Curente Literare I

Curente literare I De la Umanism pana la Samanatorism Umanismul Termenul de Umanism (din latină: humanitas = omenie, umanitate) are două semnificaţii: •

•

Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra omului ca individ. Omul constituie astfel valoarea supremă, este un scop în sine şi nu un mijloc. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul respinge validitatea justificărilor transcendentale cum ar fi dependenţa de credinţă, supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţii divine. Umaniştii susţin moralitatea universală bazată pe condiţia umană ca loc comun, sugerând că soluţiile problemelor sociale şi culturale umane nu pot fi provincialiste. Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii, apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană până în secolul al XVII-lea. Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc ca modele ale modului de viaţă, de gîndire şi de creaţie artistică.

Istoric Ca prim reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras, sofist grec din secolul al V-lea î.Chr., pentru care "omul este măsura tuturor lucrurilor". Termenul de "humanitas" îl întâlnim deja în scrierile lui Cicero, în care omul ocupă un loc aparte printre alte vieţuitoare. În Evul Mediu, se vorbeşte despre "humaniores litterae", care reprezintă ansamblul cunoştinţelor profane predate în facultăţile de arte (artes liberales), spre deosebire de "diviniores litterae", care îşi au sursa în studiul Bibliei şi sunt predate în facultăţile de teologie. În secolul al XVI-lea, "umaniştii" studiau ceea ce ei numeau "umanităţile" (studia humanitatis), înţelegându-se prin aceasta scrierile clasice ale antichităţii. Pentru aceşti erudiţi ai Renaşterii, noţiunea de "humanitas" avea acelaşi sens ca în epoca ciceroniană şi însemna acea cultură care, desăvârşind calităţile naturale ale omului, îl fac demn de acest nume. Cuvântul "Umanism" în înţelesul actual apare mult mai târziu, şi anume în 1808 în scrierea lui Friedrich Immanuel Niethammer

Începuturile. Umanismului modern În mod tradiţional, istoricii situează începuturile umanismului modern în Italia secolului al XIV-lea, fiind legat de numele lui Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio. După invadarea Imperiului Bizantin de către turci, un mare număr de învăţaţi greci se refugiază în peninsula italică, aducând cu ei manuscrise în limba lor de origine. Literaţii italieni, ca Guarino din Verona, Francesco Filello sau Giovanni Aurispa, învaţă limba greacă veche şi traduc în italiană operele clasice greceşti. Poezia latină a epocii romane este redescoperită graţie lui Lorenzo Valla, iar Coluccio Salutati şi Gian Francesco Poggio traduc în limba italiană operele scriitorilor romani. Pico della Mirandola face parte din rândurile filozofilor şi savanţilor umanişti, apreciaţi pentru erudiţia lor. Difuzarea textelor este favorizată de descoperirea tiparului şi perfecţionarea imprimeriilor, dar şi de dezvoltarea oraşelor şi universităţilor, locul de întâlnire al învăţaţilor. Un eveniment important îl constituie înfiinţarea "Academiei" din Florenţa sub impulsul lui Cosimo de Medici, condusă de Marsilio Ficino - traducător al Dialogurilor lui Platon -, unde se întâlnesc umanişti ca Pico della Mirandola, Pietro Bembo şi Angelo Poliziano. "Academia" florentină este dedicată în primul rând filozofiei platoniciene, opunându-se scrierilor lui Aristotel introduse în Europa de Averroes şi Avicenna şi acceptate de Biserica Catolică. Activitatea "Academiei" a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării literaturii, picturii şi arhitecturii din epoca Renaşterii. Aşa, de exemplu, Pirro Ligorio pictează tabloul "Alegoria Ştiinţelor".

Răspândirea Umanismului în Europa Umanismul se propagă în primul rând în Germania şi Olanda. Ambele ţări cunoscând o mare expansiune a imprimeriilor, se organizează adevărate târguri de cărţi care favorizează schimburile culturale.

Germania Johannes Reuchlin se opune împăratului Maximilian I, care voia să interzică scrierile în limba ebraică, cu excepţia Bibliei. Reuchlin afirmă că textele interzise fac parte din patrimoniul cultural al omenirii. În Germania, umanismul a pregătit calea Reformei lui Martin Luther. Discipolul său, umanistul Philipp Melanchton, profesor de Filologie la Universitatea din Wittenberg, redactează prima formulare ştiinţifică a principiilor Reformei în lucrarea "Loci communes rerum theologicarum" (1521), iar în 1540 redactează "Confesiunea de la Augsburg". El dorea ca răspândirea Protestantismului să se realizeze cu mijloace paşnice şi s-a străduit să păstreze unitatea Bisericii apusene.

Olanda Erasmus din Rotterdam, teolog şi erudit olandez, este unul din cei mai eminenţi umanişti din perioada Renaşterii şi Reformei din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, "primul european conştient" (Stefan Zweig). Prin poziţia lui critică faţă de Biserica Catolică, este considerat precursor al reformei religioase, deşi el însuşi nu a aderat la protestantism, preconizând în mod conştient spiritul de toleranţă religioasă.

Franţa În Franţa, umanismul pătrunde prin învăţaţii şi artiştii italieni aflaţi la curtea papală din Avignon (printre aceştia Petrarca). Traduceri din Titus Livius şi Aristotel circulau deja la curtea regelui Carol V le Sage. Războaiele lui Francisc I în Italia au contribuit la luarea de contact şi cunoaşterea curentelor culturale aflate acolo în plină efervescenţă. Francisc I creează Collège des lecteurs royaux, unde se predau limbile clasice greacă şi latină, precum şi ebraica de către Jacques Lefèbre d'Étaples. Etienne Dolet propagă gândirea inspirată din Platon, adaptată creştinismului, fapt care influenţează poeţii "Pleiadei" ca Pierre de Ronsard sau Joachim du Bellay. Montaigne susţine că raţiunea permite omului să se elibereze de ideile preconcepute. François Rabelais întruchipează perfect modelul umanismului din epoca Renaşterii, luptând cu entuziasm pentru reînoirea gândirii în spiritul antichităţii clasice, ideal filozofic al timpului său.

Anglia În Anglia, Thomas Morus scrie o lucrare fundamentală de istorie a ideilor politice ( "Utopia", 1516), devine cancelar al regelui Henric VIII, dar - opunându-se reformei religioase a acestuia - cade în disgraţie şi este executat.

Alte ţări Umanismul este prezent şi în Ungaria la curtea regelui Matei Corvin, în Polonia cu Jan Kochanowski, în Spania cu cardinalul Jiménez de Cisneros, fondator al unei universităţi trilingue la Alcalà de Henares şi editor al unei Biblii poliglote, şi Juan Luis Vives, Astfel, către 1540 mişcarea umanistă cuprinde întreaga Europă apuseană, unificând în acelaşi ideal acest mod de gândire optimist, încrezător în progresul omenirii. Umanismul antrenează crearea unor noi discipline şi sfere de activitate ca Geografia, Cosmologia, Filozofia politică, Teoria istorieişi implică libertatea şi independenţa faţă de religie dând astfel impuls reformei religioase. Umanismul permite eliberarea gândirii omului de cadrul îngust al dogmelor şi apariţia spiritului de toleranţă.

