Constanţa Buzea - "Fiat"-ul feminin, între trăit şi netrăit

Constanţa Buzea „Fiat”-ul feminin, între trăit şi netrăit recenzie de florin caragiu 2009-07-11

Aparută iniţial pe situl poezie.ro În volumele „Netrăitele” I (ed. Vinea, 2004) şi „Netrăitele” II (ed. Vinea, 2008) Constanţa Buzea lasă să treacă în cuvinte acel sânge al emoţiei estetice care se prelinge sau ţâşneşte dintr-o lume „asediată” de limite. Propriul sine devine, în registru confesiv, un motiv al oglindirii unei sângerări existenţiale: „într-o zi am revenit cu coşul plin de vişine/ coapte, în adâncul oglinzii geamăna mea/ tocmai intrase şi ea cu un coş de nuiele pe braţ. / A luat ca şi mine un fruct şi fără să clipească/ mi l-a oferit. Sucul ca sângele s-a prelins/ de-a lungul oglinzii” (14), în câmpul dintre imaginar şi real: „între imaginar şi real/ închid ochii, ca între trăit şi netrăit” (25). În acest spaţiu lenticular faptul de viaţă îşi capătă „geamănul” textual: „Citind, aflu despre femeile/ care, cusând, se visează cu o carte în faţa/ ochilor. Femeile care cos deşiră şi ele un text/ ce la rându-i uimit le priveşte ca din oglindă” (26). Poeta „întârzie” şi „înveleşte” caligrafic fluxul realităţii, cu aparenţele sale haotice, în literă îngerească, semn al „atingerii” de o ordine metafizică: „Impresii notate cu migală, pe ascuns, / caligrafiate excesiv, ca pentru a întârzia/ şi îndulci vacarmul de fond. (…) Ca pentru a înveli în literă îngerească realitatea/ cu practicile ei haotice” (64). În acest prag se face simţită tot mai intens tensiunea între imaginaţia creatoare şi implacabilitatea unor legi care par a „elimina” subiectul, sau cel puţin „îngroapă” prezenţa sa spontană într-o neliniştitoare „absenţă”: „De câtă putere dispune copilul/ care contemplă o imagine. O imagine în care/ ar vrea să fie şi el, dar din care lipseşte, / eliminat, distrus de legi implacabile” (37). Constanţa Buzea gestionează estetic tragismul balansului între febra cunoaşterii şi cea a neputinţei existenţiale: „Una este să ştii şi alta să nu poţi. / Dar cum, şi de unde atâta seninătate, / Doamne, şi îndelungă răbdare în oasele/ ce ţi se macină lent?” (49), o dată cu graficul succesiunii de apariţii şi destrămări, după formele unei echilibristici ascensionale: „sufletul meu iubeşte vorbirea/ ca pe o tragică neliniştitoare echilibristă/ păşind cu ochii legaţi pe firul nici măcar/ bine întins care duce la cer” (19). „Insuficienţa” verbală nu sfârşeşte într-o rătăcire incontinentă, girată numai de frică: „Ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost frica/ şi-am fi rămas pe loc?” (62), pentru că acolo unde se pierde „urma” sau slăbeşte puterea căutătoare a cuvintelor, rămâne conştiinţa tainei lui Dumnezeu care este, ea însăşi, aflătoare şi revelatoare: „Singure cuvintele nu pot întemeia/ în rămânere totul. Şi pentru mine desăvârşit/ în ascuns este El găsind fără să caute” (10). Omul este fiinţa care se sustrage devenirii „formale”, se „opreşte” să contemple „imagini-latifundii” (66), să dea noime „fiarelor fără de păcat” (9), conştiinţa „opririi” reflectând „suspendarea” judecăţii sub presiunea „limitei” neraţionalizabile: „descoperi fasolea sugace şi mazărea cum înfloreşte se uită după arac. Geniul lor lucrează, al tău s-a oprit şi tace” (8). Omul, de cele mai multe ori, „nu ştie ce face”: „Sufletul meu începe lin-nepriceput/ să te contemple, să te distrugă-n somn” (Dedicaţie).

