeană având ca organism central un consiliu al suveranilor (format din oameni înţelepţi, pricepuţi, credincioşi şi bogaţi), care va adopta hotărâri de conciliere. Această idee este preluată în 1464 de regele Boemiei, Georges Podiebrad, care îi propune lui Ludovic al XII-lea crearea unui sistem politic european, sub forma unei ligi a reprezentanţilor suveranilor având ca scop, în principal, stăvilirea pericolului otoman. În această ligă fiecare ţară urma să dispună de câte un vot, se avea în vedere crearea unei armate comune, a unei instanţe de judecată şi a unui buget administrat în comun.

8

Adept al arbitrajului ca mijloc de evitare a conflictelor armate şi de asigurare a unei păci permanente, juristul şi diplomatul olandez Hugo Grotius (1583-1645), autor al uni cod de drept internaţional public, propunea în lucrarea sa de referinţă „De jure beli ac pacis” înfiinţarea unor adunări care să judece litigiile ce vor apărea între state şi din care să nu facă parte statele direct interesate. Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, propune şi el în lucrarea „Nouveau Cynee”(1623) un sistem de organizare a păcii internaţionale prin arbitraj, gestionat de o adunare permanentă alcătuită din reprezentanţii tuturor popoarelor, inclusiv a unor ţări necreştine precum Turcia şi China. Pentru facilitarea schimburilor economice dintre ţări se sugerează, pentru prima dată, adoptarea unei monede internaţionale unice. Ducele de Sully, fost ministru al regelui Henric al IV-lea, dezvoltă sub titlul „Marele proiect al lui Henric al IV-lea” o serie de idei proprii cu privire la construirea unei Europe formate din 15 state în care problemele de interes comun sunt tratate în cadrul unui consiliu („Consiliu foarte creştin”) format din delegaţii tuturor statelor

 proiecte de federalizare

participante la uniune şi care ar fi trebuit să beneficieze şi de o armată comună. Odată cu încheierea Războiului de 30 de ani, prin Tratatul de la Westfalia, şi crearea statelor naţiuni, proiectele de federalizare la nivel european devin tot mai numeroase . Unul dintre cele mai avangardiste proiecte este cel al britanicului William Penn, întemeietorul statului Pennsylvania, care în „Eseu pentru pacea actuală şi viitoare a Europei”(1693) propune o federaţie europeană condusă de o Dietă formată din reprezentanţii tuturor statelor în care deciziile se iau cu o majoritate de trei pătrimi şi care ar dispune de o forţă armată. Iată vechimea propunerilor cu privire la crearea unei legături federale între statele europene. De la aceeaşi premisă pleacă şi Abatele de Saint-Pierre care, la începutul secolului al XVIII-lea, în lucrarea „Proiect pentru a face pacea eternă în Europa”(1713), vorbeşte despre înfiinţarea unui Senat european având puteri legislative şi judiciare, format prin alianţa suveranilor, ale cărui decizii să fie respectate şi care să decidă intervenţia colectivă împotriva statelor recalcitrante. O propunere similară este făcută şi de filozoful şi juristul englez Jeremy Bentham în al său „Plan al unei păci universale şi eterne” (1798), Dieta înfiinţată potrivit acestui plan urmând a avea însă numai competenţa de a emite avize şi opinii în problemele de interes comun, aplicarea acestora fiind asigurată cu ajutorul opiniei publice internaţionale, la presiunea acesteia. Un alt „Proiect pentru pacea eternă” este cel al filosofului german Immanuel Kant, avansat în 1785, cu ocazia Tratatului de la Basel, în care acesta propune federalizarea statelor libere într-un stat de naţiuni, bazat pe principii democratice şi capabil să garanteze libertatea cetăţenilor săi, condamnă războiul şi amestecul în treburile interne ale altor state.

9

3. Europa „trăită” şi „gândită” în secolul XIX

 Secolul XIX

3.1 Realităţile politice ale secolului XIX Secolul XIX aduce cu el o divizare a Europei, divizare politică dar şi economică, o perioadă în care se afirmă o serie de idei naţionaliste care prevestesc evenimentele începutului de secol XX. Chiar dacă se constituie un sistem de alianţe, acestea erau fondate pe interese contradictorii şi se bazau pe un echilibru precar, modificat în funcţie

 Divizare politică

de circumstanţe politice şi de altă natură. Prima parte a secolului XIX aparţine, fără îndoială, lui Napoleon, care, sub imperiul ideilor Revoluţiei franceze, urmărea de fapt (prin cuceriri şi anexiuni) unificarea Europei, construirea unei Europe politice şi economice. Şi chiar a reuşit ca, în perioada sa maximă, Imperiul napoleonian să cuprindă aproape întreaga Europă. Unitatea europeană a devenit, în acest context, o unitate împotriva sistemului napoleonian. Argumentându-şi



campaniile, Napoleon mărturisea: ,,Unul dintre marile mele gânduri a fost concentrarea

Securitate colectivă internaţională

Am vrut să fac din ele un corp de naţiuni. Ar fi fost începutul, iar sfârşitul ar fi fost

popoarelor, aceleaşi din punct de vedere geografic, fărâmiţate de politică şi de revoluţii. reuniunea acestor corpuri naţionale într-un corp universal, Asociaţiunea Europeană... În această situaţie s-ar fi găsit cele mai multe şanse de a introduce peste tot o unitate de coduri, de principii, de opinii, de sentimente, de vederi, de interese. Un cod european, o curte de casaţie europeană, o monedă unică, aceleaşi legi, toate râurile navigabile

 alianţe europene

pentru toţi, sfârşitul războaielor, pacea lumii. Fiecare să se simtă pretutindeni ca la el acasă. Atunci, poate, ar fi fost permis să visăm la marea familie europeană.” Eşecul sistemului napoleonian a dus la crearea Directoratului european. Odată cu Congresul de la Viena (septembrie 1814-iunie 1815) începe reconstrucţia politică a Europei, sub tutela celor patru mari puteri – Anglia, Austria, Prusia şi Rusia, care au decis să se pună de acord asupra unor modalităţi de garantare a menţinerii păcii. iii Aceste patru mari puteri se vor reuni mai târziu în Cvadrupla Alianţă – instrument de apărare a

 balanţa puterilor

suveranilor legitimi împotriva oricăror forme de „subversiune”iv. Congresul de la Viena a dat expresie uneia dintre teoriile cele mai importante care au luat naştere în Europa – aceea a balanţei sau echilibrului puterilor, care a permis, în anumite situaţii, evitarea unor conflicte şi care a contribuit la realizarea unei apropieri între popoarele continentului, ducând în final, la desăvârşirea procesului său de integrare.v Echilibrul puterilor presupune ca nici un stat sau grup de state să nu poată domina continentul, iar, când un stat devine prea puternic, celelalte se coalizează pentru a bloca ambiţiile de mare putere ale acelui stat. Fondată pe sentimentul solidarităţii dintre state şi pe dorinţa acestora de a acţiona împreună atunci când un stat ar încerca să-şi impună unilateral voinţa sau să încalce independenţa unei alte ţări, teoria echilibrului puterilor a funcţionat atât în situaţie de

10

război sau de iminenţă a acestuia (împotriva tendinţelor hegemonice ale Imperiului Habsburgic, ale lui Carol al V-lea, Filip al II-lea, Ludovic al XIV-lea şi mai ales împotriva lui Napoleon I), cât şi în scop preventiv, rolul ei fiind tocmai acela de a împiedica, de a preîntâmpina încercările unor state de tulburare a păcii. Sistemul de alianţe cunoscut sub numele de „Concertul european”, reprezentând reuniuni ale statelor mari pentru rezolvarea unor crize internaţionale prin care acestea impun celorlalte respectarea unor dispoziţii la care acestea din urmă nu au colaborat sau au refuzat să colaboreze, constituie şi el o manifestare a echilibrului european. Convocate pentru a găsi soluţii la marile probleme cu care se confrunta continentul, aceste reuniuni au reuşit să consacre o serie de reguli juridice în numeroase domenii de interes comun, punând bazele unui drept public internaţional, pe care se vor întemeia în viitor relaţiile dintre state. Deşi a contribuit la păstrarea ordinii internaţionale prin limitarea conflictelor, acest sistem nu a putut evita marile catastrofe ale secolului XX. Ideea „echilibrului” bine înţeleasă, în sensul că nici un stat sau putere nu poate să aspire la hegemonism pe continent în dauna tuturor celorlalte, trebuie să stea la baza construcţiei europene şi în viitor, însă ea trebuie să fie dublată şi de alte elemente care să permită coagularea unităţii. Divizarea politică a Europei secolului XIX a făcut ca în această perioadă concepţia despre unitatea europeană să se identifice cu aceea de securitate colectivă internaţională. 3.2. Idei şi proiecte de organizare europeană Secolul XIX se caracterizează, în acelaşi timp,

printr-o comunitate de viaţă

culturală, artistică, ştiinţifică, tehnică, stimulată de ideile Revoluţiei franceze şi favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare şi răspândire a cunoştinţelor. La nivel doctrinar, mai multe idei cu privire la unitatea europeană se manifestă în această perioadă, majoritatea propuneri federaliste, care au rămas însă la stadiul ideatic. Astfel, contele de Saint-Simon, filosof şi economist francez, în „Despre reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia independenţa sa naţională” propune o structură a Europei care să constea în existenţa unui rege şi a unui parlament compus din două camere, investit în principal cu sarcini comune de natură economică (iată o prefigurare a fundamentelor Comunităţilor Europene). Saint - Simon, ale cărui scrieri reformatoare nu fuseseră încă publicate, a dezaprobat explicit politica expansionistă a lui Napoleon, nefiind de acord cu mitul „imperiului universal” şi respingând ideea unei Europe organizate sub hegemonia unei puteri. Noua Europă, constituită sub forma unei confederaţii europene, urma să fie fondată pe principiul parlamentarismului şi să aibă ca nucleu o uniune între Franţa şi Anglia. Avantajul acestei

11

uniuni va fi considerabil mai ales pentru Europa, deoarece „Dacă Franţa şi Anglia continuă să fie rivale, rivalităţile lor vor naşte cele mai mari conflicte pentru ele şi pentru Europa; dacă ele îşi unesc interesele, cum ar fi principiile politice prin asemănarea guvernelor lor, ele vor fi liniştite şi mulţumite, şi Europa va putea să spere la pace”vi. Această uniune urma să fie deschisă participării şi a altor state europene, în primul rând Germaniei, care prin populaţia pe care o are, prin poziţia centrală pe care o ocupă, este destinată să joace un rol de prim rang în Europa. Participarea Germaniei este însă condiţionată de realizarea unităţii acesteia şi de adoptarea unui sistem parlamentar. Proiectul lui Saint-Simon, destinat diplomaţilor reuniţi cu ocazia Congresului de la Viena, nu a exercitat nici o influenţă asupra deciziilor Congresului. Marile puteri ale vremii au impus o altă viziune asupra Europei, fondată pe dorinţa de a restabili autoritatea dinastiilor şi pe principiul echilibrului între marile puteri europene În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”, vorbeşte despre înfiinţarea unei Societăţi a Naţiunilor. El introduce catolicismul ca principiu pentru unitatea Europei, care să înlocuiască astfel echilibrul puterilor, considerând că principala bogăţie a Europei este comunitatea de credinţă şi că pericolele externe, venite din afara Europei, precum democraţia şi iacobinismul ameninţau unitatea acesteia. Unitatea creştină era însă, în primul rând, o unitate catolică şi mai puţin ortodoxă sau protestantă. Pe de altă parte, mişcările revoluţionare de la mijlocul secolului XIX susţineau şi ele ideea unei federaţii europene, formată ca o „tânără Europă” apărută în urma prăbuşirii tronurilor, idee a cărei paternitate îi este atribuită revoluţionarului italian Mazzinii (considerat un „pionier al federaţiei europene”) şi care a fost susţinută şi de către fruntaşii Revoluţiei paşoptiste din Ţările Române.

 Plan de mişcare europeană

Înfrângerea revoluţiilor de la 1848 a făcut ca aceste idei să nu se poată concretiza. Ele nu dispar însă, ci sunt susţinute în continuare de numeroşi scriitori, jurnalişti, filosofi şi politicieni (Victor Hugo, Nietzsche, Hegel, Napoleon al II-lea, etc). Spre mijlocul secolului XIX, ideea europeană, care a fost multă vreme apanajul unor gânditori izolaţi, prea puţin numeroşi şi prea puţin influenţi, suscită un interes suficient de larg pentru a da naştere unui plan de mişcare europeană. Ideea europeană renaşte spre sfârşitul anilor 1860, cu ocazia congreselor de pace organizate la Geneva, Berna şi Lausane şi se instituţionalizează odată cu înfiinţarea Ligii pentru pace şi libertate şi cu crearea revistei Statele Unite ale Europei, ale cărei baze au

 apariţia conceptului „Statele Unite ale Europei”

fost puse de Victor Hugo şi Garibaldi, şi care va fi editată, cu scurte întreruperi, între 1867-1939. Pe baza ideilor sale, Congresul de Ştiinţe Politice care a avut loc la Paris în anul 1900 propune proiectul cu titlul „Statele Unite Europene”. Cu ocazia Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo lansează pentru prima dată expresia „Statele Unite ale Europei” în celebrul său discurs îndreptat

12

împotriva războiului: ” Va veni o zi când armele vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor … va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi lumea se va mira că au fost vreodată cu putinţă... Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşi: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean (...) Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, englezi, germani, voi, toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda împreună o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană”vii. În a doua jumătate a secolului XIX, ideea de unitate europeană nu mai este înconjurată de acelaşi optimism ca înainte de 1948. Dacă din punct de vedere politic această perioadă este marcată de realizarea aspiraţiilor naţionale ale statelor europene, din punct de vedere ideologic sunt tot mai multe voci care, arătând pericolul pe care îl reprezintă statul naţional, preconizează o organizare federală pe noi baze. Astfel, Joseph Proudhon, în lucrarea sa „Principiu federativ” (1863), pledează în favoarea înlocuirii statului centralizat şi organizat ierarhic, cu entităţi politice de mici dimensiuni, asociate pentru a-şi asigura securitatea şi progresul lor economic, prin intermediul contractelor liber stabilite. Principiul său federalist porneşte de la ideea eliminării totale a intervenţiei statului în economie. Ultimele decenii ale secolului se caracterizează prin relansarea dezbaterilor pe marginea proiectului european, în special în paginile revistelor de drept, polarizarea ideilor şi proiectelor europene între federaţie (susţinută, spre exemplu de juristul britanic J. Lorimer, profesor la Universitatea din Edimbourg) şi confederaţie (susţinută, printre alţii, de profesorul şi juristul elveţian J. Caspar Bluntschli, care în lucrarea sa „Organizarea unei societăţi a statelor europene”(1878), vorbea despre crearea unei „comunităţi europene cu o structură flexibilă”). Cu toate că ideea europeană începe să sensibilizeze tot mai multe cercuri politice, economice, sociale, în continuare proiectele concrete de organizare europeană sunt făcute

 Creşterea naţionalismului

de către personalităţi solitare sau de către grupuri restrânse. Creşterea naţionalismului, spre sfârşitul secolului XIX, este îngrijorătoare şi mediile intelectuale europene încearcă să găsească soluţii pentru ieşirea dintr-o criză din ce în ce mai previzibilă. De la Friederich Nietzsche, care considera naţionalismul o boală a spiritului european care întârzie unificarea europeană, la Ernest Renan, care respinge fundamentarea naţiunii pe comunitatea de origine, rasă sau limbă, la Paul de Constant, pentru care viitorul statelor europene nu poate exista decât în cadrul unităţii continentului, doar o Europă unită putând să apere pacea şi să excludă războiul ca mod de rezolvare a problemelor internaţionale, la Victor Hugo, toţi au militat pentru pace şi unitate europeană. Această mişcare a rămas însă cantonată la nivelul idealiştilor, a oamenilor de

13

cultură, nereuşind să influenţeze decisiv nici politica guvernamentală a statelor europene şi nici să primească un larg sprijin popular. În aceeaşi perioadă, un actor important î-şi face loc pe scena europeană : Rusia. Aceasta, sub impactul reformelor şi al industrializării, se modernizează, înregistrează o creştere considerabilă a puterii sale militare şi a rolului în relaţiile internaţionale, fiind tot mai aproape de dezideratul pe care şi-l fixase – acela de a juca un rol important în viitoarea Europă. Mai departe de hotarele Europei, ascensiunea Statelor Unite ale Americii, ridică şi ea problema unirii forţelor europene într-o structură federală capabilă să facă faţă acestei concurenţe. Din nefericire, sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se caracterizează, la nivel european, prin renunţarea la proiectele de tip federativ şi întărirea centralismului, a naţionalismului. Cresc rivalităţile între statele europene pentru dobândirea unui rol cât mai important în arhitectura continentală şi pentru extinderea dominaţiei coloniale, şi, în acest context, se declanşează o adevărată cursă a înarmărilor şi se constituie blocuri militare opuse, care, în loc să unească Europa, o scindează, având ca rezultat nefast stricarea echilibrului menţinut timp de un secol şi declanşarea primului război mondial, ale cărui efecte au depăşit şi cele mai pesimiste previziuni.

- TEMA II DE LA IDEE, LA INIŢIATIVE CONCRETE - PERIOADA INTERBELICĂ 1. Încercarea de a pune bazele păcii şi reconcilierii. Înfiinţarea Societăţii

 Perioada interbelică

Naţiunilor Izbucnirea primului război mondial şi evenimentele produse în timpul acestuia au făcut ca, la sfârşitul războiului să se înregistreze o înrăutăţire a situaţiei statelor vestice, mai puţin a Angliei, care au devenit conştiente de fragilitatea relaţiilor dintre ele. În acelaşi timp, America iese din starea de izolaţionism, preşedintele Wilson implicându-se activ în materializarea ideii de unificare europeană, ca parte componentă a procesului de unificare mondială. Existau practic, în acest context, două state care dominau din punct de vedere politic: SUA şi URSS. Prăbuşirea ordinii internaţionale, anarhia în care este aruncat continentul european, reclamau soluţii pentru o nouă organizare internaţională care să facă imposibilă repetarea unui astfel de cataclism. Perioada interbelică va consemna astfel o multiplicare a proiectelor de unitate europeană.

 Crearea Societăţii Naţiunilor

Cadrul în care este reafirmată ideea unităţii europene este cel puţin paradoxal: pe de o parte, recrudescenţa naţionalismului, triumful statelor naţionale, asigurat prin tratatele de

14

pace (formarea de noi state ca urmare a dispariţiei Austro-Ungariei şi consolidarea statelor din Balcani), pe de altă parte, un extraordinar elan pacifist, care va culmina cu crearea Societăţii Naţiunilor, a cărei principală misiune este apărarea păcii. Rezultat al unui compromis între concepţia americană (care avea în vedere reglementarea universalistă a problemelor păcii şi războiului, cu includerea tuturor statelor şi funcţionând după principiul dreptului la autodeterminare al popoarelor şi al egalităţii lor juridice), şi concepţia marilor puteri europene (care urmăreau asigurarea securităţii proprii, pedepsirea şi slăbirea statelor învinse în război, izolarea Germaniei şi a Rusiei Sovietice), această organizaţie cu vocaţie internaţională va deveni în scurtă vreme o instanţă condusă de marile puteri europene şi orientată spre rezolvarea problemelor europene. Eficienţa sistemului creat prin înfiinţarea Societăţii Naţiunilor a stat încă de la început sub semnul întrebării întrucât, pe de o parte, el nu a fost rezultatul unui consens european, conducând la divizarea Europei în state învingătoare şi state învinse, în state puternice şi state slabe, iar, pe de altă parte, nepunându-se bazele unui plan de redresare economică a Europei, decalajele de dezvoltare şi dependenţa economică faţă de Statele Unite ale Americii s-au accentuat. Retragerea Statelor Unite din Societatea Naţiunilor a agravat confuzia care domnea în interiorul acesteia cât priveşte găsirea unor soluţii eficiente pentru asigurarea păcii, diluând şi mai mult garanţiile privind securitatea colectivă. Chiar dacă, finalmente, Societatea Naţiunilor a eşuat în realizarea principalelor sale obiective - asigurarea păcii (prin instituirea unui sistem de securitate bazat pe garanţii colective şi obligativitatea rezolvării diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice) şi redresarea economică a Europei, nu poate fi ignorat meritul acesteia în punerea bazelor procesului de democratizare a vieţii internaţionale, prin instituirea unor norme de conduită în relaţiile interstatale şi prin promovarea cooperării dintre state în diverse domenii ale vieţii economice, sociale şi culturale. Fără îndoială, Societatea Naţiunilor a contribuit la dezvoltarea ideii europene în perioada interbelică. Şi după 1914, promovarea spiritului european rămâne apanajul elitelor, mai ales al intelectualilor

de

stânga,

scriitorilor,

jurnaliştilor,

mediilor

politice

socialiste.

Impresionate de dinamismul pieţei interne „fără frontiere” a Statelor Unite, încep să devină preocupate de ideea unităţii europene şi mediile economice, pentru care, integrarea industrială, crearea unei „mari pieţe europene”, permitea dezvoltarea unei producţii industriale mai mari şi scăderea preţurilor. Devine din ce în ce mai evident că doar cooperarea între statele europene va permite reconstrucţia rapidă a economiilor devastate. Foarte rapid, apare soluţia unei cooperări

 Cooperare franco-germană

franco-germane ca soluţie alternativă la plata reparaţiilor cerute de către Franţa în urma războiului. Chiar dacă acest proiect nu s-a concretizat, ideea de apropiere franco-germană

15

în plan economic nu a fost abandonată, urmând ca pe ea să fie fondată viitoarea construcţie comunitară. Meritul Societăţii Naţiunilor, din acest punct de vedere, este acela că, în special prin organele sale economice, a încurajat cooperarea între statele europene, preconizând, spre sfârşitul anilor ’20 constituirea unei vaste pieţe înfiinţate după modelul american, dar ca reacţie la închiderea pieţei americane. Din această perspectivă proiectul european apare ca având o dublă valenţă: dorinţa de solidaritate crescută şi preocuparea de a putea reacţiona împotriva unei ameninţări exterioare. Ineficienţa sistemului Societăţii Naţiunilor a determinat formularea unor alternative pentru realizarea unităţii europene. Două sunt concepţiile cu privire la construcţia Europei care se manifestă în această perioadă. Prima dintre acestea porneşte de la principiile cooperării interguvernamentale clasice, în care suveranitatea statală nu este afectată, iar cea de-a doua are în vedere o depăşire a acestei suveranităţi printr-un proces de unificare, de integrare. Oamenii politici ai vremii susţin mai degrabă prima dintre aceste concepţii, cea de-a doua, în mod evident federalistă, fiind susţinută de autori care nu au un rol politic decizional. 2. Mişcarea Pan-europeană Unul dintre cele mai importante roluri în promovarea ideilor federaliste l-au avut mişcările neguvernamentale, ale căror mijloace de acţiune constau în mobilizarea opiniei publice şi în exercitarea de presiuni asupra guvernelor pentru trecerea de la idee la acţiune. În acest context, cea mai influentă dintre mişcări s-a dovedit a fi Mişcarea Paneuropeană, condusă de un „profet”viii al Europei unite-contele Richard Graf Coudenhove - Kalergi. Născut la Tokyo dintr-un austriac şi o japoneză, cu origini

 Mişcarea PanEuropeană

nobile, aristocrat austro-ungar crescut la Viena, cetăţean ceh în 1919, naturalizat francez în 1939, Coudenhove - Kalergi era expresia compolitismului cultural strălucit al Bătrânei Europe. El publică la Viena, în 1923, după Tratatul de la Saint-Germain, Manifestul „Pan Europa”, în care arată că „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare sau prăbuşire”, şi că declinul Europei este o consecinţă a declinului ei moral. Mişcarea pan-europeană urmăreşte crearea unei păci europene durabile şi înlocuirea Europei destrămate cu o Europă liberă şi federativă. Uniunea statelor europene urma să se realizeze în etape, începând cu o cooperare interguvernamentală restrânsă, continuând cu acorduri de generalizare a arbitrajului şi crearea unei uniuni vamale care să ducă la constituirea Statelor Unite ale Europei. Statele Unite ale Europei gândite de Coudenhove-Kalergi excludeau Rusia şi Marea Britanie (aceasta, prin imperiul său colonial, apărea mai degrabă ca o putere exterioară), şi nu admitea decât statele democratice ale continentului.

16

Sub preşedinţia contelui Coudenhove-Kalergi în 1926 se reuneşte la Viena un Congres la care au participat 2000 de reprezentanţi din 24 de state, în urma căruia se înfiinţează Uniunea Pan-europeană. Proiectul de Pact Pan-european al contelui Kalergi avea în vedere crearea unei organizaţii a statelor europene sub numele de „Statele federale europene”, cetăţenii statelor federale urmând să devină în acelaşi timp şi cetăţeni europeni. Această federaţie a statelor europene, ale cărei organe erau Consiliul, Adunarea şi Curtea federală (şi care urma să obţină recunoaşterea şi sprijinul SUA şi al URSS), era fondată pe abandonul de suveranitate consimţit de statele membre. Datorită numărului important de state participante şi a obiectivelor propuse (între care amintim garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii, realizarea uniunii vamale, instituirea unei monede comune, respectarea civilizaţiei fiecărui stat, dezvoltarea colaborării între statele membre şi cu celelalte state), Congresul de la Viena din 1926 este considerat unul dintre cele mai importante momente ale procesului de realizare a unităţii europene, ce a identificat principiile ce vor sta la baza construcţiei europene de mai târziu.

 Proiecte de unitate europeană

3. Alte proiecte de realizare a unităţii europene Alături de Mişcarea Pan-europeană, s-au implicat în promovarea ideii de unificare europeană şi alte organizaţii neguvernamentale: Uniunea vamal-europeană (înfiinţată în 1924 şi care îşi propunea uniunea vamală treptată a statelor europene în jurul unui nucleu format din Franţa, Germania Belgia şi Luxemburg, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Statelor Unite şi a Marii Britanii), Asociaţia pentru cooperare economică (înfiinţată tot în 1924 cu scopul extinderii cooperării economice a statelor europene), etc. Ineficienţa Societăţii Naţiunilor care, cu toate eforturile depuse, nu a reuşit elaborarea unui proiect care să îndepărteze pericolul unui nou război şi să realizeze unificarea europeană, l-a determinat pe danezul Heerfordt să publice în 1924 un eseu intitulat „Europa Communis”, în care critică această ineficienţă, propunând totodată înfăptuirea unui stat federal european prin alcătuirea unui sistem instituţional format dintr-o adunare parlamentară, un directorat de şefi de state cu drept de veto, un minister federal responsabil în faţa adunării, un regim special pentru agricultură şi o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale. În 1924 Alfred Nossia prezintă proiectul unei „Noi Europe” care să facă faţă concurenţei americane şi expansiunii sovietice, iar în 1926 Gaston Riou, autorul lucrării „Europe, una patrie”, propune o uniune economică şi vamală. Liderul radical Edouard Herriot publică în 1930 lucrarea „Europa”, în care considera necesară realizarea unei înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, o organizaţie regională europeană după modelul Uniunii Panamericane, având propriile conferinţe periodice şi propriul secretariat permanent.

17

Aceste iniţiative nu au rămas fără ecou la nivelul guvernelor statelor europene, cea mai importantă consecinţă reprezentând-o reconcilierea franco-germană care a început după criza din 1923 când Franţa a ocupat regiunea germană Ruhr, reconciliere văzută de către promotorii săi - miniştri de externe, Aristide Briand şi Gustav Stresemann, singurul mijloc de a consolida pacea şi stabilitatea continentului. 4. Proiectul politic al lui Aristide Briand

 Proiecte de unitate europeană

Cea mai spectaculoasă iniţiativă a epocii a fost cea a lui Aristide Briandix, ministrul de externe francez şi apropiat al mişcării pan-europene, a cărei preşedinţie de onoare a deţinut-o. Susţinut de omologul său german Gustav Stresemann, la 7 septembrie 1929 propune guvernelor europene reunite cu ocazia celei de-a 10-a sesiuni a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor crearea unei legături federale între statele europene, fără însă a se aduce atingere suveranităţii nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte din această asociaţie. Acest proiect federalist urma să fie realizat în cadrul Ligii Naţiunilor, sub patronajul şi controlul acesteia. În urma acestei propuneri, Briand este însărcinat cu prezentarea unui memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană”. Redactat de diplomatul Alexis Leger şi prezentat Adunării Societăţii Naţiunilor la 1 mai 1930, Memorandumul Briand trezeşte numeroase obiecţiuni la nivelul guvernelor

 Proiectul Briand

europene, Marea Britanie respingându-l, iar celelalte state privindu-l cu prudenţă. Rezultat al unui compromis între interesele naţionale, uneori divergente, ale statelor europene, şi caracterul supranaţional al viitoarei construcţii europene, Memorandumul s-a îndepărtat întrucâtva de principiile federaliste ale Mişcării Pan-europene, însă, pentru

 Federaţie europeană

momentul la care a fost formulat, el reprezenta o soluţie realistă pentru rezolvarea problemelor Europei. Unele dintre elementele fundamentale ale propunerii sale vor fi preluate în procesul construcţiei europene post-belice, în timp ce altele, încă neconfirmate, sunt şi astăzi de actualitatex. Premisele de la care pleca Briand în justificarea necesităţii unei abordări colective a construirii Europei erau: principiul unei uniuni morale europene, a unei solidarităţi între statele europene; responsabilitatea colectivă pentru apărarea păcii în faţa pericolelor care o ameninţau; lipsa de coordonare ce caracteriza economia Europei, şi care o împiedica să se dezvolte. Problema economică trebuia subordonată însă celei politice. „planul politic este cel pe care ar trebui să fie întreprins, înainte de toate, efortul constructiv care urmăreşte să confere Europei o structură organică”. Cooperarea politică europeană era văzută sub forma unei federaţii fondate pe ideea de uniune şi nu de unitate, deci suficient de flexibilă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre state. În ceea ce priveşte cooperarea economică, obiectul acesteia îl constituia apropierea

18

economiilor europene şi „stabilirea unei pieţe comune în vederea ridicării la maximum a nivelului bunăstării umane pe întreg teritoriul comunităţii europene”. Proiectul lui Aristide Briand este trimis spre studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor însă el nu mai ajunge să se concretizeze, în principal datorită conjuncturii internaţionale – criza din anii 1929-1930 şi alegerile din Germania care l-au adus pe Hitler în prim-planul politicii europene. Moartea lui Streseman, la 3 octombrie 1929, a determinat venirea la putere a noului guvern Bruning, care a schimbat politica externă de înţelegere, promovată de predecesorul său, cu una revizionistă, de confruntare. Deşi lansarea Memorandumului Briand a coincis cu retragerea trupelor franceze din zona Ruhr, ca semn al reconcilierii franco-germane, el nu a declanşat reacţii favorabile în Germania. A fost urmat mai

 Memorandumul Briand

degrabă de o explozie naţionalistă, considerându-se că prin aceasta Franţa urmărea să lege Germania într-o reţea de constrângeri răsăritene stabilite prin Tratatul de la Versailles) şi să o izoleze de alte ţări (SUA Anglia, Japonia) care i-ar fi putut susţine interesele revizioniste. Atât Germania, cât şi Italia, se opuneau astfel înfiinţării oricărei instituţii pentru colaborarea europeană, temându-se că prin crearea unei uniuni europene Franţa va avea hegemonia şi va împiedica realizarea intereselor lor revizioniste. În plus, Germania era dependentă financiar de Satatele Unite ale Americii iar Planul Briand avea un caracter antiamerican. Ca şi celelalte tentative de unificare paşnică a continentului european, şi iniţiativa lui Aristide Briand eşuează, în principal datorită faptului că Europa era încă dominată de idei naţionaliste şi totalitariste. Proiectul Briand, care reprezintă o sinteză remarcabilă a mai multor secole de pregătire ideologică în spiritul ideii europene, o autentică „Carte albă” a europenismului, rămâne important prin ideile şi conceptele pe care le promovează, şi care se vor regăsi în încercările ulterioare de organizare a continentului. El îl consacră pe ministrul de externe francez ca precursor eminent al ideii europene, conferind Franţei iniţiativa şi calitatea de lider al integrării, confirmate de-a lungul timpului. Va trebui să vină însă cel de-Al Doilea Război Mondial pentru ca Europa să devină conştientă de divizarea şi de neputinţa ei înainte de a se convinge de necesitatea organizării sale. 5. Mişcările de rezistenţă şi renaşterea ideii europene Încă din primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, ideea europeană renaşte, în special ca urmare a luptei mişcărilor de rezistenţă. Într-o primă fază, principala armă a mişcărilor de rezistenţă au constituit-o textele scrise, printre cele care au contribuit cel mai mult la renaşterea ideii europene fiind Manifestul de la Ventotene, intitulat „Pentru o Europă liberă şi unită” (scris de Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi şi care a fondat

19

 Rolul mişcărilor de rezistenţă Mişcarea federalistă europeană (MFE)) şi scrierile socialistului francez Leon Blum, în



favoarea unei Europe federale, în „Popularul” şi în lucrarea „Scara umană”, care a circulat în clandestinitate. În ultimii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial se relansează interesul pentru

Crearea Benelux



Idei federaliste

realizarea unei viitoare unităţi a Europei. Astfel, o serie de mişcări de rezistenţă precum mişcarea „Lupta”, în Franţa, grupul numit „Partidul de acţiune”, în Italia, mişcări din Olanda, Danemarca. Norvegia, Germania, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia, elaborează la Geneva în 1944 un proiect de declaraţie al rezistenţelor europene, în care constată: „În intervalul unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două



conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenţa a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea

Crearea Benelux

unei Uniuni federale între popoarele europene.” Este adevărat însă că aceste mişcări constituiau mai degrabă o reacţie pentru unitate în faţa agresorului decât ca un adevărat proiect politic. Dorinţei lui Hitler de a uni Europa prin violenţă, mişcările de rezistenţă îi opun idealul unei Europe federale, fondată pe aderarea liberă a popoarelor democratice. Proclamând reperele morale, sociale, economice şi politice ale unei uniuni federale a statelor lor, în acelaşi manifest se arată: „Aceste repere nu pot fi atinse decât dacă diversele state ale lumii acceptă să se debaraseze de dogma suveranităţii absolute a statului integrându-se într-o singură organizaţie federală. Pacea europeană este cheia de boltă a păcii în lume. Este important să se remedieze această anarhie prin crearea unei Uniuni federale a popoarelor europene.” Ideile federaliste încep să anime în această perioadă şi o parte a mediilor guvernamentale europene. Astfel, Winston Churchill se erijează în apărător al libertăţii şi unităţii Europei, lansând, încă din octombrie 1942, într-un memorandum adresat ministrului său, Anthony Eden, formula „Statele Unite ale Europei”, ca parte componentă a organizării lumii după război: „Oricât de departe poate părea azi acest obiectiv, eu am speranţa fermă că familia europeană va acţiona într-o uniune strânsă în cadrul Consiliului Europei. Aştept şi doresc crearea Statelor Unite ale Europei unde va fi posibilă orice călătorie fără obstacole. Sper să văd economia Europei studiată într-un tot unitar. Sper să văd un Consiliu care să grupeze, poate, 10 naţiuni, printre care fostele Mari Puteri…”xi. Pe de altă parte, conducătorii politici ai continentului, aflaţi în exil la Londra, contribuie şi ei la reflexia asupra viitorului Europei. Discuţiile purtate la iniţiativa ministrului belgian de externe, Paul – Henri Spaak, au însă puţine şanse de finalizare, nici unul dintre state neasumându-şi responsabilitatea de a promova un proiect concret. Singura iniţiativă care se finalizează înainte de sfârşitul războiului este înfiinţarea Benelux, organizaţie economică restrânsă formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg.

20

Între aceste state se semnează în 1943 o convenţie monetară, iar în 1944, prin tratatul semnat la Londra, se creează o uniune vamală, tariful vamal comun urmând să intre în vigoare începând cu 1948. Înfiinţarea acestei organizaţii a servit cauza europeană, reprezentând un „laborator” pentru găsirea soluţiilor posibile la problemele integrării economice, şi, totodată, creând o solidaritate reală şi exemplară între cele trei state, care vor deveni nucleul pieţei comune. Experienţa Benelux-ului care, în condiţiile unei adaptări a economiilor, a determinat o creştere extraordinară a schimburilor dintre statele membre, mult mai rapidă decât în relaţiile cu terţii, avea să deschidă calea pieţei comune europene. Perioada interbelică a fost o perioadă de gestaţie pentru ideea europeană, o perioadă de reflecţie asupra multitudinii de proiecte ale căror linii generale vor forma temelia demersului european după 1945: „aproape totul era stabilit: uniunea vamală, pilonul franco-german, sistemul monetar, o societate de tip federal (Aristide Briand), Europa „cu două viteze”, identitate europeană, instituţii comune, etc.”xii. Unitatea Europei a fost gândită, de-a lungul timpului, fie în jurul nucleului francoenglez (de către adepţii lui Saint-Simon), fie în jurul nucleului franco-german (în epoca romantică), iar modalitatea concretă de realizare a ei a pendulat între confederaţie şi federaţie, între stat naţional şi organizaţie europeană. Elementul comun al tuturor acestor proiecte, cel pe care se va fonda viitoarea construcţie europeană, va fi ideea de solidaritate a statelor europene. - TEMA III RENAŞTEREA IDEALULUI EUROPEAN DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 Idealul european după sfârşitul războiului

1. Aspecte introductive Perioada ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial marchează trecerea de la proiectele de uniune europeană la realizări efective în acest domeniu. Abia după cel de-Al Doilea Război Mondial ideea europeană şi dorinţa de a proceda la construcţia Europei, la înfiinţarea unei uniuni europene pentru europeni, vor reuşi să se impună, concretizânduse în proiecte coerente şi concret realizabile ale unor formule de cooperare şi integrare. După 1947, Europa va cunoaşte un proces istoric de organizare internă, conceput ca instrument de formare a unei proprii identităţi, de rezolvare a secularelor ei probleme şi apt să asigure o mai bună apărare a intereselor sale în lume după războixiii. Europa va deveni primul model în istorie de asociaţie de state care au decis să colaboreze şi să acţioneze pentru un interes comun. Această asociaţie liber aleasă marchează o ruptură fundamentală în istoria Europei, care, timp de mai multe secole, a fost constant un câmp de bătălie între marile puteri rivalizând pentru a-şi asigura

21

hegemonia, fie că au făcut-o în numele intereselor economice, ale unei ideologii religioase sau politice. Este, de asemenea, pentru prima dată în istorie când se concepe orientarea spre o cale federală după eşecul diverselor soluţii confederale. Modificările radicale ce se înregistrează în raporturile de forţă în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial au făcut posibile aceste realizări. 2. Conştientizarea nevoii de unitate

 Nevoia de unitate

Renaşterea idealului european după război, ca urmare a conştientizării nevoii de unitate, va fi influenţată în mod decisiv de doi factori: situaţia critică a Europei şi declanşarea războiului rece. 2.1. Realităţile economice şi politice ale Europei postbelice La sfârşitul războiului, statele europene, care timp de secole ocupaseră o poziţie centrală în istoria mondială, se confruntă încă o dată cu un bilanţ tragic: - 37 milioane de morţi (din totalul de 50) şi alte câteva milioane de refugiaţi; - pierderi materiale catastrofale – oraşe aproape rase de pe faţa pământului, producţia industrială redusă la jumătate faţă de cea de dinainte de război iar producţia agricolă la o treime, reţelele de transport distruse aproape în totalitate în unele state; - efecte financiare grave – creşterea considerabilă a datoriei publice a statelor beligerante (în cazul Germaniei, aceasta a crescut de 10 ori), creşterea preţurilor şi inflaţie ridicată. Într-un cuvânt, statele europene erau devastate, într-o stare de declin politic şi economic caracterizată prin extremism ideologic, dispute politice interne, inflaţie generalizată, sistem monetar inexistent, şomaj, sărăcie şi foamete. Deşi în mare parte în ruină, întrucât capacităţile sale de producţie nu fuseseră distruse complet economia europeană avea însă şanse de recuperare. Această reconstrucţie va fi însă condiţionată, pe de o parte, de realizarea stabilităţii politice şi sociale, iar pe de altă parte, de asistenţa care va fi oferită de către Statele Unite ale Americii. Incertitudinea politică, ce a cuprins întreaga Europă, nu va fi mai puţin periculoasă decât distrugerile materiale. Din punct de vedere teritorial, războiul a determinat importante transformări. „Noua hartă europeană, rezultat al conferinţelor de la Yalta, Postdam, a tratatelor de pace şi a acordurilor bilaterale, va fi fondată, ca şi repere supreme, pe echilibrul puterilor în relaţiile Est-Vest. Aceste criterii vor reprezenta un triumf pentru Moscova care, cu ajutorul forţei sale armate, va pătrunde până în inima continentului”. Tabloul mondial se prezenta astfel: - Statele Unite, mare învingătoare în război şi deţinând arma nucleară, capabilă, în consecinţă să asigure securitatea unei părţi a Europei, deţine cheia reconstrucţiei economice a Europei;

22

- URSS, ocupând jumătatea orientală a Europei, chiar dacă epuizată economic, însă cu un imens potenţial, ce se erijează în apărător al Europei de Est. Cele două mari puteri, refractare după război ideii de realizare a unităţii europene, înclinau mai degrabă pentru o organizaţie mondială: Organizaţia Naţiunilor Unite. - în acelaşi timp, „trei protagonişti europeni puteau încă spera să joace un anumit rol după război: - Marea Britanie, graţie puterii planetare a Commonwealth-ului şi relaţiilor sale privilegiate cu Statele Unite; Franţa, foarte slăbită în 1945, scăpând de curând de un guvern militar de ocupaţie graţie acţiunii generalului de Gaulle, şi neinvitată la Conferinţele de la Yalta şi Postdam; Benelux-ul, născut în 1944, comunitate tarifară cu vocaţie de uniune economică, toate acestea constituind un laborator al uniunii de interese, în special pentru francezi”. Europa era aşadar fărâmiţată în numeroase state şi divizată între două grupuri de interese: cele ale SUA, care doreau revirimentul rapid al statelor vestice şi punerea bazelor unei alianţe atlantice pentru a stopa expansiunea comunismului sovietic, şi interesele URSS, care dorea extinderea influenţei sale şi în vestul Europei. Această rivalitate dintre SUA şi URSS a dat naştere la ceea ce s-a numit „Războiul Rece”, şi care, timp de câteva decenii, a divizat Europa în două tabere.

 Războiul Rece

2.2. Declanşarea „Războiului Rece” Ostilităţile existente între Uniunea Sovietică şi Occident, confruntarea care se manifesta pe diverse planuri: politic, economic, tehnologic, ideologic, propagandistic, şi care a fost trecută în plan secund în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a reactivat la sfârşitul războiului. Această stare de fapt a fost alimentată în principal de politica expansionistă a lui Stalin, al cărui principal scop era acela de a profita de situaţia militară pentru a spori influenţa rusească in Europa. Astfel, URSS a ocupat, după 1945, 500.000 km2 de teritoriu, cuprinzând statele baltice, vechiul teritoriu polonez al Bielorusiei, Ruthenia subcarpatică şi Moldova. Dominaţia asupra Europei răsăritene a continuat şi indirect, până la sfârşitul lui 1947 reuşind să impună în toate statele din regiune, cu excepţia Cehoslovaciei, guverne eminamente comuniste. În plus, Stalin a “împins” Polonia spre est, în detrimentul Germaniei, şi trata zona rusă de ocupaţie din Germania ca şi cum ar fi aparţinut Rusiei. Acţiunile lui Stalin, hotărârea acestuia de a răspândi comunismul în cea mai mare parte a lumii, au stârnit îngrijorare în Occident, îngrijorare accentuată şi de asocierea la guvernare a partidelor comuniste în state precum Franţa, Italia şi Belgia. Confruntarea politico-ideologică dintre aliaţi se întăreşte în 1946, când Stalin, într-un discurs ţinut în faţa membrilor partidului comunist, susţine că victoria în război trebuie să fie înţeleasă ca reprezentând triumful sistemului sovietic, nu al aliaţilor, şi că profundele diferenţe existente între capitalism şi socialism fac imposibilă convieţuirea celor două.

23

Răspunsul occidental este dat de Winston Churchill, care va fi primul care avertizează asupra gravităţii situaţiei, făcând apel la unitatea naţiunilor occidentale. Potrivit lui Churchill, Europa mai poate spera să joace un rol important pe plan mondial,

 Cortina de fier

numai dacă se unifică. La 5 martie 1946, în aşa-numitul discurs al “Cortinei de Fier”, rostit la Fulton (Missouri), în Statele Unite, Winston Churchill trage un semnal de alarmă cu privire la răspândirea comunismului în Europa răsăriteană, argumentând faptul că doar ca State Unite sale Europei, ţările europene vor mai putea însemna ceva pe plan internaţional: “De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste Continent. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa centrală şi răsăriteană. Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi Sofia, toate aceste oraşe faimoase şi populaţiile din jurul lor se află în ceea ce eu trebuie să numesc sfera sovietică; şi toate se află nu numai sub influenţă sovietică, ci şi sub un control foarte strict de la Moscova şi, în multe cazuri, în creştere.” În încheierea mesajului său, Churchill face apel la o alianţă a Occidentului care să reziste cu fermitate în faţa ameninţării comuniste. El revine însă asupra temei în septembrie 1946, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Zurich, şi afirmă speranţa unei susţineri a Rusiei sovietice (alături de Marea Britanie, de Commonwealth-ul său şi

 factori catalizatori: ameninţarea sovietică şi influenţa americană

de puternica America), pentru proiectul de reconstruire a „familiei europene”, căreia să-i asigure o structură care „să-i permită să trăiască şi să se dezvolte în pace, suveranitate şi libertate”. Franţa şi Germania trebuiau să preia iniţiativa realizării acestei sarcini urgente şi, chiar dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, „trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi uni acele state care o doresc şi o vor”. Răspândirea comunismului sovietic era văzută ca o ameninţare atât de către Europa Occidentală cât şi de către SUA. În faţa acestei ameninţări, pentru a o stopa, era necesară o solidaritate între europeni şi americani, în scopul întăririi stabilităţii politice a acestor state. Astfel, ameninţarea sovietică şi influenţa americană vor constitui doi dintre factorii catalizatori pentru construcţia europeană. O etapă importantă în evoluţia războiului rece a constituit-o apariţia aşa-numitei “Doctrine Truman”, ca urmare a evenimentelor petrecute în Grecia (unde comuniştii încercau să răstoarne monarhia şi guvernul legal ales), şi în Turcia (care şi ea era ameninţată cu distrugerea integrităţii teritoriale). În februarie 1947, ambasadorul britanic la Washington anunţă Departamentul de Stat american de dificultăţile pe care le întâmpină în susţinerea monarhiei în Grecia (pe care Marea Britanie o instaurase în 1944) împotriva acţiunii comuniştilor, şi solicită ajutor. Reacţia noului preşedinte al Statelor Unite, Harry S. Truman, care a venit la conducerea SUA în aprilie 1945, după moartea lui Roosevelt, este de a anunţa, la 12 martie 1947, în faţa Congresului, intenţia sa de a acorda ajutor Greciei şi Turciei pentru a externe a Statelor Unite. Politica SUA urma să fie una “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către

24

 Doctrina Truman

minorităţi înarmate sau prin presiuni externe”. Ajutorul american consistent pentru Grecia şi Turcia, ajutor financiar, militar şi logistic, a venit foarte curând şi a permis înfrângerea comuniştilor până în 1949 “Doctrina Truman“, prin care Statele Unite şi-au asumat o responsabilitate corespunzătoare poziţiei

sale dominante în lume, va reprezenta baza doctrinară

justificatoare a politicii americane de blocare a răspândirii comunismului, care va dăinui pe toată perioada războiului rece. În acelaşi timp, în contextul confruntării între Est şi Vest, “Doctrina Truman“ a determinat schimbarea atitudinii conducătorilor americani faţă de unificarea Europei. Astfel, dacă la sfârşitul războiului ideea europeană avea puţine şanse de a se impune, căci atât Roosevelt, cât şi Stalin, erau cu totul împotriva acestei idei, în această perioadă ideea unei Europe Occidentale aliate cu Statele Unite apare ca o contrapondere la Europa Orientală sub tutelă sovietică. Mai mult, această Europă occidentală trebuia să aibă maximum de coeziune posibilă pentru a constitui o barieră eficace contra comunismului. Începând din 1947, SUA vor încuraja, nu numai prin vocea preşedintelui, ci şi prin cea a Congresului, şi chiar prin presiuni făcute asupra oamenilor politici europeni, ideea unei Europe unite. În afară de schimbarea de poziţie a politicii americane faţă de unitatea continentului, declanşarea războiului rece a determinat şi ralierea la ideea europeană a unora dintre guvernele statelor occidentale, în special cele din Franţa şi Marea Britanie, ostile, în primii ani de după război, ideilor europene. Numeroase forţe europene devin astfel favorabile uniunii europene, văzută ca alternativă, ca o a “treia forţă” între capitalismul Statelor Unite, pe de o parte, şi comunismul sovietic, pe de altă parte: mediile economice, forţele politice democratice,

 obiectivele unificării: economice, politice şi de securitate

bisericile creştine, mediul universitar, noile mişcări europene, ş.a. 3. Obiectivele unificării europene Deşi a divizat continentul, creând două spaţii regionale europene, corespunzând viziunilor strategice ale celor două super-puteri, pentru unitatea Europei de Vest Războiul Rece a avut o influenţă pozitivă - a simplificat dezbaterile asupra viitorului său şi a determinat apropierea statelor vestice. În faţa ameninţării comuniste, percepută ca venind nu numai din exterior, ci şi din interior, guvernele statelor Europei de Vest au strâns rândurile în jurul umbrelei de protecţie americane. Încercând să reconstruiască între ele o solidaritate afirmată destul de firav în perioada anterioară, însă grav afectată de război, naţiunile occidentale au adus în centrul dezbaterilor lor publice problematica integrării regionale. Axată pe convenirea unui proiect care să susţină reconstrucţia vestului Europei, aceasta avea o triplă finalitate: reconstrucţia economică, prezervarea păcii şi reafirmarea rolului său în lume.

25

 problematica integrării regionale

În faţa confruntării Est-Vest, statele Europei Occidentale au devenit conştiente de necesitatea coalizării lor pentru ca, împreună, să reuşească să pună pe picioare economia europeană, să pună bazele stabilităţii şi progresului. Atât Franţa, cât şi Marea Britanie şi Italia au înţeles că reconstrucţia lor, modernizarea şi industrializarea, erau posibile numai prin asocierea cu alte state. În al doilea rând, unitatea statelor europene era necesară pentru a face faţă, pe de-o parte, expansiunii sovietice, iar pe de altă parte, pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei americane în zona europeană. Un al treilea argument în favoarea coalizării statelor europene îl constituia preocuparea de a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt război. Strategia aleasă în acest scop a fost impulsionarea dezvoltării economice a Germaniei pentru ca aceasta să reziste expansiunii comunismului, cu asigurarea unei legături puternice, a unei interdependenţe economice şi militare între Germania şi celelalte ţări vestice, astfel încât un nou război să fie imposibil de declanşat. Redresarea Europei era astfel necesară şi, în acest context, se relansează şi ideea unităţii europene şi se pun bazele unor organizaţii europene de cooperare în domeniile economic, militar şi politic. După 1947, Europa va cunoaşte un istoric proces de organizare internă, conceput ca instrument de formare a unei proprii identităţi, de rezolvare a secularelor ei probleme şi apt a asigura o mai bună apărare a intereselor sale în lume după război. Dacă într-o primă fază, unitatea europeană era gândită ca o regrupare în jurul nucleului franco-german sau în jurul Benelux-ului, treptat, mai ales în contextul evenimentelor din anii 1947-1948, guvernele Europei Occidentale se apropie din ce în ce mai mult de protectorul lor american. În plan politic, dar şi economic, statele europene au găsit un sprijin în alianţa cu SUA, care în toate aceste decenii ale războiului rece a fost ţara care a apărat valorile occidentale împotriva totalitarismuluixiv. În faţa ameninţării pe care o reprezenta opoziţia Est-Vest pentru Europa Occidentală, aceasta era vulnerabilă, având nevoie de asistenţa şi protecţia Statelor Unite ale Americii. Aşa cum apreciază un reputat specialist în domeniul construcţiei europene, prof. Charles Zorgbibe, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, impulsionarea construcţiei Europei occidentale a fost dată din exterior, de către Statele Unite ale Americii, care se erijează în „mare protector” al acestora, făcându-le să înţeleagă situaţia grea în care se află şi beneficiile unei cooperări în vederea reconstrucţiei economiilor lor, iar după aceea, în condiţiile războiului rece, reorganizarea apărării lor. 4. Punerea bazelor construcţiei europene moderne. Înfiinţarea primelor organizaţii europene

26

4.1. Adoptarea metodei cooperării clasice (interguvernamentale) Dacă în ceea ce priveşte necesitatea unificării Europei consensul era deplin în rândul statelor Vestice, nu acelaşi lucru se poate spune în ceea ce priveşte calea de urmat pentru realizarea acesteia. Deşi vechiul sistem al naţionalismelor concurente şi-a dovedit limitele cu ocazia recentului conflict, ducând la scindarea ideologică a europei, puţine erau statele pregătite să renunţe la o parte a prerogativelor care reveneau în mod tradiţional statului naţional şi să accepte o formulă avansată de cooperare. Aceasta din urmă era mai degrabă apanajul elitelor intelectuale, a mediilor ştiinţifice, universitare, etc., care încercau să propună alternative la statul naţional, considerat principala sursă de conflict. Exista convingerea că disiparea puterii acestuia şi alocarea ei pe mai multe niveluri de autoritate, „interconectate între ele în cadrul unui stat federal multinaţional”, ar fi cea mai bună cale de garantare a păcii continentale. Ideea federalistă, apărută încă din secolul XVIII, dezvoltată în secolul XIX şi apoi în prima parte a secolului XX (în principal prin proiectul lui Coudenhove – Kalergi şi prin intermediul mişcărilor de rezistenţă) este foarte prezentă în dezbaterile politice la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ea nu avea în vedere înlocuirea suveranităţilor

 apariţia organizaţiilor de cooperare clasică

naţionale cu una europeană, ci crearea unor instituţii adecvate care, prin competenţe şi dimensiuni geografice să fie capabile să răspundă diferitelor probleme cu care se confrunta Europa. Organizarea unor mari zone continentale, dublată în viziunea federalistă de o multiplicare a centrelor de decizie, se sprijinea pe o constituţie care să garanteze diversitatea culturală şi socială, pe autonomia şi integritatea statelor componente, asigurând astfel unitatea şi omogenitatea întregului.

 abordarea interguvernamentală

În ciuda susţinerii importante de care se bucurau, mişcările federaliste nu au reuşit să se impună în faţa abordării interguvernamentale, în principal, datorită greşelii de a explica unificarea europeană pe baza unui model federal existent la nivelul unor state, precum Germania sau SUA. Or, realităţile Europei, eventual unificate, erau altele şi, în consecinţă, şi mijloacele trebuiau să fie adaptate acestei situaţii speciale. Multiplicarea la scară continentală a unei ordini instituţionale statale nu face altceva decât să reproducă la o scară mai mare slăbiciunile ordinii politice bazate pe state naţionale. În aceste condiţii, un consens s-a realizat, în cele din urmă, majoritatea statelor

 Planul Marshall

occidentale regăsindu-se în viziunea britanică asupra unui pol occidental întărit, ca sursă principală de stabilitate viitoare. Abordarea tradiţională, interguvernametală, în pofida unor evidente neajunsuri, a oferit instrumentul pentru satisfacerea nevoii de cooperare regională într-un moment în care o altă „cale” nu era convenită. Atunci când se va pune problema coeziunii interne Europei, şi o parte a statelor vestice se va declara gata să adopte o formă de cooperare

27

avansată – integrarea, se va produce o nouă scindare a Occidentului, statele ataşate definitiv principiului suveranităţii naţionale fiind îndepărtate de la această dezbatere. 4.2. Înfiinţarea organizaţiilor europene de cooperare clasică 4.2.1. Planul Marshall şi crearea primelor organizaţii economice 4.2.1.1. Cristalizarea opoziţiei Est-Vest Situaţia deosebit de dificilă în care se afla economia europeană după război nu era exclusiv un rezultat al războiului. Europenilor le lipsea exerciţiul, „cultura cooperării”, acordurile economice bilaterale fiind destul de puţine, mărfurile şi banii necirculând curent în statele europene occidentale. Aşa cum am arătat anterior, de redresarea Europei erau interesate şi SUA, a căror economie nu numai că nu suferise de pe urma războiului, ci chiar se dezvoltase datorită acestuia. Industria americană avea nevoie de pieţe de desfacere, iar, din acest punct de vedere, Europa era cea mai atractivă, economiile europene nefiind în măsură nici să producă şi nici să exporte. Astfel, SUA propun statelor europene, prin secretarul de stat, generalul Marshall, cu ocazia unui discurs ţinut la Universitatea Harvard, la 5 iunie 1947, un plan de ajutor

 planm de ajutor economic

economic al acestora. Prin acest plan, generalul Marshall oferea un ajutor masiv şi gratuit, „declarând război foamei, sărăciei, disperării şi haosului din Europa”, pentru că, spune el, „reconstrucţia structurii economice … va cere evident mult mai mult timp şi eforturi mai mari decât am prevăzut noi”. Scopul planului era de a contribui la „renaşterea unei economii active în lume pentru a crea condiţiile politice şi sociale în care să poată să existe instituţii libere”. Deşi gratuit, ajutorul american nu era complet dezinteresat, ci reprezenta pentru SUA ocazia de a-i incita pe europeni să coopereze între ei. Statele Unite ale Americii pun astfel o condiţie pentru acordarea acestui ajutor: stabilirea unei cooperări organizate între ţările beneficiare, în cadrul căreia acestea să se pună de acord cu privire la nevoile lor şi la ceea ce trebuie să întreprindă fiecare în parte pentru a eficientiza măsurile luate de guvernul american, pentru că, „Nu ar fi bine, nici util ca guvernul SUA să stabilească el însuşi un program destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este doar problema europenilor.” Rolul SUA va consta doar în „acordarea unui ajutor prietenesc în stabilirea unui program european şi în a ajuta apoi la punerea în aplicare a acestui program în măsura în care va fi posibil să o facă”. Cum americanii lasă să se înţeleagă că ajutorul este oferit tuturor statelor europene, miniştrii de externe ai Franţei (Georges Bidault) şi Marii Britanii (Ernest Bevin), îl invită pe omologul lor sovietic Molotov la Paris, la o conferinţă în trei. Conferinţa se încheie la

28

2 iulie 1947, cu refuzul lui Molotov de a participa la program, liderul sovietic declarând că acesta reprezintă o formă de subordonare a economiei şi independenţei naţionale a statelor europene în favoarea unei mari puteri care este SUA. URSS-ul atrage în refuzul său opt state ale Europei Centrale şi de Sud-Est, care ar fi putut altfel să profite de acest ajutor: şase state dominate de comunişti (Albania, Iugoslavia, Bulgaria, România Ungaria şi Polonia), Cehoslovacia, care, după ce îşi dă acordul de principiu, revine asupra acestuia, la presiunea sovietică, şi Finlanda, care nu-şi putea permite o politică inamicală faţă de Moscova. Planul Marshall va deveni astfel o operaţiune pur occidentală, iar refuzul Uniunii Sovietice va ridica un zid între Est şi Vest, conducând la ruptura între cele două blocuri şi accelerând cristalizarea lor. Ca parte a politicii sale de sovietizare, URSS încheie, după 1945, o serie de tratate comerciale cu statele din Est, care să faciliteze integrarea economiilor lor (unele dintre acestea impunând restrângerea drastică a relaţiilor comerciale cu Occidentul), pregătind astfel calea transformării lor din punct de vedere politic în sateliţi ai Moscovei.

 crearea OECE

4.2.1.2. Înfiinţarea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE) La 12 iulie 1947, se desfăşoară la Paris Conferinţa de Cooperare Economică Europeană, prima conferinţă europeană organizată după război, convocată pentru ca statele europene să se pună de acord asupra problemelor care necesită o rezolvare urgentă (au fost astfel identificate ca probleme urgente: creşterea capacităţilor de producţie, stabilitatea financiară internă, dezvoltarea cooperării economice între statele europene). Cu această ocazie, statele europene răspund favorabil propunerii formulate de generalul Marshall, şi, la 16 aprilie 1948 este semnat Tratatul instituind Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), prima organizaţie europeană postbelică, la care participă 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Turcia. Ulterior, sunt admise în OECE RFG (1955) şi Spania (1959). Tot acum este stabilit Programul Global de Reconstrucţie a Europei, care avea în vedere : promovarea producţiei industriale şi agricole, realizarea stabilităţii monetare şi bugetare, reducerea barierelor comerciale şi, prin aceasta, creşterea schimburilor între statele europene. OECE este fondată pe o cooperare strict interguvernamentală (fiind respinsă propunerea Franţei ca organizaţia să beneficieze de o anumită autonomie în raport cu guvernele statelor membre), principalele sale instituţii fiind: un Consiliu de Miniştrii, format din reprezentanţii tuturor statelor membre (care se reuneşte de mai multe ori pe an la nivelul miniştrilor de externe şi ai economiei şi mai frecvent la nivelul ambasadorilor), asistat de un Comitet Executiv, un Secretariat General şi un Comitet Tehnic, toate

29

responsabile în faţa lui. Consiliul ia decizii cu unanimitate, ceea ce implică recunoaşterea unui drept de veto pentru toate statele membre. Împreună cu structura înfiinţată de partea americană - ECA (Economic Cooperation Administration), OECE are rolul de a gestiona şi distribui între statele membre ajutorul destinat reconstrucţiei acordat de SUA prin Planul Marshall, coordonând, de asemenea, politicile economice naţionale, contribuind la crearea unui sistem multilateral de plăţi (se înfiinţează Uniunea Europeană de Plăţi), la liberalizarea schimburilor şi eliminarea restricţiilor cantitative. În activitatea sa, OECE a fost ajutată şi de organismul de pe lângă ONU – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), al cărui principal obiectiv era acela de reducere a taxelor vamale. 4.2.1.3. Efectele Planului Marshall asupra dezvoltării Europei de Vest Planul Marshall a contribuit, fără îndoială, în mod direct, la ameliorarea situaţiei statelor europene. Ajutorul acordat prin acest plan între 1948 şi 1952 s-a cifrat la 12.817 milioane dolari, reprezentând 1% din PIB-ul american, principalele beneficiare fiind Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Grecia şi Austria. El a fost instrumentul care a permis realizarea unei cooperări a statelor europene în urma căreia schimburile dintre acestea s-au liberalizat, ele reuşind să depăşească în scurt timp nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de război. Într-o perioadă de şase ani, comerţul între statele membre ale OECE s-a dublat.

