Conspect Deontologia Juridică

 

1 Tema: CONCEPTUL DEONTOLOGIEI JURIDICE: ISTORIE ȘI ACTUALITATE  Evoluția și conținutul noțiunilor „etica”, „morală” și „deontologie”   Noţiunea de „etică” provine de la cuvîntul grecesc ethos (morav, obicei, caracter). Iniţial prin acest termen se înţelegea locul obişnuit de trai, casa, locuinţa, cuibul   păsărilor păsărilor şi vizuinile fiarelor. Ulterior ea a început să consemneze consemneze natura stabilă a unui  sau altui fenomen, obicei, caracter etc. Pornind de la cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel a creat adjectivul etic pentru a elucida o clasă specifică de calităţi umane, numite de el „virtuţi etice”. Aceste virtuţi reprezintă, r eprezintă, după Aristotel, nişte facultăţi ale caracterului, temperamentului profesionalului, care mai sînt numite „calităţi spirituale”. Ele se deosebesc, pe de o parte, de afecte ca facultăţi ale corpului, iar pe de   altă parte, de virtuţile dianoetice ca facultăţi ale minţii. Spre ex., frica este un afect natural, memoria, o facultate a minţii, iar cumpătarea, curajul, dărnicia, facultăţi  ale caracterului. Cu scopul de a reliefa totalitatea virtuţilor etice într-un domeniu separat al gnoseologiei şi de a elucida acest domeniu al cunoaşterii într -un -un domeniu separat al ştiinţei, Aristotel introduce în uz noţiunea de „etică”.  Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de „etică” din limba greacă în limba latină, Cicero, marele filosof al Romei antice,

a creat noţiunea de „moralis” (moral), de la latinescul moris (număr), cuvînt  similar grecescului ethos. Ethos înseamnă caracter, temperament, modă, obicei, croială a îmbrăcămintei. Cînd scria despre filosofia morală, Cicero înţelegea prin ea aceeaşi  sferă a cunoaşterii pe care Aristotel o numea „etică”.   În sec. IV d.Hr., în limba latină s-a încetăţenit noţiunea de „moralitas” (morală), care era, de fapt, o analogie directă a noţiunii greceşti de „etică”. În accepţia iniţială,   în limbile europene ce s-au consolidat în Evul Mediu, termenii „etică”, „morală”,  „moralitate” erau utilizaţi ca sinonime, într -un singur sens. În procesul dezvoltării   ulterioare a culturii, o dată cu elucidarea  particularităţilor eticii ca domeniu al  gnoseologiei, fiecare noţiune capătă treptat o semnificaţie proprie. Prin etică se subînţelege o ramură respectivă a cunoaşterii, o ştiinţă specifică, iar prin morală  (moralitate), obiectul pe care îl studiază etica.  Totodată, destui filosofi disting etica de morală, în acest fel: morala se referă la   comportamentul uman văzut prin prisma valorilor (de bine şi rău, drept-nedrept etc.), iar etica se referă la studiul a tot ceea ce intră în această arie a valorilor şi normelor   morale în acţiune. În limbajul obişnuit, cei doi termeni sînt adeseori interşanjabili cînd descriem oameni pe care-i considerăm buni şi acţiunile lor morale, corecte. De asemenea, termenii anetic şi imoral sînt sinonimizaţi atunci cînd descriem anumite  persoane rele sau cînd spunem că acţiunile lor sînt imorale.  În istoria filosofiei au fost întreprinse un şir de tentative de a scoate la iveală   distincţiile dintre noţiunile de „morală” şi „moralitate”. Cea mai cunoscută dintre ele   îi aparţine lui Hegel, care înţelegea prin morală aspectul subiectiv al acţiunilor   întreprinse de oameni, iar prin moralitate înseşi acţiunile în desfăşurarea lor obiectivă şi deplină, adică morala reprezintă felul în care sînt percepute acţiunile de către  individ în aprecierea lui subiectivă manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar moralitatea,  felul în care se manifestă în realitate faptele profesionalului, în experienţa  reală a familiei, poporului, statului. B. Williams, cunoscutul specialist în problemele eticii, în lucrarea sa „Introducere în etică”, devenită o carte de căpătîi a studenţilor din întreaga lume,  editată la Cambridge în 1972 şi reeditată în scurt timp de zece ori, face o distincţie   tehnică între morality şi ethics, cel de -al doilea cuvînt avînd un sens mai general, ce acoperă, în mare măsură, înţelesul în care utilizăm noi, de regulă, cuvîntul „morală”.  „Moralitatea”, în schimb, ar fi „un sistem special, o  varietate particulară a gîndirii etice”, „una care are o semnificaţie specială în cultura occidentală modernă; nota   distinctivă a „subsistemului moralitate” e dată de „noţiunea specială de obligaţie pe  care o utilizează” şi de intenţia „universală” pe care o posedă. În tradiţia culturală şi lingvistică, prin moralitate se subînţeleg principiile fundamentale de comportare umană, iar prin morală, formele de comportare obişnuite. În acest sens,  poruncile  poruncile lui Dumnezeu Dumnezeu ţin de moralitate, iar poveţele unui pedagog, pedagog, de morală.  În majoritatea limbilor contemporane, în vorbirea curentă, cele trei cuvinte se utilizează, de obicei, ca sinonime şi se înlocuiesc reciproc. Pentru profesionalii ce nu cunosc îndeaproape filosofia, noţiunea „etică” sugerează un ansamblu de standarde în raport cu care un grup sau o comunitate umană decid să-şi reglementeze comportamentul, spre a deosebi ce este legitim sau  acceptabil în urmărirea scopurilor lor de ceea ce nu este astfel. Se vorbeşte în acest sens de o „etică a afacerilor”, de o „etică juridică”, de o „etică a agricultorului” sau de o „etică medicală”.   Nu toate utilizările noţiunii în cauză se cer asoci asociate ate neapărat cu o activitate specifică. Sensul filozofic al termenului „etică” are evidente legături cu această  accepţiune cotidiană, dar nu este identică cu ea. Ca orice altă preocupare filosofică,   cercetarea etică vizează principiile fundamentale şi conceptele de bază ce se regăsesc sau ar trebui să se regăsească în orice domeniu particular al gîndirii şi activităţii umane. Fiind o ramură a filosofiei, etica e un studiu teoretic. Prin aceasta ea diferă de  „etică” în sensul profan schiţat mai sus prin aceea că orice corp real de credinţe etice,  spre ex. etica creştină, este menit a fi nu doar o expunere şi analiză a anumitor doctr ine ine teoretice, ci o călăuză de viaţă practică. „Etica” filosofică şi „etica” în sens  nefilosofic au ca element comun obiectul lor. Filosofii moralei studiază tocmai acele  sisteme ce urmăresc să călăuzească viaţa oamenilor ca oameni. Este totuşi important   să nu fie supralicitată în acest context deosebirea dintre profan şi filosof, în măsura în  care omul de rînd gîndeşte critic despre propriile -i vederi morale sau despre cele ale altora, sau meditează asupra justificării lor, sau le compară cu alte atitudini, rivale, el fiind în felul său un filosof al moralei.  Obiectul de studiu al deontologiei juridice a ştiinţei deontologia juridică o problemă principală, a căreiştiinţifică, rezolv are ne Determinarea va permite să obiectului cunoaştemde   încercetare profunzime esenţa ştiinţei date şi, îneste acelaşi timp, săimportantă delimitămşisfera de cercetare enumerarea fenomenelor sociale ce vor fi studiate. În primul rînd, în centrul cercetărilor deontologice se află omul, cu bagajul său de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi, abilităţi,  precum şi activitatea lui, ce are loc în sfera dreptului. Omul şi calităţile sale sînt studiate şi în cadrul altor ştiinţe, însă în limite le deontologiei juridice obiectul de cercetare se îngustează. 

 

2 În al doilea rînd, ştiinţa deontologiei juridice studiază sistemul de cunoştinţe juridice în rezolvarea problemelor de zi cu zi. În această ordine de idei, se dezvăluie probleme ale practicii juridice; se formulează noţiunea, conţinutul, tipurile şi formele de desfăşurare a activităţii juridice; se studiază specialităţi juridice separate, precum şi calităţile profesionale corespunzăt oare ale colaboratorilor sferei juridice. în acest caz atenţia se concentreză asupra calităţilor personale ale juristului, j uristului, asupra etichetei lui, ce  presupune un şir de reguli; cum să comunice cu colaboratorii, colegii, participanţii la proces, de ccare are norme să se călăuzeas călăuzească că la îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, în  baza  baza căror idealuri şi principii să desfăşoare întregea activitate.  În al treilea rînd, un bloc separat îl formează problemele legate de învăţămîntul juridic –   pregătirea pregătirea şi perfecţionarea cadrelor, ridicarea calificării, răspîndirea practicii reuşite de lucru. Problema esenţială este nu doar pregătirea unui jurist j urist-specialist, ci a unui lucrător de nivel înalt, calificat, profesionist în munca ce o prestează. Profesionistul este un specialist bine pregătit înt r-o activitate concretă, de aceea sistemul de pregătire trebuie să reflecte specificul problemelor practice, care trebuie soluţionate în activitatea zilnică. Societatea are nevoie nu doar de jurişti educaţi, dar şi de specialişti într -un -un domeniu concret –  procurori,  procurori, ofiţeri de urmărire  penală, judecători, legiuitori.

Aşadar, obiectul ştiinţei deontologia juridică   îl formează:  teoria juridică, practica juridică şi sistemul de cerinţe morale înaintate faţă de jurist, care formează eticheta activităţii profesionale a lui. Î n realizarea acestuia se folosesc şi cunoştinţe din alte domenii  –   pedagogie, sociologie, iar uneori, la elaborarea unor recomandări practice pentru sistemul de pregătire a cadrelor, reorganizarea învăţămîntului juridic ori a sistemului de educare juridică, se pot folosi şi elaborări din dreptul constituţional, filozofie şi teoria dreptului.  Dacă ar fi să delimităm deontologia juridică ca ştiinţă de deontologia ca disciplină de studiu, ultima are ca obiect de studi u răspîndirea elaborărilor şi rezultatelor ştiinţifice în practică. Obiectul disciplinei deontologia juridică îl formează:     noţiunile generale despre disciplina de studiu, determinarea volumului de cunoştinţe şi importanţa lor practică;     studierea activităţii juridice şi formele lor de exprimare;    personalitatea juristului, calităţile personale în funcţie de specificul specificul profesiei juridice;    studierea bazei normative de efectuare a activităţii juridice, codurilor deontologice;     studierea specialităţilor şi specificul lor în limitele profesiei juridice.  Obiectul de studiu al disciplinei deontologia juridică este sistemul normelor de recomandare, de interzicere şi permisive care în totalitate formează regimul social- juridic  juridic al comunicării profesionale a juristului cu colegii şi clienţii, comportamentul  profesional în procesul activităţii activităţii jur idicoidico- practice. Comportamentull profesional include: Comportamentu   arta de a comunica;   capacitatea de a construi o atmosferă moral - psihologică  psihologică de lucru întru ating atingerea erea celor m mai ai bune rezultate în comunicarea cu clienţii şi colegii;    posibilitatea de a lua hotărîri în mod înţelept, corect şi la timp;    capacitatea de a formula hotărîrea luată în conformitate cu regulile tehnice juridice şi estetice.  

Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei juridice ca disciplină de studiu  Scopul deontologiei juridice ca disciplină de studiu este de a da viitorului jurist cunoştinţe moderne despre esenţa reală şi conţinutul profesiei alese.  Acest scop, la rîndul său, poate fi realizat în următoarele condiţii:  a)  studierea specificului activităţii practico-juridice; b)  determinarea standardelor spre care trebuie să tindă orice abiturient –  viitorul  viitorul jurist practician; c)  elaborarea unor metode de cunoaştere calitativă a disciplinelor juridice, de formare şi dezvoltare a unor capacităţi şi deprinderi profesionale; d)  ridicarea rolului juristului şi a activităţii pe care urmează să o exercite la nivel moral.   Scopul deontologiei juridice se realizeză prin următoarele sarcini:    În conformitate cu cerinţa progresului social, se va determina rolul şi necesitatea activităţii juridice în contextul activităţii sociale. Aceasta se explică prin faptul că alături alăt uri de alte necesităţi sociale, omul are nevoie de asistenţa juridică j uridică care să -i satisfacă cerinţele de ordin juridic.    Înţelegerea corectă a datoriei profesionale, dezvăluirea esenţei moral - psihologice  psihologice şi profesional juridice a ei. Categoria datoriei trebuie înţeleasă corect de către jurist, deoarece anume datoria îl impune să acţioneze într -un fel sau altul, să fie responsabil şi să fie considerat o persoană cu morală.    Umanizarea activităţii juridice prin exclud erea formalismului în acordarea serviciilor profesional-juridice. Juristul trebuie să aleagă din totalitatea „dreptăţilor” dictate de morala personală, etica profesională şi morala generală anume acea dreptate care într-o măsură mai mare corespunde necesităţilor vitale ale unui individ concret. S-ar părea că însăşi norma juridică stipulează umanismul, formulat de legiuitor, însă nu este chiar aşa. Orice normă de drept este abstractă, deoarece este prevăzută pentru un număr nelimitat de cazuri. Rolul juristu lui este de a o adapta cît se poate de adecvat, luînd ca bază atît criterii general umane, cît şi profesional etice.     Lupta cu deformarea profesională în practica juridică prin formarea unor astfel de predispoziţii etice, estetice, culturale ş i generale, încît juristul care toată viaţa contactează cu infractorii, să nu preia modul lor de viaţă, deprinderile, reprezentările. Chiar   dacă lupta se duce de pe poziţii opuse, bariera poate fi trecută cu uşurinţă, cu atît mai mult cu cît în societatea noastră există  toate condiţiile sociale, economice, juridice pentru realizarea acestui fapt.    Evidenţierea rolului social al juriştilor într -o grupă profesională specială, subliniind rolul lor pentru etapa actuală în construirea statului de drept, stabilizară vieţii politice, prevenirea fenomenelor social negative.

 

3   Odată cu ridicarea rolului juriştilor, va spori şi autoritatea dreptului, formînd o atitudine corespunzătoare a tuturor membrilor societăţii faţă de drept, acest fapt fiind o condiţie esenţială pentru efectuarea unei activităţi juridice eficiente.     În baza cercetărilor ştiinţei deontologiei juridice se vor prognoza tendinţele de dezvoltare ale acesteia, modificările în sistemul cerinţelor de calificare în cadrul unor specialităţi juridice concrete.     Caracterizarea multilaterală a personalităţii juristului ca model teoretic de profesionist prin determinarea sistemului de calităţi profesionale şi personale, formulate în norme cu caracter ca racter normativ- juridic  juridic sau de origine morală.   Pregătirea psihologică a viitorilor apărători ai legii pentru o activitate încordată şi responsabilă îndreptată spre binele societăţii şi statului.  Deontologia juridică, ca disciplină de studiu, prezintă   o importantă funcţie formativă, asigurînd un minimum de cunoştinţe fundamentale, absolut necesare, cu caracter benefic şi util pentru dezvoltarea personalităţii juristului, pentru realizarea şi integrarea armonioasă în mediul natural şi social, îl ajută pe viitorul jurist să se lumineze asupra propriei alegeri prin interiorizarea unor valori şi principii, a idealului de muncă şi de viaţă.  Studierea deontologiei juridice are rolul de a ascuţi simţul moral în judecarea cu obiectivitate, în aflarea unor soluţ ii de optimizare a stării de fapt, prin aplicarea acestei moralităţi cînd eşti pus în faţa aprecierii fenomenelor morale, psihologice, juridice, ecologice. În plan profesional deontologia juridică contribuie decisiv la formarea personalităţii viitorului jurist, care îşi asumă responsabilităţi ştiind că regula dintîi este îndeplinirea datoriei, realizarea misiunii pe care o are.  În această privinţă posibilităţile deontologiei juridice, ca teorie ştiinţifică a datoriei profesionale a juristului, sînt impunătoare şi se manifestă prin următoarele:   1)  normativitatea activităţii juridice nu se dispersează de factorii social psihologici. Acordînd servicii juridice (consultaţii , apărare, luări de cuvînt în instituţii juridice şi altele), juristul efectuează o muncă profilactică în societate, o „lecuieşte" într -un anumit fel, anihilează neajunsurile, ajută oamenilor în rezolvarea problemelor de viaţă;  2)  normativele deontologice ale culturii juristului orienteză conştiinţa profesională a lui la implicarea în soarta altor oameni, la lupta cu faptele ilegale, la instaurarea legalităţii şi a ordinii de drept în societate.   Ca disciplină umanitară, deontologia juridică dezvăluie importanţa unor sau altor acţiuni, fapte, motive, calităţi specifice ale  juriştilor, ajută la formarea unor calităţi moral-psihologice necesare acestei profesii; previne devierile psihice, posibile în urma îndeplinirii îndelungate a atribuţiilor profesionale specifice .   Deontologia juridică este chemată să instruiască studenţii cum să comunice cu clienţii, colegii, să conducă oamenii, să chibzuiască şi să analizeze situaţii complicate de lucru, de sine stătător să adopte hotărîri, să tragă învăţăminte din experienţa colegilor, să purceadă la o permanentă apreciere obiectivă atît a acţiunilor sale cît şi a celor din jur.  