Religie Umanismul respinge în mod clar apelul la credinţe supranaturale pentru soluţionarea problemelor umane, dar nu şi credinţele însele; unele curente umaniste sunt chiar compatibile cu unele religii. El este în general compatibil cu ateismul şi agnosticismul, dar acestea din urmă nu îi sunt necesare. Cuvintele "ignostic" (american) şi "indiferentist" (britanic) sunt uneori aplicate umanismului pe motiv că acesta este un proces etic, nu o dogmă asupra existenţei sau nu a zeilor; umaniştii pur şi simplu nu au nevoie să se preocupe de asemenea probleme. Agnosticismul sau ateismul singure nu implică în mod necesar umanismul; multe filosofii diferite şi uneori incompatibile se întâmplă să fie ateiste. Nu există nicio ideologie unică şi niciun set de comportamente unic la care să adere toţi ateii, şi nu toate dintre cele proprii ateilor sunt umaniste. De vreme ce umanismul include curente intelectuale trecând printr-o mare varietate de gândiri filosofice şi religioase, mai multe ramuri ale umanismului îi permit să îndeplinească, suplimenteze sau suplinească rolul religiilor şi în special să fie adoptat ca filosofie de viaţă completă. Într-un număr de ţări, din motive legate de legile care acordă drepturi "religioase" specifice, filosofia de viaţă umanistă seculară a fost

recunoscută ca "religie". În Statele Unite, Curtea Supremă a admis că umanismul este echivalent cu o religie în sensul limitat al autorizării umaniştilor să oficieze ceremonii de obicei conduse de reprezentanţi ai cultelor religioase. Departe de a "declara umanismul religie", această luare de poziţie pur şi simplu declară echivalenţa dreptului umaniştilor de a acţiona în moduri de obicei specifice religiilor, cum ar fi marcarea ceremonială a momentelor importante ale vieţii. Umanismul renascentist şi accentul său asupra întoarcerii la origini au contribuit la reformarea protestantă, ajutând la producerea a ceea ce protestanţii consideră o traducere mai fidelă a textelor biblice.

Cunoaştere Conform umaniştilor, este în sarcina oamenilor să găsească adevărul, prin opoziţie cu căutarea lui în revelaţie, misticism, tradiţie sau orice altceva care e incompatibil cu aplicarea logicii asupra dovezilor observabile. Cerând ca oamenii să evite acceptarea orbească a unor opinii nesusţinute, el sprijină scepticismul ştiinţific şi metoda ştiinţifică, respingând autoritarismul şi scepticismul extrem şi făcând din credinţă o justificare inacceptabilă a acţiunilor. De asemenea, umanismul afirmă că o cunoaştere a binelui şi răului se bazează pe cea mai bună înţelegere a propriilor interese şi a celor comune ale indivizilor în loc să izvorască dintr-un adevăr transcendental sau vreo sursă arbitrar localizată.

Speciism Unii au interpretat umanismul ca pe o formă de speciism, care consideră oamenii mai importanţi decât alte specii. Filosoful Peter Singer, el însuşi umanist, afirma că "în ciuda multor excepţii individuale, umaniştii în general s-au dovedit incapabili să se elibereze de una dintre cele mai centrale [...] dogme creştine: prejudecata speciismului". El a chemat umaniştii să "ia poziţie împotriva [...] exploatării nemiloase a altor fiinţe simţitoare" şi s-a legat de unele afirmaţii din Manifestul Umanist III despre care credea că acordă "prioritate intereselor membrilor propriei noastre specii". Cu toate acestea, el a remarcat de asemenea că acelaşi Manifest afirmă că oamenii nu au "niciun drept dumnezeiesc sau inerent de a supune alte animale" şi a admis că "organizaţiile care au făcut cel mai mult pentru animale au fost independente de religie".

Optimism Umanismul include o atitudine optimistă faţă de capacităţile oamenilor, dar nu implică opinia că natura umană este pur binevoitoare sau că absolut fiecare persoană e capabilă să se ridice la înălţimea idealurilor umaniste de raţionalitate şi moralitate. El implică nu mai mult decât recunoaşterea că te ridica la înălţimea potenţialului tău înseamnă multă muncă şi necesită ajutorul celorlalţi. Scopul suprem este prosperitatea umană; îmbunătăţirea vieţii tuturor oamenilor. Focalizarea este pe a face bine şi a trăi bine aici şi acum şi a lăsa lumea mai bună pentru cei care vin după noi, nu pe a trece prin viaţă suferind pentru a fi răsplătiţi după.

Influenţele umanismului Umanismul influenţează în mod hotărâtor viaţa secolului al XVI-lea. La început ştiinţele nu erau incluse şi se găseau la marginea acestei mişcări. Asfel Bernard Palissy sau Ambroise Paré nu acordă nicio atenţie autorilor antici, preferând să se bazeze pe experienţă şi practică. Se studiază totuşi scrierile lui Arhimede, iar Copernic afirmă că experienţa trecutului este necesară pentru noi descoperiri. Umanismul influenţează şi viaţa politică. Umanştii amintesc suveranilor datoriile lor faţă de Dumnezeu, faţă de supuşi şi faţă de ei înşişi (Niccolo Machiavelli: "Il Principe", 1532). Ei apelează la popor să participe la viaţa publică. Educaţia copiilor ar trebui să urmărească în primul rând instruirea copiilor cu noi cunoştinţe pentru a-i face mai umani. În ceea ce priveşte literatura, umanismul pune pe primul plan teme ca natura, virtutea, gloria şi iubirea.

Definiţii Petre Ţuţea - „...Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, "titanii" s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni...”

Literatura din Ţările Române consemnează manifestări ale umanismului decalate temporal faţă de apusul Europei. Astfel, curentul se dezvoltă începând cu secolul al XVII-lea, atunci când apar primii cărturari cunoscători ai limbilor greacă, slavonă şi latină: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Udrişte Năsturel, stolnicul Constantin Cantacuzino. Prin lucrarile lor, cronicarii moldoveni contribuie la dezvoltarea istoriografiei, dar si a literaturii romane (Ion Neculce). Imediat după apariţia tiparului, s-au înfiinţat centre de tipărire a cărţilor laice şi religioase. Un rol important l-au avut aici domnitorii care au construit şcoli sau biblioteci voievodale: Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu sau Dimitrie Cantemir. Activitatea cronicarilor moldoveni şi munteni înscrie prima pagină în cultura română. În concepţia lor, istoria este purtătoarea unor valori educative şi de aceea principala lor preocupare este de a recupera trecutul prin scris. *******

Clasicismul Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui principii au orientat creaţia artistică europeană între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichităţii, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseţii morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice şi principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legaţi indisolubil de soarta statului, înzestraţi cu cele mai înalte virtuţi morale şi capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanţi ai aristocraţiei, erau prezentaţi în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viaţă al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon, ierarhie şi credinţă într-un ideal permanent de frumuseţe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecţiune formală (care va fi găsită în acele modele de frumuseţe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a raţiunii asupra fanteziei şi pasiunii. Printre reprezentanţii de marcă amintim pe N. Boileau (Arta poetică, tratat de poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule)

Caracteristici • • • • •

Imitarea naturii în aspectele esenţiale ale omului şi vieţii, după modelul antic Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică şi etică Cadrul de desfaşurare a ceea ce gândesc şi înfaptuiesc personajele este unul decorativ, rece şi indiferent, fără vreo influenţă asupra acestora Sublininează necesitatea de a realiza o armonie internă a operei, obligaţia de a nu amesteca genurile şi de a respecta principiul verosimilităţii Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpâni care-şi fac întodeauna datoria, învingându-şi sentimentele potrivnice *******

Iluminismul Iluminismul este o mişcare ideologică şi culturală, antifeudală, desfăşurată în perioada pregătirii şi înfăptuirii revoluţiilor din sec. XVII-XIX în ţările Europei, ale Americii de Nord şi ale Americii de Sud şi având drept scop crearea unei societăţi „raţionale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.

Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este incapacitatea fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa raţiunii, ci în absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă persoană". Sapere aude! "Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant). Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa şi America secolului al XVIII-lea. Evenimentele ştiinţifice şi intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac Newton, raţionalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza şi empirismul lui Francis Bacon şi John Locke – au promovat credinţa în legile naturale şi în ordinea universală, precum şi încrederea în raţiunea fiinţei umane şi în abilităţile inovatoare ale acesteia care au reuşit să influenţeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea. Au existat multe şi diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi caracterizate drept pătrunzătoare şi dominante. O abordare raţională şi ştiinţifică a aspectelor religioase (conform vechii teorii şi divergenţe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic şi economic a promovat o viziune seculară asupra lumii şi o orientare generală către progres şi perfecţionare. Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat şi promulgat ideile noi pentru publicul larg. Aceşti "profeţi" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credinţă în raţiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura şi societatea, şi să acţioneze în baza acestora. Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios şi ştiinţific, dogmatismul, intoleranţa, cenzura, precum şi constrângerile economice şi sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat şi raţional al progresului. Raţionalismul extrem şi scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism; aceleaşi calităţi au avut un rol important în determinarea reacţiei de mai târziu a romantismului. Reacţionând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica îşi pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeaşi fervoare şi implicare precum în evul mediu şi la începutul modernităţii. Conceptele filosofice din Franţa mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creştinătăţii, pe care au denumit-o deism. Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit şi pus în mişcare de către Creator, deiştii au promovat ideea conform căreia totul – mişcarea fizică, fiziologia fiinţei umane, politica, societatea, economia – îşi are propriul set de principii raţionale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înţelese de către fiinţele umane exclusiv prin intermediul raţiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană şi din lumea fizică pot fi înţelese fără a aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuaţie. Deiştii nu erau atei; pur şi simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic şi la cel uman poate fi înţeles independent de aspectele sau explicaţiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relaţia dintre autoritatea politică şi religioasă şi clasa superioară, trebuie să menţionăm că, în Franţa, Voltaire şi aliaţii săi s-au străduit să impună valorile libertăţii şi toleranţei într-o cultură în care fortăreţele gemene ale monarhiei şi Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire şi-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creştine: inspiraţia din Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioşilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce ţin de religie, întrucât conducătorii săi, aşa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul gardianului cu privire la arte şi ştiinţe şi, întrucât incompetenţa de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci şi cea mai degradantă din toate". "Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesenţa spiritului Iluminismului, sau al Epocii Raţiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mişcarea a dobândit un caracter internaţional prin faptul că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franţa: baronul de Montesquieu, Voltaire şi contele de Buffon, baronul Turgot şi alţi fiziocraţi, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influenţă foarte mare asupra romantismului. În Anglia, cafenelele şi presa în curs de înflorire au stimulat critica politică şi socială, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison şi Sir Richard Steele. Jonathan Swift şi Alexander Pope au fost satirişti conservatori cu o mare influenţă. Teoriile lansate de Locke cu privire la învăţarea prin percepţia senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume. În Germania, universităţile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). G. E. Lessing a lansat o religie naturală a moralităţii, iar Johann Herder a elaborat o filosofie a naţionalismului cultural care se baza pe înrudirea culturală, de sânge şi de limbă. Importanţa primordială a individului, decurgând din incapacitatea omului de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor unei alte persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanţii italieni ai epocii, se numără Cesare Beccaria şi

Giambattista Vico. Ţarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-lea a fost prototipul despotului iluminat. Alţii de acest gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei şi Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea consideraţi răspunzători de Revoluţia franceză. Cu siguranţă, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră de demarcaţie pentru apariţia lumii moderne.

Caracteristici literare Curent ideologic şi cultural: promovarea raţionalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului şi a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale şi morale; Teme şi motive: «monarhul luminat», «contractul social», emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi specii: liric, epic (povestire, nuvelă, roman), dramatic (tragedie, comedie); Opere reprezentative: • • • • • • • •

Pierre Beaumarchais - Bărbierul din Sevilia (1775); Daniel Defoe - Robinson Crusoe (1719); Henry Fielding - Tom Jones (1749); Carlo Goldoni – Gondolierul (1753); Louis de Montesquieu – Scrisori Persane (1721); Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloiză (1761); Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver (1726); François Voltaire - Candid (1759).

Iluminismul românesc Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu reverberaţiile ei transcarpatine. Acest iluminism a stat în serviciul idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin demersul la istorie, la istoria limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favorea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din Transilvania în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX -lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar. Învăţământul a contribuit şi el la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti, întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat într-adevar un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi realităţile triste din patria sa. Cea mai reprezentativă operă realizată în spirit iluminist este epopeea eroicomică Ţiganiada de I.Budai-Deleanu. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special, din Enciclopedia lui Diderot.

Citat din Jean-Jacques Rousseau Traim in climatul si secolul filosofiei si ratiunii,cele mai mari genii ale tuturor timpurilor isi reunesc lectiile spre a ne instrui... totul contribuie la perfectionarea intelegerii noastre si la daruirea fiecaruia dintre noi a tot ce poate sa formeze si sa cultive natiunea. Am devenit prin aceasta mai buni sau mai intelepti? (Carp Maxim)

Montesquieu, despre el insusi Sint un bun cetatean, dar in oricare tara m-as fi nascut, tot asa as fi fost. Sint un bun cetatean, fiindca am fost intotdeauna multumit cu starea in care m-am aflat. Fiindca am consimtit mereu soartei care mi-a fost harazita si nici n-am roşit vreo data de ea, nici n-am pizmuit pe a altora. (Carp Maxim)

*******

Romantismul Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa, care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic. Iniţial, doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai târziu forma unei mişcări. Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate şi raţiune, începutul secolului XIX va fi marcat de subiectivitate, de emoţie şi de eul interior. Anumiţi autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment aşa-zis romantic înainte de răspândirea sa efectivă, fiind numiţi de aceea pre-romantici. Printre aceştia se află Francisco Goya şi Bocage. Romantismul apare iniţial în zona care va fi mai târziu Germania (mişcarea a avut şi ea o importanţă fundamentală în unificarea germană prin mişcarea Sturm und Drang) şi în Anglia. Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte şi a marcat în special literatura şi muzică (deşi romantismul se manifestă în aceste arte mai târziu decât în altele). Când curentul a ajuns în şcoli, au apărut critici împotriva idealizării de către acesta a realităţii. Datorită acestor critici a apărut mişcarea care va da naştere Realismului. Conform lui Giulio Carlo Argan în opera sa Artă modernă, romantismul şi neoclasicismul sunt pur şi simplu două feţe ale aceleaşi monede. Pe când neoclasicimul caută idealul sublim, sub o formă obiectivă, romantismul face acelaşi lucru, prin subiectivizarea lumii exterioare. Cele două mişcări sunt legate, deci, prin idealizarea realităţii. Primele manifestări romantice în pictură vor apărea când Francisco Goya începe să picteze la pierderea memoriei. O pictură cu tematică neoclasică precum Saturn devorându-şi fiii, de exemplu, prezintă o serie de emoţii pentru spectatorul pe care îl face să se simtă nesigur şi speriat. Goya creează un joc de lumini şi umbre care accentuează situaţia dramatică reprezentată. Deşi Goya a fost un pictor academic, romantismul va ajunge mult mai târziu la Academie. Francezul Eugène Delacroix este considerat a fi pictor romantic prin excelenţă. Tabloul său Libertatea conducând poporul reuneşte vigoarea şi idealul romantic într-o operă care este compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este dată de revoluţionarii din 1830 ghidaţi de spiritul Libertăţii (reprezentaţi aici de o femeie purtând drapelul francez). Artistul se plasează metaforic ca un revoluţionar din vârtej, deşi vedea evenimentele cu o anumită rezervare (reflectând influenţa burgheză asupra romantismului). Aceasta este probabil opera romantică cea mai cunoscută. Căutarea de exotic, de neprimitor şi de sălbatic va reprezenta o altă caracteristică fundamentală a romantismului. Exprimarea senzaţiilor extreme, paradisurile artificiale şi naturaleţea în aspectul său rudimentar, lansarea în "aventuri" şi îmbarcarea în nave cu destinaţia polilor, de exemplu, i-au inspirat pe anumiţi artişti ai romantismului. Pictorul engelz William Turner a reflectat acest spirit în opere precum Furtună pe mare unde apariţia unui fenomen natural este folosit pentru atingerea sentimentelor menţionate mai sus.

Literatură Romantismul literar şi-a aflat expresia de-a lungul secolului al XIX-lea, manifestându-se în paralel cu romantismul artelor plastice şi cu cel muzical. Migraţia influenţelor impuse de curent determină coexistenţa lui alături de alte curente, îndeosebi în a doua jumătate a secolului (de exemplu, parnasianismul).

Trăsături • •

Introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul, feericul precum si a unor specii literare inedite precum drama romantica, meditatia, poemul filozofic şi nuvela istorică. Cultivă sensibilitatea, imaginaţia şi fantezia creatoare, minimalizând raţiunea şi luciditatea.

