Cum Sa Ti Creezi o Lume Imaginara

Iulian BĂICUŞ

CUM SĂ-ŢI CREEZI O LUM UME E IMA IM AGINARĂ INAR Ă STUDII DE DE ARHETIPOL AR HETIPOLOG OGIE IE LITERARĂ LITER ARĂ

Editura Virtual 2013

-2-

ISBN (e): 978-606-684-294-5

Avertisment Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului sub orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

-3-

Cuprins Eseul I. Introducere în arhetipologia literară. Maud Bodkin şi arhetipologia poetică. Corpusul de texte ale mitocriticii, mitanalizei şi arhetipologiei.................................................... 5 Eseul II. Ion Creangă şi arhetipurile .................................................................................................. 17 Eseul III. Jurnalele lui Ernst Jünger................................................................................................... 29 Eseul IV. Lumea ca labirint ............................................................................................................... 33 Eseul V. Michael Ende. Povestea fără sfîrşit ..................................................................................... 36 Eseul VI. Jules Verne şi romanul iniţiatic ......................................................................................... 38 Eseul VII. Blocada lui Pavel Chihaia ................................................................................................ 56 Eseul VIII. Vasile Voiculescu şi arhetipurile ..................................................................................... 59 Eseul IX. Insulele utopice din literatura română ............................................................................... 69 Eseul X. Ioan Slavici şi arhetipurile ................................................................................................. 83 Eseul XI. Mihail Sadoveanu şi arhetipurile ....................................................................................... 89 Eseul XII. Thomas Mann şi mitul lui Faust....................................................................................... 99 Eseul XIII. Hermann Hesse şi arhetipurile ...................................................................................... 106 Eseul XIV. Dimitrie Cantemir şi oneiromanţia, arta interpretării viselor ....................................... 113 Eseul XV. Miturile moderne ........................................................................................................... 121 Eseul XVI. Spre o nouă fenomenologie a basmului. Basmele lui Andersen ................................... 126 Eseul XVII. De la basmele populare japoneze la anime .................................................................. 132 Eseul XVIII. Basmele fraţilor Grimm ............................................................................................. 136 Eseul XVIII. Studiul imaginarului în Franţa de azi ........................................................................ 139 Eseul XIX. Despre basmele modene fantasy şi science-fiction ....................................................... 143 Eseul XX. Literatura S.F. în România ............................................................................................ 148 Eseul XXI. Mitopoetica literaturii fantasy, cazul R.R.Tolkien, Hobbitul şi Stăpînul inelelor ......... 154 Eseul XXII. Stăpînul inelelor şi lumea arhetipurilor lui Jung ......................................................... 164 Eseul XXIII. Cronicile din Narnia şi arhetipurile lui Carl Gustav Jung ......................................... 168 Eseul XXIV. Vintilă Horia, spre un postmodernism mitic, sans rivage ........................................... 174 Eseul XXV. Mitopoieteica romanului de aventuri ........................................................................... 183 Eseul XXVI. Proza lui Ştefan Bănulescu şi arhetipurile ................................................................. 187

-4-

Eseul XXVII. Scriitorii români şi şopîrlele ..................................................................................... 202 Eseul XXVIII. Harry Potter şi arhetipurile .................................................................................... 204 Bibliografie generală ........................................................................................................................ 212

-5-

Eseul I. Introducere în arhetipologia literară. Maud Bodkin şi arhetipologia poetică. Corpusul de texte ale mitocriticii, mitanalizei şi arhetipologiei

(capitol preluat din volumul Mircea Eliade, literator şi mitodolog)

Critica literară a descoperit, pe la începutul secolului care a trecut că interpretarea poate da rezultate absolut remarcabile, dacă textului literar i se aplică o grilă mitică. Deşi ar trebui să aplicăm o logică contrafactuală, ne putem imagina că dacă René Wellek ar fi avut ocazia să-şi încheie Istoria criticii universale cu un volum închinat curentelor criticii în secolul XX nu ar fi putut să treacă cu vederea aceste domenii. Dacă am încerca să definim spaţiul acesta al mitocriticii, mitanalizei şi nu  în ultimul rând al arhetipologiei literare ar trebui să luăm în considerare şi zonele conexe, cele ale simbolologiei, cu rădăcini în zona gândirii de tip medieval, manifestate în Dicţionarul de simboluri al cuplului Alain Gherbrant şi Jean Chevalier , publicat pentru prima oară la editura Laffont în 1969, 1

de care o parte dintre studenţii noştri sunt iremediabil îndrăgostiţi, dar şi ciclul de cărţi al eseistului Gaston Bachelard , în care cercetarea imaginarului pornea de la structura lumii preexistentă în 2

filosofia presocratică, de la cele patru elemente esenţiale, focul, apa, pământul şi aerul. Eseistul şi filosoful francez este citat şi de Gilbert Durand printre precursorii acestui cîmp al cunoaşterii umane. Evident, nu ar trebui lăsate la o parte nici tentativele criticului canadian Northrop Frye , 3

supranumit părintele critiic arhetipale, de a trasa o Anatomie a criticii literare pornind de la datele ei imuabile, dar şi de a interpreta în sens kabbalistic literatura pornind de la textele sacre, biblice  în volumele de maturitate Words with Power şi The Great Code: The Bible and Literature. Încă din Alain Gherbrant, Jean Chevalier, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Artemis, 1994 Cărţile lui Gaston Bachelard, Psihanaliza focului, Bucureşti, Ed. Univers, 1989; Idem, Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, Bucureşti, Ed. Univers, 1995; Idem , Aerul si visele. Eseu despre imaginaţia mişcării, Bucureşti, Ed. Univers, 1997; Idem, Pămîntul si reveriile voinţei, Bucureşti, Ed. Univers, 1998 3 cărţile relevante pentru acest studiu ale lui Northr op Frye sunt Fearfull Symmetry. A Study of William Blake, Princeton University Press, tenth printing, 1990,  Anatomy of Criticism, Four Essays, with a new foreword by Harold Bloom, Princeton University Press, 2000, Great Code. The Bible and Literature, A Harvest Book, first edition 1983, Words with  Power. Being a Second Study of the Bible and Literature, A Harvest Book, 1990. Editura Fundatiei Culturale Române a prezentat ultimele două cărţi intr-o varianta prescurtata, in 1993, la un an dupa moartea marelui critic, sub titlul Dubla 1 2

viziune

-6-

primul său volum, The Fearfull Symmetry publicat în 1947 la editura universităţii Princeton, Frye se ocupa de structura simbolică a universului poetului preromantic englez William Blake, autorul unui uriaş sistem mitologic personal, comparabil în literatura noastră cu universul de o imensă bogăţie mitică şi simbolică din postumele lui Mihai Eminescu. Opera criticului şi profesorului canadian se  întinde astfel între deceniul al cincilea şi al nouălea al secolului deja trecut, evident au urmat şi alte studii, inclusiv o introducere în opera lui T. S. Eliot, de mai mică relevanţă pentru studiul de faţă. Un alt critic american foarte important, un reprezentant de frunte al arhetipologiei, cu care criticii români se întâlnesc măcar prin afinităţi de tip electiv este celebrul teoretician al romantismului, M.H. Abrams4. În două dintre cele mai cunoscute studii ale sale, The Mirror and the Lamp. Romantic