 întărirea solidarităţii statelor europene

Efectele indirecte ale Planului Marshall sunt însă mai largi, el facilitând procesul de apropiere între naţiunile europene şi stopând extinderea comunismului în Europa Occidentală. În acelaşi timp, funcţionând sub forma unor conferinţe economice permanente, OECE a permis diplomaţilor şi funcţionarilor statelor membre să se întâlnească, să discute despre aceleaşi probleme şi să-şi lărgească orizontul. Guvernele Europei Occidentale s-au obişnuit astfel să se consulte la toate nivelele, creându-se, în acest mod, obişnuinţa de cooperare şi de reflecţie depăşind cadrul naţional.xv Planul Marshall i-a învăţat pe europeni să fie uniţi, a ajutat Europa Occidentală nu numai să renască din ruinele războiului, ci a şi consolidat convieţuirea dintre europeni, depăşind astfel cauzele războaielor trecute şi punând bazele unei reţele de interese comune care să facă imposibile, în viitor, acţiuni belice precum cele amintite. Aşa cum am mai arătat, graţie ajutorului american, economiile europene se redresează rapid. Din păcate, deşi gândit ca plan de redresare a întregii Europe, de Planul Marshall vor beneficia numai statele Europei de Vest. Fără îndoială, bilanţul activităţii OECE este net pozitiv, însă pot fi bifate şi două nerealizări importante: nu s-a reuşit crearea marii pieţe europene şi nici punerea pe picioare a unei uniuni vamale (în special datorită opoziţiei Marii Britanii).

30

Succesul înregistrat de OECE va deschide însă calea altor proiecte de unificare economică, la începutul anilor '50. În 1960, revirimentul economic al Europei fiind realizat, OECE este reformată. Statele membre ale OECE, SUA şi Canada au convenit să extindă câmpul de acţiune al organizaţiei, oferind ajutor pentru dezvoltarea ţărilor lumii a treia. OECE devine astfel Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), la care SUA şi Canada au aderat în acelaşi an, în următorii ani devenind membre Japonia, Australia şi alte ţări. Intrarea SUA în noua organizaţie consacra constituirea unei comunităţi de fapt mai largi – aceea a statelor industrializate, în interiorul căreia va trebui să fie de acum înainte căutată o solidaritate ideală sau cel puţin respectul echilibrelor în dezvoltare. 4.2.1.4. Reacţia Uniunii Sovietice la Planul Marshall – crearea COMINFORM şi a CAER COMINFORM-ul a fost înfiinţat de către Stalin în septembrie 1947, ca instrument de

 COMINFORM

coordonare şi armonizare a politicii partidelor comuniste şi face parte din noua strategie sovietică, răspuns la Planul Marshall. El simbolizează, pentru sovietici, lupta internaţionalismului proletar împotriva imperialismului, contra “diplomaţiei dolarului”. Făceau parte din această organizaţie diverse partide comuniste europene – în primul rând partidele din statele-satelit ale Uniunii Sovietice, însă şi partidele comuniste din diverse ţări vest europene, cele mai importante fiind cele din Italia şi Franţa. Prin intermediul COMINFORM, Stalin urmărea să-şi întărească controlul asupra sateliţilor: existenţa comunismului nu era suficientă prin ea însăşi, ci trebuia să fie un comunism de tip rusesc. Europa răsăriteană urma să fie industrializată, colectivizată şi centralizată; statele din regiune trebuiau să facă comerţ în principal între ele, iar contactele cu exteriorul lumii comuniste trebuiau descurajate. Obiectând la această încercare de sovietizare, Iugoslavia este exclusă din Cominform în 1948, cu toate că a rămas o ţară comunistă.

 CAER

În 1949 a fost anunţat Planul Molotov, prin care sateliţii Moscovei puteau primi ajutor rusesc, fiind înfiinţată o organizaţie în acest scop – CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), care avea ca obiectiv subsidiar coordonarea politicilor economice ale ţărilor din cadrul blocului sovietic. 4.2.2. Securitatea europeană după cel de-Al Doilea Război Mondial. Crearea organizaţiilor militare 4.2.2.1 Tratatele de la Dunkerque şi Bruxelles. Înfiinţarea Uniunii Occidentale. Dacă din punct de vedere economic, prin crearea OECE se puneau bazele redresării Europei, din punctul de vedere al securităţii sale aceasta era vulnerabilă şi politica

31

agresivă dusă de URSS (prin anexarea unor teritorii sau chiar state întregi din zona Mării Baltice şi a Europei Estice, precum şi prin susţinerea „din umbră” a războiului civil din Grecia), nu făcea decât să le sporească temerile. Era evident că din punct de vedere militar Europa Occidentală nu putea face faţă pericolului unei invazii sovietice sau unei reîntăriri a Germaniei. Sub aceste auspicii se pun bazele cooperării militare, iniţial ca o continuare a unor alianţe din timpul războiului. De teama repetării unei istorii încă proaspete în memoria colectivă, aceste alianţe, destinate să asigure securitatea colectivă a părţilor, sunt îndreptate în principal împotriva pericolului german. Astfel, miniştrii de externe ai Franţei şi Marii Britanii – Georges Bidault şi Ernest Bevin, semnează, pe 4 martie 1947, la Dunkerque, Tratatul de Alianţă şi Asistenţă Mutuală împotriva unei eventuale agresiuni germane în viitor, încheiat pentru o perioadă de 50 de ani. Invitate să participe, statele Benelux consideră sistemul instituit prin acest tratat, care nu prevedea reacţia automată a statelor părţi, ci obliga la consultări pe cale diplomatică în caz de pericol, insuficient. Ele se declară adepte ale unui tratat multilateral care să conţină un acord militar de asistenţă mutuală automată în caz de agresiune, căruia să i se alăture un acord politic şi unul economic. Înainte de toate însă, Tratatul de la Dunkerque reprezintă o formă de manifestare a unui nou climat între Franţa şi marea Britanie, a unei cooperări pe care va fi fondată reconstrucţia Europei postbelice. O serie de evenimente petrecute în perioada 1947-1949 determină creşterea tensiunilor internaţionale şi deteriorarea relaţiilor dintre statele Europei Occidentale şi URSS. Cei patru mari învingători în război: SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa, nu reuşesc să se pună de acord asupra unor chestiuni precum problematica reparaţiilor, demilitarizarea statelor şi frontierele orientale. În timp ce Moscova se teme de o întărire a Germaniei, SUA şi Marea Britanie î-şi doresc o Germanie prosperă şi stabilă din punct de vedere politic, iar Franţa este destul de rezervată faţă de ideea reabilitării acesteia. Practicarea de către URSS a unei politici expansioniste, impunerea unor regimuri nedemocratice, reprimarea mişcărilor de opoziţie şi violarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în ţările aflate sub influenţa sa, au creat îngrijorare în rândul statelor europene şi al SUA, ducând la declanşarea „Războiului Rece” – o confruntare între capitalism şi comunism, între democraţie şi totalitarism, o competiţie pentru stabilirea şi menţinerea sferelor de influenţă. Pentru a face faţă ameninţării sovietice, în special pentru statele Europei de Est, guvernele francez şi britanic solicită Washingtonului sprijin. Generalul Marshall şi colaboratorii săi condiţionează acordarea sprijinului american pentru apărarea Europei de

32

încheierea, în prealabil, între europeni, a unui acord de cooperare în domeniul apărării, după modelul Pactului de la Rio, încheiat la 2 septembrie 1947 între statele americane. Încă o dată, europenii sunt nevoiţi să ia iniţiativa şi să înfiinţeze o organizaţie de apărare, replica militară a ceea ce s-a realizat la nivel economic prin OECE. În acest context, în februarie 1948, Franţa şi Marea Britanie invită cele trei state membre ale Benelux-ului să participe la sistemul de garanţie mutuală instituit prin Tratatul de la Dunkerque. La 17 martie, se semnează la Bruxelles „Tratatul asupra

 Uniunea Occidentală

colaborării economice, sociale şi culturale şi privind apărarea colectivă”, cunoscut sub numele de Tratatul Uniunii Occidentale, semnat de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie. Uniunea Occidentală este o organizaţie cu caracter politico-militar, având ca scop proclamat apărarea comună împotriva oricărei agresiuni, dar având o tonalitate mai mult antisovietică.

Valorile ce merită a fi apărate sunt: drepturile omului, libertăţile şi

principiile democratice. Un Consiliu consultativ este însărcinat cu examinarea tuturor situaţiilor care pot constitui o ameninţare pentru pacea şi stabilitatea continentului. În caz de agresiune armată în Europa, sistemul de asistenţă mutuală instituit de Tratat se declanşează automat. Organul suprem al organizaţiei este Consiliul, care ia decizii cu unanimitate, asistat de un Secretariat. Deşi dotată cu o reţea de relaţii militare (un stat major comun a fost instalat la Fontainebleau în vara anului 1948), dar şi politice, economice şi culturale, această organizaţie cu 5 membrii nu avea însă instrumentele necesare pentru a putea realiza obiectivele de securitate propuse, fiind puţin credibil că Europa Occidentală poate face faţă unei eventuale ameninţări sovietice, în caz de război. Ea reprezintă însă un moment important în reafirmarea ideii de unitate a Europei după război, de cooperare în toate domeniile: militar, economic, social şi cultural, şi o etapă în procesul de formare a unei alianţe atlantice. 4.2.2.2. Divizarea militară a Europei. Tratatul Atlanticului de Nord şi Pactul de la Varşovia A. Punerea bazelor Alianţei Atlantice Ideea adoptării unui sistem unic de apărare care să-l înglobeze şi să-l depăşească pe cel al Tratatului de la Bruxelles este avansată încă din aprilie 1948. Două evenimentele petrecute în primăvara-vara anului 1948 (respectiv lovitura de stat de la Praga, din aprilie 1948 şi blocada terestră a Berlinului, din iunie 1948), precipită lucrurile, convingând Statele Unite ale Americii să renunţe la izolaţionism şi să se implice în procesul de întărire a sistemului european de securitate. La 11 iunie 1948, Senatul SUA adoptă rezoluţia de autorizare a guvernului american să deschidă negocierile cu statele europene (cunoscută ca „rezoluţia Vandenberg”, după numele iniţiatorului ei), pentru încheierea

33

unei alianţe militare în timp de pace, în afara continentului american, ceea ce reprezintă o adevărată revoluţie în politica externă nord-americană. Urmează o serie de negocieri între statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Statele Unite ale Americii şi Canada pentru crearea unei Alianţe unice a Atlanticului de Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de Nord. Sunt invitate oficial să participe la acest proces Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia şi, în ciuda presiunii exercitate de Moscova, negocierile se finalizează cu semnarea, la 4 aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO), care instituia un sistem de securitate comun bazat pe

 Crearea NATO

parteneriatul între aceste 12 ţări. NATO este o organizaţie internaţională clasică, fondată pe principiile unei cooperări interguvernamentale între statele membre, care îşi păstrează suveranitatea şi independenţa. Este o organizaţie cu caracter defensiv, pacifist, ale cărei obiective sunt menţinerea păcii şi asigurarea securităţii statelor membre prin intermediul solidarităţii politice şi a unui sistem de apărare adecvat, conceput pentru a descuraja şi respinge orice formă de agresiune împotriva lor.xvi Fundamentul acestui sistem de apărare rezultă din art. 5 din Tratat (cunoscut ca „articolul muşchetarilor”), potrivit căruia atacul armat împotriva unuia sau mai multor state membre va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în aceste condiţii, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă apărare individuală sau colectivă recunoscută de art. 5 din Carta ONU, va acorda ajutor părţii sau părţilor afectate. Poate să adere la Tratat, pe baza acordului unanim al statelor membre, orice stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor acestuia şi de a contribui la

 Pactul de la Varşovia

securitatea regiunii Atlanticului de Nord.

B. Replica estică – Pactul de la Varşovia În martie 1951, URSS adresează statelor membre o cerere de aderare la NATO. Această cerere este respinsă şi, mai mult, în 1955 Germania este primită în Alianţă. În aceste condiţii, URSS înfiinţează, la 14 mai 1955, Organizaţia Tratatului de la Varşovia, la care participă Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România, Ungaria şi URSS. Aceste două blocuri militare vor constitui, pe toată perioada „războiului rece”, pilonii securităţii europene, reuşind, în ciuda tuturor tensiunilor şi momentelor de criză, să menţină cea mai lungă perioadă de pace din istoria continentului. C. Încercarea de a pune bazele unui sistem european de securitate. Înfiinţarea Uniunii Europei Occidentale

34

 UEO

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord, la 24 august 1949, în competenţa NATO sunt transferate şi atribuţiile militare ale Uniunii Occidentale. În scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul securităţii, după eşecul înfiinţării unei comunităţi europene de apărare, Uniunea Occidentală este transformată prin Tratatul de la Paris din 1954 în Uniunea Europei Occidentale, înlăturându-se prevederile referitoare la o eventuală agresiune a Germaniei. La ea au aderat şi Germania, Spania, Portugalia şi Grecia. Multă vreme nefuncţională, Uniunea Europei Occidentale a cunoscut o revigorare ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, prin care a devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii, fiind definită ca „braţ înarmat” al UE şi pilon european al NATO”. 4.2.3. Apariţia cooperării politice europene. Înfiinţarea Consiliului Europei 4.2.3.1. Impulsul dat ideii de unitate europeană de Congresul de la Haga (1948) Odată cu conştientizarea declinului în care se află Europa, începe să se manifeste un puternic curent de opinie în favoarea unei Europe unite. Primul care s-a manifestat în

 Congresul de la Haga

această direcţie a fost Winston Churchill, încă din timpul războiului acesta invitând la unitatea strânsă a familiei europene în cadrul unui „Consiliu al Europei”. La un an de la terminarea războiului, la 19 decembrie 1946, într-un discurs celebru ţinut la Universitatea din Zürich, el face un nou apel la unitate, reluând ideea creării unor State Unite ale Europei. La baza acestei unităţi europene trebuia să se afle o asociere între Franţa şi Germania. Ideea unităţii europene astfel cum a fost ea reiterată de Churchill înflăcărează spiritele şi determină formarea a numeroase mişcări având acest obiectiv: Mişcarea pentru Europa Unită (înfiinţată în Marea Britanie chiar de Churchill), Consiliul Francez pentru Unitatea Europei, Uniunea Pan-europeană, reconstituită de Cudenhove-Kalergi, Uniunea Europeană a Federaliştilor, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară Europeană, Noile echipe internaţionale etc. Unele dintre acestea (spre exemplu, cele două uniuni) promovau ideea unităţii europene pronunţându-se în sensul unei organizări supranaţionaliste a Europei. De fapt, se confruntă în cadrul acestor mişcări două curente de opinie cu privire la unitatea Europei – unul federalist şi altul unionist. Mişcările europene reuşesc să declanşeze o serie de acţiuni în sprijinul ideii europene precum reuniunile de la Luxemburg (octombrie 1946), Amsterdam (aprilie 1947), Montreaux (august 1947). Numărul mare al acestor mişcări făcea însă necesară coordonarea lor pentru ca ideea comună pe care o promovau, aceea a unităţii europene, să se poată realiza. În acest scop, în decembrie 1947, cele mai influente mişcări europene ai

35

instituit, sub preşedinţia ministrului britanic Duncan Sandys, un „Comitet internaţional de coordonare a mişcărilor pentru Europa Unită”, care a organizat mai multe congrese, cel mai important dintre acestea fiind Congresul Europei convocat la Haga între 7 şi 10 mai 1948. Prezidat de Winston Churchil şi reunind mai mult de 700 de personalităţi „reprezentative în domeniul gândirii şi al acţiunii”, din 19 ţări, Congresul nu a reprezentat o reuniune interguvernamentală, ci un vast forum de dezbateri, astfel că rezultatele sale nu au putut angaja juridic statele europene. În „Mesajul către europeni” adoptat la 10 mai 1948 de către membrii congresului, se încearcă mobilizarea spiritelor în favoarea unităţii, motivându-se: ”nici una dintre ţările noastre nu poate pretinde, ea singură, apărarea serioasă a independenţei sale. Nici una dintre ţările noastre nu poate rezolva singură problemele pe care le ridică economia modernă. În lipsa unei uniuni liber consimţite, anarhia noastră de acum ne va expune mâine unei uniuni forţate, fie prin intervenţia unui imperiu, din exterior, fie prin uzurparea unui partid, din interior”. Pregătită de cele trei comisii ale Congresului (politică, economică şi culturală) şi adoptată cu unanimitate, Rezoluţia finală a acestui congres încearcă să definească modalităţile practice de unificare, fără a se stabili o opţiune clară faţă de cele două viziuni asupra Europei, propunând studierea posibilităţii creării unei uniuni sau a unei federaţii. Se prevedea, printre altele, constituirea unei „Adunări europene”, deschisă tuturor statelor democratice ale Europei şi aleasă de către parlamentele naţiunilor participante, specificându-se totodată că, pentru a asigura securitatea, independenţa economică şi progresul social, naţiunile Europei trebuie să creeze o uniune economică şi politică, în acest scop ele trebuind să cadă de acord şi să-şi unească unele din drepturile lor suverane. O comisie instituţională este însărcinată cu elaborarea unui proiect concret, care este transmis în august 1948, prin intermediul guvernului francez, statelor membre ale Uniunii Occidentale proaspăt înfiinţate. Principalul obiectiv stabilit în această propunere (în care nu se mai vorbeşte de transferul de suveranitatexvii), îl reprezintă crearea unei Adunări europene, cu rol consultativ, care să contribuie la integrarea economică şi politică progresivă a Europei. În acest scop, ea putea face recomandări statelor membre şi urma să elaboreze o Cartă a drepturilor omului, dotată cu un „gardian” eficient - o Curte de justiţie europeană. La 28 octombrie 1948, Comitetul internaţional care organizase Congresul de la Haga a creat o organizaţie permanentă, „Mişcarea Europeană”, pentru a contribui la progresul procesului de unificare europeană, preşedinţii de onoare ai acesteia devenind francezul Leon Blum, Winston Churchill, italianul De Gasperi şi belgianul Paul Henri Spaak.

36

4.2.3.2. Crearea Consiliului Europei Statele membre ale Uniunii Occidentale decid să analizeze propunerile formulate de

 Consiliul Europei

Congresul de la Haga, înfiinţând în acest sens un „Comitet pentru studiul şi dezvoltarea unităţii europene”, care se va reuni la Paris, începând din octombrie 1948, sub preşedinţia lui Edouard Herriot. Este momentul în care statele preiau iniţiativa însă este notabil faptul că o acţiune privată avea să ducă la crearea unei organizaţii internaţionale, o organizaţie de drept internaţional public. Dezbaterilor iniţiate în cadrul Comitetului de către statele semnatare ale Pactului de la Bruxelles li s-au alăturat ulterior alte cinci state – Italia, Irlanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia. Negocierile au fost caracterizate de conflictul dintre susţinătorii metodei interguvernamentale, între care Marea Britanie (care se pronunţa pentru o cooperare cu respectarea integrală a suveranităţii naţionale), şi susţinătorii metodei supranaţionale, federaliste, în special Franţa şi Belgia. Pe de altă parte, şi susţinătorii federalismului european erau divizaţi cât priveşte metodele de punere în aplicare a acestei idei, unii optând pentru un transfer parţial de suveranitate naţională (fiind agreată orice acţiune pozitivă care ar fi putut contribui la adâncirea integrării supranaţionale), alţii pentru un federalism integral, care presupunea constituirea unei Europe federale, legitimată de o Adunare constituantă, fără a preciza modalitatea de alegere a acesteia. În ambele sale variante, federalismul perpetuează însă o serie de ambiguităţi legate de repartizarea puterilor în interiorul federaţiei, de modul de realizare a acesteia sau de forma pe care o va lua. Confruntarea între federalişti şi suveranişti va marca întreaga evoluţie a construcţiei europene, constituind, potrivit unor autori, unul dintre elementele care dau originalitatea Europei. În ciuda tuturor dificultăţilor şi a diferenţelor de vedere cu privire la construcţia politică a Europei, se reuşeşte, în cele din urmă, ajungerea la un compromis şi, la 5 mai

 organizaţie de colaborare politică

1949, se semnează la Londra, de către cele zece state, Tratatul Instituind Consiliul Europei. Consiliul Europei este prima instituţie politică între europeni al cărei obiectiv este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi în vederea salvgardării şi promovării ideilor şi principiilor ce reprezintă patrimoniul lor comun şi al favorizării progresului economic şi social. I se recunoaşte Consiliului Europei o largă paletă de competenţe, putând interveni în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ şi etnic, precum şi în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Fiind rezultat al unui compromis, mijloacele sale de acţiune sunt însă extrem de limitate, ele constând în: examinarea problemelor, încheierea de acorduri, adoptarea unor acţiuni comune.

37

For de cooperare interparlamentară, Consiliul Europei este totodată şi un instrument

 organelle Consiliului Europei

de armonizare a sistemelor juridice naţionale. Organele sale sunt: Adunarea Parlamentară (prima Adunare parlamentară internaţională din istorie), compusă din parlamentari naţionali, care votează rezoluţii, Comitet de Miniştrii, organ de decizie format din miniştrii de externe ai statelor membre, care decid prin vot unanim, Congresul Puterilor Regionale şi Locale, ce reprezintă şi promovează interesele democraţiei locale şi Secretariatul General, ce asigură asistenţa tehnică. În cadrul Consiliului Europei au fost adoptate peste 200 de convenţii, între care se detaşează Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului, adoptată la 4 noiembrie 1950, prin care se creează ca organism care urmăreşte aplicarea ei (pentru asigurarea unui nivel minim de respectare a drepturilor omului), Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În 1961 s-a semnat, la Roma, Carta Social Europeană, o completare în domeniul social a Convenţiei drepturilor omului, şi s-a constituit Consiliul pentru Cooperarea Culturală. Dacă iniţial Consiliul Europei a avut zece membrii, el reuneşte în prezent peste patruzeci de state, cuprinzând majoritatea ţărilor europene. După 1990, Consiliul Europei a devenit una dintre principalele structuri de primire a noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est, apărute ca urmare a căderii comunismului (printre care şi România, care este membră cu drepturi depline din 1993). Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt şi membre ale Consiliului Europei. Considerat un rezultat modest al mişcărilor de unitate europeană (încă din august 1949 înaintându-se o serie de propuneri de modificare a statutului său), Consiliul Europei are însă meritul de fi reprezentat un laborator de idei pentru unitatea europeană, pregătind terenul pentru tentative mai îndrăzneţe de realizare a unităţii europene, care nu vor întârzia să apară. El marchează prima tentativă reuşită vizând realizarea unei Europe „europene”, fondată de europeni şi pentru europeni. Era evident însă că a construi Europa cu metodele secolului XIX nu era un demers care să reziste, cu atât mai mult cu cât opţiunile celui mai puternic curent de opinie manifestat în această perioadă, cel federalist, nu erau satisfăcute prin crearea Consiliului Europei. Europa avea nevoie de instituţii puternice, capabile să ia iniţiativa şi să pună în funcţiune resorturile unităţii europene

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii. 1. MĂTUŞESCU, Constanţa, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de 38

unitate europeană, Ed. Biblioteca, 2007; 2. ZORGBIBE, Charles, Construcţia Europeană. Trecut, prezent şi viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998 ; 3. PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian, Ciprian, Istoria construcţiei europene, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000; 4. HAMON, Dominique, KELLER, Ivan Serge, Fondements et étapes de la construction européenne, PUF, Paris, 1997

TEST DE AUTOEVALUARE 1. Precizați care sunt, în opinia dvs., factorii care au determinat necesitatea unităţii europene ?

TEMĂ DE REFLECŢIE Dincolo de sprijinul financiar acordat Europei, care consideraţi că a fost rolul Planului Marshall pentru unificarea Europei de Vest? 39

MODELE DE ÎNTREBĂRI 1.Care au fost modalităţile preconizate de-a lungul timpului pentru realizarea unităţii europene?. 2. Care au fost primele organizaţii internaţionale înfiinţate după cel de-al Doilea Război Mondial? RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. Aceste modalităţi au fost, pe de o parte, unificarea forţată, în jurul unei puteri imperialiste, hegemonice, iar, pe de altă parte, asocierea voluntară a statelor europene, pe baza unui proiect convenit de comun acord, sub forma unei federaţii sau confederaţii 2. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, NATO, Uniunea Europei Occidentale,

Consiliul

Europei,

toate

având

la

bază

o

cooperare

interguvernamentală, aceste organizaţii având rolul de a pregăti apariţia Comunităţilor Europene, bazate pe o cooperare supranaţională a statelor europene.

CAPITOLUL II PROIECTUL COMUNITAR. COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

40

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins  Apariţia integrării europene. Constituirea Comunităţilor Europene  Evoluţia „Micii Europe” (1958-1969):afirmarea interguvernamentalismului  Proiectul comunitar în deceniile ’70 - ’80: unificarea Europei de Vest şi aprofundarea integrării europene  Europa pe calea integrării politice: crearea Uniunii Europene şi evoluţia acesteia

 contextul european

 Obiectiv general: Cunoaşterea modului de formare, a evoluţei şi a specificului Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene.  Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază privind integrarea europeană, teoriile şi mecanismele acesteia, modul de organizare şi funcţionare a Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene.

= 5 ore

CAPITOLUL II PROIECTUL COMUNITAR. COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

 interes comun

 opţiunea supranaţională

- TEMA I APARIŢIA INTEGRĂRII EUROPENE. CONSTITUIREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE 1. Premisele unificării În perioada ce a urmat sfârşitului celui de-Al Doilea Război Mondial, statele Europei Occidentale se văd în situaţia de a-şi pierde vechea supremaţie în faţa

 apariţia ideii de Comunitate Europeană

celor două noi puteri geopolitice: SUA şi URSS. Europa care „a făcut lumea” asista astfel cu neputinţă la pierderea rolul său de putere mondială. Sunt puse în 41

discuţie valorile, tradiţiile, ideologiile „vechii” Europe (cele care au permis de-a lungul timpului dezvoltarea ideilor şi a proiectelor de unitate europeană.) şi, mai ales, competitivitatea sa economică. Pentru a face faţă concurenţei americane şi sovietice întreprinderile europene îşi propun obiective ce reclamă accesul mai larg la resurse şi o piaţă exterioară mai

vastă,

corespunzătoare

potenţialului

lor.

Soluţionarea

problemelor,

provocărilor cu care se confruntă societăţile occidentale presupunea întărirea colaborării lor. Cooperarea europeană, ale cărei baze au fost puse după război, consta într-o serie de organizaţii internaţionale sectoriale, cu vocaţii diferite, care nu aveau posibilitatea să asigure concentrarea dezvoltării economice a statelor din Europa de Vest. Pe de altă parte, la nivel politic Europa se lansase deja, în urma Congresului de la Haga, într-un efort comun de găsire a celor mai convenabile, şi, în acelaşi timp eficiente, metode de unificare politică. Chiar dacă între cele două opţiuni în jurul cărora s-au purtat negocierile-metoda supranaţională, susţinută de francezi, şi cea interguver-namentală, promovată de englezi, ultima a avut mai degrabă câştig de cauză, opţiunea supranaţională nu a încetat să câştige adepţi. Evenimentele care au loc în jurul anului 1950 (Blocada Berlinului, accesul Uniunii Sovietice la arma atomică, iminenţa izbucnirii războiului din Coreea) şi absenţa unei alternative reale la Războiul Rece, determină întărirea conştiinţei interesului comun în rândul statelor Europei Occidentale. Aceasta, şi sub presiunea Statelor Unite, pentru care reînarmarea Germaniei devenea esenţială. Fără îndoială, pentru europeni rănile războiului erau încă destul de profunde. Obiectivul prioritar al politicii franceze, spre exemplu, era menţinerea majorităţii restricţiilor posibile pentru Germania, conştientizând însă că această politică obstrucţionistă nu putea dura la nesfârşit. Nodul gordian al tensiunilor franco-germane îl reprezenta industria de cărbune şi oţel, care în acele timpuri, era absolut indispensabilă pentru război. Regiunile miniere şi siderurgice Ruhr şi Saar au constituit de-a lungul timpului o sursă permanentă de conflict între Franţa şi Germania. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, prin Acordurile de la Postdam, aliaţii stabiliseră un sistem de distribuţie a producţiei din regiunea Ruhr, o regiune foarte bogată în cărbune şi oţel, în scopul punerii în aplicare a sistemului general de reparaţii pentru daunele provocate de război, prin aceasta avându-se în vedere, de asemenea, limitarea şi 42

monitorizarea nivelului de producţie al industriei germane. Propunerea americano-britanică din 1947, de transferare, în zonele controlate de aceste state, a administrării sistemului către autorităţile germane întâmpină opoziţia Franţei şi Benelux-ului. În 1949, puterile aliate decid „internaţionalizarea” zonei Ruhr-ului, în scopul „exploatării şi controlului comun al cărbunelui şi oţelului” , fiind implicată şi Germania, dar cu o cotă inegală. Între timp, Germania de Vest se întăreşte puţin câte puţin, devenind membră a OECE în 1949 şi membră asociată a Consiliului Europei în 1950. Cea mai mare dorinţă a sa era de a obţine egalitate de drepturi prin înlăturarea multiplelor discriminări la care era supusă. Era evident că, sub presiunea SUA, care nu erau dispuse să mai accepte pentru multă vreme restricţiile impuse Germaniei, mai devreme sau mai târziu problema

 reintegrarea Germaniei

reînarmării acesteia tot se va pune. Franţa conştientizează astfel că singura soluţie este integrarea Germaniei Occidentale într-o organizaţie europeană mai eficace decât OECE sau Consiliul Europei, pentru a o putea controla. Cancelarul german Konrad Adenauer, cu intenţia de a reglementa problema regiunilor Ruhr şi Saar, înaintează după 1949 o serie de propuneri cu privire la



constituirea unei federaţii europene sau a unei uniuni economice franco-germane.

uniune economică franco-germană

Atât siderurgiştii, cât şi industriaşii, şi chiar Mişcarea Europeană, erau interesaţi de crearea unui pol industrial în zonă, pentru a putea face faţă concurenţei americane şi pentru a putea preveni apariţia unor eventuale crize în domeniile respective. Totodată, reconcilierea franco-germană era puternic încurajată de SUA, care vedea în aceasta principala cale de consolidare a Europei Occidentale. Cum nu era în măsură să respingă ferm propunerea americană, diplomaţia franceză se va vedea nevoită să găsească soluţii pentru a concilia interesul naţional cu punctul de vedere american de reconstrucţie a Germaniei.

 iniţiativa MonnetSchuman

În primăvara anului 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman, este însărcinat de către omologii săi american şi britanic cu elaborarea unui plan de reintegrare a Germaniei de Vest în comunitatea statelor occidentale. Centrul de gravitaţie în conceperea viitorului Europei se deplasează astfel dinspre axa Paris-Londra, care a stat la baza înfiinţării Consiliului Europei, spre axa ParisBonn. 2. Înfiinţarea primei comunităţi supranaţionale: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului 43

2.1. Iniţiativa Monnet-Schuman Unificarea Europei, crearea unei uniuni europene globale, devine, încă odată, obiectivul prioritar al unei Europe Occidentale în declin, însă raţiunile ce o determină suferă mutaţii profunde. Unitatea nu mai este necesară doar pentru prevenirea conflictelor dintre statele europene, ci pentru apărarea intereselor lor comune în faţa marilor probleme cu care se confruntă omenirea. Aceasta reclama abordarea unităţii europene de pe alte poziţii decât cea interguvernamentală, care a stat la baza Consiliului Europei, o abordare care să permită viitoarei Europe unite să facă faţă marilor probleme mondiale. Cel care înţelege primul necesitatea creării unui mecanism efectiv de coordonare economică şi politică a statelor europene a fost Jean Monnet, geniul la care apelează Schuman pentru a găsi o soluţie de ieşire din criză. Comisar general al Planului de Modernizare şi Echipament din Franţa, Jean Monnet are o vastă experienţă internaţională: angajat al Ministerului Comerţului în timpul primului război mondial (a asigurat organizarea comună a structurilor de aprovizionare pentru Forţele Aliate), prim secretar general al Societăţii Naţiunilor Unite după război, bancher pe Wal Street, dar şi în China, consilier al preşedintelui Roosevelt, arhitect al programului militar american şi reprezentant al intereselor americane în Europa, iniţiator al unui plan de uniune franco-britanică, prezentat în 1940, dar respins de guvernul francez. Numit în 1946 de către generalul De Gaulle, prim comisar al Planului de Modernizare şi Echipament, Jean Monnet va pune în operă un mecanism complex şi eficient de modernizare a industriei franceze. Această experienţă acumulată în relaţiile internaţionale îl face pe Monnet să înţeleagă complexitatea situaţiei şi necesitatea de a se găsi o soluţie care să rezolve atât problemele economice (industria oţelului, unul dintre sectoarele de bază ale economiei europene în plină reconstrucţie, se afla în pragul unei crize, determinate de supraproducţia apărută ca urmare a creşterii potenţialului siderurgic al statelor europene), dar şi cele politice, înlăturându-se odată pentru totdeauna opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania şi posibilitatea izbucnirii unui nou război între cele două state. Încă de la înfiinţarea OECE, Jean Monnet semnalase limitele cooperării clasice europene, într-o scrisoare adresată lui Georges Bidault, preşedintele

 proiectul Monnet

Consiliului, arătând: „Eforturile diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu 44

vor fi, după părerea mea, suficiente. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Cum o veritabilă „federaţie a Vestului” era greu de conceput la acel moment, „soluţia” găsită de Monnet şi colaboratorii săi (Etienne Hirsh, adjunctul său la conducerea Planului, economistul Pierre Uri şi profesorul de drept internaţional Paul Reuter) este aceea a unui „federalism sectorial şi limitat la chestiuni tehnice”xviii. Astfel, el considera că unitatea Europei nu se poate realiza dintr-o dată, ci în etape, ea trebuie cultivată, creându-se în primul rând, o solidaritate de fapt a statelor europene. Pornind de la trei imperative fundamentale: limitarea domeniilor colaborării la sectoare specifice, introducerea unui mecanism de luare a deciziilor în comun şi necesitatea unor transformări radicale ale diplomaţiei tradiţionale, Jean Monnet lansează ideea punerii în comun a industriilor carbonifere şi siderurgice ale Franţei şi Germaniei şi plasarea lor sub autoritatea unei singure organizaţii puternice şi independente în deciziile sale faţă de statele membre. Începuturile reconcilierii franco-germane urmau astfel să se realizeze în domeniul concret al producţiei economice, şi aceasta trebuia să constituie piatra de temelie a viitoarei construcţii europene. Propunerea lui Jean Monnet este prezentată ministrului de externe francez Robert Schuman, care o aprobă din primul moment, aceeaşi atitudine având-o şi secretarul de stat american Dean Acheson, căruia îi este prezentat proiectul la 8 mai la Paris, de către Schuman şi Monnet. În aceeaşi zi (8 mai) un emisar pleacă la Bonn pentru a prezenta proiectul cancelarului german Konrad Adenauer. Pentru Germania de Vest, proiectul francez reprezenta oportunitatea de a ieşi din starea de izolare şi a participa, în condiţii de egalitate şi fără intervenţia directă a aliaţilor, la iniţierea procesului de integrare europeană, aşa că el este primit cu entuziasm de cancelarul german. Acesta propusese încă de la 1 ianuarie 1949 înlocuirea controlului unilateral asupra Ruhr-ului, exercitat de către învingători, cu o „asociaţie de drept internaţional pe baze cooperatiste”, la care să participe Germania, Franţa Luxemburg şi Belgia. În aceste condiţii, la 9 mai 1950 (după ce în prealabil obţine aprobarea Consiliului de Miniştri), în salonul orologiului din Quai d’Orsay, proiectul este făcut public de către Schuman, rămânând în istorie sub numele de „Declaraţia Schuman” sau „Planul Schuman de integrare europeană”. 45

 Planul Schuman de integrare europeană

Două puncte importante fac ca propunerea de la 9 mai 1950 să difere de toate cele ce au precedat-oxix. Este vorba, în primul rând de faptul că polul cărbune-oţel nu constituie decât prima etapă a unui proces de integrare mai larg, avându-se în vedere ca,

prin integrarea şi a altor domenii, să se ajungă la o comunitate

economică generală, în final, chiar la o veritabilă Federaţie europeană (preconizată în chiar textul proiectului). Astfel, „punerea în comun a producţiei”

 federaţie europeană

urma să asigure „stabilirea imediată a bazelor comune de dezvoltare economică, prima etapă a Federaţiei Europene şi schimbarea destinului acestor regiuni mult timp dedicate fabricării de arme, cărora tot ele le cădeau apoi constant victime”. În al doilea rând, aspectul cel mai original şi esenţial al proiectului constă în

 abordare supranaţională

preconizarea creării unei autorităţi supranaţionale independente, dotate cu puteri reale în domeniile comunitare astfel create. Planul are meritul de a fi abordat într-o manieră revoluţionară problema construcţiei europene, impunând principiul supranaţionalismului, abandonând metoda clasică a cooperării interguvernamentale, ce şi-a dovedit ineficienţa în primii ani de după război, şi propunând o nouă formă de cooperare –

 integrare

„integrarea”, caracterizată prin transferul unor competenţe statale către o entitate supranaţională, constituită prin voinţa suverană a statelor. Aşa cum pe bună dreptate se apreciază în doctrină, „Originalitatea ideii lui Monnet consta în unirea oamenilor şi a naţiunilor prin propunerea unui obiectiv comun în care să se (re)găsească şi să se vadă interesele şi să fie uitate diferenţele sau divergenţele. Se declanşează, astfel, un proces cu totul nou în materia relaţiilor internaţionale şi anume exercitarea în comun a suveranităţii (s.n.) în anumite domenii. Europa devine astfel continentul care a construit prima regiune economică a lumii – un edificiu ridicat treptat, a cărui activitate a evoluat în timp”. 2.2. Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951) Organizaţia care se prefigura în Declaraţia Schuman nu se limita la Franţa şi Germania, ci era deschisă participării şi a altor state europene. Invitaţiei franceze, devenită franco-germană, îi răspund afirmativ, cu diverse grade de entuziasm, patru alte state ale continentului: Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Cea mai entuziastă reacţie a fost cea a guvernului italian, prin ministrul afacerilor externe, contele Sforza, şi a avut la bază în principal raţiuni politice, 46

văzând în aceasta ocazia de a se reintegra în Concertul european, în diplomaţia occidentală. Pentru Luxemburg, unde industria siderurgică furniza 90% din exporturi, intrarea într-o organizaţie care avea să-i deschidă o piaţă comună vastă, nu putea să fie decât avantajoasă. Belgia şi Olanda, mai puţin interesate de industria de cărbune şi oţel şi, de asemenea, mai puţin favorabile abandonului de suveranitate, acceptă să subscrie la Declaraţia Schuman, considerând că în cadrul unei organizaţii europene pot săşi rezolve mai uşor problemele (Belgia având o industrie carboniferă destul de rudimentară), însă rezervându-şi dreptul de a se retrage de la negocieri dacă organizaţia ia o orientare prea supranaţională. Marea Britanie însă, principalul producător de cărbune şi oţel la acel moment, refuză invitaţia, declarându-se deranjată de faptul că nu a fost consultată anterior, şi motivând „interesul său pentru colonii”., În realitate însă,

aceasta nu era

pregătită să accepte principiul renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, cu atât mai mult cu cât se afla în curs de naţionalizare a sectoarelor de cărbune şi oţel. La 3 iunie 1950, guvernele celor şase state care acceptă planul Schuman publică simultan câte un comunicat prin care confirmă participarea la acesta. La invitaţia Franţei, la 20 iunie 1950 se deschide la Paris, sub preşedinţia lui Jean Monnet, o conferinţă interguvernamentală reunind aceste şase state, pentru încheierea unui tratat care să transpună liniile Declaraţiei Schuman. Încă de la începutul discuţiilor Jean Monnet avea să precizeze: „Noi suntem aici pentru a îndeplini o faptă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a ne căuta propriile avantaje într-un avantaj comun. Se va întâmpla doar dacă vom elimina din discursurile noastre toate sentimentele particulare pentru ca astfel să se poată găsi o nouă soluţie. În măsura în care noi, reuniţi aici, ne vom schimba metodele, starea de spirit a europenilor se va schimba din aproape în aproape”xx. Cu toate încercările lui Monnet de a impulsiona dezbaterile, acestea se complică destul de mult, fiind îngreunate de dificultatea de a conveni reguli care să convină tuturor celor şase state, având în vedere diferenţele existente între pieţele lor naţionale. Izbucnirea, la 25 iunie, a războiului din Coreea, ce are drept consecinţă relansarea industriei de armament, deschide însă perspectiva rezolvării crizei supraproducţiei de oţel.

47

Ultima parte a lucrărilor conferinţei de la Paris se concentrează asupra chestiunilor instituţionale, problema centrală fiind legitimitatea Înaltei Autorităţi. Amplele competenţe acordate acestei instituţii supranaţionale, independente faţă de guverne, întâmpină rezistenţa belgienilor şi olandezilor, care solicită stabilirea

 CECO- piaţă comună a cărbunelui şi oţelului

clară, în tratatul ce avea să fie încheiat, a puterilor Înaltei Autorităţi (pentru a evita eventualele excese de putere ale acesteia în detrimentul celor naţionale) şi crearea unui Consiliu de Miniştri, format din reprezentanţi a statelor membre, care să-i restrângă aceste puteri. O soluţie intermediară este identificată, acceptându-se înfiinţarea unui Consiliu de Miniştri cu competenţe limitate la chestiuni de politică economică generală, Înalta Autoritate păstrând însă exclusiv competenţa de decizie în domeniul producerii şi gestiunii cărbunelui şi oţelului. Asupra majorităţii chestiunilor delicate cele şase state se vor pune de acord într-o a doua parte a negocierilor în toamna anului 1950, cea mai mare provocare pentru Monnet fiind eliminarea sistemului de cartele germane pentru a crea condiţiile unei concurenţe loiale. Germania acceptă clauzele anticartel, obţinând în schimb desfiinţarea regimului de internaţionalizare a bazinului Ruhr şi promisiunea de rezolvare bilaterală a statutului regiunii Saar. Acceptarea acestui compromis, a făcut posibilă semnarea de către cele 6 state fondatoare (Franţa, Republica Federală Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg), la 18 aprilie 1951, după mai puţin de un an de la prezentarea Planului Schuman de integrare europeană, a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Prin încheierea acestui tratat, chiar dacă nu se păstrează întru totul liniile directoare ale Declaraţiei Schuman, se prezervă esenţialul, şi anume o Înaltă Autoritate independentă, dotată cu puteri reale, contrabalansate de crearea altor trei instituţii ce o încadreazăxxi. Astfel, interesele economice divergente şi diferenţele în poziţiile naţionale au putut fi depăşite de voinţa şi viziunea politică a lui Schuman, Monnet şi Adenauer. Cei trei au înţeles că reabilitarea şi integrarea Germaniei în concertul statelor occidentale necesită noi formule de cooperare supranaţională şi instituţii capabile să-şi impună voinţa asupra suveranităţilor naţionalexxii. Prin Tratatul instituind CECO ia naştere o piaţă comună a cărbunelui şi oţelului care presupune înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative de la libera circulaţie a acestor produse, interdicţia măsurilor discriminatorii şi a subvenţiilor sau ajutoarelor acordate de către state, o piaţă dominată de principiul 48

liberei concurenţe. CECO va controla procesul de aprovizionare şi va fixa preţurile. Potrivit art. 3 din Tratat, obiectivele CECO erau: să vegheze la regularizarea aprovizionării; să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie; să vegheze la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil; să îmbunătăţească capacitatea şi calitatea producţiei şi să promoveze o politică de exploatare raţională a resurselor naturale, să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de viaţă ale lucrătorilor; să stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce. Realizarea pieţei unice se va face progresiv, pentru a permite adaptarea instituţiilor naţionale la noile condiţii. După o perioadă pregătitoare, în cursul căreia se organizează instituţiile, şi care se încheie la începutul anului 1953, şi una de tranziţie, la 10 februarie 1953 este deschisă piaţa comună pentru cărbune, minereu şi fier vechi, iar pe 1 mai 1953 şi pentru oţel. Caracterul supranaţional al Comunităţii este dat de structura sa instituţională. Organul dotat cu principalele puteri de decizie şi gestiune este Înalta Autoritate, beneficiind de autonomie faţă de guvernele statelor membre. Aceasta este compusă din nouă membrii, persoane independente desemnate de comun acord de către guvernele statelor membre în considerarea competenţelor

 instituţii comune

lor personale şi exercitându-şi funcţia în totală independenţă, în interesul general al comunităţii. Acestea nu trebuie să solicite şi nici să accepte instrucţiuni de la vreun guvern sau organism. Înalta Autoritate emite, în domeniile sale de competenţă, decizii care sunt obligatorii pentru statele membre, „direct aplicabile” pe teritoriul acestora. Independentă din punct de vedere financiar (în principal prin perceperea unei taxe de maxim 1% asupra cifrei de afaceri întreprinderilor din sectorul cărbune-oţel), aceasta avea propriul capital, putând să ofere împrumuturi şi garanţii firmelor. Alături de Înalta Autoritate, Tratatul creează alte trei instituţii: - Consiliul special de miniştri, înfiinţat la iniţiativa Benelux-ului, organ interguvernamental compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru (ministrul afacerilor externe, de finanţe, al economiei, al industriei), acesta are sarcina de a armoniza acţiunea Înaltei Autorităţi cu cea a celor şase guverne. Pentru deciziile importante ale Înaltei Autorităţi, el îşi dă avizul conform,

 principii instituţionale

hotărând cu unanimitate pentru chestiuni fundamentale şi cu majoritate în celelalte cazuri.

49

- Adunarea comună, reprezentând popoarele statelor membre, formată din parlamentari desemnaţi de către parlamentele naţionale. Cu competenţe limitate la exercitarea unui control politic asupra Înaltei Autorităţi, aceasta nu dispune de puteri legislative sau bugetare. Ea discută raportul general anual supus de Înalta Autoritate şi poate, în anumite condiţii, să adopte o moţiune de cenzură obligând membrii Înaltei Autorităţi să demisioneze. Primul preşedinte al Adunării comune va fi numit belgianul Paul Henri Spaak. - Curtea de justiţie, organ jurisdicţional format din şapte judecători desemnaţi de comun acord de către guverne, dar independenţi în acţiunea lor faţă de acestea, având sarcina de a veghea la interpretarea şi aplicarea Tratatului şi a reglementărilor şi deciziilor adoptate de Înalta Autoritate. În exercitarea acestor atribuţii ea tranşează diferendele şi poate anula o decizie. Alături de aceste patru instituţii se înfiinţează un Comitet consultativ, reprezentând producătorii, lucrătorii, comercianţii şi consumatorii, care nu beneficiază însă de competenţe. Principiile care stau la baza edificiului comunitar astfel construit, şi care vor direcţiona întreaga evoluţie a integrării, sunt sintetizate în doctrină astfel: - superioritatea instituţiilor, prin aplicarea în relaţiile internaţionale a principiilor de egalitate, arbitraj şi de conciliere, principii fundamentale pentru

 importanţa CECO

orice sistem democratic; - independenţa instituţiilor comunitare, care trebuiau să dispună de o autoritate proprie; - cooperarea între instituţii, prin constituirea unui sistem în care instituţiei supranaţionale i se adaugă alte trei instituţii, unde să fie reprezentate şi interesele statelor membre, raporturile dintre acestea bazându-se pe principiul cooperării şi nu al subordonării; - egalitatea între statele membre, care, potrivit lui J. Monnet, era singurul care putea duce la crearea unei noi mentalităţi şi pe baza căruia s-au stabilit relaţiile dintre Franţa şi Germania (în ceea ce priveşte voturile în Consiliu, în Adunare şi

 unificare progresivă

în celelalte instituţii). Tratatul CECO poate fi considerat un act de încredere între Franţa şi Germania, o încercare de depăşire a confruntării şi tensiunii din trecut şi un act de credinţă într-un viitor comun. 2.3. Importanţa creării CECO. Reuşite şi eşecuri.

 “spirit

50

După ce Tratatul este ratificat de către parlamentele naţionale (nu fără dificultăţi, în Franţa întâmpinând o rezistenţă puternică, în special din partea comuniştilor, bine reprezentat în Parlament după alegerile din iunie 1951), acesta intră în vigoare la 25 iulie 1952, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani. La 10 august 1952, Înalta Autoritate al cărei prim preşedinte a fost numit Jean Monnet, se instalează la Luxemburg, prima „capitală” europeană, stabilită, după îndelungi negocieri, ca sediu provizoriu al CECO. Prin înfiinţarea acestei organizaţii europene care, deşi cu caracter sectorial, reprezenta o formă nouă de structură interstatală, s-a creat un precedent instituţional de o deosebită importanţă. Din punct de vedere politic, ea marchează debutul reconcilierii franco-germane şi al construcţiei comunitare. Prin înfiinţarea CECO s-a pus prima piatră la temelia construcţiei europene, demarând un proces complex de unificare progresivă a statelor europene. Statele trebuiau să se obişnuiască să colaboreze cu o autoritate supranaţională, servită de administratori devotaţi ideii europene, pepiniera unde se va forma un autentic „spirit comunitar” cu metodele sale de lucru şi noile sale comportamente. Din punct de vedere economic, CECO i se poate atribui, în mare măsură, enorma creştere a producţiei de oţel, care aproape s-a triplat xxiii, atenuarea penuriei de cărbune, intensificarea schimburilor comerciale între cele şase state membre, scăderea costurilor de producţie şi a materiilor prime ca urmare a modernizării potenţialului de producţie. De asemenea, nu sunt de neglijat nici importantele beneficii sociale aduse de înfiinţarea CECO: crearea de noi locuri de muncă, creşterea securităţii muncii, acordarea de sprijin în caz de şomaj, pentru reconversia profesională, construcţia de locuinţe. În ceea ce priveşte relaţiile externe, CECO, prin Înalta Autoritate obţine destul de repede, succese notabile: numeroase state europene, dar şi SUA, Canada şi Japonia înfiinţează delegaţii la Luxemburg; sunt semnate acorduri bilaterale cu o serie de state, cele mai importante fiind acordurile vamale şi feroviare cu Elveţia şi Austria şi acordul de asociere cu Marea Britanie; sunt negociate acorduri, în numele celor şase state membre, cu alte organizaţii economice internaţionale precum GATT sau OECE. Ca urmare a împrumuturilor avantajoase, obţinute în special din partea SUA, ca şi a investiţiilor profitabile, CECO devine o adevărată

 dificultăţile CECO

forţă financiară la începutul anilor ′ 60, banii fiind investiţi în modernizarea sectorului de cărbune şi oţel al celor şase state membre şi în domeniul social. 51

Evoluţia CECO nu va fi însă una continuu ascendentă. Începând cu 1958, CECO începe să se confrunte cu grave dificultăţi determinate de criza carboniferă ce se manifestă prin creşterea bruscă a stocurilor în Germania şi în Belgia. În ciuda intervenţiei Înaltei Autorităţi care, transformându-se în „gestionară a declinului”, intervine prompt subvenţionând constituirea de stocuri şi solicitând statelor importatoare de cărbune să-i prefere pe partenerii lor din CECO, criza se adânceşte în 1959, aceasta reclamând măsuri mai directe şi eficiente: fixarea costurilor de producţie în interiorul CECO şi reducerea importurilor din afara comunităţii. Din păcate, CECO nu şi-a putut atinge în totalitate obiectivele, pierzând două mari bătălii. În primul rând, cea cu cartelele, neputându-se baza pe suportul statelor membre, care se dovedesc a nu fi încă pregătite să acorde Înaltei Autorităţi girul pentru a putea juca un rol major. În al doilea rând, bătălia cu petrolul - pe fondul declinului puterii economice a cărbunelui şi oţelului şi având în vedere competenţele limitate, specializate ale Comunităţii, aceasta nu a putut interveni în domeniul petrolier, fiind astfel în imposibilitatea de a defini o politică comună a energiei. Din această bătălie, cele mai câştigate au ieşit marile companii petroliere americane care au acaparat, încetul cu încetul, piaţa. Cu toate reuşitele şi eşecurile înregistrate în activitatea CECO, înfiinţarea acestei prime comunităţi europene, prin care statele membre au cedat pentru prima oară anumite drepturi suverane unui organ supranaţional, reprezintă un act de o importanţă istorică şi cu consecinţe fundamentale pentru evoluţia ulterioară a procesului de integrare europeană. 3. Respingerea proiectelor Comunităţii Europene de

Apărare şi

Comunităţii Politice Europene. Disocierea integrării politice de cea economică În contextul politic al anilor ′ 50, marcat de izbucnirea războiului din Coreea şi de escaladarea tensiunilor între Est şi Vest, Europa îşi pune din nou problema apărării sale, conştientă fiind că asocierea euro-atlantică, prin înfiinţarea NATO, nu o putea rezolva în totalitate. Prinse între ameninţarea sovietică şi pericolul unei noi reînarmări a Germaniei, statele Europei Occidentale, prea puţin capabile să facă faţă unei confruntări militare, încep să se gândească la crearea unei armate europene din care însă nu putea fi exclusă Germania.