• • • • • • • • • • • •

Promovează inspiraţia din tradiţie, folclor şi din trecutul istoric. Evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric), într-un cadru natural nocturn. Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a momentelor anotimpurilor în pasteluri şi prin reflecţii asupra gravelor probleme ale universului în meditaţii. Acordă o importanţă deosebită sentimentelor omeneşti, cu predilecţie iubirii, trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau participative. Construirea eroilor exceptionali, care acţionează în imprejurări ieşite din comun, precum şi portretizarea omului de geniu şi condiţia nefericită a acestuia în lume; personajele romantice nu sunt dominate de raţiune, ci de imaginaţie şi de sentimente. Preocuparea pentru definirea timpului şi a spaţiului nemarginite, ca proiectie subiectivă a spiritului uman, concepţie preluată de la filozofii idealişti. Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza, ocupă locul principal atât în structura poeziei, cât şi în construirea personajelor, situaţiilor, ideilor exprimate Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un mijloc artistic folosit atât in specia literara cu nume sugestiv, satira, cât şi în poeme filosofice. Priorita absolută in locul rigorii rationale a clasicismului Asumarea poziţiei demiurgice (demonice) faţă de universul creat Preferinţa pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în evidenţă antonimiile specifice unei existenţe contradictorii Lărgirea viziunii estetice prin inovaţie la nivelul speciilor literare al tematici, motivelor si limbajelor artistice

Adus de la Mişcarea Sturm und Drang (literal, furtunica şi imbold) este considerată a fi precursoarea Romantismului în Germania. Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost cel mai faimos reprezentant al acesteia. Goethe publică Suferinţele tânărului Werther, operă de intensă subiectivitate datorită unei iubiri imposibile a protagonistului acesteia (Werther). Cartea a cauzat multă vâlvă în perioada sa, datorită faptului că un val de sinucideri a fost atribuit lecturii volumului.

Romantismul românesc În literatura română, romantismul se face simţit prin intermediul scriitorilor paşoptişti (Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ş.a.). Influenţele curentului persistă mult timp după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul mare romantic european.

Încadrare Deoarece romantismul a fost primul curent literar manifestat la români în condiţii tipice, neelitiste (cum a fost cazul umanismului, ai cărui autori aveau înalte poziţii sociale ), existenţa sa se înscrie într-un complex stilistic alături clasicism, iluminism (curente din trecut care nu se manifestaseră în Ţările Române). Cu toate că un asemenea conglomerat are la bază doctrine contradictorii, existenţa acestor elemente se reflectă în scrierile unor autori ai aceleiaşi perioade sau chiar în opera unui singur autor – cea mai elocventă poziţie în acest sens îi aparţine lui Mihai Eminescu, ale cărui scrieri oscilează între romantism şi clasicism.

Desfăşurare Romantismul s-a manifestat în literaura română în trei etape: 1. preromantismul (cunoscut şi ca romantism al sciitorilor paşoptişti sau de tip Bidermaier) 1. 2. 3. 4. 5.

caracterizează gustul omului mediu, al burghezului domestic, ideizant, idilic, conservator cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simple creaţiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada imitării literaturii romantice din Europa de Vest, în special Franţa reprezentanţi: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu

2. romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt) 1. 2. 3. 4. 5.

dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces misticism, ocultism pasiuni înflăcărate capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii reale reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creaţiei sale asupra autorilor ce i-au urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui alt romantic din spaţiul românesc

2. romantismul posteminescian 1. 2.

3.

reactualizează teme şi mijloace clasice şi romantice, conferindu-le o nouă forţă expresivă marchează reacţiile lumii literare româneşti la depăşirea apogeului de creaţie pentru Eminescu, sprijinind apariţia multor epigoni ce nu s-au impus, dar şi a unor autori care au purtat imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de expresie aparţinând simbolismului, semănătorismului etc. reprezentanţi: George Coşbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Barbu Ştefănescu Delavrancea *******

Realismul Termenul provine din fr. realisme, desemnand o metoda de creatie ce reflecta, ca o reactie la romantism, lumea in varianta sa obiectiva, neidealizata, cu preocuparea de a respecta veridicitatea, cauzalitatea, tipicitatea si caracterul concret al mediului, al fizionomiilor, al reactiilor psihice si al detaliilor. Denumirea a fost introdusa de Champfleury in volumul sau de eseuri "Le raalisme" (1857), care inca din 1843 condamna "romanescul idilic si pueril", in timp ce prietenul sau Duranty face sa apara efemera revista literara "Le Realisme", tribuna de propaganda a noului curent literar. Curentul fusese prefigurat insa, ca metoda de creatie aplicata, de Balzac, care isi intemeiaza, in "Comedia umana", o lume proprie, in sensul celebrei sale asertiuni ca este un "secretar al realitatii", purtand "o lume intreaga in cap". Actiunile romanelor balzaciene se desfasoara intre zidurile cetatii, in faubourg, intr-un orizont inchis, impus de realitatea apasatoare a vietii. Balzac este un "arheolog al vietii sociale", un "inregistrator al profesiunilor"; menirea scriitorului este "sa compuna tipuri prin reunirea trasaturilor mai multor caractere omogene". in orizontul inchis al orasului, exista o varietate, aproape infinita, de personaje, cele mai multe comune prin lipsa de orizont si prin absenta dorintei de iesire din banal, din monotonia vietii, pe care Balzac le grupeaza de altfel in caractere. Spectacolul oferit de aceste papusi grotesti este insasi "Comedia umana", omul aparand in toata realitatea sa de fiinta minora si cruda, departe de vremurile eroice si de timpul mitic al epopeilor pe care romanul, in epoca moderna, le substituie. Doua decenii mai tarziu, Flaubert denunta romanul ce cauta cu orice pret sa sustina o teza sociala si se proclama adeptul impersonalitatii in arta. Naturalismul, descriere stiintifica a realitatii, desprins din realism, un fel de exacerbare a observatiei veridice, abunda in scene dure, patologice. Un tablou din "La terre" de Zola, plin de lupte familiale, de atrocitati, de sange, puroaie, boli, scene de violuri, incesturi, morbiditati, se inscrie, neindoielnic, pe linia descrierii nude, dure, promovata de acest curent literar. Realismul devine, in proza, curentul dominant al sfarsitului de secol al XlX-lea si al intregului secol al XXlea, contribuind la realizarea unor ample fresce sociale, o proiectie vasta in fictiune a complexei realitati pe care o strabate lumea moderna. La englezi, realismul a fost promovat de Charles Dickens ("Hard Times", "The Posthumous Papers of the Pickwick Club", "Oliver Twist"), la rusi de Dostoievski, ("Crima si pedeapsa", "Fratii Karamazov", "Idiotul"), de Tolstoi, cu epopeicul "Razboi si pace", de Gogol si de Cehov. La americani, lumea negrilor si sclavia, lumea omului marunt, care se inalta cu greu in viata, sunt prezentate de Harriet Beecher-Stowe, in "Coliba unchiului Tom", si de Mark Twain, in "Aventurile lui Huckleberry Finn", iar mai tarziu, in secolul XX, apar promotorii realismului dur", William Faulkner de pilda ("Orasul", "Catunul", "Casa cu coloane", "Zgomotul si Furia") imaginand, la fel ca Swift, un teritoriu imaginar din sudul Statelor Unite, Yocknapatawpha, in care isi plaseaza personajele puternice ale lumii sale fictive. Hemingway, in "Batranul si marea", traseaza parabola omului care incearca a-si depasi conditia umana, pescarul Santiago fiind expresia deznadejdii insignifiantei fiinte umane in fata imensitatii lumii, intr-o lupta comparabila cu truda lui Sisif. La noi, realismul are ecouri aproape simultane cu raspandirea in plan european a curentului, dezvoltanduse pe masura crearii speciilor prozei romanesti, mai intai prin fiziologie, la Costache Negruzzi si Mihail Kogalniceanu, apoi prin schita, nuvela si roman. Un prim roman notabil in literatura romana este "Ciocoii vechi si noi" (1863), de i-icolae Filimon, urmand nuvelele si romanele lui Slavici, romanele lui Duiliu