Theory and the Critical Tradition şi Natural Supernaturalism. Tradition and Revolution in Romantic Literature criticul american forează chiar în zona arhetipurilor, cu ceve timp înainte de criticul şi comparatistul român Corin Braga , care nu-l citează însă în prefaţa cărţii sale, Zece studii 5

de arhetipologie. Aceasta ar fi ramura americană a studiilor de arhetipologie, aşa cum era firesc va apărea, cred că tot din mantaua teorii despre imaginar al lui Carl Gustav Jung, şi o filieră franceză. În anii 50 îşi începe activitatea şi Gilbert Durand , aşa cum va mărturisi, sub semnul grupului de la 6

Eranos, în primul său volum, Structurile antropologice ale imaginarului şi apoi în Figuri mitice şi chipuri ale operei-de la mitocritică la mitanaliză va face precizări metodologice extrem de interesante şi oricum peste care un cercetător oarecare al acestui domeniu nu-l poate trece cu vederea dacă se ocupă serios de domeniu în ziua de azi. În ciuda aparenţelor termenul de arhetipologie este destul de vechi, a fost aplicat pentru prima dată operei literare de Maud Bodkin în studiul Archetypal Patterns in Poetry, publicat în anul 1934, aproximativ în aceeaşi perioadă în care elveţianul Jung îl utiliza în studiile sale psihologice.

I.1. Diferenţe specifice În primul rând aş dori să fac precizarea că cele trei noţiuni se suprapun, căci studiile arhetipale sunt o denumire preferată de americani iar europenii folosesc termenii propuşi de Gilbert Durand, mitocritica şi mitanaliza. Nu cred că acesta i-a inventat, poate că i-a preluat de la colegii francezi de generaţie. Dacă nu a existat multă vreme o definiţie  per se a mitocriticii, aceasta şi-a definit câmpul de studiu prin raportarea la domeniile foarte apropiate. În al doilea rând ar trebui spus că în capitolul

4

M.H.Abrams, The Mirror and the Lamp: Romantic Theory and the Critical Tradition (1953) ISBN 0195014715 şi

 Natural Supernaturalism Tradition and Revolution in Romantic Literature (1971) ISBN 0393043053 5 Corin Braga, Zece studii de arhetipologie, Cluj, Ed.Dacia, 1999, ISBN 973-35-0872-1. 6 Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei, traducere din limba franceză de Irina Bădescu, Bucureşti, Nemira, 1997

-7-

introductiv al cărţii lui Gilbert Durand , Structurile antropologice ale imaginarului, aduce precizarea 7

că demersul său vizează separarea domeniului de teoriile structuraliste ale lui Claude Lévy-Strauss, de curentele clasice ale psihanalizei clasice sau disidente şi de demersul cam egoist al filosofului Jean Paul Sartre din cele două eseuri consacrate imaginarului, L’ Imagination şi L’ Imaginaire. În capitolul introductiv al cărţii Gilbert Durand   face o serie de precizări metodologice foarte utile. 8

Izvorul celor două regimuri, diurn şi nocturn ale imaginii se găsesc într-o serie foarte amplă de studii care includ operele unor teoreticieni sau fenomenologi ai religiilor( între aceştia îi putem cita pe Mircea Eliade, Georges Dumézil , Henry Corbin, Piganiol sau Krappe), filosofi ai imaginaruluiâ( 9

Jean Paul Sartre, Henri Bergson), psihologi (Carl Gustav Jung, Adler, Charles Baudoin, Sigmund Freud) sau antropologi (André Leroi-Gourhan). În prefaţa celui de-al doilea volum, în Figuri mitice şi chipuri ale operei, Gilbert Durand

10

face câteva precizări extrem de relevante tocmai pentru a pune punct unei utilizări eristice, lipsite de substanţă ştiinţifică a acestor termeni. Termenul mitocritică, subsumat modei Noii Critici din anii 5060 ar include poetica lui Bachelard, psihocritica lui Charles Maurron, intuiţiile tenace ale lui Mircea Eliade, romancier şi mitician, lucrările despre „mitul Eroului” ale lui Charles Baudoin şi cele ale lui Campbell, sau cele ale prietenului său, Leon Cellier, căruia îi dedică acel volum. Din pucntul de vedere al construcţiei termenului, mitocritică imită, de fapt, psihocritica iar mitanaliza aduce aminte de psihanaliză, de aici putem trage concluzia că cele două sisteme epistemologice sunt înrudite şi că fără avansul şi plusul de cunoaştere din psihologie, fără figurile seminale ale unor Jung sau Freud mitanaliza şi mitocritica nu ar fi existat. Din această prefaţă putem deduce că mitocritica se ocupă de structurile mitice globale, în timp ce mitanaliza ar avea în grijă mitemele propriu zise, şi deşi Gilbert Durand se arată destul de rezervat faţă de structuralismul anilor 60, se simte influenţa teoriilor şi a categoriilor lui Lévy-Strauss. Gilbert Durand nu uită să citeze nici eseurile unor Denis de Rougemont, cel care avea chiar curajul de a extrapola mitul lui Tristan la dimensiunile culturii europene, şi aş adăuga eu miturile naţionale ale unor eseişti ca Miguel de Unamuno, cel care suprapunea peste profilul cultural spaniol figura de sfânt catolic a lui Don Quijote sau la noi preocupările în domeniu ale lui Lucian Blaga sau Mircea Eliade care vedeau în miturile Mioriţei şi ale Meşterului Manole două dintre matricile, mumele originare ale culturii române. Corin Braga citează alte două mituri foarte importante pentru cultura europeană, mitul lui Faust şi pe cel al lui Don Juan, pe cel din urmă l-am Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului . Introducere în arhetipologia generală, traducere de Marcel Aderca, postfaţă de Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, univers enciclopedic, 1998 8 idem, pp. 21-59 9 Dumézil, Georges, Mit şi epopee, vol. I, II, III, traducere de Francisca Băltăceanu, Gabriela Creţia, Dan Sluşanchi, Editura Ştiinţifică, 1993 10 Gilbert Durand, Figuri mitice şi chipuri ale operei, traducere din limba franceză de Irina Bădescu, Bucureşti, Nemira, 1997, pp. 7-11 7