52

Winston Churchill propune, la 11 august 1950, în Adunarea Consultativă

 armată europeană unificată

a Consiliului Europei, crearea unei „armate europene unificate” plasate sub autoritatea unui ministru european al Apărării, armată la care să participe şi Germania. Franţa nu este însă pregătită să accepte, la doar cinci ani de la încheierea războiului, această reînarmare a Germaniei. La presiunea americanilor însă, care doreau constituirea în Europa Occidentală a unui bloc puternic, susceptibil de a echilibra forţele sovietice, Franţa vine cu propunerea înfiinţării Comunităţii Europene de Apărare, un Plan Schuman extins la domeniul apărării. Astfel, la sugestia lui Jean Monnet, primul ministru francez Rene Pleven propune, la 24 octombrie 1950, crearea unei armate europene, formată din contingente furnizate de către statele membre şi plasată sub un comandament comun. Proiectul francez, realizat de către aceiaşi experţi care au elaborat şi Planul Schuman, în frunte cu Jean Monnet, prevedea plasarea armatei europene sub autoritatea unui ministru european al apărării, asistat de un Consiliu de Miniştri şi responsabil în faţa unui Parlament european. Din această armată europeană comună, dotată cu un buget militar comun şi cu armament performant urma să facă parte şi armata germană reorganizată. Contingentele germane urmau să fie însă dispersate la maximum prin integrarea unităţilor naţionale la nivel de batalioane de 800 sau 1000 de oameni. Prin această iniţiativă, Franţa încerca să evite reapariţia unei armate germane autonome, prin crearea uneia europene, ce urma să absoarbă în întregime armata germană. După ce, într-o primă fază propunerea franceză este primită cu reticenţă, considerându-se că integrarea militară este mult mai dificil de realizat decât cea economică, experimentată prin înfiinţarea CECO, patru state europene (RFG, Italia, Belgia şi Luxemburg) răspund invitaţiei Franţei de organizare a unei conferinţe pentru negocierea tratatului de înfiinţare a comunităţii europene de

 respingerea proiectelor Comunităţii Europene de Apărare şi Comunităţii Politice Europene

apărare. Deschisă la Paris la 15 februarie 1951, în prezenţa SUA, Marii Britanii, Danemarcei şi Norvegiei, ca observatori, conferinţa, la negocierile din cadrul căreia se alătură ulterior şi Olanda, se încheie după aproape un an, cu adoptarea la 1 februarie 1952, a Tratatului instituind Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), tratat ce va fi semnat la Paris la 27 mai 1952 de către cele şase state membre ale CECO. Prin tratatul de la Paris se va crea o comunitate supranaţională având ca obiectiv asigurarea securităţii statelor membre (în cadrul Pactului Atlantic), 53

comunitate dotată cu instituţii comune, cu buget comun şi forţe armate comune. Statele membre nu puteau păstra la dispoziţia lor decât forţe armate limitate la cele de care acestea aveau nevoie în colonii şi pentru misiuni internaţionale. Această nouă comunitate europeană se constituia însă pe un teren mult mai delicat decât prima, armata făcând parte din ceea ce doctrina numeşte „nucleul dur” al suveranităţii naţionale, ultimul bastion în calea pierderii acesteia. Pe de altă parte, integrarea militară urma să se realizeze fără a avea la bază o autoritate politică integrată, cu o politică externă comună. Încercând să găsească o rezolvare acestei contradicţii, dar şi pentru a mai linişti polemicile ce iau naştere în Franţa pe marginea proiectului CEA, primul ministru italian Alcide de Gasperi propune un pas înainte în integrarea europeană prin crearea unei Comunităţi Politice Europene (CPE), o comunitate supranaţională în care să fie inserată apărarea comună. În septembrie 1952, o Adunare ad-hoc formată din membrii ai Adunării Comune a CECO şi din delegaţi ai Adunării Consultative a Consiliului Europei, se reunesc la Luxemburg pentru a redacta un proiect al Comunităţii Politice Europene. Destul de rapid, Adunarea ad-hoc prezidată de P.H. Spaak elaborează un proiect de tratat, de inspiraţie clar federalistă, care este remis reprezentanţilor guvernelor la 10 martie 1953. Comunitatea politică europeană trebuia să coordoneze politica externă, monetară şi financiară şi să stabilească o piaţă comună. CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare urmau să fie integrate în Comunitatea Politică Europeană în decurs de doi ani. Această nouă tentativă, de a crea o comunitate cu competenţe largi într-un domeniu atât de sensibil precum politica externă, nu a fost primită cu prea mult entuziasm, considerându-se că merge prea departe. Soarta proiectului era legată de cea a CEA şi el nu putea fi luat în calcul decât în măsura în care Tratatul CEA avea să fie ratificat de toate cele şase state. Acest lucru nu se va realiza, Adunarea naţională a Franţei, stat iniţiator şi semnatar al tratatului respingându-l la 30 august 1954, fără a-l dezbate, apreciind că prin ratificarea acestuia s-ar fi asumat obligaţii „supranaţionale care lezau independenţa naţională a Franţei şi fiinţa statului francez … lipsind statul francez de o armată proprie”. Această respingere vine pe fondul unor modificări semnificative ale situaţiei

 disocierea integrării politice de cea economică

politice din Franţa faţă de cea existentă la data propunerii Pleven: divizarea forţelor politice, numirea unui nou prim-ministru – Pierre Mendes France, ostil proiectului, şi opoziţia ferventă a Partidului Comunist şi „gaullistilor” din 54

Adunarea Poporului Francez. Urmare acestui refuz, Jean Monnet îşi dă demisia din funcţia de preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO. Prin respingerea tratatului în Adunarea franceză, CEA eşuează şi odată cu ea se renunţă şi la proiectul Comunităţii Politice Europene, fiind îndepărtată, pentru mult timp, perspectiva unei Europe politice. Relansarea unificării va opera, în următorii ani, pe un teren strict economic. Integrarea politică, care, potrivit Planului Schuman, trebuia să se adauge celei economice, este disociată astfel de aceasta. Pe termen scurt, respingerea CEA a avut drept consecinţă reînarmarea Germaniei prin forţe proprii. Prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954, se extinde tratatul de la Bruxelles, creându-se Uniunea Europei Occidentale, iar Germania şi Italia sunt primite în organizaţie. Se pune astfel capăt regimului de ocupaţie a Germaniei Federale, aceasta recăpătându-şi suveranitatea. La 9 mai 1955, Republica Federală Germania devine membră a NATO, deşi i se impun, în continuare, o serie de limitări şi controale. În replică, URSS înarmează Republica Democrată Germană şi, la 10 mai 1955, înfiinţează Pactul de la Varşovia, replică militară a NATO.

 continuarea integrării prin integrarea sectorului energiei 4. Crearea Pieţei Comune şi a Euratom 4.1. De la Conferinţa de la Messina, la semnarea Tratatelor de la Roma:



relansarea construcţiei europene. Criza provocată în Europa comunitară de eşecul Comunităţii Europene de

realizarea unei Apărare a durat destul de puţin. În primăvara anului 1955, Europa primeşte un integrări economice nou impuls integrator, centrat însă pe domeniul economic, ideea unificării politice generale şi militare fiind abandonată pentru o lungă perioadă de timp. Noul context economic de la mijlocul anilor ′ 50 a făcut în acelaşi timp mai uşoară şi mai necesară continuarea integrării europene. Astfel, în condiţiile unei creşteri economice importante, dezvoltarea fluxurilor comerciale este frânată de taxele vamale şi controalele la frontiere. În plan politic, situaţia era destul de tensionată iar Franţa, oricum discreditată prin votul negativ asupra CEA, îşi

55

îndreaptă întreaga atenţie spre protectoratele sale din Africa, aflate în plin proces de decolonizare. În aceste condiţii, statele Benelux sunt cele care iau iniţiativa, încurajate de câştigurile obţinute prin participarea la CECO. În spatele acestor iniţiative se află însă, o dată în plus, vizionarul Jean Monnet care, pe 9 noiembrie 1954, îşi anunţă intenţia de a nu mai solicita reînnoirea mandatului său de preşedinte al Înaltei Autorităţi pentru a se concentra asupra relansării construcţiei europene. După insuccesul CEA şi de teama unui nou eşec, Monnet nu se mai hazardează în a propune un proiect prea ambiţios, limitându-se la a susţine lărgirea competenţelor CECO prin integrarea sectorului energiei, în special a energiei nucleare care devenise din ce în ce mai importantă. Propunerea sa este împărtăşită de belgianul P.H. Spaak, care, la 2 aprilie 1955, propune formal membrilor CECO o astfel de extindere. Germania susţinea şi ea integrarea „parţială”, pe sectoare. Considerând că metoda sectorială este incapabilă să asigure progresul economic şi să contribuie la întărirea unităţii europene, guvernul olandez propune însă, la 4 aprilie, prin vocea ministrului afacerilor externe Johan Willem Beyen, realizarea unei integrări economice generale fondată pe o uniune vamală. El este puternic sprijinit de Italia, favorabilă ideii unei integrări europene generalexxiv. Cu ocazia reuniunii miniştrilor afacerilor externe ai Benelux, ce a avut loc la Haga, la 23 aprilie, se adoptă „Memorandumul Benelux”, prin care guvernele celor trei state propun, prin concilierea celor două opţiuni, un proiect hibrid, în care să fie realizate ambele acţiuni: atât integrarea sectorială, cât şi integrarea economică globală, considerându-se că prima dintre acestea are puţine cauze de reuşită fără iniţierea celei de-a doua. Discuţiile pe marginea acestui proiect (şi a memorandumurilor elaborate ca răspuns la el de către celelalte state), sunt reluate cu ocazia Conferinţei de la Messina, convocată la 1 iunie 1955, în principal pentru al desemna pe succesorul lui Jean Monnet la preşedinţia Înaltei Autorităţi, dar şi pentru a stabili un punct de vedere comun cu privire la relansarea integrării europene. Destul de prudenţi în a îmbrăţişa o soluţie sau alta, însă fiind de acord cu ideea relansării economice prin intermediul instituţiilor comune, liderii reuniţi la Messina adoptă o rezoluţie prin care însărcinează un comitet de experţi şi de delegaţi ministeriali cu studiul acestei propuneri şi formularea unui raport, cel mai târziu până la 11 octombrie 1955. 56

Prezidat de belgianul Paul-Henri Spaak, comitetul îşi începe lucrările la 9 iulie 1955 la Bruxelles. În mai 1956 (depăşindu-se astfel termenul fixat la Messina), este prezentat spre aprobare miniştrilor afacerilor externe reuniţi cu ocazia conferinţei de la Veneţia, textul conţinând concluziile comitetului, cunoscut ca „Raportul Spaak”. Acest raport, care a constituit documentul de lucru al conferinţei interguvernamentale însărcinate cu redactarea tratatelor, prevedea crearea unei pieţe comune care să cuprinsă întreaga producţie industrială şi agricolă, o uniune vamală cu un tarif extern comun, dar şi o organizaţie sectorială în domeniul energiei atomice - Euratom. Raportul Spaak este aprobat fără dificultăţi de către miniştri reuniţi la Veneţia, punându-se astfel capăt îndelungatelor şi tensionatelor negocieri între „cei şase”. Raportul Spaak va servi ca bază a negocierilor interguvernamentale ce vor fi deschise la 26 iunie 1956, în castelul Val Duchesse din Bruxelles şi care se vor finaliza, după dezbateri dificile, cu semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a



Tratatelor de Instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a

semnarea Tratatelor de la Roma de constituire a CEE şi Euratom

Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). După ce au fost ratificate în cursul anului 1957, cele două tratate vor intra în vigoare la 1 ianuarie 1958, pentru o durată nelimitată. La succesul acestui important şi îndrăzneţ demers au contribuit mai mulţi factori. În primul rând, conjunctura internaţională. Marcată, pe de o parte, de o detensionare a relaţiilor internaţionale ca urmare a morţii lui Stalin (şi, în acest context, de creşterea interesului pentru energia atomică – sector pe care europenii nu îl acopereau încă), şi apoi de o revenire la starea de tensiune, ca urmare a intervenţiei sovietice în Ungaria în noiembrie 1956, şi, pe de altă parte, de criza Canalului de Suez, conjunctura externă a determinat încă o dată Europa Occidentală să-şi strângă rândurile. În al doilea rând, campania făcută în favoarea ratificării celor două tratate de către un mare vizionar – acelaşi Jean Monnet, care în fruntea „Comitetului de acţiune pentru Statele Unite ale Europei”, înfiinţat în octombrie 1955, a creat un grup de presiune foarte influent ce a militat neîncetat pentru crearea unei noi comunităţi supranaţionale după modelul CECO în domeniul energiei atomice. Această propunere a supus-o aprobării parlamentare în cele şase state, obţinând astfel angajarea parlamentelor şi guvernelor acestora. Nu în ultimul rând, proiectul a beneficiat şi de susţinerea Mişcării Europene, prezidată începând cu 1956 de către Robert Schuman. 57

4.2. Noile Comunităţi Europene: Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice 4.2.1. Obiectivele Comunităţilor A. Comunitatea Economică Europeană este cea mai importantă dintre cele trei comunităţi, cea pe fundamentele căreia se va construi în viitor edificiul european. În preambulul Tratatului instituind CEE se reaminteşte finalitatea istorică şi politică a construcţiei europene - apărarea păcii şi a libertăţii, înscriindu-se hotărârea de a pune bazele unei „uniuni fără încetare mai strânse între popoarele europene” eliminându-se barierele care divizează Europa. Obiectivul fundamental al Comunităţii, aşa cum este stabilit în art. 2 din Tratat,

 piaţă comună

îl constituie „promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”. Pentru realizarea acestui obiectiv, se prevedea stabilirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice.

 politici economice

Spre deosebire de celelalte comunităţi cu caracter sectorial, CEE reprezintă un proiect de integrare economică globală ce are în vedere toţi factorii de producţie. Piaţa comună implică două aspecte esenţiale: - o uniune vamală în care taxele vamale şi restricţiile cantitative în comerţul dintre statele membre sunt eliminate, stabilindu-se un tarif vamal extern comun pentru produsele provenite din statele terţe. Mai important însă, această uniune se bazează nu numai pe libertatea de circulaţie a mărfurilor în regim de concurenţă liberă şi loială, ci se prevede, de asemenea libertatea de circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor; - stabilirea unor politici comune pentru agricultură, transporturi şi comerţ, politici coordonate în domeniile social sau fiscal şi armonizarea politicilor economice interne. Această Piaţă Comună trebuia să se realizeze progresiv, în cursul unei perioade tranzitorii de doisprezece ani, divizată în trei etape de către patru ani, pe parcursul căreia competenţele se deplasează de la nivel statal către nivel comunitar. În Tratatul CEE sunt înscrise, alături de obiectivele economice, o serie de preocupări sociale, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă. Se înfiinţează un Fond Social European (FSE) destinat reconversiei profesionale şi 58

creşterii nivelului de trai, şi o Bancă europeană de investiţii (BEI), care poate acorda împrumuturi pentru a stimula dezvoltarea economică, în special a regiunilor sau sectoarelor defavorizate. Atât FSE cât şi BEI depind de contribuţiile financiare ale statelor membre, nedispunând, pentru început, de resurse proprii. B. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), a treia Comunitate europeană, are ca obiectiv crearea unei pieţe comune a energiei atomice, contribuind la crearea şi dezvoltarea industriilor nucleare, la creşterea nivelului de viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte state. Se

urmărea

prin înfiinţarea acestei Comunităţi recuperarea decalajelor ce despărţeau statele membre în domeniul industriei nucleare faţă de alte state (SUA, URSS, Marea Britanie) şi, în acelaşi timp, evitarea ca industria germană de profil să se dezvolte independent. Tratatul stabilea o piaţă comună caracterizată de libera circulaţie a materialelor nucleare de bază, a echipamentelor tehnice şi a mâinii de lucru, dezvoltarea în comun a cercetărilor (prin înfiinţarea unui Centru comun de cercetare), stabilirea unor norme uniforme de securitate, facilitarea şi coordonarea investiţiilor şi garantarea utilizării paşnice a materialelor nucleare. 4.2.2. Sistemul instituţional al Tratatelor de la Roma Pentru realizarea obiectivelor stabilite în Tratate, cele două noi comunităţi europene erau dotate cu un sistem instituţional asemănător celui al CECO, fiecare dintre ele având propriul set de instituţii. Existau astfel: - o Comisie (echivalentă) Înaltei Autorităţi a CECO care reprezintă interesul general, comunitar şi ai cărei membrii, numiţi de comun acord de către statele membre, sunt independenţi faţă de guvernele lor. Ea este dotată cu atribuţii atât în domeniul executiv, cât şi în cel legislativ, dispunând, în primul rând, de un important rol de iniţiativă legislativă; - un Consiliu, care reprezintă interesele statelor membre, format din câte un

 instituţii

reprezentant la nivel ministerial al fiecăruia dintre acestea. Acestei instituţii reprezentative a statelor membre i se atribuie importante competenţe decizionale şi de coordonare a politicilor economice,

Tratatele de la Roma făcând din

Consiliu centrul de gravitaţie al sistemului instituţional. El poate adopta acte obligatorii, care se impun statelor membre: regulamente, cu caracter general, direct aplicabile în fiecare stat membru, sau directive, prin care se stabileşte în sarcina statelor obiectivele de atins, mijloacele rămânând la alegerea acestora. 59

Hotărârile erau luate, la începutul perioadei tranzitorii, cu unanimitate (fiecare stat dispunând astfel de un drept de veto), urmând ca, în cea de-a treia etapă, aceasta să fie înlocuită în multe domenii cu votul cu majoritate; - o Adunare parlamentară, formată din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre, desemnaţi de către parlamentele naţionale. Tratatele institutive atribuiau acestei instituţii puţine puteri, limitate la elaborarea de avize consultative, în anumite domenii, şi la exercitarea unui anumit control politic asupra Comisiei. Adunarea cuprindea 142 de membrii, repartizaţi astfel: 36 pentru fiecare din statele mari (Franţa, Germania, Italia), 14 pentru Belgia şi Olanda şi 6 pentru Luxemburg. În 1962, aceasta decide să-şi schimbe denumirea în aceea de „Parlament European” şi această denumire va fi utilizată, în practică, până la recunoaşterea ei formală prin Actul Unic European; - o Curte de Justiţie, compusă din judecători independenţi, care garanta respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatelor. Existenţa unui set de instituţii separate pentru cele trei Comunităţi era însă contraproductivă şi ineficientă. De aceea, odată cu semnarea Tratatelor de la Roma, a fost semnată, Convenţia relativă la anumite instituţii comune ale Comunităţilor Europene, prin care cele trei Comunităţi au fost dotate cu o Adunare Parlamentară şi cu o Curte de Justiţie comune, iar CEE şi CEEA şi cu un Comitet economic şi social comun. Mai rămânea de reglementat problema sediului, din raţiuni de eficienţă apărând ca necesară convenirea unui sediu unic pentru cele trei Comunităţi. Imposibilitatea de a se pune de acord asupra locaţiei, a făcut ca statele membre să amâne pentru mai târziu luarea unei hotărâri asupra sediului definitiv şi, cu caracter provizoriu, CEE şi Euratom să se stabilească la Bruxelles, Curtea de Justiţie şi Secretariatul Adunării, la Luxemburg, iar reuniunile acesteia din urmă să se ţină la Strasbourg. În funcţie de interesele lor specifice,

cele trei state mari şi-au împărţit

conducerea organelor colegiale ale Comunităţilor: Franţa desemna preşedintele Comisiei Euratom, Germania pe cel al Comisiei CEE, iar Italia preşedintele Înaltei Autorităţi a CECO.

 originalitatea sistemului instituţional

Originalitatea sistemului instituţional introdus prin Tratatul de la Roma constă în modul cum sunt repartizate competenţele între instituţii, care nu corespunde schemei clasei de separaţie a puterilor. Complexitatea acestui sistem şi inexistenţa unui principiu clar al împărţirii competenţelor fac ca la exercitarea puterilor să 60

concureze diferite instituţii. Astfel, doar funcţiile judiciare sunt exercitate potrivit schemei clasice, de către Curtea de Justiţie, în timp ce puterea executivă este împărţită între Comisie şi Consiliu, iar în ceea ce priveşte funcţia legislativă, aceasta nu revine adunării Parlamentare, ci Comisiei (căreia i se atribuie iniţiativa legislativă), şi mai ales Consiliului, care decide în ultimă instanţă. Prin Tratatele de la Roma se prejudiciază considerabil echilibrul instituţional consacrat prin Tratatul CECO, atribuindu-se Consiliului majoritatea puterilor, în detrimentul Comisiei. Deşi competenţele sale se vor extinde la aproape toate sectoarele socio-economice, Comisia dispune de mai puţine puteri decât Înalta Autoritate a CECO, competenţa de decizie aparţinând în principal Consiliului de Miniştri – organ guvernamental. Independenţa Comisiei mai este redusă şi de faptul că bugetul noilor Comunităţi europene este alimentat prin contribuţii financiare ale statelor membre. Se consideră că, spre deosebire de Tratatul CECO, care este un „tratat-lege”, reglementând de o manieră precisă şi limitativă funcţionarea acestei Comunităţi „supranaţionale”, prin intermediul unui singur organ executiv, independent şi permanent, dotat cu putere de decizie, Tratatul CEE este un „tratat-cadru”. Mult mai

 potenţial de evoluţie supranaţională

abstract şi vast decât primul, acesta creează instituţii mai puţin

supranaţionale, ci mai degrabă „tehnice”, fără caracter politic. Sistemul instituţional instituit prin Tratatele de la Roma deţine însă un important potenţial de evoluţie politică supranaţională. Comisia, organ independent şi supranaţional, rămâne principalul organ executiv al Comunităţii şi dispune de un important rol de iniţiativă legislativă: verifică aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a anumitor decizii ale Consiliului şi reprezintă Comunitatea în relaţiile externe. Acest executiv dualist reprezintă de altfel şi principala inovaţie a Tratatelor de la Roma. Puterea de decizie aparţine Consiliului de Miniştri dar cum dreptul de iniţiativă aparţine Comisiei, acesta nu poate să ia decizii cel mai adesea, decât atunci când Comisia propune. Transferul puterii decizionale către Consiliu, unica instituţie care apără şi reprezintă interesele particulare ale statelor membre se datorează faptului că, spre deosebire de CECO, care reprezenta un sector specializat, Piaţa Comună acoperă ansamblul economiei statelor membre – un domeniu imens, unde sunt implicate interese naţionale esenţiale. De aceea accentul a fost pus pe voinţa comună a statelor membre şi nu pe autoritatea unui organ distinct de guverne. 61

Caracterul supranaţional al Comunităţii este însă prezervat, nu numai prin acordarea monopolului de iniţiativă legislativă Comisiei, ci şi prin creşterea considerabilă a cazurilor în care deciziile în Consiliu se iau cu majoritate calificată. Tratatele prevedeau că, la sfârşitul unei perioade tranzitorii de 10-12 ani, în care Piaţa Comună urma să fie implementată şi în care Consiliul decidea de regulă cu unanimitate, numeroase decizii urmau să fie luate cu majoritate simplă sau calificată. Votul majoritar, (bazat pe un sistem de ponderare a voturilor în care Germaniei, Franţei şi Italiei le reveneau 4 voturi, Belgiei şi Olandei 2, iar Luxemburg-ului 1 vot), şi în care pentru realizarea majorităţii erau necesare 12 voturi (din totalul de 17), oferea statelor mici, care obţinuseră un număr de voturi mai mult decât proporţional cu importanţa lor, garanţii că nu vor fi marginalizate de către statele mari. Nu în ultimul rând, Curtea de justiţie, cu un caracter clar federal, întinzându-şi jurisdicţia asupra statelor membre şi instituţiilor comunitare, poate contribui la orientarea Comunităţilor spre supranaţional. Există astfel perspective ca, mai ales după sfârşitul perioadei tranzitorii, să se întărească elementele supranaţionale în



dauna celor interguvernamentale.

echilibru intre elementele federale şi cele interguvernamentale

Acest

echilibru

subtil

între

elementele

supranaţionale

şi

cele

interguvernamentale a fost cel care a permis ratificarea Tratatelor de la Roma fără dificultăţi majore şi a făcut ca ideea de unitate europeană să fie privită mult mai

 atitudinea Marii Britanii

favorabil decât la începutul anilor ’50. După un proces de ratificare ce a durat destul de puţin, fiind practic desăvârşit înainte de încheierea anului 1957, Tratatele de la Roma intră în vigoare la 1 ianuarie 1958. 5. Replica Marii Britanii la înfiinţarea Comunităţii Europene-crearea Asociaţiei Europene de Liber Schimb. Prin înfiinţarea celor trei Comunităţi Europene, nucleul construcţiei europene era format. Din acest angrenaj lipsea însă unul dintre statele cu un rol esenţial în panorama europeană după cel de-Al Doilea Război Mondial-Marea Britanie. Aceasta refuzase participarea la CECO şi, cu toate eforturile lui Jean Monnet, care nu concepea o uniune europeană fără Marea Britanie (convins fiind că experienţa şi influenţa internaţională a acesteia nu puteau fi decât benefice pentru construcţia comunitară), se retrage de la negocierile de la Val-Duchesse pentru

 “splendida izolare” britanică

62

crearea celorlalte Comunităţi europene, considerând că proiectul comunitar propus este mult prea ambiţios. Atitudinea clasei politice britanice faţă de integrarea europeană poate părea surprinzătoare având în vedere faptul că Winston Churchill, prim ministru până în 1955, fusese unul dintre cei mai activi susţinători ai ideii de Europă unită. Nu trebuie să uităm însă că, acelaşi Churchill, dezvoltase ideea celor „trei cercuri”, corespunzând celor trei puteri mondiale-America de Nord, Commonwealth-ul şi Europa, la intersecţia cărora trebuia să se afle întotdeauna Marea Britanie. Or, în această logică, integrarea europeană îndepărta Marea Britanie de celelalte două puteri neeuropene. Rezerva Marii Britanii faţă de Comunităţile europene vine, pe de o parte, din ataşamentul acesteia faţă de principiul suveranităţii absolute şi temerea că, alăturându-se acestora, nu se va mai afla în postura de a-şi controla economia, care va fi la discreţia unei autorităţi supranaţionale. Mai mult, „splendida izolare” în care se închistaseră britanicii părea să fie justificată de îndelungata instabilitate politică a continentului. Relansarea europeană imediată era considerată puţin probabilă, iar din punct de vedere comercial accesul la Piaţa Comună nu prezenta un interes imediat pentru exporturile naţionale care, chiar dacă erau în creştere, rămâneau încă deficitare pe continent. Pe de altă parte erau puse în pericol relaţiile sale speciale din cadrul Commonwealth-ului, cel pe care se fonda „vocaţia sa imperială”, şi care oferea o piaţă mult mai mare decât cea a comunităţilor europene. Atitudinea Marii Britanii, de ostilitate faţă de integrarea economică, a fost urmată şi de alte state nemembre ale Comunităţilor, acestea formând în cadrul OECE un veritabil front advers împotriva integrării. Acestea considerau OECE un cadru de negociere mult mai justificat decât o organizaţie nouă şi se temeau că prin înfiinţarea Pieţei Comune vor fi excluse din comerţul cu cele şase ţări comunitare, datorită impunerii unor tarife externe ridicate.

 proiect de Asociaţie economică europeană

Ţările din afara Comunităţilor propun astfel în iulie 1956, prin vocea Marii Britanii, un proiect de Asociaţie economică europeană. Aceasta urma să se realizeze în cadrul OECE şi presupunea o asociere a celor şase state membre ale CECO cu ceilalţi 11 membrii ai OECE, care se limita la domeniul industrial şi nu avea să se aplice statelor „de peste mări”. Fiecare stat trebuia să desfiinţeze progresiv barierele vamale în comerţul cu celelalte state membre ale OECE, dar menţinându-şi propria politică vamală în raporturile cu statele nemembre. 63

Interesate să nu întrerupă liniile de comunicare cu celelalte state europene, întrun moment în care instituirea Pieţei Comune nu era încă o certitudine, statele membre ale CECO acceptă deschiderea negocierilor, creându-se în acest scop un comitet interguvernamental condus de ministrul afacerilor externe al Marii Britanii, Reginald Maudling. Comitetul Maudling elaborează un proiect al unei întinse zone de liber schimb care prevedea măsuri de liberalizare a schimburilor identice cu cele ale Pieţei comune şi care urmau să se aplice în acelaşi timp, însă fără disciplina unui tarif comun şi a unor reguli comune care să conducă spre o uniune economică. Francezii, prin Maurice Faure, prezintă un contra-proiect în care propun implementarea zonei de liber schimb la trei ani după intrarea în vigoare a Pieţei Comune, încheierea unor acorduri sectoriale între Comunitate şi ceilalţi membri ai OECE şi accesul celor şase la piaţa Commonwealth. Propunerea este considerată inacceptabilă de către Marea Britanie, iar negocierile intră în impas. În acelaşi timp americanii susţin cu fermitate Piaţa Comună împotriva zonei de liber schimb, aceasta din urmă fiind considerată un instrument inventat de guvernul britanic pentru a frâna integrarea. Revenirea la putere a generalului de Gaulle, la 1 iunie 1958, va radicaliza însă poziţia Franţei. Acesta considera că Piaţa Comună oferă mai multe garanţii pentru dezvoltarea economiei franceze decât o zonă de liber schimb, care ar compromite garanţiile oferite de Tratatele de la Roma, şi încearcă să obţină susţinerea celorlalte cinci state semnatare ale acestora. Demersul său reuşeşte, ceea ce va permite regruparea celor şase în jurul Franţei. Ruptura definitivă între Marea Britanie şi statele membre ale Comunităţii se va produce în decembrie 1958, ca urmare a refuzului celor şase de a accepta propunerea britanică de extindere la toate statele membre ale OECE a măsurilor de liberalizare a schimburilor luate în cadrul Comunităţilor. În replică, după o tentativă, eşuată în ianuarie 1959, de a forţa mâna celor şase prin ameninţarea cu părăsirea OECE, a NATO şi retragerea trupelor din Germania, Marii Britanii şi celorlalţi parteneri din OECE le rămâne ca ultim mijloc de presiune asupra statelor comunitare înfiinţarea unei organizaţii rivale Pieţei Comune. Regrupând în jurul său şase state din afara spaţiului comunitar – Danemarca,

 înfiinţarea AELS

Suedia, Norvegia, Elveţia, Austria şi Portugalia, Marea Britanie demarează negocierile, pe baza unui plan anglo-suedez pentru crearea unei „mici” zone de 64

liber schimb. La 4 ianuarie 1960 este semnată, între cele şapte state, la Stockholm, Convenţia instituind Asociaţia Europeană de Liber Schimb (AELS), care va intra în vigoare în mai 1960. Obiectivele stabilite prin Tratatul de la Stockholm constau în înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative pentru produsele industriale ale statelor membre, după un calendar asemănător celui al Pieţei Comune. Fiecare dintre statele membre rămâne liber să-şi stabilească tarifele vamale cu partenerii săi comerciali. Domeniul agricol nu face obiectul acestei liberalizări, singura concesie fiind făcută produselor agricole daneze, care riscau să piardă piaţa germană. Statele membre rămân suverane, instituţiile prevăzute în tratat – un Consiliu de miniştri care decidea cu unanimitate şi un Secretariat, cu sediul la Geneva, neavând decât puteri limitate. Dispersarea geografică a celor şapte state membre AELS, diferenţele între economiile lor, atitudinea Marii Britanii, interesată mai degrabă să-şi întărească relaţiile comerciale cu statele comunitare decât cu partenerii săi din AELS, ca şi mijloacele limitate puse la dispoziţia acestei organizaţii, au făcut ca AELS să nuşi poată atinge scopul acela de a rivaliza cu Comunităţile Europene. Devenise evident că, deşi AELS contribuise considerabil la creşterea comerţului dintre membrii săi, rezultatele acesteia nu erau comparabile, ca anvergură, cu cele obţinute în cadrul Comunităţilor. Astfel, în timp ce industria germană crescuse cu aproape 90%, iar cea franceză cu 75%, producţia britanică a crescut cu doar 30%, după care aceasta a stagnat, Marea Britanie traversând o criză economică severă. Rezultatele mai puţin spectaculoase ale Asociaţiei de Liber Schimb, care nu satisfăceau interesele economice ale Marii Britanii, au determinat-o pe aceasta să-şi reconsidere poziţia faţă de Comunităţi şi, la 9 august 1961, să-şi depună candidatura pentru intrarea în Piaţa Comună, ceea ce va

 prima candidatură britanică

antrena cereri similare din partea partenerilor săi (Irlanda şi Danemarca în 1961, Norvegia în 1962). Atitudinea obstrucţionistă a Marii Britanii faţă de Comunitatea Europeană în perioada de debut a integrării europene va îngreuna însă raporturile cu statele membre ale acesteia (în special cu Franţa), cu consecinţa respingerii, într-o primă fază, a cererilor sale de aderare. 6. Transformarea OECE în OECD

65

OECE, înfiinţată pentru a gestiona fondurile oferite de americani prin

 OECD

Planul Marshall, a fost un real succes, atingându-şi într-o perioadă destul de scurtă obiectivul primordial – reconstrucţia Europei. Prin intermediul său au fost liberalizate schimburile, prin eliminarea majorităţii restrângerilor cantitative, şi au fost încurajate plăţile multilaterale, prin intermediul Uniunii Europene de Plăţi. La sfârşitul anilor ’50, OECE se transformă însă într-un câmp de bătălie între statele europene, grupate unele în jurul Franţei, altele în jurul Angliei. Franţa vedea astfel în OECE un instrument de exercitare a presiunilor asupra celor şase state comunitare. Statele Unite, interesate să fie prezente într-o organizaţie europeană, pentru a-şi putea păstra influenţaxxv, acceptă soluţia propusă la sugestia lui Jean Monnet, de a transforma OECE într-un organ de cooperare economică atlantică la care să participe SUA şi Canada. Se reuneşte în acest sens la Paris, în ianuarie 1960, o conferinţă care se finalizează cu semnarea, la 14 decembrie 1960 a Convenţiei instituind Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), ce va intra în vigoare la 30 septembrie 1961. OECD cuprinde 18 state europene (celor 17 membre ale OECE, li se adaugă Spania), SUA şi Canada. Lor li se vor alătura ulterior Japonia (1964), Finlanda (1970), Australia (1971) şi Noua Zeelandă (1973), devenind un club al statelor capitaliste industrializate.Obiectivele sale constau în promovarea dezvoltării economice a statelor membre şi acordarea de ajutor pentru dezvoltarea statelor sărace (înfiinţându-se în acest scop un Comitet de sprijin). Organizaţia este dotată însă cu puteri limitate, principalul organ de decizie, Consiliul de miniştri, hotărând cu unanimitate. - TEMA II EVOLUŢIA „MICII EUROPE” (1958-1969): AFIRMAREA INTERGUVERNAMENTALISMULUI 1. Punerea în funcţiune a Pieţei Comune Înfiinţarea celor trei Comunităţi Europene a dat un impuls decisiv construcţiei europene, un impuls care nu se limita doar la domeniul economic, ci impunea, în acelaşi timp, o schimbare în comportamentul şi în mentalitatea europenilor – manifestarea voinţei de a acţiona împreună pentru realizarea unui interes comun într-un spaţiu caracterizat prin încredere şi solidaritate. 66

Instituirea Comunităţilor europene a fost un succes – a crescut progresiv comerţul între cele şase state membre, eliminarea taxelor vamale s-a realizat fără probleme şi mult mai rapid decât se preconizase, la fel şi introducerea tarifului vamal extern comun. Dintre toate organizaţiile economice înfiinţate după război, Comunitatea Economică Europeană a constituit, de departe, experienţa cea mai inovatoare. Ea a reuşit rapid să realizeze o serie de evoluţii importante pe calea integrării. Cea mai importantă realizare a fost punerea în funcţiune efectivă a Pieţei Comune, după un calendar precis, care prevedea o perioadă tranzitorie de doisprezece ani, împărţită în trei etape de câte patru ani, statele membre putând fie să accelereze, fie să încetinească realizarea sa. Acestea au reuşit să înlăture

 instituirea Politicii Agricole Comune

restricţiile cantitative la comerţul dintre ele încă din ianuarie 1962, cu un avans considerabil faţă de calendarul proiectat. Eliminarea taxelor vamale, care trebuia să se realizeze complet până la 1 ianuarie 1970, s-a definitivat încă din iulie 1968, iar schimburile comerciale au crescut de patru ori în valoare între 1958-1968. Departe de a deveni exagerat de protecţionistă, aşa cum era acuzată din exterior, Comunitatea a stabilit un tarif extern vamal comun de 7% în 1968, mai mic cu 20% decât cel prevăzut iniţial şi oricum inferior tarifelor practicate de alte state dezvoltate.

 Conferinţa de la Stresa

Piaţa Comună este fondată pe principiul liberei concurenţe iar „motorul” său îl reprezintă cele „patru libertăţi” enunţate în art. 3 din Tratatul CEE: libertatea de circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor. La temelia Pieţei Comune mai stau alte două principii de bază: principiul solidarităţii comunitare (realizat prin intermediul „politicilor comune” - comercială, agricolă şi de transporturi) şi principiul deschiderii externe controlate (o veritabilă politică de dezvoltare, de promovare a schimburilor internaţionale). Unul dintre cele mai importante succese ale acestei prime faze a implementării Pieţei Comune îl constituie crearea Politicii Agricole Comune (PAC), prevăzută, fără a primi prea multe garanţii, în Tratatul CEE. Aceasta urmărea protejarea agricultorilor din statele membre şi preţuri rezonabile pentru consumatori,

 Principiile PAC

deziderate ce urmau a fi realizate prin măsuri de creştere a productivităţii, stabilitate a pieţelor, garantare a securităţii aprovizionărilor. După cum se poate vedea, accentul este pus, înainte de toate, pe productivitate,



în condiţiile în care la nivelul anului 1960, agricultura statelor membre nu asigura

FEOGA

decât 83% din necesarul de produse agricole. Înainte de implementarea efectivă a 67

PAC, era prevăzută o perioadă tranzitorie, ce urma să se întindă până la sfârşitul anului 1969, în care statele membre să-şi apropie gradual preţul producţiei agricole. Liniile directoare ale Politicii Agricole Comune sunt adoptate cu ocazia Conferinţei de la Stresa, din iulie 1958, prevăzându-se organizarea unui Fond agricol care să susţină preţurile de producţie şi să modernizeze structurile. Cea mai interesată de implementarea PAC era Franţa, ţară cu un important sector agricol, care condiţionează trecerea la a doua etapă a perioadei tranzitorii a Pieţei Comune de adoptarea Politicii Agricole Comune. La presiunea Franţei, la 14 ianuarie 1962, Consiliul de miniştri adopta un acord cu privire la modul de funcţionare a PAC. Mecanismele PAC se bazează pe trei principii: unitatea pieţei (libera circulaţie a produselor şi un preţ comun), preferinţa comunitară (protejarea producţiilor comunitare de importurile din afara spaţiului comunitar prin impunerea unor taxe asupra acestuia din urmă ca diferenţă între preţul comunitar şi cel mondial, de regulă mai scăzut) şi solidaritatea financiară (asigurată de Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), înfiinţat în 1962, alimentat din contribuţii ale statelor membre şi destinat regularizării pieţelor şi dezvoltării unei politici structurale agricole prin îmbunătăţirea structurilor de producţie şi de comercializare a producţiei agricole). Definirea acestei prime politici comune reprezintă un moment de referinţă în construcţia comunitară însă mecanismele instituite pentru implementarea acestei politici vor fi cele care vor provoca şi primele dificultăţi în aplicarea practică a

 Charles de Gaule

Tratatelor, la sfârşitul anilor ’60. 2. Concepţia gaullistă asupra unităţii europene - o piedică pentru realizarea uniunii politice Timp de mai bine de 10 ani (1958-1969) istoria Europei va fi dominată de personalitatea unui mare om de stat – generalul de Gaulle, revenit la putere în Franţa în 1958 şi a cărui viziune despre unitatea europeană era destul de diferită de cea propusă în anii ’50 de către părinţii fondatori ai construcţiei europene. Departe de a fi ostil ideii de unitate a Europei, concepţia lui de Gaulle cu privire la natura construcţiei europene este în dezacord cu cea a partenerilor săi. El vede Europa „continentală şi politică”, în timp ce pentru alţii aceasta trebuia să fie „economică şi atlantică”. De fapt, de Gaulle şi susţinătorii săi contestă chiar cele

 „Europa statelor”

68

două principii pe care se bazează construcţia europeană în formare: „superioritatea construcţiilor supranaţionale asupra cooperării interstatale tradiţionale şi orientarea diplomatică a unei Europe Occidentale ancorate în Statele Unite către un mare ansamblu atlantic”. Prima divergenţă fundamentală între concepţia lui de Gaulle şi proiectul comunitar este legată de chiar esenţa integrării: transferul de competenţe suverane. De Gaulle nu putea accepta decât o ”Europă a statelor”, bazată pe o cooperare interguvernamentală, în care statele păstrau controlul tuturor proceselor, în concordanţă cu principiul suprem al suveranităţii naţionale. Această cooperare urma să îmbrace forma unui „concert organizat de state”, o confederaţie în care primează realităţile naţionale şi unde nu are ce căuta federalismul supranaţional, considerat nerealist. De aceea, o eventuală delegare de putere ar putea fi exercitată doar de către reprezentanţi ai statelor la cel mai înalt nivel şi dispunând de un drept de veto, şi nu de organe independente. Critica făcută de de Gaulle sistemului instituţional comunitar vizează astfel, în primul rând, Comisia Europeană, o instituţie „tehnocratică” şi „iresponsabilă”, independentă de guvernele statelor membre, care ar trebui să aibă, în opinia sa, doar atribuţii tehnice şi nu o autoritate proprie, să fie subordonată guvernelor. Este criticată, de asemenea, şi Adunarea Parlamentară, prin modul indirect de desemnare a membrilor săi, care nu receptau din partea alegătorilor decât un mandat naţional. Interesul naţional şi diferenţele profunde existente între state sunt argumentele aduse de generalul de Gaulle împotriva ideii de evoluţie a Comunităţilor spre o federaţie europeană, promovate de către părinţii fondatori, o federaţie în care de Gaulle consideră că aceste state şi-ar pierde personalitatea. Cea de-a doua divergenţă fundamentală dintre concepţia lui de Gaulle şi cea

 “Europa

europeană”

a partenerilor săi europeni viza restabilirea independenţei continentului faţă de SUA. De Gaulle susţinea crearea unei „Europe europene” independente faţă de Statele Unite şi care să devină un centru de putere în lume. Încă din momentul revenirii la putere acesta şi-a propus restabilirea echilibrului de forţe, a identităţii europene, proiectul european fiind văzut ca „un subansamblu al unui sistem atlantic plasat (temporar) sub supremaţia americană”. Nemulţumiţi de monopolul deţinut de americani asupra deciziilor nucleare în cadrul Alianţei Nord Atlantice, francezii reclamă cooptarea Franţei în acest angrenaj printr-un „directorat tripartit” al Alianţei, compus din SUA, Marea Britanie şi Franţa, propunere refuzată de preşedintele american Eisenhower în 69

septembrie 1958. Reacţia Franţei va consta într-o răcire a relaţiilor cu NATO, culminând cu retragerea din organizaţie, în februarie 1966, şi o încercare de reluare a dialogului cu Estul, mai exact cu Moscova, pentru reconstituirea singurului cadru considerat potrivit pentru rezolvarea problemelor europene- cel al Europei geografice, al „Europei de la Atlantic la Urali”. Retragerea Franţei din NATO a bulversat însăşi fundamentele acestui sistem de securitate colectivă, de Gaulle solicitând realizarea unei distincţii între Alianţa Nord-Atlantică şi NATO, organizaţie ce apare ca o „emanaţie” naturală a Alianţei (Franţa retrăgându-se doar din organizaţie, nu şi din Alianţă) şi revenirea urgentă la o alianţă care să fie conformă cu textul Tratatului din 1949. Această dispută a sfârşit printr-o dedublare a Alianţei, constituire a unei „alianţe rudimentare formată din Franţa şi aliaţii săi europeni, care sunt, în acelaşi timp, membrii ai organizaţiei militare atlantice integrate”. Un pas destul de timid spre constituirea acelei „Europe europene” vizate de la Gaulle o va reprezenta înfiinţarea, în noiembrie 1968, la iniţiativa ministrului

 veto francez împotriva aderării Marii Britanii

britanic al apărării Denis Healey, a Grupului European al Alianţei Atlantice sau „Eurogrupului”, format din cele zece state europene ale NATO, cu scopul de a creşte efortul lor de apărare şi de a unifica şi raţionaliza politicile lor de apărare. 3. Respingerea cererilor Marii Britanii de intrare în Comunităţi Modificarea contextului economic şi politic la începutul anilor ’60 va determina Marea Britanie să-şi reconsidere poziţia faţă de Comunităţi şi să ceară, în două rânduri – pe 9 august 1961 şi pe 11 mai 1967, să se alăture spaţiului comunitar. Din punct de vedere economic, Marea Britanie se afla într-o situaţie delicată, economia sa trecea printr-o criză iar relaţiile cu Commonwealth-ul s-au dovedit a nu fi prea fructuoase. Participarea la procesul de integrare europeană ar fi supus economia britanică la o competiţie stimulativă care să determine o eficientizare a acesteia şi, pe de altă parte, nu ar fi afectat nici relaţiile cu celelalte state membre ale Commonwealth pentru care spera să obţină statutul de membrii asociaţi ai Comunităţii. Din punct de vedere politic, viziunea gaullistă a unei unităţi europene bazate pe cooperare interstatală vine în întâmpinarea concepţiei britanice ostile construcţiei supranaţionale şi limitării de suveranitate. Ţinută însă de relaţiile sale cu Commonwelth-ul şi cu statele membre ale AELS, Marea Britanie cere multiple derogări şi adaptări ale regulilor Pieţei 70

Comune, ceea ce i-a făcut pe unii oameni politici ai vremii să remarce sarcastic că nu Marea Britanie va intra în Piaţa Comună ci Piaţa Comună va intra în Commonwealth. Urmează negocieri îndelungate şi dificile, intrate în impas la sfârşitul anului 1962, datorită condiţiilor puse de britanici, şi întrerupte în 1963, când generalul de Gaulle, exercitându-şi un veritabil „veto”, se opune aderării Marii Britanii. Deşi iritate de atitudinea Franţei care nu i-a consultat şi nici chiar informat înainte de aşi prezenta poziţia faţă de aderarea Marii Britanii, celelalte cinci state membre ale Comunităţilor nu pot însă schimba lucrurile pentru că intrarea în Comunităţi presupune acordul unanim al statelor membre. De Gaulle îşi motivează decizia pretinzând că existau diferenţe profunde de natură şi structură între economia britanică „insulară, maritimă” şi cea a celorlalte state continentale. Pe de altă parte, Marea Britanie se confrunta cu prea multe probleme economice, care ar fi slăbit Piaţa Comună, iar concesiile cerute pentru statele din Commonwealth ar fi epuizat resursele Europei. Adevăratele motive ale refuzului francez sunt însă altele. În primul rând, apropierea Marii Britanii de SUA, aceasta apărându-i generalului De Gaulle ca un fel de „cal troian” al Statelor Unite. Aderarea Marii Britanii ar fi însemnat pentru de Gaulle orientarea Comunităţilor spre atlantism şi crearea unei imense grupări atlantice dependente de America şi aflate sub controlul ei, care ar fi sfârşit prin absorbirea Comunităţilor europene. Nemulţumirea francezilor mai venea şi din faptul că britanicii tocmai conveniseră, fără a-i consulta, să primească rachete americane de tip Polaris. În egală măsură, Franţa, care dorea să domine în continuare Europa, se temea de rivalitatea Marii Britanii, care i-ar fi ameninţat poziţia de lider în cadrul Comunităţilor. Nu în ultimul rând, din punct de vedere economic, agricultura foarte eficientă a Marii Britanii era şi ea o ameninţare pentru fermierii francezi, care ar fi făcut cu greu faţă concurenţei. Vetoul francez este reiterat cu ocazia unei a doua cereri a Marii Britanii de intrare în Comunităţi, în 1967, motivându-se inexistenţa unei evoluţii economice şi politice corespunzătoare a Marii Britanii. 4. Planurile Fouchet de uniune europeană

71

După eşecul Comunităţii Europene de Apărare, problema cooperării politice a statelor membre va fi din nou abordată odată cu punerea în funcţiune a Comunităţii Economice Europene. Auspiciile sub care demarează această tentativă de uniune politică nu sunt însă prea promiţătoare, existând un dezacord major între Franţa şi partenerii săi cu privire la acest proiect. Astfel, în timp ce generalul de Gaulle vedea uniunea politică sub forma unei simple cooperări interguvernamentale, celelalte cinci state o vedeau ca o prelungire a activităţii lor comunitare pe acelaşi model instituţional. Iniţiativa va aparţine generalului de Gaulle şi este discutată cu ocazia celor două reuniuni ale statelor comunitare din februarie şi iulie 1961. Această practică a întâlnirilor periodice ale şefilor de stat sau guvern, realizată în afara sistemului comunitar, ce debutează în 1961, se va dovedi în viitor motorul integrării politice a statelor europene. După prima întâlnire la nivel înalt între şefii de stat şi de guvern din cele şase state comunitare, ce se desfăşoară la Paris, şi unde se relansează problema uniunii politice, însărcinându-se o comisie de studiu să prezinte propuneri concrete privind construcţia politică a Europei, la 18 iulie 1961, conferinţa de la Bonn se finalizează cu „Declaraţia de la Bad Godesberg”. Prin aceasta este creată o comisie interguvernamentală, condusă de diplomatul francez Christian Fouchet, însărcinată cu studierea şi înaintarea unui proiect de uniune politică care „să dea formă voinţei de uniune politică, deja implicită în tratatele care au instituit Comunităţile Europene”. Comisia Fouchet prezintă la 19 octombrie 1961 un proiect de tratat instituind o „Uniune de state”, denumit „Planul Fouchet I”, în care această uniune apare ca o simplă alianţă de drept internaţional, lipsită de personalitate juridică în ordinea internaţională, având ca principal organ decizional un Consiliu al şefilor de stat sau de guvern care decidea cu unanimitate, alături de care funcţiona o Comisie formată din înalţi funcţionari naţionali, dotată cu atribuţii pur tehnice şi o Adunare parlamentară având un rol consultativ. Principalele obiective ale acestei uniuni constau în adoptarea unei politici externe comune şi a unei politici comune de apărare, în cooperare cu alte naţiuni libere, şi de dezvoltare a cooperării în domeniile ştiinţei, culturii şi protecţiei drepturilor omului. A fost inserată o clauză care prevedea ca la trei ani de la intrarea în vigoare a tratatului, acesta să fie revizuit pentru întărirea uniunii în sensul stabilirii unei politici externe comune şi a „centralizării” Comunităţilor Europene. 72

Proiectul este respins de partenerii Franţei, principalele critici aduse acestuia



vizând: clauza de revizuire (care prin obiectivele sale destul de ambigui era văzută ca o ameninţare la adresa integrităţii structurilor comunitare), modul cum era

proiecte de uniune politică

reglementată politica europeană de apărare, care putea determina o slăbire a



Occidentale în afara unei cooperări trans-atlantice), şi absenţa elementelor de

sistemului militar al Alianţei atlantice (cei cinci neconcepând securitatea Europei supranaţionalitate. Pe de altă parte, acceptarea proiectului era condiţionată, de

Planurile Fouchet

către Olanda şi Belgia de acceptarea intrării Marii Britanii în Comunitatea Economică Europeană. Urmează o a doua rundă de negocieri în cadrul căreia se conturează, la 4 decembrie 1961, un al doilea Plan Fouchet, prezentat ca sinteză a sugestiilor formulate de diferitele delegaţii naţionale, în care sunt făcute de către Franţa o serie de concesii: este recunoscută legătura dintre politica comună de apărare şi colaborarea existentă în cadrul NATO, sunt introduse o serie de elemente „comunitare” precum: crearea unui Secretariat independent de statele membre, responsabil în faţa unei Adunări parlamentare alese prin sufragiu universal direct şi este clarificată clauza de revizuire. Mai mult, se stabileşte ca principiu fundamental regula potrivit căreia statele care vor solicita să adere la Comunităţile europene se vor angaja automat să adere la Uniune. Din păcate, cea de-a treia versiune a Planului Fouchet, prezentată la 18 ianuarie 1962, nu conţinea nici una dintre concesiile cerute şi asupra cărora se realizase compromisul în cursul negocierilor. Cei cinci parteneri ai Franţei refuză să considere noul plan francez ca bază pentru discuţiile următoare, şi prezintă (la 20 ianuarie 1962), un contraproiect, în care uniunea europeană apărea ca o „Uniune a statelor şi a popoarelor”.

 Tratatul de la Elysee-coeziune franco-germană

Imposibilitatea concilierii celor două puncte de vedere va face ca, în primăvara anului 1962, să se înregistreze un nou eşec al uniunii politice. Eşecul acestei tentative de unitate politică întrerupe tendinţa ascendentă a unităţii europene, relansată cu ocazia Conferinţei de la Messina, şi va face ca timp de şapte ani şefii celor şase guverne să înceteze să se întâlnească. Situaţia nu se va debloca decât după reuniunea de la Haga, din 1969. În viitor, statele membre vor opta pentru o structură unică, mai întâi Actul Unic European, apoi Tratatul de la Maastricht, regrupând atât Comunităţile Europene cât şi mecanismele de cooperare interguvernamentală în domeniul securităţii şi al apărării.

73

Dezamăgit de eşecul iniţiativei sale de a crea o uniune politică în şase, generalul de Gaulle îşi îndreaptă atenţia spre întărirea colaborării cu Bonnul, fiind nevoit să se mulţumească cu o cooperare în doi, cu Germania. Planul Fouchet se reduce astfel la un tratat franco-german, pregătit cu ocazia unor vizite

 cooperare bilaterală francogermană

reciproce în cursul anului 1962, şi semnat la 22 ianuarie 1963, la Palatul Elysée. Substitut al proiectului Europei politice, Tratatul de la Elysée instituie o cooperare bilaterală pe modelul Planului Fouchet însă nu este exclusă ipoteza ca acestei colaborări să i se alăture, ulterior, şi alte state membre ale Comunităţilor. Chiar dacă nu privesc cu ochi buni această asociere, pe care o consideră „un mare şoc pentru europeni” sau „dăunătoare pentru Piaţa Comună”, celelalte state membre nu vor putea împiedica întărirea solidarităţii Paris-Bonn, care în viitor va şi imprima orientările sale Comunităţilor. Această coeziune franco-germană consolidată va sta la originea unor importante măsuri europene, precum înfiinţarea sistemului monetar european. Temerile lor vor fi, într-o anumită măsură, înlăturate prin condiţionarea de către parlamentul german a ratificării tratatului de introducerea unui preambul în care să se reafirme fidelitatea faţă de Alianţa atlantică şi faţă de construcţia comunitară.

5. Fuziunea executivelor comunitare Din raţiuni ce ţin de momentul înfiinţării lor, cele trei Comunităţi au fost create separat, dar obiectivul final consta în fuzionarea celor trei tratate. Primul demers



de unificare a instituţiilor comunitare a avut loc odată cu semnarea Tratatelor de la

Comisie unică

Roma instituind CEE şi CEEA, când a fost adoptată Convenţia relativă la anumite

 Consiliu unic

instituţii comune Comunităţilor europene (anexă la acestea), care instituia o Adunare Parlamentară unică şi o Curte de Justiţie unică pentru cele trei comunităţi precum şi un Comitete economic şi social unic pentru CEE şi CEEA. După intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, cele trei Comunităţi au funcţionat separat, deşi aveau o structură instituţională identică. Obiectivul avut în vedere de părinţii fondatori, acela al realizării unei veritabile uniuni europene,



constituite în jurul unei comunităţi formate prin fuziunea celor trei existente, era

COREPER

destul de puţin realizabil la acel moment având în vedere opoziţia existentă între 74

curentul comunitar şi cel interguvernamental. Încă din 1959, Jean Monnet sugerează fuziunea executivelor şi înfiinţarea unui Consiliu de miniştri unic şi a unei Comisii unice, argumentele sale vizând, pe de o parte, o mai bună coordonare a acţiunii într-o serie de domenii, iar, pe de altă parte, o întărire a autorităţii Comisiei unice, care se putea transforma într-un „pre-guvern” european. Propunerea lui Jean Monnet nu s-a concretizat la acel moment, însă, în condiţiile în care se pune din ce în ce mai pregnant problema realizării unor reforme ale Comunităţilor, şi mai ales după eşecul Planului Fouchet, problema fuziunii executivelor a fost repusă pe tapet şi Consiliul de miniştri a adoptat, la 23 septembrie 1963, principiul fuziunii executivelor ca etapă a fuziunii celor trei tratate. După negocieri îndelungate, în cursul cărora vor trebui să fie depăşite numeroase dificultăţi legate de puterile viitoarei Comisii unice, de numărul comisarilor, de sediul instituţiilor, este semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, Tratatul de fuziune a executivelor, care instituie, în locul celor trei Consilii, un Consiliu de miniştri unic al Comunităţilor Europene şi o Comisie unică (formată prin fuziunea Înaltei Autorităţi a CECO cu comisiile CEE şi a Euratom). Fuzionează de asemenea şi administraţiile celor trei Comunităţi într-una singură, dotată cu un buget administrativ unic, alimentat însă din resurse distincte, în virtutea celor trei tratate. La iniţiativa Franţei, Tratatul instituţionalizează Comitetul

Reprezentanţilor

Permanenţi

(COREPER),

compus

din

reprezentanţi la nivel diplomatic ai statelor membre, având rolul de a pregăti lucrările Consiliului. De asemenea, Tratatului îi este anexat un Protocol unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, care înlocuieşte protocoalele particulare ale fiecărei Comunităţi. Această fuziune era numai una instituţională, cele trei Comunităţi continuând să existe ca entităţi distincte din punct de vedere juridic. Tratatele constitutive rămân neschimbate în ceea ce priveşte funcţionarea şi atribuţiile lor. Astfel, în funcţie de problemele pe care le abordează, Consiliul unic funcţionează potrivit regulilor prevăzute într-unul sau în altul dintre tratate, hotărând cu unanimitate, cu majoritate calificată sau cu majoritate simplă. El se poate întruni în diverse componenţe - de regulă sub forma „Consiliului general”, reunind miniştrii de externe, însă atunci când pe ordinea de zi sunt chestiuni sectoriale, se poate întruni sub forma unui „Consiliu specializat”, reunind miniştrii de resort (ai finanţelor, agriculturii, etc.). 75

Comisia Comunităţilor Europene, ale cărei atribuţii se circumscriu de asemenea celor trei tratate, este formată din paisprezece membrii numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru un mandat de patru ani. Numărul acestora urma să scadă, după trei ani de funcţionare, la nouă, pentru a găsi acelaşi echilibru între resortisanţii statelor membre ca şi în vechea Comisie a CEE. Semnarea, şi apoi ratificarea Tratatului de la Bruxelles, nu pune însă capăt disputelor, intrarea sa în vigoare fiind amânată cu 18 luni faţă de data prevăzută, datorită unor ultime dificultăţi legate de modul de numire a preşedintelui Comisiei unicexxvi şi de sediul instituţiilor. Urmează o nouă rundă de negocieri în cursul căreia statele membre reuşesc să ajungă la un compromis asupra acestor chestiuni astfel că, la 1 iulie 1967, Tratatul intră în vigoare. 6. Criza Pieţei Comune şi eşecul comunităţilor specializate (CECO şi al Euratom) Concepţia

franceză

asupra

construcţiei

europene,

de

respingere

a

supranaţionalismului, va avea consecinţe destul de grave asupra dezvoltării construcţiei europene. Ea va antrena Comunităţile într-o criză profundă a cărei miză era menţinerea controlului statelor asupra procesului decizional. 6.1. Criza „scaunului gol” şi Compromisul de la Luxemburg Imediat după semnarea Tratatului de fuziune a executivelor şi în contextul dezbaterilor asupra naturii şi rolului instituţiilor comunitare, va izbucni în vara anului 1965 cea mai gravă criză a Pieţei Comune, care se va prelungi până la începutul anului 1966. La originea acestei crize s-a aflat o ambiţioasă propunere prezentată de Comisie în martie 1965 cu privire la finanţarea Politicii Agricole Comune. Astfel, în condiţiile în care până la 1 iulie 1965 trebuia să se adopte reglementarea financiară, Consiliul de miniştri al CEE cere Comisiei să-i prezinte o propunere cu privire la modul de finanţare a Politicii Agricole Comune pentru perioada 19661970. Propunerea Comisiei, care poartă amprenta preşedintelui său, germanul Walter Hallstein, adept al reformării instituţionale a Comunităţilor, este înaintată la 31 martie 1965 Adunării Parlamentare europene, fără ca în prealabil să fie informate guvernele. Ea conţinea un plan de finanţare a politicii agricole care implica o reformă a instituţiilor în ceea ce privea bugetul şi puterile Parlamentului. 76

Dezbătută de către Parlamentul European şi aprobată, cu câteva rezerve, iniţiativa lui Hallstein prevedea, pe de o parte, finanţarea Politicii Agricole Comune din resurse proprii, vărsate direct la bugetul Comunităţii, resurse constituite prin prelevări asupra importurilor provenite din statele terţe şi, pe de

 iniţiativa Hallstein

altă parte, pentru administrarea acestor importante resurse, care transformau bugetul CEE într-un veritabil buget federal, creşterea competenţelor Adunării parlamentare şi ale Comisiei.. Adunarea parlamentară putea să prezinte amendamente la proiectul de buget prezentat de către Consiliul de Miniştri, iar Comisia devenea un arbitru între Consiliu şi Parlament în problemele legate de buget. Dacă, în general, propunerea nu este privită cu ostilitate, Franţa, care dorea reglementarea problemei agricole fără să se ajungă la o creştere a puterilor celor două instituţii, refuză reglementarea propusă de Comisie. În iunie 1965 se iniţiază în cadrul Consiliului de Miniştri negocieri pentru găsirea unei soluţii de finanţare a Comunităţilor acceptate de către toate statele membre. Aceste negocieri se încheie la 30 iunie, când preşedintele în exerciţiu al



Consiliului, Maurice Couve de Murville, constată că nu se poate obţine acordul.

politica “scaunului gol”

Poziţia Parisului va fi de a-şi retrage reprezentantul permanent la Bruxelles şi de a interzice funcţionarilor francezi să participe la diferitele comitete şi grupuri de lucru. Miniştrii francezi încetează să mai participe la lucrările Consiliului. Refuzul guvernului francez de a participa la activităţile şi la funcţionarea Comunităţilor, cunoscut ca politica „scaunului gol”, va paraliza, pentru mai mult de şase luni, activitatea Comunităţilor. Această poziţie foarte tranşantă a Franţei avea însă şi alte raţiuni. Începând cu 1 ianuarie 1966, se trecea la cea de-a treia fază a perioadei tranzitorii a Pieţei Comune, când se înlocuia, în multe domenii, votul cu unanimitate cu cel cu majoritate (unanimitatea urmând să se aplice doar în cazul unor domenii limitate precum primirea de noi membrii, armonizarea legislaţiilor sau în lipsa unor prevederi exprese ale tratatelor de autorizare a unor acţiuni). Votul majoritar, văzut ca o modalitate de încălcare a suveranităţii naţionale, era în total dezacord cu concepţia vădit ostilă supranaţionalismului a generalului de Gaulle, care se temea că Franţa ar putea fi pusă în minoritate de către partenerii săi începând cu 1 ianuarie 1966. Criza din iunie 1965 este astfel folosită pentru a-şi imune punctul de vedere şi pentru a realiza unilateral un fel de „intrare în hibernare” a Pieţei comunexxvii. 77

Acesta este motivul pentru care, deşi în iulie 1966 Comisia renunţă la proiectul său iniţial şi prezintă în faţa Consiliului propuneri foarte apropiate de ceea ce solicită Franţa, disociind reglementările financiare de reforma instituţională, Franţa continuă să practice politica scaunului gol. Generalul de Gaulle voia astfel să profite de criză şi să-şi impună concepţiile cu privire la funcţionarea Comunităţilor, încercând să obţină chiar o revizuire a tratatelor, în special prin reducerea rolului Comisiei (revizuire pe care partenerii săi nu aveau să o accepte). Acesta declară, într-o conferinţă de presă organizată la 9 septembrie, că în ceea ce priveşte Consiliul de Miniştri, acesta este un organ interguvernamental ale cărui decizii nu pot fi luate decât cu unanimitate, iar Comisia nu este decât un organ tehnic subordonat acestuia. De Gaulle susţinea că, „nimic important nu trebuie să fie decis fără consimţământul tuturor”. După un apel lansat Franţei, la 26 octombrie 1965, de către cele cinci state membre pentru ca aceasta să-şi reia locul în cadrul instituţiilor comunitare, afirmându-se că soluţia pentru rezolvarea problemelor trebuia găsită în cadrul tratatelor şi a instituţiilor lor, la 17 ianuarie 1966 se convoacă la Luxemburg reuniunea miniştrilor afacerilor externe ai celor şase state membre ale

 Compromisul de la Luxemburg

Comunităţilor. După ce, într-o primă fază, cererile Franţei de eliminare a votului majoritar şi de reducere considerabilă a rolului Comisiei sunt considerate inacceptabile de către celelalte cinci state, aceasta acceptă în cele din urmă să-şi atenueze pretenţiile şi, cu ocazia unei a doua runde de negocieri, desfăşurate în zilele de 29 şi 30 ianuarie 1966, se adoptă o declaraţie comună cunoscută drept „Compromisul de la Luxemburg”, în realitate un „aranjament” sau, aşa cum a fost calificat de unii autori, un „acord asupra dezacordului”. Prin adoptarea acestuia se dă o lovitură puternică dinamismului comunitar, fiind afectat de o manieră sensibilă echilibrul instituţional conceput de către fondatori ca instrument pentru a face să evolueze progresiv edificiul construit de ei către o federaţie europeană. Astfel, în ceea ce priveşte influenţa Comisiei, aceasta îşi păstrează independenţa şi rolul de iniţiativă legislativă, Compromisul insistând pe întărirea colaborării între Consiliu şi Comisie. I se cere însă Comisiei să nu mai pună guvernele în faţa faptului împlinit, să păstreze legătura cu reprezentanţii permanenţi, care trebuie să fie informaţi cu privire la propunerile pe care urmează să se facă, şi să le publice înainte de a le supune Consiliului. Prin aceasta, puterile Comisiei nu sunt modificate însă este slăbită considerabil autonomia sa. 78

Cu privire la problema votului majoritar, Compromisul stabileşte aplicarea votului cu majoritate, dar admite că atunci când interese foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri sunt în joc, membrii Consiliului se străduiesc, într-un termen rezonabil, să găsească soluţii care pot să fie adoptate de către toţi membrii Consiliului, cu respectarea intereselor lor şi a celor ale Comunităţii. Dar textul adaugă: „delegaţia franceză consideră că, atunci când este vorba de interese foarte importante, discuţia va trebui să continue până la obţinerea unui acord unanim”. Compromisul reţine, de asemenea, subzistenţa unei divergenţe cu privire la soluţia ce va fi dată în caz de eşuare a concilierii, cei cinci fiind pregătiţi să facă eforturi pentru găsirea unui compromis acceptabil în timp ce pentru Franţa nici o decizie nu putea fi luată fără acordul tuturor. Chiar dacă nu se recunoaşte formal existenţa unui drept de veto, necesitatea obţinerii „acordului unanim” a instaurat, de fapt, un astfel de drept pentru toate statele. Principiul votului majoritar era astfel păstrat, dar aplicarea lui devenea

 recunoaşterea informală a unui drept de veto

aleatorie. Devine clar că aranjamentul de la Luxemburg, chiar dacă nu modifică formal Tratatele, va crea dificultăţi extraordinare în aplicarea regulii majorităţii, orice stat putând invoca afectarea intereselor sale „cele mai importante” pentru a evita să se voteze cu majoritate. Cum nu a fost instituită nici o procedură pentru determinarea chestiunilor care intră în această categorie, s-a ajuns ca în practică să se voteze cu unanimitate chiar şi asupra unor probleme de mai mică însemnătate, iar Comisia să înainteze doar acele propuneri asupra cărora se putea obţine consensul în Consiliul de miniştri. Compromisul de la Luxemburg a scos Comunitatea din impas, permiţând reluarea lucrărilor acesteia, accelerarea implementării Pieţei Comune şi intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune a executivelor (după 18 luni de întârziere faţă de data prevăzută şi după realizarea unui acord între cei şase care statua principiul

 întărire a elementelor interguvernamentale

rotaţiei la preşedinţia Comisiei unice). Dar,

pierderea

supranaţionalismului

regulii

majorităţii,

comunitar,

principalul

fundament

al

şi ruperea echilibrului

instituţional

vor

determina, pentru o lungă perioadă, întărirea elementelor interguvernamentale în detrimentul adâncirii procesului de integrare. 6.2. Eşecul CECO şi al Euratom Dificultăţile pe care le traversa Europa comunitară îşi vor pune amprenta asupra funcţionării celor două Comunităţi specializate. 79

După succesul înregistrat în primii ani de la înfiinţarea sa, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului traversează o lungă perioadă de stagnare datorată crizei de supraproducţie ce se înregistrează în cele două sectoare. Încercarea de a elabora, prin colaborarea celor trei Comunităţi, o politică comună a energiei, se dovedeşte foarte dificilă. Cărbunele pierde bătălia cu petrolul, iar industria siderurgică cu greu ţine piept concurenţei. Odată cu fuziunea executivelor din 1965 şi cu înlocuirea Înaltei Autorităţi cu Comisia unică a Comunităţilor, cu caracter mai puţin supranaţional decât prima, CECO va intra într-un con de umbră din care nu va mai ieşi. În ceea ce priveşte Euratom, aceasta s-a confruntat încă de la început cu o serie de dificultăţi. Pe de o parte, ideea înfiinţării unei comunităţi europene în domeniul energiei atomice, proiect îndrăzneţ susţinut în primul rând de Franţa, nu era pe placul americanilor, care îşi vedeau astfel ameninţată poziţia de lider în domeniu. Astfel, SUA preferau mai degrabă să furnizeze la un preţ mai redus europenilor produse nucleare, decât ca acestea să fie produse în cadrul Euratom. Mai mult, la 8 noiembrie 1958, încheie cu Comisia Euratom un acord prin care se angaja să furnizeze tehnologie nucleară şi ajutor financiar pentru implementarea acesteia, ceea ce va declanşa o ruptură între Franţa, interesată să-şi asigure independenţa în materie nucleară, şi partenerii săi, favorabili colaborării cu SUA. Pe de altă parte, deşi înfiinţarea Euratom a avut loc la iniţiativa Franţei, odată cu revenirea la putere a generalului de Gaulle, adept al cooperării interguvernamentale, Franţa devine ostilă acestei Comunităţi, considerată a ingera în problemele securităţii naţionale, care trebuia să constituie un domeniu exclusiv naţional. În aceste condiţii, mai întâi Franţa, şi apoi şi partenerii săi, se vor concentra pe dezvoltarea industriilor naţionale în domeniu şi mai puţin pe cooperarea în cadrul Euratom, unii dintre aceştia (în special Germania) preferând dezvoltarea colaborării cu SUA. Impunând principiul „justei restituiri”, statele membre au fost preocupate în principal de recuperarea, sub forma ajutoarelor sau a comenzilor, a contribuţiei la bugetul comun. Franţa a putut să-şi impună concepţia asupra Euratom şi prin faptul că, în virtutea repartiţiei adoptate în 1958, preşedinte al Comisiei Euratom era un

 dificultăţi în realizarea obiectivelor Euratom

francez. Singurul moment în care s-a întrezărit o posibilitate de redresare a Euratom l-a reprezentat numirea în această funcţie, în 1960,

a lui Etienne

Hirsch, apropiat al lui Jean Monnet, care a încercat să imprime un ritm mai 80

susţinut cooperării statelor membre în domeniu. Viziunea supranaţionalistă a acestuia a fost repudiată de Paris, care nu i-a mai reînnoit mandatul. Comunitatea nu şi-a putut atinge obiectivele de coordonare a programelor nucleare naţionale, programul pluri-anual de cercetări nu a putut fi pus la punct, iar importanţa energiei nucleare a scăzut odată cu scăderea preţului petrolului. 7. Soluţia pentru impasul politic - integrarea prin drept. „Revoluţia juridică” din anii ’60 În

ciuda

dificultăţilor

interguvernamentalismului

şi

politice ruperii

ale

anilor

echilibrului

’60,

instituţional,

a

întăririi integrarea

europeană a fost „salvată” în această perioadă de juridic, de „dreptul comunitar”, prin „gardianul” său – Curtea de Justiţie, al cărei rol a fost iniţial subestimat.

 consacrarea principiilor efectului direct şi priorităţii dreptului comunitar

Într-un moment când bătălia se dădea pe teren politic, aceasta a venit şi a tranşat problema raportului naţional-supranaţional cu instrumentele pe care părinţii fondatori i le-au pus la dispoziţie atunci când au creat un sistem juridic supranaţional, integrat şi eficient, cu un puternic caracter federal. Printr-o interpretare „teleologică” a tratatelor comunitare, Curtea de Justiţie a impus respectarea unor principii care nu figurau expres în Tratatele institutive. Procedând la o interpretare sistematică a tratatelor în sensul cel mai favorabil integrării europene, a conferit acestor texte „un maxim de eficacitate pentru atingerea obiectivelor fixate”.

 cauza Van Gend & Loos

Astfel, într-o hotărâre pronunţată la 5 februarie 1963 în cauza Van Gend & Loos, Curtea a consacrat principiul efectului direct (aplicabilităţii directe) a dreptului comunitar, constând în aptitudinea acestuia de a conferi drepturi şi a impune direct obligaţii nu doar instituţiilor comunitare şi statelor membre, ci şi resortisanţilor acestora din urmă. În virtutea acestui principiu, persoanele particulare se pot prevala de dispoziţiile tratatelor comunitare pentru a intenta o acţiune în justiţie. Un alt principiu fundamental, acela al primatului (priorităţii) dreptului



comunitar în faţa dreptului intern al statelor membre, a fost afirmat de către

cauza Costa vs. Enel

Curtea de Justiţie în hotărârea pronunţată la 15 iulie 1964, în speţa Costa vs. Enel. În acest caz, demersul Curţii este cu atât mai îndrăzneţ cu cât nu exista nici o dispoziţie în Tratate care să reglementeze raportul dintre cele două ordini juridice. În consacrarea acestui principiu, fără care ar fi imposibilă aplicarea uniformă a dreptului comunitar şi chiar îndeplinirea misiunii Comunităţiixxviii, Curtea a plecat 81

de la constatarea că statele membre au transferat definitiv drepturi suverane unei comunităţi pe care ele au creat-o, prin propria lor voinţă şi nu pot să inverseze acest proces luându-şi înapoi drepturile cedate, „dreptul comunitar având astfel prioritate asupra oricărei dispoziţii contrare din ordinea juridică a statelor membre”. În motivarea primei hotărâri, Curtea de Justiţie a calificat Comunitatea ca „o nouă ordine juridică internaţională” ai cărei subiecţi sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii lor, pentru ca în cea de-a doua să o califice ca fiind „o ordine juridică comunitară” izvorând dintr-un transfer de competenţe de la state către Comunităţi. Definind de o manieră extrem de precisă originalitatea ordinii juridice comunitare, garantând existenţa acesteia şi autonomia ei în raport cu dreptul internaţional (ale cărui norme nu au capacitatea de a conferi drepturi şi impune obligaţii direct particularilor), Curtea de Justiţie realizează o adevărată „revoluţie juridică”, o constituţionalizare a structurii legale comunitare. Prin acceptarea acestor principii de către statele membre şi aplicarea lor de către tribunalele naţionale, dreptul comunitar a devenit unul dintre cele mai importante „motoare” ale integrării.