Zamfirescu din ciclui Comanestenilor, piesele de teatru si schitele lui Caragiale. Realismul devine curent literar proiiric in secolul al XX-lea, prin Liviu Rebreanu, remarcabil fiind romanul "Ion", canonic pentru structura exemplara a acestei specii literare, prin Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Calinescu, exercitarea realismului prelungindu-se, cu necesarele experiente novatoare, de-a lungul intregului secol, pana la Marin Pteda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Fanus Neagu, Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc si la postmodernistul Mircea Cartarescu. Realismul reflecta, :n planul fictiunii, o lume de o veridicitate complexa, imitatie perfecta a celei reale, personajele nefiind de regula supuse nici unui act de poetizare inutila, in afara de sublimul autentic al unor personaje remarcabile si memorabile, rare in aceasta latura tematica. De cele mai multe ori, personajele realiste nu pot iesi din rolurile ce le-au fost repartizate: Julien Sorel din "Rosu si Negru" al lui Stendhal nu reuseste sa-si implineasca dorinta arivista, doamna Bovary a lui Flaubert se sinucide din lipsa de perspectiva, fiind provinciala perfecta, la fel ca eroinele din nuvelele lui Mihail Sadoveanu, "Locul unde nu s-a intamplat nimic" si "insemnarile lui Neculai Manea". Lumea lui Gogol, a lui Dostoievski este plina de mici functionari, cutremurati de vorbele sefului, murind la un stranut neasteptat, alcatuind o societate de intelectuali ce discuta despre schimbarea lumii, intr-o livada de visini, fara a face nimic in acest scop, sau rie criminali fiorosi ce-si scot la iveala adevarata fata dupa lungi deliberari. Jack London ("Colt alb") ir> Anglia, Flannery O Connor ("Judecata de apoi"), scriitoare din sudul Statelor Unite, danezul Henrik Ibsen, italianul Fogazzaro ("Mica lume de altadata") descriu aceeasi lume demitizata, defetisizata, lipsita de farmec, expresie a banalitatii cotidiene. Proust, in romanul "in cautarea timpului pierdut", populeaza universul literar cu duci si conti intarziati in lumea moderna, cu oameni avand obscure inclinatii patologice, singurele evadari ale scriitorului din celebra camera cu peretii captusiti cu pluta fiind pe plaja de la Balbec sau in trecut, pe vremea bunicii, in timpuri patriarhale, cii madlenele romantioase inmuiate in ceai. Rememorarile acestea sunt pline de nostalgie, dar nu fac decat sa pecetluiasca conditia trista a omului modern, supus din ce in ce mai mult unor ambitii desarte sau unor acute crize de constiinta. Personajele realiste sfarsesc mai totdeauna prost, istoria vietii lor fiind, in cele mai multe cazuri, "istoria unui esec", aceea a unei inaltari temporare si a unui declin inevitabil. Ele nu-si pot transcende conditia umana, pot, in schimb, sa faca avere si sa moara impacate cu soarta (nu mai intalnim revoltati de tipul eroilor byronieni) sau sa ramana sarace, ilustrand temele dominante ale curentului. Mara lui Slavici castiga bani si respect, dar se dezumanizeaza fara sa-si dea seama, Ion al lui Rebreanu moare, condamnat parca de o instanta divina pentru blestemata lui sete de pamant, chiar Otilia lui George Calinescu isi pierde cu timpul aura misterioasa, iar personajele feminine ale Hortensiei Papadat-Bengescu, privite din perspectiva temporala, anihilatoare, devin patetice, coborate din lumea mondena in umila conditie umana. inca din primul roman realist al literaturii romane, "Ciocoii vechi si noi" al lui Nicolae Filimon, omul umil de la inceput ramane la fel de mizer in final, nereusind sa scape din orizontul marunt al lumii sale nici prin marire temporara si prin avere. Cum spunea Rene Wellek, exista un realism etern, care implica problema epistemologica a relatiei dintre arta si realitate. Daca exista ceva mai neplacut, mai rau in lume, atunci el este descris de tusa groasa a realismului, care aneantizeaza aspiratiile si inchide portile unei evadari salvatoare, unde totul e realizabil si visul devine "realitate". Realismul lui Slavici este unul de tip special, "poporal", constand in prezentarea satului ardelean si a lumii acestuia. Nuvelele vorbesc despre localitati rurale aflate in stadiul "preindustrializarii", de personaje avide de bani, care incearca sa dobandeasca avere atat timp cat viata le permite. Lica este un astfel de personaj, desi situat in ierarhia banului ceva mai sus, in timp ce Ghita este numai o sluga a lui, o unealta, care incearca sa se razbune, sa se razvrateasca, dar nu reuseste, pierind in acest proces. Personajele sunt, in motivatia lor interioara, destul de simple, surprinse in cateva actiuni definitorii: Ghita in aceea de a face bani, Ana intr-o confuza criza erotica, Lica in intentia de a domina si de a deveni cat mai bogat, prin afaceri necurate, chiar prin crime, prin efectele inrobitoare ale pulsiunilor, existente la mai toate "caracterele" presamanatoriste. Parnasianismul afirmă autonomia esteticului, susţinând prin Gautier teoria artei pentu artă. Dezamăgiţi de societate şi de inutilitatea angajării revolutionare poeţii se izolează de lumea acţiunii. Poezia este picturală, obiectivă, rece, cu structuri savante. Descrierile de natură surprind pitorescul, puritatea liniilor. Poeţii caută perfectiunea formală, corectitudinea versurilor, sonorităţile cuvintelor şi a rimelor rare. ******

Naturalismul Naturalismul este o ramură a realismului, o mişcare literară proeminentă la sfârşitul secolului XIX în Franţa şi în restul Europei.

Scriitorii naturalişti au fost influenţaţi de către teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. Aceştia credeau că ereditatea unei persoane şi mediul decid caracterul acesteia. În timp ce realismul încearcă doar să descrie subiecţii aşa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează principiile estetice ale realismului în direcţia reprezentării aspectelor dure, brutale ale realităţii. Ambele sunt opuse Romantismului, în care subiecţii au o simbolistică profundă, sunt idealistici şi cu puteri supranaturale. Naturalismul considera că mediul socio cultural exercită o influenţă absolut covârşitoare în apariţia şi dezvoltarea personalităţii umane. De asemenea studiau elemente umane tarate, alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat. Observaţiile lor în materie de psihologie erau totuşi rudimentare având în vedere că psihologia se dezvoltă abia după apariţia teoriilor lui Sigmund Freud. Naturaliştii au adoptat de asemenea tehnica descrierii detaliate de la predecesorii lor imediaţi, realiştii. Principalul susţinător al naturalismului a fost Émile Zola, care a scris un tratat despre subiect ("Le roman experimental") şi a folosit stilul în multele sale romane. Alţi autori francezi influenţaţi de Zola sunt Guy de Maupassant, Joris Karl Huysmans şi fraţii Goncourt. Elementele naturaliste se găsesc în literatura română în unele nuvele ale lui Caragiale şi Delavrancea sau în proza lui Liviu Rebreanu. Adesea termenul naturalism este folosit de către criticii literari cu un sens mai general, care îl apropie de cel al termenului realism, subliniind conformitatea cu natura, fidelitatea faţă de realitate a reprezentării artistice.

Naturalism filosofic În timp ce naturalismul literar este similar în definiţie cu cel filozofic şi cu mişcările artistice care poartă acelaşi nume, acestea nu au avut niciodată vreo legătură şi nici nu au avut o importanţă mare pentru acesta. Muzica din acea perioadă, totuşi, a fost influenţată la un moment dat de acesta. Puţin înainte de 1900, simbolismul şi neoromantismul au apărut ca reacţii la naturalism şi realism.