În starea „chenotică”, în care „în sfâşietoarea absenţă rarefiindu-te, / rămâi să te mântui” (50), rugăciunea e „dâra” subiectului developată pe urma misterului: „Puţină rugăciune de-ar fi pe dâra uscată a melcului...!” (17). Acest mister inundă, pe de o parte, ţărmul vieţii cu „detaşarea” „netrăitelor”: „îndelung netrăitele tale, cu gloria lor nicăieri, / cu liniştea lor către nimeni” (44), pe de altă parte pulsează de noutatea „eshatologică” a ţintei omniprezente şi, totuşi, împărtăşită dramatic celor puţini, care o „iau cu asalt”: „Pretutindeni e cerul, / puţini vor ajunge acolo, / câtorva numai le va fi dat/ să vadă şi altceva/ decât lumea rămasă în vale/ şi valea ca o prăpastie/ în flăcări (59). În „Netrăitele II”, raportul între trăite şi netrăite se dezvoltă într-o perspectivă ce descrie „cuprinzătorul” transcendenţei, totodată prezente şi aflate mai presus de logica intervalului: „Între văzute le aproximez/ celorlalte locul, şi umbra neştiutelor între/ ştiute. Nu la fel stau lucrurile cu netrăitele. / Niciodată după, nu printre, ci înaintea/ trăitelor netrăitele sunt.// Dumnezeiesc de vii, nu mă îndur să le ating, / nu ajung să o fac. Înaintez cu Totul, / ca o piramidă în expansiune lent intrând/ în Cer” (Tripticul numărării). Se simte şi aici, chiar mai pregnant, acel „fiat” feminin care se oferă insuflării genetice: „Şi uite începutul, copilul meu călare, / mesteacănul meu alb. Patru servi ai plutirii/ luminile ochilor în întuneric (Slava pornirii); „Sufletul tău încăpuse în sufletul meu. / Acolo era şi timp, şi loc, şi iarbă” (11 miniaturi ale plânsului). Păstrând rafinamentul liniilor, supleţea unui gest care împinge „muzica lângă lumină” (Zămislirile), Constanţa Buzea coboară poezia în concretul unei tragedii cu atât mai ample cu cât trece aproape neobservată până în momentul în care priveliştea se „mută înlăuntru”. Copilul avortat devine un personaj central, emblematic, al dramei existenţei: „explozia/ cărnii materne, plătind prin uitare preţul/ unui inocent” (Tripticul cenuşii (Tirania variantelor)), „memoria mută” (Tripticul îngerilor, „frison istovind paloarea îngerilor, trup închis în trup – perfecţiune pură, cântec de legănare oprit la jumătate” (11 miniaturi ale plânsului).. Tocmai ratarea „fiat”-ului devine esenţa tragediei, afectarea condiţiei „liturgice”: „copil refuzat, sufletul tău atins de har, / rămas între stâlpi cărora îngerii trişti/ spre a te umbri, te primesc cu mâhnire din braţele mele” (Tripticul îngerilor), „nu ai de la mine, / nu am de la tine decât umbra în descreştere” (11 miniaturi ale plânsului). Pierderea irecuperabilă în intervalul istoriei dă pulsul orfic, neconsolat, al rostirii: „de negăsit numele tău înecat în cenuşă”; „sângele meu orfan semănând cu o iarbă de fier”; „lacrimi de cuarţ voi înfăşa în cenuşă” (Tripticul cenuşii (Tirania variantelor)). Absenţa lui difuzează în substanţa vieţii angoasa paralizantă a înstrăinării: „Un câine roz istovit/ alergând este sufletul meu fără tine prin/ grădinile lui Dumnezeu. Istovit, nu se poate/ opri, odihnit nu se poate porni” (Tripticul îngerilor). Mai mult, toată suferinţa celor refuzaţi existenţei, refulată din conştiinţa lumii, tinde să fie captată şi să irumpă în scena deschisă a Judecăţii eshatologice: „nu acum, nu curând, plini de/ cenuşa izvoarelor venind din toate/ părţile, mieii împotriva noastră vor/ mărturisi” (11 miniaturi ale plânsului). Copilul trimite, mai mult, la conştiinţa ce răzbate, insular şi ondular, în cuvânt: „duh între file ce nu-s/ decât fâşii de mireasmă” (11 miniaturi ale plânsului), la o „aşezare pe inimă”: „dar câteodată vrei să nu te doară, / nu vrei să te-ngrozeşti, să pleci nu vrei, / şi-atunci, cu mâinile sub perne reci, / te-aşezi pe inimă” (Zămislirile). Muşcând