- TEMA III PROIECTUL COMUNITAR ÎN DECENIILE ’70 - ’80: UNIFICAREA EUROPEI DE VEST ŞI APROFUNDAREA INTEGRĂRII EUROPENE 1. Repunerea în funcţiune a dinamismului comunitar 1.1. Circumstanţele care au permis repunerea în funcţiune a dinamismului comunitar 1.1.1 Demisia generalului de Gaulle şi deblocarea relaţiilor comunitare Adoptarea Compromisului de la Luxemburg a permis reluarea activităţii în interiorul Comunităţii, dar tensiunile între Franţa şi celelalte state membre s-au menţinut, în special datorită poziţiei diferite a acesteia faţă de aderarea Marii Britanii. Exercitarea de către Franţa, pentru a doua oară, a „vetoului” cu privire la aderarea Marii Britanii, va duce la încordarea nu numai a relaţiilor Paris-Londra, dar şi a celor cu celelalte cinci state membre, favorabile apropierii de Marea 82

Britanii. În ciuda a numeroase contacte diplomatice, nu se înregistrează nici un progres în acest sens, Parisul repudiind din start şi ideea realizării unor acţiuni comune în anumite domenii care nu ţineau de competenţa Comunităţilor (politica externă, tehnologia, etc.). Tensiunile interne ce au loc în Franţa la începutul anului 1968, culminând cu revolta din mai 1968 şi criza politică şi socială ce i-a urmat, vor afecta profund preşedinţia generalului de Gaulle şi vor determina o revizuire a politicii sale europene. Astfel, acesta ia el însuşi iniţiativa şi, în încercarea de a detensiona relaţiile franco-britanice, organizează o întâlnire neoficială cu ambasadorul



britanic la Paris, Christopher Soames, în cursul căreia se pronunţă pentru o Europă

lărgită în care problemele trebuiau să fie reglementate de către marile state tentativă de detensionare a relaţiilor (Franţa, Marea Britanie, Germania şi Italia), sugerând angajarea unor conversaţii franco-britanice bilaterale confidenţiale în acest sens. Metoda aleasă de de Gaulle nu va face însă decât să agraveze situaţia, pentru că atunci când acest demers este făcut public, el provoacă o mare indignare în rândurile partenerilor Franţei, din ce în ce mai nemulţumit de politica generalului,

 dinamism comunitar

văzut ca principal obstacol în calea integrării La nemulţumirile provocate în plan european de politica generalului de Gaulle, se adaugă votul negativ dat de către francezi la referendumul organizat cu privire la regionalizare şi la reforma Senatului, astfel că, în aprilie 1969, de Gaulle demisionează. Odată cu alegerea noului preşedinte francez, Georges Pompidou, este deschisă calea reconcilierii Franţei cu Europa Vestică. Deşi opiniile sale cu privire la construirea unei Europe supranaţionale nu erau prea diferite faţă de cele ale predecesorului său, caracterul său mai realist şi pragmatic îl va determina să adopte o politică mai puţin intransigentă decât cea a generalului de Gaulle şi să încerce să obţină normalizarea relaţiilor Franţei cu asociaţii săi comunitari. În acest sens, încă din timpul campaniei electorale Pompidou îşi declară intenţia de a nu se mai opune aderării Marii Britanii, preferând mai degrabă să facă concesii în ceea ce priveşte lărgirea Comunităţii decât asupra chestiunilor instituţionale.

 consolidare

 aprofundare

 extindere

Dealtfel, el spera că prin aderarea Marii Britanii va putea fi evitată întărirea elementelor supranaţionale. La relansarea construcţiei europene va contribui, în acelaşi timp, şi alegerea noului cancelar german, Willy Brandt, la 21 octombrie 1969, european convins şi susţinător al reformelor instituţiilor comunitare. Prioritatea politicii sale externe o 83

constituia reapropierea şi cooperarea cu Estul în speranţa unei viitoare reunificări a Germaniei, demers pentru care avea nevoie de susţinerea Franţei. Schimbările politice la nivel înalt din cele două state vor determina o întărire a curentului pro-european, a voinţei de colaborare asupra chestiunilor europene şi vor crea condiţiile unei relansări a construcţiei europene. 1.1.2. Reuniunea la nivel înalt de la Haga (decembrie 1969) Dacă din punct de vedere economic nivelul schimburilor comerciale a făcut ca Europa să devină, în 1968, una din primele puteri comerciale ale lumii, începând cu 1969 primele dificultăţi economice şi monetare se fac simţite în lumea occidentală. În faţa acestei situaţii, şi în condiţiile crizei interne pe care o traversa, construcţia europeană trebuia să iasă din imobilism. Cum o nouă relansare apărea ca indispensabilă, G. Pompidou lansează în iulie 1969, în prima sa conferinţă de presă ca preşedinte, ideea convocării unei reuniuni a şefilor de stat şi de guvern, propunând

şi un program de acţiune sub forma „tripticului „consolidare,

aprofundare, lărgire”. Sub aceste auspicii se convoacă, la iniţiativa Franţei, Conferinţa la nivel înalt ce va avea loc la Haga în zilele de 1 şi 2 decembrie 1969. După un început ezitant al lucrărilor reuniunii, Georges Pompidou fiind criticat pentru discursul său vag şi lipsit de angajamente, discuţiile se revitalizează ca urmare a intervenţiei cancelarului Brandt şi a primului ministru olandez Piet de Jong, care accentuează necesitatea lărgirii ca obiectiv prioritar al Comunităţii. Conferinţa se încheie cu un lung comunicat final care consfinţeşte acordul statelor membre asupra celor trei chestiuni în discuţie. În ceea ce priveşte „consolidarea ”, desăvârşirea Pieţei Comune, se convine trecerea la ultima fază a perioadei tranzitorii, se hotărăşte finanţarea definitivă din resurse proprii a PAC şi se acordă Parlamentului European puterea de control şi decizie asupra unui procent limitat din bugetul comunitar. Legat de „aprofundarea” integrării europene, comunicatul final de la Haga se limitează la a consemna acordul intervenit cu privire la elaborarea unui plan pe etape în vederea creării unei uniuni economice şi monetare, un comitet fiind însărcinat cu elaborarea de propuneri in acest sens. La iniţiativa Germaniei se reiterează ideea cooperării politice şi se însărcinează un comitet de experţi din ministerele afacerilor externe cu elaborarea unui proiect în acest sens.

84

Acordul este realizat şi cu privire la „extinderea” spaţului comunitar, negocierile cu statele candidate putând să înceapă la 1 iulie 1970, după ce, în prealabil, cele şase state membre se vor fi pus de acord asupra condiţiilor de negociere. Reuniunea de la Haga a fost un succes. După mai bine de şapte ani, statele membre reuşesc să se pună de acord asupra principalelor probleme legate de funcţionarea Comunităţii şi este posibilă realizarea primei extinderi. 1. 2. Rezultatele imediate ale summit-ului de la Haga 1.2.1. Extinderea Comunităţii Europene. Aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei Urmare a angajamentelor luate la Haga, în prima parte a anului 1970 se iniţiază dezbaterile între statele membre ale Comunităţilor asupra „condiţiilor de aderare” ale celor patru state care şi-au depus oficial candidatura în mai 1967:



Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia. Făcute publice la 30 iunie

Aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei

finalităţilor lor politice, a deciziilor de orice natură intervenite de la intrarea în

1970, după cinci luni de discuţii, acestea prevăd: acceptarea tratatelor şi a vigoare a tratatelor şi a opţiunilor de dezvoltare. Nu se pune problema modificării regulilor existente, ci doar a modalităţilor de adoptare progresivă de către statele candidate a ansamblului aquis-ului comunitar, prevăzându-se în acest sens o perioadă tranzitorie destul de scurtă (5 ani), aceeaşi pentru toate statele, în timp ce progresele în domeniul politicii agricole trebuiau să fie realizate în paralel. Negocierile de aderare se deschid la 21 iulie cu Marea Britanie şi la 21 septembrie cu Irlanda, Danemarca şi Norvegia. Ele se vor dovedi a fi deosebit de dificile în special cu Anglia, cea mai disputată chestiune fiind cea legată de contribuţia acesteia la bugetul comunitar, la care se adaugă cererea de exceptare de la taxele vamale a unor produse, precum zahărul importat din Comonwealth

 pretenţiile Marii Britanii

sau untul din Noua Zeelandă. Atunci când, la 18 martie 1971 se ridică o nouă problemă – cea a viitorului balanţelor lirei sterline şi a situaţiei privilegiate a bursei din Londra, negocierile par a intra într-un impas definitiv. Întrevederea ce va avea loc la Paris în zilele de 21-22 mai 1971 între Georges Pompidou şi primul ministru britanic Edward Heath, va permite însă deblocarea negocierilor şi, mai mult decât atât, va marca momentul unei reapropieri între cele două state şi 85

instaurarea unui climat de încredere care nu poate fi decât de bun augur pentru extinderexxix. În lunile următoare vor putea fi rezolvate, la masa negocierilor, toate chestiunile în discuţie. Atât în problema zahărului din Commonwealth, cât şi în cea a importurilor de unt şi brânzeturi din Noua Zeelandă, s-a realizat un compromis, prin acordarea unei cote de import pentru aceste produse. Britanicii renunţă la rolul de monedă de rezervă a lirei, dar obţin o participare progresivă la bugetul comunitar, în cursul unei perioade tranzitorii de şapte ani, în primul an contribuind cu 45% din ceea ce ar fi însemnat aplicarea integrală a regulamentul financiar. Semnarea acordului cu Marea Britanie, la 23 iunie 1971, va favoriza obţinerea unui acord şi în relaţiile cu celelalte trei state care, chiar dacă pun o serie de probleme particulare, vor reţine o parte din soluţiile identificate în cazul Marii Britanii, cu care sunt legate din punct de vedere economic. Astfel, dacă Danemarca şi Irlanda, ţări predominant agrare, sunt interesate de PAC, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Norvegia. Agricultura de subzistenţă a acesteia, ce nu ocupă decât 3% din suprafaţa cultivabilă a Comunităţii extinse, nu poate face faţă imperativelor Pieţei Comune, preţul

 referendum negativ în Norvegia

producţiei agricole fiind dublu faţă de cel din Comunitate. În acelaşi timp, interesele Norvegiei, ca ţară a cărei principală resursă o constituia peştele, vin în conflict cu politica comună de pescuit promovată la nivel comunitar în 1970 şi care stabilea principiul egalităţii de acces în apele teritoriale ale tuturor statelor membre ale Comunităţii. Aceasta a fost, dealtfel, şi cea mai spinoasă problemă în negocierile cu Norvegia, însă ea a putut fi rezolvată prin acordarea unor derogări de la politica comună de pescuit, prin care se permite acestei ţări dreptul exclusiv de pescuit în perimetrul unei zone care va fi fixată ulterior. Acordul odată realizat, tratatele de aderare ale celor patru state vor fi semnate la Bruxelles, la 22 ianuarie 1972, urmând ca ele să se aplice începând cu 1 ianuarie 1973, după ratificarea de către cele zece state semnatare. Irlanda şi Danemarca ratifică tratatele prin referendum la 10 mai, respectiv 2 octombrie 1972, iar Marea Britanie îl aprobă în Camera Comunelor la 13 iulie 1972, cu o majoritate favorabilă destul de slabă. Surpriza este însă furnizată de Norvegia, a cărei populaţie votează la referendumul organizat pentru ratificarea tratatului în proporţie de 54%, împotriva aderării. În aceste condiţii, devin membre ale Comunităţilor Europene, începând cu 1 ianuarie 1973, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. La aceeaşi dată, ele îşi iau 86

locul în sânul instituţiilor comunitare, fără ca prin aceasta să fie afectat echilibrul instituţional. Se stabileşte o nouă ponderare a voturilor în Consiliul de Miniştrii, în care cele patru state mari- Franţa, Germania Italia şi Marea Britanie dispun de 10 voturi, Belgia şi Olanda de 5, Danemarca şi Irlanda de 3, iar Luxemburg de 2, majoritatea calificată fiind fixată la 41 de voturi din totalul de 58. În Parlamentul European noile state primesc în total 56 de locuri – 36 Marea Britanie şi câte 10 Danemarca şi Irlanda, acesta ajungând să numere 198 de membrii. Dincolo de faptul că prin aderarea celor trei ţări spaţiul comunitar ajunge să cuprindă nouă state membre, cu o populaţie de 256 milioane locuitori, Comunitatea devenind unul dintre principalii actori în comerţul internaţional,

 principiul realizării comunitare

procesul de aderare a acestora a permis experimentarea procedurii de aderare şi stabilirea unor condiţii care vor fi aplicate şi cu ocazia extinderilor viitoare. Acum se consacră principiul potrivit căruia aderarea se realizează fără repunerea în cauză a realizării comunitare (acquis-ului comunitar), implicând acceptarea dispoziţiilor tratatelor şi a actelor adoptate de instituţiile comunitare, principiu devenit ulterior obiectiv fundamental al Uniunii Europene.

 cooperare monetară

1.2.2. Punerea bazelor unei cooperări în materie monetară Principala măsură convenită la Haga în direcţia aprofundării integrării europene a constituit-o dublarea uniunii vamale existente de o uniune monetară, ce avea să se realizeze în etape. Comitetul însărcinat cu elaborarea unui plan în acest sens, prezidat de primul ministru luxemburghez Pierre Werner, va prezenta la 16 octombrie 1970 un raport conţinând un ambiţios plan vizând crearea, în cursul unei perioade de 10 ani, a unei Uniuni economice şi monetare. Aceasta urma să se realizeze în trei etape, între 1971 şi 1980, şi presupunerea în prealabil unificarea progresivă a politicilor economice naţionale, urmată de instituirea uniunii monetare (care presupunea liberalizarea preţurilor, libera circulaţie a capitalurilor) şi, la orizontul anului 1980, înlocuirea monedelor naţionale cu o

 Planul Werner

monedă comună. Pentru administrarea uniunii economice şi monetare se propune stabilirea unui centru de decizie comun pentru politica economică, independent faţă de guverne şi responsabil în faţa Parlamentului european, şi a unui sistem comunitar de bănci centrale. Planul Werner va reaprinde disputele între Franţa şi partenerii săi comunitari. Dacă aceştia din urmă îi sunt favorabili, Franţa consideră planul periculos datorită elementelor de supranaţionalism pe care le conţine şi a finalităţii sale politice 87

(acesta deschidea calea realizării uniunii politice), refuzând transferul de competenţe în domeniul monetar, care trebuia să rămână un domeniu exclusiv naţional. Pe baza unei propuneri a Comisiei, inspirate din Planul Wermer, Consiliul de Miniştri reuşeşte, la 22 martie 1971, să ajungă la un acord asupra instituirii, pe etape, a unei uniunii economice şi monetare. Concesiile făcute Franţei constau în abandonarea ideii înfiinţării unor noi instituţii pentru administrarea acesteia, în afara Fondului european de cooperare monetară, ce va fi înfiinţat în 1973 pentru menţinerea parităţilor, sub controlul Consiliului de Miniştri. Din păcate, acest proiect ambiţios nu a putut fi realizat decât într-o formă incipientă, reuşita sa fiind compromisă de izbucnirea crizei monetare mondiale, determinate de schimbarea politicii monetare a SUA. Interesele diferite ale Franţei şi Germaniei în faţa acestei situaţii (ultima era interesată de instituirea unei fluctuaţii a monedelor europene în raport cu dolarul, care ar fi avantajat-o, transformând marca germană în noul etalon monetar, în timp de Franţa, care nu putea ţine pasul cu moneda germană, dorea menţinerea parităţii fixe între franc şi dolar), determină abandonarea proiectului uniunii economice şi monetare şi instituirea, în martie 1972, a unei mecanism mai modest - „şarpele monetar”. Acest sistem, care limitează marjele de fluctuaţie între monedele naţionale ale celor şase state comunitare, a fost gândit pentru a crea o zonă de stabilitate, în condiţiile instabilităţii internaţionale şi pentru a permite funcţionarea Pieţei Comune, însă el nu va putea fi respectat de nici unul dintre statele membre. Proiectul de uniune monetară este reactivat în 1978, când sistemul „şarpelui monetar” este înlocuit, la propunerea Franţei şi Germaniei, cu Sistemul Monetar European (SME), intrat în vigoare la 13 martie 1979 între Franţa, Germania, Benelux, Italia, Danemarca şi Irlanda. Sistemul Monetar European se baza pe o unitate monetară europeană-ECU (stabilită pe baza unui coş valutar), pe un mecanism de curs valutar (în cadrul căruia marja de fluctuaţie era cuprinsă între +/- 2,25% şi +/- 6%) şi pe un Fond European de Cooperare Monetară (care putea acorda credite pe perioade scurte statelor ale căror valute înregistrau fluctuaţii mai mari decât cele stabilite). 1.2.3. Relansarea cooperării politice europene Preocuparea de a asigura un ,,acoperiş” politic construcţiei europene, iniţial eminamente economică, s-a manifestat permanent, cu diferite intensităţi, de-a 88

lungul evoluţiei acesteia. După un prim proiect al unei comunităţi politice europene fondată pe o structură federală elaborat în 1953, în contextul semnării tratatului Comunităţii Europene de Apărare, şi care a avut aceeaşi soartă cu aceasta, urmat de altele cu caracter precumpănitor interguvernamental (Planurile Fouchet), ideea uniunii politice a fost reluată cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la Haga din decembrie 1969. Afirmând „caracterul ireversibil al operei realizate de Comunităţi şi necesitatea de a pregăti căile unei Europe unite”, comunicatul final al reuniunii invita

 Raportul Davignon

miniştrii de externe ai celor şase state membre să studieze cea mai bună modalitate de a realiza progrese în domeniul unificării politice. Un comitet format din directori politici din ministerele afacerilor externe, condus de reprezentantul Belgiei, Etienne Davignon, a fost însărcinat cu pregătirea unui proiect în acest sens. Raportul prezentat de acest comitet, cunoscut ca „Raportul Davignon”, este aprobat de către miniştri de externe ai celor şase state comunitare, reuniţi la Luxemburg, la 27 octombrie 1970. Considerat deosebit de prudent, acesta constata că „dezvoltările actuale ale comunităţilor europene impun statelor membre să se doteze cu mijloace pentru a armoniza punctele lor de vedere în domeniul politicii internaţionale” şi să definească metodele şi modalităţile cooperării politicii europene. În acest scop, renunţându-se la propunerile de creare a unei Uniuni politice dotate cu structuri proprii, se instituia un mecanism de concertare în politica externă a statelor membre, care se desfăşura în cadrul comunitar şi care consta într-un simplu angajament al guvernelor de a asigura, prin informări şi consultări regulate, o mai bună înţelegere reciprocă a problemelor de politică internaţională. Acest mecanism urmărea să întărească solidaritatea statelor, favorizând o armonizare a punctelor de vedere, concertarea atitudinilor şi, ori de câte ori va apărea posibil şi de dorit, acţiuni comune. Procedura de lucru, deosebit de flexibilă, consta în întâlniri cel puţin bi-anuale ale miniştrilor de externe ai statelor comunitare înlocuite, în cazul existenţei unor subiecte sau împrejurări deosebite, de reuniuni la nivelul şefilor de stat şi de guvern. În situaţii urgente poate fi organizată o consultare extraordinară între guverne. Reuniunile ministeriale erau pregătite de un comitet politic compus din directorii pe probleme politice ai ministerelor afacerilor externe. Instituţiile comunitare erau implicate într-o măsură destul de redusă în acest mecanism de cooperare politică. Comisia era invitată să-şi dea avizul asupra 89

chestiunilor de politică internaţională examinate de către miniştrii dacă lucrările acestora ar putea avea efecte asupra activităţii Comunităţilor, iar Parlamentul European, prin intermediul Comisiei sale politice, participa la reuniuni informale semestriale împreună cu miniştri de externe pentru a discuta chestiuni care fac obiectul consultărilor. Deşi realizată în afara tratatelor comunitare, cooperarea politică era inclusă în Europa comunitară, astfel încât se prevedea obligaţia, pentru statele care vor adera ulterior, de a-şi asuma, de asemenea, obiectivele cooperării politice, aderând la acordul de la Luxemburg. Raportul de la Luxemburg este completat de un al doilea raport, adoptat pe 23 iulie 1973, la Copenhaga, prin care se întăresc procedurile de cooperare prevăzute în primul raport. Astfel: creşte numărul reuniunilor anuale ministeriale la patru însă miniştri pot discuta chestiuni de cooperare politică şi atunci când se reunesc „cu alte ocazii”; reuniunile vor putea fi pregătite cu sprijinul unui „grup de corespondenţi”, compus din reprezentanţi ai miniştrilor de externe; se instituie un sistem de comunicaţii care să faciliteze legăturile între cele nouă capitale şi o planificare comună pe termen mediu şi lung în materie de politică externă. Statele sunt invitate de a nu-şi fixa definitiv poziţia naţională asupra unei chestiuni de politică externă înainte de a fi consultaţi partenerii, cu excepţia situaţiilor urgente, când consultarea poate avea loc şi ulterior. Deşi stabilesc obiective limitate la cooperarea interguvernamentală în domeniul politicii externe, iar mijloacele de acţiune constau în simple consultări, neangajante din punct de vedere juridic, Rapoartele de la Luxemburg şi Copenhaga au meritul de a fi reactivat cooperarea la nivel diplomatic a statelor membre ale Comunităţii, care va permite, câţiva ani mai târziu, ca proiectul de uniune politică să poată fi realizat. Informările şi consultările regulate vor da naştere unei solidarităţi minimale. 2. Evoluţia Comunităţii „în nouă” în faţa crizelor din anii ’70 2.1. Debutul Europei extinse Realizarea primei extinderi va antrena Europa comunitară într-o evoluţie sinuoasă, din care nu vor lipsi elementele de progres, dar şi perioadele de criză, care vor pune la grea încercare edificiul european. Pe de o parte, extinderea va determina consolidarea puterii economice a Comunităţii şi a vizibilităţii sale 90

externe. Pe de altă parte, prin intrarea Marii Britanii, un stat cu 56 milioane de locuitori, cu o puternică influenţă internaţională şi cu o orientare atlantică clară, se modifică echilibrul intern al Comunităţii, iar Franţa, care a fost mulţi ani „vioara întâi”, îşi vede ameninţată poziţia. În plus, atitudinea de multe ori diferită a Marii Britanii faţă de cea a celorlalte state membre cu privire la ritmul şi finalitatea integrării riscă să afecteze climatul de stabilitate şi încredere care abia se restabilise. Schimbările guvernamentale ce au loc în primăvara anului 1974 aduc însă în prim-planul politicii europene pe francezul Valery Giscard d’Estaing şi pe

 criza monetară

 criza petrolului

germanul Helmut Schmidt, doi lideri ale căror afinităţi politice şi capacităţi de cooperare vor permite repunerea în funcţiune a cuplului franco-german ca motor al integrării europene, iar tensiunile inerente dintre Franţa şi Marea Britanie vor putea fi de multe ori aplanate prin arbitrajul conciliatorului cancelar germanxxx. La scurtă vreme de la debutul său, Comunitatea extinsă se va confrunta cu mai



multe crize grave. Pe de o parte, criza monetară care a afectat Europa la începutul

criza nucleară

apărute după 1973 îşi pun amprenta asupra evoluţiei Europei comunitare lărgite:

deceniului şi ale cărei efecte erau încă resimţite. Pe de altă parte, alte două crize „criza petrolului”, izbucnită în 1973-1974, pe fondul escaladării tensiunilor din Orientul Mijlociu, şi „criza nucleară”, apărută ca urmare a „reluării cursei înarmărilor” între SUA şi URSS, culminând cu invazia Afganistanului de către aceasta din urmă. În faţa acestei conjuncturi internaţionale nefavorabile, Comunitatea extinsă reuşeşte totuşi să realizeze o serie de progrese, consolidând sistemul instituţional şi punând bazele cooperării în domeniul politic şi în cel monetar. Cu ocazia primei reuniuni la nivel înalt a Europei lărgite, ce a avut loc la Paris, în octombrie 1972, se stabilesc liniile directoare ale acţiunilor viitoarexxxi: dezvoltarea competenţelor Parlamentului European, ireversibilitatea uniunii economice şi monetare, ajutor pentru regiunile defavorizate, creşterea participării



partenerilor sociali la deciziile economice şi sociale, voinţa de a extinde domeniile

stabilirea obiectivului realizării uniunii Europene

raporturilor internaţionale. Obiectivul major îl constituia însă transformarea,

de acţiune comunitară spre politica industrială, ştiinţă, mediu, energie, întărirea către sfârşitul deceniului, a ansamblului relaţiilor dintre statele membre într-o „Uniune europeană”. 2.2. Consolidarea instituţională 91

2.2.1. Reforma sistemului de finanţare. Creşterea rolului Parlamentului European Conceput în structura tratatelor institutive ca instituţie reprezentativă a popoarelor statelor membre ale Comunităţii, Parlamentul European a dus de-a lungul întregii sale existenţe o luptă permanentă pentru extinderea competenţelor sale şi apropierea de poziţia ocupată în mod normal de către parlamentele naţionale. Indiferent de denumirea sub care a funcţionat (Adunarea CECO, „Adunarea parlamentară europeană” – denumire dată Adunării unice prin rezoluţia din 20 martie 1958, sau „Parlamentul European” – denumire convenită prin rezoluţia din 1962 şi care se menţine şi astăzi), instituţia parlamentară europeană a avut, pentru o destul de lungă perioadă de timp, un rol preponderent consultativ. Chiar dacă prin tratate era însărcinată cu atribuţii de control politic asupra executivului comunitar, putând determina angajarea responsabilităţii politice a acestuia (prin

 reforma sistemului de finanţare

intermediul moţiunii de cenzură, care odată adoptată, obliga la o demisie în bloc a Comisiei), această armă se va dovedi, aşa cum se arată în doctrină, prea violentă pentru a nu fi, în cele din urmă ineficientă. Prima întărire reală a puterilor Parlamentului European are loc în 1970, în contextul reformării sistemului de finanţare al Comunităţii europene şi dotării acesteia cu un buget propriu. Astfel, încă din 1965 Parlamentul European ceruse „dreptul la ultimul cuvânt” în materie bugetară, solicitare considerată exagerată la acel moment, dar posibilă în condiţiile în care, dispărând controlul parlamentelor naţionale asupra contribuţiei statelor membre, prin constituirea bugetului propriu al Comunităţii, se considera că acesta trebuie înlocuit cu controlul instituţiei parlamentare europene. Parlamentul european dobândea, în acest context, puterea de control şi decizie

 noua procedură bugetară

asupra a 3,8% din bugetul comunitar în materia cheltuielilor administrative, putând chiar să decidă creşterea acestor cheltuieli în limitele unui indice stabilit. Reglementată prin Tratatul de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, noua procedură bugetară consacra dreptul la ultimul cuvânt al Parlamentului

Tratatul de la Luxemburg

European, începând cu exerciţiul financiar 1975, prevăzând că proiectul de buget este aprobat de Consiliu cu majoritatea calificată, la propunerea Comisiei care regrupează cheltuielile prevăzute de fiecare instituţie. Acesta este înaintat, până cel mai târziu la 5 noiembrie al fiecărui an, Parlamentului, care hotărăşte asupra lui. Caracterul definitiv şi executoriu al bugetului este constatat, din acest 92

moment, de preşedintele Parlamentului European, şi nu de cel al Consiliului. Pentru motive întemeiate, Parlamentul poate respinge, prin votul a 2/3 din parlamentari, proiectul de buget în vederea unei noi prezentări a acestuia. Dealtfel, Parlamentul European ales deja prin sufragiu direct a şi uzat de acest drept, respingând bugetele din anii 1980 şi 1985 şi transmiţând astfel un semnal clar că vrea să fie pe picior de egalitate cu Consiliul, cel puţin în ceea ce priveşte bugetul Limitarea la un procent destul de redus a puterii de decizie a Parlamentului asupra cheltuielilor bugetare şi lipsa oricărei competenţe asupra resurselor comunitare va face însă ca, în realitate, decizia cu privire la cheltuielile comunitare să rămână în competenţa Consiliului. Reforma sistemului de finanţare a Comunităţilor (prin instituirea unui sistem comun de resurse proprii, direct alimentat prin taxe vamale, prelevări asupra importurilor provenind din statele terţe şi un procent de 1% din TVA perceput în fiecare stat membru), va însemna, în acelaşi timp, o demarcare totală a Comunităţilor faţă de organizaţiile internaţionale clasice.

2.2.2. Democratizarea procedurii electorale prin introducere sufragiului universal direct Alegerea membrilor instituţiei parlamentare europene prin sufragiu universal direct a fost prevăzută prin chiar Tratatele Institutive ale Comunităţilor Europene, dar trecerea la acest mod de scrutin nu s-a putut realiza fără dificultăţi. Adunarea parlamentară, compusă potrivit Tratatelor de la Paris şi Roma din „reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate”, era formată la origine din „delegaţi pe care parlamentele sunt chemate să-i desemneze dintre membrii lor după o procedură fixate de fiecare stat membru”. Formula desemnării indirecte a membrilor Adunării a fost aleasă ca măsură provizorie, necesară pentru pregătirea treptată a opiniei publice. În egală măsură se prevedea însă că Adunarea trebuie să elaboreze un proiect cu privire la alegerea membrilor săi prin sufragiu universal direct şi după o procedură uniformă în toate statele membre, ce urma să fie supusă Consiliului, care decidea cu unanimitate, urmând ca statele să adopte, potrivit normelor lor constituţionale, măsurile necesare. 93

Deşi Adunarea a transmis Consiliului încă din 20 iunie 1960 un proiect în acest sens, acesta nu a fost luat în discuţie, datorită opoziţiei persistente a unor guverne (în special cel francez), decât în 1976. După discuţii interminabile, care au început în anii ’60 şi au continuat şi după extinderea Comunităţii din 1973, situaţia a putut fi deblocată abia odată cu venirea la preşedinţia Franţei a lui Giscard D’Estaing, care a acceptat principiul alegerii Parlamentului European prin sufragiu universal direct. Mai rămâneau de stabilit modalităţile concrete de organizare a acestei alegeri, demers care se va dovedi şi

 introducerea sufragiului direct pentru alegerea membrilor Parlamentului European

el destul de dificil. Acordul definitiv este obţinut cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles, din iulie 1976, convenindu-se ca viitorul Parlament să numere 410 locuri, astfel repartizate: 81 pentru fiecare din statele mari: Franţa, Italia, Germania şi Marea Britanie, 25 pentru Olanda, 24 pentru Belgia, 16 pentru Danemarca, 15 pentru Irlanda şi 6 pentru Luxemburg. El va lua forma „Actului pentru alegerea membrilor Parlamentului European prin sufragiu universal direct”, semnat la 20 septembrie 1976 de către miniştrii de externe ai celor nouă state membre, însoţit de o „decizie” care recomanda guvernelor să adopte Actul „potrivit normelor lor constituţionale respective”. Aplicarea acestuia urma să aibă loc începând cu alegerile din 1979, întrucât era nevoie de timp pentru ratificarea sa, pentru adoptarea de legi electorale în fiecare stat şi stabilirea, acolo unde este cazul, a unor noi circumscripţii electorale. Primele alegeri europene s-au desfăşurat în 7-10 iunie 1979 după o procedură neuniformă, în care fiecare stat a adoptat propriul sistem electoral: scrutin majoritar uninominal în Marea Britanie şi sisteme proporţionale, în diverse variante, în celelalte state. Apar primele partide europene - Uniunea partidelor socialiste, Federaţia partidelor liberale sau Partidul popular european (PPE, creştin -democrat), dar în campania electorală care a pregătit aceste alegeri predomină temele naţionale, şi nu temele europene, iar participarea la vot este mai redusă decât în cazul alegerilor naţionale, slăbiciuni care se vor perpetua şi la alegerile viitoare. Alegerile dau câştig de cauză socialiştilor şi creştindemocraţilor, care obţin majoritatea absolută. Chiar dacă prin alegerea directă a membrilor săi Parlamentul European nu dobândeşte puteri sporite, aceasta îi consolidează legitimitatea democratică şi contribuie la întărirea rolului său. Fortificat prin noua sa legitimitate, Parlamentul

94

a putut progresa în punctele cheie: în modul de funcţionare, în extinderea competenţelor sale, în afirmarea caracterului de „forum politic internaţional”.

2.2.3 Instituţionalizarea Consiliului European

 Consiliul European

Un moment important în apropierea componentei economice de cea politică în construcţia europeană îl va reprezenta instituţionalizarea reuniunilor periodice ale şefilor de state şi de guverne din statele membre ale Comunităţii sub denumirea de Consiliu European, demers finalizat cu ocazia reuniunii de la Paris din decembrie 1974. Aceasta este o încununare a unui lung şi anevoios proces de cooperare politică a statelor comunitare început cu Planul Fouchet (care, deşi a eşuat, a stabilit reperele viitoarei colaborări), continuând cu cooperarea bilaterală franco-germană stabilită prin Tratatul de la Elysee şi apoi cu mecanismele de cooperare instituite ca urmare a reuniunii de la Haga, din 1969. Începând din 1961, practica a consacrat reuniuni periodice la nivelul şefilor de stat şi de guvern ai statelor Comunităţii pentru rezolvarea unor chestiuni sensibile pe plan politic, care necesitau consultări la cel mai înalt nivel. Rolul lor era acela de a da un impuls instituţiilor comunitare şi de a lua noi iniţiative fără ca deciziile respective să beneficieze însă de forţă juridică. Între 1961 şi 1974 s-au desfăşurat şapte astfel de reuniuni cu ocazia cărora s-au stabilit noile orientări ale activităţii comunitare. Ideea instituţionalizării acestor conferinţe la vârf este formulată pentru prima dată de Georges Pompidou în 1972, acesta considerând că doar aceste conferinţe ar permite să se dea un răspuns „global”, comunitar în anumite puncte,

 instituţionalizarea Consiliului European

interguvernamental în altele, la provocările globale lansate Europei. Ea prinde contur în 1973, sub forma unui proiect al lui Jean Monnet, dar este finalizată abia în decembrie 1974. La propunerea preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing, şefii de stat şi de guvern iau decizia de a se reuni de acum înainte în mod regulat în Consiliul European, împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele Comisiei, pentru a dezbate chestiunile foarte importante care interesează Comunitatea. După această dată, Consiliul European este cel care are rolul de a fixa orientările şi a da impulsurile politice asupra celor mai importante subiecte, atât în sfera cooperării politice europene, cât şi pentru problemele comunitare. Se produce astfel o „dedublare funcţională” a Consiliului, potrivit căreia, în funcţie 95

de chestiunile înscrise pe ordinea de zi, Consiliul European va acţiona ca o formaţiune a Consiliului Comunităţilor, potrivit procedurilor prevăzute în tratate, sau ca organ de cooperare politică, deliberând în mod autonom şi luând decizii cu unanimitate. Ea era necesară pentru a asigura „dezvoltarea şi armonizarea tuturor activităţilor Comunităţilor şi a lucrărilor de cooperare politică”, precum şi pentru apropierea globală a problemelor interne pe care le presupune construcţia europeană şi a celor cu care Europa se confruntă în exterior. Pentru a înlătura orice neînţelegeri cu privire la poziţia acestuia în raport cu instituţiile comunitare (care au făcut obiectul unor discuţii cu ocazia primelor reuniuni ale acestora) Consiliul European de la Londra, din iulie 1977, a precizat că acesta nu se pronunţă asupra unor chestiuni deja examinate de alte instanţe ale

 dificultăţi comunitare

 revendicări britanice

Comunităţilor, ci urmăreşte ca în urma schimburilor de vederi între şefii de stat şi de guvern să adopte declaraţii solemne care să facă auzită „vocea Europei”. Existenţa Consiliului European este consacrată formal prin Actul Unic European din 1986, fără însă ca acesta să fie inclus în sistemul instituţional comunitar.

2.3. Prima criză internă a Comunităţii extinse determinată de revendicările britanice Anii ’70 au adus cu ei progrese importante ale construcţiei europene dar au adus, în acelaşi timp, şi unele dintre cele mai grave crize cu care se va confruntă



Europa comunitară, unele dintre acestea continuând şi în deceniul următor.

politică comunitară de mediu

monetară din 1971 şi criza economică (energetică) din 1973, deşi au creat

,,Deceniile de şoc“, cum au fost numiţi anii ’70-’80, prin cele două crize: criza



dificultăţi grave pentru Comunităţi, au avut şi un efect pozitiv – au determinat

politică regională

necesitatea depăşirii lor a obligat statele europene să-şi întărească solidaritatea şi



progrese importante precum sistemul monetar şi politica energetică, iar să reflecteze asupra viitorului Comunităţilor. Afirmându-se că dezvoltarea economică nu reprezintă singurul obiectiv,

FEDER

obiectivul final al Comunităţii, şi că acesta este doar instrumentul care permite atenuarea disparităţilor şi îmbunătăţirea calităţii şi a nivelului vieţii, integrarea europeană a fost orientată în această perioadă spre o serie de domenii care nu 96

ţineau strict de domeniul economic, ci erau legate de realitatea socială. S-au pus astfel bazele dezvoltării unei politici comunitare a mediului ambiant şi, de asemenea, a unei politici regionale, creându-se un Fond de Dezvoltare Regională (FEDER), care trebuia să contribuie la susţinerea regiunilor defavorizate. În 1974 însă, Comunitatea se confruntă cu o criză venită din interior (este adevărat că de mai mici dimensiuni decât primele), provocată de cererile Marii Britanii de renegociere a condiţiilor de aderare. Astfel, laburiştii veniţi la putere în urma alegerilor ce au avut loc pe 28 februarie 1974, care au dezaprobat în 1972 condiţiile de aderare negociate de conservatori, declară prin vocea ministrului de externe James Callaghan intenţia de a solicita renegocierea tratatelor, considerate excesiv de oneroase pentru Marea Britanie, fiind examinată chiar şi posibilitatea de a se retrage din Comunitate, în cazul în care renegocierea nu este posibilă. Revendicările britanicilor privesc în principal chestiuni economice (menţinerea măsurilor preferenţiale pentru zahăr şi produse lactate, reducerea preţului produselor agricole, subvenţii pentru regiunile mai puţin dezvoltate şi reducerea contribuţiei sale la bugetul comun), însă criticile se îndreaptă şi împotriva obiectivului de creare a unei Uniuni Europene, considerat a nu răspunde intereselor şi dorinţelor poporului britanic. Premierul Wilson anunţă că rezultatele renegocierilor vor fi supuse unui referendum. Deşi consideră revendicările britanice un şantaj, celelalte state membre acceptă renegocierea şi, cu ocazia Consiliului European de la Dublin, se ajunge la un compromis instituindu-se un „mecanism corector” destul de complex, prin care marea Britanie obţinea o serie de concesii. În referendumul organizat la 5 iunie 1975, laburiştii nu numai că nu recomandă retragerea Marii Britanii din Comunitate, ci chiar militează pentru rămânerea acesteia, astfel că 67% dintre britanicii prezenţi la vot se pronunţă pentru rămânerea Marii Britanii în CEE. Cu toate acestea, criticile împotriva Comunităţii nu dispar, britanicii fiind în continuare nemulţumiţi de nivelul contribuţiei lor la bugetul comun, problematica europeană devenind un subiect esenţial în campaniile electorale din Marea Britanie. În 1979, noul ministru conservator, Margaret Thacher, porneşte o campanie virulentă în favoarea ,,justului retur”, care trebuia să permită o reducere masivă, imediată şi durabilă a contribuţiei britanice. Deşi refuză să 97

accepte principiul ,,justului retur”, care era o încălcare a principiului solidarităţii comunitare, restul membrilor Comunităţii se pun

de acord asupra unei noi

renegocieri a Tratatului de aderare şi acordă Marii Britanii noi concesii în materie financiară, agricolă şi de pescuit, printr-un compromis provizoriu realizat în mai 1980, un acord definitiv fiind obţinut la Fontainebleau în 1984. 3. Relansarea construcţiei europene în deceniul ’80. 3.1 Extinderea spaţiului comunitar spre Sudul Europei 3.1.1 Politica de asociere a Comunităţii Europene. Aderarea Greciei (1981). Promisiunile angajante ale statelor fondatoare de a deschide spaţiul comunitar şi altor state decât celor care au aderat iniţial, au determinat de-a lungul timpului o creştere a atractivităţii la periferia acestora, mai ales în condiţiile creşterii prosperităţii şi progresului în interior. Această ,,deschidere” a presupus, într-o primă fază o ,,asociere” a Comunităţilor cu ,,statele de peste mări”, în considerarea trecutului colonial al Europei, extinsă apoi, odată cu aderarea Marii Britanii, la statele din Commonwealth şi la alte state în curs de dezvoltare. Constând într-o cooperare tehnică, financiară şi comercială, în virtutea căreia statele asociate beneficiau de ajutoare directe şi de un regim comercial preferenţial, aceasta asociere s-a diversificat de-a lungul timpului şi s-a extins la ansamblul statelor în curs de dezvoltare. Formula acordurilor de asociere a fost folosită şi în raporturile cu unele dintre statele europene apropiate din punct de vedere geografic de Comunitate, ca etapă pregătitoare în vederea unei eventuale aderări. Primul stat european care devine asociat la Comunitatea Europeană este

 aderarea Greciei

Grecia, prin Acordul de la Atena, din 9 iulie 1961, în virtutea căruia aceasta obţinea o serie de ajutoare financiare şi de avantaje tarifare. Suspendat începând cu 1967, ca urmare a dictaturii militare ce se instaurează în Grecia, acordul este reactivat odată cu revenirea Greciei la democraţie, în 1974. Angajată definitiv pe calea consolidării regimului democratic, Grecia adresează la 12 iunie 1975 o cerere de aderare la Comunitate ca membru cu drepturi depline. În ciuda unor serioase probleme economice cu care se confrunta, raţiunile de ordin politic primează şi candidatura Greciei este acceptata. La 25 iulie 1976 încep negocierile de aderare, care se finalizează cu semnarea, la 28 mai 1979, a tratatului de aderare, care va intra în vigoare la 1 ianuarie 1981. 98

Mai puţin dificile decât în cazul primei extinderi, negocierile pentru aderarea Greciei s-au încheiat cu un acord în mare măsură favorabil acesteia. Grecia a acceptat principiul respectării aquis-ului comunitar, însă a obţinut o serie de derogări şi de ajutoare suplimentare. Se prevedea o perioadă tranzitorie de cinci ani, în cursul căreia aceasta trebuia să se integreze în uniunea vamala şi să-şi alinieze preţurile produselor agricole la cele ale Comunităţii, iar pentru aplicarea liberei circulaţii a lucrătorilor, perioada tranziţiei era de şapte ani. În considerarea situaţiei sale economice, Grecia obţine o reducere a contribuţiilor sale la bugetul comunitar cu titlu de TVA. 3.1.1. Aderarea Spaniei şi Portugaliei (1986) Puţin după Grecia, şi în condiţii similare (sfârşitul dictaturilor şi întoarcerea la

 Extinderea spre Sud: Spania şi Portugalia

democraţie), îşi depun candidatura la Comunităţile Europene şi cele două state iberice – la 28 martie 1977 Portugalia şi la 28 iulie 1977 Spania. Decizia statelor membre de a nu purta negocieri în comun cu cele trei state, ca şi parcursul diferit al negocierilor cu Spania şi Portugalia au făcut ca aceste state să poate adera la Comunitate doar 5 ani după aderarea Greciei. Şi în acest caz, considerentele politice (revenirea acestora la democraţia pluralistă şi necesitatea realizării unui echilibru între Nord şi Sud) au stat la baza acceptării candidaturii Spaniei şi Portugaliei, deşi din punct de vedere economic erau mult în urma celor noua state membre şi era evident că redresarea lor necesita eforturi sporite de ambele părţi. Deschise la 17 octombrie 1978 cu Portugalia şi la 5 februarie 1979 cu Spania, negocierile de aderare vor progresa destul de lent, în principal datorită rezervelor manifestate faţă de aderarea Spaniei de Franţa, Italia şi Grecia. Motivul îl reprezenta potenţialul economico-social al Spaniei, concurenţa semnificativă pe care această ţară o aducea, în special în domeniul produselor agricole mediteraneene, resimţită deja ca urmare a acordului pe care l-a încheiat cu Comunitatea în 1970, care deschidea piaţa comună pentru unele din produsele sale. În plus, aderarea celor doua state ridica probleme şi în ceea ce priveşte funcţionarea instituţiilor, pregătite să lucreze cu şase, nu cu un număr dublu de state membre. După ce Consiliul îşi dă avizul favorabil la 21 septembrie 1977, iar Comisia elaborează propriul aviz la 29 noiembrie 1978, Parlamentul European se pronunţă şi el în favoarea unei aderări începând cu 1 ianuarie 1984. Data fixată nu a putut fi însă respectată, un acord definitiv putând fi obţinut abia în martie 99

1985xxxii. La 12 iunie 1985 se semnează la Madrid şi Lisabona tratatele de aderare ale celor două state, urmând să între în vigoare la 1 ianuarie 1986, după opt ani de negocieri. Integrarea trebuia să aibă loc de o manieră progresivă, în cursul unei perioade tranzitorii de şapte ani, cu excepţia anumitor produse agricole şi a peştelui, pentru care perioada tranzitorie era de zece ani. Prin aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei, Comunitatea înregistrează, după 35 de ani de evoluţie, o dublare a numărului statelor membre. 3.2. Reactivarea procesului comunitar - diverse iniţiative cu privire la reforma instituţională şi aprofundarea integrării Începutul anilor ’80 găseşte construcţia comunitară într-o perioadă de imobilism, determinat, pe de o parte, de cele două crize mondiale (criza economică, reactivată după cel de-al doilea şoc petrolier, şi criza monetară prelungită) şi, pe de altă parte, de problemele interne (dificila asimilare a primei lărgiri, acutizată ca urmare a unei noi repuneri în discuţie a contribuţiei britanice, funcţionarea greoaie a instituţiilor Comunităţii în nouă, progresul lent al politicilor comune şi slăbiciunea bugetului comun). În ciuda unei conjuncturi externe nefavorabile şi angajată deja într-un dificil proces de negociere pentru o nouă extindere cu Spania şi Portugalia, Comunitatea găseşte forţa de a demara, în paralel, o amplă reformă ce se va finaliza, la orizontul anilor ’90, cu crearea Uniunii Europene. Aceasta reformă de ansamblu a Comunităţii era axată pe un dublu obiectiv: - o perfecţionare instituţională, pentru a permite creşterea eficienţei organelor comunitare, în condiţiile extinderii la douăsprezece state membre, şi pentru a le conferi o legitimitate democratică sporită; - dezvoltarea integrării, prin intensificarea politicilor comune şi o mai bună coordonare între activităţile comunitare şi cooperarea politică europeană. Relansarea integrării şi atingerea, cel puţin în parte, a acestor obiective, va putea fi realizată prin eforturile conjugate ale statelor membre (în special ale cuplului Franţa - Germania revitalizat) şi ale instituţiilor comunitare (Comisia europeana, din ce în ce mai activă, şi Parlamentul European ales prin vot universal).

 “Raportul celor trei înţelepţi”

Numeroase proiecte prezentate în prima jumătate a deceniului 1980 vor întreţine dezbaterile cu privire la ampla reformă prognozată şi vor pregăti 100

adoptarea, în 1986, a ,,Actului Unic European”- prima mare revizuire a Tratatelor Constitutive. Astfel, după un prim raport asupra funcţionării instituţiilor europene, cunoscut ca ,,Raportul celor trei înţelepţi”, prezentat în octombrie 1979 Consiliului European, fără prea mari virtuţi în ceea ce priveşte reforma instituţională, doi ani mai târziu, la 18 noiembrie 1981, miniştri afacerilor externe ai Germaniei şi Italiei, Hans Dietrich Genscher şi Emilio Colombo, elaborează un proiect de ,, Act european”. Urmărind ca principal obiectiv impulsionarea cooperării politice europene, acest act european trebuia să fie înlocuit, într-un termen de cinci ani cu un Tratat asupra Uniunii Europene. Având natura unei declaraţii de principii, proiectul prevedea dezvoltarea unei politici externe comune şi realizarea unei cooperări culturale. Din punct de vedere instituţional, se propunea reunirea tuturor structurilor de decizie sub responsabilitatea Consiliului European, creşterea puterilor acordate Parlamentului şi crearea unui Secretariat al Cooperării Politice. Recurgerea la votul cu unanimitate, în baza Compromisului de la Luxemburg, trebuia să fie condiţionată de prezentarea unui raport scris al statului care invoca un interes vital, sperând astfel să descurajeze această practică. Contribuţia

 ,,Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene” de la Stuttgart, 1983

instituţiilor

comunitare

la

reforma

prognozată

se

concretizează, în aceeaşi perioadă, într-un raport deosebit de ambiţios prezentat de preşedintele Comisiei, Gaston Thorn, ce trebuia să aibă ca finalitate ieşirea Comunităţilor din criza generată de contribuţiile britanice şi de recesiunea economică. Pentru atingerea acestui obiectiv precumpănitor economic se prevedeau o serie de măsuri: reforma PAC prin măsuri de scădere a producţiei şi încurajare a exporturilor, creşterea resurselor proprii ale Comunităţii prin mărirea cotei de TVA vărsate la bugetul comun, promovarea unor noi politici comune în domeniul energetic, industrial, al cercetării şi a unor politici regionale şi sociale. Deşi nici una dintre aceste iniţiative nu va primi imediat o confirmare oficială, ele au meritul de a fi pus primele cărămizi la temelia procesului de relansare a integrării europene în anii ’80. Numeroase elemente din cuprinsul acestor proiecte se vor regăsi în

 iniţiativa Spinelli: ,,Proiectul de Tratat asupra Uniunii Europene”

,,Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene” adoptată de Consiliul European de la Stuttgart, în ianuarie 1983. Prin aceasta, statele membre îşi reafirmau hotărârea de a progresa către o Uniune Europeană şi stabileau o serie de obiective: aprofundarea politicilor existente şi elaborarea unor noi politici în cadrul constituţional existent, întărirea cooperării politice, promovarea unei 101

cooperări mai strânse în domeniul cultural, o apropiere legislativă şi activităţi comune în lupta contra criminalităţii internaţionale. Un număr de măsuri urmau să fie luate pentru realizarea pieţei interne, iar în domeniul politicii externe se prevedeau acţiuni comune relativ la problemele importante şi consultarea prealabilă a altor state membre înainte de adoptarea unei poziţii definitive. O mai mare coerenţă şi o coordonare întărită, la toate nivelele, erau soluţiile care permiteau acţiunea globală şi coerentă în vederea realizării Uniunii Europene. În paralel, Parlamentul European ia, după 1980, în mod direct iniţiativa redactării unui proiect de reformare a Construcţiei comunitare. Artizanul acestei iniţiative a fost italianul Altiero Spinelli, federalist convins, ales deputat în Parlamentul European în 1979, care constituie în 1980 un grup de lucru format din nouă parlamentari europeni, cunoscut drept ,,Clubul Crocodilului”, cu scopul de a studia posibilitatea realizării unei reforme instituţionale profunde, o alternativă la propunerile anterioare de reformare progresivă şi parţială. Celor nouă membri iniţiali ai Clubului Crocodilului li s-au adaugat şi alţi parlamentari europeni şi acest grup destul de numeros (în jur de 70 de europarlamentari) a reuşit să impună în Parlamentul European, în iulie 1981, crearea unei Comisii Instituţionale însărcinate cu elaborarea unor propuneri de revizuire a tratatelor în vigoare, comisie condusă de Spinelli. Lucrările acestei Comisii s.au concretizat în ,,Proiectul de Tratat asupra Uniunii Europene”, cunoscut ca Proiectul Spinelli, aprobat de Parlamentul European la 14 ianuarie 1984 cu o largă majoritate (237 voturi pentru, 31 împotrivă şi 43 de abţineri). Proiectul avea în vedere crearea unei ,,Uniunii Europene” fondate pe



principii democratice, care reunea în interiorul său Comunitatea Europeană şi

Conţinutul Proiectului Spinelli

faţă de cele ale Comunităţilor. Aceste competenţe sporite nu erau exercitate însă

Cooperarea Politică (de natura interguvernamentală), cu competenţe mult sporite în mod exclusiv de Uniune, ci în comun cu state membre, în virtutea principiului subsidiarităţii pe care îl înscrie. Tratatul propunea, de asemenea, o reformă instituţională profundă, în care instituţiile existente erau menţinute însă rolul lor era modificat: creştea rolul Parlamentului European, acesta fiind implicat, alături de Consiliu, în procedura legislativă; independenţa Comisiei era întărită şi aceasta devenea o veritabilă autoritate executivă; Consiliul European câştiga şi el în importanţă, devenind instituţie a Uniunii. Alte inovaţii majore aveau în vedere: întărirea protecţiei drepturilor fundamentale, crearea unui Fond Monetar European, prevederea de sancţiuni pentru statele care încalcă dreptul comunitar şi 102

crearea cetăţeniei Uniunii. Procedura de adoptare a tratatului prevedea trimiterea directă a acestuia parlamentelor naţionale, care să ia act de el şi să declanşeze procedurile de ratificare. Elaborat fără consultarea guvernelor şi având un caracter mult prea federalist pentru a fi pe placul acestora, Proiectul Spinelli se îndepărtează de la opţiunea majoritară, a revizuirii tratatelor existente, reprezentând aproape un nou tratat, primul „tratat constituţional” din istoria Europei. Deşi va avea aceeaşi soartă ca şi demersurile precedente, acesta va da un impuls hotărâtor dezbaterilor asupra viitorului construcţiei comunitare şi va inspira lucrările ulterioare. El constituie chiar şi astăzi o sursă de inspiraţie pentru Parlamentul de la Strasbourg.

 revizuirea tratatelor institutive

3.3. Prima revizuire importantă a tratatelor institutive - Actul Unic European 3.3.1. Lucrările pregătitoare: Raportul Dooge şi Cartea albă a Comisiei Adepţi ai unor reforme mai puţin radicale ale Tratatelor de la Paris şi Roma, şefii de stat şi de guvern preferă să meargă pe calea deschisă de Declaraţia Solemnă asupra Uniunii Europene de la Stuttgart. Un moment decisiv, din acest punct de vedere, îl va reprezenta reuniunea Consiliului European de la Fontainbleau, din 25-26 iunie 1984, când se reafirmă obiectivul unei reforme comunitare şi se adoptă, la iniţiativa a doi dintre oamenii politici care vor marca viitorul Europei – Francois Mitterrand şi Helmut Kohl, o serie de măsuri cu privire la ,,Europa Cetăţenilor”, printre care crearea unui paşaport european şi înlăturarea controalelor la frontierele comune. Două comitete ad-hoc, formate din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, sunt însărcinate cu studierea modalităţilor de atingere a acestor obiective. Unul dintre acestea condus de italianul Adonino, avea ca sarcină să pregătească şi să coordoneze acţiuni de natură a întări identitatea şi imaginea Comunităţii în faţa cetăţenilor şi în lume. Celălalt comitet, condus de James Dooge, fost ministru irlandez de externe, era însărcinat să facă propuneri pentru îmbunătăţirea funcţionării cooperării europene. Dacă lucrările primului comitet s-au încheiat destul de repede, cu concluzia că instaurarea liberei circulaţii a persoanelor este condiţionată de crearea unei mari pieţe interne, lucrările în cadrul Comitetului Doge au fost mult mai complexe. În decembrie 1984 a fost prezentat un prim raport parţial, iar în martie 1985 raportul final, care a fost supus Consiliului European întrunit la Milano, în 28-29 iunie. 103

Raportul Dooge propunea iniţierea procedurii de revizuire a tratatelor institutive ale Comunităţilor Europene şi se pronunţa pentru crearea unei ,,entităţi politice veritabile“, pentru îmbunătăţirea

funcţionării sistemului instituţional,



crearea unei pieţe interne, întărirea Sistemului Monetar European, promovarea

Raportul Dooge

valorilor comune (protejarea mediului, spaţiul socio-european, valorile culturale). O conferinţă interguvernamentală urma să fie convocată pentru a pune la punct un tratat al Uniunii Europene, pornind de la aquisul comunitar, raportul prezentat de Comitetul Dooge, Declaraţia de la Stuttgart şi

proiectul de tratat asupra

Uniunii Europene elaborat de Parlamentul European. Raportul Dooge stabilea astfel o legătură între lucrările Consiliului European şi cele ale Parlamentului European. Reprezentanţi a trei dintre statele membre, Marea Britanie, Danemarca şi Grecia, manifesta însă o serie de rezerve atât în ceea ce priveşte reforma instituţională, considerând că aprofundarea integrării putea fi realizată şi fără reforma instituţiilor, cât şi asupra necesităţii convocării unei conferinţe pentru adoptarea unui nou tratat. O avalanşă de alte propuneri, care se alătură Raportului Dooge în cursul lucrărilor Consiliului European de la Milano, nu fac decât să divizeze şi mai mult statele membre şi să pună în pericol finalitatea procesului de reformă. Între acestea, cea mai cuprinzătoare, realistă şi oportună este propunerea venită din partea Comisiei Europene sub forma ,, Cartei Albe”, cea care va fi în cele din urmă reţinută. ,,Cartea Alba” a Comisiei, elaborată la iniţiativa noului preşedinte al acesteia, Jacques Deleros, şi aprobată deja de principiu la Consiliului European din martie 1985, viza înlăturarea obstacolelor în calea liberei circulaţii prin crearea unei ,,pieţe interne, spaţiul fără frontiere”, ce urma să fie realizată până la sfârşitul anului 1992. Având avantajul de a prezenta un interes deosebit pentru Marea Britanie şi Danemarca, ideea creării unei mari pieţe interne se impune, aceste state nemaiputându-se opune reformării instituţionale necesare pentru realizarea sa. Consensul realizat în jurul propunerii Comisiei a făcut ca la Consiliul European de la Milano să fie aprobată ,,Cartea Alba” şi să se decidă convocarea unei conferinţe interguvernamentale pentru revizuirea tratatelor institutive (ideea redactării unui nou tratat fiind abandonată).