Funcţiile şi principiile deontologiei juridice  Funcţiile deontologiei juridice au destinaţie teoretică şi practică, orientate spre îndeplinirea calitativă de către jurist a datoriei sale profesionale. Funcţiile de bază sînt:  1)  gnoseolo gică  (informativă) —   se manifestă prin asimilarea cunoştinţelor deontologice, dezvăluirea esenţei activităţii  juridice, comportamentului profesional al juristului, a gradu gradului lui de cultur ă a lui, evidenţierea normelor -cerinţe de care trebuie să se călăuzească  în activitatea sa; cunoaşterea actelor normative care stau la baza activităţii lui, precum şi a informaţiei operative ce ţine de domeniul deontologiei juridice;   2)  euristică  —  —  constă în studierea detaliată a practicii juridice şi descoperirea noilor legităţi  de comportament profesional al  juristului. Prin această funcţie se formează noi cunoştinţe, permanent se perfecţionează modelul profesiei juridice şi n ormativele culturii juristului; 3)  de pronosticare     —  se rezumă la elaborarea unor perspective de dezvoltare a activităţii juridico  practice în baza reflectării adecvate, obiective a legităţilor de funcţionare a statului şi dreptului, culturii societăţii;   4)  axiologică (axiologie  –  teoria   teoria valorilor) se exprimă prin aprecierea relaţiilor umane şi fenomenelor sociale, pronunţarea asupra binelui şi răului, dreptăţii şi nedreptăţii. Obiectul de apreciere este comportamentul profesional al juristului, fapt ele lui, intenţiile, motivele,  calităţile personale. Exprimîndu-se asupra conţinutului binelui şi al răului, unii autori susţin că studierea deontologiei juridice oferă explicaţii şi argumente pentru a alege binele, a făptui binele, avînd înţelegerea şi a rostului răului în lume. în luarea de atitudine şi în ceea ce urmează de făcut trebuie să  greşim cît se poate de puţin; 5)  ideologică —   —  constă în elaborarea unor concepţii fundamentale despre căile de perfecţionare a practicii şi profesionismului  juristului, confirmarea confirmarea politicii juridice a statului, pe care juriştii sînt chemaţi sa o realizeze în viaţă. La moment, sistemul normativ este destul de greu şi încurcat, instituţiile juridice sînt imperfecte şi nu pot garanta ocrotirea demnităţii, sănătăţii, proprietăţii, vieţii cetăţenilor. Acestea rămîn pe conştiinţa juriştilor ce activează în practică şi ele nu pot fi îndreptăţite prin motive obiective sau istorice. De pe poziţia deontologiei juridice, anume în aceste condiţii, fiecare jurist este obligat să facă tot posibilul pe ntru realizarea la maximum a funcţiilor sale, inclusiv în procesul corelării cu politica statului, ajutîndu -1 să r ezolve ezolve juridic corect sarcinile; 6)  educativă  —   se exprimă prin educarea şi autoeducarea juristului în conformitate cu normativele culturii profesionale, standardele profesiei juridice. Aceste standarde sîntalestabilite la nivel internaţional prin diferite documente. Unul dintre acestea este Standardele independenţei profesiei juridice Asociaţiei internaţionale a juriştilor, adoptat la Conferinţa AIJ în luna septembrie 1990 la New York . A cest document stipulează că profesia juridică este independentă, i ndependentă, înfăptuieşte justiţia, abilitată să  promoveze adevărul, şi joacă un rol important în susţinerea normelor deontologice, apărarea cetăţenilor de abuz şi limitări nefondate, asigurarea asistenţei juridice tuturor celor interesaţi. Aceste standarde au fost adoptate pentru a rezolva sarcina sporirii rolului şi importanţei juriştilor. Ele trebuie respectate de către organele competente în procesul elaborării legislaţiei naţ naţionale ionale şi a  practicii de a plicare, precum şi de către toţi toţi juriştii, reprezentanţii puterii executive şi legislative, legislative, de societate în ansamblu; 

 

4 7)  aplicativă  —  —   constă în analiza acţiunilor juristului în conformitate cu datoria profesională în procesul activităţii juridice. Acestea se analizează luînd în considerare influenţa diferiţilor stimulatori asupra activismului practic profesional. Această funcţie mai presupune şi elaborarea unor recomandări pentru rezolvarea problemelor apărute în activitatea juridică.  Principiile deontologiei juridice reprezintă idei fundamentale, cerinţe înaintate faţă de activitatea profesională a juristului şi însoţesc funcţia de orientare a comportamentului său în diverse situaţii. Principiile deontologiei juridice sînt următoare:    Principiul umanismului  —  —   presupune presupune o atitudine omenească faţă de o persoană concretă, luînd în considerare trăsăturile individuale ale acesteia, prin încercarea de a lua locul l ocul clientului şi de a privi situaţia de pe poziţia lui, de a -1 compătimi, a-i asculta necazul şi a-i acor ddaa ajutor. Uneori implicarea activă a juristului în soarta clientului, dictată de lege, traumatizează. Umanismul în activitatea juristului se exprimă prin bunătate, sensibilitate, curaj. Acest principiu, după unii autori, protejează juris tul de a lua hotărîri pripite şi nechibzuite, cere de la el o responsabilitate personală pentru soarta clientului, plasează în primul rînd inte resul clientului în defavoarea propriului interes .   Principiul justiţiei, echităţii  —  —   presupune presupune corespunderea activităţii practice a juristului cu statutul social al lui, meritelor

lui cu recunoaşterea socială, muncii cu recompensa, scopului cu mijloacele de atingere a lui, drepturilor cu obligaţiile, infracţiunilor cu pedepsele.   Necorespunderea acestor relaţii va fi socotită injustiţie. Termenul jjustiţie ustiţie provine din latinescul jjurisdictio, urisdictio, compus din jus (drept) şi ducere (a spune, a pronunţa), ceea ce înseamnă a pronunţa dreptul. Astfel în însuşi termenul este stabilită cerinţa de a face dreptate. Dreptul are rolul de a asigura garan ţii sociale, de a preveni încălcările în căutarea dreptăţii, el nu permite ca o  persoană să înveţe, iar alta nu, precum nu poate să judece un nevinovat şi să să elibereze un vinovat.    Principiul legalităţii  –  –  constă în aceea că, la formarea propriilor reguli de comportament, juristul trebuie să se conducă de  prescripţiile legislaţiei în vigoare, adică să cunoască leg legea ea şi să acţioneze în strictă conform conformitate itate cu ea. Pentru o eficienţă mai m mare are  principiul legalităţii şi echităţii trebuie cumulate pentru excluderea excluderea mituirii, protecţionismului şi a altor fenomene negative.    Principiul adevărului adevărului  –  –  presupune  presupune stabilirea în fiecare cauză juridică a unui adevăr absolut. În căutarea adevărului, adevărului, juristul trebuie să fie cinstit, în primul rînd cu sine însuşi, să gîndească şi să cîntărească orice acţiune profesională, să aleagă metodele  juridice adecvate, încălcarea adevărului în orice etapă de examinare examinare a cauzei juridice duce la un final deplorabil. Cu atît mai mult cu cît concluziile tr ebuie ebuie să fie şi ele adevărate. În activitatea juridică trebuie excluse duplicitatea şi incertitudinea în vorbire şi concluzii.   Principiul pluralismului  –  –  este susţinut doar de unii autori şi se manifestă prin tolerarea poziţiei ideologice a clienţilor, a convingerilor politice sau religioase, a apartenenţei de partid, a poziţiei sociale a lor. Acest principiu se bazează pe principiul general al  jurisprudenței  –   prioritatea valorilor general umane în faţa unor reprezentări cu caracter social, politico -ideologic, religios. Constituţia RM în art.5 prevede: „Democraţia în RM se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi instituită ca  ideologie oficială a statului.”    Principiul activismului profesionist-juridic  —   prevede o activitate cu scop bine conturat a juristului profesionist în realizarea competenţei sale în limitele normei juridice.  Muncind în colectiv, fără a ignora interesele colegilor, juristul trebuie să manifeste iniţiativă, independenţă, responsabili tate, capacitate de a lua repede şi negreşit o hotărîre motivată, corectă şi concretă. Realizarea acestui principiu este posibilă d oar în  prezenţa unor cunoştinţe fundamentale şi a unei măiestrii şi experienţe, acumulate în practica de zi cu zi. Conform opiniei unor autori, deontologia juridică cuprinde şi unele principii speciale, specifice doar domeniului juridic, principiul slujirii dreptului   şi oamenilor, mai ales în situaţia cînd dreptatea este de partea clientului, iar legea este nedesăvîrşită ori jur istul istul face abuz de putere. În ceea ce priveşte oamenii, este necesară crearea unei legături indisolubile între jurist şi societate, mai ales că avem un ş ir de  persoane cărora li se refuză absolut orice ajutor. Autori Autoritatea tatea juristului va creşte prin acordarea asistenţei anume anume acestor persoane, şi în acest sens deontologia vine să stabilească baza morală a activităţii juridice.  Unele dintre consfinţite în instanţelor documentejudecătoreşti internaţionale, cum sînt:  de aceste bază ceprincipii se referăsînt la independenţa , adoptate la Congresul  Principii

al VII-lea al ONU „Pentru  preîntîmpinarea criminalităţii şi atitudinea faţă de infractori”, din 26 august –  6  6 septembrie 1985, Milano .  Principii generale ale eticii poliţieneşti, adoptate de Consiliul Europei la 9 mai 1979, Rezoluţia nr.690.   Principii călăuzitoare ale Consiliului de Miniştri Recomandarea (2000).  Principii de bază ale rolului jurştilor în preîntîmpinarea criminalităţii şi reeducarea infractorilor, adoptate la Congresul al VUI-lea al ONU, Havana, Cuba, 27 august –  7  7 septembrie 1990.

Izvoarele deontologiei juridice Izvoarele deontologiei juridice  reprezintă totalitatea surselor, scrise şi nescrise, care conţin norme şi reguli pe care juristul urmează să le respecte în activitatea sa profesională şi viaţa privată.  Din cadrul surselor nescrise ale eticii fac parte normele moral-etice de conveţuire în societate aşa precum politeţea, cumsecădenia, respectul faţă de semenii săi. Din cadrul surselor scrise, distingem norme internaţionale, norme regionale, nor me naţionale de ordin legislativ şi de ordin normativ. Normele internaţionale care reglementează conduita persoanei ce aparţine sistemului de drept se conţin, în mod direct

şi implicit, în următoarele    Declaraţia universală a documente: drepturilor omului din 10 decem brie 1948  Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966    Principiile de bază ale Independenţei Justiţiei adoptate la al 7lea Congres al Naţiunilor Unite referitor la Prevenirea Infracţiunilor şi la Tratamentul Infractorilor în 1985, etc.

 

5  Norme regionale privind etica juridică există pe toate continentele lumii. Pe continetul american, în SUA, Codul Model privind Conduita Judiciară, aprobat de către Asociaţia Baroului American (ABA) în 1972 cu modificări ulterioare, es te un document comprehensiv care reglementează conduita judecătorului. În Asia şi regiunea Pacificului, Principiile de la Beijing privind Independenţa Judiciarului, semnate de către preşedinţii curţilor supreme de justiţie din 32 de ţări stipulează cerinţele faţă de judiciar în timpul examinării cauzelor.   În Africa, principiile deontologiei juridice se conţin în Carta Africană privind Drepturile Omului şi a Popoarelor adoptată î n 1986, Principii si linii directoare ale dreptului la un proces echitabil si l a asistenta legală in Africa şi Principiile Commonwealth (Latimer House) asupra celor trei puteri, 2003. În Europa, standardele deontologice judiciare se conţin în î n următoarele documente:   Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale  Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene din 2000  Carta Judecătorilor în Europa adoptată la 20 martie 1993 de către Asociaţia Europeană a Judecătorilor, etc.

Norme naţionale privind etica juridică se conţin în: -  Constituţia RM  -  Legea privind statutul judecătorului  -  Codul de Etică al Judecătorului  -  Codul Deontologic al Avocaţilor din RM   -  Codul de Etică şi deontologie a poliţistului,etc.  Izvoarele formale pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii:  1)  După forma acestora, se deosebesc:  Izvoare Izvoare scrise  –   în cazul normelor morale, acestea reies din diferite acte normative începî nd cu legea fundamentală –   Constituţia, precum şi alte acte normative.   Izvoare Izvoare nescrise  –   obiceiul (cutuma), iar în cazul normelor morale mai putem găsi –  religia,   religia, valorile culturale din cadrul unei societăţi.  2)  După locul acestora în sistemul dreptului RM:     Izvoare naţionale –  care  care sînt edictate de către legiuitorul naţional –  Parlamentul  Parlamentul RM.    actele normative   Izvoarede internaţionale (pacte,convenţii, precum şi practicajuridice judiciară În literatura specialitate,– nu există o părere unanimă referitortratate), la izvoarele deontologiei (ainternaţională eticii juridice). C onform unei opinii, izvoarele deontologiei juridice s-ar împărţi în 3 mari grupe:   a)  Prima grupă  –  –  Izvoarele primare includ: obiceiul, mitologia,religia. Aceste fenomene fenomene prezintă forma incipientă a cadrului normativ, sistemul de drept reprezentînd forma de exteriorizare a acestora, care vor suferi modificări conform cerinţelor societăţii. b)  A doua gru pă  –  –  Izvoarele gnoseologice includ: dreptul pozitiv, analiza sistemelor de drept la general, antropologia (ştiinţa despre om). c)  A treia grupă  –   Izvoarele valorice includ analiza tendinţelor existente în cadrul unei societăţi, care în dependenţă de  perioadă,   poate suferi de schimbări în sensul priorităţii unor valori. Aici, se au în vedere procesele sociale culturale/politice/economice ca izvor al eticii juridice. 







Știința deontologiei juridice  Termenul deontologie este de provenienţă greacă: deon  –  –   datorie, obligaţie, trebuie, ceva ce trebuie, ce se cade, necesitate şi logos  –   studiu, ştiinţă şi înseamnă teoria datoriei sau, conform definiţiei Dicţionarului   enciclopedic, Deontologia  este teoria îndatoririlor, a obligaţiilor conştientizate, interiori zate, asumate în temeiul cărora omul are a se manifesta.   Uneorişiprin deontologie o diviziune a eticiiPentru care studiază drepturile, şi etaloanele de activitate apreciere comportare într -se un desemnează domeniu al vieţii social-utile. prima dată termenulîndatoririle „deontologie" a fost utilizat de către, filozoful englez Jeremy Bentham (1749-1832) în lucrarea sa Deontology of Science of momlity, publicată în 1834.  Bentham defineşte morala prin noţiunea de „datorie" ce prezintă un mijloc de realizare   a valorilor ca scop al vieţii. Datoria  prin care se realizează binele moral exprimă cerinţe obiective ale nevoilor sociale sau profesionale, precum şi cerinţe subie ctive, ca răspuns la cerinţele interioare. El considera că morala poate fi calculată matematic, iar satisfacerea interesului individual trebuie  privit ca mijloc de a ferici Un număr cît mai mare de oameni. Actualizînd opiniile sale putem menţiona că doar asigurarea drepturilor subiective ale fiecărui cetăţean într -un stat (pentru a înţelege legalitatea şi ordinea de drept) poate implementa ideea generală de dreptate în funcţionarea societăţii şi a statului de drept.  Dacă Bentham a folosit deontologia pentru desemnarea ştiinţei morale în general, mai tîrziu deontologia este separată de morală şi evoluează ca un sistem de cunoştinţe specifice despre necesitate, emanînd de la cerinţele morale obşteşti. Acest sistem de cunoştinţe se aplică la o persoană aparte, un grup de persoane, la societate în general prin norme concrete, principii de comportament, idealuri morale şi sociale. Dicționarul   de filozofie defineşte deontologia  drept doctrină privind normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei profesiuni, teorie a datoriei, a obligaţiilor morale.  Preocupările deontologice, cu reflexia centrată pe conştientizare şi responsabilitate, s-au impus, mai ales, în societatea modernă, cînd a început să se acorde ac orde o mai mare atenţie problemei privind adaptarea omului la realitatea cu multitudinea sist emelor de valori şi de concepţii asupra lumii, însoţite de  paradoxurile ca, de ex. , cel al emancipării: pe de o parte, tehnologiile avansate eliberează şi facilitează obţinerea bunurilor materiale, iar pe de altă alt ă parte, acestea pot deveni un obstacol în dezvoltarea armonioasă a personalităţii astfel, pe lîngă multe avantaje, prezenţa dominantă a calculatorului în viaţa omului contemporan atrage şi riscul limitării în dezvoltarea capacităţilor naturale, riscul unei deprofesionalizări, omul devenind în mare măsură un manipulator,  un operator al calculatorului). Din acest considerent se impune o sensibilitate sporită în planul vieţii morale şi a unei griji pentru reglementarea acesteia, orientînd cercetările către dimensiunea deontologică.