-8-

preluat şi noi în cultura noastră printr-o influenţă literară, este vorba de efectul devastator pe care l-a avut asupra lui Mircea Eliade lectura unei cărţi fundamentale a lui Søren Kierkegaard, Sau, Sau,  în care era inserat un jurnal al seducătorului, iar eseurile de tinereţe ale lui Eliade şi chiar romanele abundă în trimiteri la acest mit. Ulterior Nicolae Breban îl va prelua şi diversifica în romanele sale,  în special în Pândă şi seducţie sau Don Juan. Nu insist asupra chestiunii mai ales că a fost tradus în limba română volumul criticului Jean Rousset , Mitul lui Don Juan, un exemplu de mitanaliză, aş 11

spune eu, la fel de viu şi interesant, sau în studiul clasic al unui elev disident al lui Freud, Otto Rank, cel care era citat de G. Călinescu, şi intitulat Dublul. Don Juan. La aceştia Gilbert Durand îi adaugă pe istoricii stilurilor, pe H. Wölfflin sau Eugenio d’Ors iar eu i-aş adăuga şi pe sociologii culturii, pe Oswald Spengler, sau pe Leo Frobenius, citaţi şi de Corin Braga, iar de la noi pe Lucian Blaga din Trilogia culturii sau chiar pe E. Lovinescu din Istoria civilizaţiei româneşti. Astfel mitocritica aplică textului literar „lectura în stil american, instituită de Claude Lévy-Strauss referitor la miturile amerindiene”, o lectură semantică, care utilizează mitemele în timp ce mitanaliza ar fi „o extrapolare a mitocriticii la culegerea alcătuită din toate redundanţele, toate lecţiile unui şir mitic”. În ceea ce priveşte arhetipologia, în sensul definiţiei lui Northrop Frye   din Anatomia 12

criticii, o veritabilă Biblie a criticii literare universale, poate unul dintre cele mai valoroase opere din acest domeniu al cunoaşterii umane scrise vreodată, dar şi a capitolului intitulat The Archetypes

of Literature din volumul publicat puţin mai târziu, în 1963, Fables of Identity, lucrurile par puţin mai clare. Northrop Frye distinge clar între critica de tip etic, subsumată domeniului mai larg al simbolului şi cea de tip arhetipal, care se ocupă strict cu studierea miturilor. Nu ne-am propus în acest studiu să rezumăm cele două capitole, îndeobşte binecunoscute unei comunităţi academice, ci am dori să atragem atenţia doar asupra unui fenomen punctual, şi anume că pornind de la poeticile antice, recte de la poetica lui Aristotel, cu celebra distincţie între tragicul înalt şi comicul jos, Northrop Frye reuşeşeşte cu succes să topească modurile şi speciile literaturii în chiar structura demonstraţiei, cu alte cuvinte dincolo de text, miturile coboară chiar în structurile de adâncime, în formele arhetipale ale modalităţii de construcţie a operei literare, performanţă de nimeni atinsă pînă la el, şi, după ştiinţa mea, nici de la Frye încoace. Structura tripartită a teoriei sale( el vorbeşte despre o imagerie de tip apocaliptic, una de tip demonic şi a treia de tip analogic) a fost preluată şi modificată uşor de Corin Braga , în studiul din Zece studii de arhetipologie. Reamintesc că Northrop Frye susţine în 13

Anatomia criticii existenţa a patru tipuri de mythoi, care formează baza celor patru genuri majore, Jean Rousset, Mitul lui Don Juan, în româneşte de Angela Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1999 vezi capitolul Theory of Myths, din  Anatomy of Criticism, Four Essays, with a new foreword by Harold Bloom, Princeton University Press, 2000, pp. 131-239, ediţia 13 Corin Braga, Zece studii de arhetipologie , Cluj, Ed.Dacia, 1999, pp. 12-35. În ultimul său studiu,  De la arhetip la anarhetip, Polirom, 2006, dl. Braga îşi continuă demersul deja statuat într-un manifest publicat dacă nu mă înşel în revista Observator cultural, în 2003. 11 12

-9-

şi care au asocieri de natură arhetipală cu cele patru anotimpuri: Comedia (primavara), Romanţul( vara), Tragedia(toamna), Satira(Iarna).  Mărturisesc că am fost surprins în mod extrem de plăcut când

am citit cartea pentru prima oară mai ales că viziunea lui N.Frye, un personaj meteo sensibil, e mai apropiată de modul în care culturile de tip oriental, în special cultura chineză şi cea japoneză tratează această succesiune a anotimpurilor, şi o încarcă cu o dimensiune culturală. De asemenea ar trebui făcută precizarea că sistemul lui Frye se aplică doar canonului european şi celui american, de fapt este vorba de spaţiul matrice al greco-latinismului, din care se va dezvolta ulterior cultura europo centristă. Arhetipologia şi mitocritica se bazează pe relativismul absolut al seriilor simbolice şi mitice, mi se pare evident că universul mitic indian produce interpretări complet diferite şi că simbolistica are şi o puternică încărcătură etnică şi naţională. În capitolul introductiv al cărţii sale, intitulat chiar

Arhetipologia ca metodă comparatistă, profesorul clujean Corin Braga, un animator al unui foar te interesant nucleu de cercetare al imaginarului, va clasifica arhetipurile în metafizice, psihologice şi culturale, iar perspectiva uşor prea istoristă este deosebit de auspicioasă pentru oricine doreşte să  înţeleagă evoluţia arhetipologiei în secolul XX. La fel de interesante mi se par precizările lui Ioan Petru Culianu   privind mitanaliza din prefaţa studiului său despre Fantasmele libertăţii la Mihai 14

Eminescu. I. P. Culianu intră chiar într-o polemică explicită, cu lingvistul german şi specialistul în studii româneşti, profesor la Universitatea din Viena, M. Metzeltin, cel care nega chiar posibilităţile de existenţă ale mitanalizei, spre amuzamentul lui I. P. Culianu.

I.2. Contribuţii româneşti, cazul Mircea Eliade. Unul dintre precursorii mitocriticii lui Gilbert Durand, recunoscut ca atare de Gilbert Durand, cel care i-a consacrat un soi de laudatio în numărul special al revistei de prestigiu unul dintre părinţii mitocriticii a fost cu siguranţă istoricul şi fenomenologul religiilor român, Mircea Eliade. Acesta,  într-un studiu publicat iniţial într-un volum omagial al Revistei Fundaţiilor Regale Regele Carol al II-lea, din 1 iulie 1939, închinat comemorării a 50 de ani scurşi de la moartea lui Mihai Eminescu şi reluat în volumul de eseuri publicat la Editura Fundaţiei Regele Carol, Insula lui Euthanasius, în 1943 se va ocupa de simbolistica insulelor fericiţilor în nuvela Cezara, iar textul poate fi considerat unul de pionierat în acest domeniu foarte vast şi în egală măsură, foarte interesant. În aceeaşi perioadă Carl Gustav Jung, aplica teoriile sale creaţiilor literare şi oferea o bază specială de analiză prin tratatul său Psihologie şi alchimie, dacă doriţi destul de asemănător măcar ca miză cu Alchimia

asiatică şi tratatul de Cosmologie şi alchimie babiloniană, pregătite de Mircea Eliade şi apoi topite  în corpul volumului Făurari şi alchimişti, cîteva decenii mai târziu. Jung nu făcea decât să continue Ioan Petru Culianu,  Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. Peisajul centrului lumii în nuvela româneşti, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, pp. 82-96 14