104

Conferinţa interguvernamentala şi-a început lucrările la 9 septembrie 1985



la Luxemburg şi, la propunerea Comisiei, au fost constituite două grupuri de

Actul Unic European

statelor membre, a fost însărcinat cu realizarea unui acord cu privire la politica

lucru: unul, format din directori politici ai ministerelor afacerilor externe ale externă şi la securitate, iar cel de-al doilea, compus din reprezentanţi permanenţi ai statelor membre, urma să pregătească revizuirea tratatelor comunitare. Impulsionate de Comisie, care găseşte soluţii pentru concilierea intereselor divergente manifestate de cele 12 state comunitare, lucrările progresează rapid şi, după un ultim arbitraj realizat în decembrie 1985, prin care se decide reunirea textelor prezentate de cele două comitete într-un singur document, denumit ,,Act Unic European” (AUE), acesta este semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg, de către 9 dintre statele membre şi la 28 februarie 1986 la Haga, de către celelalte trei (Grecia, Italia şi Danemarca). Prevăzută pentru 1 ianuarie 1987, intrarea în vigoare a Actului se produce abia la 1 iulie 1987 întrucât Irlanda a fost nevoită să se conformeze unei decizii a Curţii Supreme şi să-şi modifice Constituţia înainte de a-l ratificaxxxiii.

3.3.2. Conţinutul Actului Unic European şi semnificaţia adoptării sale Rezultat al unui compromis între partizanii integrării şi apărătorii suveranităţii naţionale, Actul Unic European are meritul de a fi primul text de drept original care recunoaşte express obiectivul creării unei Uniuni Europene. În preambulul său este înscrisă voinţa statelor membre de a transforma ansamblul relaţiilor dintre ele într-o Uniune europeana (conform Declaraţiei Solemne de la Stuttgart din 1983), bazată, pe de o parte, pe Comunităţi (care vor funcţiona potrivit regulilor proprii) şi, pe de altă parte, pe cooperarea europeană în materie de politică externă, şi de a dota această Uniune cu mijloacele de acţiune necesare.

 etapă pregătitoare în realizarea UE

Chiar dacă nu o crează el însuşi, reprezentând doar o etapă pregătitoare în realizarea Uniunii Europene, Actul Unic European pune bazele acesteia prin definirea unui număr de obiective şi crearea mijloacelor necesare pentru ,,a o face să progreseze în mod concret”. Denumirea de „Act Unic European” este dată de conţinutul său: într-un singur document, dar având implicaţii juridice diferite, sunt reunite modificări ale tratatelor comunitare existente şi clauze noi cu privire la

105

cooperarea politică. În ciuda separării lor, cooperarea politică şi Comunităţile sunt astfel asociate în vederea realizării unor obiective comune. A. Revizuirea tratatelor institutive operata de Actul Unic European a vizat: reformarea sistemului instituţional, întărirea politicilor existente şi implementarea unor noi politici comune. Modificările instituţionale aveau ca obiectiv creşterea eficienţei procesului decizional şi democratizarea acestuia fără ca echilibrul instituţional general să fie afectat. Astfel: - Actul Unic European extinde votul cu majoritate calificată în Consiliul de miniştri la majoritatea deciziilor privind piaţa internă unică, mai puţin în ceea ce priveşte domenii sensibile precum armonizarea fiscală, libera circulaţie a persoanelor, drepturile şi interesele salariaţilor, unde deciziile vor fi luate în continuare cu unanimitate. Prin renunţarea parţială la votul unanim statele îşi demonstrează voinţa politică de a recupera definitiv regula majorităţii, pierdută prin „Compromisul de la Luxembourg” şi de a introduce astfel supranaţionalitatea în procesul de decizie. - Competenţele executive ale Comisiei sunt extinse, însă i se recunoaşte Consiliului puterea de a hotărî să-şi rezerve dreptul de a decide în chestiunile considerate mai importante. - În ceea ce priveşte instituţia parlamentară, Actul Unic foloseşte termenul de ,,Parlament European”, adoptat de parlamentari încă din 1962, în locul celui de ,,Adunare parlamentară”. Parlamentul European cunoaşte o întărire semnificativă a puterilor sale. Astfel, avizul său conform devine necesar în cazul

 modificări instituţionale operate de AUE

admiterii unui nou membru său al asocierii cu un stat terţ, iar în materie legislativă, se instituie o ,, procedură de cooperare”, potrivit căreia în domeniile unde Consiliul votează cu majoritate, Parlamentul European poate să propună amendamente care, dacă sunt aprobate de Comisie, nu pot fi respinse de Consiliu decât cu unanimitate. Deşi devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ, Parlamentul european nu primeşte puterea de codecizie legislativă (propusă de Comitetul Dooge), în toate domeniile unde Consiliul decide cu unanimitate, acesta fiind doar consultat. -

Referitor la Curtea de Justiţie, Actul Unic European decide crearea

unei noi trepte de jurisdicţie comunitară – Tribunalul de Primă Instanţă, pentru

106

a decongestiona sarcinile Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, asaltată cu un număr impresionant de cereri. În ceea ce priveşte politicile comune ale Comunităţii, Actul Unic prevede: - crearea unei pieţe interne unificate, ,,un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a produselor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată, potrivit dispoziţiilor Tratatului”. Poate apare paradoxal ca, la 30 de ani de la adoptarea Tratatului de la Roma de înfiinţare a CEE, care stabilea ca obiectiv principal crearea unei pieţe comune, acelaşi obiectiv să fie plasat în centrul preocupărilor noului tratat, însă „Cartea Albă” publicată în 1985 a evidenţiat că libera circulaţie era departe de a fi asigurată efectiv. În ciuda înlăturării taxelor vamale în comerţul dintre statele membre, a stabilirii unui tarif vamal comun, a implementării unor politici comune, existau încă numeroase bariere fizice, tehnice şi fiscale care îngrădeau libertatea de circulaţie la nivelul factorilor de producţie. „Tarifele vamale au dispărut dar există încă vămi şi vameşi”. În contextul economic al anilor ’80, când Europa se afla în căutarea unor mijloace adecvate pentru creşterea competitivităţii sale, relansarea pieţei comune apare ca soluţia cea mai potrivită. Actul Unic European nu se mulţumeşte însă numai să-i dea o nouă denumire, aceea de ,,piaţă internă”, ci o dotează cu un instrument nou şi eficient, regula majorităţii, care trebuie să permită adoptarea normelor, atât de necesare, de armonizare a legislaţiilor naţionale. Realizarea pieţei interne unice urma să aibă loc progresiv, în cursul unei perioade care se termina la 31 decembrie 1992, prin adoptarea unui număr de aproximativ 300 de măsuri prevăzute în Cartea Albă a Comisiei (măsuri care aveau în vedere armonizarea reglementărilor naţionale referitoare la sănătate, mediu, recunoaşterea reciproca a diplomelor, libera concurenţă pe pieţele publice, supravegherea ajutoarelor de stat acordate întreprinderilor, libera prestare a serviciilor, etc). Majoritatea acestor măsuri a putut fi adoptată sub forma unor directive sau recomandări şi introduse în dreptul intern al statelor membrexxxiv. Chiar dacă data fixată pentru înlăturarea tuturor obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, produselor, capitalurilor şi serviciilor nu a putut fi respectată în totalitate, rămânând încă de aplicat o serie de măsuri după această datăxxxv, stabilirea unui termen fix şi inevitabil a avut un puternic efect psihologic mobilizator atât în statele membre, cât şi asupra instituţiilor comunitare.

107

- întrucât piaţa internă nu putea fi realizată exclusiv prin armonizare legislativă

 noi domenii de cooperare supranaţională

care să permită suprimarea obstacolelor, Actul Unic European include noi domenii în cooperarea supranaţională, mai exact, introduce în mod formal în domeniul de intervenţie al Comunităţii o serie de politici dezvoltate în cursul ultimilor ani în afara Tratatului de la Roma: cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul ambiant şi coeziunea economică şi socială. Comunitatea poate astfel interveni pentru a întări coeziunea prin reducerea disparităţilor între regiunixxxvi, pentru a favoriza dialogul social, pentru a stimula cooperarea între întreprinderi şi institute de cercetare din diverse ţări, etc. Pentru fiecare dintre aceste noi politici comune, Actul Unic European prevede folosirea unanimităţii pentru adoptarea deciziilor cadru şi majoritatea calificată pentru măsurile de aplicare a acestora. În noile domenii, instrumentele comunitare au rolul de a completa politicile naţionale şi regionale, contribuind la întărirea convergenţei economilor. - Alături de obiectivul realizării pieţei interne şi de introducerea unor noi politici comune, ca o completare logică a acestora, Actul Unic European înscrie principiul realizării progresive a unei Uniuni economice şi monetare, fără a preciza însă nici mijloacele de realizare şi nici calendarul implementării acesteiaxxxvii. În ciuda limitelor sale, consacrarea acestui principiu în Actul Unic European are meritul de a ancora cooperarea monetară în cadrul comunitar şi de a deschide calea pentru definitivarea procesului de realizare a unei uniuni economice şi monetare. Statuată la Conferinţa la nivel înalt de la Haga din 1969, experimentată într-o formă embrionară odată cu crearea ,,şarpelui monetar” şi a Fondului european de cooperare monetară, dezvoltată apoi prin intrarea în vigoare, la 13 martie 1979, a Sistemului Monetar European (SME), fondat pe o unitate de cont europeană-ECU (destinată să devină monedă unică a Comunităţii), uniunea economică şi monetară va putea fi constituită începând cu iulie 1990. B. Cooperarea în materie de politică externă consacrată de Actul Unic European reprezintă principala noutate adusă de acesta, pentru prima dată cooperarea politică fiind alăturată integrării economice în documente comunitare.

 introducerea cooperării în materie de politică externă

Actul se limitează la instituţionalizarea practicilor dezvoltate progresiv după 1970 în afara tratatelor (în special prin Raportul Davignon), şi stabileşte ca obiectiv ,,formularea şi punerea în aplicare în comun a unei politici externe europene”. În acest scop, statele membre se angajează să se informeze reciproc şi 108

să se consulte asupra oricărei probleme de politică externă cu caracter general, pentru a asigura o politică mai eficace prin concertarea, convergenţa poziţiilor lor şi prin realizarea de acţiuni comune. Fiecare stat rămâne suveran în luările de poziţii naţionale însă trebuie să ţină cont de interesele comune şi de poziţiile celorlalte state. El trebuie să consulte celelalte state membre înainte de a-şi stabili o poziţie definitivă, fără a exista însă obligaţia luării unei poziţii comune. În ceea ce priveşte problemele de securitate, acestea nu au fost cuprinse în sfera cooperării politice, Actul Unic precizând însă disponibilitatea statelor membre de a-şi coordona poziţiile în ceea ce priveşte aspectele politice şi economice ale securităţii şi posibilitatea unei cooperări mai strânse în probleme de securitate în cadrul UEO şi al Alianţei Atlantice. Din punct de vedere instituţional, nu a fost creată o structură proprie pentru

 recunoaştere formală a Consiliului European

cooperarea politică europeană însă se stabileşte o punte de legătură între aceasta şi domeniul comunitar prin recunoaşterea formală de către Actul Unic European a Consiliului European, care devine organ comun, şi prin crearea unui Secretariat politic, cu sediul la Bruxelles, cu rolul de a asista preşedinţia în organizarea reuniunilor. Statul care exercită preşedinţia semestrială a Consiliului are responsabilităţi de coordonare a politicii statelor, de iniţiativă şi de reprezentare în relaţiile cu statele terţe. În acelaşi timp, miniştrii vor putea aborda chestiuni de politică externă cu ocazia sesiunilor Consiliului Comunităţilor, iar Comisia este asociata la toate nivelele cooperării politice. La rândul său, Parlamentul European trebuia să fie informat cu privire la problemele examinate în cadrul cooperării politice. Deciziile în cadrul cooperării politice continuă să fie luate cu unanimitate, dar Actul Unic European introduce angajamentul statelor de a se abţine, dacă este posibil, pentru a nu împiedica formarea consensului şi a bloca astfel luarea deciziei. Etapa intermediară în procesul de creare a unei Uniuni Europene, Actul Unic European pune bazele acesteia prin menţionarea, pentru prima dată într-un text în vigoare, a obiectivului realizări sale, prin indicarea uneia dintre principalele sale caracteristici - faptul că se va baza pe doi ,,piloni” – Comunităţile europene şi cooperarea politică europeană, şi mai ales prin recunoaşterea formală a Consiliului European, organ care va da impulsurile politice necesare edificării viitoarei Uniuni.

109

3.3.3. Efectele aplicării Actului Unic European Prin angajamentul său de a crea o veritabilă piaţă internă unică, Actul Unic European a reactivat procesul comunitar şi, după ani de stagnare şi controverse, a imprimat construcţiei europene un dinamism nemaiîntâlnit. Impulsul dat de Actul Unic pieţei interne a antrenat reluarea vechiului obiectiv al realizării uniuni economice şi monetare, iar aceasta, la rândul ei, a reclamat atribuirea unor noi competenţe, a căror gestionare implica o nouă reformă instituţională, mai profundă, axată pe democratizarea sistemului instituţional.

 efect de angrenaj

Prin declanşarea acestei reacţii în lanţ, în care reformele antrenează alte reforme pe calea integrării europene, Actul Unic European se constituie într-o continuare, de o manieră exemplară, a metodei lui Jean Monnet: ,,este vorba de o strategie globală care procedează prin efectul de contaminare de la sector la sector şi la amplificare din aproape în aproape pe calea integrării europene”. Punerea în funcţiune a pieţei unice nu s-a făcut fără dificultăţi, în ciuda numeroaselor măsuri luate în acest sens în anii următori. Problemele financiare cu care se confrunta Comunitatea creau numeroase probleme în finanţarea politicilor comune, cu atât mai mult după adoptarea Actului Unic, care introducea noi politici ce necesitau cheltuieli suplimentare. Pentru ieşirea din impas, apărea ca inevitabilă reforma Politicii Agricole Comune, care consuma singură aproximativ 60% din fonduri, demers destul de dificil de realizat datorită intereselor divergente ale statelor membre în această chestiune. Discuţiile vor fi purtate pe marginea unui pachet de măsuri propus de Comisie în 1987 („Pachetul Delors”), care prevedea limitarea cheltuielilor pentru Politica Agricolă Comună prin limitarea producţiei, reducerea preţurilor agricole şi plafonarea cantităţilor maxime garantate pentru fiecare produs (cote). În schimb, se avea în vedere creşterea finanţării programelor de coeziune economică, în acest scop fondurile structurale (FEDER, FSE şi FEOGA) urmând să se dubleze într-un interval de cinci ani. Un acord în acest sens nu a putut fi obţinut decât în 1988, cu ocazia

 reformă bugetară

Consiliului European de la Bruxelles, când se reformează şi bugetul comunitar prin crearea unei a patra resurse proprii - o contribuţie a fiecărui stat membru proporţională cu produsul său naţional brut (PNB/PIB), care dă astfel Comunităţii mijloacele necesare pentru a-şi atinge obiectivele şi facilitează aplicarea Actului Unic European.

110

Favorizat de noua procedură de cooperare Consiliu - Parlament şi de votul cu majoritate calificată, programul pieţei unice poate fi implementat şi numeroase măsuri sunt adoptate. Un rol de impulsionare îl va avea dezbaterea asupra Uniunii economice şi monetare, care să vină să completeze piaţa unică şi a cărei realizarea constituia un ,,complement natural şi indispensabil stabilirii vastei pieţe fără frontiere interne, etapă a construcţiei europene consacrate de Actul Unic European”. Sau, cum sugestiv se afirmă, ,,acest proces de care este cel al integrării de tip funcţional – sectorial, se afla, prin apariţia obiectivului uniunii economice şi monetare, în faza ultimei trepte de integrare economică şi a primei trepte de integrare politică”. Desăvârşirea pieţei interne unice impunea o întărire a convergenţelor politicilor economice şi macroeconomice ale statelor membre şi crearea unei monede unice. Rezulta astfel o piaţă complet integrată, în care schimburile nu oscilează şi care oferă astfel garanţie de eficienţă. Limitele Sistemului Monetar European (SME) au devenit şi mai evidente odată cu consacrarea definitivă a liberei circulaţii a capitalurilor, incompatibilă cu fluctuaţia schimburilor pe care acesta o permitea. Consiliul european de la Hanovra, din iunie 1988, decide constituirea unui comitet de experţi pentru a studia şi a propune etapele concrete ce trebuiau să ducă la Uniunea Economică şi Monetară. Format din guvernatori ai băncilor centrale şi experţi independenţi, sub preşedinţia lui Jaques Delors, Comitetul îşi prezintă concluziile, sub forma ,,Planului Delors“, la 17 aprilie 1989, propunând realizarea în trei etape a Uniunii Economice şi Monetare. Pe baza acestui raport, în luna iunie Consiliul European reunit la Madrid anunţă convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale, care trebuia să aibă loc între 1990-1992, în scopul stabilirii măsurilor necesare realizării Uniunii Economice şi Monetare. Se preconiza ca prima etapă a acesteia să înceapă la 1 iulie 1990, cu liberalizarea mişcărilor de capitaluri. Apoi, Consiliul European de la Strasbourg (8-9 octombrie) decide măsurile care trebuiau să însoţească această primă fază: supravegherea principalilor indicatori economici, formularea de recomandări în ceea ce priveşte politicile economice, în special cele bugetare, întărirea puterilor Comitetului guvernatorilor băncilor centrale. Stabilirea instituţiilor monetare şi a competenţelor acestora va face însă necesară o nouă revizuire a Tratatelor ducând, în cele din urmă, la Tratatul

111

Uniunii Europene. Fixând obiective atât de îndrăzneţe, Actul Unic European a pus, în acelaşi timp, bazele pentru o nouă reformă a tratatelor comunitare. 3.4. Acordul Schengen – o abordare interguvernamentală a spaţiului unic fără frontiere

 Europa cetăţenilor

Dacă în ceea ce priveşte îmbunătăţirea funcţionării cooperării europene, AUE aduce o serie de modificări Tratatelor institutive de natură să o facă realizabilă, în ceea ce priveşte cel de-al doilea obiectiv stabilit la Consiliul European de la Fontainbleau din 1984, crearea „Europei cetăţenilor”, asigurarea

 Acordul Schengen

unui spaţiu fără frontiere interne tuturor cetăţenilor statelor membre, acesta se va dovedi mult mai greu de realizat. Reticenţele manifestate de unele state membre (în special de Marea Britanie), au făcut ca libera circulaţie a persoanelor să nu poată fi realizată decât parţial şi spaţiul unic să nu poată fi completat printr-o cooperare poliţienească şi judiciară a statelor membre (prin reglementarea unei politici de imigraţie şi a unui drept de

 libera circulaţie a persoanelor

azil) care să permită suprimarea totală a controalelor la frontiere. Conştiente de dificultatea de a stabili aceste măsuri în cadrul comunitar, cinci dintre statele membre (Germania, Franţa şi cele trei state Benelux) semnează la 14 iunie 1985 în micuţa localitate luxemburgheză Schengen un acord asupra eliminării progresive a controalelor la frontierele lor comune. Realizat în afara Tratatelor, acest acord prevedea libera circulaţie a persoanelor în interiorul „spaţiului Schengen”, o cooperare poliţienească (prin crearea unui Sistem de informaţii Schengen - SIS, o bancă de date destinată să faciliteze lupta contra criminalităţii organizate şi a traficului de droguri) şi judiciară, ca şi o armonizare a regulilor de intrare şi de sejur a resortisanţilor statelor terţe. În situaţii speciale şi pentru o durată limitată un stat putea decide să reintroducă controalele la frontierele sale. Modalităţile de aplicare a acestei cooperări cu caracter guvernamental au fost reglementate printr-o Convenţie de aplicare a Acordului, semnată la 19 iunie 1990, prin care se stabilea un Comitet executiv însărcinat să vegheze la realizarea obiectivelor acestuia. În anii 1990-1992, alte patru state membre ale Comunităţii semnează Acordul şi Convenţia de aplicare: Italia în 1990, Spania şi Portugalia în 1991 şi Grecia în 1992.

112

Apărut din dorinţa unora dintre statele membre ale Comunităţii de a avansa mai repede pe calea integrării, într-un moment în care condiţiile politice nu erau întrunite în interiorul sistemului decizional comunitar, Acordul Schengen şi Convenţia de aplicare se doreau a fi un laborator pentru libera circulaţie a persoanelor în interiorul Comunităţii. Văzută de unele dintre statele semnatare prea restrictivă şi de altele prea permisivă, Convenţia a suscitat de la început critici contradictorii. Intrarea ei în vigoare, prevăzută iniţial pentru începutul anului 1993, este amânată de mai multe ori din cauza unor probleme tehnice (amenajări de infrastructură, pregătirea SIS, etc), dar şi a unora politice, statele punând în balanţă raţiunile legate de respectarea libertăţii şi cel legate de asigurarea propriei securităţi. În cele din urmă, ea intră în vigoare la 26 martie 1955, doar între şapte dintre statele semnatare, Italia şi Grecia nefiind pregătite să participe la SIS.

 integrare politică

- TEMA IV EUROPA PE CALEA INTEGRĂRII POLITICE. CREAREA UNIUNII EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA

 căderea comunismului

1. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene 1.1. Premisele trecerii la uniunea politică Cu perioade de stagnare, dar şi cu perioade de avânt extraordinar, edificiul construit prin Tratatele de la Paris şi Roma a avut în evoluţia să o dinamică ascendenta. „Patruzeci de ani de integrare economică au deschis calea integrării politice. Punerea în comun a resurselor, administrarea uniunii vamale, a

 reunificarea Germaniei

instituţiilor şi politicilor comune, semnificaţia politică a deciziilor economice precum şi dimensiunea politică a comerţului şi a relaţiilor economice externe, sunt tot atâţia factori care au imprimat o dimensiune politică Comunităţii europene”. A 113

venit vremea ca, după integrarea economică, să se treacă la o uniune politică, împlinindu-se astfel viziunea lui Jean Monnet, care a previzionat această evoluţie a integrării europene, arătând că ,, la acel moment va trebui inventat un nou sistem original adecvat construcţiei europene”. Cooperarea politică europeană, lansată în 1970 şi dezvoltată prin Actul Unic European, limitată la simple consultări, nu oferea instrumentele reclamate atât de dezvoltarea internă a Comunităţii cât şi de noua panoramă internaţională. În plan intern, spaţiul unic fără frontiere creat făcea necesară o cooperare organizată a statelor membre, prin stabilirea unui număr de măsuri de politică internă care să vină să completeze eforturile guvernelor naţionale în domeniul imigraţiei, al cooperării judiciare şi poliţieneşti. Elementul declanşator al procesului de accelerare a construcţiei europene şi de trecere la uniunea politică a fost dat însă din exterior, de evenimentele istorice ce au avut loc în anii 1989-1991. Căderea zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, căderea regimurilor comuniste şi odată cu aceasta dispariţia blocului de Est, urmată de dezintegrarea Uniunii Sovietice, au pus capăt divizării Europei şi au modificat total perspectivele integrării europene. Devenea astfel urgent ca viitorul Europei să fie regândit. Evenimentelor de pe continent li s-a adăugat, la scurt timp, războiul din Golf, şi limitele politicii externe europene au devenit şi mai evidente. În faţa tuturor acestor evenimente, cele douăsprezece state membre au acţionat cu o eficacitate inegală. Dacă din punct de vedere economic, Comunitatea bine organizată a putut să acţioneze în faţa profundelor transformări produse pe continent ca o veritabilă putere, oferind ajutor imediat şi punând bazele unei cooperări pe termen lung,



dătătoare de speranţă pentru statele din Centrul şi Estul Europei, din punct de

limitele cooperării politice europene

vedere politic, simpla cooperare interstatală la care se reducea cooperarea politică europeană, a făcut ca acţiunea comună a celor douăsprezece state membre, în afara spaţiului comunitar, să lipsească aproape total. Sfârşitul războiului rece, căderea zidului Berlinului şi apariţia unor noi democraţii în Estul continentului deschideau, după atâţia ani, posibilitatea unei reunificări a Germaniei. Concretizările acestui deziderat nu se vor lăsa aşteptate şi, la 29 noiembrie 1989, cancelarul Helmut Kohl prezintă un plan în zece puncte pentru realizarea reunificării sub forma unei confederaţii. Lucrurile se precipită însă după exodul masiv al est-germanilor în Vest şi după manifestaţiile în 114

favoarea reunificării ce au avut loc în toate marile oraşe din Germania de Est. Consiliul european de la Strasbourg, din 9 decembrie 1989, a aprobat principiul liberei autodeterminări în realizarea unităţii celor doua state germane, iar cele patru puteri care împărţeau responsabilităţile în Germania după 1945 acceptă reunificarea. În aceste condiţii, la 1 iulie 1990 este realizată uniunea monetară între cele două Germanii,

iar la 3 octombrie 1990 unitatea Germaniei este

restabilită. Consiliul european de la Dublin din 28 aprilie 1990 a stabilit că integrarea teritoriului RDG în Comunitate să aibă loc după ce din punct de vedere juridic unificarea va fi definitivată, fără să aibă loc o revizuire a tratatelor comunitare. Cele cinci landuri ale ex-RDG (cu o populaţie de 18 milioane locuitori), vor intra de fapt în Comunitate ca părţi ale teritoriului Germaniei însă, datorită disparităţilor existente în dezvoltarea lor economică, nu vor putea aplica în totalitate regulile comunitare decât după o perioadă de tranziţie de trei ani, care se va încheia la 1 ianuarie 1993. În timpul acestei perioade de tranziţie va fi pus în aplicare un program de sprijin financiar constând în aproximativ 12 miliarde de mărci germane, în special sub forma fondurilor structurale (o sumă enormă pentru bugetul comunitar, dar care reprezintă un ajutor modest faţă de enormele transferuri operate de Germania de Vest spre Est). Reunificarea Germaniei schimbă datele în Europa şi reactivează vechile dezbateri legate de legitimitatea şi forţa Germaniei. Europa comunitară era preocupată de posibilitatea ca Germania, întărită în urma reunificării, să repună în discuţie integrarea comunitară, să dezvolte o politică independenta îndreptată către Est, poate chiar de reapropiere de Moscova, sau să încerce să exercite o adevărată hegemonie în Europa şi să imprime un ritm şi o viziune proprie procesului comunitar. Lideri germani, în frunte cu cancelarul Helmut Kohl, liniştesc însă spiritele, reafirmându-şi ataşamentul faţă de construcţia comunitara. În opinia lor, unificarea germană şi integrarea europeană nu numai că nu sunt contradictorii, ci reprezintă două feţe ale aceleiaşi medalii. Aprofundarea unităţii europene devenea astfel un corolar evident al reunificării germane. Noile circumstanţe cereau un mare pas în direcţia integrării, prin punerea bazelor construcţiei politice a Europei. Reforma prognozată nu se putea limita doar la domeniul economic, fără a lua în discuţie şi uniunea politică. În noua conjunctură internaţionala, aceasta putea constitui un mijloc de a stopa 115

renaşterea naţionalismului şi de a ancora solid Germania în Comunitate însă, în egală măsură, permitea consolidarea Comunităţii înaintea extinderilor viitoare, care păreau iminente. 1.2. Convocarea conferinţelor internaţionale şi adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene În faţa atâtor aşteptări, resorturile politice se pun în mişcare. După o initiaţivă belgiană datând din 20 martie 1990, care propunea accelerarea UEM, reformarea instituţiilor şi punerea bazelor unei politici externe şi de securitate, urmează o declaraţie franco-germană din 20 aprilie 1990, care apreciază că este momentul ca să înceapă procesul de transformare a relaţiilor dintre statele membre într-o Uniune Europeană, declaraţie care, venind cu câteva zile înainte de Consiliul European extraordinar prevăzut pentru 28 aprilie, a reprezentat elementul declanşator al procesului care va conduce la convocarea unei a doua conferinţe interguvernamentale.

 convocarea Conferinţelor interguvernamentale pentru adoptarea reformelor prognozate

Reformele prognozate vizau numeroase domenii: îmbunătăţirea sistemului instituţional şi calitatea sa democratică prin creşterea competenţelor Parlamentului European, îmbunătăţirea cooperării în materie de politică externă, pentru a se transforma într-o veritabilă politică externă şi de securitate comună, care putea să răspundă eficient noilor provocări venite din exterior. În aceste condiţii, Consiliul European extraordinar de la Dublin, din 28 aprilie 1990, decide convocarea a două conferinţe interguvernamentale, care trebuiau să se desfăşoare simultan începând cu luna decembrie, una pentru UEM şi cealaltă pentru uniunea politică. Ambele conferinţe îşi vor începe lucrările la 15 decembrie 1990 la Roma, sub preşedinţia italiana a Consiliului, având misiunea ca până la 30 iunie 1991 să adopte hotărârile necesare. Această misiune se va dovedi a fi destul de greu de adus la îndeplinire întrucât în timpul conferinţelor au existat numeroase disensiuni între statele membre cu privire la conţinutul concret ce urma să fie dat celor două proiecte. Principalul element de consens între majoritatea statelor membre (cu excepţia Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei) îl reprezenta necesitatea de a lega proiectul de uniune economică şi monetară de un proiect de uniune politică, idee lansată în comun de Franţa şi Germania în decembrie 1990, înainte chiar de deschiderea conferinţelor. Regăsindu-şi astfel, într-un moment sensibil pentru Europa, solidaritatea aflată în pericol la debutul procesului de unificare germană, 116

cele două state propuneau extinderea domeniilor de competenţă comunitară (în special prin cuprinderea problemelor legate de imigraţie, dreptul de azil regimul de vize, lupta contra criminalităţii organizate, etc.), extinderea puterilor Parlamentului European şi asocierea parlamentelor naţionale la activitatea comunitară, întărirea rolului Consiliului European, generalizarea votului cu majoritate, punerea bazelor unei politici externe şi de securitate comună care, în timp, să ducă la o apărare comună. În plus, se relua o propunere spaniolă - aceea a creării unei cetăţenii europene. Două alte proiectele guvernamentale prezentate în cursul anului 1991 vor suscita o serie de discuţii. Primul, prezentat de preşedinţia luxemburgheză, care a preluat conducerea lucrărilor în timpul primei jumătăţi a anului 1991, a fost considerat datorită referinţelor la construcţia unui sistem de apărare comună, prea supranaţional, în timp ce al doilea, venind din partea Olandei, a fost respins datorită unei accentuate tente federaliste. Multitudinea de proiecte, şi poziţiile destul de diferite asupra unora dintre subiectele în discuţie, au făcut ca acordul să poată fi obţinut destul de greu.

 Consiliul European de la Maastricht

După ce un prim proiect de tratat, care reunea lucrările celor două conferinţe, a fost prezentat la Consiliul European din iunie 1991, şi o nouă versiune în septembrie, în timpul preşedinţiei olandeze, la Consiliul European de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, un acord politic a putut fi obţinut de către şefii de stat şi de guvern ai celor douăsprezece state membre asupra celor două texte, care trebuiau însă perfecţionate din punct de vedere juridic înainte de semnare.

  trei adoptarea piloniasupra Tratatului Uniunii Europene

După definitivarea tratatului la nivel de experţi, acesta a fost semnat de miniştri de externe şi miniştri de finanţe ai celor douăsprezece state membre, la 7 februarie 1992, tot la Maastricht, urmând să între în vigoare, dacă ratificările naţionale erau realizate, la 1 ianuarie 1993, în acelaşi timp cu Piaţa Unică.

 pilon comunitar

1. 3. Conţinutul si caracteristicile reformei convenite la Maastricht 1.3.1. Structura formală a Tratatului. Principalele elemente de noutate

 piloni interguvernamentali

Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a reprezentat reforma cea mai profundă pe care o vor cunoaşte Tratatele constitutive. Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, statele membre trec pragul integrării politice, constituind, în cele din urmă, Uniunea Europeană, obiectiv apărut încă 117

de la sfârşitul războiului şi reactivat de nenumărate ori de-a lungul evoluţiei construcţiei comunitare. Manifestându-şi voinţa de a avansa considerabil în construirea unei Europe unite, ele se angajează într-un ,,proces de exercitare în comun a atributelor esenţiale ale suveranităţi naţionale, şi anume: politica externă şi de securitate, apărarea comună în viitor, uniunea economică şi moneda unică, cetăţenia europeană, securitatea juridică şi afacerile externe”. Fără a alege calea unei rupturi cu trecutul, prin înfiinţarea unei entităţi complet noi, Tratatul de la Maastricht creează, prin juxtapunerea celor două logici care au marcat întreaga evoluţie a integrării europene – cea supranaţională şi cea interguvernamentală, o Uniune Europeana fondată pe cele trei Comunităţi Europene, completată cu noi forme de cooperare, în domenii unde integrarea completă este încă dificil de realizat datorită sensibilităţilor naţionale. Modificând tratatele comunitare anterioare şi introducând dispoziţii noi, el reprezintă, aşa cum a fost calificat în doctrină, un veritabil ”tratat al tratatelor”. Rezultă astfel o structură complexă, în care Uniunea Europeana cuprinde trei piloni: un pilon comunitar şi doi piloni interguvernamentali. Primul pilon, şi cel mai important, este format din Comunităţile europene (CECO, CEE şi CEEA), ale căror competenţe sunt întărite considerabil prin Tratatul de la Maastricht. Funcţionarea acestui prim pilon comunitar se realizează preponderent pe criteriul supranaţional, cele mai multe decizii fiind luate prin aplicarea regulii majorităţii. Dintre cele trei Comunităţi, CEE suferă cea mai profundă transformare, dispoziţiile sale fiind modificate în proporţie de 65%, iar termenul ,,Economică” dispare din denumirea sa, devenind ,, Comunitatea Europeană,” pentru a sublinia faptul că în timp, competenţele comunitare au fost completate şi de alte domenii decât cel strict economic. CEE (devenită CE), nucleul Uniunii Europene, îşi va asuma, de aici înainte, un numai responsabilităţi economice, ci şi politice, în procesul de integrare europeană. Alături de Comunitatea Europeană continuă să existe şi celelalte Comunităţi (CECO si CEEA), însă acestea apar din ce în ce mai mult ca sectoare particulare ale Comunităţii Europene. A. Noua Comunitate Europeană dobândeşte prin Tratatul de la Maastricht noi competenţe: 

În domeniul economic, metoda comunitară se extinde asupra

protecţiei consumatorilor, protecţiei mediului, cercetării, industriei, reţelelor transeuropene (de transporturi, furnizare de energie şi informaţie) şi politicii de 118

coeziune socială, pentru care se creează un nou fond structural destinat sprijinirii statelor al căror Produs Intern Brut este mai mic de 90% din PIB-ul comunitar mediu. 

Câmpul de acţiune al Comunităţii se extinde şi la o serie de alte

domenii decât cele economice. Ea poate interveni astfel în sectoare precum educaţia şi formarea profesională, sănătatea publică şi cultura. Competenţa

 subsidiaritate

Comunităţii în aceste domenii are însă un caracter complementar, trebuind să fie exercitată cu respectarea competenţelor statelor membre. Pentru a controla creşterea competenţelor comunitare, Tratatul de la Maastricht introduce principiul ,,subsidiarităţii“, potrivit căruia Uniunea Europeană nu va interveni în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă decât în măsura în care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate, datorită dimensiunilor sau efectelor proiectate , de o manieră satisfăcătoare de către statele membre, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar. 

Tratatul prevede, de asemenea, crearea Uniunii Economice şi

Monetare, ca parte integrantă sau, cum i s-a spus în doctrină, ,,nucleu dur“ al



pilonului comunitar, principalul instrument pentru realizarea obiectivelor

Uniune Economică şi Monetară

economice stabilite. Considerată a avea un caracter ireversibil, aceasta trebuia să se realizeze progresiv, în trei etape, desfăşurate de la 1 iulie 1990, până cel mai târziu la 1 ianuarie 1999, astfel: până la 31 decembrie 1993, liberalizarea circulaţiei capitalurilor; începând cu 1 ianuarie 1994, pregătirea de către Institutul Monetar European a trecerii la moneda unică, prin coordonarea politicilor economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare, de a limita deficitele şi datoria publică a statelor; crearea unei monede unice, la 1 ianuarie 1999, şi înfiinţarea Băncii Central Europene. 



O noutate fundamentală a Tratatului de la Maastricht a reprezentat

crearea unei cetăţenii europene, recunoscute tuturor resortisanţilor unui stat membru, condiţionată astfel de cetăţenia naţionalăxxxviii, în virtutea căreia persoana

cetăţenie europeană respectivă are dreptul de a circula liber şi de a munci pe teritoriul Uniunii, de a vota şi de a candida la alegerile municipale şi europene, de a fi protejat pe teritoriul statelor terţe de către autorităţile diplomatice ale oricăruia dintre statele membre, de a se adresa cu o petiţie parlamentului European şi facultatea de a sesiza mediatorul numit de Parlamentul de la Strasbourg. Garantarea drepturilor decurgând din cetăţenia europeană, vine să întărească alte măsuri luate la Maastricht, precum: protecţia sănătăţii publice, protecţia 119

consumatorilor, instituirea unor prerogative europene de formare profesională, schimburile de studenţi şi profesori, în încercarea de a apropia cetăţenii de structurile decizionale, conferindu-le sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun. B. În domeniul instituţional, măsurile luate au avut în vedere întărirea legitimităţii democratice a Comunităţii, şi marele câştigător este Parlamentul European, ale cărui puteri sunt întărite considerabil. El este consultat la

 procedura de codecizie

desemnarea Preşedintelui Comisiei şi aprobă chiar ulterior numirea acestuia. Procedura avizului conform şi procedura de cooperare sunt extinse iar crearea unei noi proceduri legislative, de codecizie, prin care Parlamentul poate să blocheze un text, în ciuda acordului Consiliului de miniştri, îl transformă în partener egal al Consiliului în adoptarea unor categorii de acte. Democratizarea produsă prin aceste schimbări se va accentua odată cu crearea unui nou Comitet al reprezentanţilor locali şi regionali, cu caracter consultativ, a Comitetului regiunilor şi a unui Ombudsmen (Avocat al Poporului), dependent de Parlamentul

 PESC

European. Cel de al doilea pilon, cuprinde politica externă şi de securitate comună (PESC), o codificare a cooperării politice europene dezvoltate începând cu anii ’70. În cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună statele membre puteau adopta masuri pentru apărarea valorilor comune, menţinerea păcii, întărirea securităţii Uniunii şi întărirea democraţiei. Politica de securitate putea conduce, în timp, la o apărare comună şi, din această perspectivă, Uniunea Europei Occidentale a devenit ,,braţul înarmat al Uniunii Europene”xxxix, ,,parte integrantă a dezvoltării Uniunii”, chemată să elaboreze şi să se pună în aplicare decizii şi acţiuni care au implicaţii în domeniul apărăriixl. Al treilea pilon, Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), a

 JAI

fost introdus pentru a gestiona problemele „de interes comun” legate de libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar: controalele la frontierele externe, politica de vize, de imigraţie, dreptul de azil, lupta împotriva traficului de droguri, a criminalităţii organizate şi a terorismului, limitându-se la adoptarea unor poziţii comune în acest domeniu şi posibilitatea de a acţiona în comun. Colaborarea în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune şi Justiţiei şi Afacerilor Externe apărea ca necesară în condiţiile evoluţiei integrării economice, însă această colaborare se va desfăşura după regulile cooperării

120

clasice interguvernamentale, deciziile fiind luate cu unanimitate, însă măsurile de aplicare a acestora puteau fi luate cu majoritate calificată. De fapt, temerea de a nu ,,contamina“ cele două domenii politice cu supranaţionalismul prezent în cadrul integrării economice a determinat alegerea acestei structuri pe piloni a Uniunii Europene, în locul unei structuri unitare, care ar fi favorizat extinderea metodelor supranaţionale la PESC şi JAIxli. 1.3.2. Caracteristicile Uniunii Europene

 ansamblu unitar

Noua entitate politică înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeana, deşi dotata cu o structura complexa, reprezintă un ansamblu unitar, în care cei trei piloni sunt indisolubil legaţi. Unitatea pilonilor este dată de înscrierea unor principii fundamentale comune (art. A şi F), a unor obiective



comune pe care trebuie să le realizeze Uniunea prin cei trei piloni (art. B) şi, mai ales, de introducerea unui cadru institutional unic, care (potrivit art. C) asigură

cadru instituţional unic

coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând şi dezvoltând tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar. Uniunea Europeana nu se substituie Comunităţilor Europene, nu are personalitate juridica proprie (angajându-se pe plan extern prin intermediul Comunităţilor, care îşi păstrează personalitatea juridica) şi nici un cadru instituţional distinct, folosind cadrul institutional al Comunităţilor. Astfel, instituţiile din pilonul comunitar servesc, în acelaşi timp, şi cei doi piloni interguvernamentali, însă puterile lor şi procedurile după care funcţionează sunt diferite. Dacă în pilonul comunitar, instituţiile cu un puternic caracter supranaţional, Comisia şi Parlamentul, dispun de ample competenţe, iar Curtea de Justiţie exercită controlul obligatoriu asupra aplicării actelor adoptate, în pilonii interguvernamentali puterile lor sunt mult limitate. Competenţa Curţii de Justiţie este, în virtutea art. L din TUE, exclusă total în domeniile cooperării politice, atribuindu-se competenţe limitate numai în cadrul pilonului JAI. Comisia dispune de un drept de iniţiativă limitat în domeniul cooperării politice (fără a include cooperarea judiciară penală sau poliţienească), pe care îl exercită împreună cu statele membre, iar Parlamentul este doar informat şi consultat în domeniul cooperării interguvernamentale şi poate adresa interpelări şi recomandări. Rezultă astfel că singura instituţie care poate acţiona de o manieră

 rol sporit pentru Consiliul UE

importantă în cei doi piloni interguvernamentali este Consiliul Uniunii, cel care 121

apară la nivel comunitar interesele statelor membre, acesta putând defini poziţiile comune şi adopta acţiuni comune în domeniile Politicii Externe şi de Securitate Comună şi Justiţiei şi Afacerilor Externe. Alături de Comisie, Consiliul are sarcina de a asigura, în numele Uniunii, coerenţa actelor întreprinse în cadrul fiecăruia dintre cei trei piloni în materie de politică externă. Tratatul de la Maastricht creşte numărul instituţiilor la cinci, ridicând la rangul de instituţie Curtea de Conturi, cu competenţă exclusiv în domeniul comunitar şi instituie Comitetul regiunilor, al cărui rol este pur consultativ. Uniunea şi-a creat însă un organ specific – Consiliul European, recunoscut deja prin Actul Unic European, care, deşi nu devine formal instituţie, completează, alături de instituţiile comunitare, sistemul instituţional unic. Potrivit articolului D din Tratat, acesta are sarcina de a da Uniunii „impulsurile necesare dezvoltării sale şi de a defini orientările politice generale”. Recunoscându-i-se acest rol primordial în orientarea şi impulsionarea Uniunii în ansamblu (deci atât în pilonii extracomunitari, cât şi în cel comunitar), Consiliul European va deveni ,, motorul” politic al sistemului instituţional comunitar, un motor care însă, datorita compoziţiei sale, va produce un dezechilibru între interguvernamental şi comunitar, contribuind la întărirea elementelor interguvernamentale. 1.3.3. Importanţa creării Uniunii Europene Instituirea Uniunii Europene a reprezentat o etapă importantă în procesul de integrare europeană sau, aşa cum se înscrie chiar în articolul A al Tratatului de la Maastricht, “o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mai strânse între popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate în cel mai înalt respect al principiului transparenţei şi cât mai aproape posibil de cetăţeni”. Acest prim articol pune accent pe natura dinamică a conceptului de uniune, prin opoziţie cu conceptul static de unitate, fără însă ca finalitatea ultimă a procesului să fie indicată cu claritate. Deşi prin deciziile fundamentale luate la Maastricht sunt reunite pentru prima dată într-un tratat de integrare elemente supranaţionale, vizibil întărite, şi elemente interguvernamentale, statele membre nu au acceptat afirmarea vocaţiei federale a construcţiei europene. Uniunea Europeana apare astfel ca o construcţie politico-juridică originală, în care elementele federale şi confederale coexista, un sistem nou care nu intră în

122

categoriile juridice şi politice cunoscute până în prezent, şi care continua să fie „mai mult decât o organizaţie internaţională, dar mai puţin decât un stat”. Reforma fundamentală decisă la Maastricht reprezintă mai degrabă un început decât un rezultat, o finalitate, ea reconfirmă caracterul evolutiv al integrării europene, o evoluţie care, în lumina experienţei comune şi a coeziunii statelor membre în faţa provocărilor viitorului, să ducă la “o comunitarizare” progresivă a pilonilor interguvernamentali.

 ireversibilitatea integrării

Consacrând principiul menţinerii şi dezvoltării realizării comunitare (acquisul comunitar), Tratatul Uniunii Europene evidenţiază sensul acestei evoluţii: de la integuvernamental la comunitar şi nu invers. Devine clar că procesul de integrare este în principiu ireversibil şi orice întoarcere este puţin probabilă, costul său fiind mult prea ridicat. Această ireversibilitate se încadrează în logica părinţilor fondatori, aceea a “realizărilor concrete creând mai întâi o solidaritate de fapt”. Ea este completată, în aceeaşi logică, de reacţia în lanţ pe care o vor declanşă mecanismele integrării europene convenite la Maastricht, reformele antrenând alte reforme. Voinţa politică a statelor membre de a se angaja într-un astfel de proces ireversibil şi dinamic este evidenţiată de înscrierea, în dispoziţiile finale, a duratei nelimitate a Tratatului şi, mai ales, de anticiparea următoarei etape, prin prevederea, în art. N, a convocării unei noi conferinţe interguvernamentale pentru revizuirea Tratatului, în 1996.

1.4. Problemele economice ale anilor ’92-’93 şi dificultăţile ratificării Tratatului asupra Uniunii Europene Dacă semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene, la 7 februarie 1992, s-a desfăşurat într-un climat de optimism, statele fiind conştiente de pasul imens pe care l-au făcut pe calea integrării europene, lucrurile se vor complica în faza ratificărilor naţionale, care ar fi trebuit să se încheie la 31 decembrie 1992, pentru ca Tratatul să poată intra în vigoare la 1 ianuarie 1993. Dificultăţilor politice de aprobare a Tratatului în cursul unui proces de ratificare mult mai dificil şi mult mai lent decât se prevăzuse, li se adaugă o serie de probleme economice cu care se confruntă statele membre în această perioadă

123

(recesiunea economică, creşterea şomajului, problemele monetare din 1992-1993), provocând o nouă criză a construcţiei europene. În mai 1992, statele membre decid reformarea PAC, în scopul creşterii resurselor necesare pentru dezvoltarea noilor politici comune şi a noilor obiective ale Uniunii, într-un moment de criză economică când mai multe state membre încearcă să-şi reducă contribuţia la bugetul comun. Această reformă, orientată spre restructurarea agriculturii şi constând în principal în reducerea preţurilor garantate la produsele agricole, este primită cu ostilitate de fermierii francezi, contribuind la alimentarea opoziţiei, în această ţară, faţă de Tratatul de la Maastricht. Dificultăţile economice şi tensiunile legate de PAC vor determina, în toamna



anului 1992 – vara anului 1993, o gravă criză a Sistemului Monetar European

criza Sistemului Monetar European

(prin slăbirea principalelor monede europene), care se va încheia la 2 august, când se decide ridicarea marjei de fluctuaţie de la 2,25% la 15%. Dezorientarea care domnea încă cu privire la viitorul Europei după profundele schimbări care au avut loc pe continent între 1989-1992, a determinat reactivarea

 creşterea euroscepticismului

unora dintre contradicţiile care au marcat întreaga evoluţie a integrării (disputa între suveranitate şi integrarea europeană, între solidaritatea comunitară şi interesul naţional, lipsa legitimităţii democratice a acesteia şi îndepărtarea de cetăţean), influenţând creşterea eurosceptismului în rândul populaţiei statelor membre. Dacă în Belgia, Olanda, Italia, Grecia şi Luxemburg, Tratatul Uniunii Europene a putut fi ratificat fără prea mari dificultăţi, prin procedura parlamentară ordinară, în mai multe state (Franţa, Spania, Portugalia, Germania) procesul de ratificare s-a complicat prin necesitatea de a revizui, în prealabil, constituţia naţională, în special prin introducerea unor modificări care să permită transferul de suveranitate cerut de participare la uniunea economică şi monetară sau de votul resortisanţilor altor state ale Uniunii în cadrul alegerilor municipale. Dificultăţile au apărut însă mai ales în statele care au optat pentru ratificarea

 dificultăţi de ratificare

tratatului prin referendum, unde ruptura evidentă dintre clasa politică, favorabilă integrării, şi opinia publică, mai degrabă reticentă, a determinat numeroase manifestări împotriva ratificării. Într-o perioadă de criză economică, Comunitatea a devenit ţapul ispăşitor al nemulţumirilor populaţiei faţă de nivelul de trai, rata şomajului, securitatea personală.

124

Punctul culminant al crizei l-a constituit respingerea legii de ratificare a Tratatului la referendumul organizat în 2 iunie 1992 în Danemarca (ca urmare a imposibilităţii obţinerii unei majorităţi favorabile de 5/6 în Parlament, aşa cum cereau reglementările interne), 50,7% din votanţi pronunţându-se împotrivă. Pentru a nu bloca intrarea în vigoare a Tratatului, Consiliul European extraordinar reunit la Oslo la 4 iunie 1992 a decis continuarea procesului de ratificare în alte state până când guvernul danez găseşte soluţii pentru depăşirea crizei. Încurajate şi de succesul înregistrat în Irlanda (unde la referendumul din 18 iunie, 69% dintre alegatori au răspuns favorabil) şi în Franţa (unde la referendumul din 20 septembrie, decis de preşedintele Mitterand ca urmare a votului negativ din Danemarca, s-a înregistrat un procent de 51% din voturi în favoarea Tratatului), statele membre reuşesc să găsească soluţii pentru rezolvarea problemei daneze la Consiliul European de la Edinbourg din 12 decembrie 1992. Astfel, Danemarca obţine o serie de derogări de la aplicarea politicii comune de apărare şi, mai ales de la participarea la cea de-a treia faza a UEM – moneda unică. În aceste condiţii, tratatul este supus unui nou referendum, 18 mai 1993, şi este aprobat cu o majoritate de 56,8%. Votul danez a permis reluarea procesului de ratificare şi în Marea Britanie, întrerupt după rezultatul negativ al primului referendum din Danemarca. În ciuda numeroaselor concesii făcute acesteia în timpul negocierilor (excluderea de la aplicarea politicii sociale şi de la obligarea instituirii monedei unice), guvernul Major a trebuit să lupte atât cu laburiştii, cât şi cu unii membri ai propriului partid care se opuneau ratificării tratatului şi, evitând referendumul, recurge în iulie 1993 la angajarea răspunderii sale, obţinând majoritatea necesară ratificării. Ultimul bastion rămâne, paradoxal, Germania unde rezultatul primului referendum danez relansase dezbaterile mai vechi asupra renunţării la marcă, ,,simbol al reuşitei germane’’ şi înlocuirea acesteia cu viitoarea monedă unică, unele forţe politice cerând chiar renegocierea Tratatului. La rândul lor, landurile invocau transferul unor competenţe către Comunitate care le-ar fi limitat competenţele proprii. Apare astfel necesitatea unei revizuiri constituţionale, care se realizează la 21 decembrie 1992, articolul 23 din Constituţia revizuită dând landurilor o serie de garanţii cât priveşte prezervarea competenţelor lor. Legea de ratificare a Tratatului de la Maastricht este aprobată în decembrie 1992 de Parlamentul german, însă un ultim obstacol îl constituie supunerea 125

acesteia recursului în faţa Tribunalului Constituţional, care statuează abia la 12 octombrie 1993 compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituţia. Tratatul poate fi astfel ratificat definitiv şi de ultima ţară şi intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.

 finalitatea proiectului european

1.5. O întrebare pentru viitor – ce finalitate pentru proiectul european? Adâncirea integrării reclamă, fără îndoială, întărirea solidarităţii între statele membre şi popoarele lor. Dezbaterile febrile în jurul ratificării Tratatului de la Maastricht au dovedit fragilitatea unităţii europene şi faptul că, pe măsură ce ne apropiem de „nucleul dur” al suveranităţii, statele sunt din ce în ce mai puţin dispuse să transfere o parte suplimentară din suveranitatea lor instituţiilor comunitare. Ele au demonstrat că evoluţia construcţiei europene depinde de voinţa politică a statelor europene, a popoarelor lor, de a se desprinde de trecut şi de a susţine ideea unui destin comun al Europei, în ciuda diverselor manifestări ale naţionalismului şi a tentaţiei permanente a protecţionismului economic. Dacă ideea europeană nu a suscitat niciodată o mare adeziune populară, ea



nici nu a fost complet repudiată atâta vreme cât obiectivele fixate erau destul de

necesitatea democratizării construcţiei europene

european însă, cu cuprinderea unor chestiuni atât de importante precum moneda

clare: prosperitatea economică şi prezervarea păcii. Odată cu progresul proiectului unică sau securitatea, guvernele nu mai pot face Europa să progreseze „pe ascuns”, în semiobscuritatea gândită de părinţii fondatori. Ideea europeană a devenit deci „o miză democratică, care reclamă să fie explicată”. Oamenii au nevoie să ştie în ce constă proiectul la care sunt chemaţi să-şi dea adeziunea, care sunt obiectivele şi finalitatea acestuia. Cu alte cuvinte, asupra a ce trebuie să fie uniţi. În lipsa unor explicaţii clare, neîncrederea faţă de tot ceea ce depăşeşte cadrul naţional se amplifică, „hrănind fantasmele asupra complotului comunitar împotriva popoarelor”. Obiectivul democratizării construcţiei europene se regăseşte atât în etapa negocierii Tratatului de la Maastricht, cât şi în deciziile luate în cursul procesului de ratificare a acestuia, şefii de stat şi de guvern întruniţi la Birmingham şi Edinburgh adoptând o serie de măsuri ce vizau apropierea de cetăţeni a procesului de construcţie a Europei. Imperativul întăririi legitimităţii democratice a Uniunii va jalona întreaga evoluţie viitoare a acesteia.

126

 criza iugoslavă

Rezultat

al

unui

compromis

între

logica

supranaţională

şi

cea

interguvernamentală (practică ce a fost experimentată cu succes după 1950) într-o

 federalism

 ineficienţa  cooperării

suveranism politice europene



încrengătură de proceduri de inspiraţii diferite, Tratatul de la Maastricht a impus renaşterea interesului pentru definirea viitoarei Europe, a finalităţilor construcţiei europene şi le-a focalizat pe opoziţia dintre „federalişti” şi „suveranişti”. Pe de altă parte, compromisul realizat prin Tratatul de la Maastricht pentru a nu bloca avansul integrării, acela de a accepta un statut special pentru unele ţări (Marea Britanie şi Danemarca), derogă de la principiul realizării comunitare (aquis-ului comunitar) însă deschide, în acelaşi timp, calea unei flexibilităţi în procesul de integrare. Calificată prin folosirea a diverse formule – „integrare

integrare diferenţiată diferenţiată”, „Europa cu mai multe viteze”, aceasta va permite participarea la proiectul european şi a ţărilor care nu doresc sau nu pot să se integreze la fel de repede ca celelalte. Întărirea fenomenului integrării diferenţiate, care va deveni un element important al construcţiei europene, prin derogare de la principiul realizării comunitare, prezintă însă o serie de riscuri pentru uniformitatea dreptului comunitar, a căror gestionare se va dovedi destul de dificilă în viitor. Deşi a reprezentat un pas important în procesul de edificare a unei veritabile Uniuni Europene, Tratatul de la Maastricht nu a reuşit să rezolve problemele politice. Lipsa de motivaţie a unora dintre statele membre pentru a participa la uniunea politică şi militară, care s-a tradus la Maastricht prin stabilirea unui calendar lung pentru problemele diplomatice şi de apărare, va pune Comunitatea în situaţia de a nu putea să reacţioneze eficient în faţa unei crize reale cu care se va confrunta foarte rapid.