*******

Parnasianismul Parnasianismul (din Parnas, „miticul munte al muzelor / poeţilor“ în sudul Pelasgo-Daco-Thra-ciei, azi aparţinând Greciei + sufixarea dublă cu -ian- şi apoi cu -ism) este denumirea unui curent literar de la sfârşitul secolului XIX. Parnasianismul a apărut ca o reacţie (neo-clasică) la romantism, cultiva expresia impersonală, descriptivă, ornamentală şi cizelată, raportată la peisaje exotice, dar şi la obiecte de artă, cărora le consacra poezii de virtuozitate formală (sonet, rondel, rondo ş.a.). Parnasianismul promova: impersonalismul; natura obiectivată – în viziuni întemeiate pe receptarea strict senzorială a lucrurilor; cultivarea formelor fixe de poezie (sonetul, rondelul, glosa, gazelul etc.) şi a tiparelor prozodice alambicate; elogiul civilizaţiilor (arhetipale şi interferenţiale), al mitologiilor, religiilor, geografia lirică devenind planetară; surprinderea spaţiilor exotice sau luxuriante, de la cele polare la cele ecuatoriale, şi lauda obiectelor sau lucrurilor din sfere înalte (nestematele, metalele rare, podoabele de interior etc.).

Originile parnasianismului Parnasienii erau o grupare de poeţi din Franţa secolului XIX ce şi-a tras denumirea de la revista în care publicau, Parnasul contemporan, la rândul ei aceasta purtând numele muntelui Parnas, casa Muzelor în mitologia greacă. Publicată între anii 1866 si 1876, a inclus poezii scrise de Charles Leconte de Lisle, Théodore de Banville , Sully Prudhomme, Paul Verlaine, François Coppée şi José María de Heredia. Parnasienii erau de asemenea influentati de Théophile Gautier si de doctrina acestuia a "artei pentru artă". Din dorinţa de a elibera poezia din chingile romantismului militau pentru poezia obţinută cu ajutorul meşteşugului, tematica lor viza subiecte clasice sau exotice pe care le tratau cu o mare rigiditate a formei si cu o maximă detaşare a emoţiei. Elementele acestei detaşări proveneau in foarte mare masura din Estetica lui Arthur Schopenhauer. Parnasianismul european este bine reprezentat de poeţii francezi: Théophile Gautier («Les Emaux et Camées»), Théodore de Banville («Les Camées parisiens», «Le Sang de la Coupe»), Charles Leconte de

Lisle («Poèmes antiques», «Poèmes barbares»), José-Maria de Hérédia («Les Trophées»), SullyPrudhomme, François Coppée, Catulle Mendès ş. a., de poeţii englezi: Austin Dobson, Edmund Gosse, Andrew Lang ş. a., de poeţii germani, de la August Graf von Platen la Stefan George ş. a., de poeţii iberici având în frunte pe Ruben Dario, de „noua şcoală de la Atena“, reprezentată de Kostis Palamas. Parnassianismul nu s-a limitat doar la teritoriul european. Poate cel mai idiosincratic dintre autorii parnasieni , Olavo Bilac e un autor brazilian care a prelucrat versurile şi metrul poetic fara sa elimine complet emoţia poetică.

Literatura română şi parnasianismul În literatura română, încă din 1880 şi până în perioada interbelică, alături de simbolism, parnasianismul a reprezentat o notabilă direcţie modernistă a poeziei noui / decadente, direcţie promovată – în „simbioza parnasianism-simbolism“ – îndeosebi de revistele «Literatorul» (Bucureşti), «Vieaţa nouă» (Bucureşti), «Versuri şi proză» (Iaşi) etc. Primele semne ale parnasianismului şi-au făcut apariţia în literatura română, între 1866 şi 1869, în «Pasteluri» de Vasile Alecsandri, aproape sincron cu cele din Franţa, unde curentul şi-a avut „prima şcoală“ între 1866 şi 1880, căci bardul de la Mirceşti era la curent cu orice noutate / mişcare literară franceză; dar prima veritabilă „şcoală“ parnasiano-simbolistă din literatura română se datorează lui Alexandru Macedonski, cenaclului şi revistei sale, Literatorul, pe care le-a condus şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea. Alţi parnasieni români sunt Ion Pillat, Ion Barbu („ciclul poemelor publicate în Sburătorul“), ori de cei antologaţi de Nicolae Davidescu, în 1943, în volumul Din poezia noastră parnasiană: Mircea Demetriad, Gabriel Donna, Alexandru Obedenaru, Gheorghe Orleanu, Alexandru Petroff şi Iuliu Cezar Săvescu ; important este şi aportul parnasienilor români de la cumpăna secolului al XX-lea şi dintre anii 1950 şi 2000: Eugeniu Speranţia (1888 – 1972; avem în vedere volumul Poezii, apărut în 1966), D. Rarişte («Maria Magdalena», 1937; «Valuri împietrite», 1941), Ion Acsan («Primăvara cosmică», 1962), Al. Andriţoiu («Constelaţia lirei», 1963; «Simetrii», 1970; «Euritmii», 1972), Mircea Ciobanu («Imnuri pentru nesomnul cuvintelor», 1966), Eugen Dorcescu («Pax magna», 1972; «Desen în galben», 1978; «Arhitectura visului», 1982; «Culegătorul de alge», 1985; «Epistole», 1990; «Cronică», 1993; «Exodul», 2001; "Omul de cenuşă",antologie de autor, 2002; "Elegii", 2003; "Moartea tatălui", 2005; "În Piaţa Centrală", 2007; "Omul din oglindă", antologie de autor, 2008; "drumul spre tenerife", 2009), Ilarie Hinoveanu («Cocorul din unghi», 1967) ş. a.

Estetica parnasianismului În primul rând, parnasianismul a însemnat obiectivitate faţă de nebulozităţile lirice ale romantismului, obiectivitate susţinută şi solicitată de formele prozodice fixe cultivate, punând inspiraţia şi fluctuaţiile ei în tipare, întru „cristalizare“, spre a intra apoi „în circuit“ ca „produs nobil (în-nobilator)“ care să pară „de provenienţă exterioară“, „din afara eu-lui“. Frumosul preferat de parnasieni era cel din picturile şi sculpturile antichităţii, din miturile şi istoriile civilizaţiilor arhe-tipale din toate ariile planetei, îndeosebi (după cum arată şi numele mişcării, de la pelasgo-thracul „munte al muzelor“, Parnas) din Hellada. În spiritul parnasienilor, antichitatea capătă culori vii, picturalul, vizualul dominând totul: nimfe cu sâni albi, coborând din ţinuturi marmoreene, cu corpuri mlădioase, îmbietoare, de culoarea petalelor de trandafir, împrăştiind parfumuri, mai ales de liliac, levănţică, roze, cu îmbrăţişări graţioase, într-o muzică misterioasă a lirelor, cu apariţia bacantelor într-un „triplu delir“ etc. Parnasienii abordează problema îmbogăţirii rimelor „marii armonii“, (re)descoperă forme fixe prozodice din cele mai alambicate şi le pun în circuit: hexametrul, versul safic, dactilul, anapestul, amfibrahul, coriambul, spondeul, amfima-crul, peonii etc.; preţuiesc şi cultivă foarte mult poezia cu formă fixă: sonetul (pe primul loc), rondelul, glosa, gazelul, epitalamul, rubaiatul, pantumul, haiku-ul, micropoemultanka etc.; preiau de la romantici ceea ce le convine, fiind preocupaţi de exotism (cadre şi atmosferă), de feeric, de peisajele luxuriante, ori de cele ecuatoriale, polare, extrem-orientale, de japonezerii sau chinezerii etc., dar cu proiectare în impersonal, „în zone statice“, „sub o cupolă de gheaţă“, „ca într-o vitrină“. Prin parnasieni, geografia lirică se extinde la întregul cosmos. Când li s-a reproşat insensibilitatea, parnasienii au protestat; au argumentat că imaginile de senină-tate, frazele echilibrate pot să exprime marile dureri sau idei; au fost de acord că „forma“ poate fi „impasibilă“, sculpturală, dar foarte pură în liniile sale. Detestarea „incoerenţei ideii“, a „inco-rectitudinii limbajului“ rămâne punctul invulnerabil al parnasie-nilor (de fapt, „armătura“ e din 1872, dată de Micul tratat de poezie franceză (Petit traité de poésie française) de Théodore de Banville, adevăratul „manual“ al noului curent).