 

6 Pînă nu demult, în sens retrîns, prin deontologie se înţelegea etica profesională a medicilor, ca sistem de norme etice urmate de colaboratorii medicali la îndeplinirea obligaţiilor profesionale. Mai mult decît atît, în cadrul medicinei s-a format o disciplină aparte –  deontologia medicală. Tangenţa cu medicina nu este de neglijat, din considerentul că, prin comparaţie, poate fi dezvăluită mai profund deontologia juridică. Formarea cunoştinţelor deontologice în limitele medicinei nu a avut loc întîmplător, medicina fiind considerată cea mai umană  ramură a activităţii omului. Procesul de tratare a omului, de păstrare a lui ca valoare socială, ca parte a naturii vii este o manifestare a unei morale înalte, bunătate şi umanism.  Nimeni alţii decît medicii trebuie să fie foarte binevoitori, să atingă perfecţiunea în capacităţi, abilităţi şi să folosească la maximum posibilităţile măiestriei medicale. Problema se complică în cazul în care pacienţii nu pot să-şi aleagă în mod individual medicul. Pentru a preveni diferite abuzuri, încă în antichitate Hipocrate a formulat jurămîntul pe care îl depun medicii în vederea exercitării profesiei. A formulat la fel un şir de norme deontologice, pe baza cărora s -a format idealul medicului înţelept: „Totul ce este căutat în înţelepciune, î nţelepciune, se găseşte şi în medicină, şi anume: ura faţă de bani, conştiinţă, modestie, simplitate în îmbrăcăminte, respect, stimă, hotărîre, analiză”. În afară de acestea mai există şi alte lucrări renumite cu caracter deontologic: Codul Salernschi al sănătăţii, Etica, Canonul   ştiinţei medicale de Ibn Şina, sau Avicena. Mai tîrziu problema deontologiei medicale a fost fost descrisă în lucrări ştiinţifice. Referitor la datoria şi morala în practica juridică, menţionăm că fiecare jurist, asemeni medicului, trebuie să îndeplinească    prescripţiile respectivelor instrucţiuni de serviciu şi cerinţele legii, este obligat să fie cinstit, corect şi binevoitor. Acest fapt este  prezent la majoritatea autorilor, formînd obiectul obiectul de studiu al unor întregi capitole. capitole. Profesia de jurist de asemenea este una complexă. Acţiunile unui jurist, ca şi cele ale medicului, pot pune în pericol atît sănătatea, cît şi viaţa persoanei, doar că în cazul juristului nu se folosesc medicamente, ci alte măsuri speciale: amenda, privaţiunea de libertate şi chiar pedeapsa cu moartea.  Pentru fiecare faptă, manifestată sub diferite forme de încălcări, un jurist profesionist trebuie să găsească măsura adecvată de ispăşire.  Importanţa deontologiei juridice, asemeni celei medicale, sporeşte în baza rolului special, pe care îl jjoacă oacă legea şi organi zarea socială în viaţa omului. În acest caz, ca element esenţial, apare problema îndeplinirii de către jjurist urist a obligaţiilor profesionale.  În ceea ce priveşte dezvoltarea deontologiei juridice în RM, pentru noi acesta este deocamdată un domeniu nou, a cărui dezvoltare a început odată cu trecerea la un nou tip de organizare relaţiilor sociale, care au reclamat apariţia şi statornicirea unor cerinţe deontologice. Acestea au luat forma codurilor deontologice: Codul deontologic al procurorilor, aprobat prin Hotărîrea   Colegiului Procuraturii Generale nr.2 din 7.04.2000; Codul deontologic al Avocaţilor, adoptat la Congresul avocaţilor din 20 decembrie 2002; Codul de etică al Judecătorului, adoptat la Conferinţa judecătorilor din 4 februarie 2000; Codul deontologic al notarilor din RM, adoptat la Adunarea generală a notarilor din 24-25 septembrie 1999; Codului Poliţienesc al RM, aprobat prin ordinul ministrului afacerilor interne nr. 2 din 09 ianuarie 2003 „Cu privire la aprobarea Codului Poliţienesc al RM”. La fel la 20 aprilie 2002 a avut loc Con ferinţa ştiinţifico- practică  practică „Standardele naţionale şi practica internațională de pregătire a cadrelor juridice”. Drept cosecinţă, Guvernul RM prin Hotărîrea nr. 1385 /2002, aprobă „Concepţia politicii de cadre juridice”   care cere societăţii moderne ca serviciile juridice să fie prestate de jurişti competenţi in plan profesional şi cu o bună reputaţie. 

Tema: DIMENSIUNI ȘI UNILE PARTICULARITĂȚI ALE MORALEI   Dimensiunea morală a societății  Ca relaţie volitivă, morala este o sferă a acţiunilor, a poziţiei practice şi active a   profesionalului. profesionalului. Iar acţiunile obiectivează motivele interioare şi gîndurile individului, îl pune pe om într-o anumită relaţie cu alţi oameni. Întrebarea-cheie pentru înţelegerea  moralei constă în următoarele: care este legătura dintre perfecţiunea morală a profesionalului şi caracterul relaţiilor lui faţă de alţi oameni? Morala caracterizează omul din punctul de vedere al capacităţii lui de a trăi în societate. Spaţiul moralei îl reprezintă relaţiile dintre oameni. Cînd despre un om se spune că este puternic şi deştept, în acest caz ca z sînt evidenţiate facultăţile individului ca atare şi pentru a le descoperi nu este nevoie de existenţa altor oameni. Însă cînd despre un om se spune că el este bun, darnic, amabil, în acest caz aceste facultăţi ies la iveală numai prin relaţiile cu alţii şi ne denotă calitatea acestor relaţii.   Convieţuirea umană este întreţinută nu numai de morală, ci şi de alte instituţii: tradiţie, obicei, drept etc. Toate deprinderile,  priceperile, formele activităţii  profesionalului şi nu numai facultăţile lui morale sînt legate de caracterul social al existenţei lui. Această teză a fost confirmată de mii de ori. Atunci cînd copiii nimereau din cadrul societăţii în lumea animală, creşteau şi existau  printre animale săl batice,  batice, ei nu posedau facultăţi umane, nu puteau să vorbească, să gîndească abstract etc. De aceea e puţin a spune că morala este responsabilă pentru conviețuirea  umană, ea este responsabilă, mai ales, într-un sens bine determinat, ea conferă un sens valoric iniţial convieţuirii umane. Aceasta înseamnă că morala este responsabilă nu numai de un anumit fragment sau direcţie, de condiţiile materiale ale existenţei sociale, ci   de însuşi faptul existenţei în calitate de existenţă umană. Pentru ca convieţuirea umană să poată fiinţa ca un mod specific al existenţei umane, este necesar ca ea să fie adoptată în calitate de valoare iniţială şi incontestabilă. Aceasta reprezintă conţinutul moralei.   Relaţiile dintre oameni sînt întotdeauna concrete , ele se construiesc de fiecare dată în conformitate cu anumite motive, pentru anumite scopuri. Un astfel de scop  poate fi reproducţia vieţii, şi atunci estedacă vorba despre relaţiilorvieţii, de căsătorie şi familie; dacă scopul este protejarea sănătăţii, atunci avem sfera ocrotir  iiii sănătăţii; scopul estesfera menţinerea atunci ave m sfera economică; dacă urmărim scopul apărării împotriva criminalităţii, atunci avem sistemul ocrotirii normelor de drept etc. Tot T ot astfel sînt construite relaţiile nu numai în perimetrul peri metrul societăţii, ci şi în sfera relaţiilor personale. Adică morala menţine nu numai relaţiile sociale, ci le face posibile, garantîndu-le totodată pe cele personale. 

 

7 Morala poate fi numită o formă socială (umană) ce face posibile relaţiile dintre oameni în varietăţile lor concrete. Ea parcă ar  pune în diver ssee conexiuni şi desemnează acel univers ideal în perimetrul căruia poate să se desfăşoare existenţa profesionalului ca om. În calitatea sa de bază valorică a convieţuirii umane moralei îi sînt caracteristice două particularităţi: 1)  În primul rînd, ea poate fi înţeleasă numai prin existenţa libertăţii voinţei. Voinţa raţională a profesionalului găseşte morala în sine, dar nu o poate deduce, nici din practică, nici din societate. 2)  În al doilea rînd, ea posedă o formă universală ce se răsfrînge asupra tuturor oamenilor. Aceste două caracteristici sînt legate indisolubil între ele. Unitatea dintre libertatea voinţei şi universalit ate (obiectivitate, necesitate, importanţă generală) formează  particularităţile caracterr i stice caracte sti ce a ale le mo morr ale alei i . Morala nu poate fi identificată cu arbitrarul, ea posedă o logica proprie,  proprie, tot atît de severă şi obligatorie ca logica proceselor naturale. Ea există sub forma unor legi şi nu permite nici o excepţie de la ele. Însă aceste legi sînt instaur aate te de om, de voinţa lui liberă. În morală omul este supus, conform opiniei lui Im. Kant, „numai legislaţiei proprii, dar cu toate acestea

şi legii universale”. Morala întruchipează unitatea dintre individual, personal, obiectiv şi universal. Ea reprezintă  autonomia voinţei, legislaţia ei proprie.  Este oare posibil ca omul singur să-şi impună sie şi regula comportării şi în acelaşi timp această regulă să fie universală, obiectivă şi semnificativă pentru toţi?  În gîndirea filosofică s-au cristalizat 3 tipuri de rezolvare a acestei contradicţii:  a)  Unul din ele neagă universalitatea moralei şi consideră că morala poate obţine explicaţie prin particularităţile condiţiilor de viaţă ale profesionalului şi poate fi interpretată ca expresie a unor interese sociale, a unui fel de plăcere, a etapei evoluţiei biologice.  În viaţa cotidiană, o atare abordare emană din viziunea că fiecare om sau un grup social posedă o moralitate proprie. b)  O altă extremă a tratării problemei în cauză constă în negarea autonomiei personale l a interpretarea moralei ca expresie a voinţei divine, a legii cosmice sau a necesităţii istorice. Un ex. elocvent în această privinţă este concepţia conform căreia poruncile morale sînt date de la Dumnezeu. c)  Al treilea tip de abordare, care poate fi numit „ sintetic”, şi ţine să unească în mod logic, printr-un mijloc necontradictoriu, nişte car acteristici acteristici morale, care în mod aparent se exclud reciproc. Cea mai productivă în acest sens este formularea regulii de aur a moralităţii: „(Nu) fă altuia ceea ce (nu) îţi place să ţi se facă ţie! ”.  Regula de aur este o lege fundamentală a moralităţii; ea este adeseori identificată cu însăşi moralitatea. Ea a apărut la mijlocul primului mileniu înainte de Hristos şi a marcat o cotitură radicală a omenirii sub semnul căreia civilizaţia noastră trăieşte  pînă în prezent. Ea a apărut concomitent în cadrul diferitelor culturi: în China antică (la Confucius), în India antică (la Buddha), şi în Grecia antică (la cei şapte înţelepţi), dar prin nişte formulări f ormulări uimitor de asemănătoare. De îndată ce a apărut, regula de aur a intrat în cultură ca o tradiţie filosofică şi, totodată, în conştiinţa socială şi s -a materializat la multe popoare în proverbe. Iniţial, regula de aur a moralităţii avea în mod   preponderent preponderent o formă negativă, spre ex., în proverbul românesc: „Ce ţie nu-ţi  place altuia a ltuia nu- i face!”. Ulterior, forma negativă s -a completat cu o formă pozitivă. Într -o formă deplină şi desfăşurată ea este reprezentată în Noul Testament. În Evanghelia după Matei este scris: „Ci toate cîte voiţi să vă facă vouă profesionalii, asemenea şi voi faceţi lor”, iar în Evanghelia după Luca citim: „şi precum voiţi să vă facă vouă profesionalii, faceţi -le şi voi asemenea”. Regula de aur a moralităţii cere de la om ca el, în relaţiile sale cu alţi oameni, să se conducă după acele norme după care el ar vrea să se conducă alţi oameni în relaţiile cu el. Altfel spus, ea cere de la om să se supună normelor generale şi propune un mecanism ce oferă posibilitatea de a pune în lumină universalitatea lor.  Pentru a experimenta o anumită normă, a elucida universalitatea ei şi a determina faptul dacă ea este morală, omul trebuie să şi răspundă sie însuşi la întrebarea dacă el ar adopta, sancţiona această normă, dacă ea ar fi practicată de alţi oameni faţă de el –   iată esenţa acestui mecanism. Pentrunormei aceastaîneste necesar omul să să se-lplaseze în modînimaginar loculînaltuia (altora), adică în locul celui va simţi acţiunea cauză, iar pe ca altul (alţii) (să-i) plaseze locul său.înDacă procesul acestui schimb norma estecare acceptabilă, a cceptabilă, înseamnă că ea are o valoare şi poate fi utilizată în  calitate de normă morală. R egula egula de aur a moralităţii este regula reciprocităţii. Ea reprezintă un experiment al gîndirii ce are menirea de a pune în lumină reciprocitatea, acceptabilitatea reciprocă a normelor de către subiecţii ce comunică între ei. Este blocat pericolul constînd în faptul ca generalitatea normei să devină o acoperire a coperire a unui interes egoist, atît al unei persoane, cît şi şi al altor oam oameni eni şi a ceea ce iindivizii ndivizii  pot să impună altora prin voinţa voinţa lor.  Pentru înţelegerea regulii de aur a moralităţii este important că conţinutul ei este expus în două moduri de existenţă:   1)  În partea care se referă la alţii şi care stabileşte universalitatea în calitate de trăsătură a moralităţii, ea are un caracter ideal: ce nu-ţi place la altul; cum doreşti (ai dori) ca să  procedeze  procedeze cu tine alţi oameni. oameni. 2)  În partea care se referă la subiectul însuşi, ea apare în calitate de ordin eficient: nu fă tu însuţi acel lucru; procedează şi tu la fel. În primul caz, este vorba despre o existenţă ideală, iar în al doilea, despre acţiuni, despre existenţa reală a profesiona lului. În această ordine de idei, putem conchide că natur a universală a regulii de aur a moralităţii are un caracter ideal. Personalitatea morală instituie regula morală în calitate de proiect ideal şi face acest lucru nu cu sc opul de a o prezenta altora, ci pentru a o alege în calitate de normă   Rezumînd celea comportării expuse mai personale. sus, pot defini mo rala şi dimensiunile morale ale personalităţii şi societăţii ca:   dominaţia raţiunii asu pra afectelor;   tendinţa spre binele suprem;   buna voinţă, motive dezinteresate;   capacitatea de a trăi în comunitatea umană;   omenia sau forma socială (umană) a relaţiilor relaţiil or dintre oameni;

 

  autonomia

8

voinţei;   reciprocitatea relaţiilor exprimată în regula de aur a moralităţii. Aceste definiţii pun în evidenţă diferite aspecte ale moralităţii, care se află într-o legătură reciprocă prin care una din ele le  presupune pe celelalte.

Dimensiunea morală a personalității  Morala era concepută încă din antichitate ca măsură a dominării profesionalului asupra propriului eu, un indice al măsurii în care omul este responsabil faţă de propria persoană, faţă de ceea ce face. Problema dominării pr ofesionalului ofesionalului asupra propriului eu este înainte de toate o problemă referitoare la dominaţia raţiunii asupra pasiunilor.  Viziunea cu privire la morală ca o determinare calitativă a sufletului omenesc a fost fundamentată încă de Aristotel. Prin suflet el înţelegea un principiu activ, volitiv şi energic în om, care se compune din două laturi: raţională raţi onală şi iraţională. Totodată, sufletul reprezintă o interacţiune, o întrepătrundere şi o sinteză a acestor doua laturi.  Principiul iraţional caracterizează natura individului, forţa lui vitală, capacitatea de a se impune pe sine în calitate de fiinţă unică, empiric-concretă. Aceasta din urmă este în permanenţă subiectivă, părtinitoare, selectivă. Raţiunea întruchipează capacitatea profesionalului de a judeca despre despre lume în m mod od veridic, obiectiv şi cumpătat.  Procesele iraţionale decurg parţial independent de raţiune, dar totodată depind parţial de ea ea.. Ele posedă un loc independent, la nivelul vegetativ, şi depind de raţiune în manifestările lor emoţionale şi afective, în tot ce este legat de plăceri şi suferinţe.  Afectele umane (pasiunile, dorinţele) pot să se realizeze prin mijlocirea sau contrar voinţei raţiunii. În primul caz, cînd pasiunile se află în concordanţă cu raţiunea şi omul acţionează în mod conştient, putem vorbi despre o structură virtuoasă, perfectă a sufletului. În cazul al doilea, cînd pasiunile acţionează în mod inconştient şi domină individul, putem constata o structură vicioasă, imperfectă a sufletului.  Morala în acest sens a reprezentat întotdeauna o moderare, ea este mai aproape de ascetism, de capacitatea profesionalului de a se limita pe sine, de a fi în stare în caz de necesitate să pună o stavilă în calea dorinţelor sale naturale. Este vorba despre o reţinere în privinţa afectelor, pasiunilor ce îl îndeamnă pe om să se iubească pe sine însuşi. În toate timpurile şi la toate popoarele morala  era asociată cu reţinerea, iar printre facultăţile morale pe primul loc erau er au situate moderarea şi curajul, care erau u n indice al faptului că omul poate să reziste fricii şi pasiunilor trupeşti care sînt nişte chemări instinctive ale naturii animalice a profesionalului.  Ascetismul nu este o virtute morală, iar bogăţia vieţii senzoriale, un viciu moral. A domina pasiunile, a le dirija nu înseamnă a le înăbuşi, pentru că pasiunile pot fi luminate, predispuse spre a urma judecăţile autentice ale raţiunii.  Aristotel nu considera raţiunea, ci mişcarea orientată a simţurilor si mţurilor ca un înc eput al virtuţilor. Dacă simţurile sînt orientate just, atunci, de regulă, raţiunea merge după ele, dar dacă izvorul virtuţii este raţiunea, atunci simţurile de cele mai multe ori se împotrivesc raţiunii.  Conceperea perfecţiunii morale a personalităţii ca o interacţiune a principiului raţional şi iraţional din individ, cînd primul domină pe cel de-al doilea, ne demonstrează că morala este o facultate pur omenească. Însă apare inevita bil o întrebare: în ce direcţie orientează raţiunea simţurile (pasiunile), sau, cu alte cuvinte, ce înseamnă a urma recomandările raţiunii? Oare un scelerat cumpătat care comite o crimă după un plan premeditat nu se călăuzeşte de raţiune? Din această cauză, o comportare raţională poate fi morală numai atunci cînd ea este îndreptată spre un scop  perfect, un scop incontestabil (absolut) şi recunoscut în calitate de bine suprem. Însă binele suprem este perceput de oameni în mod diferit. El este conceput la fel şi de filosofi. Unii consideră binele suprem desfătarea, alţii, folosul, ai treilea, dragostea faţă de  Dumnezeu, al  patrulea, bucuria cunoaşterii etc. Însă toţi sînt de acord că omul trebuie să tindă spre binele suprem, că el în viaţa lui conştientă trebuie să dispună de un punct de sprijin absolut.  În acelaşi timp, profesionalului, spre deosebire de animale, îi este caracteristică o particularitate –  el nu este identic sie însuşi, darsine, se află -un proces perpetuu al devenirii, tindemult mereu să este. se depăşească sine însuşi. regulă, omul nemulţumit de el într  vrea-un mereu mai mult decît are, să fieel mai decît De aceea,petendinţa spre De perfecţiune este este o particularitate distinctivă a profesionalului.  Raţionalitatea profesionalului se manifestă nu numai prin capacitatea îndreptată spre o activitate raţională, ci şi prin faptul că această activitate este îndreptată în perspectivă spre un scop suprem, perfect şi ultim –   idealul şi perfecţiunea. Desigur, comportamentul cumpătat este iniţial îndreptat spre binele suprem.   Însă apare inevitabil întrebarea: este în realitate r aţiunea aţiunea o dominantă însufleţită de tendinţa spre binele suprem? Tendinţa raţiunii de a se îndrepta spre binele suprem se manifestă prin voinţa bună. Noţiunea de voinţă bună în calitate de indiciu specific al moralei a fost fundamentată de Im. Kant, ca re vedea în voinţa bună un bine unic şi incontestabil. Voinţa bună nu e bună numai  prin ceea ce produce şi efectuează, nu prin capacitatea ei pentru realizarea unui scop oarecar e ce şi-l propune, ci este prin voliţie, adică este bună în sine, şi, considerată în sine însăşi, ea trebuie să fie evaluată la un preţ incomparabil cu mult mai ridicat decît tot ce ar putea fi realizat prin el în folosul unei înclinaţii oarecare, ba, dacă vrem, şi sumei tuturor înclinaţiilor.   Utilitatea sau inutilitatea nu poate adăuga, nici scădea ceva acestei valori. Ea ar fi oarecum numai chenar pentru a o utiliza mai  bine în viaţa de toate zilele, sau de a atrage asupra ei atenţia acelora care nu sînt încă destul de cunoscători, iar nu pentru a o recomanda cunoscătorilor şi a-i determina valoarea. Numai voinţa bună are o valoare proprie, şi de aceea se numeşte bună,

deoarece nu poatefiedeveni rea.  Toate niciodată celelalte bunuri, cele corporale (sănătatea,  forţa etc.), externe (bogăţia, onoarea etc.), sufleteşti (stăpînirea de sine, hotărîrea etc.), mintale (memoria, ingeniozitatea etc.), oricît ar fi de necesare pentru om, fără voinţă bună pot fi utilizate  pentru materializarea unor scopuri neoneste. De aceea numai voinţa bună are o valoare absolută. Prin voinţa bună Im. Kant înţelegea voinţa pură, liberă de motivele folosului, plăcerilor, de înţelepciunea cotidiană, de orice motive empirice. Ca indice al voinţei bune  poate servi tendinţa profesionalului de a săvîrşi anumite fapte care nu îi vor aduce nici un folos, ba chiar put înd să-i provoace  pierderi. Adică voinţa bună este o voinţă voinţă dezinteresată, de accesa ea nu are preţ. 