2. Aprofundare şi /extindere după Maastricht 2.1. Uniunea politică în faţa primelor provocări - criza iugoslavă. Neputinţa Comunităţii de a se prezenta ca un element de referinţă în dezbaterile cu privire la securitatea Europei, limitele prezenţei sale ca actor internaţional, au devenit cât se poate de evidente în contextul crizei ce a izbucnit în anii ’90 în spaţiul fostei Iugoslavii. În momentul declanşării conflictului iugoslav, în vara anului 1991, Uniunea Europeana nu exista încă, dar exista principiul „coerenţei” în politica externă şi cel al ,, poziţiilor europene comune” statuate de Actul Unic European. 127

Mijloacele de acţiune ale Comunităţii în faţa confruntării între puterea federala şi republicile secesioniste, care ameninţa să se extindă şi la alte state din Estul Europei, se vor dovedi destul de modeste. După o primă încercare de mediere, eşuată ca urmare a intervenţiei armatei federale în Slovenia, statele membre ale Comunităţii adresează numeroase cereri de încetare a ostilităţilor, care nu vor fi respectate însă. În cele din urmă, este suspendat ajutorul acordat Iugoslaviei în baza acordului de cooperare din 1980 şi se impune embargoul asupra armelor. Conştiente de miza pe care o reprezenta implicarea cu succes în rezolvarea crizei, statele membre încearcă în perioada următoare, să adopte o poziţie comună şi, la 7 septembrie 1991, convoacă la Haga o conferinţă de pace la care participă, alături de reprezentanţii lor, Comisia şi părţile beligerante. În condiţiile în care ONU şi SUA rămân în espectativă, Comunitatea are astfel o şansă importantă de a-şi întări poziţia pe continent. Voinţa declarată de cooperare nu este însă suficientă, şi şansa este ratată întrucât statele membre nu reuşesc să se pună de acord asupra măsurilor ce trebuiesc luate. Refuzul Marii Britanii de angajare în cadrul UEO a unei forţe de interpunere între croaţi şi sârbi, trimite chestiunea în faţa ONU, care la 21 februarie 1992 acreditează în regiune primele ,,căşti albastre”, formate în principal din soldaţi francezi şi britanici. Nefuncţionalitatea cooperării politice în interiorul Comunităţii apare şi mai tranşant

în

problema

recunoaşterii

republicilor

care

şi-au

proclamat

independenţa. Astfel, hotărârea comună luată la Consiliul European de la Maastricht, de a reporta data recunoaşterii oficiale la 15 ianuarie 1992, pentru ca o serie de condiţii referitoare la drepturile omului, drepturile minorităţilor naţionale, recunoaşterea inviolabilităţii frontierelor şi dezarmarea să poată fi îndeplinite, este încălcată de Germania, care decide unilateral, la 23 decembrie, recunoaşterea Croaţiei şi Sloveniei. Atitudinea acesteia, criticată de aliaţii săi comunitari, este cu atât mai inoportună cu cât are loc într-un moment când se încearcă punerea bazelor unei politici externe şi de securitate comune. În faţa acestei divizări a statelor membre, creditul acordat Comunităţii pentru găsirea unei soluţii de ieşire din criză nu a putut fi fructificat şi, cum nici acţiunea ONU nu s-a dovedit mai eficientă, planurile de pace pe care aceasta le-a propus eşuând, SUA iau iniţiativa şi intervin cu forţele aeriene ale NATO, atribuindu-şi astfel toate meritele şi devenind principalul actor în negocierile ce vor urma. Astfel, Alianţa Atlantică, compromisă la începutul deceniului prin dispariţia duşmanului său, s-a instalat pe poziţia unei organizaţii de referinţă 128

pentru dezbaterile privind securitatea în Europa, poziţie recunoscută de toate statele europene. ,,Lecţia“ iugoslavă a demonstrat fragilitatea cooperării politice europene bazate pe o politică externă şi de securitate comună în care deciziile se iau cu unanimitate, şi care nu este dublată de o structură de cooperare militară europeană. Deşi îmbunătăţită prin reformele ulterioare ale Tratatului asupra Uniunii Europene, PESC nu va reuşi să contribuie decât în mică măsură la realizarea obiectivului de afirmare a identităţii Uniunii pe scena internaţională. Ea nu va putea impune o poziţie comună fermă a Uniunii nici în viitor, mulţumindu-se să stea în umbra NATO.

 Extinderea spre Vest

2.2. Extinderea spre ultimele state din Vestul Europei 2.2.1. Crearea Spaţiului Economic European Odată cu intrarea Marii Britanii în Comunităţi, relaţiile acestora cu AELS s-au întărit considerabil prin încheierea unor acorduri bilaterale de liber schimb. Adoptarea deciziei de constituire a Pieţei Unice, prin Actul Unic European, a determinat statele membre ale AELS să.şi manifeste interesul de a participa la unele dintre regulile tehnice şi juridice ale acesteia. După o perioadă de tatonări, negocierile cu cele 7 state ale AELS (Austria, Finlanda, Suedia, Islanda,

 Crearea Spaţiului Economic European

Norvegia, Elveţia şi Lichtenstein) încep în iunie 1990 şi se încheie cu semnarea, la 2 mai 1992, la Porto, a Acordului care instituie Spaţiul Economic European. El intră în vigoare la 1 ianuarie 1994, fără Elveţia, care îl respinge prin referendum la 6 decembrie 1992. Se constituie astfel una dintre cele mai mari zone economice existente, care cuprinde peste 370 milioane de persoane, realizând 40% din comerţul mondial. Spaţiul Economic European (SEE) este o asociaţie dotată cu un sistem instituţional propriuxlii, care nu participă însă la deciziile Comunităţii şi în care funcţionează cele patru libertăţi de circulaţie din cadrul Uniunii. El nu este însă o uniune vamală total integrată, cum este Uniunea Europeană, întrucât nu participă decât la 80% din normele pieţei unice, fiind excluse sectoare precum agricultura, pescuitul, politica comercială comună şi fiscalitatea. În consecinţă, controalele vamale între Uniune şi AELS se menţin iar libera circulaţie nu se aplică decât produselor originare din statele membre ale Asociaţiei. Statele membre ale SEE participa, de asemenea, la regulile comunitare în domeniul concurenţei şi la 129

cooperarea în domenii ca mediul, protecţia consumatorilor, educaţie, cercetare, precum şi la finanţarea Fondului de coeziune creat prin Tratatul de la Maastricht. Acordul asupra SEE va oferi un model pentru acordurile de asociere cu statele candidate la aderare din Centrul şi Estul Europei. 2.2.2. Aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la Uniunea Europeana Pentru unele dintre statele semnatare ale Acordului instituind Spaţiul Economic



European, acesta nu a reprezentat decât o etapă pregătitoare pentru o viitoare

Aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei

avea să moară înainte de se naştexliii, pentru că atunci când el a intrat în vigoare, la

aderare la Uniunea Europeană, sau o soluţie alternativă la integrare. De fapt, SEE 1 ianuarie 1994, unele dintre statele AELS erau în curs de negociere a aderării ca membre cu drepturi depline. Patru dintre acestea - Austria, Suedia, Finlanda şi Elveţia, renunţă, în condiţiile sfârşitului războiului rece, să mai invoce incompatibilitatea statutului lor de neutralitate cu Politica Externă şi de Securitate Comună în curs de implementare la nivel comunitar, şi îşi depun candidatura pentru aderare: la 27 iulie 1989 Austria, la 1 iulie 1991 Suedia, la 18 martie 1992 Finlanda şi la 26 martie 1992 Elveţia, aceasta din urmă renunţând însă în urma referendumului negativ pentru SEE. Lor li se alătură, la 25 noiembrie 1992, Norvegia, care nu vroia să rămână în afară. Consiliul European de la Maastricht decide ca o eventuală negociere să fie deschisă pe baza TUE numai după intrarea în vigoare a acestuia. În condiţiile în care ratificarea tratatului trenează, Consiliul European de la Edinbourg (decembrie 1992) hotărăşte că negocierile pot începe înainte de finalizarea ratificărilor, la începutul anului 1993, pentru ca tratatul de aderare să poată intra în vigoare în 1995. De fapt, preşedinţia britanică, ea însăşi susţinătoare a extinderii, spera ca prin aceasta să impulsioneze procesul de ratificare, în special în Danemarca, favorabilă aderării altor state nordice. Deja legate puternic de Comunitate, aderarea acestora trebuia să nu ridice probleme şi, în acelaşi timp, ea nu ameninţa aprofundarea integrării pentru că, fiind state bogate, puteau contribui la întărirea bugetului comun. Negocierile de aderare se deschid la 1 februarie 1993 cu Austria, Finlanda şi Suedia şi la 5 aprilie cu Norvegia. Ele se desfăşoară în paralel (însă separat cu fiecare stat candidat), şi se încheie destul de rapid şi fără prea mari probleme, după aproximativ un an. Fără a ridica pretenţiile Danemarcei şi Marii Britanii, 130

statele candidate obţin totuşi o serie de derogări de la chestiunile sensibile: subvenţionarea agriculturii din regiunile defavorizate, reducerea contribuţiilor financiare, limitarea tranzitului rutier pe teritoriul Austriei pentru 12 ani , cote de peşte destul de mari pentru Norvegia. O ultimă chestiune ce trebuia reglementată era legată de funcţionarea instituţiilor cu cinsprezece state membre, în special modalitatea de vot în Consiliul de miniştri. Marea Britanie şi Spania ridică problema minorităţii de blocaj, care reprezenta 30% din voturi, opunându-se ca acesta să crească de la 23 (din 76 de voturi ale celor 12 state membre) la 27 (din 90 pentru Comunitatea în 15), pentru că ar fi favorizat statele mici, care grupându-se, ar fi putut bloca o decizie. Încercarea preşedinţiei greacă de a obţine consensul se finalizează cu Compromisul de la Ioannina ( 29 martie 1994), care fixează minoritatea de

 Compromisul de la Ioannina

blocaj la 27, dar prevede că în cazul în care unii membri ai Consiliului, reprezentând 23 de voturi, îşi manifestă intenţia de a se opune la adoptarea actului comunitar, Consiliul va face tot posibilul pentru a se ajunge, într-un ,,termen rezonabil “ şi fără a prejudicia interesele comunitare, la o soluţie satisfăcătoare care poate fi adoptată cu 64 de voturi. Destul de confuz, acest aranjament nu va fi înscris în tratate şi nici nu va fi aplicat, însă el ridica pentru prima data problema necesităţii adaptării sistemului instituţional din perspectiva extinderii. Tratatele de aderare sunt semnate la Corfu , cu ocazia Consiliului european din 24 -25 iunie 1994, şi sunt supuse referendumului în cele patru state pentru a fi ratificate, obţinând majoritatea favorabilă în Austria (66,4%), Finlanda (57%) şi Suedia (52,2%). În Norvegia însă, pentru a doua oară populaţia se pronunţă împotriva aderării (cu 52, 2% voturi împotrivă). Primele trei state devin oficial membre ale UE la 1 ianuarie 1995, când intră în vigoare tratatele de aderare. Fără a modifica substanţial echilibrul politic, ele primesc în total 59 locuri în Parlament (21 Austria, 22 Suedia şi 16 Finlanda), câte 4 voturi în Consiliu Austria şi Suedia, şi 3 voturi Finlanda, şi câte un post de comisar. 2.3. Bilanţul general al aplicării Tratatului de la Maastricht Anii care au urmat intrării în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene vor constitui prilejul pentru experimentarea noilor politici comune introduse prin tratat şi de pregătire a trecerii la moneda unică. În acelaşi timp însă, această

 probleme economice şi sociale

perioadă este marcată de mutaţii profunde la nivel internaţional, constând într-o 131

multiplicare a schimburilor comerciale şi o întărire a competitivităţii economice, ca efect al unei globalizări din ce în ce mai accentuate. Consecinţele acesteia se vor simţi foarte puternic la nivel comunitar, sub forma unei scăderi a nivelului de trai şi creşteri şomajului. Scepticismul faţă de construcţia europeană manifestat în timpul adoptării Tratatului de la Maastricht, se va prelungi, şi instituţiile europene vor fi considerate vinovate pentru toate dificultăţile economice cu care se confruntă statele membre. În lipsă unor articulări clare, ,,Europa socială” şi ,,Europa cetăţenilor” înscrise la Maastricht, la confluenţa Uniuni economice cu Uniunea politică, progresează mult prea lent în armonizarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale oamenilor, în raport cu unificarea pieţei. Disparităţile între statele membre în ceea ce priveşte dialogul social şi drepturile sociale se accentuează, în special în ceea ce priveşte rata şomajului, care înregistrează variaţii importantexliv. Pe lângă factorii structurali (care ţin de indicele demografic, de educaţie, formare profesionala, caracteristicile pieţei muncii, protecţia sociala, etc), trecerea la cea de-a doua fază a UEM şi necesitatea îndeplinirii criteriilor de convergenţă agravează distorsiunile sociale, căci se traduce prin austeritate bugetară şi rigoare monetară, ameninţând “modelul social european”. Multe dintre statele membre folosesc imperativele comunitare ca argument pentru a-şi rezolva dificultăţile interne şi a-şi creşte rapid finanţele, impunând măsuri nepopulare şi făcând astfel din Europa ţapul ispăşitor. Uniunea este astfel departe de a-şi apropia cetăţenii săi, “deficitul democratic” se acutizează, iar ,,chestiunea socială” revine la ordinea zilei. Oamenii aşteaptă răspunsuri la preocupările lor şi soluţii pentru problemele lor. Ieşirea din acest impas şi continuarea operei începute la Maastricht se vor putea realiza, şi de această dată, graţie voinţei politice a liderilor europeni, care în ciuda unor destul de severe diferenţe de opinie, reuşesc să repună în funcţiune mecanismul comunitar. 2.4.

Realizarea Uniunii Economice şi Monetare Ritmul câştigat de integrarea europeană prin Actul Unic European şi apoi prin Tratatul de la Maastricht va fi menţinut, şi momentele următoare ale evoluţiei europene vor fi mult mai dinamice. Tripticul ,,consolidare, aprofundare,

132

extindere“, lansat la Haga în 1969, este reluat în condiţiile schimbărilor profunde ce au avut loc pe continent şi a noii conjuncturi internaţionale. Cea mai importantă realizare o reprezintă angajarea, de o manieră determinată,

 Uniunea Economică şi Monetară

 introducerea euro

în pregătirea procesului de realizare a uniunii monetare, chiar dacă participarea la aceasta urma să se facă diferenţiat, doar o parte din statele membre acceptând să treacă la ultima sa fază - moneda unică. În ciuda dificultăţilor majore de respectare a criteriilor de convergenţă, cu care se vor confrunta majoritatea statelor, calendarul prevăzut a putut fi respectat. La 1 ianuarie 1994 se poate trece la cea de a doua faza a uniunii monetare şi Institutul Monetar European, care trebuia să coordoneze politicile monetare ale statelor membre, se instalează la Frankfurt. Problema denumirii monedei europene este rezolvată la Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995), care decide înlocuirea termenului ,,ecu” cu cel de ,,euro”. La Consiliul European de la Dublin, din decembrie 1996, se adoptă un ,,Pact de stabilitate şi de creştere”, care prevede aplicarea de către statele membre ale viitoarei zone euro a unui program de stabilitate şi aplicarea de sancţiuni financiare statelor care, fără a trece printr-o recesiune economică gravă,

 crearea Băncii Centrale Europene

înregistrează un deficit bugetar mai mare de 3%. În acelaşi timp, conştientă de pericolul pe care îl reprezintă pentru viitorul construcţiei europene perpetuarea unei confuzii cu privire la rolul şi importanţa trecerii la moneda unică europeană, Comisia se angajează într-o ampla campanie de informare a întreprinderilor şi marelui public cu privire la utilitatea adoptării euro. Neîncrederea faţă de capacitatea unora dintre state de a îndeplini la timp criteriile de convergenţă impuse este înlăturată în mai 1998, când Consiliul european reunit la Bruxelles confirmă crearea unei zone euro cu unsprezece din cele cincisprezece state membre. Singura a cărei participare a fost amânată datorită neîndeplinirii condiţiilor este Grecia, în timp ce Marea Britanie, Danemarca şi Suedia şi-au anunţat încă de la început neparticiparea. Institutul Monetar European este înlocuit cu Banca Centrală Europeană şi sunt stabilite parităţile definitive între cele unsprezece monede iar la 1 ianuarie 1999 euro este lansată ca monedă de plată scripturală. În 2001, i s-a permis şi Greciei adoptarea monedei unice şi începând cu 1 ianuarie 2002 cele doisprezece state au trecut la folosirea efectivă a acesteia.

133

3. Perfecţionarea Uniunii Europene. Reforma Tratatului de la Maastricht 3.1. Tratatul de la Amsterdam 3.1.1. De la convocarea CIG din 1996, la semnarea Tratatului de la Amsterdam ( 1997) Tratatul de la Maastricht conţinea în dispoziţiile sale finale (articolul N) clauza



potrivit căreia o nouă Conferinţă Interguvernamentală (CIG) urma să fie

Tratatul de la Amsterdam

convocată în 1996 pentru a face un bilanţ al primilor ani de aplicare a Tratatului şi a decide de comun acord asupra modificărilor ce urmează să fie aduse acestuia. Politicile şi formele de cooperare instituite de Tratat trebuiau să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare. Erau vizate în principal PESC, procedura de codecizie (posibilitatea ca aceasta să fie extinsă), noi politici comune în domeniul energiei, turismului şi protecţiei civile. Prevăzut pentru 1996, procesul de revizuire va fi declanşat mult mai devreme, aproape simultan cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastrict, sub imperiul schimbărilor rapide produse pe plan internaţional. Acestea cereau Uniunii să se doteze cu mijloace pentru a face faţă presiunilor globalizării (care impunea creşterea competitivităţii economice şi măsuri eficiente în domeniul ocupării forţei de munca), amplificării terorismului şi a traficului de droguri, presiunii migratoare exercitată din exterior asupra graniţelor Uniunii. În plus, perspectiva lărgirii Uniunii cu noile democraţii din Europa Centrala şi de Est trebuia să dea un nou obiectiv revizuirii tratatelor. Structura instituţională şi procesul decizional comunitar, concepute iniţial pentru şase state membre şi aplicate fără mari modificări unei Comunităţi formate din cincisprezece membri, trebuiau să facă obiectul unei reexaminări profunde pentru a păstra caracterul democratic şi eficacitatea unei construcţii care va îngloba mai mult de douăzeci de membrii. Cum în aşteptarea Conferinţei Interguvernamentale se declanşează ample dezbateri şi o avalanşă de propuneri venite din partea instituţiilor comunitare, a grupurilor politice, a mişcărilor europene şi mediilor ştiinţifice sugerează numeroase măsuri care ar putea contribui la asigurarea eficienţei reformei prognozate, Consiliul European de la Corfu din iunie 1994 decide constituirea unui grup de reflecţie pentru a pregăti viitoarea CIG. Instalat în funcţie la 2 iunie 1995, grupul este format de 18 membri (câte un reprezentant personal al fiecărui ministru de externe, comisarul pe probleme instituţionale şi doi reprezentanţi ai Parlamentului European), sub conducerea ministrului spaniol pe afaceri europene, Carlos Westendorp. Mandatul său nu s-a limitat doar la chestiunile pentru care 134

Tratatul de la Maastricht prevăzuse revizuirea, ci s-a extins la orice altă ameliorare posibilă. A fost vizată nu doar eficientizarea structurii instituţionale, ci şi combaterea deficitului democratic, conferirea unei mai mari credibilităţi şi coerenţe Uniunii şi întărirea rolului său pe scena internaţională. Rezultatele activităţii desfăşurate timp de şase luni în cadrul comitetului de



reflecţie se concretizează într-un raport (Raportul Westendorp) prezentat Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, pe marginea căruia se vor purta discuţiile în cadrul conferinţei interguvernamentale a cărei deschidere

reformă instituţională

solemnă este hotărâtă pentru martie 1996. Lansate la Torino la 29 martie 1996, lucrările CIG se desfăşoară sub forma mai multor reuniuni la vârf ale şefilor de stat şi de guvern din ţările Uniunii Europene.

 rol extern întărit

 apropierea de cetăţeni

Consiliul European de la Torino a reţinut trei direcţii ale revizuirii: - apropierea Uniunii de cetăţeni, pentru a putea răspunde mai bine nevoilor acestora; - o eficacitate şi o legitimitate mai mare pentru instituţii, menţinerea unicităţii cadrului instituţional şi studierea posibilităţii instituirii unei cooperări întărite în anumite domenii; - întărirea rolului extern al Uniunii şi definirea relaţiilor cu UEO; Negocierile, care au durat mai mult de un an, se vor găsi de mai multe ori în impas. Mai întâi, ,,criza vacii nebune“, care izbucneşte în primăvara anului 1996xlv, apoi neînţelegerile între Franţa şi Germania cu privire la crearea unui Înalt Reprezentant pentru PESC, la reducerea numărului comisarilor şi o nouă ponderare a voturilor în Consiliu (acestea din urmă necesare din perspectiva viitoarelor extinderi ale Uniunii). Mai mult, chestiuni adiacente precum aplicarea “Pactului de stabilitate” şi modalităţile de realizare a Uniunii monetare vin să îngreuneze negocierile. Data limita stabilită pentru încheierea lucrărilor Conferinţei, iunie 1997, pare greu de respectat de către preşedinţia olandeză care preia conducerea lucrărilor şi care, după experienţa din 1991 de la Maastricht, se dovedeşte destul de prudentă. Datele se schimbă însă odată cu venirea la putere în Anglia a lui Tony Blair, favorabil integrării (cu unele excepţii în ceea ce priveşte euro, înlăturarea controalelor la frontiere, fuziunea cu UEO), care abandonează atitudinea ostilă faţă de politica socială comună şi obţine în schimb din partea Franţei acordul cu privire la aplicarea Pactului de stabilitate. Realizarea acestui compromis a permis ca lucrările CIG să poată fi finalizate la Consiliul European din 16 -17 iunie 1997 135

şi, la 2 octombrie 1997, să fie semnat ,,Tratatul de la Amsterdam ce modifică Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea Europeană şi unele acte conexe”. Acesta va intra în vigoare la 1 mai 1999 şi reprezintă cea de-a treia revizuire de ansamblu a tratatelor precedente. 3.1.2. Conţinutul şi limitele reformei Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să găsească răspunsuri satisfăcătoare pentru toate chestiunile care figurau pe ordinea de zi a conferinţei interguvernamentale, în special în ceea ce priveşte reforma instituţională necesară pentru a face faţă următoarelor extinderi. Apreciat de unii analişti ca reprezentând un pas important pe calea integrării politice şi criticat de alţii, care îl consideră un ,,fiasco”, noul tratat aduce o serie de elemente de progres, înscriindu-se cu un moment semnificativ în procesul evolutiv al integrării europene. Tratatul cuprinde trei părţi (modificări de fond, clarificări şi dispoziţii finale) şi este însoţit de 13 protocoale şi 58 de declaraţii comune. Din punct de vedere formal, se produce o simplificare considerabilă în



comparaţie cu Tratatul de la Maastricht, fără ca prin aceasta să fie afectat aquis-ul

simplificare formală comunitar. Dispoziţiile cadru sunt abrogate, textele care poartă asupra aceloraşi probleme de fond sunt regrupate şi se produce o renumerotare a articolelor. În ceea ce priveşte chestiunile de fond, Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de noutăţi care nu sunt de neglijat. Astfel : 

Se produce în primul rând, o modificare a concepţiei cu privire la

ritmul şi obiectivele integrării. Pentru a se da satisfacţie statelor mai dezvoltate, se înscrie principiul flexibilităţii, prevăzându-se posibilitatea punerii în aplicare a unor cooperări întărite între statele care sunt pregătite şi vor să avanseze mai repede, limitate la domeniile cuprinse în primul şi cel de-al treilea pilon şi care să nu afecteze piaţa internă sau alte politici comune. Se trece astfel la ,,Europa a la carte” sau ,,Europa cu mai multe viteze”.

 principalele realizări



Reamintându-se ca Uniunea este fondată pe principiile libertăţii,

democraţiei, respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, statului de drept, principii care sunt comune statelor membre, se prevede pentru prima dată o procedură de sancţionare în caz de violare a acestor principii de către un stat membru.

136

În încercarea de a reduce distanţa dintre Uniune şi cetăţenii săi,



perpetuată de-a lungul timpului, Tratatul de la Amsterdam acordă o atenţie specială problemelor sociale şi drepturilor cetăţenilor. Astfel, asigurarea unui nivel de trai şi a unei protecţii sociale ridicate, creşterea nivelului şi calităţii vieţii

 problematica socială

sunt ridicate la rangul de obiective ale Comunităţii. Un întreg capitol social este integrat Tratatului (la Maastricht problemele sociale figurau în anexă) şi este introdus un titlu asupra ocupării forţei de muncă, prezentată ca o prioritate a Uniunii. Chiar dacă implementarea politicilor de ocupare a forţei de muncă rămâne în principal în sarcina statelor membre, în vederea întăririi eficacităţii lor se prevede coordonarea acestora la nivel comunitar, prin concluzii şi linii directoare anuale stabilite de Consiliu, prin recomandări adresate statelor membre şi acţiuni de încurajare, şi prin crearea unui Comitet pentru ocuparea forţei de muncă, cu caracter consultativ, care să asiste instituţiile comunitare (în special Consiliul). Tratatul consacră principiul general al nediscriminării şi este întărit principiul egalităţii între bărbaţi şi femei în raporturile de munca. Dispoziţiile sociale vin să le completeze pe cele referitoare la cetăţenia Uniunii, cu privire la care se introduce precizarea că nu o înlocuieşte pe cea naţională, ci o completează. Drepturile cetăţenilor europeni, regrupate într-un capitol unic, sunt întărite. Astfel, pentru asigurarea transparenţei activităţii comunitare se consacră un drept de acces la documentele instituţiilor, cetăţenii au dreptul la folosirea limbilor oficiale în corespondenţele lor scrise cu instituţiile şi organele comunitare, se prevede protecţia persoanelor fizice cu privire la regimul

 crearea funcţiei de Înalt Reprezentant pentru PESC

 comunitarizarea  progresivă a JAI

care devine CPJP ,,troikă”

 încorporarea în Tratat a aquis-ului Schengen



capacitate juridică implicită a Uniunii

datelor cu caracter personal, noi exigenţe sunt introduse în materia protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii mediului, protecţiei consumatorului, sănătăţii publice. O inovaţie importantă a Tratatului de la Maastricht o reprezintă



comunitarizarea progresivă (într-un interval de cinci ani) şi parţială, a celui deal treilea pilon (JAI) şi transferarea tuturor politicilor care privesc libera circulaţie a persoanelor în primul pilon. Rămâne în pilonul trei lupta contra criminalităţii (noua denumire a acestuia este Cooperarea Poliţienească şi Judiciară în materie Penală). Se introduc noi reglementari privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi regimul vamal, prin încorporarea în Tratat a aquis-ului Schengen, care devine opozabil oricărui stat candidat la aderare. Un regim derogator este acceptat doar pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. În pilonul doi, PESC, progresele sunt destul de modeste. Deciziile

 continuă

să

se

ia

cu

unanimitate

însă

aceasta

este

suplinită

de 137

posibilitatea ,,abţinerii constructive”, care permite unuia sau mai multor state să se abţină, pentru a nu împiedica luarea deciziei. Se creează, în scopul îmbunătăţirii vizibilităţii politicii externe comune, funcţia de Inalt Reprezentant pentru PESC, care să asiste preşedinţia, conducând o celula de planificare a politicii şi de alertă rapidă nou înfiinţată. Înaltul Reprezentant pentru PESC (funcţie ce a fost acordată Secretarului General al Consiliului) face parte, alături de preşedintele în exerciţiu şi de comisarul pe probleme de politică externă, dintro ,,troikă” ce asigura coordonarea în domeniu. Instrumentele PESC sunt redefinite şi completate cu unul nou – strategii comune, care pot fi adoptate de Consiliul European, şi pe baza cărora Consiliul de Miniştri poate decide adoptarea unor acţiuni comune şi luări de poziţie, cu majoritate calificată. Uniunii i se recunoaşte implicit o capacitate juridică internaţională (o personalitate juridica restrânsă) prin posibilitatea de a încheia convenţii şi acorduri cu terţii. În ceea ce priveşte politica de securitate comună, în afara de unitatea de planificare şi alertă rapidă, înfiinţată în cadrul Secretariatului Consiliului, sunt întărite relaţiile cu UEO. Aceasta poate participa, alături de Comisie şi statele membre, la elaborarea unor strategii, se poate apela la ea pentru planificarea şi exercitarea unor acţiuni în domeniul apărării sub coordonarea Consiliului European, iar misiunile Petersberg (constând în acţiuni umanitare, de salvare, sarcini de menţinere a păcii), sunt înscrise în tratate. Tratatul un merge însă mai departe şi nu stabileşte o apărare europeană comună, limitându-se la a înscrie posibilitatea acesteia, scop în care este prevăzută o cooperare în domeniul politicii de înarmare. 

Referitor la reforma sistemului instituţional, Tratatul de la

Amsterdam nu aduce inovaţii majore. Principalul beneficiar este Parlamentul European, ale cărui puteri sunt întărite, în special prin obligativitatea aprobării de către Parlament a desemnării Preşedintelui Comisiei (potrivit Tratatului de la Maastricht era doar consultaţi), prin avizul conform pe care îl dă pentru aplicarea sancţiunilor în caz de nerespectare a drepturilor fundamentale şi prin cvasigeneralizarea procedurii de codecizie, care a fost simplificată şi care devine principala procedură de adoptare a actelor comunitare (fiind extinsă de la 15 la 39 de domenii). Din perspectiva extinderii, numărul membrilor Paramentului a fost limitat la 700, indiferent care va fi numărul statelor care vor compune în viitor Uniunea. Un protocol special anexat Tratatului de la Amsterdam prevede o serie 138

de măsuri pentru întărirea participării parlamentelor naţionale la activităţile Uniunii. În privinţa celorlalte instituţii comunitare, modificările sunt minime: extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliu la alte 15 teme; întărirea rolului Preşedintelui Comisiei prin implicarea lui în desemnarea membrilor acesteia şi prin dobândirea competenţei de a adopta o serie de hotărâri cu privire la organizarea interna a instituţiei; extinderea Jurisdicţiei Curţii de Justiţie la domenii precum migraţia, azilul, vizele si trecerea frontierelor. Fără a minimiza rezultatele obţinute la Amsterdam, care nu se compară, evident, cu transformările remarcabile aduse prin Tratatul de la Maastricht, trebuie să recunoaştem că, deşi elementele de progres sunt incontestabile, Tratatul nu a reuşit să ofere soluţii pentru toate problemele propuse spre rezolvare în timpul negocierilor. Criticile îndreptate împotriva acestuia au în vedere absenţa soluţiilor pentru rezolvarea problemelor sociale legate de ocuparea forţei de muncă şi scăderea ratei şomajului, pentru realizarea armonizării fiscale, în domeniul investiţional şi bugetar. Cel puţin în domeniul instituţional, limitele reformei realizate

prin

Tratatul

de

la

Amsterdam

sunt

evidente,

conferinţa

interguvernamentală din 1996 eşuând parţial în încercarea de a face o reformă de substanţă a instituţiilor Uniunii Europene, fără de care lărgirea acesteia cu alte 1012 state ar duce la paralizia procesului decizional la nivel comunitar. Clivajul apărut între statele mici şi statele mari ale Uniunii a făcut imposibilă obţinerea consensului asupra unor chestiuni sensibile precum o nouă pondere a voturilor în Consiliu, introducerea unei duble majorităţi sau numărul maxim de membri ai Comisiei Europene. În aceste condiţii, soluţia aleasă a fost aceea de a anexa Tratatului un Protocol special asupra instituţiilor Uniunii din perspectiva extinderii acesteia, în care, subliniindu-se voinţa statelor de a ajunge la un acord în acest sens, se prevede că la data intrării în vigoare a următoarei lărgiri a Uniunii, statele mari vor renunţa la cel de-al doilea comisar, cu condiţia că ponderea voturilor să fie şi ea modificată. Articolul 2 al aceluiaşi Protocol prevede că ,,o nouă CIG care să procedeze la o reexaminare completă a dispoziţiilor tratatului relative la compunerea şi funcţionarea instituţiilor va avea loc cu cel puţin un an înainte ca Uniunea Europeana să cuprindă mai mult de 20 membri”. Ca şi la Maastricht, ,,randez-vous-ul” se prefigurează înainte chiar de semnarea Tratatului, la 2 octombrie 1997. Insuficienţa Tratatului de la Amsterdam a făcut ca acesta să nu aibă parte de o primire entuziastă, cel puţin în unele state (Belgia, dar 139

şi Franţa şi Italia), şi a determinat o puternică mobilizare în favoarea revizuirii sale, un grup de eurodeputaţi provenind din diferite partide politice înfiinţând în acest sens asociaţia ,,SOS Europa”. 3.2. Provocări şi realizări pentru Uniunea Europeană la sfârşit de mileniu Ultimii ani ai secolului XX au găsit Uniunea Europeană angajată pe mai multe fronturi: pe de o parte, într-un profund proces intern de perfecţionare a structurilor şi politicilor sale; pe de altă parte, în încercarea de a se dota cu mijloace care să-i permită creşterea vizibilităţii în plan extern, într-o lume aflată într-o permanentă transformare, şi peste toate, perspectiva celei mai mari extinderi din istoria Europei comunitare. În aceşti ani, perioadele de criză şi cele de realizări notabile se vor succeda cu repeziciune. A. În plan intern, conjunctura economică prea puţin favorabilă şi criza monetară din vara anului 1998 divizează statele membre şi îngreunează obţinerea acordului asupra unor chestiuni sensibile precum bugetul pentru perioada 20002006 sau trecerea la moneda unică europeană. Problemele sociale, legate în principal de ocuparea forţei de muncă, devin şi ele din ce în ce mai presante, mai ales după amplele manifestaţii europene de solidaritate cu muncitorii belgieni de la uzina Renault din Vilvorde, închisă fără ca salariaţii să fie informaţi sau consultaţi. În plus, o criză internă izbucneşte în primăvara anului 1999, când, pentru prima dată în istoria integrării europene, Comisia condusă de

 demisia Comisiei Santer

luxemburghezul Jacques Santer este silită de către Parlamentul European să demisioneze. Acuzată de ineficienţă în gestionarea “crizei vacii nebune” şi de lipsă de viziune şi iniţiativă în ceea ce priveşte reforma instituţională sau financiară, Comisia Santer se confruntă şi cu acuzaţii de fraudă, Parlamentul refuzând să-i dea descărcare de gestiune pentru exerciţiul financiar 1996. După ce o comisie de anchetă stabileşte că aceasta se face vinovată de nepotism şi deturnare de fonduri, ea este nevoită să-şi dea demisia colectivă, cu zece luni înainte de expirarea mandatului. O serie de modificări politice care au loc la nivel comunitar dar şi în interiorul statelor membre vin să

dea noi imbolduri procesului de perfecţionare a

construcţiei comunitare. Astfel, la nivel comunitar, în iunie 1999 este ales un nou Parlament European (în care Partidul Popular European câştigă cele mai multe fotolii şi care va fi condus pentru prima parte a mandatului de către Nicole Fontaine) şi este 140

desemnată o nouă Comisie, condusă de italianul Romano Prodi. După ce la 1 mai 1999 intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam, la 4 iunie spaniolul Javier Solana de Madariaga, fost secretar general al NATO, devine primul Înalt Reprezentant pentru PESC. La nivelul statelor membre, alegerile din Germania şi Italia aduc la putere pe Gerhard Schroder, respectiv Massimo d’Alema. Se va înregistra însă în următorii ani o tendinţă îngrijorătoare de accedere la putere a extremei dreapta în numeroase ţări europene (Austria, Italia, Franţa, Danemarca, Olanda, Belgia), favorizată de dificultăţile economice, de amplificarea insecurităţii ca urmare a

 extremismul austriac

manifestărilor teroriste şi de creşterea imigraţiei. Venirea la putere în Austria a unei coaliţii de dreapta ce cuprindea şi FPO al populistului Jorg Haider va determina o criză în interiorul Uniunii, pe care statele membre vor reuşi să o depăşească, renunţându-se la ideea iniţială a sancţionării Austriei, dar care va îndemna la reflecţie pentru viitor şi la mai multă vigilenţă. Criza austriacă a determinat Uniunea Europeana să intervină pentru prima dată în politica internă a unui stat membru în scopul prevenirii unei atingeri grave a

 criza din Kosovo

principiilor fundamentale şi a relevat, de asemenea, importanţa practică a mecanismului sancţionator introdus de Tratatul de la Amsterdam. Chiar dacă nu sa recurs la acesta, atitudinea partenerilor Austriei, care s-au limitat la o atenţionare a guvernului acestei ţări asupra oricărei abateri pe care ar fi putut să o săvârşească, apare ca o completare a acestui mecanism printr-o procedură de alertă prealabilă. B. În plan extern, sfârşitul anilor ’90 este dominat de criza internaţională din Kosovo, dar şi de încercarea Uniunii Europene de a-şi redefini relaţiile cu statele terţe. 

Criza din Kosovo a demonstrat, încă o dată incapacitatea Uniunii de

a interveni, chiar şi pe continentul european, fără ajutorul SUA. Decalajul între reuşitele economice ale proiectului european şi eşecul politic, perpetuat în ciuda faptului că pentru părinţii fondatori ai Europei unite, securitatea constituia un obiectiv major, a permis izbucnirea şi înrădăcinarea unui război pe tărâm european, în fosta Iugoslavie , între 1991 şi 1999. Eşecul politicii europene este cu atât mai evident în ceea ce priveşte conflictul din Kosovo, un război

 Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

previzibil, care putea fi anticipat cu aproape zece ani înainte de a izbucni şi în faţa căruia Europa s-a dovedit neputincioasă.

141

Preferinţa europenilor pentru diplomaţie, negocieri, propunerea unor aranjamente comerciale ca mijloace de a acţiona pentru soluţionarea unei crize, în lipsa unor instrumente militare cu care să fie dotată Uniunea, a făcut ca războiul între separatiştii albanezi şi forţele sârbe să nu poată fi împiedicat, iar intervenţia acestora să aibă un rol secundar în raport cu cea a americanilor. Chiar dacă negocierile pentru obţinerea unui acord de pace iniţiate şi conduse de europeni în cadrul Conferinţei de la Rambouillet (februarie 1999) au eşuat, urmarea eşecului fiind bombardarea Serbiei de către forţele NATO, acest demers are o semnificaţie aparte pentru Europa, întrucât pentru prima dată cele patru mari state ale Continentului, Franţa, Germania, Marea Britanie şi Italia au acţionat de o manieră solidară. Ele au participat apoi împreună, alături de SUA, la operaţiunea ,,Forţa aliata”, iar ,,Planul Fischer”, propus de preşedinţia germană a Uniunii Europene şi a UEO, a stat la baza rezoluţiei ONU care a pus capăt războiului. La sfârşitul conflictului, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a însărcinat NATO cu responsabilitatea unei prezenţe internaţionale pentru menţinerea păcii în regiune (prin intermediul KFOR), în timp ce europenii şi-au adus contribuţia la reconstrucţia şi democratizarea regiunii prin propunerea unui “Pact de Stabilitate pentru Europa de Sud – Est”, constând în principal în sprijin financiar. Impactul moral al acestui pact este însă şi mai important, pentru că el deschide perspectiva unei aderări a statelor din Balcanii de Vest la Uniunea Europeană, chiar dacă într-un termen mai lung. 

 evoluţia relaţiilor externe

În ceea ce priveşte relaţia cu statele terţe, aceasta a evoluat în

ultimii ani ai decadei ’90 de o manieră extrem de dinamică, pe două coordonate principale: parteneriat politic şi cooperare comercială. - În primul rând, în relaţia cu SUA, asociat tradiţional al statelor europene, a fost întărit parteneriatul transatlantic prin adoptarea, în cadrul reuniunii de la Madrid din decembrie 1993, a “Noii Agende Transatlantice”, care prevedea cooperarea pentru promovarea păcii şi a stabilităţii, pentru lupta împotriva

 Noua Agendă Transatlantică

traficului şi a terorismului, pentru dezvoltarea schimburilor comerciale şi a investiţiilor reciproce. - Relaţiile cu Rusia au fost şi ele dezvoltate, pe de o parte prin încheierea unui Parteneriat pentru pace, în cadrul NATO, şi, pe de altă parte, prin încheierea unui Acord de parteneriat şi de colaborare, semnat la Corfu în iunie 1994 şi intrat în vigoare în decembrie 1997, în virtutea căruia aceasta primea un important ajutor financiar şi tehnic. 142

- Este întărit, de asemenea, parteneriatul euro-asiatic (cu China, Japonia şi Coreea de Sud) prin intermediul a două reuniuni ce au loc în 1996 la Bangkok şi Londra, şi se pun bazele unei colaborări cu state din America Latină reunite în Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguai, Uruguay), cărora li se adaugă Cile şi Bolivia, în septembrie 1995. - Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 hotărăşte intensificarea relaţiilor Uniunii Europene cu statele din zona Mediteranei, definită ca ,,zonă prioritară de importanţă strategică“, o primă conferinţă comună fiind deschisă la Barcelona în noiembrie 1995 şi o a doua în aprilie 1997 în Malta. - În ceea ce priveşte relaţiile privilegiate cu statele ACP, în noiembrie 1995 este încheiat Acordul de la Lome IV, înlocuit în iunie 2000 prin Acordul de la Cotonou. Acest ultim acord, încheiat în condiţiile în care bilanţul acordurilor anterioare arată ca statele din această zonă nu au reuşit, în ciuda ajutoarelor acordate, să se redreseze economic, are ca obiectiv principiul lupta contra sărăcie. El oferă ajutor pentru dezvoltarea economică, dar prevede şi un mecanism de dialog politic axat pe problemele specifice acestei zone: aplanarea conflictelor, lupta contra corupţiei, migraţiei, consolidarea democraţiei şi respectarea

 extinderea spre Est

drepturilor omului. Din aceasta scurta trecere în revista a principalelor acţiuni ale Uniunii Europene în domeniul relaţiilor externe, apare ca evidenta o schimbare de viziune care se produce în aceşti ani, în sensul că aceasta încetează să se manifeste doar ca actor comercial pe scena internaţională, ci începe să se comporte, este adevărat că de o manieră mai discretă, şi ca actor politic, preocupat de asigurarea păcii, a stabilităţii, securităţii şi democraţiei. C. În ceea ce priveşte cea de-a treia mare provocare, şi poate cea mai importantă a Europei la sfârşitul anilor ’90 – extinderea Uniunii spre Centrul şi Estul continentului, aceasta este din ce în ce mai aproape de realizare după ce, în martie 1998 procesul de extindere este lansat simbolic, prin întrunirea la Londra, a primei Conferinţei europene reunind cele cincisprezece state membre, cele zece state candidate din Europa Centrala şi de Est şi Cipru. Deşi Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1998 consacră un proces de extindere diferenţiată, decizând deschiderea negocierilor de aderare doar cu şase dintre statele candidate, în 1999, în contextul crizei din Kosovo, a necesităţii stabilizării regiunii, dar şi ca o recunoaştere a sprijinului acordat în

 “Agenda 2000”

143

acest conflict de unele dintre statele estice, Consiliul European de la Helsinki decide deschiderea negocierilor de aderare şi cu celelalte cinci state candidate, cărora li se adaugă Malta, iar Turcia primeşte şi ea statutul de ţară candidată. Chiar dacă nu a fost stabilită o dată limită pentru încheierea negocierilor, perspectiva extinderii era destul de aproape, iar Uniunea urma să numere 27, 28 sau chiar un număr mai mare de state membre, având în vedere promisiunile făcute statelor din Balcanii de Vest. 3.3.

Continuarea

procesului

de

reformă.

Realizarea

adaptărilor

instituţionale necesare în vederea extinderii 3.3.1. “Agenda 2000” şi adoptarea Cartei drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană În faţa acestor multiple provocări cu care se confrunta Uniunea la sfârşit de mileniu, procesul de reformare va fi repus în funcţiune, aşa cum deja ne-am obişnuit, înainte chiar ca Tratatul de la Amsterdam să fi intrat în vigoare. Astfel, la o lună de la reuniunea de la Amsterdam (16 iulie 1997), Comisia prezintă un amplu program de acţiune intitulat ,,Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, care defineşte o strategie coerentă cu privire la măsurile ce trebuiesc luate pentru a permite Uniunii să răspundă eficient noilor provocări. Pentru a garanta cele mai bune perspective economice cetăţenilor europeni şi pentru a asigura succesul procesului de extindere, este necesară remodelarea Uniunii. Principalele obiective ale Agendei 2000 sunt reforma instituţională, consolidarea principalelor politici comune şi stabilirea unui nou cadru financiar pentru perioada 2000-2006, toate acestea în acord cu viitoarea extindere, asupra căreia Comisia îşi dă, de asemenea, avizul prin acest document. Propunerea Comisiei vizează în special modernizarea PAC şi reforma politicii de coeziune economică şi socială. Modelul agricol european trebuie să fie reorientat pentru a contribui la dezvoltarea economică, la asigurarea unei protecţii eficiente a mediului înconjurător, accesul la produse alimentare sigure, de înaltă calitate şi la preturi concurenţiale, cu atât mai mult cu cât el face obiectul a numeroase dispute în relaţiile cu partenerii Uniunii, în special în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). În acelaşi timp, se propune o 144

redistribuire a fondurilor structurale către regiunile cele mai defavorizate, pentru reducerea decalajelor de dezvoltare existente şi aducerea statelor candidate cât mai aproape de nivelul statelor membre ale Uniunii. Fără a cere o creştere semnificativă a veniturilor, Comisia concepe un cadru financiar foarte strâns pentru perioada 2000-2006, orientat spre limitarea cheltuielilor statelor membre în cadrul UEM, în măsură să asigure însă atât necesităţile acestora, cât şi costurile extinderii. După o perioadă mai puţin fastă, anul 1999, care debutează cu intrarea în vigoare a euro, va reprezenta un moment de turnura pentru evoluţia Uniunii Europene, cele cinsprezece state membre afirmându-şi voinţa de a întări Europa

 dezbateri cu privire la perfecţionarea construcţiei europene

politică. Germania şi Finlanda, care asigură în acest an preşedinţia Uniunii, vor imprima un ritm susţinut dezbaterilor cu privire la perfecţionarea construcţiei comunitare, axate pe trei direcţii: iniţierea unui proces de reformă instituţional care să permită funcţionarea unei Europe extinse; definirea unei politici europene de securitate şi apărare (PESA); crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. După ce în cursul anului 1998 priorităţile înscrise în Agenda 2000 au făcut obiectul a circa douăzeci de propuneri legislative înaintate de Comisia Europeană, şi după negocieri îndelungate între guvernele statelor membre, la Consiliul European de la Berlin din 24-25 martie 1999 este realizat un acord politic general cu privire la măsurile propuse prin Agenda 2000 şi este adoptat cadrul bugetar pentru perioada 2000-2006. Acesta prevedea creşterea progresivă, dar destul de sensibilă, a cheltuielilor pentru marile capitole bugetare, plafonate la 1,27% din PIB-ul statelor membre. In perioada care urmează, Uniunea se va concentra în principal pe rezolvarea chestiunilor legate de lărgirea sa: reforma politicilor interne, negocierile de aderare şi revizuirea Tratatelor pentru a permite o funcţionare eficientă după extindere. Consiliul European de la Cologne (Germania) din 3-4 iunie 1999 reprezintă, din acest punct de vedere, un moment foarte important, pentru că el dă un dublu impuls pe plan instituţional. Pe de o parte, este definitivat mandatul viitoarei CIG pentru revizuirea tratatelor (ale cărei linii generale au fost stabilite încă din 1997) şi se hotărăşte deschiderea lucrărilor acesteia la începutul anului 2000. Pe de altă parte, la propunerea preşedinţiei germane, se decide elaborarea

 Carta Drepturilor Fundamentale

unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, idee inovatoare atât prin faptul că pentru prima dată obiectivul aprofundării integrării europene este 145

pus în strânsă legătură cu cetăţenii Uniunii, iar respectarea drepturilor omului, a valorilor fundamentale este afirmată ca regulă supremă pe care se întemeiază colaborarea statelor europene, cât şi prin modalitatea de elaborarea proiectului Cartei. Astfel, este însărcinată cu elaborarea acestuia o Convenţie compusă din 62 membri (30 reprezentanţi ai parlamentelor statelor membre, 16 reprezentanţi ai Parlamentului European, cei 15 şefi de state şi de guvern şi un reprezentat al Comisiei Europene), sub conducerea germanului Roman Herzog. La lucrările acesteia participă, cu rol de observatori, reprezentanţi ai Curţii de Justiţie, ai CEDO şi ai Consiliului Europei, ca şi organizaţii neguvernamentale. Lucrările propriu-zise ale Convenţiei încep în decembrie 1999 şi se încheie la 2 octombrie 2000. La Consiliul European de la Biaritz (13-14 octombrie 2000) este aprobat cu unanimitate textul proiectului înaintat de Convenţie, care este apoi proclamat solemn la 7 decembrie 2000 la Nisa. Carta are meritul de a reuni pentru prima dată într-un singur document ansamblul drepturilor fundamentale proclamate într-o serie de texte anterioare, dar şi drepturi noi, precum cele legate de bioetică, de protecţia datelor personale, drepturile cetăţenilor în raporturile lor cu administraţia, etc. Ea se adresează în principiu tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene, nefăcând deosebire între cetăţeni şi străini, iar obligaţia respectării sale revine atât instituţiilor şi organelor Uniunii, cât şi organelor statelor membre, însă acestora din urmă doar atunci când “pun în aplicare dreptul Uniunii”. În preambulul său, Carta face referiri la păstrarea şi dezvoltarea valorilor comune şi diversitatea culturilor, la tradiţiile popoarelor Europei, la respectarea competenţelor şi sarcinilor Comunităţii, dar şi la principiul subsidiarităţii. Carta cuprinde importante elemente de supranaţionalitate prin prevederile referitoare la cetăţenia europeană, la dreptul de a alege şi a fi ales în alegerile pentru Parlamentul European în oricare stat membru al Uniunii ,,în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat” şi prin conferirea dreptului de vot la alegerile municipale în ţările unde locuiesc. Prevederile sale nu limitează şi nici nu aduc atingere drepturilor decurgând din alte documente internaţionale (în special celor prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale) sau celor consacrate de constituţiile statelor membre, ori în jurisprudenţa CJCE. Chiar dacă pentru moment Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu a dobândit forţa juridică obligatorie, nefiind integrată în noul tratat, ea 146

reprezintă un moment important în conturarea unui model social european şi a trăsăturilor esenţiale ale unei identităţi europene. 3.3.2. Semnarea Tratatului de la Nisa la 26 februarie 2001 În paralel cu elaborarea Cartei drepturilor fundamentale, preocupările pentru definirea direcţiilor viitoarei perfecţionări instituţionale continuă, şi în octombrie 1999 un grup de reflecţie condus de fostul premier belgian Jean-Luc Dehaene prezintă Comisiei un raport asupra reformei instituţionale în care se propune reformarea de o manieră globală a sistemului instituţional, fiind avute în vedere în special următoarele: o mai bună responsabilizare individuală a comisarilor şi creşterea autorităţii Preşedintelui Comisiei; o nouă ponderare a voturilor în Consiliu care să ţină cont de importanţa fiecărui stat; extinderea votului majoritar în pilonii doi şi trei; extinderea procedurii de codecizie. Se propune, de asemenea, regruparea într-un tratat de bază a obiectivelor, principiilor, orientărilor generale, drepturilor cetăţenilor şi cadrului instituţional, rezultând astfel o “constituţie europeană”, care să un poată fi modificată decât cu unanimitate. Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) stabileşte ordinea de zi a conferinţei interguvernamentale, cuprinzând chestiunile instituţionale asupra cărora nu s-a obţinut acordul la Amsterdam (mărimea şi compoziţia Comisiei, ponderea voturilor în Consiliu, extinderea votului cu majoritate calificată), precum şi orice altă modificare instituţionala legată de acestea, necesară pentru a permite Uniunii să poată funcţiona în bune condiţii după extindere. Statele candidate trebuiau să fie ţinute la curent cu evoluţia negocierilor. Acestei liste, i se adaugă la Consiliul european de la Feira (19-20 iunie 2000) chestiunea cooperării întărite.

 Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa

Deschisă la 14 februarie 2000, Conferinţa interguver-namentală a reprezentat o concentrare de forţe nemaiîntâlnită. Ea a fost pregătită prin contribuţii ale fiecăreia dintre instituţiile comunitare (Comisia instituţională a Parlamentului European sau grupul de reflecţie din cadrul Comisiei), prin rapoarte venite din partea parlamentelor naţionale sau a unor instituţii de cercetare din statele membre, prin consultări cu societatea civila (grupuri universitare, asociaţii de promovare a ideei europene, etc). Lucrările sale au fost înconjurate de o mare transparenţă, pentru prima dată într-un asemenea cadru totalitatea documentelor

 reformă instituţională

şi a contribuţiilor fiind disponibile pe un site web. 147

Negocierile din cadrul CIG se încheie la Summit-ul European de la Nisa, ţinut sub preşedinţia franceză între 7 şi 11 decembrie 2000, cel mai lung şi mai complicat din istoria construcţiei europene. În ciuda lucrărilor pregătitoare foarte complexe, consensul a fost dificil de găsit întrucât miza era chiar împărţirea puterilor în Uniune, ponderea fiecărui stat în procesul decizional şi influenţa sa în interiorul instituţiilor. Pe de o parte, cuplul franco – german, care de atâtea ori a reuşit să scoată construcţia

comunitară din impas, nu a mai funcţionat, germanii punând în

discuţie paritatea instituţională stabilită între cele două state încă de la înfiinţarea primei comunităţi europene. Pe de altă parte, un clivaj a apărut între statele mari ale Uniunii şi statele mici, acestea din urmă susţinând că prin măsurile prognozate rolul lor se va diminua considerabil, opunându-se unei reduceri drastice a dimensiunilor Comisiei şi încercând să obţină cât mai multe voturi în Consiliu. Nu în ultimul rând, atât unele dintre statele mari, cât şi din cele mici, au încercat să ţină ,,cu dinţii” de interesele lor naţionale, refuzând să abandoneze dreptul lor de veto şi să treacă la votul majoritar într-o serie de domenii de decizie: Franţa pentru proprietatea intelectuală, Germania pentru probleme de imigraţie şi de azil, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia pentru fiscalitate şi politica socială, Spania, Portugalia şi Grecia pentru fondurile de coeziune. După patru zile de negocieri, în care au survenit schimbări până la ultimul moment, un acord ,,minimal” a putut fi obţinut în dimineaţa zilei de 11 decembrie. Considerat drept ,,convenabil” de către Chirac, care apreciază că asupra chestiunilor nerezolvate progresele urmează să aibă loc în viitor, cu o ,,încetineală necesară ”, însă criticat de majoritatea comentatorilor, care îl califică drept modest sau chiar un eşecxlvi, rezultatul reuniunii de la Nisa lasă impresia unei opere nefinalizate. Perspectiva extinderii face însă ca aceasta să se concretizeze în



Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a unor acte conexe,

Adoptarea Tratatului de la Nisa

semnat la 26 februarie 2001 şi însoţit de o serie de protocoale (între care Protocolul privind extinderea Uniunii, Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie sau Protocolul relativ la consecinţele financiare ale expirări Tratatului de instituire a CECO) şi de un număr de 24 de declaraţii anexă. 3.3.3. Principalele contribuţii ale Tratatului de la Nisa 148

Pentru statele candidate, Tratatul de la Nisa reprezintă un eveniment istoricxlvii pentru că el oferă posibilitatea extinderi Uniunii. Antamând cele patru puncte principale care figurau pe ordinea de zi, Tratatul stabileşte regulile de funcţionare ale unei Europe extinse la 27 de state membre. A.

 modificări instituţionale

Modificări instituţionale 

În ceea ce priveşte dimensiunea şi alcătuirea Comisiei Europene, se

prevede o procedură în două etape potrivit căreia, începând cu 2005 Comisia va cuprinde câte un naţional al fiecărui stat membru (statele mari trebuind astfel să renunţe la cel de-al doilea post de comisar), iar atunci când Uniunea va avea 27 de state membre, numărul membrilor Comisiei va fi inferior celui al statelor membre, dimensiunea exactă ca şi cetăţenia comisarilor urmând să fie determinate de către Consiliu, cu unanimitate, având în vedere un sistem de rotaţie egalitară. Pentru a asigura coeziunea acestui organ colegial destul de numeros, prerogativele preşedintelui Comisiei sunt întărite, acesta decizând asupra repartizării sarcinilor şi responsabilităţilor în interiorul instituţiei, numind (cu aprobarea Colegiului) vicepreşedinţii Comisiei, şi putând cere demisia unui membru. O inovaţie se produce în ceea ce priveşte desemnarea preşedintelui Comisiei, care nu se va mai realiza prin consultări cu statele membre, ci va fi făcută de către Consiliul European, cu majoritatea calificată, urmând ca apoi să fie confirmată de Parlamentul European (ceea ce îi întăreşte legitimitatea). 

Ponderea voturilor în Consiliu, care a suscitat vii dezbateri, a fost

modificată, prevăzându-se o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29. Aceasta permite o ierarhie mai nuanţată şi întăreşte ponderea statelor mari, Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, a căror influenţă este parţial restaurată, lor adăugându-se Spania şi, ulterior, Polonia. Deşi Germania, susţinută de majoritatea celorlalte state, a cerut mai multe voturi, pe criteriul demografic, Franţa a refuzat vehement şi acordul a menţinut paritatea celor 4 state mari, care obţin însă o triplare a voturilor (de la 10 la 29), în timp ce state mai mici primesc un număr aproximativ dublu de voturi. Un număr important de voturi (27) obţin Spania şi, după integrare, Polonia. În schimbul menţinerii parităţii, Franţa a acceptat amânarea până în 2005 a intrării în vigoare a noii repartizări, iar Germania a obţinut mai multe locuri în Parlamentul European şi introducerea unei „clauze de verificare demografica”, potrivit căreia majoritatea calificată prevăzută de Tratat, de 72% din voturi, exprimate de majoritatea (simplă) a statelor membre, trebuia să fie dublată de o 149

majoritate a populaţiei. Astfel, un stat membru putea cere să se verifice dacă majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia Uniunii, în caz contrar, decizia neputând fi adoptată. 

Votul cu majoritatea calificată este extins la aproximativ 20 de domenii

noi (jumătate din cele anunţate iniţial), chiar dacă pentru unele dintre acestea se prevede un interval de timp mai lung, însă pentru deciziile în domeniul fiscalităţii şi politici sociale, ca şi pentru cele care ţin de pilonii politici, regula unanimităţii continuă să se aplice. 

Competenţele Parlamentului European sunt şi ele întărite prin Tratatul

de la Nisa, procedura codeciziei fiind extinsă la aproape toate domeniile în care Consiliul statuează cu majoritatea calificată. Parlamentul obţine dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie, numirea preşedintelui Comisiei este condiţionată de aprobarea Parlamentului şi este chemat să-şi dea avizul conform în cadrul mecanismului de supraveghere şi alertă pentru a preveni violarea de către un stat a drepturilor fundamentale, fără de care Consiliul un poate adresa recomandări statului în cauză. Din perspectiva extinderii numărul maxim de eurodeputaţi este fixat la 732, prin repartizarea locurilor astfel încât să se realizeze o reprezentare proporţională şi activitatea parlamentară să nu fie blocată de un număr prea mare de membri. Cu excepţia Germaniei, care îşi păstrează cele 99 de locuri, celelalte state trebuie să-şi reducă numărul de eurodeputaţi. 

În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie, prerogativele acesteia sunt mai clar

delimitate faţă de cele ale TPI şi se prevede posibilitatea înfiinţării unor complete specializate pentru anumite domenii. Noile state membre îşi vor desemna şi ele câte un judecător pentru Curtea de Justiţie şi pentru TPI. B.

