Cosmogonia în opera eminesciană

Limba şi literatura română

Cosmogonia în opera eminesciană —

Scrisoarea I şi Luceafărul —

Cosmogonia, ramura astronomiei care se ocupă de studiul originii şi evoluţiei corpurilor cereşti, a fost unul dintre obiectele de studiu preferate de Eminescu încă din tinereţe. George Călinescu susţinea că din punct de vedere literar, cosmogoniile sunt mituri propriu-zise ale creaţiei universului. De asemenea, Mircea Eliade suţinea că "mitul este o istorie sacră", face parte din patrimoniul cultural al unei societăţi, este parte din identitatea sa. În multe dintre operele lui Eminescu, concepute la vârste diferite, se regăseşte acestă încercare de a găsi o explicaţie la modul în care a fost conceput universul : "Scrisoarea I" , "Rugăciunea unui dac" , "Luceafărul" , "Memento mori" , "Gemenii". În cadrul romantismului, tema cosmogoniei este predilectă, mai ales în operele lui Eminescu. Încă din manuscrisele primei etape de creaţie eminesciană – etapa de tinereţe (1866-1870)- se pot regăsi întrebări cu privire la actul de creaţie al cosmosului : ”Ce-i etern? Cine consuma sâmburul aurit din soare?... Cine filele albastre şi-nstelate le întoarce La a Creaţiunii carte (...) cine firul lung îl toarce Din fuiorul vesniciei pân’în ziua de apoi?” Sursele de inspiraţie care au stat la baza teoriei mitului cosmogonic eminescian sunt numeroase şi datează din diferite perioade istorice. Popoarele antice ale Orientului (perşii, babilonieni sau fenicienii), considerau că la începutul universului era reprezentat de "oul primodrial" : “La început nu era nici Cer nici Pămaânt […] Întâia faptă a genezei începu prin formarea unui ou care fu scos din apa primordială şi din care ieşi lumina zilei”. Atât în poemul filozofic "Scrisoarea I", cât şi la baza teoriilor contemporane ("Big Bang"), întâlnim teoria confrom căreia universul se naşte dintr-un punct infim de materie : "Punctul-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii / E stăpânul fără margini peste marginile lumii...". De asemenea, o altă lucrare a lumii antice este ciclul de scrieri sanscrite "Rig-Veda" sau "Imnul creaţiei". Criticii literari susţin că filozoful german Schopenahauer este cel care i-a deschis calea lui Eminescu spre înţelepciunea indică. Tudor Vianu susţinea chiar, că "Apropierea dintre Eminescu şi Schopenhauer s-a făcut de atâtea ori încât ea poate fi considerată astăzi ca un adevărat curent al istoriei literare". Asemănările dintre poezia lui Eminescu ,"Scrisoarea I", şi ciclul sanscrit sunt izbitoare : Pagina 1 din 6

Limba şi literatura română

"Atunci fiinţă nu era, nici nefiinţă, nici marea văzduhului" (RigVeda) "La-nceput, pe când nici fiinţă nu era, nici nefiinţă" (Scrisoarea I) sau " Iar pretutindeni era întuneric, o mare de întuneric" (RigVeda) "Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază " (Scrisoarea I) La polul opus al genezei se află apocatastaza sau stingerea universului. Acest aspect se regăseşte şi în opera eminesciană şi se pare că îşi are ogininea atât în canoanele biblice ale "Apocalipsei", cât şi în opera lui Alphonse de Lamartine. Acesta din urmă, susţinea că apocatastaza este modul de reinstaurarea a păcii primoriale. Aceiaşi idee o regăsim şi în "Scrisoarea I" : "Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, Căci în sine împăcată reîncep- eterna pace..." Până în secolul al XVII-lea era acceptată teoria platoniciană ce propunea imaginea unui univers sferic, finit şi însufleţit a cărui lege era armonia muzicală. Odată cu secolul al XVIII-lea, "Secolul luminilor", această teorie este abandonată în detrimentul celei kantiene . Modelul cosmogonic kantian argumenta ideea de univers privit ca o pluralitate de lumi ce izvorasc si mor perpetuu. Aceiaşi imagine se regăseşte şi în poezia "Luceafărul", în care lumile şi-au pierdut pitagoreica muzicală a sferelor şi s-au cufundat într-o tăcere îngheţată. Spaţiilor cosmice străbătute de Hyperion sunt caracterizate de “liniştea uitării” sau de “adânc”, asemenea "uitării celei oarbe”. Aceiaşi stare de inerţie, de linişte asurzitoare, se regăseşe şi în "Scrisoarea I" : "La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... ........................................................................... Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază." "Scrisoarea I", publicată în "Convorbiri literare" cuprinde o cosmogonie cu o nuanţă agnostică a brahmanismului: " La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, Pagina 2 din 6