 

9 Prin voinţa bună se are în î n vedere aceea ce, de obicei, se mai numeşte „inimă deschisă“. Noţiunea de voinţă bună este chemată să facă o distincţie între ceea ce omul face din îndemnul inimii şi ceea ce face cu un scop bine determinat.  Deoarece este voinţă, voinţa bună nu poate să rămînă un fapt al conştiinţei de sine a personalităţii şi să se legitimeze numai în  procesul autoanalizei.

Particularitățile funcționării moralei în societate  Din conceperea moralei expusă mai sus, putem remarca un şir de particularităţi ale ei în calitate de factor eficient al existenţei  profesionalului şi societăţii. În primul rînd, ea apare ca o conştiinţă practică şi activă . În cadrul mor alei alei idealul şi realul coincid, formînd un întreg indisolubil. Morala este ceva ideal, dar un astfel de ideal care repre zintă începutul real al existenţei profesionalului, deoarece sensul vieţii ce coincide cu conştientizarea acestui sens este pe deplin moral. Afirmaţiile morale trebuie percepute în sensul lor de obligativitate. Desigur, morala nu există în  afară a ceea ce omul vorbeşte, dar se referă foarte puţin la aceasta. Cînd cineva spune: „Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău!”, dar face el însuşi acest lucru, în acest caz el vorbeşte nu despre ceea ce spune. Acest lucru este imposibil şi stupid, ca şi în cazul în care omul ar lua jăratic cu mîna, fiind conştie nt de ceea ce i se poate întîmpla. Afirmaţia: „Să nu  mărturiseşti strîmb!” reprezintă în acest caz o formă transformată în spatele căreia se ascunde altceva. Afirmaţiile morale pot fi considerate ca atare şi pot fi acceptate în sensul lor direct numai atunci cînd cel care a formulat aceste afirmaţii le-a creat pentru a fi aplicate sie însuşi. Autenticitatea moralei coincide cu eficienţa ei. Morala este un  joc în care omul se pune pe sine în pericol. pericol. În al doilea rînd , morala nu se manifestă numai înt r-o anumită formă specifică sau aspect specific al vieţii umane sau so ciale, ci şi în relaţiile de muncă, sexuale etc. Ea cuprinde toată diversitatea existenţei umane. Morala e pretutindeni, ea are dreptul la vot oriunde şi oricînd, unde omul acţionează ca om, ca o fiinţă liberă şi cugetătoare.  În al treilea rînd, fiind o bază fundamentală a existenţei existenţei umane, morala există nu ca o stare, ci ca un vector al vieţii conştiente. Ea capătă realitate, deoarece reprezintă o necesitate ce se transformă într --un un imperativ categoric. Acest imperativ categoric nu  poate fi opus existenţei. El este o formă formă deosebită, pur umană a vieţii vieţii sociale.   Necesitatea nu presupune presupune însă mom momente ente cînd morala nu va putea fi respectată, deo deoarece arece ea are un caracter neîntrerupt şi se fac eforturi pentru realizarea ei. Ea presupune necesitatea ca omul să fie permanent într-o stare de veghe. Cu alte cuvinte, morala există sub formă de necesitate, de imperativ, de deziderat tocmai de aceea pentru că în nici o altă formă ea nu poate să devină realitate şi să materializeze acel scop spre care tinde.   În al patrulea rînd, morala nu poate fi încadrată într-un deziderat pozitiv şi plin de conţinut şi, concomitent, ea nu poate fi încadr aată tă nici în totalitatea acestor deziderate, indiferent de faptul cît de mare ar fi această  totalitate. De vreme ce morala studiază viaţa profesionalului ca o fiinţă finită în perspectiva perfecţiunii infinite, care este şi ea la rîndul său infinită, cerinţele ei p ot fixa caracterul imperfect al profesionalului, îndepărtarea lui de scopul ultim. De aceea cerinţele morale sînt în  principiu nişte cerinţe ce tind spre absolut, sînt incontestabile şi pot fi exprimate numai în sens negativ, reprezentînd nişte interdicţii.   Funcţiile moralei în societate pot fi elucidate printr-o comparaţie cu un alt mecanism eficient de reglementare a relaţiilor sociale  precum este dreptul. Morala este unul din tip urile de bază ale reglementării normative a activităţii şi comportării profesionalului în  societate. Ea asigură subordonarea activităţii oamenilor unor legi sociale comune. Însă morala îndeplineşte această funcţie împreună cu alte norme ale vieţii sociale, în primul rînd, împreună cu dreptul.  Morala şi dreptul sînt nişte sisteme de reglementare a vieţii sociale necesare, indisolubil legate între ele şi care se întrepătrund. Împreună, ele îndeplinesc o funcţie socială unică –   reglementarea comportării oamenilor în societate. Ambele reprezintă nişte sisteme complicate ce includ conştiinţa socială (morală şi juridică); relaţiile sociale (morale şi de drept); activitatea socială semnificativă; sferele normative (normele morale şi deşidrept).   Caracterul normativ este o proprietate a moralei a dreptului ce dă posibilitatea de a reglementa comportamentul uman. Totodată, obiectul reglementării lor coincide în multe privinţe. Însă reglementarea este efectuată într -un mod şi prin mijloace specifice pentru fiecare din ele. Există deosebiri extrinseci dintre drept şi morală ce constau în aceea că dreptul este o formă instituţionalizată a cerinţelor faţă de om şi se sprijină pe organele coercitive ale statului,  iar realizarea principiilor morale nu necesită existenţa unor astfel de instituţii oficiale. În cadrul formelor neinstituţionale   ale reglementării comportamentului uman nu există o separare certă a subiectului şi obiectului cerinţelor. Morala se constituie pe relaţiile nemijlocite între oameni, iar raportul juridic presupune existenţa unui mediator, a instituţiilor juridice.  Concomitent, există şi un şir de deosebiri dintre drept şi morală în ceea ce priveşte conţinutul lor. Morala există în calitate de   cod al regulilor nescrise, iar normele dreptului sînt formulate într- o formă scrisă –  l l egi, decrete, decizii judecătoreşti, contracte. Morala îşi formulează cerinţele într -o -o f ormă ormă abstractă: „Să nu ucizi!”, „Să nu mărturiseşti strîmb împotriva aproapelui tău!”, iar dreptul conţine o formulă concretă a comportamentului şi a interdicţiei.   Normele moralei propun propun idealul comportamentului uman şi din această cauză morala se pare ruptă de realităţile vieţii, cere, de multe ori, de a desconsidera egoismul,şiiar dreptul, dimpotrivă, este iar absorbit dereglementează viaţă. Morala este adresată, mai personalul, ales, lumii intrinseci conştiinţei profesionalului, dreptul numai faptele oamenilor şi nu poate să se amestece în lumea lor spirituală.  Normele dreptului emană din egalitatea formală dintre oameni, care oferă posibilitatea de a reglementa  conflictele sociale din cadrul societăţii, iar morala nu recunoaşte acest principiu, mod ul ei de abordare este orientat spre criteriul individual. În fiecare ţară există norme şi sisteme morale diverse, iar dreptul este unic şi reglementează toate raporturile din acea ţară. 

 

10 r eglementare Dreptul şi morala sînt nişte părţi componente ale vieţii spirituale a societăţii. Totodată, între ele ca mijloace de reglementare a vieţii sociale există şi deosebiri importante. Ele se deosebesc prin:   obiectul reglementării;   modul de reglementare;   mijloacele de asigurare a realizării normelor respective (prin caracterul sancţiunilor).  Dreptul reglementează numai comportamentul social semnificativ, el nu trebuie, spre ex., să intervină în viaţa privată a  profesionalului, ci trebuie să asigure o garanţie împotriva unei astfel de intervenţii. Obiect al reglementării mor ale este atît comportamentul social semnificativ, cît şi viaţa privată, relaţiile d intre diferite persoane (prietenia, dragostea, ajutorul reciproc etc.). Modul de reglementare efectuat prin intermediul dreptului este actul juridic creat de puterea statală şi relaţiile de drept ce se cristalizează pe baza şi în limitele normelor de drept. Morala reglementează comportarea subiecţilor prin intermediul opiniei  publice, prin obiceiurile şi tradiţiile recunoscute şşii respectate ddee toţi m membrii embrii comunităţii, prin intermediul conştiinţei individuale.  Respectarea normelor de drept este asigurată de  un aparat de stat special, care aplică stimularea sau condamnarea juridică,  precum şi constrîngerea statală şi sancţiunile juridice. În cadrul moralei acţionează numai sancţiunile spirituale: stimularea sau condamnarea morală ce vine de la societate, de la colectiv, de la cei din jur şi totodată autoaprecierea personală a profesionalului, conştiinţa lui, care se manifestă prin oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Particularitatea normelor morale este legată şi de sancţiunile care le sînt proprii. Sociologii români M. R alea alea şi T. Hariton consideră că sancţiunea morală emană de la opinia socială spontană (de la „lume”), ea are un   caracter de sancţiune difuză, de sancţiune opţională. Pedeapsa morală nu este fixată  destul de dur, ea este nu numai extrinsecă („admonestarea morală”), ci şi intrinsecă („mustrări de conştiinţă”). Sancţiunile morale pot fi pozitive şi includ  reacţiile de aprobare din partea membrilor unei colectivităţi sau gru p sau a opiniei publice faţă de acele comportamente şi sînt în conformitate cu sistemul de valori al grupului sau al colectivităţii. În acelaşi timp, susţine sociologul polonez T. Szczepanski, sancţiunile morale pot fi negative, ele sînt constituite din expresii de respingere verbală (dispreţ, batjocură, mirare, satirizare) sau de condamnare morală (izolare, marginalizare) a conduitelor neconforme cu regulile grupului.

Paradoxul evaluării și al comportamentu comportamentului lui moral  Paradoxul evaluării morale este indisolubil legat de problemă cine poate să efectueze judecata morală, cine are dreptul să enunţe aprecieri morale? Este logic să presupunem că o atare funcţie şi-o pot asuma profesionalii care se evidenţiază din facultăţile lor morale, în acelaşi mod cum acest lucru se  produce în alte sfere ale cunoaşterii şi practicii, în care cuvîntul decisiv îi aparţine unui specialist în domeniu (dreptul de a  judeca despre muzică îl are un muzician, în chestiunile juridice, juri dice, un jurist etc.). Însă una din calităţile morale indiscutabile ale profesionalului este modestia, mai concret, faptul că el este conştient de caracterul imperfect i mperfect al fiinţei sale. Mai mult decît atît, cu cît este mai perfect omul în sens moral, cu atît mai critică este atitudinea faţă de sine. De aceea un om moral cu adevărat nu se consideră pe sine si ne vrednic de a judeca pe cineva.  Pe de altă parte, acei oameni care îşi asumă cu dragă inimă rolul de învăţător şi mentor în materie de morală dau dovadă de o astfel de calitate ca mulţumirea de sine, care este în mod organic străină moralei şi ne vorbeşte în mod cert despre faptul că aceşti oameni se ocupă de un lucru josnic. j osnic. Observaţiile empirice ale existenţei umane ne demonstrează că în aceste roluri false, de cele mai multe ori, apar profesionalii care ocupă o treaptă mai înaltă în structura socială şi ierarhică (conducătorii faţă de subalternii lor, învăţătorii faţă de discipoli etc.). În rezultat, obţinem următoarea concluzie: cei care sînt în stare să efectueze evaluarea morală nu o vor realiza, iar cei care vor să se ocupe de ea noi nu îi putem împuternici cu astfel de prerogative. Evaluarea morală, în acest context, este concepută destul de amplu –  ca  ca o îndrumare şi o condamnare morală, o laudă.  Una acestei contradicţii poateînainte fi considerată morală expusă de morală Isus Hristos: „Nu judecata judecaţi, ca să nudin fiţi modalităţile judecaţi”. Eadenedezlegare spune că aaprecierea morală există de toate cerinţa o autoevaluare. Judecata reprezintă  profesionalului asupra lui însuşi. Prin aceasta j udecata morală se deosebeşte de cercetarea judecătorească şi, în mare măsură, o completează. Fapta pentru care omul răspunde în faţa altor oameni după lege este calificată ca o crimă, iar în acelaşi timp, fapta în cauză pentru care omul răspunde în faţa propriei conştiinţe este calificată ca un rău sau ca un păcat. Crima este întotdeauna o încălcare a unei reguli sociale fixată în exterior  –  în obicei, tradiţie sau lege, în timp ce răul este încălcarea legii morale, la care omul este alăturat în mod intern (acest lucru se are în vedere atunci cînd se spune că legea morală este imprimată în inimă). În această ordine de idei, celebrul filosof englez Th. Hobbes scria că legea este conştiinţa statului. Parafrazînd această afirmaţie,  putem spune că conştiinţa (glasul moralei) este legea personalităţii.   Principiul „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” subliniază unitatea dintre subiectul şi obiectul aprecierii morale ca o condiţie a funcţionării normale a profesionalului în societate. Condiţia în cauză este destul de dură şi incontestabilă cînd este vorba de condamnarea morală a altor oameni. În ceea ce priveşte elogiul adus altora, în acest caz justi ficarea şi formele lui concrete de manifestare cer o examinare deosebită. Dar, este evident şi faptul că adeseori elogiul adus altor persoane devine o formă deghizată a autoelogierii. Paradoxul comportamentului moral în formularea lui clasică este atribuit, de obicei, lui Ovidiu: „Văd şi ştiu ce este binele dar săvîrşesc cu toate acestea răul”.  să tindă spre ceea ce este mai bun, să dea prioritate binelui în detrimentul răului, pentru că el nu Profesionalului îi este propriu  poate să-şi fie duşman sie însuşi. În situaţia sit uaţia descrisă de Ovidiu (anume aceasta constituie car acterul acterul ei paradoxal) totul are loc în mod invers: omul alege răul, îşi provoacă daune sie însuşi. Rezultă că omul ştie ce este binele, bi nele, dar nu merge pe această cale, binele neavînd pentru el un sens de obligaţiune. Putem oare în acest caz să considerăm că omul este capabil de a vedea şi aproba ce este mai bine, că el posedă cunoştinţele la care pretinde? 

 

11 În cazul unor afirmaţii de ordin moral, este necesar să facem o distincţie între î ntre ceea ce omul ştie ca atare şi ceea ce el crede că ştie. Ca criteriu al departajării afirmaţiilor adevărate de cele eronat e poate servi verificarea experimentală, practica. Un astfel de experiment în morală este măsura obligativităţii judecăţilor morale pentru acel ce le enunţă. În morală a şti şi a alege este unul şi acelaşi luc ru, autenticitatea moralei este verificată de pregătirea de a încerca pe sine însuşi forţa ei binefăcătoare. În Evanghelie se spune, „că după roadele lor îi veţi cunoaşte” şi, în această ordine de idei, afirmaţia în cauză  poate deveni un răspuns la situaţia pe care o analizăm, în care omul doar  presupune, doar se preface că vede şi încuviinţează  binele. Fără o concepere cotidiană ancorată în faptele  şi acţiunile oamenilor, noi nu sîntem în stare să elaborăm un criteriu pentru determinar eeaa unei măsuri diferite a virtuţilor unor indivizi. În caz contrar,  ar reieşi că toţi profesionalii sînt la fel de virtuoşi. Profesionalului îi este propriu de a avea o op inie despre sine mai bună decît este ea în realitate, este firesc ca el să creadă despre sine numai de bine. Punctul iniţial al aprecierii subiective a faptelor propr iiii şi a personalităţii sale, îl constituie, în general, pentru el întotdeauna  binele. Chiar profesionalii care, de obicei, sînt consideraţi sceleraţi inveteraţi tind să interpreteze răul pe care îl produc ca bine, crimele ca fapte echitabile. În aceste cazuri, ei sînt, de obicei, foarte sinceri. Autoseducerea morală nu este întotdeauna înşelăciune şi ipoc rizie. De cele mai multe ori ea este o autoînşelare, o rătăcire „cinstită”. Dacă ne-am călăuzi de faptul ce încuviinţează profesionalii şi în ce lumină morală ei vor să apară  în faţa lor şi a altor oameni, atunci ar trebui ca pe toţi, mai ales pe cei mai sceleraţi şi mai ipocriţi, să -i înălţăm la rangul de îngeri. Nu trebuie să dăm dovadă de o suspiciune exagerată, pentru a nu crede în autoatestarea morală a profesionalului.  Existenţa în comun a oamenilor, atmosfera socială ar fi cu mult mai pură dacă indivizii nu ar gîndi sau, cel puţin, nu ar vorbi fiecare despre sine cît sînt de buni, cinstiţi, mărinimoşi, conştiincioşi etc.   Prima deformaţi e  elucidată a moralei (paradoxul evaluării morale) apare din falsa supoziţie conform căreia unii indivizi au mor alitate, alitate, iar alţii sînt lipsiţi completamente de ea, unii sînt buni, iar alţii răi.   A doua deformaţie deformaţie (paradoxul comportamentului moral) este şi ea legată de delimitarea binelui de rău, dar pornind de la o altă  premisă, şi anume de la presupunerea eronată că, chipurile, intenţiile pot fi exclusiv bune, iar faptele şi acţiunile, exclusiv rele. În realitate însă, morala este o bază inalienabilă şi esenţă a vieţii conştiente ce conferă un sens real existenţei umane. De aceea orice afirmaţie a unui om care vorbeşte în î n numele moralei, înfăţişîndu-se pe sine ca interpret, purtător, înger păzitor al al m moralei oralei reprezintă o afirmaţie eronată de la bun început.