Politica externă şi de securitate comună

Incapacitatea Uniunii de a gestiona criza din fosta Iugoslavie a făcut statele europene conştiente de necesitatea de a defini o politică externă şi de securitate cu adevărat comună şi mai autonomă. Consiliile Europene de la Cologne şi Helsinki din 1999 au stabilit o serie de măsuri în acest sens. Astfel, s-a decis crearea, începând cu 2003, a unei forţe de reacţie rapidă fără caracter permanent, formată din 50.000 de militari, capabilă să se desfăşoare într-un termen de 60 zile, în caz de criză internaţională. În plus, la 13 noiembrie 2000, Consiliul de Miniştrii al UEO a decis să pună capăt activităţii operaţionale a organizaţiei şi să transfere progresiv competenţele sale Uniunii Europene. În aceste condiţii, Tratatul de la 150

Nisa modifică articolul 17 din Tratatul Uniunii Europene, UEO ne mai fiind prezentată ca “braţ înarmat al UE”, fiind menţinută totuşi posibilitatea cooperării în cadrul acesteia. Tratatul de la Nisa pune bazele creării unor structuri operaţionale permanente ale Europei în materie de apărare, prevăzând înfiinţarea unui Comitet politic şi de securitate (COPS), pentru a asigura controlul politic şi conducerea strategică a



operaţiunilor de gestionare a crizelor, sub controlul Consiliului, un Comitet

evoluţii în domeniul PESC şi JAI

militar, compus din şefii de stat-major ai statelor membre, însărcinat cu prezentarea de avize şi recomandări către Comitetul politic şi un stat-major, un comandament (creat ca un serviciu al Secretariatului general al Consiliului), însărcinat cu evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică, care trebuia să asigure, de asemenea, relaţiile militare cu NATO. În cadrul reuniunii de la Nisa statele membre s-au angajat să facă politica europeană de securitate şi apărare operaţională, pe cât posibil, în 2001, fără a aştepta intrarea în vigoare a Tratatului. C. Justiţia şi afacerile interne Tratatul de la Nisa a decis crearea unei Unităţi europene de cooperare judiciară (EUROJUS), idee lansată de Franţa şi Germania la Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999. Aceasta are rolul de a contribui la coordonarea între autorităţile naţionale competente ale statelor membre, îşi dă concursul în anchetele referitoare la infracţiuni de criminalitate transfrontalieră grave, cu deosebire de criminalitate organizată (ţinând cont de analizele efectuate de EUROPOL), cooperează cu Reţeaua judiciară europeană, în special pentru a facilita executarea de comisii rogatorii şi punerea în aplicare a cererilor de extrădare. D. Cooperarea aprofundată Referitor la cooperarea

,,întărită” sau ,,aprofundată”, modalităţile de



realizare sunt îmbunătăţite, statele nu mai dispun în pilonul comunitar de un drept

cooperare aprofundată

de veto cu privire la iniţierea unei astfel de cooperări şi nici în ceea ce priveşte cooperarea în materie de Justiţie şi Afaceri Interne, unde acordul Comisiei sau al Parlamentului nu mai este necesar. Cooperarea întărita a fost extinsă şi la Politica externă şi de securitate comună (cu excepţia chestiunilor militare), statele membre dispunând însă în acest domeniu de dreptul de veto.

151

3.3.4. Rezultatele limitate ale reuniunii de la Nisa – un semnal de alarmă pentru viitor. Dacă în ceea ce priveşte pregătirea viitoarei extinderi a Uniunii Europene

 reforme limitate

aportul Tratatului de la Nisa este semnificativ, el reglementând în cele mai mici amănunte unele aspecte ale funcţionării instituţionale a Europei lărgite, rezultatele sale sunt discutabile în ceea ce priveşte aprofundarea integrării europene, mulţi autori apreciind că la Nisa a fost favorizată mai degrabă lărgirea decât aprofundarea şi că reforma instituţională un poate fi considerată, în nici un caz, terminată. I se reproşează în principal Tratatului de la Nisa că a păstrat încă destule domenii în sfera votului cu unanimitate, că a complicat procesul decizional prin noua ponderare a voturilor, în care existenţa diferitelor minorităţi de blocaj face

 modificări indispensabile viitoarei extinderi

dificil de realizat majoritatea calificată, că nu s-a realizat transparenţa necesară, iar garantarea drepturilor fundamentale este confuză. Pe de altă parte, unele dintre statele membre, în special statele mici, contestă modul cum a fost reglementată problema ponderării voturilor în Consiliu şi cea a componenţei Parlamentului European, considerând-o inechitabilă. Deşi modeste, reformele instituţionale realizate prin Tratatul de la Nisa sunt indispensabile pentru funcţionarea unei Uniuni mai numeroase. În condiţiile acestui bilanţ relativ nesatisfăcător al reuniunii de la Nisa, şi în logica deja cunoscută a randez-vous-urilor de la Maastricht şi Amsterdam, luarea unei decizii cu privire la chestiunile asupra cărora nu s-a obţinut acordul la Nisa este amânată pentru mai târziu, în contextul unei dezbateri mai largi şi

 adoptarea “Declaraţiei asupra viitorului UE”

aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, la cererea Germaniei, este anexată tratatului o ,,Declaraţie asupra viitorului Uniunii”, care precizează că reflecţia trebuie să continue, iar preşedinţiile viitoare ale Uniunii sunt mandatate să încurajeze dezbaterile asupra unor teme precum: simplificarea tratatelor, delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre, precizarea rolului parlamentelor naţionale în arhitectura europeană şi reglementarea statutului Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Este fixat ca termen pentru soluţionarea acestor probleme anul 2004. Contextul în care s-au desfăşurat negocierile de la Nisa, precum şi rezultatele acestora, au constituit un triplu semnal de alarmă pentru liderii europeni. Un prim semnal are în vedere dificultăţile din ce în ce mai mari de realizare a

 semnale ale deprecierii relaţiilor în interiorul Uniunii

consensului între statele membre. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de 152

exacerbarea ,,egoismelor naţionale” şi interesul scăzut al unora dintre statele membre pentru aprofundarea construcţiei europene faţă de ceea ce doreşte restul Uniunii Europene, şi, pe de altă parte, de o depreciere a relaţiilor din interiorul Uniunii, atât între statele mari, care încearcă, fiecare în parte, să-şi consolideze poziţia şi influenţa, negociind uneori de pe poziţii de forţă, cât şi între acestea şi statele mici, care se simt neluate în seamă şi nedreptăţite, şi care cer ca şi interesele lor să fie menajate. În al doilea rând, amplele manifestaţii de protest împotriva globalizării care au însoţit, pe tot parcursul lor, negocierile de la Nisa arată că Uniunea Europeană este asociată şi ea cu fenomenul şi că este datoare să găsească soluţii pentru a face faţă provocărilor acesteia în beneficiul tuturor statelor membre şi a tuturor cetăţenilor săi.

 din nou, dificultăţi de ratificare

În sfârşit, un al treilea semnal de alarmă este dat de dificultăţile ratificării tratatului, care nu a putut fi considerat acceptat decât la sfârşitul anului 2002, el putând intra în vigoare abia la 1 februarie 2003. După votul negativ dat de danezi Tratatului de la Maastricht, un nou vot negativ acordat de irlandezi Tratatului de la Nisa în referendumul organizat în iunie 2001, ridică importante semne de întrebare în ceea ce priveşte ataşamentul cetăţenilor statelor membre faţă de proiectul european, chiar dacă la cel de-al doilea referendum, organizat în octombrie 2002, rezultatul a fost favorabil. Din nefericire, evoluţiile viitoare ne vor demonstra că liderii europeni nu au învăţat nimic din greşelile trecutului, perseverând în aceleaşi erori şi închistânduse în aceleaşi dogme, fără a ţine cont de părerea europenilor.

 extindere

Concentrându-se, ca şi la Amsterdam, pe realizarea unor reforme tehnice, fără a remedia deficitul democratic, negociatorii Tratatului de la Nisa par să nu fi înţeles că finalitatea construcţiei europene este legată de cetăţenii săi şi că succesul Europei depinde în mod esenţial de susţinerea popoarelor care o constituie. 4. Procesul de extindere a Uniunii spre Europa Centrală şi de Sud - Est 4.1. Premisele procesului de extindere Refuzul Uniunii Sovietice de a colabora cu Statele Unite în reconstrucţia Europei prin intermediul Planului Marshall a dus la o separare brutală, cu efecte îndelungate şi dureroase, a statelor din Europa Centrală şi de Est, devenite sateliţi

 “reîntoarcere la Europa”

153

sovietici, de partea occidentală a continentului, prin înconjurarea lor cu o „cortină de fier”. Timp de patruzeci de ani, Uniunea Sovietică s-a folosit de toate mijloacele necesare pentru a păstra divizarea Europei şi sovietizarea părţii ei Centrale şi Estice. În aceste condiţii, iniţiativele Comunităţilor, reluate de mai multe ori, în special în anii ′ 70, de a stabili relaţii cu Europa de Est au eşuat. Acest lucru va fi posibil abia în 1988, după ani de discuţii şi pe fondul unei relansări a relaţiilor Est – Vest ca urmare a venirii la putere a lui Gorbaciov. Astfel, Declaraţia Comună semnată la 25 iunie 1988 între Comunităţile Europene şi statele sud – est europene membre ale CAER, a deschis calea creării unor relaţii comerciale şi politice cu ţările Europei Centrale şi de Est. Această declaraţie a facilitat stabilirea de relaţii diplomatice între Comunităţi şi fiecare stat membru CAER (ducând la deschiderea misiunilor diplomatice acreditate pe lângă Comisia Europeană) şi semnarea unor acorduri bilaterale de comerţ şi cooperare, cu Ungaria şi Cehoslovacia în 1988, cu Polonia şi URSS în 1989. Atunci când statele Europei de Est au decis, la sfârşitul anului 1989, ruperea de blocul sovietic şi şi-au manifestat liber voinţa de a se „reîntoarce” la Europa, Comunităţile Europene şi-au asumat responsabilitatea de a participa la efortul de redresare a acestora în interiorul unui spaţiu liber de tutela sovietică. Pentru aceste state, solidaritatea occidentală nu avea însă sens decât în cadrul aderării lor la instituţiile care asigură respectarea valorilor occidentale (Consiliul Europei), prosperitatea (Comunitatea Europeană) şi securitatea (NATO şi UEO). Pe lângă responsabilitatea istorică de a reconstitui o realitate geografică, Comunitatea are şi o responsabilitate politică, pentru că un eşec al procesului de tranziţie în Europa Centrală şi de Est putea avea consecinţe incalculabile pentru întregul continent european. Fără îndoială, după dispariţia CAER şi iniţierea tranziţiei spre democraţie, statele estice au luat drept model Europa comunitară, existând la nivelul factorilor politici interni un consens deplin cu privire la obiectivul integrării în Uniunea Europeană. Dorinţa manifestată de statele estice de a se „reîntoarce la Europa” este primită cu căldură de liderii europeni, care în comunicatul final al Consiliului European de la Strasbourg din 8 – 9 decembrie 1989 invită aceste state să continue procesul recent iniţiat, de tranziţie către libertate, democraţie şi

154

respectarea drepturilor omului, promiţându-le, în acelaşi timp, tot sprijinul instituţiilor comunitare în realizarea reconstrucţiei. Statele din Centrul şi Estul Europei sunt astfel în situaţia de a-şi putea recupera pe deplin identitatea europeană şi de a face parte, prin voinţa şi decizia lor proprie, din proiectul de integrare europeană. 4.2. Condiţionalitatea extinderii Dacă voinţa de a fi împreună a europenilor din Estul şi Vestul continentului era de netăgăduit, clivajele existente între Europa bogată şi Europa săracă făceau

 Extinderea spre Centrul şi Estul Europei – proces condiţionat

 asistenţă

necesar ca această apropiere să se realizeze de o manieră progresivă, în etape. Prima etapă a acestei aproprieri a constat în punerea în funcţiune de către Uniune a unei politici de asistenţă, constând în sprijin financiar, tehnic şi deschiderea pieţelor. În acest scop: - a fost dezvoltat cu succes programul PHARE (destinat iniţial reconstrucţiei economice a Poloniei şi Ungariei şi extins ulterior şi la celelalte state din Centrul şi Estul Europei); - a fost dezvoltată o politică de împrumuturi destinată investiţiilor în aceste state, susţinută de Banca Europeană de Investiţii (BEI); - a fost creată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) care să susţină din punct de vedere financiar trecerea la democraţie şi la economia de piaţă. Acordurile de asociere, pe care Comunitatea le-a semnat cu fiecare dintre



statele Europei Centrale şi de Est reprezintă cea de-a doua etapă a apropierii între

asocierea la UE

Uniunea Europeană şi aceste state, care devin astfel state asociate la Uniunea Europeană. Aceste acorduri au fost concepute pentru a apropia din punct de vedere politic şi economic statele candidate de Uniune, pentru a le pregăti în vederea aderării. Ele conţin reglementări cu privire la libera circulaţie a mărfurilor, circulaţia lucrătorilor (dreptul de stabilire), furnizarea de servicii între Comunitate şi statele asociate, libera circulaţie a capitalurilor, cooperarea economică şi financiară, cooperarea culturală, armonizarea legislaţiei şi adaptarea instituţională. Începând din 1991 au fost încheiate acorduri de asociere cu Polonia şi Ungaria (1991), România, Bulgaria, Cehia Slovacia (1993), Estonia, Letonia şi Lituania (1995), Slovenia (1996), la care se adaugă acordurile semnate cu Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru (1972).

155

Paralel cu aplicarea acordurilor de asociere, statele asociate au depus cereri de aderare la Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, Tratatul de la Maastricht relua în art. 49 al TUE principiul, înscris deja în Tratatul de la Roma



din 1957, potrivit căruia „Orice stat european poate să devină membru al

cereri de aderare

Uniunii”, şi stabilea şi procedura: „El adresează o cerere Consiliului, care hotărăşte cu unanimitate după consultarea Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor săi”. În faţa cererilor de aderare precoce formulate de către statele care au semnat primele acorduri de asociere şi a presiunii crescute în favoarea unei aderări rapide, tânăra Uniune Europeană trebuia să dea un răspuns. După o perioadă de interogaţii şi consultări între statele membre, în care Comisia este însărcinată să elaboreze un raport în acest sensxlviii, răspunsul vine la Consiliul European de la Copenhaga din 21 – 22 iunie 1993, în concluziile căruia se precizează că statele asociate din Europa Centrală şi de Est care doresc, pot deveni membre ale Uniunii Europene dacă acestea vor fi în măsură să-şi asume obligaţiile care decurg din aceasta, îndeplinind condiţiile economice şi politice cerute. Condiţiile cerute statelor candidate, cunoscute drept „criteriile de la Copenhaga” au fost structurate astfel: a) criteriul politic – privind stabilitatea instituţională, ca garant al democraţiei,

 crioteriile de la Copenhaga

statului de drept, respectului pentru drepturile omului şi protecţia minorităţilor; b) criteriul economic – privind existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi a capacităţii de a face faţă presiunii concurenţiale exercitate de forţele pieţei în UE; c) criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar şi de a subscrie la obiectivele uniunii politice şi ale uniunii economice şi monetare. Pe lângă acestea Consiliul European de la Copenhaga a mai pus o condiţie: cea a salvgardării capacităţilor de acţiune şi de funcţionare a instituţiilor europene în cadrul viitoarei extinderi . 4.3. Pregătirea procesului de extindere La Consiliul European de la Essen din 1994 a fost stabilită strategia de preaderare a statelor asociate, bazată pe relaţiile structurale dintre statele candidate şi instituţiile comunitare, dezvoltarea acordurilor europene de asociere, asistenţă financiară în cadrul programului Phare şi pregătirea integrării acestor ţări în piaţa internă comunitară. Comisia a fost însărcinată cu elaborarea unei Cărţi 156

Albe asupra consecinţelor extinderii asupra pieţei interne. Publicată în mai 1995 şi prezentată Consiliului European de la Cannes din iunie, aceasta prevedea un calendar pentru apropierea legislativă şi punerea în aplicare a structurilor de execuţie şi de control. La Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a fost introdus un

 criteriu suplimentar

criteriu suplimentar pentru aderarea statelor candidate, acela al existenţei unei administraţii naţionale capabile să gestioneze calitatea de membru al Uniunii Europene. Considerând extinderea „ca o necesitate şi o şansă istorică pentru Europa”, s-a luat decizia ca negocierile de aderare să fie lansate şase luni după încheierea Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht. În acelaşi timp, Comisia a fost invitată să pregătească un aviz asupra fiecărui stat candidat, precum şi o evaluare a efectelor lărgirii asupra politicilor comunitare. Concluziile Comisiei, publicate în documentul „Agenda 2000” în iulie 1997, vor avea un rol hotărâtor în demararea procesului de extindere. Examinând performanţele obţinute de statele candidate în îndeplinirea criteriilor de aderare, Comisia propune începerea negocierilor de aderare mai întâi cu Cehia, Ungaria, Polonia, Estonia şi Slovenia, considerând că celelalte state candidate nu îndeplinesc încă condiţiile pentru a putea demara procesul de negociere. În acelaşi timp, ea prezintă o strategie de preaderare întărită cu toate statele candidate, indiferent de avansurile înregistrate de fiecare dintre acestea în procesul de tranziţie. Aceasta presupune o mai bună utilizare a instrumentelor existente prin concentrarea sprijinului comunitar pe nevoile proprii ale fiecărui stat candidat în procesul de aderare, înscriindu-le în cadrul unei apropieri globale coerente, în care li se dă acestora posibilitatea de a participa la programele comunitare pentru a se

 parteneriat pentru aderare

familiariza cu politicile şi procedurile Uniunii Europene. 4.4. Punerea în aplicare a procedurii de aderare Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 aprobă concluziile

 instrumente de preaderare

 PHARE

Comisiei cuprinse în Agenda 2000, decide începerea negocierilor de aderare cu şase state (celor cinci din Agenda 2000 li se adaugă Cipru) şi definirea unei strategii consolidate de preaderare cu celelalte cinci state candidate care nu începeau efectiv negocierile în acel moment. În sprijinul procesului de lărgire a Uniunii Europene, Consiliul UE a hotărât în



1997, la propunerea Franţei, organizarea unor „Conferinţe europene” la care vor

ISPA

157



participa statele membre UE şi reprezentanţi la nivel înalt ai statelor asociate, unde să aibă loc dezbateri şi consultări cu privire la politicile de apărare comună, politicile regionale, a celor din domeniul justiţiei etc. Aceste Conferinţe vor avea loc anual, începând din 1998. Pe baza strategiei de cooperare întărită prevăzută de Comisie în Agenda 2000 se pune în aplicare un parteneriat pentru aderare, încheiat de Uniune cu fiecare dintre statele candidate, care stabileşte de o manieră foarte precisă priorităţile fiecărui candidat pe termen mediu şi lung şi obiectivele pe care trebuie să le atingă, în raport de care se dimensionează asistenţa financiară acordată de Uniune. În acest sens, programul de asistenţă financiară PHARE, este axat de acum înainte asupra perspectivei aderării, fixându-i-se ca obiective prioritate întărirea capacităţi administrative şi judiciare (spre care se îndreaptă 30% din fonduri) şi investiţiile legate de încorporarea şi aplicarea aquis-ului (care primesc 70% din fonduri). Acesta este completat cu alte două instrumente de preaderare, unul agricol – programul SAPARD, destinat investiţiilor în agricultură şi dezvoltare rurală, şi celălalt structural – programul ISPA, un fond de coeziune economică şi socială destinat, în principal, investiţiilor în materie de infrastructură, transporturi şi mediu. Parteneriatele pentru aderare sunt revizuite periodic pentru a ţine cont de avansurile realizate. În acelaşi timp, statele candidate sunt invitate să întocmească planuri naţionale de transpunere a aquis-ului comunitar (împărţit în 31 de capitole, acoperind domenii diverse de la libera circulaţie a produselor, la justiţie şi administraţie), de implementare a acestuia şi de perfecţionare a îndeplinirii celorlalte criterii de aderare, incluzând calendarul realizării obiectivelor şi priorităţilor, precizarea

 31 capitole de acquis comunitar

resurselor etc. În cursul negocierilor, aquis-ul este analizat capitol cu capitol (screening) cu scopul, pe de o parte, de a-l explica şi, pe de altă parte, de a identifica dificultăţile cu care se confruntă fiecare stat candidat şi a lua măsuri în consecinţă. La 31 martie 1998 sunt deschise negocierile de aderare cu statele din grupul

 negocieri cu 6 state

de la Luxemburg, negocieri ce se vor purta în cadrul unor Conferinţe interguvernamentale bilaterale, în care miniştrii se întâlnesc la şase luni, iar ambasadorii lunar. Comisia Europeană este însărcinată cu întocmirea unor rapoarte de evaluare anuale privind stadiul îndeplinirii de către fiecare ţară candidată a criteriilor de aderare, pe care trebuie să le prezinte Consiliului European. În funcţie de cele constatate prin raport, Comisia poate propune 158

Consiliului European fie începerea negocierilor de aderare cu state din al doilea val de ţări candidate, fie, dimpotrivă, reducerea sau încetarea ajutorului financiar de preaderare. Teoretic deci, fiecare din cele cinci state candidate care au rămas în afara primului val, poate, imediat ce îndeplineşte criteriile de la Copenhaga, să înceapă efectiv negocierile de aderare. La 4 noiembrie 1998 sunt prezentate primele Rapoarte Anuale ale Comisiei Europene privind progresele realizate de statele care au început negocierile de aderare în intervalul scurs de la prezentarea avizelor Comisiei, în iulie 1997. Consiliul European de la Berlin adoptă noul cadru financiar al Uniunii pentru perioada 2000 – 2006, bugetul comunitar fiind parţial restructurat pentru a putea suporta sarcinile financiare ale viitoarei lărgiri, anticipată a se produce începând cu 2002. Consiliul European de la Koln din 1999 constată că în ceea ce priveşte negocierile de aderare cu primul grup de state candidate, acestea „se află pe calea cea bună şi au câştigat în dinamism” şi cere Comisiei identificarea modalităţilor de impulsionare a progreselor realizate şi de celelalte state pentru a le putea fi prezentată o perspectivă clară privind aderarea la Uniunea Europeană. În decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki se reafirmă caracterul inclusiv al procesului de extindere şi, pe baza raportului şi a recomandării



Comisiei, se decide deschiderea negocierilor de aderare cu încă şase state candidate: România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia şi acordă

deschiderea negocierilor Turciei statutul de ţară candidată la UE. cu celelalte 6 state Recomandarea Comisiei cu privire la România şi Bulgaria s-a făcut sub rezerva unor condiţionări specifice. România ar fi trebuit să reformeze sistemul de protecţie a copiilor instituţionalizaţi, iar Bulgaria să închidă patru unităţi ale centralei atomo-electrice de la Kozlodui. Lansarea oficială a negocierilor de aderare ale României, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei, Maltei şi Bulgariei are loc la 14 februarie 2000, la Bruxelles. Decizia istorică luată la Helsinki a venit, pe de o parte, pe fondul unei escaladări a violenţelor în spaţiul fostei Iugoslavii, care a pus în evidenţă amploarea conflictelor etnice în această parte a Europei, suscitând temere faţă de perspectiva unui recul fără limite bine precizate la frontierele Europeixlix. Pe de altă parte, ea a fost favorizată de preluarea funcţiei de Preşedinte al Comisiei Europene de către Romano Prodi, favorabil extinderii Uniunii spre Centrul şi Estul Europei. 159

Se punea însă problema dacă această modificare radicală a agendei extinderii, care răspundea cererii candidaţiilor, convine vechilor state membre sau riscă să fie primită cu reţinere de către acestea. 4.5. Auspiciile sub care se desfăşoară negocierile de aderare

 contextul în care se poartă negocierile

La începutul secolului XXI, cele cincisprezece state membre ale Uniunii Europene negociau cu cele douăsprezece state candidate aderarea acestora. Miza acestui proces de extindere, unic prin dimensiunile lui, care putea duce într-un viitor apropiat la o reîntregire istorică a Europei, era imensă atât pentru statele candidate, cât şi pentru statele membre. Pentru acestea din urmă, lărgirea presupunea întărirea Uniunii, care putea astfel aspira la rangul de putere mondială, capabilă să facă faţă în cele mai bune condiţii provocărilor globalizării. Pe de altă parte, ea presupunea accesul la o piaţă de 105 milioane locuitori, cu un produs brut de aproximativ 800 mld Euro, ce oferea mari perspective economice pentru desfacerea produselor fabricate în Uniunea Europeană şi pentru producţia primară, folosind mână de lucru calificată, ieftină. Pentru statele candidate, aderarea la Uniunea Europeană însemna „reîntoarcerea la Europa” şi „integrarea într-un spaţiu de libertate, prosperitate şi pace”. Dacă miza este imensă, nici dificultăţile de surmontat, atât de către Uniune, cât şi de către statele candidate, nu sunt mai mici. Pentru statele candidate, drumul către Europa era presărat cu reforme radicale, dureroase uneori, cu schimbări majore, necesare pentru alinierea la regulile şi practicile Uniunii Europene, ale căror costuri economice, politice şi sociale erau foarte mari. Pentru Uniune, o dublare a numărului statelor membre presupunea schimbări profunde la nivel economic, financiar, politic şi instituţionall. Multe voci puneau în opoziţie procesul de extindere cu cel de aprofundare a integrării europene, nematurat încă după saltul spectaculos realizat prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, considerând că problemele cu care vin statele candidate (eterogenitate crescută, întârzieri în dezvoltare, etc) ameninţă finalizarea reformelor aflate în curs de realizare (desăvârşirea pieţei interne unice şi introducerea euro, coeziunea economică şi socială). Din punct de vedere instituţional, extinderea nu se putea realiza în cadrul sistemului original, prevăzut pentru un număr mult mai mic de state membre, fără a compromite eficacitatea Uniunii. Ea trebuia să fie însoţită de

 poziţiile statelor membre

160

o reformă instituţională în acord cu noile dimensiuni ale Uniunii, care se va dovedi însă dificil de realizat. Deşi şi-au dat acordul formal pentru aderarea statelor din Europa Centrală şi de Est, poziţia statelor membre ale Uniunii faţă de ritmul şi obiectivele extinderii, afişată oficial sau rezultând din manifestări indirecte, variază în funcţie de propriile interese naţionale. Astfel, cea mai favorabilă extinderii este Germania, care spera că astfel îşi va întinde zona sa de influenţă în interiorul Uniunii, deşi, fiind principalul contribuitor la bugetul Uniunii, era afectată de costurile extinderii. O poziţie favorabilă extinderii manifestă şi Marea Britanie, pentru care aceasta reprezenta garanţia că Uniunea nu va evolua către un stat federal, ci, cu cât va fi mai extinsă, cu atât mai mult riscă să se dilueze într-o vastă zonă de liber schimb, „ca o bucată de zahăr într-o ceaşcă de ceai englezesc”. La polul opus, Franţa şi statele mediteraneene sunt mai degrabă rezervate faţă de extindere, cea dintâi simţindu-şi ameninţată poziţia centrală în Uniune datorită apropierii de Germania a majorităţii statelor candidate, în timp ce statele din sud, principalele beneficiare ale fondurilor structurale, nu erau prea mulţumite de perspectiva unei redistribuiri a acestora către statele nou venite, mai sărace. În ceea ce priveşte cel de-al treilea factor important al Uniunii Europene opinia publică, o analiză a sondajelor de opinie realizate în această perioadă evidenţiază o atitudine reţinută faţă de extindere. Eurobarometrul numărul 53, dat publicităţii în iulie 2000, arată că pentru 60% din cei intervievaţi extinderea nu

 un nou val de euroscepticism

este o prioritate, în timp ce, doi ani mai târziu, 47% dintre francezii interogaţi se declară împotriva extinderii, 33% dintre luxemburghezi şi 30% dintre germani. Entuziasmul unificator care anima spiritele la începutul anilor ‘90 s-a diminuat în intensitate, euroscepticismul ia amploare şi, pe lângă dificultăţile inerente unui proces de negociere atât de complicat, apariţia unor dosare „dificile” (PAC, forţa de muncă) pune o presiune sporită, determinând o serie de interogaţii la nivelul Uniunii cu privire la pregătirea ei înşişi pentru a primi noi membri până la termenul vizat iniţial – sfârşitul anului 2002. Comisia Europeană, prin vocea preşedintelui Romano Prodi, cere o linie „dură de purtare a negocierilor”, în timp ce statele candidate invocă pericolul creşterii „virusului egoismului”, care ar ameninţa extinderea Uniunii. Sub aceste auspicii se desfăşoară negocierile de aderare cu cele douăsprezece state membre începând cu anul 2000. 4.6. Dinamica procesului de extindere după anul 2000 161

Deciziile Consiliului European de la Helsinki marchează o evoluţie importantă în direcţia democratizării şi individualizării procesului de extindere. Se trece de la teoria „valurilor” de aderare sau a „big – bang - ului” care presupunea integrarea unor grupuri de state, la o nouă teorie, aceea a „regatei”, potrivit căreia admiterea

 individualizarea procesului

ţărilor candidatelor se realizează în mod individual, pe măsura îndeplinirii criteriilor de aderare. Indiferent de momentul când au început negocierile, statele pornesc cu şanse egale, însă avansează în propriu ritm. Fiecare candidat urma să ajungă la finish în funcţie de propriile sale performanţe, pentru că „nu existau avantaje, nu existau privilegii, fiecare era pe cont propriu”. Fiecare stat avea posibilitatea de a recupera decalajele care îl despart în negocierile de aderare de celelalte state candidate, însă un eşec îl putea scoate din cursă, pentru că nu mai exista un „val doi” în care să fie retrogradat. Chiar dacă nu este fixată oficial o dată limită pentru încheierea negocierilor, un termen se prefigurează însă, în concluziile preşedinţiei reafirmându-se dorinţa ca la Conferinţa interguvernamentală din 2000 să se adopte o reformă instituţională care să permită aderarea statelor candidate cele mai avansate la sfârşitul anului 2002. În anul 2000 se vor lua două decizii fundamentale cu privire la viitoarea configuraţiei a Europei. La Consiliul European întrunit în iunie la Santa Maria da Feira, se ia decizia istorică de apropiere a Uniunii faţă de Balcanii de Vest, stabilindu-se că toate statele din regiune sunt „candidate potenţiale” la Uniune. Consiliul European de la Nisa din luna decembrie, chiar dacă nu realizează o reformă instituţională completă, dă concreteţe procesului de extindere luând pentru prima dată în calcul perspectiva aderării ţărilor din Europa Centrală şi de Est, care în noua arhitectură europeană primesc o poziţie importantă (103 voturi în Consiliu şi 197 locuri în Parlamentul European). Pe bună dreptate se consideră că „semnalul pe care l-a dat Uniunea statelor candidate este acela că, din perspectiva aderării, ele nu vor fi considerate state de

 calendar precis

mâna a doua, ci vor avea efectiv putere de decizie”. În acelaşi timp, Consiliul de la Nisa a propus pentru prima dată un calendar precis pentru închiderea negocierilor – sfârşitul anului 2002, cu statele cele mai avansate, care puteau astfel adera înainte de alegerile europene din 2004. Evoluţia negocierilor de aderare, care au fost purtate simultan, dar separat cu fiecare dintre cele douăsprezece state candidate, este evidenţiată în Raportul Comisiei, prezentat înainte de reuniunea de la Nisa. Se constată, per ansamblu, un 162

progres în îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga. În ceea ce priveşte criteriile economice însă, statele candidate sunt împărţite în mai multe grupuri, unele fiind acreditate cu îndeplinirea acestora (Cipru şi Malta), altele având perspective de a le îndeplini într-un timp scurt (Ungaria, Polonia, Estonia) sau mediu (Cehia, Slovenia, Letonia, Lituania, Slovacia), în timp ce România şi Bulgaria sunt destul de departe de a le îndeplini. Următorul raport al Comisiei Europene, prezentat la Consiliul European de la Laeken din 2001, confirmă concluziile din 2000, constatând că, în condiţiile menţinerii actualului ritm al negocierilor şi continuării procesului de reforme, statele candidate din grupul de la Luxemburg, împreună cu patru dintre statele din grupul de la Helsinki (Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia) sunt în măsură să încheie negocierile de aderare la sfârşitul anului 2002. Turcia nu a fost nominalizată din cauza neîndeplinirii criteriilor politice privind respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor naţionale, iar în cazul României şi Bulgariei a fost înaintat ca termen sfârşitul anului 2002 pentru deschiderea tuturor capitolelor de aderare. La Consiliul European de la Copenhaga (2002) este anunţată încheierea negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, tratatele lor de aderare urmând să fie semnate în aprilie 2003, iar integrarea lor efectivă în Uniune trebuia să se producă începând cu 1 mai 2004. În ceea ce priveşte Ciprul, din cauza

 încheierea negocierilor cu 10 state

disensiunilor existente între comunităţile greacă şi turcă, i s-a dat termen ca până în februarie 2003 să-şi rezolve aceste probleme prin încheierea unei înţelegeri între cele două comunităţi, în caz contrar aplicarea acquis-ului comunitar urmând să fie suspendată în partea de nord a Ciprului. La reuniunea de la Copenhaga s-a subliniat şi continuarea negocierilor de aderare cu România şi Bulgaria, avansându-se ca dată probabilă de aderare a celor două state anul 2007. În ceea ce priveşte Turcia, în ciuda nerăbdării Ancarei şi a presiunii americane în favoarea admiterii, aceasta nu a fost nominalizată. Candidatura sa va fi reexaminată la sfârşitul anului 2004, în vederea unei eventuale deschideri a negocierilor în 2005. În aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare ale celor 10 state, urmând ca acestea să devină membre cu drepturi depline în mai 2004, participând astfel la alegerile pentru Parlamentul European din 2004. După aderare, este prevăzută convocarea unei Conferinţe interguvernamentale (CIG) cu participarea 163

şi a noilor membri pentru amendarea tratatelor institutive în vederea funcţionării UE cu un număr sporit de membrii (din mai 2004 cu 25 de membrii, iar în viitorul apropiat cu 27 sau chiar 28 de membrii). Procedurile de ratificare angajate după acest moment intervin într-o conjunctură internaţională, mai puţin stabilă, din cauza crizei irakiene care divizează europenii. Dacă cele cincisprezece state membre ratifică pe cale parlamentară tratatele de aderare, statele candidate, cu excepţia Ciprului, organizează referendumuri. Deşi rezultatele acestor referendumuri sunt pozitive, demonstrând existenţa unei susţineri importante a aderării, îngrijorează nivelul crescut al absenteismului, relevând o anumită indiferenţă şi poate chiar scepticism, deziluzie (şi mai evidente un an mai târziu, la alegerile pentru Parlamentul European). În ceea ce priveşte Ciprul, un plan de reunificare a celor două părţi ale insulei, care prevedea constituirea unei federaţii în care cele două state federale aveau largi atribuţii, a fost supus consultării populare, prin organizarea unui referendum la 23 aprilie 2004. Rezultatele acestuia au fost negative, ciprioţii greci respingând planul în proporţie de 75%, ceea ce face ca, deşi Ciprul este membru al Uniunii Europene, doar în partea sa sudică se aplică aquisul comunitar, „linia verde” care desparte cele două părţi ale acestuia devenind frontiera externă a Uniunii Europene. La 1 mai 2004 intră în vigoare Tratatul de aderare cu cei 10 noi membrii,



Uniunea Europeană înregistrând cea mai mare extindere din istorie, aproape

extinderea UE la 25 de state

dublându-şi numărul statelor membre. La Consiliul European din 17 – 18 iunie 2004 s-a decis începerea procesului de aderare a Croaţiei, iar la Consiliul European din 16-17 decembrie 2004, România şi Bulgaria au primit şi ele confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare, fiind astfel finalizată

 aderarea României şi Bulgariei

prima etapă a calendarului lor de aderare la Uniune. Şefii de stat şi de guvern reuniţi cu ocazia acestui summit au reconfirmat şi celelalte două repere temporale ale calendarului: semnarea Tratatelor de aderare în aprilie 2005 şi aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007. După aproape o jumătate de secol de aşteptare, Turcia poate şi ea să treacă la ultima etapă înaintea extinderii, Consiliul European din decembrie 2004 hotărând deschiderea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană la 3 octombrie 2005. Macedonia, care a depus cererea de aderare în martie 2004, primeşte şi ea statutul de stat candidat, la Consiliul European din decembrie 2005.

164

Iată că, la cincizeci de ani de la punerea primei pietre la temelia sa, prin crearea CECO, Uniunea Europeană are şansa istorică de a unifica un continent îndelung divizat şi să creeze o Europă paşnică, mai democratică, mai stabilă şi mai prosperă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii. 1. MĂTUŢESCU, Constanţa, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de unitate europeană, Ed. Biblioteca, 2007; 2. ZORGBIBE, Charles, Construcţia Europeană. Trecut, prezent şi viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998 ; 3. PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian, Ciprian, Istoria construcţiei europene, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000; 4. BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Aprofundare şi extindere. Cartea I – De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001 ; 5. ANGHEL, Ion, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene /Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006 ; 165

6. FAVRET, Jean – Marc, Droit pratique de l’Union Européenne, 4 – ed., Ed. Gualino, 2003.

TEST DE AUTOEVALUARE 1. În ce constă originalitatea „”metodei comunitare ?

TEMĂ DE REFLECŢIE Dincolo de sprijinul financiar acordat Europei, care consideraţi că a fost rolul Planului Marshall pentru unificarea Europei de Vest? MODELE DE ÎNTREBĂRI Examenul va consta într-un test cu întrebări grilă dar şi cu subiecte de sinteză 1.În ce constă originalitatea Planului Schuman? 2.Care este semnificaţia politică a înfiinţării CECO- prima comunitate supranaţională din istorie? 3.UE are în acest moment (potrivit ultimului tratat comunitar, cel de la Nissa) personalitate juridică? A. Da B. Nu 4. Care este organizaţia internaţională înfiinţată pentru a gestiona şi distribui la nivel European ajutorul destinat reconstrucţiei acordat de SUA prin Planul Marshall A. Uniunea Europei Occidentale B. Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare C. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică

166

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. Planul are meritul de a fi abordat într-o manieră revoluţionară problema construcţiei europene, impunând principiul supranaţionalismului, abandonând metoda clasică a cooperării interguvernamentale, ce şi-a dovedit ineficienţa în primii ani de după război, şi propunând o nouă formă de cooperare – „integrarea”, caracterizată prin transferul unor competenţe statale către o entitate supranaţională, constituită prin voinţa suverană a statelor. 2. Ea marchează debutul reconcilierii franco-germane şi al construcţiei comunitare. Prin înfiinţarea CECO s-a pus prima piatră la temelia construcţiei europene, demarând un proces complex de unificare progresivă a statelor europene. Statele trebuiau să se obişnuiască să colaboreze cu o autoritate supranaţională, servită de administratori devotaţi ideii europene, pepiniera unde se va forma un autentic „spirit comunitar”. 3. B. 4. C

CAPITOLUL III VIITORUL CONSTRUCŢIEI EUROPENE

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de teste Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins  Renaşterea idealului european după cel de-al doilea război mondial Necesitatea revizuirii metodei comunitare  Dezbaterea asupra viitorului Uniunii Europene.  Proiectul european la ora realităţilor şi provocărilor  Obiectiv general: Identificarea construcţia europeană pentru evoluţia sa. 

opţiunilor pe care le are

Obiective operaţionale: Cunoaşterea provocărilor cu care se 167

confruntă astăzi proiectul europeanşi a principalelor teorii cu privire la viitorul construcţiei europene.

= 5 ore

CAPITOLUL III VIITORUL CONSTRUCŢIEI EUROPENE -TEMA IPERSPECTIVELE METODEI COMUNITARE Integrarea europeană a fost gândită încă de la început ca un proces evolutiv, adaptat continuu la nevoile ce vor apărea pe parcurs şi la dorinţele exprimate de statele membre de a avansa într-o direcţie sau alte. Acest dinamism comunitar este descris foarte bine de un reputat specialist al fenomenului integrării europene de origine română, Leontin – Jean Constantinesco: „Integrarea europeană nu este un „a fi”, ci un „a deveni”; ea nu este o situaţie dată, ci un proces; ea nu este un

 „Metoda comunitară”

rezultat, ci acţiunea care duce la acest rezultat”. Construcţia europeană este un „şantier”, iar integrarea este „procesul” principal după care se lucrează pe acest şantier. Pentru finalizarea sa, construcţia europeană are nevoie de susţinerea statelor membre şi a popoarelor lor. Ea le pune la dispoziţie în schimb o formă pragmatică de colaborare, bazată pe egalitate, arbitraj, conciliere şi, mai presus de toate, pe forţa dreptului. În istoria sa, construcţia europeană a cunoscut şi perioade de avânt extraordinar, dar şi momente de regres, în care ideea europeană a fost subordonată intereselor naţionale, în care elementele interguvernamentale s-au întărit în detrimentul adâncirii procesului de integrare europeană. De la euforia care a însoţit semnarea Tratatelor de la Roma, la blocajul care s-a produs ca urmare a repunerii în discuţie a „metodei comunitare” de către generalul de Gaulle; de la

 efect de „spill over”

168

relansarea proiectului european ca urmare a reuniunii de la Haga din 1969, la reacţiile divergente ale guvernelor statelor membre în faţa crizelor care au afectat Europa comunitară în anii ’70; de la revendicările britanice şi refuzul oricărei întăriri a supranaţionalismului în perioada guvernării Thatcher, la implementarea pieţei interne unice şi lansarea uniunii economice şi monetare prin Actul Unic European; de la punerea bazelor uniunii politice prin Tratatul de la Maastricht, la semieşecul reuniunilor de la Amsterdam şi Nisa, procesul de integrare europeană şi-a urmat propriu său drum şi progresul pe calea integrării s-a realizat în ciuda diferitelor manifestări ale naţionalismului şi tentaţiei protecţionismului economic. Reformele au antrenat alte reforme (efectul de „angrenaj” sau „spill over”) şi mărturie a acestui spirit de dezvoltare progresivă a construcţiei comunitare stă înscrierea în toate tratatele comunitare după AUE a clauzei de „randez - vous”, în

 Clauză de „randez vous”

virtutea căreia o nouă conferinţă interguvernamentală este convocată pentru a redacta un nou tratat care să modifice sau să le completeze pe cele existente. Pe măsură însă ce procesul de integrare se adânceşte, ameninţând „nucleul dur” al suveranităţii, statele sunt din ce în ce mai puţin dispuse să transfere competenţe suplimentare instituţiilor europene. După reformele spectaculoase realizate prin Tratatul de la Maastricht „asupra” Uniunii Europene (nu „Tratatul Uniunii”, iarăşi o evidenţiere a caracterului evolutiv, a formei nefinalizate a acestei Uniuni), următoarele revizuiri ale tratatelor comunitare, realizate prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, nu au avut acelaşi succes, nereuşind să contribuie în mod semnificativ la adâncirea procesului de integrare europeană. În primul rând, ele au confirmat continuarea procesului de extindere a Uniunii Europene, şi, din acest punct de vedere, necesitatea reformării Uniunii pentru a o face funcţională, în condiţiile în care numărul membrilor aproape se va dubla. Reformarea era necesară însă nu numai datorită extinderii, ci şi din pricina problemelor pe care le ridica modul complicat de funcţionare a Uniunii. Semieşecul reuniunii de la Nisa a făcut statele membre conştiente de deficienţele mecanismului de luare a deciziilor, care se vor amplifica în condiţiile extinderii Uniunii, fiind evidenţiată necesitatea unor schimbări instituţionale. Preocuparea pentru extinderea spre Centrul şi Estul Europei a determinat astfel „accentuarea momentelor de reflecţie asupra perspectivelor şi modului în care va trebui restructurată Uniunea pe parcursul dezvoltării sale inevitabile însumând includerea a noi şi noi state”.

169

Bilanţul nesatisfăcător al ultimelor reuniuni pare să indice faptul că metoda comunitară şi-a atins limitele şi că ea trebuie să fie revizuită. Mai mult decât rezultatele slabe ale negocierilor, necesitatea revizuirii acesteia reiese din dificultăţile ratificării Tratatului de la Maastricht şi apoi ale Tratatelor de la



Amsterdam şi Nisa, dar şi din apariţia exigenţelor deschiderii şi transparenţei

mai multă deschidere şi transparenţă

mai poate continua în ambiguitatea care i-a asigurat succesul iniţial, că el nu mai

activităţii instituţiilor comunitare. Devine astfel evident că procesul european nu poate rămâne apanajul exclusiv al statelor şi al elitelor politice şi intelectuale. Trecerea de la integrarea economică la o fază superioară, cea a integrării politice, face necesară adeziunea unui factor neglijat pentru o lungă perioadă în ecuaţia integrării – popoarele Europei, cetăţenii statelor membre, pentru că, „depăşind un anumit nivel de integrare, caracterul politic latent al construcţiei europene a devenit manifest pentru opinia publică”.

 necesitatea obţinerii sprijinului cetăţenilor

Pentru a putea continua proiectul european, Uniunea are nevoie de sprijinul cetăţenilor săi, însă aceştia nu se mai mulţumesc să fie „spectatori”, ci vor să devină „actori”. Ei au, de asemenea, nevoia să înţeleagă în ce constă şi care este finalitatea proiectului la care sunt chemaţi să-şi dea adeziune. De aceea, dezbaterea în jurul viitorului Uniunii Europene ar trebuie să pornească de la cetăţeni, de la perspectivele pe care trebuie să le oferă acestora. -TEMA IIDEZBATEREA ASUPRA VIITORULUI UNIUNII EUROPENE. 1. Lansarea dezbaterii La mai bine de o jumătate de secol de la lansarea sa, procesul de integrare europeană nu a atins încă forma sa finală. Geniul uneia dintre părinţii săi fondatori, Jean Monnet, aştepta ca timpul şi instituţiile create să rezolve această dilemă: „Comunitatea pe care am creat-o nu reprezintă un scop în sine. Este un proces de schimbare. Este imposibil să prevezi astăzi deciziile care ar trebui luate într-un nou context mâine”. Pe parcursul evoluţiei sale, obiectivele şi mijloacele integrării europene au cunoscut

modificări semnificative.

Între naţional şi supranaţional, între

funcţional şi federal s-au purtat de-a lungul vremii discuţiile cu privire la organizarea continentului european, fără ca vreuna dintre soluţii să biruie.

170

Diversele etape pe care le-a traversat construcţia europeană au permis întărirea uneia sau alteia dintre aceste abordări fără ca cealaltă să dispară. Negociatorii Tratatului de la Maastricht au avut ocazia de a da un contur precis viitorului Europei dar, prin refuzul de a accepta propunerile înscrierii unei vocaţii federale a edificiului comunitar şi de a-i acorda acestuia personalitate juridică, nu au făcut decât să sporească confuzia, creând o construcţie hibridă sau, aşa cum o descrie Jacques Delors, „un obiect politic neidentificat”. Elementul declanşator al dezbaterilor asupra viitorului Europei l-a constituit



perspectiva extinderii Uniunii spre statele Europei Centrale şi Estice, spre Turcia,

declanşarea dezbaterii

Cipru şi Malta. S-a pus astfel problema ce viitor este oferit Europei lărgite: „o Europă federală visată de părinţii fondatori, Europa naţiunilor dorită de generalul de Gaulle (Europa de la Atlantic la Urali), Europa de tip confederal pe care preşedintele Miterand a evocat-o uneori, sau există o altă cale posibilă în afara sistemelor de organizare politică deja cunoscute? ”. Mai multe propuneri vin din partea instituţiilor comunitare dar şi a unor grupuri independente pentru a cristaliza principalele direcţii ale acestei evoluţii, o evoluţie îndreptată spre „constituţionalizarea” ideii europene. O propunere interesantă vine din partea fostului preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, care, favorabil respectării identităţilor naţionale şi fără a se pronunţa în favoarea unui text constituţional, propune crearea unei „federaţii de state naţiuni”, prin inventarea unui federalism pluri-naţional, diferit de

 viitorul UE

sistemele federale existente, în care statele îşi prezervau identitatea naţională şi participau la guvernarea acestei „federaţii”. Se evita astfel pierderea dimensiunii politice a Uniunii, care ar fi putut altfel să se transforme într-o simplă zonă de liber schimbli. Vârful de lance al iniţiativelor cu privire la conturarea viitorului Uniunii îl reprezintă, fără îndoială, celebrul discurs ţinut la Universitatea Humboldt din Berlin de către ministrul de externe german Joshka Fisher în data de 12 mai 2000. Intitulat „Quo vadis Europa” sau „De la confederaţie de federaţie. Reflecţii



asupra finalităţii integrării europene”, discursul lui Fisher, pronunţat în nume

federaţie

personal, reprezintă o continuare a ideilor creştin-democraţilor germani formulate încă din 1994. Pronunţându-se în favoarea continuării procesului de extindere spre Estul şi Sudul Europei şi, în acelaşi timp, pentru aprofundarea integrării politice,

 confederaţie

fără de care provocarea extinderii nu va putea fi asumată, ministrul de externe german invocă necesitatea unei „forţe vizionare” şi a unui „pragmatism” 171

asemănătoare celor ale lui Jean Monnet şi Robert Schuman, pentru a putea face faţă numeroaselor probleme care vor apărea în Europa lărgită. Pentru aceasta, el propune o Europă de tip federal, fondată pe un tratat constituţional, în care statele care o compun îşi păstrează individualitatea şi în care, printr-o partajare precisă a competenţelor între statele membre şi federaţie, aceasta din urmă s-ar ocupa de domeniile de suveranitate esenţiale şi problemele care se cer a fi rezolvate în mod imperativ la nivel european, în timp de restul ar reveni statelor membre. Conducerea federaţiei va fi asigurată de un guvern european (format fie prin restructurarea Consiliului, fie prin debirocratizarea Comisiei), alături de un parlament bicameral, în care o cameră reprezenta statele membre şi o alta cetăţenii acesteia. Federaţia urmează să se realizeze în etape, la început prin dezvoltarea cooperării întărite între un număr de state care sunt pregătite (însă deschisă tuturor), care să constituie avangarda acesteia, şi trebuie să fie fondată pe un nou tratat, care să constituie „nucleul unei constituţii a federaţiei”lii. Fisher consideră că o federaţie deja există (prin înfiinţarea Euro şi a Băncii Centrale Europene statele pierzând suveranitatea monetară), ea trebuind însă perfecţionată. Discursul lui Joshka Fischer, apropiat de ideea federaţiei statelor naţiuni a lui J. Delors, pare destul de ambiguu şi cu un conţinut mai mult politic decât juridic, preocupat să menajeze sensibilităţile politice ale adepţilor suveranităţii naţionale.

 poziţiile statelor membre

Această ambiguitate ar reieşi, în acelaşi timp, potrivit unei opinii exprimate în literatura de specialitate, şi din faptul că Germania, care susţine o Europă de tip federal, adică o entitate politică puternică, este în acelaşi timp favorabilă extinderii şi construirii unei „Europe mari”, prea eterogenă pentru a avea şanse să progreseze pe calea integrării politice. Aceasta ar veni astfel în contradicţie cu logica exprimată de fostul şef de stat francez Giscard d’Estaing, potrivit căreia nu se poate realiza în acelaşi timp „Europa puterii” şi „Europa spaţiului”. Bazată pe experienţa landurilor germane, propunerea lui Fischer se adresa în primul rând Franţei, partenerul privilegiat al Germaniei în Europa. Ea avea în vedere întărirea puterii Germaniei (în jurul căreia vor „roii” aliaţii săi, în special viitoarele state membre din Est) şi o distanţare faţă de Franţa, în condiţiile în care raporturile dintre cele două ţări erau cele mai încordate de la apariţia integrării europene, iar viziunea lor asupra viitorului Europei era divergentă. Reacţiile la iniţiativa ministrului de externe german au fost dintre cele mai diverse. Dacă în Belgia, Portugalia, Luxemburg, acestea au fost favorabile, Marea Britanie a exprimat, prin vocea primului ministru Tony Blair, o atitudine fermă 172

împotriva ideii de federaţie şi de constituţie, într-o declaraţie făcută la Varşovia acesta declarând că „Europa se face cu naţiuni libere, independente şi suverane”. În Franţa, reacţiile au fost, de asemenea, mai degrabă rezervate. Dacă unii oficiali adepţi ai suveranităţii (ministrul de externe H. Vendrine şi cel de interne Pierre Chevenement) l-au atacat public pe Fischer, acuzându-l că imaginează pentru Europa o structură federală care corespunde modelului său, preşedintele Jaques Chirac are o poziţie mult mai nuanţată, dar, în acelaşi timp, destul de ambiguă. Într-un discurs ţinut la Berlin, în faţa Parlamentului Germaniei, la 27 iunie, el se declară favorabil extinderii (care trebuie să aibă loc cât mai repede) şi, de asemenea, dezvoltării cooperării întărite, considerând că dezvoltarea Uniunii trebuie să aibă la bază adâncirea cooperării franco-germane. În ceea ce priveşte constituţia europeană, aceasta reprezintă, în opinia sa, o necesitate, tratatele trebuind reorganizate în interesul cetăţenilor, însă aceasta nu se poate realiza decât după ce va avea loc reforma instituţională, necesară pentru întărirea eficacităţii şi controlului democratic al Uniunii. Cât despre forma pe care o va avea Europa,

 reserve din partea Franţei

Chirac declară că „nu se întrevede un răspuns acum”. Deşi nu o spune explicit, mesajul preşedintelui Chirac este clar: Franţa nu va accepta o redefinire a Uniunii prin renunţarea la Europa statelor naţionale. Atitudinea preşedintelui francez a fost calificată în doctrină ca „o regăsire a marilor contradicţii ale gaulismului: dorinţa unei Europe puternice, dotate cu instituţii slabe”. Efervescenţa din această perioadă a discursurilor cu privire la viitorul Europei poate fi comparată cu etapa de început a construcţiei europene. De altfel, opinia federalistă moderată a lui Fischer, ca şi federaţia statelor naţiuni a lui Delors nu conţin elementele de noutate absolută, înscriindu-se într-o anumită continuitate, aceea a tradiţiei europeiste care a precedat crearea primei Comunităţi Europene. Este ideea dezvoltată cu jumătate de secol în urmă de Robert Schuman, potrivit căruia „supranaţionalul va fi fundamentat pe naţional”. În condiţiile acestei efervescenţe, cu atât mai dezamăgitoare sunt rezultatele summitului de la Nisa. Prin „Cartea albă asupra guvernării europene”, publicată în octombrie 2001, Comisia se angajează la o reformare a „metodei comunitare” în jurul a cinci principii: deschidere, participare, responsabilitate, eficacitate şi coerenţă. Schimbările propuse vizau în principal creşterea participării actorilor comunitari la demersul de a face funcţionarea Uniunii mai transparentă şi mai accesibilă cetăţeanului. O restructurare a politicilor şi a instituţiilor trebuia să permită 173

clarificarea rolurilor şi identificarea obiectivelor pe termen lung. Principiul dominant este acela potrivit căruia pentru a contribui la guvernarea mondială uniunea trebuie mai întâi să-şi reformeze propria guvernare. 2. Convenţia Europeană şi Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa 2.1. Convenţia asupra viitorului Europei Dacă propunerile privind reforma fundamentală a proiectului european şi dotarea acestuia cu o constituţie au fost numeroase şi s-au întins pe mai mulţi ani, trebuie să recunoaştem că nu mulţi erau conducătorii care se arătau optimişti cât priveşte realizarea practică a acestui deziderat într-un viitor apropiat. Fostul şef de stat francez Giscard d’Estaing vorbea, în mai 2000, când Conferinţa interguvernamentală pregătea tratatul de la Nisa, despre un „miracol”: „Legea de bază a Uniunii Europene, care va ordona şi ierarhiza diversele tratate diplomatice, începând cu 1957, încă nu a fost scrisă. Ni-i putem oare imagina pe principalii lideri ai Europei sacrificând câteva zile, o săptămână sau chiar două din timpul lor să se întrunească departe de privirile publicului şi ale presei (...) pentru a dezbate şi a schiţa (fără să fie permise rutinele de birouri şi lobby-urile), la fel ca pe vremuri la Roma şi la Elysee, această Carte a Uniunii Europene, pe care popoarele continentului nostru o aşteaptă cu atâta nerăbdare? Probabil veţi spune că va fi nevoie de un miracol pentru aşa ceva. Dar tocmai aşa sunt miracolele – întotdeauna improbabile, niciodată imposibile”. După cum vom vedea, miracolul se va putea realiza în cele din urmă. La cererea insistentă a Germaniei, sprijinită de Italia, cele cincisprezece state membre au căzut de acord la Nisa asupra calendarului unui nou „şantier instituţional” care va trebui să fie gata în 2004. Astfel, liderii politici prezenţi la Nisa au adoptat o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii”, în care se făcea apel la lansarea unei ample dezbateri pe teme viitorului construcţiei europene, fiind însărcinate viitoarele preşedinţii ale UE – cea suedeză şi cea belgiană, să iniţieze dezbateri cu toate părţile interesate, inclusiv cu societatea civilă. Era prevăzut ca în decembrie 2001, la summit-ul de la Laeken, sub preşedinţia belgiană, liderii europeni să convină calendarul, dar şi metoda de lucru.

 Consiliul European de la Laeken

După cum am văzut anterior, numeroase propuneri circulau, iar soluţiile care se conturau erau diferite, în raport de interesele diferitelor state – de la federalizarea 174

progresivă la metode care urmăresc menţinerea unei importante componente interguvernamentale în cadrul Uniunii. Consiliul European întrunit la Laeken în decembrie 2001 a reluat discuţiile pe marginea acestui subiect, adoptând la rândul lui o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii Europene” prin care se precizează obiectivul aducerii Uniunii Europene mai aproape de cetăţeni şi, totodată, necesitatea definirii unei Uniuni mai suple, mai eficiente, mai democratice şi transparente. În acelaşi timp, era afirmată pentru prima dată intenţia de a se adopta o Constituţie europeană, în considerarea dorinţei exprimate de popoarele europene. Transformarea Uniunii urma să se producă tot pe calea unei revizuiri a tratatelor,

însă

nu

după

metoda

clasică,

în

cadrul

unei

Conferinţe

interguvernamentale, cu participarea şefilor de stat şi de guvern, ci cu angrenarea în acest proces şi a cetăţenilor europeni. Cea mai bună soluţie pentru asigurarea transparenţei asupra temelor care trebuiau dezbătute pe larg în rândul societăţilor, cu participarea deci a cetăţenilor, a apărut astfel cea a Convenţiei, experimentată deja în cazul adoptării Cartei drepturilor fundamentale, în componenţa căreia să se regăsească principalele părţi implicate în dezbaterea asupra viitorului Uniuniiliii,

 Convenţia Europeană

care să pregătească drumul către următoarea Conferinţă Interguvernamentală de o manieră completă şi transparentă. Se produce astfel o mutaţie importantă în concepţia comunitară asupra legitimităţii democratice, prin stabilirea unui dialog formal cu societatea civilă, în considerarea faptului că pentru a fi legitimă, o măsură trebuie să facă obiectul unei consultări prealabile cu entităţile cărora li se va aplica Activitatea Convenţiei urma să se desfăşoare în trei etape: o etapă de dialog deschis cu societatea civilă, o etapă de studiu şi o etapă finală, de recomandări. Convenţia era însărcinată cu analizarea următoarelor aspecte: o delimitare mai exactă a puterii între Uniunea Europeană şi statele membre; statutul Cartei Drepturilor Fundamentale; simplificarea Tratatelor Uniunii; definirea rolului parlamentelor naţionale în cadrul structurii europene; o mai bună definire şi împărţire a competenţelor în interiorul Uniunii; apropierea Uniunii Europene de cetăţeni; simplificarea instrumentelor Uniunii; rezolvarea „deficitului democratic” al UE; definirea poziţiei Uniunii într-o lume aflată în plin proces de globalizare; integrarea tratatelor într-un singur text constituţional.