Cezara,

în Studii

-10-

preocupările lui Sigmund Freud, căci nucleul mitocriticii era în mod absolut evident psihanaliza, întâi  în varianta ei hard core, freudiană şi apoi şi în variantele disidente, jungiană, adleriană, etc. De altfel criticul francez Gilbert Durand , inventatorul mitocriticii şi al mitanalizei, recunoştea deschis faptul 15

că opera lui Mircea Eliade, cu care fusese coleg în Clubul de la Eranos, unde a fost adus de Henry Corbin, i-a servit drept model atunci cînd a teoretizat interpretarea în cheie mitică sau mitologică textului literar. La sărbătorirea maestrului, cred că atunci cînd Mircea Eliade împlinise vîrsta de 75 de ani, un editor german, Hans Peter Duerr din Frankfurt a scos un imens op în trei volume cu texte de tip laudatio, iar printre cei 50 de semnatari figurează şi semnătura criticului francez. Se poate

suţine cu destule argumente ideea, fără teama de a cădea într-un protocronism de prost gust, că un savant român a fost un veritabil precursor al mitocriticii, mai ales după ce vom aduce în discuţie trei dintre textele publicate în anii 30, Insula lui Euthanasius, „Treptele” lui Julien Green ambele incluse  în volumul de eseuri Insula lui Euthanasius, publicat în 1943. În plus am putea menţiona şi volumul din 1939 Mitul reintegrării, reluat într-o formă puţin modificată în volumul publicat apoi la extrem de prestigioasa editură pariziană Gallimard, Mefistofel şi androginul, în 1962. Eu aş fi tentat să includ în acest corpus de texte mitocritice şi un alt volum, Comentarii la legenda Meşterului Manole, datînd din exact acelaşi an, căci miturl nostru naţional fundamental, analizat şi apoi descompus de un alt practicant al mitocriticii, Lucian Blaga, nu putuse să-i scape din vedere lui Mircea Eliade. Acesta se va sistematic ocupa de mitologia românească iar temele ei vor reveni obsesiv fie în analiza religiei trace a lui Zalmoxis şi a totemismului lupului din De la Zalmoxis la Genghis-Han, fie în studiile despre tradiţia căluşarilor, excelent sintetizate şi apoi extinse de antropologul american Gail Klingman în eseul său Nunta mortului. S-a vorbit relativ puţin  despre nucleul comun al sistemului 16

filosofiei lui Lucian Blaga şi cadrele gîndirii fenomenologice ale savantului Mircea Eliade, singura diferenţă constituind-o poate doar aria de circulaţie ceva mai restrânsă a ideilor filosofului, care nu a avut însă norocul unei traduceri într-o limbă de circulaţie europeană. Într-o scrisoare trimisă lui Lucian Blaga, în data de 29 iulie 1937, Mircea Eliade , după ce tocmai încheiase de citit Eonul 17

dogmatic, îi va reproşa filosofului că nu se preocupă îndeajuns pentru a-şi traduce opera în limbi străine şi făcea chiar o profeţie, confirmată din nefericire de evoluţia ulterioară a evenimentelor: „  Am vaga impresie că D-ta nu eşti pătruns de importanţa difuzării sistemului în străinătate- acum. Nu trebuiesc întîrziate prea mult traducerile. Poate că în zece ani va fi foarte greu pentru o trilogie de

 în Introducerea volumului său Figuri mitice şi chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză Gilbert Durand avea să sintetizeze idea, “Bachelard, Jung, Corbin şi Eliade(…), ei sunt maeştri de la care se reclamă studiile care vor urma” şi în alt context “Mircea Eliade a formulat cel dintîi ipoteza că povestirile noastre culturale şi în particular romanul modern, sunt reinvestiri mitologice mai mult sau mai puţin mărturisite…”. 16 au făcut-o între alţii Adrian Marino, Virgil Nemoianu sau în articolele sale, Ioan Petru Culianu 17 Mircea Eliade,  Europa Asia America, Corespondenţă, A-H , Editura Humanitas, 1999, ediţie de Mircea Handoca, p. 15

64

-11-

filosofie a culturii să atragă atenţia lumii occidentale –şi va trebui să aştepte un alt moment prielnic,  poate părea mult ”.

Intuiţia epistolierului Mircea Eliade, dintotdeauna obsedat de Teroarea Istoriei, s-a dovedit a fi una corectă, sistemul filosofic al lui Lucian Blaga a pierdut prim planul şi în ciuda eforturilor de a fi propus lumii occidentale drept sinteză filosofică originală românească, cel mai recent efort fiind cel al profesorului american de origine română Virgil Nemoianu  în cartea sa O teorie a secundarului, 18

toată această şansă a fost irosită. Mircea Eliade  însuşi s-a ocupat într-o recenzie cu titlul Lucian 19

Blaga şi sensul culturii, datînd din 1938 de diferenţele specifice care despărţeau sistemul lui Blaga şi pe cele ale lui Frobenius sau Spengler şi remarcă în primul rînd curajul metafizic al acestuia. Evident lui Mircea Eliade nu i se par foarte exacte ilustrările teoriilor, mai ales cele extrase din cîmpul filosofiei indiene, unde personal ar fi ales alte dominante, dar definiţia culturii ca „ mod specific de a exista al omului în Univers ”, iar acesta ar fi de fapt „existenţa într-un mister şi revelare ” sunt

 îmbrăţişate fără urma vreunui dubiu. Ele pătrund în oala alchimică şi vor fi transformate în propria sa definiţie a culturii expusă mai apoi în teoria hierofaniilor din eseul lui Eliade, Sacrul şi profanul sau din tratatul de fenomenologie a religiei, Mitul eternei reîntoarceri. În zona operelor acestor doi mari titani ai gândirii româneşti din toate timpurile, Mircea Eliade şi Lucian Blaga, de fapt aparţinând ambii aceleiaşi zone a morfologiei culturii, ar trebui căutate rădăcinile mitocriticii noastre din toate timpurile. Despre eseul lui Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius s-a scris deja o întreagă literatură. Studiul acesta a fost publicat iniţial de Mircea Eliade  într-un numărul special din iulie 1939 al 20

Revistei Fundaţiilor Regale, dedicat comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu şi a fost reluat în volumul de eseuri căruia îi va da numele. Scris ca un soi de pamflet implicit, el trebuie să fie citit în paralel cu capitolul scris de G. Călinescu despre simbolismul acvatic în volumul al patrulea a ediţiei întîi din Opera lui Mihai Eminescu. G. Călinescu pornea din unele lecturi din Sigmund Freud, şi Otto Rank, unul dintre discipolii lui Freud, părintele psihanalizei, deci folosea grila acestei metode pentru a interpreta spaţiul paradisiac din nuvela Cezara a lui Mihai Eminescu în timp ce Mircea Eliade făcea apel la mitanaliză şi considera că nucleul mitic este cel al insulelor fericiţilor, din legendele celtice indiene sau cele vechi greceşti. Posteritatea i-a dat dreptate lui Mircea Eliade, iar George Călinescu însuşi va reveni ulterior asupra propriilor idei, pe care le-a revizuit de altfel  în ediţia a doua, îngrijită încă din anul 1947 dar publicată abia douăzeci de ani mai tîrziu. George Virgil Nemoianu, capitolul Dialectica imperfecţiunii: Girard, Blaga, Serres în Teoria secundarului, Bucureşti, Editura Univers, 1997, pp. 168-187 19 Mircea Eliade,  Insula lui Euthanasius, în Revista Fundaţiilor Regale, anul VI, 1 iulie 1939, nr. 7, în numărul comemorativ 50 de ani de la moartea lui Eminescu, reluat în Insula lui Euthanasius, Bucureşti, Humanitas, 2003, p. 134 20 istoria acestei polemici în G. Brătescu, Freud şi psihanaliza în România, Bucureşti, Humanitas, 1994, pp.127-135 18

-12-

Călinescu  va nota că „în (capitolul n.n) Cadrul psihic am înlăturat un aspect supărător de scientism 21

 psihologic. Fiind vorba de structura onirică proprie operei lui Eminescu ( lucru firesc la un romantic), cu toate că am repudiat pe freud, dădusem unor pagini un aer echivoc în prima ediţie de psihanaliză, fapt ce mi s-a părut apoi de un mare, trebuie să recunosc, prost gust, fiindcă sunt de părere că critica literară nu trebuie să iasă din lumea himericului pentru a legifera în lumea pozitivului ”.