Tema: CATEGORIILE FUNDAMENTALE ALE DEONTOLOGIEI JURIDICE Noțiunile fundamentale ale eticii generale  Etica  este o ştiinţă filosofică ce studiază morala ca una din cele mai importante laturi ale existenţei umane şi sociale ce examinează esenţa, natura şi structura moralei, este o sferă a cunoaşterii, o tradiţie intelectuală, iar morala sau moralitatea este ceea ce studiază etica, obiectul ei.  Totodată, etica este o disciplină filosofică prin tradiţia sau prin istoria ei exterioară, deoarece gîndirea etică s-a cristalizat în cadrul concepţiilor filosofice generale, fie într-o formă dezvoltată, fie ca un sector relativ autonom al reflecţiei.   Totodată, etica este o disciplină filosofică, întrucît în î n baza oricărei concepţii etice dezvoltate coerent stă explicit sau implicit o concepţie  generală asupra existenţei. Ea este o disciplină filosofică şi prin domeniul ei de referinţă, deoarece ea studiază relaţia dintre „faptele bune” şi ceea ce este binele, prin însuşi demersul ei, care este un demers sintetic şi conceptualizat. Totodată, c a disciplină ştiinţifică, etica cercetează morala şi moralitatea potrivit regulilor ştiinţifice de cunoaştere. În acelaşi timp, etica este şi o disciplină ştiinţifică. În etică sînt elucidate două grupe de probleme: pr oblemele oblemele teoretice propriu-zise referitoare la natura şi esenţa moralei şi  problemele ce eticii ţin desefelul în care trebuie trebu procedeze de principiile şi normele normele după care trebuie se se conducă în viaţă.   În sistemul elucidează astfeliedesădomenii ca:omul, axiologia etică, ce studiază problemele binelui şi să răului; deontologia etică, ce studiază problemele datoriei; fenomenologia eticii, ce studiază morala unei sau altei societăţi sub aspect sociologic şi istoric; genealogia moralei; etica istorică; etica profesională etc. Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare care să ducă la rezultate adecvate realităţii pe care o cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii, un rol deosebit l-a jucat metoda speculativă, care considera că legile morale sînt anterioare fiecărei generaţii de oameni –  căreia i se înfăţişează ca un imperativ – , le consideră ca ceva înnăscut, ca ceva dat de la început, imuabile, atribuindu-le adeseori o origine supranaturală. Însă neajunsuril e acestei metode sînt evidente, deoarece ea rupe morala de realitate. De aceea un loc aparte îl ocupă metoda empirică. Filosoful român D. Gusti considera că, dacă cunoşti prin analiza faptelor de experienţă în ce constă o acţiune morală, te poţi ridica pînă la formularea legilor cauzale ale moralităţii. El susţinea că de la început în etică trebuie plecat de la realitatea morală aşa cum se prezintă ea, deoarece faptele morale alcătuiesc realitatea morală. Mai departe, prin explicaţii, se ajunge la cunoaşterea ideii de realitate. Ideea, la rîndul ei, este dinamică, tinde a se desfăşura, a se realiza, tinde spre maxima  perfecţiune. Aplicînd această metodă, găsim idealul etic. Totodată, metoda eticii este caracterizată ca fiind formalistă, realistă şi critică.  Metoda eticii este formalistă pentru că în  cercetarea fenomenelor morale, formalismul, ca atribut al metodei, răspunde necesităţiiprin de observaţii, a surprindeanaliză esenţa etc. moralităţii. ştiinţifică în etică   constă în să a analiza morală existentă În loc deÎna acelaşi specula timp, asupracercetarea profesio nalului abstract, etica trebuie caute sărealitatea vadă ansambl ul de prescripţii şi norme care constituie morala unei societăţi, explicînd cum se formează ele în funcţie de alte serii de fenomene. Formalismul şi realismul solicită spiritul critic ca al treilea atribut al metodei etice la D. Gusti. Spiritul critic este conceput de el ca expresie a unei continue autoverificări în procesul cercetării etice, el este acela ce va permite evoluţia, transformarea metodei însăşi în funcţie de cerinţele cercetării fenomenelor  morale, eternizarea ei fiind respinsă. 

 

12 În structura moralei, de obicei, se disting următoarele elemente constitutive. Morala include valorile morale, normele morale,  principiile morale, criteriile morale, sentimentele şi trăirile morale etc.  Valorile morale desemnează scopuri sociale şi atitudini umane preferenţiale: responsabilitate,  echitate, demnitate, dreptate, libertate etc. Aceste valori structurează, prin umanizare, sensul vieţii.    Normele morale sînt propoziţii sau enunţuri prescriptive, prin care se indică ce trebuie să   facă sau să nu facă, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient în  situaţii repetabile, pentru ca manifestarea sau felul său de a fi să fie apreciate ca  bune şi nu ca rele. Într-adevăr, norma ca normă este o valoare şi toate obiectivităţile obiecti vităţile semnificative ale profesionalului sînt valori. Perceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor, care îşi raportează astfel comportamentul la valorile morale de bi ne sau rău, din care decurge şi definirea acestui comportament ca moral sau amoral.  Normele morale sînt înzestrate cu sancţiuni de aceeaşi natură. Ele pot fi extrinseci subiectului şi reprezintă o reacţie a colectivităţii faţă de fapta amorală şi, în această circum stanţă, avem de-a face cu forme diferite de manifestare a oprobriului public, sau pot fi intrinseci, din sfera conştiinţei subiectului, acestea fiind cele mai puternice şi eficiente sub forma de regrete, păreri de rău, mustrări de conştiinţă sau scrupule de conştiinţă.   Normele morale pot avea un caracter concret sau unul general, iar caracterul lor general exprimă esenţa sistemului moral şi reflectă idealul comunitar la un moment istoric dat. Ele sînt legate de anumite particularităţi de formă, conţinutul normelor morale se adăposteşte sub învelişul unor idealuri, principii, obiceiuri, care reprezintă conţinuturi mai generale. Şi aceste forme ale conştiinţei morale au comandamente, prescripţii, îndeplinesc funcţii reglementatoare fără a avea, nemijlocit, caracterul unei reguli, susţine T. Huszar .  Normele morale morale au o sstructură tructură form formală, ală, care se cons constituie tituie din două elemente fundam fundamentale, entale, cristalizate lexical în două expresii  tipice: expresia calitativă şi expresia imperativă. Elementul calitativ indică ce anume trebuie „să faci”, sau cum trebuie „să fii”, iar elementul imperativ, se conţine în formularea „trebuie”.  Imperativul poate lua două forme de expresie: una pozitivă („trebuie”) care poate fi activă şi stimulativă şi alta negativă („nu trebuie”), care poate fi restrictivă, inhibitivă, coercitivă. Din această cauză, morala în sens larg, e structurată valoric contradictoriu: din valori care sînt recomandate („trebuie”) şi non -valori (sau pseudovalori), care sînt interzise („nu trebuie”). Simultan, interdicţia „nu trebuie” nu înseamnă ceva care e interzis, deoarece interzis înseamnă î nseamnă „trebuie să nu…”.  În acelaşi timp, imperativul în cele două forme de expresie nu posedă o semnificaţie valoric morală intrinsecă, din motiv că imperativul „trebuie” –  „nu trebuie” poate angaja şi angajează în viaţa viaţ a reală orice acţiune, ori ce fel de a fi. Imperativul are şi grade intrinseci de intensitate. În limba română, expr esiile esiile „trebuie” –  „nu trebuie” posedă un caracter constrîngător, indiferent dacă factorul de constrîngere vine din interiorul sau din exteriorul conştiinţei morale sau din ambele părţi. Dar limba română a mai structurat două imperative, cărora Constantin Noica le consacră o analiză magistrală: „se cade”- „nu se cade”; „se cuvine” - „nu se cuvine”. Aceste im perative  pot fi formulate din exterior şi angajează liber conştiinţa morală din interiorul ei, iar mai apoi aceste imperative au o semnificaţie morală intrinsecă.   Normele morale sînt clasificate, clasificate, de regulă, în 3 tipuri: generale, particulare şi speciale. N orme ormele le gene generr ale (sau universale) sînt proprii tuturor colectivităţilor umane, ale au o mare durabilitate în timp şi reglementează toate tipurile de relaţii şi de activităţi umane, structurînd nucleul ethosului uman. După cum am încerca să enumerăm e numerăm aceste norme în expresia pozitivă, atunci ele ar fi: „Fii sincer!”, „Fii cinstit!”, „Fii demn”!, „Fii curajos!”, „Fii generos!”, „Fii recunoscător!”, „Fii loial!”, „Fii bun!”, „Fii drept!” etc.  N orme ormele le pa parr ticular ticulare e  sînt acele norme ce se adresează u nor tipuri sau c olectivităţi determinate, ele posedă o anumită variaţie în timp, reglementînd tipuri de relaţii sau activităţi umane particulare. În cadrul lor se înscriu normele privind viaţa de familie, normele morale ale muncii, normele privind diverse activităţi profesionale, care îşi elaborează „etici” particulare: „et ica muncii

ştiinţifice”, medicală”, „deontologia juridică”, „etica etc.şi   manifestări cu totul specifice sau ocazionale. Spre Normele„etica speciale  se adresează unor grupuri restrînse saupedagogică” vizează relaţii ex., normele cavalerismului, normele vieţii de la curţile nobiliare sau împărăteşti, normele de protocol, normele de comportare civilizată în lume şi societate.   Normele morale sînt nişte norme sociale ce reglementează comportamentul pr ofesionalului ofesionalului în societate, relaţiile lui faţă de alţi al ţi oameni, faţă de societate şi faţă de sine însuşi. Respectarea lor este asigurată de forţa opiniei publice, de convingerile interioare ale personalităţii ce se întemeiază pe reprezentările adoptate de societate cu privire la bine şi rău, echitate şi inechitate, virtute şi viciu etc. Categorii aplicabile sectorului juridic Pentru a defini corect deontologia juridică, trebuie mai întîi să precizăm unele noţiuni, cum ar fi:   etica este o ramură a filozofiei, care are ca obiect de cercetare morala, relaţiile morale ca formă specifică a conştiinţei morale şi activităţii omului;   morala este o formă a conştiinţei sociale şi realizarea ei în practică, confirmînd un anumit tip de c omportament social al oamenilor şi utilizată ca bază generală socială de reglementare;    moralitatea presupune realizarea în practică a idealurilor şi scopurilor morale, sub diferite forme ale activităţii acti vităţii sociale p rin cultura comportamentului oamenilor şi a relaţiilor dintre ei. ei .  In această ordine de idei, în literatura de specialitate, etica dreptului este un domeniu ştiinţific care are ca obiect anumite valori moral- juridice  juridice şi norme, întrupate în fiecare cetăţean cu capacitate jjuridică uridică deplină. Subiectul eticii dreptului este orice cetăţean capabil să ia o poziţie faţă de fenomenul dreptului.  Etica juridică  reprezintă o categorie a eticii profesionale, ce cuprinde o totalitate de norme de comportament al purtătorilor  profesiei juridice, imprimînd un caracter moral activităţii lor de muncă şi în afara acesteia. Subiect al eticii juridice este un

 

13 specialist, care nemijlocit, prin activitatea profesională, realizează elaborarea şi punerea în aplicare a dreptului, însă, s pre deosebire deosebire de etica juridică, deontologia se prezintă ca o ştiinţă despre normele de conduită profesională a persoanei, care, în virtutea rolului ei social, este învestită cu atribuţii publice şi este chemată să le realizeze în interesul societăţii şi al cetăţenilor, în limitele  prescripţiilor normative şi ale cerinţelor eticii eticii profesionale. Sistemul de cunoştinţe despre comportamentul deontologic al reprezentantului unei profesii anumite lasă o amprentă sigură asupra caracterului normelor ce reglementează procesul de activitate a acestuia. Practica mondială a demonstrat că necesitatea respectării normelor deontologice în privinţa sa omul o simte cînd îşi încredinţează soarta, viaţa sau sănătatea celui în stare să -i acorde un ajutor calificat, să-i facă dreptate, să-i corecteze faptele, să-i a pere cinstea şi demnitatea. Dar pentru om este important şi aspectul asigurării drepturilor, înfăptuirii justiţiei, acordării asistenţei juridice, fapt ce a impus dezvoltarea deontol ogiei  juristului. Acestuia omul îi încredinţează destinul său, conştientizînd dependenţa bunăstării sale de acest specialist, aşteptînd de la el o conduită deontologică. În consecinţă, deontologia juridică s -a format ca rezultat al unei datorii, responsabilităţi deosebite a  juristului faţă de oameni.  Deontologia juridică mai ar e ca izvor de formare etica dreptului . Aceste două noţiuni se intersectează, dar nu coincid, deoarece cu toate că deontologia juridică este un pilon pentru etica dreptului, ea este mult mai largă după conţinut, deoarece alături   de cultura etico-morală include şi alte tipuri de cultură a juristului ca personalitate. Deontologia juridică parţial are tangenţă cu etica dreptului, prima avînd totuşi propriul obiect de studiu, metode, surse de apariţie, devenind atît o ştiinţă, cit şi o disciplină de studiu.  Conţinutul normativ al deontologiei juridice îl formează atît norme ce nu sînt asigurate de sancţiuni (etice, estetice), cit şi norme ce impun o răspundere juridică pentru neîndeplinirea prescripţiilor (stipulate în documente juridice), astfel avînd  posibilitatea să conturăm conceptul şi obiectul de studiu al ştiinţei date. Pînă nu demult în literatura de specialitate se considera că deontologia juridică nu este o ştiinţă independentă, ci doar o disciplină complexă începătoare. Cu atît mai mult cu cît nici chi ar denumirea nu reflectă în deplină măsură structura şi scopul obiectului de studiu. Alţi autori încearcă să dezvolte noţiunea acestei ştiinţe, reieşind doar din denumire, folosind termenul deontologie în mod tradiţional, sau analizîndu-1 în mod filozofic, obţin un concept nou, dar care nu reflectă complexitatea, structura sau conţinutul ştiinţei date.  Iată sînt cîteva definiții ale deontologiei juridice:    Slivca S.S. defineşte deontologia juridică ca ştiinţă despre imperativul intern al obligaţiilor de serviciu, care formează condiţiile şi motivele de alegere de către jurist a normei de comportament în activitatea practică, despre formarea normelor  personale pentru fiecare situaţie în particular;   Gorşenev V.M. consideră că deontologia juridică este o ramură  a ştiinţei juridice, care structurează sistemul de cunoştinţe despre înţelepciunea comunicării şi arta adoptării unei hotărîri corecte în practică juridică; ştiinţa despre căutarea unei ambianţe de atingere a rezultatelor adevărate, necesare în comunicarea juristului atît cu colegii, cît şi cu cei, cărora le oferă servicii  profesionale şi cui trebuie să-i acorde mijloace juridice în procesul realizării de către jurist a statutului său juridic ;   Şmotchin O.V. consideră deontologia juridică drept un sistem de   cunoştinţe generale despre ştiinţa juridică şi practica  juridică, cerinţe înaintate faţă de calităţile personale şi profesionale profesionale al juristului, despre ssistemul istemul de formare a acestor calităţi;   Scaun O.F. defineşte deontologia ca o ramură a ştiinţei juridice j uridice şi o disciplină de studiu, care prezintă un sistem generalizat de cunoştinţe despre activitatea juridică practică şi codurile de comportament profesional, adică o grupă optimală de norme  permisive, obligatorii, de interzicere şi cu caracter de recomandare, de care trebuie să se conducă juristul în relaţii relaţiile le apărute la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. În concluzie, majoritatea cercetătorilor consideră totuşi deontologia juridică ca o ramură a ştiinţei juridice, deoarece are ca

 bazăLaspecificul şi esenţa activităţii juridice a juriştilor juriştilordeontologice profesionişti.primar   prima etapă de dezvoltare a cunoştinţelor e ra considerat factorul moral, cultural, iar la etapa contemporană, în urma cercetărilor accentul este pus pe factorul funcţional al activităţii juristului. De aceea obiectul de c ercetare a ştiinţei nu cuprinde doar probleme de ordin subiectiv, psihologic, dar şi de ordin obiectiv, legate de realitate. Alături de cultura morală şi juridică a juristului, se studiază căile de formare şi confirmare a acestor culturi (o importanţă se acordă şcolii superioare ca factor extern), specificul de formare fiind în funcţie de domeniul de activitate.  Fiecare dintre definiţiile enumerate conţin indicii de valoare, care îmbogăţesc baza teoretică a acestui domeniu, deşi ele nu    prezintă în mod exhaustiv cerinţele care trebuie înaintate faţă de jurist ca personalitate şi, ce e ste mai important, ele nu definesc un model unic al juristului profesionist, nu dezvăluie în deplină măsură acel standard al specialistului, de care are nevoie societatea contemporană civilizată. Acest standard este nu doar un imperativ intern al datoriei de serviciu, dar şi reflectarea externă în comportament c omportament şi în activitate, indicatorul culturii profesionale înalte a juristului. Acesta este format din normative cu conţinut etic, juridic, politic, e stetic, economic şi ecologic.  În concluzie generalizăm că deontologia juridică este o ştiinţă despre corelarea necesarului şi a esenţei în activitatea juridică, despre cerinţele sociale înaintate faţă de jurist, faţă de obligaţiile lui profesionale şi morale, despre metodele şi mijloac ele de îndeplinire a funcţiilor mai corect sînt şi precis.   Știinţei deontologiei juridice atribuite următoarele trăsături specifice:   este o ştiinţă care împreună cu alte ştiinţe formează sistemul cunoştinţelor umanitare;    dezvăluie conţinutul şi interlegătura dintre aşa fenomene sociale ca ştiinţa juridică şi practica juridică, determinînd funcţiile lor;  formulează sistemul de cerinţe de ordin personal şi profesional, oglindeşte partea etică a activităţii juristului, luînd în considerare specializarea profesiei juridice;

 

14  studiază sistema, formele, metodele şi mijloacele de pregătire a unor jurişti profesionişti înalt calificaţi;    este o ştiinţă destul de tînără, se află în etapa de dezvoltare, dar care puţin cîte puţin ocupă locul binemeritat în sistemu l cunoştinţelor juridice. 