175

În fruntea Convenţiei, compusă din 105 membrii şi tot atâţia supleanţi, au fost numiţi Valery Giscard d'Estaing, ca preşedinte, şi foştii prim-miniştrii ai Italiei şi Belgiei, Giuliano Amato, respectiv Jean Luc Dehaene, ca vicepreşedinţi. Lucrările acesteia au debutat la 28 februarie 2002, şi a lucrat timp de 17 luni, prin întâlniri bilunare care durau câte două sau trei zile şi cu dezbaterea, în paralel, pe grupuri de lucru, a unor probleme specifice şi determinate. Rolul de conducere a lucrărilor şi de impulsionare a acestora a revenit unui prezidiu format din 12 membrii, cuprinzând preşedintele şi vicepreşedinţii Convenţiei, reprezentanţii statelor care asigurau preşedinţia Consiliului în timpul lucrărilor Convenţiei (Spania, Danemarca şi Grecia), doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, doi reprezentanţi ai Parlamentului European, doi reprezentanţi ai Comisiei şi, cu rol consultativ, un reprezentant al statelor candidate. Lucrările Convenţiei s-au desfăşurat încă de la început, sub semnul transparenţei şi al deschiderii pentru acceptarea punctelor de vedere ale tuturor structurilor interesate şi implicate în noua construcţie europeană. Giscard d’Estaing a declarat cu ocazia deschiderii lucrărilor că sarcina sa era aceea de a „căuta consensul” asupra unei singure propuneri, în timp ce Romano Prodi a spus delegaţiilor prezente că dorea o „democraţie europeană bazată pe popoarele şi statele Europei, nu doar pe legile celor câteva state membre mai puternice şi mai vechi”. După mai mult de un an de la deschiderea Convenţiei, Giscard d'Estaing a înmânat liderilor europeni prezenţi la Consiliul european de la Salonic din iulie

 Proiectului de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa

2003 textul „Proiectului de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa”. Proiectul Convenţiei simplifica tratatele existente, dădea valoare constituţională Cartei drepturilor fundamentale, creştea recursul la codecizie şi la majoritate calificată şi modifica organizarea instituţională decisă la Nisa. Considerând proiectul de tratat constituţional ca o bună bază

de plecare,

Consiliul European a luat decizia convocării unei Conferinţe interguvernamentale care să aibă ca obiectiv modificarea tratatelor Uniunii pe baza textului prezentat de Convenţie. Conferinţa interguvernamentală a fost lansată la 4 octombrie 2003, având pe agendă discutarea problemelor delicate asupra cărora s-a realizat cu greutate consensul în cadrul Convenţiei. Discuţiile au fost dificile, în principal în ceea ce priveşte compoziţia Comisiei şi majoritatea calificată în Consiliu, subiecte asupra cărora se manifestase deja o opoziţie puternică la Nisa. S-a conturat de la început 176

împărţirea statelor membre în două categorii, în raport de interesele specifice pe care doreau să le promoveze în cadrul conferinţei liv: statele fondatoare ale Comunităţilor, care susţineau menţinerea integrităţii proiectului de Tratat Constituţional propus de Convenţie, şi, pe de altă parte, statele în curs de aderare, împreună cu Austria, Finlanda şi Spania, care doreau rediscutarea unor subiecte considerate închise de Convenţie. Reuniunea s-a încheiat cu adoptarea unei declaraţii comune în care, luându-se act de angajamentul statelor participante la Conferinţă faţă de consolidarea procesului de integrare europeană şi de acceptul acestora de a începe lucrările Conferinţei pe baza textului propus de Convenţie, a fost lansat ca termen pentru finalizarea lucrărilor şi adoptarea Tratatului Constituţional prima parte a anului 2004, înainte de alegerile pentru Parlamentul European, din luna iunie. Au urmat apoi două reuniuni la nivelul miniştrilor de externe, la 13 octombrie 2003, respectiv 27 octombrie 2003, prima desfăşurată la Luxemburg, iar cea de-a doua la Bruxelles. Deşi acestea au avut pe agendă chestiuni punctuale, nu

s-au

înregistrat progrese notabile. Cum nici după reuniunea ministerială din 18 noiembrie 2003 nu s-a avansat prea mult, au început să apară critici la adresa Preşedinţiei italiene, pentru lipsa de fermitate, metoda aleasă de aceasta, de a lăsa fiecare ţară să-şi expună ideile, fără a se încerca vreo formulă de compromis, nepermiţând avansări concrete în problemele delicate. Luând act de aceste critici, Preşedinţia italiană a înaintat o propunere globală, pe baza dezbaterilor purtate în cadrul Conferinţei, ce a fost prezentată în cadrul Reuniunii ministeriale de la Napoli, din 28-29 noiembrie 2003, ocazie cu care sau purtat şi primele negocieri veritabile. Ultima reuniune ministerială a avut loc la 8 decembrie 2003 şi a fost dedicată dezbaterii chestiunilor legate de apărare şi procedura bugetară. La 12 decembrie 2003, Consiliul European s-a întrunit în cadrul Conferinţei interguvernamentale pentru a adopta forma viitorului Tratat asupra Constituţiei

 blocaj

Europene. Reuniunea, care s-a încheiat în data de 13 decembrie, a fost un eşec, nereuşindu-se obţinerea unui consens. Blocajul s-a produs în principal datorită neînţelegerilor referitoare la funcţionarea Consiliului şi a Comisiei Europene, a rezistenţei manifestate de Spania şi Polonia, care nu vroiau să piardă o serie de avantaje obţinute prin Tratatul de la Nisa. Luând act de imposibilitatea obţinerii consensului pentru adoptarea Tratatului Constituţional, Consiliul European a însărcinat Preşedinţia Irlandeză, care va 177

începe la 1 ianuarie 2004, să facă o evaluare a perspectivelor de progres şi să pregătească un raport pentru Consiliul European din martie 2004. La Consiliul European de la Bruxelles, din 25-26 martie 2004, Preşedinţia irlandeză a prezentat raportul asupra Conferinţei interguvernamentale, apreciind că există perspective de a se ajunge la un consens pentru adoptarea tratatului

 Consiliul European de la Bruxelles, 2004

constituţional. Consiliul European şi-a reafirmat voinţa de a ajunge la un acord cu privire la tratatul constituţional, care ar trebui să permită Uniunii să fie mai bine înarmată pentru a răspunde nevoilor cetăţenilor săi şi pentru a juca un rol cât mai important în ordinea mondială. S-a convenit că este important să se menţină elanul imprimat prin Convenţie şi prin actele realizate până la acel moment prin Conferinţa interguvernamentală. Consiliul European a invitat preşedinţia să-şi continue consultările şi să ia, în momentul în care circumstanţele o vor permite, deciziile necesare pentru reluarea negocierilor formale în cadrul Conferinţei interguvernamentale. El a decis că un acord asupra tratatului constituţional ar trebui să aibă loc cel mai târziu cu ocazia Consiliului European din iunie 2004. 2.2. Adoptarea Tratatului Constituţional Cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004, primul Consiliu European al Europei extinse la 25 de membrii, şi pe fondul unor schimbări politice ce au avut loc în principalele state care s-au opus adoptării proiectului – Spania şi Portugalia, se reuşeşte ajungerea la un acord asupra textului Constituţiei Europene.

Textul adoptat nu este prea departe de cel

prezentat de Convenţie, fiind păstrat esenţialul propunerii, compromisul intervenind numai în ceea ce priveşte funcţionarea instituţiilor. În noul text se reportează reducerea numărului membrilor Comisiei şi introducerea sistemului de rotaţie egalitară pentru 2014, această reducere fiind mai puţin importantă decât se prevăzuse iniţial, numărul comisarilor urmând să fie egal cu două treimi din



numărul statelor membre. În ceea ce priveşte sistemul de vot în Consiliu,

Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa

Consiliul European poate decide cu unanimitate, fără a fi nevoie de revizuirea

unanimitatea este păstrată în domeniul fiscal şi în cel al securităţii sociale, însă tratatelor, trecerea la majoritate şi în aceste domenii. Este păstrată regula dublei majorităţi dar aceasta este stabilită la 55% din state, reprezentând 65% din populaţie, putând ajunge la 72% din state, reprezentând 65% din populaţie atunci când deciziile nu sunt luate pe baza unei propuneri a Comisiei sau a ministrului afacerilor externe. Pentru a evita hegemonia statelor mari, minoritatea de blocaj 178

este fixată la patru state, numărul minim pentru a putea împiedica adoptarea unei decizii.. Ca o încununare a unei activităţi laborioase, la 29 octombrie 2004, la Roma, în clădirea Campologlio, sala Degli Orazi e Curiazi, aceeaşi sală în care cele 6 state fondatoare au semnat în 1957 Tratatul de instituire a CEE, este semnat de către şefii de stat şi de guvern şi miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale UE, Tratatul şi Actul Final de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Aplicarea acestora va avea loc după ce statele membre vor ratifica, potrivit procedurilor interne, textul Constituţiei, unele legislaţii interne prevăzând doar ratificarea parlamentară, altele impunând şi organizarea unui referendum în acest sens. Acest proces urmează să se finalizeze în decursul următorilor doi ani. Intrarea efectivă în vigoare este prevăzută pentru 1 noiembrie 2006 sau, dacă până la această dată nu va fi ratificat de către toate statele semnatare, în prima zi a celei de a doua luni după depunerea instrumentelor de ratificare de către statul semnatar care a îndeplinit ultimul această formalitate. 2.3. Conţinutul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa Semnarea Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a reprezentat un moment de cotitură în construcţia Europei. El vine să răspundă cerinţelor de eficientizare a structurii instituţionale a Uniunii Europene în condiţiile extinderii Uniunii la 27 sau chiar 30 de state membre, eficientizare cerută, în acelaşi timp, şi de necesitatea afirmării organizaţiei pe plan mondial; vine să întărească solidaritatea statelor membre şi încrederea între acestea, să apropie Uniunea de cetăţenii săi, oferindu-le un mediu de viaţă aflat sub semnul democraţiei, libertăţii şi transparenţei.

 conţinut

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa cuprinde un preambul, patru părţi, cinci protocoale şi trei declaraţii anexe. În Preambulul tratatului se face referire la “moştenirile culturale, religioase şi umane ale Europei, ale cărei valori, întotdeauna prezente în patrimoniul său, au consacrat în viaţa societăţii rolul central al fiinţei umane”. Este menţionată, de asemenea, deviza Europei “Unitate în diversitate”, semnificând voinţa popoarelor de a depăşi vechile rivalităţi şi contradicţii dintre ele şi de a-şi “făuri destinul comun” de o manieră “fără încetare mai întărită”. Alături de aceasta, sunt consacrate ca simboluri ale Uniunii Europene steagul, imnul, moneda şi ziua Europei, de mult timp recunoscute dar neînscrise încă într-un tratat. 179

Din punctul de vedere al structurii sale, Constituţia este împărţită în patru părţi. Prima parte defineşte Uniunea Europeană, valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile şi instituţiile sale. A doua parte cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale, a treia descrie politicile şi modul de funcţionare a

 principalele amendamente

Uniunii Europene, iar a patra secţiune cuprinde prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare şi revizuire a Constituţiei. Principalele amendamente aduse construcţiei comunitare prin tratatul Constituţional sunt, în esenţă, următoarele: 

Tratatul constituţional operează o fuziune a tratatelor existente,

cu excepţia Tratatului Euratom, care rămâne distinct. Pentru simplificarea şi reorganizarea tratatelor comunitare, principalele tratate ale UE vor fi înlocuite cu un singur text unitar – cel al Tratatului Constituţional. Aceasta nu va înlocui însă

 fuziunea tratatelor

constituţiile naţionale ale statelor membre, ci se va aplica în paralel cu acestea. De asemenea, nu are în vedere înlocuirea structurilor naţionale ale statelor membre cu structurile sale, fiecare funcţionând în continuare. 

 personalitate juridică pentru UE

Proiectul de Constituţie prevede instituirea Uniunii europene,

care va prelua şi obiectivele şi atribuţiile Comunităţilor Europene, care vor dispărea, competentele lor fiind transferate către Uniunelv. Pentru realizarea obiectivelor ce i-au fost fixate, Uniunii îi sunt conferite o serie de competenţe şi este dotată cu personalitate juridică. 

Valorile şi obiectivele Uniunii Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale

(respectarea demnităţii umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept, drepturile omului, pluralismul, toleranta, justiţia, solidaritatea şi nediscriminarea)

 valori şi obiective

şi care se angajează să le promoveze în comun cu celelalte state europene. Obiectivele Uniunii sunt: a) promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea popoarelor; b) să ofere cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi de justiţie, fără frontiere interioare, şi o piaţă unică în care concurenţa este liberă şi corectă; c) dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echilibrată, o economie socială de piaţă competitivă, care urmăreşte ocuparea deplină a forţei de muncă progresul social şi un înalt nivel de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului; d) promovarea progresului ştiinţific şi tehnic; e) combaterea excluderii sociale şi a discriminării sociale, a egalităţii între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copiilor; f) promovarea coeziuni economice, sociale şi teritoriale şi a solidarităţii între statele membre; g) 180

respectarea diversităţii culturale şi lingvistice, păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european; h) promovarea valorilor şi intereselor proprii în relaţiile cu statele terţe, contribuţia la realizarea păcii, securităţii, la dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, la realizarea unui comerţ liber şi echitabil. Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, inclusiv autonomia regională şi locală şi de asemenea, respectă funcţiile esenţiale ale statului în special cele referitoare la asigurarea integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii interne. Uniunea Europeană şi statele membre, conform principiului cooperării, se vor ajuta reciproc în îndeplinirea sarcinilor care rezultă din Constituţie. 

Constituţia conţine de asemenea prevederi cu privire la cetăţenia

europeană (Titlul II), prevăzând faptul că cetăţenia Uniunii este complementară cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Drepturile care decurg din calitatea de cetăţean al Uniunii constau în: dreptul la libera circulaţie şi dreptul la sejur, dreptul de exercitare a votului şi de a fi ales în Parlamentul European, ca şi dreptul de a participa la alegerile municipale, dreptul de protecţie diplomatică şi consulară, dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European precum şi dreptul de a se adresa mediatorului sau de a sesiza instituţiile într-una dintre limbile oficiale ale Uniunii şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Această enumerare a drepturilor cetăţenilor europeni nu este exhaustivă, alte drepturi ale cetăţenilor fiind prevăzute într-un titlu special al Constituţiei, denumit „Viaţa democratică în Uniune” – dreptul de a participa la viaţa democratică şi dreptul de acces la documente.

 recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Cartea Drepturilor Fundamentale



Uniunea recunoaşte drepturile şi libertăţile enunţate în Cartea

Drepturilor Fundamentale. Astfel, Cartea Drepturilor Fundamentale, care deşi adoptată încă din 2000, la Nisa, nu avea caracter obligatoriu (nefiind încorporată în tratate comunitare), este înglobată în Constituţia europeană, care îi conferă forţă juridică obligatorie şi îi dedică un capitol însemnat în ansamblul său (partea a II-a a Tratatului). Uniunea se angajează, totodată, să adere la Convenţia europeană pentru

 reforma instituţiilor

apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentalelvi, drepturile fundamentale garantate de aceasta făcând parte din dreptul Uniunii ca principii generale. 

Arhitectura instituţională.

181

În ceea ce priveşte instituţiile Uniunii Europene, Consiliul European dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii, alături de Parlamentul European, Consiliul de Miniştrii, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţielvii. Rolul Parlamentului European este din nou întărit acesta exercitând, împreună cu Consiliul de Miniştrii, funcţiile legislativă şi bugetară, exercită funcţiile de control politic şi consultativă şi alege Preşedintele Comisiei European. Au crescut, de asemenea, domniile în care deciziile se iau cu aplicarea procedurii codeciziei, procedură ce este denumită în Proiect „Procedură legislativă”. Este plafonat la 736 numărul maxim de parlamentari europeni, stabilindu-se ca, pentru alegerile din 2009, dacă va fi cazul, Consiliul European, la propunerea Parlamentului şi cu unanimitate de voturi, să poată decide o altă structură a Parlamentului. Începând din 2009, numărul de scaune în Parlament va fi între 6 şi 96 pentru un stat. Pentru România şi Bulgaria, printr-un protocol anexă la Constituţie, li s-a reconfirmat atribuirea unui număr de 33, respectiv 17 locuri în Parlamentul European, dacă aderă până la alegerile din 2009. Consiliul European, format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, din Preşedintele său şi Preşedintele Comisiei, şi în prezenţa Ministrului afacerilor

 Preşedinte ales al Consiliului European

externe al Uniunii, care participă la lucrări, dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acestuia şi îi defineşte orientările şi priorităţile de politică generală. Nu deţine funcţii legislative. Preşedintele Consiliului va fi ales cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului European, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, mandatul său putând fi reînnoit o singură dată. Rolul său este acela de a prezida şi impulsiona lucrările Consiliului European, de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor, de a acţiona pentru realizarea consensului în cadrul Consiliului European, de a prezenta Parlamentului un raport la sfârşitul fiecărei întruniri precum şi de a reprezenta Uniunea în domeniul politicii externe şi de securitate comună, fără a aduce atingere competenţelor Ministrului afacerilor externe al Uniunii. “Consiliul de Miniştri” este denumirea dată actualului Consiliu al Uniunii Europene, fiind format, ca şi acesta, din câte un reprezentant la nivel guvernamental al fiecărui stat membru. El exercită, împreună cu Parlamentul, funcţiile legislativă şi bugetară, precum şi funcţii de definire a politicilor şi de coordonare. Consiliul de Miniştri se poate întâlni în următoarele formaţiuni: Consiliul legislativ (în cadrul căruia va asigura, împreună cu Parlamentul, 182

adoptarea legilor europene şi a legilor–cadrul europene conform dispoziţiilor Constituţiei), Consiliul afacerilor generale (când asigură, împreună cu Comisia, pregătirea şi desfăşurarea reuniunilor Consiliului European), Consiliul afacerilor externe (care va asigura elaborarea politici externe a Uniunii, conform liniilor strategice definite de către Consiliul European, sub conducerea Ministrului de externe al UE), sau în alte formaţiuni stabilite prin decizie a Consiliului European. Dacă nu se prevede altfel în Constituţie, regula este votul cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştrii. Majoritatea calificată este definită ca fiind 55% din statele membre (dar cel puţin 15 la număr), reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii. O minoritate de blocare a deciziilor poate fi formată din patru state. În situaţia în care Consiliul acţionează din proprie iniţiativă, la iniţiativa unui stat membru sau la o recomandare a Comisiei sau a Băncii Centrale Europene ( mai ales în domeniile justiţie şi afaceri interne, politică externă şi de securitate comună, politică economică şi monetară şi în cazul suspendării sau retragerii unui stat membru), votul cu majoritate calificată este definit ca fiind 72% din membrii Consiliului, reprezentând 65% din populaţia Uniunii. Votul cu unanimitate continuă să se aplice unor domenii restrânse, precum politica în domeniul impozitării, unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare şi pentru următoarele revizuiri constituţionale. Preşedinţia Consiliului de Miniştri, mai puţin atunci când se reuneşte în Consiliul afacerilor externe, este asigurată prin rotaţie de către reprezentanţii statelor membre, pe o perioadă de cel puţin un an, regulile acestei rotaţii urmând a fi stabilite printr-o decizie a Consiliului European. Comisia Europeană este însărcinată cu promovarea interesului general european, veghează la aplicarea dispoziţiilor Constituţiei şi a dispoziţiilor emise de instituţiile europene pe baza acesteia, supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie, are atribuţii de reprezentare externă a Uniunii (cu excepţia domeniului politicii externe şi de securitate comună) şi deţine cvasimonopolul iniţiativei legislative, în afara cazurilor în care Constituţia dispune altfel, un act legislativ neputând fi adoptat fără iniţiativa ei. Comisia ia decizii cu majoritate simplă şi răspunde colectiv în faţa Parlamentului European, care o poate demite prin adoptarea unei noţiuni de cenzură.

183

În cadrul Comisiei se constituie un Colegiu, compus din Preşedintele Comisiei, Ministrul afacerilor externe al Uniunii ca vicepreşedinte, şi treisprezece comisari europeni selectaţi pe baza unui sistem de rotaţie egală între statele membre. Preşedintele Comisiei, desemnat ca şi până acum, are ca atribuţii definirea orientărilor în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea, decide organizarea internă şi numeşte, dintre membrii Colegiului, vicepreşedintele, numeşte comisarii fără drept de vot. Statele membre vor deţine până în 2014 câte un singur membru în Comisie, după care numărul comisarilor va fi redus la 2/3 din numărul statelor membre (inclusiv Preşedintele Comisiei şi Ministrul UE pentru Afaceri Externe), numiţi pe baza unui sistem de rotaţie echitabil, după o ordine stabilită de Consiliul European cu unanimitate. Cu aceeaşi unanimitate, Consiliul European poate decide modificarea numărului de comisari. Curtea de Justiţie va cuprinde actuala Curte Europeană de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate, fiind însărcinată cu asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea Constituţiei. Curtea este competentă să judece litigiile dintre statele membre, dintre Uniune şi statele membre, dintre instituţiile Uniunii şi dintre particulari şi Uniune. Se va pronunţa, de asemenea, cu titlu prejudicial, asupra interpretării dreptului comunitar sau asupra validităţii actelor adoptate de către instituţii. Cetăţenii vor putea să introducă o acţiune în faţa Curţii împotriva unei reglementări comunitare chiar şi atunci când nu fac dovada existenţei unui interes personal (art. III – 270(4)) Alături de aceste cinci instituţii fundamentale, un rol important este atribuit: - Bănci Central Europene, în domeniul politicii economice şi monetare a Uniunii; - Curţii de Conturi, ca instituţie de control financiar; - Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor, ca organe consultative.

 Ministru de externe

Ministrul de externe al Uniunii – este o funcţie nou creată, care înlocuieşte funcţia de Înalt Reprezentant al Consiliului în domeniul politicii externe. Ministrul de externe conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii, reprezentând în acest domeniu Uniunea pe plan internaţional, în calitate de împuternicit al Consiliului. El este totodată şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei Europene.

184

Ministrul de externe este numit cu majoritate calificată de către Consiliul European, cu aprobarea Preşedintelui Comisiei. 

Actele Uniunii

Acestea sunt împărţite, potrivit art. I-33 al Tratatului, în acte legislative şi acte

 Actele Uniunii: legislative şi nelegislative

nelegislative. Sunt astfel acte juridice legea europeană, care are caracter general, este obligatorie în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre şi legea cadru europeană, care leagă fiecare stat căruia i se adresează în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în alegerea formei şi mijloacelor. Acestea sunt adoptate, pe baza propunerii Comisiei, de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştrii împreună, potrivit procedurii legislative ordinare (codeciziei), în cele mai multe cazuri cu majoritate calificată. Este introdusă o nouă formulă a majorităţii calificate, aceasta reprezentând 232 voturi, adică jumătate plus unu din numărul statelor membre şi în acelaşi timp 60% din populaţia Uniunii. În anumite cazuri, Constituţia prevede adoptarea actelor legislative potrivit unei proceduri legislative speciale, care presupune adoptarea lor exclusiv de către Consiliul de Miniştri sau chiar exclusiv de către Parlament. În aceste cazuri, ca şi în alte situaţii în care este cerut votul cu unanimitate, Consiliul European poate, în anumite condiţii, să adopte o decizie prin care să autorizeze adoptarea legilor prin procedura legislativă ordinară, în primul caz, respectiv prin vot cu majoritate calificată, în cel de-al doilea caz. Actele nelegislative ale Uniunii sunt: - regulamentul european, care este un act fără caracter legislativ, dar cu aplicabilitate generală, care pune în aplicare acte legislative şi anumite dispoziţii specifice ale Constituţiei. Aceasta poate fi obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în fiecare stat membru sau poate doar să lege fiecare stat membru destinatar în privinţa rezultatelor ce trebuie obţinute, lăsând autorităţilor naţionale competenţa de a alege forma şi mijloacele de realizare; - decizia europeană, este un act fără caracter legislativ, obligatoriu în toate elementele sale. În situaţia în care destinatarii sunt desemnaţi de aceasta, ea nu este obligatorie decât pentru ei; - recomandările şi avizele, sunt acte adoptate de instituţiile comunitare şi nu au caracter obligatoriu. 185

Obligaţia de punere în aplicare a actelor comunitare revine statelor membre, care trebuie să ia în acest scop toate măsurile de drept intern necesare. Actele de punere în aplicare ale Uniunii îmbracă forma regulamentelor europene de punere în aplicare sau deciziilor europene de punere în aplicare. Toate actele europene obligatorii trebuie să fie motivate, iar legile şi legilecadru europene, semnate de Preşedinţii Parlamentului şi Consiliului de Miniştri (sau numai de către unul dintre aceştia, pentru actele adoptate prin procedura legislativă specială), se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în

 consacrarea priorităţii dreptului comunitar

vigoare la 20 de zile de la publicare, dacă nu este stabilită o altă dată. Regulamentele şi deciziile europene cu caracter general urmează aceeaşi procedură, în timp ce deciziile individuale sunt notificate destinatarilor şi produc efecte de la data notificării. 

Constituţia consacră, pentru prima dată într-un tratat comunitar,

prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre. Conform art. 10 din Tratat, Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii în exercitarea competenţelor ce le-au fost conferite au prioritate faţă de dreptul statelor membre. 

Competenţele Uniunii sunt cele care i-au fost atribuite prin

Constituţie de către statele membre pentru realizarea obiectivelor stabilite de aceasta (pe baza principiului atribuirii de competenţe), şi vor fi exercitate în

 Competenţele UE

conformitate cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii aşa cum sunt ele prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor Constituţiei. Proiectul realizează şi o clarificare a competenţelor Uniunii în: a) competenţe exclusive, în cadrul cărora numai Uniunea poate legifera şi adopta acte juridice obligatorii şi care vizează următoarele domeniilviii: regulile de concurenţă necesare funcţionării peţii interne; politica monetară a statelor membre care au adoptat euro; politica comercială comună; uniunea vamală; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit; încheierea de acorduri internaţionale. b) competenţe comunelix (partajate) ale Uniunii şi statelor membre, care sunt exercitate de Uniune numai dacă şi, în măsura în care acţiunea sa este mai eficientă decât cea a statelor membre (conform principiului subsidiarităţii), în domenii precum: piaţa internă;

spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;

agricultură şi pescuitul cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; transportul şi reţelele transeuropene; energia; politica socială; coeziunea 186

economică, socială şi teritorială; mediu; protecţia consumatorilor; obiective comune de securitate în materie de sănătate publică. c) competenţe rezervate, care ţin în continuare de resortul statelor membre, Uniunea desfăşurând doar acţiuni de sprijin, de coordonare sau complementare, actele adoptate de Uniune în aceste domenii neimplicând armonizarea dispoziţiilor legale de reglementare ale statelor membre. Intră în această categorie următoarele domenii (art. 16):

industria; protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii

umane; educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul; cultura; protecţia civilă. O acţiune de coordonare realizează Uniunea şi în alte domenii precum: ocuparea forţei de muncă, politica economică sau politica socială, fără a avea însă dreptul să legifereze unitar, ci doar adoptând orientările generale ale acestor politici. Uniunea dobândeşte competenţe şi în materia politicii externe şi de securitate comună (PESC), ce are la bază solidaritatea reciprocă a statelor membre, urmărindu-se identificarea problemelor de interes general şi obţinerea unui convergenţe cât mai ridicate a acţiunii statelor membre. Competenţa Uniunii se întinde asupra tuturor domeniilor acesteia, precum şi asupra tuturor problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a liniei politicii de apărare comună. În acest domeniu deciziile sunt luate de către Consiliul European şi Consiliul de Miniştri cu unanimitate de voturi, pe baza propunerii Ministrului de externe al Uniunii sau a unui stat membru. În cadrul politicii externe de securitate comună este inclusă de către Constituţie şi politica europeană de securitate şi apărare (PESA), al cărei scop este definirea progresivă a unei politici de apărare comună a Uniunii, cu respectarea însă a obligaţiilor ce decurg din diferitele angajamente externe ale statelor membre, cum este cazul NATO. Politica europeană de securitate şi apărare , care a fost iniţiată la Consiliul European de la Koln din 1999, este astfel introdusă în sfera de competenţă a Uniunii. Deciziile în acest domeniu se iau de către Consiliul European cu unanimitate, statele membre obligându-se să pună la dispoziţia Uniunii Europene capacităţile lor civile şi militare şi, de asemenea, să-şi îmbunătăţească progresiv capacităţile militare. Pentru convergenţa acţiunilor statelor membre în domeniul capacităţilor şi programelor militare, se înfiinţează Agenţia Europeană pentru Armament, Cercetare şi Capacităţii Militare. 187

Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, deziderat realizabil prin instituirea unor mijloace mai eficiente de atingere a scopurilor propuse – adoptarea unor legi şi legi-cadru europene care vizează apropierea legislaţiilor naţionale şi favorizând în acelaşi timp, încrederea reciprocă între autorităţile competente ale statelor membre, în special pe baza recunoaşterii reciproce a deciziei judiciare şi extrajudiciare; o cooperare operaţională mai strânsă a serviciilor de poliţie, vamă şi alte servicii specializate în prevenirea şi depistarea infracţiunilor. Se prevede, de asemenea, dezvoltarea unei politici comune în domeniul azilului, imigraţiei şi controlului la frontierele externe. Parlamentele naţionale pot participa la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare de către statele membre a politicilor Uniunii în materia spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, fiind de asemenea asociate la controlul politic al Europol şi la evaluarea activităţilor Eurojus. Pentru întărirea cooperării în materie penală se prevede şi înfiinţarea unui post de Procuror Public European, în cadrul Eurojus, dacă statele membre se vor pune de acord şi după obţinerea avizului Parlamentului European. I se recunoaşte Uniunii şi o competenţă implicită, sub forma unei clauze de



flexibilitate, în virtutea căreia, dacă o acţiune a Uniunii este necesară în vederea

clauză de flexibilitate

realizării obiectivelor stabilite de Tratatul Constituţional, fără ca acesta să fi prevăzut competenţele necesare în acest scop, Consiliul de Miniştrii, hotărând cu unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi după aprobarea Parlamentului, adoptă dispoziţiile necesare. Este prevăzută şi o clauză de solidaritate, în temeiul căreia Uniunea şi statele

 clauză de solidaritate

membre vor acţiona împreună, în spirit de solidaritate, în cazul când unul dintre statele membre este victima unui atac terorist sau catastrofă naturală, prevăzându-se în acest scop acordarea de sprijin politic, inclusiv militar şi financiar.

 cooperare consolidată

Este reafirmată posibilitatea unei cooperări consolidate (prevăzută în tratatul de la Amsterdam), care poate interveni în domenii ce nu ţin de competenţa exclusivă a Uniunii, cu participarea a cel puţin o treime din numărul statelor membre şi cu condiţia ca obiectivele vizate să nu poată fi atinse într-un termen rezonabil de ansamblul Uniunii. Se introduce astfel o „frână de urgenţă”, un mecanism care va permite unui stat membru să facă apel la Consiliul European dacă interesele sale naţionale sunt lezate. Dacă un grup de state doresc să continue în acţiunea lor, pot să dezvolte o cooperare întărită în domeniu, celelalte state 188

putând participa şi ele în momentul în care doresc şi sunt în măsură să o facă, la această cooperare consolidată. Actele adoptate în cadrul unei cooperări consolidate nu sunt obligatorii decât pentru statele participante şi ele nu sunt considerate ca fiind aquis ce trebuie acceptat de către statele candidate la aderare. 

Apartenenţa la Uniune

Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi se angajează să le promoveze în comun. Aderarea la Uniune a unui stat este hotărâtă, cu unanimitate, de Consiliul de Miniştri, după consultarea Comisiei şi cu aprobarea Parlamentului. Consiliul de Miniştri poate să decidă, cu majoritate

 retragerea din UE

calificată, suspendarea drepturilor statului membru în cadrul Uniunii în cazul în care acesta violează grav şi persistent valorile Uniunii. Retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune se poate realiza prin adresarea unui cereri Consiliului European, după care Consiliul de Miniştrii încheie cu statul respectiv un acord în care se stabilesc condiţiile de retragere, acord ce este adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European. 2.4 Procesul de ratificare a Tratatului Constituţional Semnarea Tratatului Constituţional, la 29 octombrie 2004, s-a produs într-un moment de schimbări politice la nivelul instituţiilor europene. Statele care au aderat la 1 mai 2004 şi-au luat în primire prerogativele de membrii cu drepturi depline, alegerile din luna iunie aducând un nou Parlament European, format din 732 de membrii, şi avându-l ca preşedinte pe Joseph Borrell Fontelleslx. Primul ministru portughez,Jose Manuel Durao Barroso, este desemnat la Consiliul European extraordinar din 29 iunie 2004 ca preşedinte al viitoarei Comisii Europene, această desemnare fiind confirmată de Parlamentul European la 22 iulie. La 1 noiembrie 2004 intră în vigoare şi noua ponderare a voturilor în Consiliu, prevăzută prin Tratatul de la Nisa, instituţiile noii legislaturi sunt în funcţie şi se aşteaptă viitoarea extindere şi intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional. Ratificarea Constituţiei urma să îmbrace forme diferite în fiecare ţară, în funcţie de tradiţiile constituţionale şi procedurile politice ale ţării respective. Din cele 25 de state membre, 9 şi-au manifestat intenţia de a organiza un referendum

189

pentru aprobarea Constituţiei Europene, în unele ţări rezultatul urmând să aibă caracter obligatoriu, iar în altele consultativ. Pană în prezent, Tratatul Constitutional a fost ratificat de 15 state membre, în ordinea cronologică a ratificărilor: Lituania, Ungaria, Slovenia, Italia, Grecia,

 referendumuri negative în Franţa şi Olanda

Slovacia, Spania, Austria, Germania, Cipru, Malta, Luxemburg, Belgia , Letonia şi Estonia. Acestora li se adaugă România şi Bulgaria care au ratificat documentul odată cu aprobarea de către parlamentele naţionale a Tratatului de Aderare la Uniunea Europeană. În Finlanda, procedura de ratificare se află in curs de desfăşurare, aşteptâdu-se finalizarea ei până la sfârşitul acestui an. Franţa şi Olanda au respins Tratatul Constitutional prin referendum la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, declanşând o criză de o amploare fără precedent în istoria construcţiei europene. Votul negativ al cetăţenilor francezi şi olandezi a determinat o serie de incertitudini, frământări, interogaţii cu privire la oportunitatea unei Constituţii şi mai ales cu privire la conţinutul acesteia. Chiar dacă motivele reale ale acestei respingeri ţin mai degrabă de factori de politică internă, decât de cei de politică europeană, situaţia creată a deschis calea unor mari dezbateri cu privire la viitorul proiectului european. Pentru a ieşi din situaţia dificilă în care a fost pusă Uniunea ca urmare a referendumurilor negative din Franţa si Olanda, şefii de stat şi de guvern ai statelor membre, prezenţi la Consiliul European din 16-17 iunie 2005, au

 perioadă de reflecţie

adoptat o „Declaraţie privind ratificarea Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa”, prin care invitau la o „perioadă de reflecţie“ pe aceasta temă, în timpul căreia fiecare ţară urma să declanşeze dezbateri interne asupra Tratatului Constituţional şi a viitorului construcţiei europene. Era o încercare de apropiere de cetăţeni, prin implicarea lor mai directă şi identificarea aşteptărilor acestora legate de Europa comunitară, în scopul creşterii legitimităţii proiectului european lxi. Întrucât anul care a urmat de la acest moment nu a adus clarificările necesare, perioada a fost prelungita la Consiliul European din iunie 2006. Pana acum, au contribuit la dezbatere state membre şi instituţii comunitare, ca şi diferite ONG-uri sau personalităţi europene. Cetăţenii au fost consultaţi prin diverse modalităţi: forumuri de discuţii on-line, conferinţe şi seminarii pe tematica viitorului Europei. În condiţiile în care 85% din prevederile Tratatului Constituţional reprezintă reguli existente, înscrise deja în tratatele anterioare, doar 15% fiind elemente de

190

noutate, se pune problema care sunt principalele nemulţumiri în legătură cu Tratatul Constituţional. În principal, au fost identificate următoarele: - întinderea şi complexitatea textului, care cuprinde aproape 300 de pagini şi numeroase referiri la alte articole, fără ca textul acestora din urmă să fie redat. Lipsa deci de lizibilitate a acestuia: - repunerea în discuţie a „modelului social european”, a Europei sociale, a locurilor de muncă (având în vedere că principala preocupare a cetăţenilor

 principalele critici

europeni o reprezintă şomajul), şi înscrierea unor politici economice cu o orientare neoliberală, în care libera concurenţă se întinde la domenii sensibile precum sănătatea, energia şi transportul; - întărirea elementelor supranaţionale cu consecinţa unei pierderi reale de suveranitate din partea statelor, prin adoptarea unor măsuri precum: generalizarea votului cu majoritate calificată, înscrierea principiului priorităţii legii europene în faţa celei naţionale, introducerea în Constituţie a unor elemente care sunt legate în mod tradiţional de suveranitatea unui stat – steag, imn, deviză, şi chiar folosirea termenului de „Constituţie”, care poate duce cu gândul la un viitor statal al Uniunii Europene; - perpetuarea deficitului democratic, prin acordarea unor puteri sporite instituţiilor care nu sunt alese prin sufragiu popular şi care beneficiază deci de o slabă legitimitate politică. -TEMA IIIPROIECTUL EUROPEAN LA ORA REALITĂŢILOR ŞI PROVOCĂRILOR. TRATATUL DE REFORMĂ DE LA LISABONA 1. Principalele provocări Votul negativ acordat Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa consacră aşa-numita „criză constituţională” care se alătură celorlalte probleme

 „criza constituţională”

presante cu care Uniunea Europeană se confruntă la momentul actual: globalizarea, extinderea Uniunii Europene şi aprofundarea integrării europene. Modul în care Uniunea Europeană va aborda rezolvarea acestor puncte-cheie de pe agenda sa va prefigura viitorul proiectului european şi rolul său pe scena mondială. Întrucât toate aceste chestiuni sunt interdependente, soluţionarea uneia neputând face abstracţie de existenţa celorlalte, perioada de reflecţie pe care 191

Uniunea şi-a acordat-o pentru a decide în privinţa viitorului Tratatului Constituţional este esenţială şi pentru încercarea de a tranşa celelalte crize care afectează întreaga structură comunitară. Alături de problemele interne pe care le are de rezolvat Uniunea, şi care au fost acumulate de-a lungul timpului, cea mai dificilă problemă cu care se confruntă o reprezintă globalizarea, ale cărei presiuni sunt tot mai evidente în statele Uniunii Europene. Analiştii şi factorii de decizie deopotrivă par să fi înţeles că una dintre cele mai importante provocări la care trebuie să găsească răspuns Uniunea Europeană este legată de fenomenul de globalizare a economiei, de competitivitatea economiei europene faţă de celelalte economii puternice ale lumii. Deşi hulită de unii şi transformată în panaceu de alţii, globalizarea este un fenomen real, din care fiecare dintre noi face parte. Aşa cum arăta şi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, cu ocazia Conferinţei internaţionale de la Salzburg (ianuarie 2006), globalizarea nu este consecinţa unei decizii politice evitabile, ci un proces obiectiv, motiv pentru care europenii nu trebuie să se blocheze în lamentări, ci să facă tot posibilul pentru a gestiona noua realitate în folosul lor. În loc să se lase pradă temerilor legate de siguranţa locului lor de muncă şi a zilei de mâine, este preferabil să mizeze pe forţa pe care lo-o dă



unitatea europeană şi pe o economie socială de piaţă. Una dintre concluziile

Globalizare

oportunitate şi nu o ameninţare pentru Europa, dacă aceasta va înţelege că trebuie

acestei Conferinţe internaţionale a fost aceea că globalizarea poate fi o să se adapteze rapid şi că nu poate acţiona în secolul al XXI-lea după un model

 Provocări

din veacul trecut. În pofida acestor declaraţii, multe dintre statele europene nu sunt pregătite să accepte mental caracterul ireversibil al globalizării, avantajele pe care le presupune, necesitatea iniţierii de reforme pentru a se adapta mai bine şi mai repede la provocările acesteia. Există o serie de obstacolele majore pentru speranţele Uniunii Europene

 obstacole

de a face faţă globalizării. Astfel: • creşterea economică este prea lentă, mai ales în rândul vechilor state membre ale Uniunii. În timp ce în Europa occidentală media creşterii economice abia dacă atinge 2%, economia americană prosperă, fiind previzionate rate de creştere de 3,5% în 2006 şi de 3,3% în 2007. Creşteri importante se înregistrează şi în cazul economiilor asiatice, iar economia indiană a sporit cu 8%, sperând la o accelerare a creşterii economice până la 10% în următorii ani. 192

• slăbirea monedei unice europene, unul dintre pilonii economiei contemporane, ca efect al creşterii economice slabe, dobânzilor relativ reduse şi, nu în ultimul rând, al blocajului politic din Uniune. Potrivit unui raport publicat de „Financial Times Deutschland” în octombrie 2005, euro s-a numărat printre valutele care au înregistrat cea mai slabă performanţă din lume în 2005. Dintre cele 58 de valute avute în vedere, euro s-a situat pe locul 50, scăzând atât în raport cu

dolarul, lira sterlină şi yenul, dar şi în raport cu lira turcească şi realul

brazilian. • riscul unei crize demografice în spaţiul comunitar. Europa se confruntă cu un accentuat proces de îmbătrânire a populaţiei, ce a generat o criză pe piaţa muncii. Creşterea demografică în ultimul an este de 0,5%, un nivel foarte slab, cauzat nu de sporul natural al populaţiei europene, ci mai degrabă de imigraţie. Mai mult, unele dintre statele membre (Germania, Polonia şi o serie de state mici nou admise în Uniune), au înregistrat chiar o scădere a populaţiei. Estimările demografilor sunt cât se poate de pesimiste, apreciindu-se că până la mijlocul secolului, Germania va avea o populaţie de 45 de milioane, iar până în 2020 vârsta medie în Uniunea Europeană va fi de 50 de ani. În 2000, cu ocazia Consiliului European de la Lisabona, liderii europeni au

 Agenda Lisabona

stabilit o strategie de dezvoltare economică a Uniunii pentru următorii ani, cunoscută sub numele de Agenda Lisabona, cel mai important proiect european de dezvoltare, care îşi propunea să transforme Uniunea, până în 2010, în cea mai dinamică şi competitivă economie din lume. Deşi au semnat această declaraţie, statele membre nu au făcut prea multe pentru a pune în practică propunerile formulate şi nu au iniţiat reforme radicale ale economiilor naţionale. Productivitatea este în continuare prea scăzută şi creşterea prea lentă, măsurile adoptate nu au fost întotdeauna implementate cu consecvenţă iar ocuparea forţei de muncă ridică încă serioase probleme. În aceste condiţii, Comisia Europeană s-a văzut nevoită să anunţe că există pericolul de a nu putea fi atinse obiectivele Agendei Lisabona până în 2010. În martie 2005 s-a produs o revizuire a acesteia, accentul fiind mutat pe creşterea economică bazată pe progres tehnologic şi pe

 revizuirea Agendei

ocuparea forţei de muncă. Principala componentă a Agendei Lisabona rămâne activitatea de cercetare-dezvoltare, statele membre angajându-se să cheltuiască din bugetul public 1% din PIB pentru finanţarea acestui sector. Acest “duş rece”, primit la jumătatea drumului, a trezit guvernele europene care, într-un timp destul de scurt au reuşit să elaboreze proiecte naţionale de 193

reformă pentru creşterea economică şi locuri de

muncă.

Pe baza acestor

programe naţionale, Comisia Europeană a prezentat primul Raport anual de progres privind Strategia Lisabona, în care a identificat drept domenii prioritare, unde sunt necesare mai multe măsuri : educaţia şi cercetarea, care necesită investiţii mai mari, întreprinderile mici şi mijlocii, cărora trebuie să li se acorde sprijin sporit, ocuparea locurilor de muncă şi, în contextual recentei crize energetice, nevoia definirii unei politici europene în materie de energie. Aceeaşi problemă a fost dezbătută şi cu ocazia întâlnirii interparlamentare desfăşurată la Bruxelles la 31 ianuarie 2006. 

Cât priveşte procesul de extindere, dificultăţile cu care se

confruntă Uniunea, la doi ani de la extinderea cu cele zece state noi, accentuează temerile şi îndoielile legate de avantajele acestui proces, atât guvernele unora dintre statele membre, cât şi cetăţenii acestora manifestând rezerve din ce în ce mai mari faţă de ideea continuării lărgirii. În vechile state membre există temeri legate de migrarea locurilor de muncă, afluxul necontrolat de forţă de muncă, intensificarea problemelor în zonele de frontieră, precum şi suprasolicitarea financiară şi instituţională a Uniunii prin

 extinderea

extinderea la 27 de membri. În rândul noilor membri predomină o dezamăgire care nu poate fi trecută cu vederea: 15 ani de tranziţie, de deschidere economică şi de aliniere la standardele UE nu au contribuit aproape cu nimic la îmbunătăţirea condiţiilor sociale pentru majoritatea populaţiei. Tranziţia a fost însoţită de mari costuri economice şi sociale, iar bogata UE nu s-a arătat prea generoasă faţă de noii ei membri. Este adevărat că distanţa dintre statele care au devenit recent membre ale Uniunii Europene sau vor deveni în curând şi celelalte state ale Uniunii este destul de mare însă este greu de crezut că aceste decalaje în dezvoltare vor putea fi înlăturate prea curând în condiţiile în care fondurile structurale de care vor beneficia noii membrii sunt mult mai mici decât cele de care au beneficiat celelalte state devenite membre ale UE. Banii care vor fi alocaţi pentru extindere în actuala perioadă bugetară sunt mult mai puţini decât se preconizase, deşi sunt mai multe state implicate. În plus, aceste state trebuie să-şi plătească contribuţia de membru la bugetul Uniunii, fără nici o perioadă de tranziţie. De la aderarea ca atare se aşteaptă puţin pe termen scurt, speranţele fiind îndreptate spre „generaţia următoare”, care ar trebui să trăiască mai bine.

194

Dincolo de dificultăţile pe care le presupune, procesul de extindere este benefic pentru ambele părţi: extinderea contribuie la consolidarea rolului Uniunii pe scena internaţională, la stabilitatea politică şi economică a continentului, noile state membre dispunând de pieţe noi pentru exportul din vechile state membre şi venind cu o creştere economică ce influenţează pozitiv nivelul general de competitivitate în UE. Aşa cum arăta şi comisarul european pentru extindere Olli Rehn, „ Extinderea Uniunii Europene a adus beneficii tuturor celor implicaţi. Extinderea nu doar consolidează democraţia, stabilitatea şi securitatea în Europa, este şi o politică din care toată lumea câştigă, de tip win-win, atât pentru actualele state membre, cât şi pentru cele noi. Aşa s-a întâmplat în valurile anterioare de extindere, aşa se va întâmpla şi în viitor”. Beneficiile identificate de acesta sunt legate de deschiderea Pieţei interne pentru noii membrii şi, odată cu aceasta, creşterea concurenţei (cu consecinţa unor preţuri mai mici pentru cumpărători), creşterea schimburilor economice şi o mai mare specializare a acestora, mai multe oportunităţi de investiţii şi investiţii directe mai mari. În concluzie, „O Uniune extinsă este mai competitivă. Numărul locurilor de muncă create a fost mai mare decât numărul locurilor de muncă pierdute în urma delocalizării. De asemenea, spaţiul economic extins permite UE să facă faţă mai bine concurenţei globale, în timp ce companiile europene devin mai puternice pe o piaţă internă extinsă şi mai competitive pe plan internaţional. Iată de ce trebuie să continuăm să înlăturăm barierele şi să perseverăm în extinderea pieţei interne, inclusiv în ceea ce priveşte serviciile”lxii. În ciuda problemelor ce au apărut după criza constituţională şi cea bugetară, procesul de extindere a continuat în timpul preşedinţiei britanice:

Croaţia a

început negocierile de aderare, procesul de aderare a început cu Turcia, iar Macedonia a devenit candidat oficial. Dacă unii oficiali europeni insistă asupra faptului că extinderea trebuie să continue, în pofida confuziei ce caracterizează climatul politic european în aceste momente, opinia lor nu este unanim împărtăşită. În ceea ce priveşte continuarea procesului de extindere după etapa aderării României si a Bulgariei, există suficiente semnale care vin din mediile politice din Franţa, Germania sau Austria care promovează ideea stopării procesului de extindere, anterior chiar şi aderării Croaţiei. Fără un progres substanţial la nivelul reformei instituţionale este aproape imposibil din punct de vedere legal ca acest proces să continue. Uniunea Europeana nu se confruntă cu presiuni de timp în ceea ce priveşte extinderea, ci, 195

din contră, are nevoie de o relaxare cel puţin până în anul 2009, pentru a digera valul din 2007, pentru a-si redefini proiectul integrării si finalitatea acesteia. extinderea să se ia avându-se în vedere capacitatea de absorbţie a Uniunii.

 politică de vecinătate

Pe măsură ce UE se extinde, relaţiile cu noii vecini vor constitui o provocare importantă. În acest sens, Uniunea trebuie să elaboreze o politică de vecinătate care să promoveze prosperitatea şi buna administrare şi în statele din vecinătatea sa, pentru a crea o zonă de stabilitate şi securitate. Nu este în interesul nimănui să se ridice o nouă „cortină” în Estul şi Sudul mai îndepărtat al Europei, între ţările bogate şi cele sărace. Strategia UE cu privire la integrarea statelor din regiune, apropierea lor de proiectul comunitar european presupune favorizarea comerţului, a investiţiilor şi dezvoltării economice, a educaţiei şi cercetării, a circulaţiei persoanelor, a cooperării regionale şi dialogului social. 

În legătură cu cea de-a treia provocare majoră cu care se confruntă

Europa – reforma internă a Uniunii şi aprofundarea integrării europene, ceea ce lipseşte acum Europei este o viziune globală cu privire la construcţia europeană care să pornească de la contextul noilor realităţi. Despre criza Europei ca proiect politic se discută de destul de mult timp, şi, din păcate, nu există încă o linie politică comună a Uniunii Europene. În sfera politicului, aceasta este încă divizată între două tipuri de abordări - Europa federală şi Europa naţiunilor, statele membre ţinând la independenţa şi prerogativele lor de suveranitate, iar extinderea Uniunii a determinat o multiplicare a intereselor naţionale divergente. 2. Tratatul de reformă de la Lisabona(2007) Impasul generat în 2005 în procesul de ratificare a Tratatului Constituţional, a declanşat la nivelul Uniunii o perioadă de reflecţie şi dezbatere

 Tratatul de la Lisabona

pe această temă, extinsă pe perioada unui an şi jumătate (iunie 2005 - ianuarie 2007), în vederea găsirii unei soluţii. Principala concluzie a perioadei de reflecţie a fost că, în pofida respingerii Tratatului Constituţional, Uniunea are nevoie de un nou tratat, care să preia substanţa acestuia şi să ofere Uniunii instituţiile, mijloacele şi instrumentele potrivite pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor

 reforma instituţională

europeni, precum şi provocărilor actuale: schimbări climatice, terorism, criminalitate organizată etc..

196

La

cererea

Consiliului

European

din

iunie

2007,

Conferinţa

Interguvernamentală (CIG) din 2007 a fost însărcinată cu elaborarea unui nou tratat (denumit Tratatul de Reformă) care să permită UE să facă faţă provocărilor secolului al XXI-lea şi să-şi fructifice întregul potenţial. Acest tratat se concentrează asupra nevoilor UE de modernizare şi reformă. Principalele sale obiective sunt: - mai multă democraţie, răspunzând aşteptărilor cetăţenilor europeni legate de standarde mai înalte de responsabilitate, deschidere, transparenţă şi participare; - mai multă eficienţă şi întărirea capacităţii de a oferi răspunsuri la problemele globale cum ar fi schimbările climatice, securitatea şi dezvoltarea durabilă. La summit-ul informal de la Lisabona, din 18-19 octombrie 2007, liderii europeni au agreat proiectul Tratatului de reformă, elaborat pe baza mandatului CIG. Tratatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene (2007/ C 306/ 01), a fost semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona opereaza cu: Tratatul privind Uniunea Europeana si Tratatul privind functionarea Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona a intrat in vigoare incepind cu data de 1 decembrie 2009, fiind ratificat de cele 27 state membre ale Uniunii Europene. Fiecare stat membru a avut libertatea de a decide, in conformitate cu regulile sale constitutionale, modul de realizare a acestei ratificari : prin referendum sau prin vot parlamentar. Tratatul de reformă este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de viitorul Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români. Doar o Uniune puternică şi funcţională, in noul format extins de 27 de state membre, poate asigura beneficii clare cetăţenilor săi. De aceea, România susţine adoptarea viitorului Tratat de reformă, care va include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute de Tratatul Constituţional, ce fusese ratificat de România odată cu Tratatul său de aderare.

 principalele reforme

Printre principalele inovaţii ce vor fi aduse prin Tratatul de reformă, se numără:

197



Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale. Carta este un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia europeană, precum dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la libertate, respectul vieţii private şi familiale, dreptul la educaţie, dreptul de proprietate, non-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă etc..



Întărirea rolului cetăţenilor (astfel, 1 milion de cetăţeni dintr-un număr semnificativ de state membre pot solicita Comisiei să înainteze o propunere într-un domeniu în care consideră că este necesară o acţiune a Uniunii).



Introducerea de noi posibilităţi de acţiune la nivelul Uniunii în domenii de interes pentru cetăţeni, precum: energie, siguranţa cetăţeanului, domeniul social, schimbările climatice, combaterea terorismului.



Consiliul European va avea un preşedinte stabil (cu un mandat de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii), conferind Uniunii mai multă continuitate şi vizibilitate politică.



Creşterea rolului Parlamentului European (acesta alege preşedintele Comisiei Europene şi este implicat într-o măsură mai mare în procesul legislativ, alături de Consiliu).



Păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană în condiţiile "un stat, un comisar" până în 2014, după care Colegiul Comisiei va fi restructurat (două treimi din numărul statelor membre, rotaţie egală).



Rol întărit acordat parlamentelor naţionale (informarea acestora cu privire la proiectele legislative iniţiate de Uniune sau asupra cererilor de aderare; implicarea sporită a parlamentelor naţionale în aspecte privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, consolidarea rolului acestora în controlul subsidiarităţii).



Extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, iniţiativele înaltului Reprezentant pentru PESC, politica comună de transporturi, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune; etc.), fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există baza juridică la acest moment în tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă, cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de interes economic general; ajutorul umanitar etc.). Noua

198

modalitate va simplifica procesul legislativ european, generând o mai mare eficienţă în luarea deciziilor europene, cu rezultate concrete la nivelul cetăţenilor europeni.



Menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică externă şi de securitate comună din Tratatul Constituţional, precum şi în cea de apărare, prin preluarea majorităţii prevederilor în aceste domenii. Astfel, este introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate şi apărare (cooperarea structurată permanentă). De asemenea, este asigurată vizibilitatea şi coerenţa acţiunii europene în aceste domenii, prin înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de securitate, care va prezida Consiliul Relaţii Externe şi va fi în acelaşi timp unul dintre vice-preşedinţii Comisiei. El va dispune, aşa cum prevedea TC, de un serviciu diplomatic european.



ameninţări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, sau dificultăţi

 clauză de solidaritate

Includerea unei clauze de solidaritate între statele membre pentru o serie de în domeniul energetic.



Codificarea în viitorul Tratat de reformă a politicii de vecinătate a Uniunii (în prezent, aceasta nu este specificată ca atare printre politicile Uniunii).





De asemenea, o serie de dispoziţii permit flexibilizarea şi consolidarea acţiunii Uniunii în ceea ce priveşte spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, asigurând

personalitate juridică pentru UE

răspunsuri cetăţenilor europeni în domenii de actualitate precum migraţie, lupta împotriva criminalităţii organizate sau a terorismului.



Acordarea personalităţii juridice unice Uniunii Europene (aspect care va permite o coerenţă şi vizibilitate crescute a acesteia pe scena internaţională, prin capacitatea de reprezentare sau de a deveni membru al unei organizaţii internaţionale); Includerea principiului supremaţiei dreptului comunitar, consacrat în prezent

numai pe cale jurisprudenţială. În ceea ce priveşte Comisia Europeană, modificările sunt minimale. Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul unei Uniuni cu 27 de ţări). Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi. Alta schimbare importanta: Tratatul de la Lisabona introduce o legătura directă între rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei. De asemenea, trebuie menţionat că rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului să demisioneze. Dificultatile ratificarii tratatului-noi semne de intrebare

199

Renunţarea la simbolurile şi semantica constituţională şi imaginarea unor mecanisme instituţionale menite sa întărească reprezenativitatea, proporţionalitatea, fără a ceda din funcţionalitate fac din Tratatul Reformei un act cu şanse suplimentare de reuşita in fata testului ratificării, chiar prin referendum. Totuşi, amintirea soartei Tratatului Constituţional forţează mulţi lideri europeni sa refuze cu obstinaţie ideea consultării electoratului in vederea ratificării: ideea ii repugna evident premierului danez, Rasmussen, PM-ului britanic, Gordon Brown, dar si altor sefi de guvern. Lisabona a fost, se pare, locul unui acord solemn intre toti demnitarii europeni participanti (mai putin cei irlandezi, fortati de Constitutie sa tina referendum), acord al carui scop declarat a fost eliminarea sansei ca electoratul sa se pronunte asupra viitorului Uniunii. Luând in considerare implicaţiile lor se poate spune, cu convingere, ca evitarea referendumului nu este un răspuns satisfăcător pentru un Tratat care poate intr-adevăr sa crească încrederea cetatenilor europeni in Uniune si capacitatea Uniunii de a se intoarce catre cetatenii sai. Că este aşa, a dovedit-o faptul că Irlanda, singurul stat comunitar care a supus Tratatul de la Lisabona unui referendum şi asta numai pentru că o impunea Constituţia republicii (celelalte guverne europene optând pentru ratificarea Tratatului in Parlamente, evitând consultarea electoratului, de teama unui vot împotrivă), a înregistrat un rezultat negativ cu ocazia consultării populare organizate în iunie 2008, irlandezii respingând prin referendum ratificarea Tratatului de la Lisabona. Chiar daca procesul de adoptare a Tratatului de la Lisabona s-a deblocat şi Uniunea a ajuns la un compromis cu Irlanda, acest episod este încă unul dintr-o serie de sancţiuni aplicate Uniunii de către cetăţenii europeni, care ar trebui să dea de gândit. În ceea ce priveşte Tratatul de la Lisabona, o nouă formulă a tratatului, care garanteaza Irlandei dreptul la neutralitate, respectarea legislaţiei în materie de taxe şi impozite, drepturile angajaţilor, standardele in educaţie şi menţinerea avortului in ilegalitate a fost adoptat în vara anului 2009, astfel că la referendumul organizat, pentru a doua oară la data de 2 octombrie 2009, 67% dintre irlandezi s-au pronunţat în favoarea acestuia. În aceste condiţii, mulţi au crezut că intrarea lui în vigoare înainte de finele acestui an nu mai este decât o formalitate, doar Cehia şi Polonia mai trebuind sa finalizeze procedura de ratificare. Dacă preşedintele polonez Lech Kaczynski s-a angajat clar să ratifice documentul după referendumul irlandez - deci o chestiune de zile -, cazul Cehiei se anunţă mai complicat. Preşedintele Vaclav Klaus, un eurosceptic visceral, pare decis să opună în continuare rezistenţă, cu intenţia declarată de a bloca Tratatul de la Lisabona, chiar dacă presiunile Preşedinţiei UE şi ale celorlalţi oficiali europeni de la Bruxelles au devenit în ultimele zile extrem de intense. În plus, conservatorilor britanici, ce se văd deja la putere după alegerile de anul viitor, se declară gata să organizeze, şi ei, un referendum asupra Tratatului de la Lisabona.

200

Arta compromisului pare însă a funcţiona destul de bine şi la nivelul UE, pentru deblocarea situaţiei liderii europeni reuniţi la Bruxelles la 30 octombrie 2009 acceptând să acorde preşedintelui Cehiei derogarea cerută pentru ţara să semneze Tratatul de la Lisabona, de care depinde reforma instituţiilor Uniunii Europene1.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii. 1. MĂTUŞESCU, Constanţa, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de unitate europeană, Ed. Biblioteca, 2007; 2. ZORGBIBE, Charles, Construcţia Europeană. Trecut, prezent şi viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998 ; 3. PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian, Ciprian, Istoria construcţiei europene, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000; 4. BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Aprofundare şi extindere. Cartea I – De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001 ; 5. ANGHEL, Ion, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor Europene /Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006 ; 6. FAVRET, Jean – Marc, Droit pratique de l’Union Européenne, 4 – ed., Ed. Gualino, 2003.

TEST DE AUTOEVALUARE 1. Precizați care sunt, în opinia dvs., principalele provocări cu care se confruntă construcţia europeană ?

TEMĂ DE REFLECŢIE Este posibil ca metoda comunitară să-şi fi atins limitele, sau aceasa constituie în continuare o opţiune viabilă pentru viitorul construcţiei europene? MODELE DE ÎNTREBĂRI 1

Vaclav Klaus condiţionase semnătura sa pe document de o anexă la tratat prin care germanii sudeţi expulzaţi din Cehoslovacia în 1945 să nu poată cere despăgubiri. Derogarea este, din punct de vedere juridic, de acelaşi tip cu cele obţinute în 2007 de Marea Britanie şi Polonia.

201

Examenul va consta într-un test cu întrebări grilă dar şi cu subiecte de sinteză 1. Considera-ţi că procesul de extindere a UE este benefic doar pentru statele care aderă? 2. Adoptarea Constituţiei Europene a fost determinată de necesitatea: A. Eficientizării structurii instituţionale a UE B. Întăririi solidarităţii statelor membre C. Apropierea Uniunii de cetăţenii săi 3. Potrivit Tratatului de la Lisabona, preşedinţia UE va fi asigurată: A. prin rotaţie, de către fiecare stat membru B. de către un preşedinte stabil C. de către Consiliul European RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI 1. Procesul de extindere este benefic pentru ambele părţi: extinderea contribuie la consolidarea rolului Uniunii pe scena internaţională, la stabilitatea politică şi economică a continentului, noile state membre dispunând de pieţe noi pentru exportul din vechile state membre şi venind cu o creştere economică ce influenţează pozitiv nivelul general de competitivitate în UE. 2. A,B,C. 3. B

202

i ii iii iv v vi vii viii ix x xi xii xiii xiv xv xvi xvii xviii xix xx xxi xxii xxiii xxiv xxv xxvi xxvii xxviii xxix xxx xxxi xxxii xxxiii xxxiv xxxv xxxvi xxxvii xxxviii xxxix xl xli xlii xliii xliv xlv xlvi xlvii xlviii xlix l li lii liii liv lv lvi lvii lviii lix lx lxi lxii