Limba şi literatura română Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns, Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns, Fu prăpastie? Genune?... ". Starea primordială prezentată în cel de-al treilea tabloul al poemului, este caracterizată de "lipsă de viaţă şi voinţă", de un abis obscur, de o mare întinsă de apă, de un univers ce se afla, parcă, într-o stare latentă. Lipsa făpturii este evidenţiată prin negarea concomitentă a unor termeni contradictorii " fiinta nu era, nici nefiinta”. Acelaşi procedeu artistic îl regăsim şi în poemul "Rugăciunea unui dac" : “Pe cand nu era moarte, nimic - nemuritor”. Toate acestea până când, împins de un tainic impuls, un “punct” scapă din inerţie şi “răscoleşte” viaţa. Constantin Noica susţinea că “Un singur punct, un moment, un subiect, reprezinta intotdeauna ceva privilegiat”. Interogaţiile retorice "Fu prăpastie? Genune?" au rolul atât de a trimite cititorul la meditaţie, dar sunt şi reprezentări ale unor posibile ipoteze. Bătrânul dascăl meditează la ideea de stare primordială, la trăsăturile acestei etape. Renumitul poem eminescian, "Luceafărul", prezintă în cel de-al treilea tablou, drumul lui Hyperion până în momentul naşterii cosmosului. Drumul acestuia reuneşte aceleaşi caracteristici ca cele prezentate în "Scrisoarea I" : un univers al "chaosului văi", unde "nu e nimic şi totuşi e" . Se pot observa şi exprimarea similară : "Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte" (Luceafărul) şi "Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. " (Scrisoarea I) "Vedea, ca-n ziua cea dintâi Cum izvorau lumine" (Luceafărul) Si "Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit" (Scrisoarea I) Practic, Hyperion ajunge într-o lume primordială, un spaţiu atemporal "Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte" , unde e "Un adânc asemene / Uitării celei oarbe". Acesată lume nu cunoaşte prezenţa omului sau condiţia efemeră a acestuia. În ambele poezii este prezentată aceiaşi lume; până la urmă au acelaşi mit cosmogonic la bază. Putem afirma în continuare, dacă este să privim operele în întregime, de realizarea unei opoziţiie între "eterna pace" a lumii primordiale (înainte de crearea cosmosului) şi elementul efemer al lumii Pagina 3 din 6

Limba şi literatura română materiale, omeneşti cu alte cuvinte. În "Scrisoarea I", bătrânul dascăl face referire la condiţia trecătoare a omului, şi-i critică preferinţa spre superficialitate şi caracterul mercantil. Acesta este argumentul oferit de demiurg lui Hyperion pentru –ai demonstra că oamenii sunt muritori "Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte" şi că nu-i poate oferi moartea pentru "o oră de iubire…". Aceste două lumi – starea primordială şi lumea materială - se află în antiteză, iar orice întersectare între acestea este nefiirească, şi atrage după sine anarhie şi chaos. Sper deosebire de "Luceafărul", "Scrisoarea I" prezintă în cel de-al patrulea tablou şi apocatastaza. Planetele se îndepărtează, soarele se stinge, stelele pier. Dascălul este din nou chinuit de groaza instinctivă de întuneric : "Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace Căci în sine împăcată reîncepe-eterna pace... " În "Scrisoarea I", cosmogonia este descisă mai amplu, iar accentul cade pe trăsăturile procesului de geneză şi apocatastază. Bătrânul dascăl subliniează prin acest proces condiţia limitată a omului : "Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici "Facem pe pămânzul nostru muşuroaie de furnici" Omul pare minuscul în comparaţie cu măreţia şi întinderea cosmosului; pare doar o mică parte a unui întreg mult prea complex pe care acesta nu are capacitatea să-ş înţeleagă. În "Luceafărul", cosmogonia este descrisă mai pe scurt. Aceastab apare ca un aspect al călătoriei lui Hyperion, aspect menit să-i sublineze condiţia nemuritoare şi superioară. Prin prezenţa acestui pasaj este evidenţiată aparteneţa lui Hyperion la un o lume diferită de cea a Cătălinei. Astfel , în amblele poezii, cosmogonia are şi rolul de a sublinia, fie condiţia precară a omului, fie superioritatea divinităţii. Concepţia lui Eminescu despre geneză şi apocatastază se aseamănă foarte mult cu teoria "Big Bang" . Având în vedere că teoria marii explozii se bazează pe cercetări ştiinţifice, am putea spune că opera eminesciană este într-o oarcare măsură vizionară. Cosmogonia eminesciană ocupă un rol foarte important în "istoria sacră " a umanităţii, şi în cadrul patrimoniului ei cultural.

Pagina 4 din 6

Limba şi literatura română

Dogar Andreea Clasa XI F 19 martie 2011

Pagina 5 din 6

Limba şi literatura română

Bibliografie •

"Manual de Limba şi literatura română pentru clasa a

XI-a", de Adrian Costache, Florin Ioniţă, M.N. Lăscar şi Adrian Săvoiu, editura ArtBucureşti, 2007

• "Opera lui Mihai Eminescu", de G.Calinescu, editura Hyperion, Bucureşti, 1993 •

"Eminescu si mutaţiile poeziei româneşti", Ioana Em. Petrescu, editura Dacia, Cluj-napoca, 1989

• "Alecsandri, Eminescu, Macedonski", de Tudor Vianu, editura Minerva, Bucuresti, 1989

Pagina 6 din 6