din „mărul pe care zăpada îl face/ mai roşu”, copilul focalizează atenţia pe acel „rest retezat al fiinţei” (Tripticul maicii), spre starea-limită în care natura devine o membrană a simţirii: „pielea apei se mişcă lovită de făt” (Tripticul sufocării), gândul, un „mormânt de abur”, iar trupul gol alunecă „în pânza de in abstract” (Odaia la pândă). „Rătăcit într-o stare pe loc/ sub care locul se risipeşte”, „plin de răni şi de păcatul făcutului, cu surâsul pe faţă ca desenat” (Copil fără naştere), poetul e conştiinţa unui neam ajuns „ca o mirişte arsă” (Povestea). „Text de nisip”, poezia introduce, fie şi cu „gură de câine”, într-o „zonă” a atingerilor esenţiale, caracterizată deopotrivă prin fulguranţa, fragilitatea şi modulaţia hristică a actului ce o traversează asumativ: „trecem prin apă şi picioarele ni se topesc” (Zămislirile); „mă retrag/ ducându-mi mâna către inimă, fără să mai ajung” (Tripticul maicii); „poezia n-a fost altceva decât/ o dezlegare întru suferinţă, o libertate/ fără teritorii, cuvântul ei ca şi Hristos, / ce ia asupră-şi chinul şi-l îndură” (Despre oboseală). Privilegiat prin faptul de a avea priveliştea înlăuntru şi taina prezenţei divine ca mediu al vestirii, îngerul este un important factor de legătură între cunoaşterea scripturală şi viaţă, între conştiinţă şi „ochiul lui Dumnezeu”: „Când sunt cu Tine, / dar când sunt cu Tine? îngerii cărţilor/ sunt şi ei împreună-perechi fără nimic/ împrejur, priveliştea e înlăuntru, şi/ textul, şi starea de graţie în întuneric”; „Împreună îngerii cărţilor, / perechi fără păcat şi fără nimic împrejur, / cu priveliştea înlăuntru ţinând în sine/ ca în oglinzi textul, reversul, / ies şi intră în oglinzi care una sunt cu/ lentila albastră – ochiul lui Dumnezeu/ citind, fiind pretutindeni” (Litanii la diferenţele magice). Este o zonă în care domneşte paradoxul, în care golul şi plinul se oglindesc reciproc ca apofatic şi catafatic al fiinţei şi comunicării: „Nimic să nu intre, nimic prisosind, / fără nimic al nostru, fiind zidiţi din nimic, / cu mâinile goale de făcut şi cu mâinile/ toate ale Sale pline, reflectându-se goale/ în noi” (Litanii la diferenţele magice), o zonă care reţine rezidualul trăirii cu iluzivul, ruptura („răul e o fractură în firesc” (Despre oboseală)) şi înstrăinarea propagate în el: „Ce mă mâhneşte este/ amestecul limbilor, nesiguranţa/ că ni s-a dat şi nepriceperea de-a îndura/ unul altuia străinătatea ca înveliş protector” (Litanii la diferenţele magice); „singuri în iluzii/ suprapopulate, neîndurând să ne fim/ marginea din de pe urmă, căutându-ne/ cuvântul trufiei, şi el fiind peste tot” (Litanii la diferenţele magice). Cu toate acestea empatia, solidaritatea creează continuu punţi iconomice, care răstoarnă în mod fericit chiar sensul „prăbuşirii”: „Stă să apară puntea/ spre întuneric fără nimic împrejur. / Cineva din neant, din nemargine, din trecut/ dă impulsul de a-i purta celuilalt/ străinătatea. Medieval atac noaptea scriind/ la o carte fără nimic împrejur, priveliştea/ e înlăuntru”; „când sunt cu Tine, citind se întrupează/ din deznădejde nădejdea că suntem făcuţi/ cu priveliştea înlăuntru şi nu ne vom/ prăbuşi decât întrun cer din cuvinte-perechi” (Litanii la diferenţele magice). Ai sentimentul unei epuizări a resurselor genetice, sfârşeală înfruntată printr-o lăsare în voia cuvântului, apoi a imaginii în care respiră un „plural al simţurilor”: „Nu simt în tine frumuseţe/ pe cât un veşted vânt pornind, / plural al simţurilor” (Dedicaţie); „Tu cauţi un timp/ pe care eu nu pot să-l nasc, deşi sunt cu tine. / Te clatini în scări, argintul vorbeşte o/ limbă a mării. Pierdut înţeles al morţilor duble călare” (Casa melcului); „rămâne istovirea ochilor în imagini”; „Faţa ta, nu cuvintele