Repudierea însemna, de fapt, o menţiune şi anume că având în vederea frecvenţa viselor lacustre în opera lui Mihai Eminescu, interpretările unor Sigmund Freud sau Rudolf Otto s-ar fi dovedit în cazul textelor de care se ocupa „ pline de substanţă”. Unul dintre discipolii lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu , un continuator al aplicării mitanalizei textelor literare avea să extindă şi 22

să dezvolte ideile maestrului său în eseul său, Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. Peisajul

centrului lumii în nuvela Cezara (1876). Aici se găseşte şi o primă menţiune a sistemului teoretic al mitanalizei, altfel formulată decît în tratatele lui Gilbert Durand, evident, în continuitatea teoriilor mai curînd implicite ale lui Mircea Eliade. Un al doilea text, extrem de relevant în opinia mea, este cel care ia în discuţie structura arhetipală a unei nuvele a lui Honoré de Balzac, Séraphita, autor de care adolescentul miop era  îndrăgostit la propriu căci îşi petrecuse mult timp în perioada sa de formaţie citind şi fişînd romanele din ciclul Comediei umane, potrivit proprilor mărturisiri, de la Balzac ar fi învăţat cum se scrie un roman. Urmele acestei admiraţii se pot citi în textul care a primit titlul Viaţa dublă a lui Spiridon Vădastra( găsit de editorul lui Mircea Handoca), abandonat tocmai pentru asemănarea sa prea mare cu romanele lui Balzac. Un al doilea text generator al studiului din 1942, intitulat Mitul reintegrării, este chiar prefaţa dramei Faust al lui Goethe, un al doilea autor cu care Mircea Eliade avea să-şi împletească de mai multe ori destinul. Principiul care stă la baza aceastui volum din 1942 este împrumutat din filosofie, mai precis este vorba de celebrul principiu din textele medievalului Nicolaus Cusanus, coincidentia oppositorum , în care Mircea Eliade vedea de fapt un nucleu simbolic al filosofiei şi

esteticii romantice dar care este chiar unul dintre modurile fundamentale de manifestare al sacrului, de percepţie a structurii paradoxale a divinităţii, un corespondent eliadesc al lui mysterum tremedum din fenomenologia religiiilor schiţată în Das Heilige, Sacrul, tratatul lui Rudolf Otto. Mircea Eliade se apropiase de Nicolaus Cusanus în timpul unui curs ţinut la Universitate, când fusese nevoit să primească funcţia de asistent onorific la Universitatea din Bucureşti, Nae Ionescu fiind cel care îl invitase să predea un seminar despre Nicolaus Cusanus şi care îl plătea cu o sumă simbolică, extrasă din chiar salariul său de coferenţiar. La scurt timp imediat după rebeliunea legionară, pe data de 14

vezi George Călinescu, Opere, vol. XII, Bucureşti, Editura pentru l iteratură, 1969, pp. 5-6 Ioan Petru Culianu,  Fantasmele libertăţii la Mihai Eminescu. Peisajul centrului lumii în nuvela româneşti, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, pp. 82-121 21 22

Cezara,

în Studii

-13-

iulie 1938, Mircea Eliade  a fost la rândul său internat din ordinul personal al regelui Carol al II-lea 23

 în lagărul de la Miercurea Ciuc, iar soţia sa, Nina Eliade ( fostă Mareş) a trimis două memorii, unul Regelui şi celălalt ministrului de Intern, cerând punerea sa în libertate imediat. Ea se va produce abia după intervenţia la Palat a lui Ică Antonescu. De fapt pe acest ”sofism” îşi întemeiază Mircea Eliade ambiguitatea teoriei sale, şi poate tocmai acesta stă la baza universalităţii ei. Nu ştiu dacă putem merge pînă acolo încât să-l putem considera pe Mircea Eliade un ... teoretician al romantismului, mi-e teamă de unda de protocronism inclusă în această afirmaţie, dar cu siguranţă că, poziţia sa, exprimată pentru prima oară în acest studiu, nu poate fi trecută cu vederea de specialiştii domeniului. Gilbert Durand  într-un studiu despre Shelley inserat în Figuri mitice şi chipuri ale operei, citează concluzia 24

colaboratorului său Jean Perrin: “ Desigur, Jean Perrin a arătat că pentru Shelley, ca şi pentru toţi romanticii, ideologia globală, adică filosofia, este cea a problemei şi dificultăţilor fundamentale ale acelei coincidentia oppositorum, adică ale unităţilor contrarii şi ale sfîşierilor”. Este foarte posibil

ca Jean Perrin să fi avut exact intuiţia lui Mircea Eliade. Volumele sale de Memorii, cel de-al doilea scris în epoca unei senine bătrîneţi, marcată evident de probleme de sănătate datorate înaintării  în vîrstă repetă de fapt experienţa scrierii unei lucrări esenţiale, Poezie şi adevăr, o operă cu adevărat fundamentală a unei se ninătăţi creatoare. Textul eseistului Mircea Eliade , pe care avea 25

să-l transforme şi să-l publice într-o formă ceva mai organizată, mai sistematizată, într-un capitol separat din Mefistofel şi androginul, se ocupă de acest motiv al androginiei literare, trecîndu-l prin romantismul german, literatura franceză( Péladan, Balzac) şi aducîndu-l pînă la Mihai Eminescu. E dacă doriţi un caz de comparatism în cheie mitică, iar una din aripile arhetipologiei se integrează, după cum observa însuşi Adrian Marino, pe deplin, în câmpul literaturii comparate. Arhetipologia are acest avantaj, este o ştiinţă de frontieră, iar această structură de Ianus bifrons, structura ei de interfaţă  îi asigură o mare parte din popularitate. M-a mirat totuşi să constat că nu există în acest studiu nici o referire la androginia eroilor eminescieni din nuvelele lui Mihai Eminescu, unde influenţa modelelor romanticilor germani era directă, sau cel puţin ar putea fi considerat o completare a studiului despre androgin, inclus în textul lui G. Călinescu , Opera lui Mihai Eminescu. În realitate, cele 26

două interpretări, cea psihanalitică şi cea mitocritică nu se exclud, ci se complinesc, se completează reciproc, se pun în valoare una pe alta. Eu aş compara acest studiu cu un tratat cumva asemănător cea mai recentă biografie a lui Mircea Eliade, contestată de unii comentatori este opera istoricului ieşean Florin Ţurcanu, Mircea Eliade. Un prizonier al Istoriei, Bucureşti, Ed..Humanitas, 2005 24 Gilbert Durand, Figuri mitice si chipuri ale operei. De la mitocritică la psihanaliză, Bucureşti, Editura Nemira,1998, p. 224 25 Mircea Eliade,  Mitul reintegrării în antologia  Drumul spre centru, Bucureşti, Editura Univers, Bucureşti, 1991, pp. 326-388, şi  Mefistofel şi androginul, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp. 71-115. va relua tema într-un alt volum , Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale , traducere din engleză de Maria Bortă , Bucureşti, Humanitas, 1997 26 G. Călinescu, Dublul în Opera lui Miha i Eminescu, vol.3. Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, Editura Mi nerva, 1985, pp. 157-165 23