Bine și rău  În sensul larg al cuvîntului, noţiunea de „bine” desemnează valorile pozitive şi negative în general. Noi utilizăm aceste cuvinte  pentru desemnarea diferitelor lucruri:  bun înseamnă om bun, rău înseamnă om rău. În Dicţionarul  explicativ al limbii române, spre ex., „binele” este definit la început   ca bunăstare, mai apoi ca ceva necesar, iar mai apoi, în plan spiritual şi etic, ceea c e corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. Ca disciplină filosofică, etica nu se mai ocupă de toate semnificaţiile „binelui” şi de speciile corespunzătoare de bine, aşa cum sînt identificate prin analiza limbajului. Ea este preocupată în primul rînd de binele moral şi se interesează de binele extramoral doar în măsura în care el este bun pentru sprijinirea şi impunerea binelui moral. Din punct de vedere formal, binele moral poate fi caracter izat izat prin aceea că este un bine la ceva sau instrumental bun, nu pentru sine, ci pentru altceva bun. De aceea predicatul „bun”, în sensul de „moral bun”, nu este enunţat despre obiecte şi stări de lucruri obiective, ci exclusiv despre oameni şi acţiuni umane. Motivul pentru aceasta constă în faptul că binele moral nu este o proprietate naturală sau o calitate empiric demonstrabilă în raport cu obiectele. obi ectele. El desemnează, dimpotrivă, ceea ce nu este, dar trebuie să fie.  Noţiunea de „bine moral” nu este deci o noţiune empirică, ci una normativă, adică o noţiune care are o funcţie regulativă şi cere un anumit comportament. În acelaşi tim p, binele moral presupune libertatea, respectiv libertatea de a aproba ceva promovat ca bun, în calitatea lui de a fi bun, şi de a-l realiza prin acţiune, sau de a declara prin nonacţiune respingerea pretenţiei de validitate.   De fapt, orice morală începe cu întrebarea sacramentală: „Ce este bine şi ce este rău?”, deoarece binele şi răul constituie forma cea mai generală de apreciere a valorilor morale şi de distincţie a ceea ce este util şi ce este dăunător pentru om şi societate. Totodată, cu ajutorul acestor noţiuni se determină conţinutul altor noţiuni morale ce derivă din ele.  În istoria filosofiei morale termenul „bine” era utilizat în sens relativ şi absolut. „Bine” într -un caz este ceva bun, util, plăcut, valoros pentru un individ, iar în alt sens era expresia binelui, a unei valori în sine, ce nu devine un mijloc pentru a realiza un scop anumit. Binele în sensul al doilea, absolut, este o noţiune etică. Ea exprimă   sensul pozitiv al fenomenelor şi evenimentelor în relaţia lor cu valoarea supremă –  cu  cu idealul. Iar răul este contrarul binelui.   Concepţiile de „bine” şi „rău” au apărut o dată cu morala şi s -au schimbat împreună cu ea. În istoria filosofiei se afirma că Universul este lupta eroică a celor două începuturi –  binele  binele şi răul (Z (Zarathustra), arathustra), că răul poate fi evitat numai prin ascetism, nirvana (Buddha), că răul există numai prin faptul că omul este lipsit de cunoştinţe (Socrate), că binele face parte din lumea i deilor, iar răul ia naştere din simţurile profesionalului (Platon), că binele constă în satisfacerea plăcerilor în mod cumpătat), că binele suprem este însuşi Dumnezeu, iar  răul este generat de abuzul de libertate a profesionalului (Damaschin), că în realitate binele nu există, el exprimă numai starea emoţională a individului (neopozitivismul), că binele este condiţionat pe deplin de concepţia personalităţii (existenţialismul).  Procesul istoric de formare şi cristalizare a acestor noţiuni a fost procesul devenirii moralei ca atare. În primul rînd, binele şi răul erau concepute ca nişte valori deosebite, care nu se atribuiau fenomenelor naturale sau evenimentelor spontane. Binele şi răul caracterizează acţiunile premeditate ce se săvîrşesc liber, adică acţiunile. În al doilea rînd, binele şi răul înseamnă nu pur şi simplu acţiunile libere, ci acţiunile care sînt corelate în mod conştient cu  un anumit standard  –   în ultimă instanţă, cu idealul. În al treilea rînd, binele şi răul ca noţiuni morale sînt legate de experienţa spirituală a profesionalului şi există prin intermediul acestei experienţe. De aceea consolidarea binelui şi lupta împotriva răului poate fi obţinută cu preponderenţă  prin eforturile spirituale ale profesionalului. După conţinutul lor imperativo-valoric, binele şi răul reprezintă parcă două părţi ale uneia şi aceleiaşi medalii. Ele corelează şi, în acestbinele,  sens, parcă ar că fi între ele personal un semn ce de este egalitate. cunoaşte răul, deoarece are anumite reprezentări bine;este el  preţuieşte pentru a simţit  răul. Omul Pare utopică situaţia în care omul doreşte numai bi nele,despre deoarece imposibil de a te debarasa de rău fără a risca, în acelaşi timp, să pierzi binele. Existenţa răului reprezintă uneori o condiţie sau o circumstanţă care însoţeşte existenţa binelui.  Binele şi răul sînt legate prin aceea că ele se neagă reciproc, fiind după conţinut într-o legătură indisolubilă. Sînt ele egale după statutul lor ontologic şi sînt proporţionale după statutul lor axiologic? La această întrebare au fost date răspunsuri diferite.  Conform unei opinii, mai puţin răspîndită,  binele şi răul sînt nişte începuturi similare ale lumii ce se află într -o neîncetată şi  perpetuă luptă. O atare interpretare poartă denumirea de „dualism“ şi cea mai strălucită expresie a dualismului etic a devenit în  prima jumătate a sec. al III-lea d. Hr. maniheismul, doctrină religioasă şi filosofică din Orientul Apropiat, întemeiată de preotul  persan Manes (Mani, Manichaeus). Manichaeus). El susţinea că lumea a apărut ca urmare a luptei veşnice dintre cele două principii: binele (lumina) şi răul (întunericul). Binele în manieră absolută era considerat un atribut care se îmbină cu cel al luminii şi strălucirii, atotştiinţei, măreţiei, perfecţiu nii, atotputerniciei, care este inteligent şi frumos, o sursă inepuizabilă a plăcerii, iar spiritul răului este regele  beznelor, fiind luminat temporar şi doar acompaniind  binele binele în procesul creaţiei şi evoluţiei lumii. Primul reprezintă infinitul, iar al doilea finitul, şi se defineşte ca existenţă în starea actuală a lumii pentru a justifica imperfecţiunile temporare. Lupta dintre cele două principii, după ce aprincipiului parcurs maibinelui, multe  faze 3000 de ani, se încheie de circa 12000răului, de ani precum cînd esteşi instaurată ordinea binelui. Pentru eliberarea care de a fost făcut prizonier de către principiul  pentru a se ajunge la „adevărata ştiinţă”, maniheismul cerea practicarea ascezei şi a celibatului.  Pe de altă parte, religia creştină, la fel ca şi maniheismul persan, propagă ideea caracterului temporar şi relativ al contradicţiilor şi conflictelor dintre bine şi rău ră u şi sosirea unei vremi cînd pe pămînt va veni din nou Dumnezeu şi va introduce o ordine a binelui şi armoniei între oameni. Totodată, doctrina creştină apreciază începutul lumii ca fiind opera bună a creatorului. Numai ulterior desfăşurarea acestei lumi are loc sub semnul contradicţiei dintre bine şi rău. La nivelul uman, sursa ei o constituie dualitatea dintre

 

15 corp şi suflet, deoarece primul este materie luminată, schimbătoare, sensibilă şi egoistă şi constituie tentativa spre rău, iar sufletul, încătuşat de materia corporală, se eliberează numai prin purificare etico -religioasă şi este tendinţa spre bine şi către lumea divină. Contradicţia în cauză este prezentată ca sursă a tuturor contradicţiilor şi tuturor opozabilităţilor dintre bine şi rău în viaţa oamenilor. Soluţia pentru rezolvarea ei este condiţia religioasă. De aceasta depinde salvarea sufletului şi intrarea acestuia în lumea  binelui etern –  raiul ceresc. În viaţa sufletească, de dincolo de mormînt, pentru om există două posibilităţi: să meargă în rai (binele) sau în iad (răul). Intrat fie într-un loc, fie într-un altul, omul nu cunoaşte decît fie numai binele şi fericirea, fie fi e numai răul şi suferinţa.  El intră fie sub oblăduirea lui Dumnezeu (principiul binelui), fie sub cea a diavolului (principiul răului). În lumea de apoi deci,  binele şi răul nu există în unitate contradictorie, cu unul deoparte de altul, excluzîndu-se în chip absolut, din exterior. O pinia creştină care se referă la natura bbinelui inelui şi răului ssusţine usţine că aşa cum pe Păm Pămînt înt razele solare sînt izv izvorul orul lum luminii inii şi umbrei, tot astfel şi binele şi răul sînt într-o interdependenţă în raport cu al treilea. Asemenea concepţii sînt susţinute de majoritatea învăţăturilor morale religioase: binele reprezintă calea spre binele absolut   –   spre Dumnezeu, iar răul este o desprindere de Dumnezeu. Începutul absolut şi real este binele divin, sau Dumnezeul absolut şi bun, iar ră ul este rezultatul unor decizii greşite sau vicioase ale profesionalului, fie chiar provocate de diavol, dar care este liber în alegerea sa. Însă în faţa profesionalului stă  pr oblema oblema opţiunii ultime nu între binele şi răul absolut, ci între bine, care este în mod potenţial absolut, ce tinde spre absolut, şi răul, care este întotdeauna relativ. Astfel, atît binele, cît ş i r ăul ăul sînt relative în raport cu binele suprem, cu idealul moral ca chip al  perfecţiunii. Însă caracterul contradictoriu dintre bine şi rău este absolut. Această contradicţie se realizează prin intermediul  profesionalului, prin deciziile, acţiunile şi evaluă evaluările lui. Caracterul normativ şi valoric al binelui şi răului este determinat nu de faptul prin ce se apreciază izvorul idealului sau binelui suprem, ci prin ceea ce reprezintă conţinutul lui. Dacă idealul moral constă în uniunea spirituală generală a oamenilor şi în aceasta constă binele absolut, atunci răul va fi tot ce împiedică acest proces, tot ce împiedică omul să facă bine.   Concretizînd din punctul de vedere al conţinutului noţiunile de „bine” şi de „rău”, A.A. Guseinov şi R.G. Apresean remarcă: a) binele se afirmă prin depăşirea izolării, despărţirii, înstrăinării dintre oameni şi instaurarea înţelegerii reciproce, a asentimentului, umanităţii dintre ei; b) fiind o calitate umană, binele, adică bunătatea, se manifestă prin milă, iubire, iar răul, adică adi că răutatea, prin duşmănie, violenţă.  Încă din antichitate a fost concepută ideea legăturii indisolubile dintre bine şi rău, că binele se poate înţelege însă decît prin raportarea sa la r ău. ău. Dintre filosofii antici, se pare că Democrit a surprins acest lucru: „de unde vine tot  binele binele de acolo pot să ne vină şi relele. Din bine pentru oameni pot să se nască rele, atunci cînd omul nu ştie cum să -l conducă”. Această idee trece ca un laitmotiv prin toată istoria filosofiei şi se concretizează într -un şir de principii etice. În primul rînd, binele şi răul din punctul de vedere al conţinutului sînt în mod dialectic determinate reciproc şi se cunosc într o unitate, una prin alta. În al doilea rînd, fără a fi gata de a te împotrivi răului, este insuficient de a în ţelege răul şi a i te opune lui, deoarece d e la sine aceasta nu va duce la bine. În temele precedente am amintit de spusele lui Ovidiu: „Văd şi ştiu ce este binele dar săvîrşesc cu toate acestea răul”, care au fost completate de apostolul Pavel: „Gă „ Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine”. În al treilea rînd, binele bi nele şi răul nu sînt pur şi simplu determinate reciproc, dar sînt în mod funcţional interdependente: binele din punct de vedere normativ este semnificativ în opunerea răului şi în mod practic se materializează prin înlăturarea răului. r ăului. Altfel spus, binele real reprezintă facerea binelui, adică virtutea ca o realizare practică activă de către om a cerinţelor morale formulate faţă de el.  Fiind noţiuni universale de mo delare a conduitei oamenilor şi a fenomenelor sociale, binele şi răul se utilizează şi la analiza faptelor morale în activitatea practică.  În această ordine de idei, este necesar de a lua atitudine faţă de următorul fenomen –   în şirul consecutiv al valoril or morale  binele şi răul reflectă nu numai momentele cele mai extreme dintre nou şi vechi, progres şi regres, util şi dăunător, ci şi treptele lor mai puţinîntre perceptibile, cum intermediară bine şi rău.   sînt obiceiurile, tradiţiile, moravurile, categorii care ocupă o poziţie mai mult   sau mai puţin Determinarea gradelor diferite de bine s au rău are o mare importanţă în libertatea alegerii unei conduite morale optime. În situaţii critice apare involuntar întrebarea de ce posibilităţi de acţiune dispunem ş i care dintre ele prin consecinţele sale este cea mai justă. În funcţie de numărul de alternative care prezintă binele mai valoros sau răul cel mai mic, putem alege calea şi mijloacele activităţii morale.  Opţiunea morală este pivotul activităţii umane, ea constă în alegerea între bine şi rău. Un lucru este să faci binele sau răul, iar altul este să dai posibilitate ca răul să se realizeze prin acţiunile altor oameni. A contribui la înfăptuirea răului, a tolera răul este din punct de vedere moral inacceptabil şi poate fi pus pe aceeaşi treaptă cu conştiinţa morală spre înfăptuirea răului. A contribui la înfăptuirea binelui este din punct de vedere moral o situaţie neutră, deoarece o atare stare este concepută de conştiinţa morală ca ceva ce vine de la sine, c a ceea ce trebuie să întreprindă omul în acţiunile sale.   În acelaşi timp, putem vorbi şi despre coliziunile dintre bine şi rău, deoarece, aşa cum nu există bine fără  rău şi rău fără bine, întrucît atît binele, cît şi răul sînt condiţionate, tot astfel nu e xistă bine absolut sau rău absolut sau bine şi rău fără contradicţii interne. Cînd omul are de stabilit care este binele ce urmează a fi ales de îndeplinit, el trebuie să determine şi răul, întrucît orice  bine există în raport contradictoriu cu un anumit rău, sau, mai precis, orice determinări ale binelui se află în unitate dialectică şi deci contradict orie cuanterioare anumite determinări răului.ciBinele rezultă încuprocesul în raport cu treptele realizate aleale binelui, şi din opoziţia răul.   devenirii nu numai ca o treaptă nouă şi superioară  Orice bine şi orice rău sînt trepte opozabile şi determinate în procesul devenirii. Binele reprezintă ceea ce trebuie şi este de dorit să fie, pe cînd răul este ceea ce nu   trebuie şi nici nu este de dorit să fie. Binele este şi perspectiva depăşirii răului, el se  proiectează în perspectiva perspectiva condiţiilor care elimină sau îngrădesc posibilitatea afirmării ră răului. ului. Însă chiar şi în acest ultim caz, cînd  binele tinde să se realizeze prin anularea reală a posibilităţii de realizare a răului, binele însuşi presupune virtual şi real negaţia unui anumit rău sau negaţia anumitor determinări ale răului. Binele există  ca atare pentru că are termen de comparaţie, pentru că

 