să-mi arate ce nu vrei să aflu” (Micul lord). Scrisul însuşi rememorează existenţa ca apartenenţă şi dependenţă: „Când întinzi mâna spre condei, / îţi aminteşti că aparţii şi că depinzi” (Despre oboseală), supraveghind intrările şi ieşirile, ascunderea şi venirea la apariţie: „Soarele intră umbros în casa/ melcului” (Casa melcului); „crini/ îmi acoperă gura. Ca un bulgăr de lână/ răsare luzna verde din oul colinei” (Tripticul sufocării); „ia-mă cu tine în nucul cât noaptea” (Lacrimile); „schitul are chiliile-nlunate” (Tripticul restriştii). Este surprins cu o expresivitate specială gestul uman „saturat”, „alunecat” la frontiera între nesfârşitul suferinţei şi cel al eternităţii: „Un ultim cuvânt despre seară şi despre/ genunchii lor strânşi ca pentru eternitate/ pe trepte. Femei, fapt divers, acoperindu-şi/ la fel faţa cu mâinile, toate gândindu-se/ la ceva ce le-ar uşura să sufere/ acelaşi doliu fără sfârşit (Ridicarea din foc); „Talpa pe care noi alunecam/ părea una singură” (Lacrimile). Un suflu plin de empatie faţă de suferinţa şi derealizarea umană dă vitalitate corpului textual, mai ales prin figura îngerului, care îi stă omului alături, urmându-l până în abisul pierderii de sine, la limita neantului: „În spatele casei, pe acoperiş, / îngerul fiului îşi strivea aripile/ stând singur şi încercând să-ndure/ seninul, cu ochii deschişi. // Durerea aceea/ el n-a mai simţit-o demult, / durerea aceea el nici n-a mai căutat-o, / durerea aceea soră cu desfigurarea/ care se-ntâmplă în zile senine, albastre, // când fiul devine deodată ascultător, / şi se duce deodată în spatele casei, care nu mai/ există, strivindu-şi umbra de acoperişul/ care nu mai există, desfigurat încercând/ să îndure seninul, care nu mai există (Desfigurarea). Poezia însăşi este urmare a unei atingeri fericite de o transparenţă îngerească: „A fost atunci un început, o şansă, o descâlcire/ lentă în destin, alternative la un rău, o milă, / coborâtă din senin, degetul transparent al/ îngerului păzitor ce mi-a atins timpanul” (Versurile neamăgitoare). Mărturisirea, spovedania fiind, în această „poveste în clar”, „foc ce umblă pe zăpadă” (Albirea), „lovirea de fapte” aduce aminte, paradoxal, de viitorul prins în vedenia lumii, în care darul iubirii Sfintei Treimi rămâne singura punte de ieşire din captivitatea, incendiată de suferinţă, a auto-iluzionării: „Sub arătătorul lui Dumnezeu, / porţile ridicându-se undeva în vedenia/ lumii, departe de îngeri uşori în suire, / uşori în cădere, / aproape de vuietul mărilor cicatrizat, când în Numele Sfintei Treimi evaporându-se, / apele ni s-au luat. / Balans fără plasă şi fără graţie, atunci/ şi fără iluzia coliviei albastre/ în care n-am plâns cu folos, / ne vom lovi de faptele noastre/ dintr-un acum în ştergere fără reflux, / ca păsări singure vom lovi Vămile/ ca pe deşertice flăcări” (Indexul lui Dumnezeu). După cum am văzut, poeta invocă paradoxurile ontologiei şi ale trăirii creştine în Hristos, cum ar fi raportul dintre dreptate şi iertare, sau existenţa îngerului, o fiinţă enigmatică în care se conciliază paradoxal seninătatea şi empatia. În poezia română, să nu uităm, există o tradiţie a invocării îngerului, imagine investită de-a lungul timpului în cele mai variate registre afective şi ideatice. Pe rând, îngerul a fost văzut ca proiecţie a tradiţionalismului naiv de tip gândirist, a spiritului arghezia scormonitor cu degetul în inima tainei, tot îngerul, cu aripile căzute şi nimbul pierdut, a fost figura tristeţii metafizice în lirica lui Blaga, sau cea a absurdului tragic în poemele lui Nichita Stănescu, poetul ce s-a confruntat cu dumnezeirea şi totodată

cu neantul cuvântului. La Constanţa Buzea remarcăm o originală atitudine de temperare a accentelor confruntative şi protestatare în ceea ce priveşte relaţia omului cu transcendenţa. Gestul poetei de a arăta cu degetul spre paradox nu se revendică de la un spirit belicos, nu e nici măcar acuzator, căci se înscrie în circularitatea timpului reflexiv, asemănându-se mai degrabă cu o repliere reflexivă, cu gestul de a duce mâna la tâmplă pentru a tempera revolta sângelui. „Fiat”-ul acestei lirici este specific, poate, unei poezii feminine meditative, pe care Constanţa Buzea o practică cu luciditate şi graţie deopotrivă.