-14-

deşi scris într-o cu totul altă cheie simbolică, cu tratatul de semiotic S/Z al lui Roland Barthes, cu punct de plecare în povestirea lui Honoré de Balzac, Sarrasine. Mircea Eliade pune în discuţie o altă povestire a autorului său favorit din perioada adolescenţei, Séraphita,  şi urmăreşte nucleul mitic al androginului. Spre deosebire de Roland Barthes, care sonda zona naratologică sau pe cea semiotică, Mircea Eliade aplică o altă grilă de interpretare, cea mitocritică, cu rezultate la fel de fructuoase. Asemenea fragmente, reamintesc doar studiul despre simbolul luminii în opera lui Eugen Ionescu , 27

reluat în culegerea de articole Briser le tôit de la maison, sunt presărate în câteva dintre cărţile scrise a maturitate ale autorului.  Last but not least , ultimul dar nu cel din urmă aş menţiona pentru a întregi corpusul de texte

mitocritice ale Mircea Eliade, „Treptele” lui Julien Green, în care autorul, pornind de la un analiza în cheie mitică a unui vis inclus în Jurnalul lui Julien Green, pentru a se ocupa mai apoi la simbolismul ziguratelor babiloniene, cel de care avea să se ocupe mai târziu într-o alta carte de-a sa , în Vise, 28

mituri şi mistere în capitolul intitulat Simbolismul ascensiunii şi visele treze.  Alte cărţi care se pot dovedi utile cercetătorilor scrise în epoca de maturitate ar putea fi Aspecte ale mitului, sau Imagini şi simboluri, Eseu despre simbolismul magico-religios, deşi nu ştiu dacă ele nu se potrivesc mai mult zonei simbolicului. Trecerea aceasta în revistă, pe repede înainte, nu ar fi completă dacă nu am aminti, măcar  în treacăt, câteva încercări de a include critica arhetipală sau mitocritică în tabloul lui Mendelev al criticii româneşti. Un nume care trebuie citat sine qua non  este cel al extraordinarului nostru eseist şi specialist în ocultism Vasile Lovinescu , discipolul român al maestrului René Guenon, prin cele 29

două volume închinate basmelor lui Ion Creangă, Creangă şi Creanga de aur dar şi prin Al patrulea

hagialîc, o extraordinară exegeză nocturnă a Crailor de Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale. Lista nu ar fi completă dacă nu am cita două nume dintr-o epocă ceva mai apropiată de epoca noastră şi anume dacă nu am aminti eseul extraordinar al lui Alexandru Paleologu  cu o interpretare esoterică 30

absolut briliantă a romanului Baltagul, pornind de la mitul lui Osiris din volumul Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu (1978). Aş mai aminti în acelaşi context şi două capitole din volumul lui Ovid S. Crohmălniceanu , 31

Cinci prozatori în cinci feluri de lectură , primul în cheie psihanalitică, pornind de la un volum clasic al lui Charles Maurron, intitulat Hortensia Papadat Bengescu la psihanalist, al doilea, în cheie Mircea Eliade, Lumière et transcendence dans l’ œuvre d’ Eugène Ionesco, reluat în Briser le toit de la maison Mircea Eliade, Simbolismul ascensiunii şi visele treze în Vise, mituri, şi mistere , Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, pp. 108-124 29 Este vorba debună seamă despre cărţile lui Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de aur, Bucureşti, Editura Rosmarin, ediţia a doua, 1996 şi Al Patrulea Hagialâc, Bucureşti, Editura Rosmarin, 1996 30 Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sa doveanu , Bucureşti, editura Cartea Românească, 27 28

1978 31

Crohmălniceanu, Ovid. S.,Cinci prozatori în cinci feluri de lectură , Bucureşti, Cartea Românească, 1984

-15-

arhetipală intitulat Sadoveanu şi arhetipurile. În cazul criticului Ovid S. Crohmălniceanu se produce un soi de amalgam între critica psihalitică şi cea mitocritică, caz destul de similar cu „eroarea” metodologică în care căzuse G. Călinescu în pasajele cam prea pronunţat psihanalitice despre apele amniotice din volumul Opera lui Mihai Eminescu, la care de altfel a şi renunţat ulterior. Ca să ajungem la zi ar trebui să cităm câteva nume de comparatişti sau critici literari mai tineri,  în frunte cu cei grupaţi în Centrul de Cercetare al Imaginarului al Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, Phantasma, modelat după un centru similar existent la Paris, şi provenind din pepiniera revistei Echinox, şi îi numesc aici pe mereu tinerii cercetători Corin Braga cu  Zece studii de arhetipologie,

De la arhetip la anarhetip, prima fiind o carte de eseuri pe teme de psihanaliză jungiană aplicată textelor literare în vreme ce în al doilea Corin Braga va lansa alte două concepte, unul care ar trebui să se muleze ca o mănuşă peste caracterul anarhic al postmodernităţii, adică anarhetipul, şi un al doilea condiţionat mai curînd geografic, eschatipul, din nefericire cele două concepte nu au prins rădăcini şi nu sunt utlizate de specialiştii domeniului, dat fiind baza lor teoretică destul de subţire, fiind clar eclipsate de teoria inconştientului colectiv şi a arhetipurilor lui Jung, dar şi pe Ruxandra Cesereanu  cu Imaginarul violent al românilor sau Ştefan Bórbely  cu eseurile din volumul Visul 32

33

lupului de stepă. Să nu-l uităm nici pe Mircea Cărtărescu , de data aceasta cu un volum mai vechi, 34

Visul chimeric, tributar studiului lui Gilbert Durand privind regimul diurn sau nocturn al imaginaţiei şi imaginarului, dar şi din studiile mai vechi ale unor critici literari ca Ion Negoiţescu  sau Matei 35