******

Simbolismul Simbolismul a fost o mişcare artistică şi literară de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului şi parnasianismului, potrivit căreia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimat şi descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent Adesea se consideră că poeţi ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine fac parte din acest curent, dar Stephane Mallarmé e cel care îl încarnează cel mai bine în poezie. Definit în sens strict, simbolismul reprezintă un cerc literar restrâns din care făceau parte poeţi cum ar fi Stuart Merrill, Albert Samain şi Jean Moréas. Ultimul a publicat manifestul mişcării în 1886, în ziarul Le Figaro.

Manifestul simbolist În acel articol, Jean Moréas vorbeşte despre o artă care va fi inamica declamaţiei, a didacticismului sau a falsei sensibilităţi şi proclamă că poezia trebuie să sugereze, nu să descrie. La acestea adaugă folosirea cuvintelor rare, a metaforelor rafinate şi preţioase şi a versurilor impare ce ar permite reînnoirea limbajului poetic. Deşi simbolismul francez a durat foarte puţin, el a fertilizat poezia modernă, negând gândirea ştiinţifică, raţionalistă. Pe drumul deschis de simbolism au păşit ulterior Arthur Rimbaud cu experieţa clarviziunii, sau născut tema lui Charles Baudelaire a corespondenţelor şi una din temele poeziei lui Stephane Mallarmé în care lumea întreagă e doar o imensă carte. Dintre temele simboliste pot fi citate: impalpabilul, angoasele identitare ale Eului, imaginea femeii, decadenta, arta pentru artă. Manifestul simbolist a fost ulterior pus în versuri de Arthur Rimbaud în poemul Les Voyelles („Vocalele”), un exemplu perfect de sinestezie literară şi Charles Baudelaire în poemul Correspondances („Corespondenţe”), în care natura este definită drept un "templu de simboluri".

Trăsături • • • •

utilizarea simbolurilor, simbolul oferind posibilitatea unei interpretări multiple. cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt puse în evidenţă stări sufleteşti vagi, confuze,de melancolie, plictiseală. cultivarea elementului muzical,a sonorităţii verbale. existenţa sinesteziei (perceperea simultană a unui ansamblu de senzaţii, auditive,vizuale etc.).

Al. Macedonski, Flori sacre (volum publicat în 1912) Şt. Petică, Fecioare în alb" (volum publicat în 1902) Dimitrie Anghel, În grădină (volum publicat în 1905) Ion Minulescu, Romanţe pentru mai târziu (volum publicat în 1908) G. Bacovia, Plumb (volum publicat în 1916)

Simbolismul romanesc În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele şi textele teoretice ale lui Alexandru Macedonski. Alţi reprezentanţi sunt Ştefan Petică, Ion Minulescu şi mai ales George Bacovia, care foloseşte poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu nuanţe expresioniste sau existenţialiste. Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care încearcă să-l teoretizeze apar odată cu Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista poetului, “Literatorul”. Chiar înainte de reconstituirea simbolismului ca şcoală, în Franţa, apar în această revistă, încă din primul ei an de existenţă, 1880, articole de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste. De altfel, Macedonski avea să-şi revendice mai târziu, în 1889, printr-un articol intitulat “În pragul secolului”, merite de pionier al simbolismului pe plan european. “Belgienii, şi se poate zice aceasta cu mândrie şi despre mii din români -

scrie el - dacă n-au fost tocmai ei precursorii mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului, Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin şi alţii încă - cei patru întâi citaţi, astăzi deja iluştri - au avut onoarea, împreună cu mine, să ia parte acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liege de revista “La Wallonie”, al cărei energic şi valoros director era dl. Albert Hockel, unul dintre distinşii colaboratori actuali ai marii reviste pariziene “Mercure de France”. De altfel, în numărul din august 1886, Macedonski publicase, într-adevăr, patru poezii în limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla. Încă în 1880 apăruse în "Literatorul" articolul intitulat “Despre logica poeziei”, în care erau formulate idei care anticipau anumite judecăţi ale lui Mallarmé. Nu numai că se făceau apropieri între poezie şi muzică, dar se releva deosebirea de structură dintre poezie şi proză. Poezia - accentua Macedonski - îşi are logica ei particulară, deosebită de logica prozei: ”Logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel, nelogică la modul sublim”. Întrucât tot ce nu e logic e absurd, “logica poeziei e, prin urmare, însuşi absurdul”. Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892, este "Poezia viitorului", articolul scris de Macedonski. Prin simbolism - se spune în articol - ca şi prin instrumentalism, care este “tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism locul imaginilor”, poezia “şi-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei…”. După părerea poetului, “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca şi wagnerismul, “ultimul cuvânt al geniului omenesc". Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate de Macedonski în “Lite-ratorul”, ca "Despre poezie" sau "Despre poemă" (1881), în care poetul pledează pentru concentrare şi sinteză lirică, pentru poezia care să adune în ea, imprevizibil, mişcări sufleteşti contrastante. Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze stăruitor în literatura română. În numele acestui curent, directorul “Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia românească de până atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism - tot ce putea impresiona prin neobişnuit şi bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcătuite după ultima modă parisiană, menite să revoluţioneze lirica. După modelul lui Rollinat, din care a şi tradus, Macedonski a afişat uneori preferinţe morbide pentru macabru, ca în "Vaporul morţii", de exemplu. Dar pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul, poetul propunându-şi să creeze efecte lirice prin pure combinaţii de imagini şi sunete ca în "Rimele cântă pe harpă" şi "Guzla". Unele din aceste poezii, de exemplu, “Înmormântarea şi toate sunetele clopotului” sau “Lupta şi toate sunetele ei”, au fost publicate în volumul "Poezii" din 1881, înainte de întemeierea şcolii lui René Ghil la Paris. După exemplul lui Mallarmé, Macedonski acorda o importanţă specială aspectului grafic al scrierilor sale: în manuscisul romanului său "Thalassa" a încercat să sugereze sentimentele nu numai printr-o anumită aşezare a cuvintelor în pagină ci şi prin înterbuinţarea unor cerneluri de culoare diferită, textul înfăţişându-se, în felul acesta, policrom, ca într-un amuzant joc de copii. Pe această linie au mers câteodată şi unii dintre frecventatorii cenaclului şi colaboratorii aşişderi al “Literatorului”, ca Mircea Demetriad, Al. Obedenaru, Gh. Orleanu, Al. Petroff ori debutantul Ion Theo, tânărul Tudor Arghezi, care a publicat în suplimentul literar al ziarului “Liga ortodoxă” unele poezii debiteare instrumentalismului, pe care însă apoi marele poet şi le-a renegat. Dacă Macedonski este, indiscutabil, un teoretician al simbolismului, este el oare şi un poet simbolist? Unii i-au contestat cu violenţă această calitate. Alţii au acceptat-o cel puţin parţial, influentaţi poate de Macedonski însuşi, care s-a proclamat singur şi cu ostentaţie simbolistă pentru o perioadă scurtă. Desigur, în structura cea mai intimă a spiritului său, poetul nu este un simbolist. El rămâne în mod fundamental un romantic de formaţie paşoptistă, euforic, exuberant, vitalist. Deşi în poezia lui apar unele simboluri, poetul are grijă ca, aproape de fiecare dată, să le explice, să le împrăştie înreaga aură enigmatică, să le distrugă inefabilul atât de caracteristic poeziei simboliste, aşa cum procedează, de exemplu, şi în Noaptea de decembrie. Dar nu e mai puţin adevărat că în poezia macedonskiană apar şi primii germenii notabili de simbolism românesc, primele teme autentic simboliste, care vor fi cultivate în literatura română. Poetul, citadin romantic, se simte, fără îndoială, atras de unele idei şi motive poetice simboliste (suferinţa, nedreptatea, mizeria, entuziasmul, neîncrederea, revolta, dispreţul, soarta femeii în societatea burgheză, evadarea în vis, orientul, erotica etc.), deşi simbolistica propriu-zisă rămâne aproape întotdeauna la suprafaţă. Macedonski este un mare poet predominant romantic, în a cărui operă poetică au lăsat urme şi unele elemente simboliste, fără a-i modifica sau altera adevărata substanţă, alături de elemente şi motive naturaliste şi parnasiene.