16 însăşi realitatea obiectivă a fenomenelor vieţii sociale   nu există altfel decît ca o r ealitate ealitate contradictorie pe care profesionalii o apreciază cu ajutorul noţiunilor de „bine” şi de „rău”.  Totodată, răul moral se manifestă în forme compli cate. De cele mai multe ori, el se asociază cu brutalitatea, violenţa, huliganismul, cruzimea, şiretenia, minciuna şi alte asemenea conduite care produc efecte dăunătoare atît pentru autor, cît şi pentru cei din jur. Uneori, astfel de conduite sînt justif icate icate dacă sînt aşezate în alte coordonate (spre ex., salvarea vieţii unui sau unor oameni implică gesturi de cruzime şi violenţă chirurgicală, iar spionii nu se dau în  lături de la nici un mijloc de acest gen pentru a-şi duce la îndeplinire misiunile comandate de alte autorităţi).  Modalităţile reale ale binelui şi răului sînt s incer itatea itatea şi minciuna care se află într-un raport de corelaţie dialectică. Ele apar numai şi exclusiv în sfera comunicării umane. Premisa subiectivă a sincerităţii, indiferent i ndiferent că e vorba despre subiectul colectiv sau individual, este conştiinţa subiectivă a adevărului, şi nu adevărul ca atare.  Sinceritatea are ca premisă subiectivă conştiinţa adevărului, nu adevărul ca atare, deşi la baza acestei conştiinţe a adevărului stă, în cele mai frecvente cazuri, adevărul ca atare, deci adevărul înţeles î nţeles ca fenomen de r eflectare eflectare şi deci ca informaţie nespecifică sub raport moral. Totodată, prin minciună se poate transmite o informaţie adevărată, sau, mai exact, minciuna poate transmite , tocmai pentru a se realiza ca minciună, o informaţie adevărată, dar parţială. Aceste situaţii sînt relativ puţin frecvente, dar ele sînt relevante pentru distincţia dintre adevăr şi sinceritate, pe de o parte, dintre eroare şi minciună, pe de altă parte. Prin minciună se  poate transmite nu în sens involuntar o informaţie falsă („Gura mincinosului adevăr grăieşte”), ci în sensul că transmiterea de informaţie adevărată este o modalitate de mascare sau acoperire a unei alte informaţii adevărate. Altfel spus, mincinosul are conştiinţa diferenţei dintre adevăr şi eroare, însă procedează  la o denivelare de planuri, el transmite informaţia eronată ca fiind adevărată, sau transmite informaţia adevărată ca fiind eronată, dar, în toate situaţiile, are conştiinţa   subiectivă a diferenţei dintre adevăr şi fals. În acest context, Platon, prin vocea lui Socrate, încheie celebrul dialog Hippias cu un paradox aparent straniu: „Numai mincinosul cunoaşte adevărul”.  Sinceritatea şi minciuna ca acte informaţionale sînt orientate reciproc concurenţial –  sinceritatea transmite adevărul împotriva  erorii, iar minciuna transmite eroarea împotriva adevărului. Ele sînt nu numai complementare, ci şi concurenţiale, angajate într-o contradicţie activă şi orientată una împotriva alteia. Sub raport  informaţional totuşi, sinceritatea nu este echivalentă cu adevărul, iar minciuna nu este echivalentă cu eroarea, chiar dacă sinceritatea presupune, în principiu, adevărul, iar minciuna presupune, în  principiu, eroarea. O problemă destul de discutată în perimetrul moralei este cea a „minciunii vitale”, care este legată de problema mai generală a compromisului admisibil care a fost elucidat mai sus. În esenţă, această problemă se reduce la întrebarea: pentru apărarea sau  promovarea unui interes legitim, valid, poate fi utilizată ca instrument minciuna, sau minciuna utilizată pentru apărarea unui interes valid este minciună sau nu? Luînd teza potrivit căreia nu este recomandabil ca bolnavilor să li se dezvăluie natura şi consecinţele bolii lor, se pune întrebarea dacă aceasta echivalează cu o minciună. Dacă luăm faptul în sine –  ca  ca falsă informaţie –   el este, desigur, o minciună, iar dacă îl considerăm nu în sine, ci prin funcţionalitatea lui –  menajarea  bolnavului, menţinerea echilibrului său psihic şi moral pe perioada care îl mai desparte de moarte etc.  –, acelaşi fapt nu mai poat e fi cotat univoc sau exclusiv ca minciună. Astfel de situaţii se întîlnesc deseori şi pot fi numite „situaţii limită”, de natură dramatică, tragică sau absurdă. Ele pot fi ttotuşi otuşi controversate şi soluţionate din perspectiva teoriei compromisului. Dacă sc opul atins este valid şi dacă nu există alte mijloace  pentru a-l atinge, atunci manipularea informaţiei false nu este „minciună” în sens strict, ci se converteşte într -o altă valoare, cu caracter funcţional sau instrumental. Dacă totuşi problema nu poate fi soluţionată deontic, trebuie să acceptăm faptul real al contradicţiilor ce apar în sfera moralei, trebuie să acceptăm să recunoaştem ca atare faptul real al prezenţei în viaţa umană a tragicului şi a absurdului. Atunci, interesul se deplasează de la soluţionarea teoretică a unei situaţii insolubile la măsurile practice  pentru prevenirea, limitarea, înlăturarea acestor tipuri de situaţii. Moralitatea rezidă aici nu în interpretarea univocă a unei situaţii care, priniar natura ei, nu teoretic poate fi sînt interpretată univoc, în modalitatea practică a acestor situaţii, care, sub raport real, sînt tragic sau absurde, sub raport problematice şi ci echivoce. Aşadar, în situaţii-limită sau de excepţie, valoarea nu se anulează ca valoare, ci rămîne valoare  realizată în situaţii-limită, sau ea se converteşte în altă valoare, învecinată. Aceasta înseamnă că excepţia nu confirmă regula oarecum exterior şi prin contrast, ci că excepţia este regulă într -o situaţie de excepţie.  O altă situaţie relativ frecventă în viaţa morală este cea a raportului dintre sinceritate şi nonsinceritatea tăcerii menţionată de Im. Kant în felul următor:  „A tăcea nu înseamnă a minţi”. Acest enunţ al filosofului descrie tacit o condiţie sau o situaţie de constrîngere: tac pentru că nu  pot, este permis să spun adevărul, încît această tăcere este obligată exterior sau autoobligată. Însă,  pe de altă parte, tăcerea poate deveni prin ea însăşi, în anumite contexte şi fiind semnificativ utilizată, elocventă tocmai pentru adevărul pe care îl tace. Tăcerea T ăcerea semnificativă poate fi şi un fel de mărturisire şi un fel de protest, încît ea este echivalentul echi valentul moral al alegoriei artistice. În situaţii speciale sau critice, ea poate fi deci justificată. În acelaşi timp, pe de altă parte, a tăcea t ăcea nu înseamnă, desigur, a minţi, dar nici nu înseamnă a fi sincer. Dacă situaţia o cere imperios, dacă în joc este pusă, prin  tăcere sau netăcere, o valoare majoră, atunci poate deveni culpabilă şi echivalează nu cu minciuna, ci se converteşte într-o altă antivaloare: lipsa curajului, laşitatea.  

Responsabilitate Măsura libertăţii profesionalului este în funcţie de d e măsura responsabilităţii  lui,  lui, pe motiv că om omul ul în stare ddee a lucra cu pricepere, în vederea unui scop, trebuie să răspundă de consecinţele acţiunii sale, adică să -şi dea seama de faptele sale înaintea societăţii, care s-a considerat întotdeauna în drept să pedepsească sau să dispreţuiască pe cel care are o conduită imorală. Semnul esenţial distinctiv al noţiunii de „responsabilitate” morală constă în faptul că ea se manifestă ca predispunere spirituală a  profesionalului de a purta răspundere pentru faptele sal e, de a permite opiniei publice să-i aprecieze activitatea. În plus, responsabilitatea morală

 

17 îndeplineşte rolul unui  mijloc original de realizare a cerinţelor, cristalizate în categoriile de „datorie” şi   „conştiinţă morală”, independent de orice sancţiuni sau interese utilitare.   În morală omul este responsabil în faţa sa, iar în faţa altora, în măsura în care el îi recunoaşte ca fiind o parte a suveranităţii sale, în care îi percepe pe alţii ca o  continuare a propriei fiinţe. Astfel, în morală omul este responsabil numai pentru  sine, pentru  păstrarea libertăţii sale interioare, a demnităţii sale şi a omeniei sale. Pentru alţii el este responsabil în  măsura în care el îi recunoaşte ca fiind ai săi.  O dată cu lărgirea cercului altor oameni în faţa cărora şi pentru care omul se consideră responsabil în libertatea sa, el transgresează limitele înguste ale convenţionalismului, ale existenţei sale.  

Conștiință și datorie  „Datorie” nume sublim şi mare, tu care nu cuprinzi în tine nimic agreabil, nimic care să includă insinuare, ci reclami supunere, care totuşi nici nu ameninţi cu nimic care ar trezi în suflet o aversiune naturală şi l-ar înspăimînta pentru a pune în mişcare mişcare voinţa, ci numai stabileşti o lege care-şi găseşte prin ea însăşi intrare în suflet şi care totuşi îşi cîştigă ea însăşi, în ciuda voinţei, veneraţie (deşi nu totdeauna ascultare); înaintea căreia amuţesc toate înclinaţiile, deşi în taină acţionează împotriva ei: care ţi -e obîrşia demnă de tine şi unde găsim rădăcina descendenţei tale nobile,  care respinge cu mîndrie orice înrudire cu înclinaţiile, rădăcină din care trebuie să derive, ca din originea ei, condiţia indispensabilă a acestei va lori pe care numai profesionalii însişi şi-o pot da?. „Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii care desemnează conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria profesionalului este:  a)  de a urma calea virtuţii; b)  de a face bine altor oameni în funcţie de posibilităţile posibilităţile sale; c)  de a nu permite ca în sine să existe vicii; d)  de a se opune răului.  Filosofii au meditat asupra următoarei  probleme: În ce constă datoria noastră, adică obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine? Această obligaţie ne îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii, adică să nu luăm din binele general decît partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre şi în proporţie cu dreptul.   Explicarea naturii şi originii datoriei a const ituit una din cele mai dificile probleme în istoria eticii. Ca Ca bază şi izvor al datoriei erau considerate poruncile divine (morala religioasă), legea apriorică (imperativul categoric), sau însăşi „natura umană”, năzuinţa „naturală” a profesionalului spre plăcere (hedonism, eudemonism).  Au fost diferite şi tentativele de a da un răspuns la   întrebarea cine este în ultimă instanţă în drept să definească conţinutul datoriei. Teoria social-aprobativă considera că omul trebuie să acţioneze într -un -un anumit mod pentru că aşa îi dictează societatea, neoprotestantismul socotea că este Dumnezeu, I. Fichte, conştiinţa etc. Existenţialiştii au ajuns la o concluzie subiectivistă, conform căreia nu are importanţă în general cum acţionează omul, ce anume consideră el de datoria sa, importă i mportă doar faptul că el se călăuzeşte după ideile sale personale. O altă problemă, destul de controversată, a fost şi  problema problema limitelor datoriei. Adepţii intuitivismului deontologic considerau că atunci cînd un om îşi face datoria, are importanţă numai autoacţiunea şi nu motivele după care acest om s -a călăuzit în acest caz. Ade pţii teoriei bunăstării morale, dimpotrivă, dimpotrivă, atribuiau o importanţă covîrşitoare covîrşitoare motivului.  Semnificaţia esenţială a datoriei morale o cons tituie caracterul ei imperativ. Aceasta înseamnă că cerinţele cristalizate în noţiunea de datorie sînt formulate şi se percep sub formă de porunci, al căror conţinut este formulat de societate şi exprimă dispoziţia interioară a personalităţii de a executa prescripţiile indicate. La determinarea specificului categoriei „datorie“ este important a îndeplini normele prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un interes profund şi iniţiativă pentru realizarea cît mai efectivă a angajamentelor asumate. Un alt semn distinctiv, la fel de important pentru exprimarea particularităţilor categoriei „datorie”,  constă în faptul că la analiza de regulă, raţiunea, obiectivitatea şi chibzuinţa. Conştiinţa morală, dimpotrivă, deşi eiiapredomină, parte nemijlocit la acţiunea eficientă a controlului interior,  reprezintă numai o formă moderat exprimată a raţiunii. Conştiinţa morală se manifestă ca reflexe exclusiv interne, subie ctive şi, ca şi intuiţia, nu poate fi supusă aprecierii raţionale şi verificării practice din part ea opiniei publice. De aceea nu  putem afirma că conştiinţa este unicul instrument de apreciere a faptelor şi valorilor morale. Pentru aceasta este necesară legătura ei indisolubilă cu datoria morală.  Cerinţa morală poate fi conştientizată de individ ca o „datorie severă”, dar ea poate fi înaintată sub forma unei recomandări sau poate fi exprimată ca o aşteptare. Aceasta reiese din caracterul imperativităţii morale, exprimată sub forma interdicţiilor şi nu ameninţă cu anumite restricţii fizice sau organizatorice. Legislaţia se bazează pe constrîngerea externă, iar sancţiunile mora le au un caracter ideal, ele se referă la om ca un subiect conştient şi liber. Conştiinţa  datoriei morale este cel puţin conceperea inacceptabilităţii a ceva în sine, a situaţiei în care trebuie depăşit ceva în sine şi, în sfîrşit, voinţa de a te împotrivi ţie însuţi, ceea ce cere o autosupunere. Cerinţele datoriei sînt valoroase prin ele însele. Aceasta îşi găseşte expresia nu numai în faptul că omul îşi îndeplineşte datoria în mod dezinteresat, demonstrînd astfel independenţa lui de normele date din di n exterior.  Îndeplinindu-şi datoria, el demonstrează prioritatea datoriei faţă de frică, beatitudine, folos personal, faţă de dorinţa de onoruri şi glorie etc. Prin îndeplinirea datoriei morale se manifestă autonomia personalităţii.  fi incorect să concepem datoria ca o formăîntre a controlului socialpoate asupra comportamentului individual, deoarece reciproce, în datorie esteAr reflectat un anumit mecanism de interacţiune oameni. Morala fi concepută ca un sistem al unor îndatoriri care sînt impuse oamenilor, pe care profesionalii le acceptă vizavi de ei, îndatoriri care sînt percepute de ei ca nişte sarcini vitale îndeplinite în situaţii şi împrejurări concrete. Spre ex., porunca iubirii arată că datoria profesionalului este milostenia, care reprezintă nu o stare a spiritul ui, ci înainte de toate anumite acţiuni ale profesionalului faţă de   alţi oameni. Despre aceasta ne vorbeşte parabola lui Isus despre milostivul samaritean pe care el o povesteşte răspunzînd la întrebarea unui învăţător de lege ce ştia porunca supremă morală despre iubirea către Dumnezeu  şi către aproapele său, dar nu înţelegea cine este „aproapele meu”.

 

18 Oricine are nevoie de ajutor trebuie ajutat. Samariteanul a văzut aproapele în  iudeul care a ajuns la nevoie, deşi dacă el se conducea după ceea ce era acceptat, trebuia să vadă în el un duşman.  Acesta este sensul categoric al datoriei în general  –   omul trebuie să urmeze această cale. E clar că acţiunea concretă care se înfăptuieşte pentru realizarea datoriei este determinată, ea este anume aşa cum o cer circumstanţele şi situaţia concretă.  Conştiinţa  reprezintă capacitatea  profesionalului de a-şi evalua acţiunile, gîndurile, dorinţele, conştientizarea şi trăirea neconcordanţei sale cu ceea ce trebuie să fie –  cu  cu neîndeplinirea datoriei. La fel cum datoria este autonomă, tot astfel conştiinţa profesionalului este independentă de opinia semenilor. Aceasta deosebeşte conştiinţa de un alt mecanism de control intern –  de ruşine. Ruşinea şi conştiinţa în general sînt destul de apropiate.    Ruşinea  este sentimentul că ai făcut ceva rău şi că, prin urmare, meriţi mînia celorlalţi. Adică ruşinea este sentimentul că ai meritat dispreţul şi desconsiderarea celorlalţi. În ruşine se reflectă, de asemenea, conceperea de către om a necoincidenţei unor norme adoptate sau unor aşteptări din partea celor din jur, adică a vinovăţiei.  Însă ruşinea este orientată total spre opinia altor oameni care pot să -şi exprime condamnarea lor referitor la l a încălcarea normelor, ruşinea este cu atît mai puternică, cu cît mai importante şi semnificative sînt pentru el ac este persoane. De aceea individului poate să-i fie ruşine chiar pentru rezultate întîmplătoare, neintenţionate ale unor acţiuni care i se par normale, dar care nu sînt recunoscute ca fiind astfel de cei din jur. Logica conştiinţei este alta. În conştiinţă deciziile, acţiunile şi aprecierile se află în corelaţie nu cu opiniile celor din jur, ci cu datoria. Conştiinţa cere ca omul să fie cinstit şi în întuneric, să fie cinstit cînd nimeni nu î l poate controla, cînd taina nu poate deveni realitate, cînd despre o faptă ruşinoasă nu poate afla nimeni.  În mod subiectiv, conştiinţa este concepută ca o voce interioară, dar străină, ca o voce care parcă este independent de „eul”  profesionalului, o voce al „eului altuia”. În legătură cu aceasta pot fi trase două concluzii privind natura conştiinţei. Prima susţine că conştiinţa este vocea lui Dumnezeu. Această poziţie este împărtăşită de teişti, care văd adesea în conştiinţă vocea lui Dumnezeu. Totuşi conştiinţa nu ar putea transmite informaţii morale de la Dumnezeu, dat fiind că ea e supusă erorii şi deci, pentr u a putea şti dacă un anumit mesaj vine de la Dumnezeu, ar trebui să ştim deja care sînt comandamentele sale. A doua presupunere este că conştiinţa este o voce semnificativă generalizată şi interiorizată a altora. Astfel, conştiinţa este interpretată inte rpretată ca o formă specifică a ruşinii, iar conţinutul ei este recunoscut ca ceva individual,   schimbător din punct de vedere cultural şi istoric. Într -o formă marginală această  concluzie duce la teza conform căreia conştiinţa este determinată de opiniile politice şi situaţia socială a individului. Aceste unghiuri de vedere nu se exclud unul pe altul –  primul  primul focalizează atenţia asupra mecanismului mecanismului funcţionării conştiinţei conştiinţei mature, al doilea, asupra modului în care ea se maturizează, se formează; primul cercetează conştiinţa în mod prioritar din punctul de vedere al formei ei, al doilea din punctul de vedere al co nţinutului ei concret. De fapt, conştiinţa se cristalizează în procesul socializării şi educaţiei, arătînd în permanenţă copiilor „ce este bine şi ce este rău”. L a stadiile timpurii ale formării personalităţii conştiinţa se manifestă ca o voce a altora –   a părinţilor, a colegilor, care se exteriorizează prin teama de a nu fi încuviinţat, condamnat de către aceştia pentru acţiunile individului în cauză. Însă odată formată, conştiinţa vorbeşte într -o -o limba ce nu recunoaşte categoriile de timp şi spaţiu. Conştiinţa este vocea „altui eu” ce vorbeşte parcă în numele eternităţii adresîndu-se către demnitatea personalităţii. Conştiinţa reprezintă responsabilitatea  profesionalului în faţa sa, a personalităţii purtătoare de valori supreme, universale. Dacă conştiinţa verifică corespunderea sau necorespunderea acţiunilor în raport cu datoria, atunci acţiunea înfăptuită conform conştiinţei este o acţiune dictată de simţul datoriei, este o acţiune pe care o cere conştiinţa. Adică conştiinţa insistă ca datoria să fie îndeplinită. Mulţi filozofi consideră că un om nu trebuie blamat cînd se conformează conştiinţei sale rătăcite, deoarece, prin definiţie, el face în acest caz tot ce-i stă în putinţă spre a face binele. Consecinţele sociale posibile ale acestui c az s-ar putea să fie întrucîtva limitate de teza (la fel de controversată şi ea) că există credinţe uneori prea extreme pentru a putea fi împărtăşite în mod

conştient.    jul cotidian utilizăm adeseori expresiile „conştiinţă împăcată” sau „con- ştiinţă curată”. Ele presupun că omul înţelege În limba să-şi onoreze obligaţiunile şi să realizeze toate posibilităţile într -o situaţie concretă dată. Strict vorbind, în aceste cazuri este vorba despre demnitate, iar conştiinţa „curată”, „împăcată”, dacă este înţeleasă în sens direct, reprezintă un semn sigur al lipsei de conştiinţă, mai precis nu  al lipsei de conştiinţă, ci al tendinţei de a nu lua act de judecăţile ei. Este o funcţie a diavolului. Nu întîmplător este acceptat a considera că o „conştiinţă curată”, starea de conştiinţă „curată”, „liniştitoare”, dacă este înţeleasă în sens direct, reprezintă un semn autentic al lipsei de conştiinţă, nu de lipsă l ipsă a conştiinţei, ci a tendinţei de a nu lua act de judecăţile ei. Din această cauză, nu întîmplător este acceptat a considera că „conştiinţa curată” este o ficţiune a diavolului.   De cele mai multe ori se întîlneşte expresia „libertatea de conştiinţă”, ceea ce presupune dreptul pprofesionalul rofesionalului la independenţa vieţii spirituale interioare, liber tatea tatea credinţei şi a exercitării organizate a cultului.   Însă în sens strict etic cuvîntul „conştiinţă” nu poate f i altul decît liber. Iar liber tatea tatea în sens de continuitate c ontinuitate nu înseamnă nimic altceva decît a trăi o viaţă în conformitate cu conştiinţa.  