Călinescu   privind imaginarul postumelor eminesciene. Nucleul acestor preocupări de a studia 36

imaginarul poetic eminescian din opera sa postumă coboară pînă la polemica, deja citată, dintre G. Călinescu şi Mircea Eliade din perioada interbelică. Există un asemenea centru de cercetare a imaginarului şi la Bucureşti, din păcate nu-mi sunt cunoscute rezultatele cercetării acestuia, fapt absolut paradoxal. Cîteva exemple de lecturi mitocritice sau mitanalitice sunt interpretările lui Ioan Petru Culianu, datând din anii ‘80, ale nuvelei Moara cu Noroc în sensul religiilor gnostice sau maniheiste, apoi în studiul consacrat Fantasmelor erosului eminescian, discuţia demonologiei erotice, a incubilor şi apariţiilor ignee, dar şi a fantasmelor nihilismului eminescian, presărate în câteva poeme şi piese de teatru postume. De dată mai recentă, am putea cita şi contribuţiile unor Corin Braga, cu un studiu despre reducţia fenomenologică la care naratorii romanelor interbelice supun personajele feminine în capitolul Literatura interbelică de la Filia de la Neikos, sau o analiză mitocritică a postmodernismului

românesc. Foarte multe dintre consideraţiile criticilor merg în direcţia studiilor comparatiste, din 32 33 34 35 36

Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003 Bórbely, Ştefan, Visul lupului de stepă, Cluj, Dacia, 1999 Mircea Cărtărescu, Visul chimeric, Bucureşti, Editura Litera, 1992 Ion Negoiţescu, Postumele lui Eminescu, sau Matei Călinescu, Matei Călinescu, Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, 1964

-16-

moment ce miturile analizate fac parte din structura unor opere ale literaturii universa le, Corin Braga analizează în Zece studii de arhetipologie miturile lui Oedip, Faust sau Don Quijote, motivul dublului şi al visului baroc, sau situaţia cultelor religioase în Dacia romană şi postromană. Ştefan Bórbely 37

 se ocupă la rândul său în câteva eseuri din volumul Visul lupului de stepă  de structura duală,

appolinică şi dyonisiacă, a povestirilor lui Thomas Mann şi de simbolistica romanelor lui Herman Hesse. Sigur ar putea fi citate mult mai multe asemenea exemple dar spaţiul relativ restrâns al acestui articol nu poate rezuma bogăţia de idei şi de teorii ale domeniului. Oricum acest articol poate fi considerat începutul unui demers, iar nu un sfârşit.

I.3. Concluzii Deşi e o metodă critică cu oarecare vechime în câmpul mai larg al teoriei şi criticii literare, arhetipologia, cu variantele ei mai tehnice, mitocritica şi mitanaliza se pot dovedi destul de utile criticului literar, cercetătorului dar chiar şi studentului, iar o teoretizare sau chiar o valorificare a domeniului în interiorul unor cursuri opţionale poate aduce un bagaj de cunoştiinţe suplimentar şi abilităţi de interpretare ale textului literar indispensabile în condiţiile unei difuziuni a simbolicului  în lumea cotidiană. Romanele unor John Fowles( Magicianul, Colecţionarul), Umberto Eco(Numele trandafirului, Insula din ziua de ieri, Baudolino), nuvelele lui Mircea Eliade, Codul lui Da Vinci, bestseller-ul lui Dan Brown, un profesor de simbolologie american, iar din literatura noastră romanele lui Ioan Petru Culianu, Hesperus, sau povestirile din volumul Pergamentul diafan, romanul Ambasadorul a lui Ioan Mihai Cochinescu demonstrează că simbolicul şi miticul au invadat spaţiul cultural. Faptul că la Facultatea de comunicare există cursuri de acest tip, că mitologia mass mediei tinde să fie studiată de eseişti ca Jean Baudriallard sau Roland Barthes, din volumul Mythologies demonstrează că abilităţile de lectură mitică au chiar o valoare practică şi asigură studenţilor o mai bună inserţie socială în lumea în care trăim. O lume în care miturile degradate, les petites hystoires în termenii lui Francois Lyotard din eseul Condiţia postmodernă s-au substituit marilor legende, marilor poveşti ale secolului XX. Suntem siguri că arhetipologia sau mitanaliza vor continua să-şi atragă adepţi, atît printre studenţi cât şi printre specialişti, şi că şi în secolul XXI vor apărea studii, cărţi noi de arhetipologie literară de reală valoare estetică. Arhetipologia este o metodă foarte modernă, şi perfect contemporană epocii haotice, ca să citez o definiţie sui generis a postmodernismului, aparţinând lui Harold Bloom.

37

Bórbely, Ştefan, Visul lupului de stepă, Cluj, Dacia, 1999

-17-

Eseul II. Ion Creangă şi arhetipurile

(eseu prezentat la Conferinţa Departamentului de Studii Literare, Cum poţi să fii European, ţinută la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, 4-5 martie 2012).

Ion Creangă, povestitorul humuleştean, mi-a fost întotdeauna drag, chiar din copilărie, pentru talentul său de a povesti, fără ca la vîrsta de 6 ani să-mi fi pus întrebări asupra complexităţii operei sale. Pentru că m-am născut şi am copilărit într-un sat de lîngă Bacău mă situam în apropierea spaţiului geografic al Moldovei, iar copilăria mea seamănă leit cu cea din Amintiri din copilărie, fiind punctată de episoade destul de asemănătoare celor narate de Creangă, din care nu lipseau cîini, pisicile, găinile, vaca bunicii, din acest motiv lumea lui Creangă îmi este mai familiară decît lumea lui Caragiale, pe care am început să o explorez abia la în jurul vîrstei de 10 ani, cînd părinţii mei au decis că a sosit timpul să ne mutăm în Bucureşti, capitala ţării. Mult mai tîrziu am avut şansa să dau din întîmplare peste cîteva articole scrise de psihanalistul eleveţian Karl Gustav Jung pe tema poeticii basmului, care susţineau ideea că basmele pot fi depozitarele unor simboluri aparţinînd inconştientului colectiv, măcar prin originea lor folclorică, autorii lor fiind ţărani şi ceva mai apropiaţi de solul unei gîndiri pure, centrată pe elementele esenţiale ale tradiţiei. Teoriile moderne despre poetica basmului merg şi ele approximativ în aceleaşi direcţii. Astfel, Bruno Bettelheim , autorul cărţii Uses of Enchantment: 38

The Meaning and Importance of Fairy Tales  va aduce diverse argumente la publicarea ei in favoarea

ideei că basmele sunt o unealtă importantă pusă la dispoziţia copiilor pentru a surfa prin realitate şi a supravieţui într-o lume în care regulile sunt impuse de adulţi. Conflictele din familia modernă, adesea monoparentală, sau educaţia morală şi sfaturile oferite de protagonişti oferă modele demne de a fi repetate. “Basmele sunt pe placul copiilor deoarece în ciuda faptului că adesea vorbesc despre stări de furie sau angoase umane aceste poveşti au întotdeauna un sfîrşit fericit, pe care copilul nu şi l-ar fi putut imagina de la sine”. Această propensiune a basmelor pentru happy-ending determină un efect de catharsis, printr-o psihodramă ascunsă dincolo de stratul naraţiunii propriu-zise copii care 38

Bruno Bettelheim, The Uses of Enchantment, The Meaning and the Importance of Fairy Tales, London, Vintage, 1989

-18-

citesc basme reuşesc să se vindece ceva mai repede de angoasele şi fricile ascunse din viaţă. Filosoful german Walter Benjamin sublinia că moralitatea basmelor este una destul de complicată, din moment ce protagoniştii sau eroii basmelor sunt cunoscuţi că mint, fură sau îi torturează pe răufăcători. Dar, în esenţă, basmele rămîn în special favoritele copiilor căci ele pot constuitui o demonstraţie a ceea ce Maria Tatar credea că ar demonstra chiar “ triumful celor mici şi slabi în faţa celor mari şi puternici ”.