Trăsăturile simbolismului literar: - raportul dintre simbol (semn,cuvant) şi eul poetic nu este exprimat,ci sugerat, aşadar sugestia este o manieră artistică obligatorie a creaţiei simboliste; - tema generală o constituie starea confuză şi nevrotică a poetului într-o societate superficială, meschină, incapabilă să perceapă,să inteleagă şi să aprecieze nivelul artei adevărate; alte teme şi motive simboliste: oraşul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit, anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei ca substanţa erozivă, motivul instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, etc. - poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufleteşti specifice acestui curent literar: tristeţea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza, toate fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite; - corespondenţa dintre cuvintele-simbol şi elementele din natură este principalul procedeu artistic de construire a poeziilor simboliste. Trăsăturile obiectului din natură sugerează stările interioare ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol "plumb" are drept corespondent un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil şi cu o sonoritate surdă) - preferinţa pentru imagini imprecise, difuze, fără contur; - muzicalitatea creaţiei simboliste se construieşte fie prin prezenţa instrumentelor muzicale, fie prin muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe sau interjecţii auditive); - cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu putere de simbol, fie sugerată prin corespondenţe; - olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice; - sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a mai multor percepţii diferite (sunet,culoare, parfum) şi trezirea simultană a simţurilor; - versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea poetică, prin repetiţia cromatică, olfactivă sau muzicală a simbolurilor. • • • • •

Ion Minulescu George Bacovia Ştefan Petică Alexandru Macedonski Dimitrie Anghel *******

Samanatorism Semănătorismul (sau Sămănătorismul) este un curent ideologic şi literar constituit la începutul secolului XX în jurul revistei „Sămănătorul” (1901-1910). La apariţia semănătorismului a contribuit şi interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă faţă de problema ţărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga. El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat şi teoretizat, supunând criticii unele aspecte ale societăţii şi atrăgând atenţia asupra necesităţii culturalizării ţărănimii. Poziţia critică era întregită de preţuirea tradiţiilor istorice şi folclorice, a valorilor naţionale, a luptei de eliberare naţională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru Vlahuţă drept un apogeu al semănătorismului.

Apariţie La 2 decembrie 1901 apare la Bucureşti primul număr al revistei „Sămănătorul”, sub direcţia lui George Coşbuc şi a lui Alexandru Vlahuţă.

Etimologie Termenul semănătorism provine de la revista „Sămănătorul”, pe paginile căreia apăreau poeziile sămănătoriştilor: poezia lui Alexandru Vlahuţă Semănătorul, poezia lui George Coşbuc cu acelaşi titlu,

apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de semănătorism este un cuvânt derivat care provine de la „a semăna” - ceea ce dă de înţeles că reprezentanţii de vază ai acestui curent „seamănă” concepţiile lor în mediul sătesc. Semănătorismul a fost o expresie motivată de o necesitate istorică, într-o perioada de lâncedă aşteptare literară.

Etape • • • •

1901–1902: revista este condusă de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă. În primul număr apare articolul Primele vorbe, scris probabil de Alexandru Vlahuţă, în care se deplînge deprecierea valorilor româneşti, scriitorii fiind chemaţi să făurească opere noi în tradiţiile vechi ale scrisului nostru; 1903–1905: revista este condusă de un comitet, căci directorii se retrag. Publică Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Ştefan Octavian Iosif; 1905–1906: la conducerea revistei vine Nicolae Iorga, care pledează pentru fondul naţional, răspândirea culturii în toate nivelurile societăţii, respingând totodată modernismul şi influenţa poeziei franceze; 1907–1910: după retragerea lui Nicolae Iorga, la conducerea revistei se perindă mai multe comitete şi mai mulţi directori, până în 1910 când, dezavuată de public şi combătută de alte grupări, cu toate eforturile nu mai poate supravieţui.

Trăsături Ideologia grupării conţine un amestec de puncte de vedere ale „Daciei literare”, propoziţii-cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la climatul socio-cultural al perioadei şi vehiculate în numele a două deziderate fundamentale: ridicarea ruralilor prin cultură şi Unirea. Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt: •

paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici şi spre istorie, rezistenţa la transformări, atât pe plan literar cât şi în artă (încremenirea în formele consacrate, oroarea faţă de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din romantism, de la care îşi însuşesc antiteza cu prezentul;

•

idilismul (preferinţa pentru înfăţişarea pitorească a satului, falsa înfrumuseţare a vieţii): au un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei virtuţile ţărănimii. În proză apar intrigi romanţioase, naive; aici se manifestă atitudinea anti-orăşenească şi opoziţia: boier de neamarendaş venetic ca o trăsătură a tragediei, dispariţiei;

•

sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleşi pe cei care se aventurează la oraş, uitându-şi originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării şi a înfrângerii;

•

predilecţia pentru scenele tari, de violenţă, pentru personajele dominate de instincte, de o impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor tare biologice;

•

„lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înţeleasă de toate clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române devine un aspect al acţiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga de la Eminescu).

Reprezentanţi Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât putem vorbi mai curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ştefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază şi Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu. •

Alexandru Vlahuţă - considerat de contemporani cel mai mare poet de după Eminescu, este de fapt un epigon al acestuia. Opera sa se caracterizează prin: eminescianism, temperament pamfletar, afirmarea poeziei optimiste (Unde ni sunt visătorii?), critica nedreptăţilor sociale (romanul Dan, povestirile Vişan, Cassian, schiţele Mogâldea, Socoteala). Poate fi considerat întemeietorul reportajului ca specie literară, cu opera România pitorească, unde-şi manifestă dragostea pentru creaţia folclorică, pentru natura patriei şi pentru istorie.

•

Duiliu Zamfirescu - note sămănătoriste în unele nuvele ca Spre Costeşti, Conu Alecu Zăgănescu şi în romanele Viaţa la ţară, Tănase Scatiu; prin obiectivitatea de natură realistă în scene dure, ca aceea a răscoalei ţăranilor din Tănase Scatiu; evocarea peisajului campestru; crearea romanului ciclic.

•

Ştefan Octavian Iosif este un poet reprezentativ pentru sămănătorism, mai ales în volumele de versuri Patriarhale, Credinţe, Icoane din Carpaţi, care îmbină mai multe trăsături: nostalgia satului patriarhal, sentimentul dezrădăcinării şi elogiul energiilor latente ale poporului. Poezia Doina este o capodoperă a liricii sale care îmbină două tendinţe: sentimentalismul minor (prin întoarcerea spre trecut, folclor, tradiţie, peisaj) şi muzicalitatea de tip simbolist.

•

Nicolae Iorga a avut preocupări literare prin memorialistică (O viaţă de om – aşa cum a fost, Oameni cari au fost, Memorii), dramaturgie (Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncoveanu, Doamna lui Ieremia) şi istorie literară (Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, Istoria literaturii româneşti contemporane). Ca sămănătorist a polemizat cu poporanismul şi cu simbolismul, pledând pentru specificul naţional. În articolul Ce este Sămănătorul? nu concepe existenţa unei literaturi fără o „mare misiune de îndreptare şi moralizare”, eticul şi etnicul luînd forme absolute, în defavoarea esteticului.

POPORANISMUL. Este teoretizat si sustinut de C. Stere si Garabet Ibraileanu, in principal in revista "Viata romaneasca", militand pentru combaterea inapoierii si a inculturii din lumea rurala, prin implicarea mai hotarata a intelectualilor in luminarea satelor. in literatura se milita pentru promovarea unei viziuni realiste asupra vietii satului, valorificarea trecutului istoric si a rolului taranimii, simpatia fata de aceasta clasa sociala. Astfel de teme se regasesc in scrierile literare ale lui Jean Bart, Spiridon Popescu, Paul Bujor, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction.

*******