Direcţia aceasta psihanalitică de studiu al basmelor a dat bune rezultate mai ales prin cîteva studii de dată mai recentă, în special ale elevilor şi discipolilor lui Jung, dintre aceştia amintim doar două nume, Bruno Bettelheim, şi Marie Louise Von Franz , autoarea unui studiu numit Interpretarea 39

basmelor dar şi cîteva studii de dată mai recentă al Clarissei Pinola Estes, o elevă americană a lui Jung care a adăugat în studiile ei deiferenţa de gen, care le pasionează pe femniste. Preocupări importante în acest domeniu a avut şi criticul literar din România G.Călinescu

40

cel care va publica în două numere din revista Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor un studiu intitulat Estetica basmului, în care va fructifica rezultatele muncii unui alt specialist al domeniului, Vladimir Propp , cel care publicase un studiu intitulat Morfologia basmului, scris 41

iniţial în limba rusă în anul 1928 dar care a căpătat vogă în Occident, datorită unei traduceri în limba engleză realizată în anul 1950. Propp a ajuns la concluzia că schemele narative fundamentale ale basmelor, pornind de la corpusul de basme populare ruseşti pe care le-a studiat este limitat la 32 de nuclee narative, şi a descris pentru prima oară schema narativă a unui basm, punînd bazele naratologiei moderne dar şi a structuralismului lingvistic. G.Călinescu nu va acorda nici el atenţie mecanismului psihologic care stă la baza basmelor, cum o făceau elevii lui Jung, ci va fi mai atent să descrie tipologiile sau elementele componente ale basmelor, fiind oarecum preocupat de structura stereotipă a acestui tip de naraţiune. Mult mai aproape de demersul nostru va fi Vasile Lovinescu , cel care în eseul Creangă 42

şi creanga de aur, pornind de la teoriile lui René Guénon, va studia basmele lui Creangă prin prisma ocultismului şi gîndirii esoterice, dar apropiindu-se în multe privinţe de direcţia jungiană de interpretare a basmelor populare. Şi Mircea Eliade a fost influenţat de teoriile acestuia, aşa cum am avut răbdarea să demonstrăm într-un studiu monografic intitulat Mircea Eliade, literator şi

mitodolog  şi a recunoscut ulterior deschis această influenţă. 43

 Un bun exemplu de analiză jungiană este cea a studiului consacrat analizei basmului Harap-

39 40 41 42 43

Marie Louise Von Franz, The Interpretations of Fairy Tales , Shamballa, 1986 G.Călinescu,  Estetica basmului, Bucureşti, E.P.L., 1965 Vladimir Propp, Morfologia basmului, traducere românească de Radu Niculescu, Bucureşti, Univers, 1970 V.Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Bucureşti, Editura Rosmarin, 1997 Iulian Băicuş, Mircea Eliade, literator şi mitodolog, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009

-19-

Alb. Dacă G.Călinescu   lasă complet pe dinafară cromatica numelor eroilor, pentru V.Lovinescu 44

culorile alb, roşu, verde şi negru sunt de fapt chiar elemente ale scenariului alchimic, trecerea de la Nigredo la Albedo la presupune tranziţia pietrei filosofale prin stări intermediare ca Rubedo. Ca o paranteză acesta poate fi recuperat dintr-un alt basm camuflat într-o foarte frumoasă carte pentru copii, este vorba de Dincolo de oglindă, scrisă cu cinci ani mai devreme de Lewis Caroll, în 1872, basmul lui Creangă apare în revista Convorbiri literare în 1877. În acesta Alice, care porneşte la drum sub forma unui pion de şah de culoare albă, va parcurge un traseu destul de sinuos, în care pionul alb mută şi cîştigă, adică devine cea de-a doua Regină Albă, fiind întîmpinată pe ultima căsuţă de Regina Albă şi cea Roşie, simboluri ale fazelor Albedo şi Rubedo, faza Nigredo fiind cu totul lăsată pe dinafară. Nu este singurul basm citabil din această categorie, să nu uităm că Scufiţa Roşie a fost şi ea analizată cu ajutorul alchimiei, deşi Umberto Eco  a demonstrat în Şase plimbări prin pădurea 45

narativă că demonstraţia nu este perfectă, că demonstraţia lui Giuseppe Sermonti cam scîrţie, şi că de fapt culoarea roşie a scufiţei ar fi cea a cinabrului, adică a sulfurii de mercur, care în burta lupului se separă de sulf şi ajunge mercur în stare pură. Singura problemă, semnalată de o altă cercetătoare, este că ieşită din burta lupului Scufiţa rămîne tot de culoare roşie, nicidecum argintie, cum ar fi trebuit să fie, dar în ciuda părerii lui Eco, coloristica joacă un rol important dacă ne gîndim că personajele Scufiţa Roşie, Lupul, Vînătorul şi Bunicuţa au culorile Roşu, Negru, Verde şi Alb, adică exact cele ale unui lanţ alchimic complet. Găsim în acest basm întreg scenariul alchimic, din acest motiv primul studiu care îmi vine în minte este cel al lui Carl Gustav Jung , Psihologia alchimiei, care poate fi de real folos interpretului 46

său, din moment ce psihanalistul Jung crede că putem trasa o paralelă între scenariul alchimic şi cel al psihologiei umane, de fapt fiecare dintre noi suntem în căutarea propriei noastre lapis philosopharum,  în căutarea Centrului. Iniţial, culoarea eroului este Verde, el stă sub semnul cromatic al celor tineri şi neiniţiaţi. Chiar denominaţia eroului primită în dar de la Spîn, Harap-Alb, oximoronul cromatic obţinut între cele două anti-culori, pe care englezii îl numesc salt and pepper, sare şi piper, cel între Alb şi Negru, demonstrează că acesta este căldicel, nedecis, că nu a parcurs deocamdată etapele drumului iniţiatic, vezi studiile lui Mircea Eliade privind questul medieval. Drumul lui Harap-Alb  între împărăţia tatînelui său, Împăratul Verde, şi cea de la capătul celălalt al lumii, ba chiar sfînta Duminică locuieşte într-un ostrov plin de flori, o insulă paradisaiacă, cum erau cele descrise de Mircea Eliade  în studiul său, Insula lui Euthanasius, vezi motivul insulei fericiţilor, utilizat de 47

Mihai Eminescu în novella sa, de descendenţă renascentistă, Cezara. Drumul acesta labirintic, pe G.Călinescu,  Ion Creangă( Viaţa şi opera), Opere, volumul 14, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 266 Umberto Eco, Şase plimbări în pădurea narativă , traducere revăzută de Ştefania Mincu, Constanţa, Editura Pontica, 2006, p.119 46 Carl Gustav Jung, Psihologie şi alchimie, traducere de Carmen Oniţi, Buucreşti, Editura Teora, 1996 47 Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, în Insula lui euthanasius, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p.9 44 45