Libertate și necesitate  Întrucît istoria reflexiei pe tema libertăţii   este infinit mai bogată şi mai sistematizată decît aceea despre restul temelor din  problematica eticii,vom vomelucida începedouă cu invocarea cîtorvacu  poziţii fundamentale libeşi libertatea. rtatea.   Pentru început soluţii extreme privire la problemade în gîndire cauză – privind  fatalismul voluntarismul.    Poziţia fatalistă   apare mai întîi în expresie mitică. Spre ex., în poemul indian Bhagavad Gita eroul nu ar vrea să acţioneze, fiind prins într-un război fratricid –  este sfătuit de către „vocea zeului” să acţioneze, cu argumentul că toate acţiunile  umane sînt  prinse într-o determinare universală riguroasă, fără ieşire, care se desfăşoară fatal, indiferent dacă individul vrea sau nu vrea să  participe la ele. Singura soluţie etică a acţiunii este aceasta: să participi la acţiune, care este determinată fatal şi în care subiectul

 

19 este implicat fatal, dar să te desprinzi sau să te detaşezi interior de  „fructul faptei”, realizînd astfel paradoxul lotusului, care „stă  pe apă şi nu se udă”.  Marea temă a nonacţiunii cultivată în cultura indiană este, pe de o parte, un protest împotriva fatalităţii exterioare şi este totodată o expresie interioară a fatalităţ ii ca fatalism. În cultura Greciei antice există o istorie a destinului care merge de la reprezentarea unei forţe obscure şi absurde la aceea a unei forţe implacabile dar cu rosturi etice, sancţionale. La Democrit în concepţia sa deterministă intră în acţiune doar cauzalitatea externă, care este echivalentă cu fatalitatea, ce se manifestă la nivelul întregii existenţe, deci şi în acţiunile umane. Mai apoi Epicur, corectînd această viziune ontologică, va echivala direct determinarea democritiană cu destinul.  Într-o altă formă, aceeaşi viziune fatalistă este implicată în epoca modernă de materialismul mecanicist. Dacă în planul pl anul gîndirii social-politice adepţii acestui materialism fundamentează şi apără libertatea umană –   drepturile profesionalului  – , în schimb implicaţiile ultime ale gîndirii lor ontologice sînt fataliste. De aici toate acţiunile şi faptele umane sînt nu numai determinate, ci şi  predeterminate. Însă acolo unde totul se petrece cu necesitate fatală nu mai există nici libertate, nici răspundere sau responsabilitate. Cea mai recentă şi mai complexă variantă a poziţiei fataliste în postfilosofia contemporană îi aparţine structuralismului. Conform metodei structuraliste, oricare configuraţie a existenţei este alcătuită din elemente şi relaţii între aceste elemente.   Însă în timp ce relaţiile sînt esenţiale –  profund   profunde şi perene, –  elementele   elementele sînt neesenţiale. Relaţiile sînt invariante, pe cînd elementele sînt variabile. După Lévi-Strauss, relaţiile sînt echivalente cu necesitatea, iar elementele, cu întîmplarea. În fond, adepţii fatalismului de diferite speţe neagă t eoretic posibilitatea liber tăţii, tăţii, considerînd că determinismul ar exclude  posibilitatea oricărei alegeri, orice rol al activităţii conştiente a oamenilor.    Poziţia voluntaristă este opusă celei fataliste. Potrivit ei, necesitatea poate fi ignorată, sfidată, contrazisă prin suprasolicitarea libertăţii. În fond, ei percep greşit libertatea ca independenţă deplină faţă de legile obiective   şi absolutizează rolul istoric al acţiunilor conştiente şi al voinţei oamenilor, considerate ca nedeterminate cauzal.  Existenţialistul francez J.-P. Sartre afirmă că omul este o fiinţă „blestemată”, sau „condamnată” să fie liberă. l iberă. Ieşirea din paradox nu este posibilă decît printr-un act de pură spontaneitate a purei conştiinţe. Sartre reduce libertatea la l a libertatea individuală, care ulterior este redusă în esenţă la deliberare şi decizie.  Pentru a scoate la iveală soluţia pozitivă şi actuală a problemei în cauză, trebuie să pornim de la Socrate, care prin viaţa şi moartea sa ne dă un ex. al întruchi pării  pării libertăţii ca necesitate înţeleasă şi tradusă în fapt. fapt.  La începutul epocii moderne, Spinoza îşi subordonează gîndirea ontologică gîndirii etice, de unde şi titlul operei sale fundamentale –  Etica.  Etica. Pentru Spinoza libertatea poate fi cîştigată pe calea raţiunii. El pronunţă pentru prima dată marea propoziţie: libertatea este înţelegerea necesităţii. Tot   el face deosebirea dintre două forme ale necesităţii: necesitatea raţională, car e este temeiul libertăţii, şi necesitatea neraţională –  echivalentă cu constrîngerea –, care este temeiul suprimării libertăţii.  Un alt moment în epoca modernă îl reprezintă Kant, a cărui gîndire despre libertate se desfăşoară pe două mari planuri. În  planul reflexiei etice, el asociază libertatea cu ideea acţiunii şi a personalităţii. Acţiunea morală   este liberă atunci cînd este conformă cu imperativul categoric, acest imperat i mperativ exprimînd necesitatea. Individul este şi el liber cînd este autonom şi este scop în sine, atît ca agent al acţiunii proprii, cît şi ca „obiect” al acţiunii altor agenţi. În pl anul metafizic, care la Kant nu este decît o extensie a planului uman, metoda antinomică poate fi tradusă în principiul complementarităţi: putem explora indefinit caracterul liber al acţiunii umane, dintr-o perspectivă, şi caracterul ei determinat, din altă alt ă perspectivă, pentru că acţiunea este efectiv şi liberă, li beră, şi determinată.  Hegel pleacă de la ea şi dezvoltă marea teză a lui Spinoza. Însă în această dezvoltar e se produce o mutaţie esenţială de accent:  libertatea nu este definită ca înţelegere a necesităţii, aici aspectul cade pe aspectul cognitiv, ci ca necesitate înţeleasă. Potrivit lui Hegel, libertatea este necesitatea su primată şi totodată conservată, adică necesitatea este suprimată ca pură necesitate, anterioară

şi exterioară conştiinţei, şi este conservată ca o necesitate a conştiinţei. Ca în dialectician pus înomul evidenţă nu numai conversiunea necesităţii în libertate, ci şi conversiunea invers ă, a libertăţii necesitate.însă, Mai Hegel simplua spus, este liber dacă acţionează în baza necesităţii, pe care o suprimă şi o conservă în acţiunea sa. Însă, prin acţiunile lor libere, profesionalii instituie o nouă necesitate.  În alt sens, problema libertăţii depinde şi de alte l imite care, în fond, nu depinde de om dacă ele vin de la putere. Presiunea exercitată direct sau indirect asupra  profesionalului poate avea un caracter politic sau juridic. Chiar ca necesitate înţeleasă, libertatea devine destul de limitată dacă omul nu are acces la l a informaţie.  Libertatea profesionalului este exprimată în libertatea de a alege, dar alegerea este reală o dată cu existenţa unor alternative, care sînt şi ele accesibile cunoaşterii. Spre ex., în societatea totalitară obţinerea informaţiei şi studierea alternativelor este imposibilă în virtutea faptului că în procesul „spălării creierului”, a manipulării conştiinţei, controlului asupra circulaţiei informaţiei profesionalii nu au idee despre despre anumite alternative şi nu au idee despre nonlibertatea lor. Libertatea nu se reduce pur şi simplu la lipsa unor restricţii. Libertatea reprezintă o caracteristică a acţiunii înfăptuite:  a)  cu cunoaşterea şi luarea în consideraţie a îngrădirilor obiective; b)  după voinţa proprie şi nu după constrîngere; c)  în condiţiile alegerii posibilităţilor.  O ate concepere şi o percepere deosebită libertăţii lipsăcaptivităţii, a presiuniiviolenţei, este redată prin cuvîntul „voinţă”, care este înţeleasă ca libert faţă de sclavie, de şerbie, li bertatea în libertate acţiuni,calipsa constrîngerii. Voinţa este forţă, putere, măreţie, dar ea mai înseamnă şi arbitrar şi acţiuni după  bunul- plac.  plac. Însă îînn condiţiile în care a dominat titimp mp de decenii în şir sistemul totalitarist, libertatea era posibilă nu - mai în opoziţie cu statul care oprima profesionalii, l ibertatea era limitată la ideea despre libertatea individuală, arbitrară, care nu se putea manifesta decît prin indiferenţă, iresponsabilitate şi neamestec.    Independenţa ca atare reprezintă o valoare incontestabilă, care a fost recunoscută tot timpul în istoria civilizaţiei. Aceasta este exprimată prin formula: „Vreau să  trăiesc pentru mine, nu pentru alţii”. Aceste cuvinte ale poetului Pindar din Grecia  antică nu

 

20 sînt o expresie a egoismului. Acesta a fost răspunsul său la întrebarea de ce Simonid a plecat în Sicilia la Tiran, iar el nu vrea să  plece? În acest caz, putem vorbi de o conştiinţă independentă autosuficientă. Declaraţia lui Pindar conţine ceva esenţial: „Nu vreau să slujesc şi să fiu dependent, ci vreau s ă fiu stăpîn pe mine însumi”. Independenţa pe care o propovăduia înţeleptul antic este destul de originală, deoarece el obţinea independenţa lipsindu-se de bunurile vieţii de la curte.   Prin independenţă, libertatea iese la iveală în mod negativ, ca „libertate de ceva”. Această problemă este una actuală ce ţine de sarcinile vieţii în condiţiile aservirii personale, indiferent de formele ei. Conceperea libertăţii ca stăpînire de sine se produce în limitele anume ale concepţiei morale asupra lumii. Voinţa se manifestă ca liberă prin stăvilirea bunului -plac. În sfera dreptului aceasta înseamnă supunerea voinţei proprii, voinţei comune, exprimată în disciplina socială şi susţinută în primul rînd de legislaţia statală. În sfera moralei, corelarea voinţei proprii cu datoria. Libertatea negativă sau independenţa apare nu ca o samavolnicie, ci ca o autonomie, care se exprimă în: a)  în libertatea faţă de tutela paternalistă şi faţă de orice dictat,  inclusiv din partea statului; b)  în acţiuni în baza  normelor şi principiilor pe care  profesionalii profesionalii le recunosc r ecunosc ca fiind raţionale şi acceptabile, corespunzînd ideilor lor despre bine; c)  în posibilitatea de a influenţa i nfluenţa formarea acestor norme şi principii, a căror acţiune este garantată de instituţiile publice şi de stat. De aici nu rezultă că profesionalii trebuie să se dezică de scopurile lo r particulare şi să devină altruişti, căci fiecare om, tinzînd spre atingerea scopurilor proprii, trebuie să procedeze în limitele legalităţii, în li mitele normelor adoptate în mod practic. În În mo morală rală formula juridică „libertatea unui om este limitată de libertatea altuia” este reevaluată ca o sarcină morală personală: „Eu îmi limitez  propria samovolnicie, îndeplinindu-mi dat datoria, oria, respectînd drepturile altora, nu admit nedreptate în  privinţa altora, contribui la  binele lor”. Ea are şi o formulă strictă de imperativ: „Întotdeauna limitează propria samavolnicie obligînd-o să respecte drepturilor altora, nu îţi permite o nedreptate în relaţiile cu alţii şi contribuie la binele lor”.  Libertatea negativă ca autonomie se transformă într -o libertate pozitivă: autonomia înseamnă deja nu numai lipsa presiunii externe, limitării, supunerii, ci şi posibilitatea alegerii personale. Libertatea este „nu pentru ceva”, ci pentru a realiza al egerea. Ideea libertăţii voinţei se realizează în libertatea alegerii, în posibilitatea, capacitatea şi dreptul profesionalului de a alege scopurile sau sarcinile prioritare şi alternative.  

Cinste și demnitate  onoarr ei ”. Una din cele mai importante categorii ale deontologiei profesionale face parte şi categoria „ onoa ”. Ea reprezintă o apr eciere eciere socială şi etică a profesionalului, instituţiei, autoritatea şi reputaţia lor. Onoarea reprezintă una din cele mai importante calităţi morale, cel mai înalt grad de cumsecădenie, corectitudine şi nobleţe. Onoarea profesională reprezintă recunoaşterea de către opinia  publică şi este concepută de către lucrătorii din domeniul agriculturii  prin valoarea sociala inestima bilă şi prin necesitatea şi importanţa executării cu abnegaţie a datoriei lor.  O parte componentă a categoriei onoarei este faptul de a ramîne fidel cuvîntului dat. Aceasta este o calitate importantă a  profesionalului, ea uneori este identificată cu noţiunea de „onoare” –  „ţi-ai dat cuvîntul –  ţine-l, ai promis ceva –  îndeplineşte”. În caz contrar, profesionalii vor înceta să te stimeze şi te vor numi în mod direct un flecar. Nimic nu e în stare sa defăimeze onoarea lucrătorului din agricultură ca încălcarea cuvîntului dat, ca abaterile de la el. De aceea  a ţine mult la onoarea sa este o datorie şi o obligaţiune a oricărui agricultor. Însă conţinutul onoarei ca şi categorie depinde în mare măsură de cultura generală a  profesionalului, de dezvoltarea lui fizică şi spirituală, de faptul dacă el va putea gîndi  creator şi învăţa permanent.  Categoria onoarei este foarte aproape de categoria „demnităţii”. Ele coincid practic după conţinutul lor obiectiv, dar se deosebesc după formă. Onoarea este apreciată de opinia publică, iar aprecierea demnităţii este înainte d e toate o chestiune a  personalităţii însăşi. Este evident că şi demnitatea este apreciată de opinia publică, dar în cazul dat accentul se pune pe propria autoevaluare, care se bazează şi pe Toma: conştientizarea meritelor sale faţa societăţii. La acest capitolbunătate pot fi evidenţiate facultăţile morale ale acade micianului Simion omenie generoasă, ţinutăînmorală, demnitate, amabilitate, şi modestie, calităţii care îi întregesc personalitatea. În afară de aceasta, onoarea reprezintă o trecere intransigentă conform principiilor şi normelor morale, care sînt orientate spre idealul moral, spre educaţia  morală, spre convingeri, iar demnitatea în afara manierei de a se comporta într -un -un anumit mod în societate este adeseori o reacţie la un tip sau altul al atitudinii faţă de sine. Acest fapt ne permite a analiza cinstea ca o noţiune mai mult conceptuală, iar demnitatea, ca emoţională.  Dacă noţiunea de onoare are un singur sens, atunci noţiunea de demnitate are mai multe sensuri. Spre ex., dacă orice om are dreptul la apărarea demnităţii sale de către instituţi ile de drept, atunci aceasta se referă la un anumit minimum al formelor de atitudine faţă de personalitate în virtutea faptului că ea este o parte componentă a omenirii şi societatea îi garantează în mod constituţional apărarea acestui drept. Însă respectul de către societate a demnităţii personalităţii reprezintă un enorm diapazon al diferitelor forme ce are mai multe trepte, un caracter ierarhic  –  începînd  începînd cu respectarea regulilor elementare ale etichetei  pînă la respectarea strictă a ritualurilor, ceremoniilor, aducerea onorurilor etc.   În cadrul sentimentului propriei demnităţi, un rol  important îl joacă sentimentul mîndriei profesionalului, care se bazează pe meritele sale în faţa societăţii şi a semenilor. De aceea orice desconsiderare a demnităţii umane provoacă o pagubă enormă şi spiritualităţii, deoarece scoate la iveala cele mai josnice calităţi ale profesionalului. În această ordine de idei, trebuie să-l remarcăm  pe remarcabilul savant, profesorul profesorul I. Dicusar, fondatorul agrochimiei de la noi din ţară, care a fost un fermecător pedagog, un om de omenie de ordin intelectual, binevoitor şi înţelept la nevoie, de o aleasă cultură a comunicării.   Categoriile onoarei şi demnităţii sînt foarte aproape de cate goria „conştiinciozităţii”, care reprezintă conceperea şi simţul responsabilităţii morale ale profesionalului pentru comportarea sa, pentru cele exec utate, calităţi care îi servesc ca o linie de conduită în opţiunea intenţiilor şi acţiunilor sale ce corespund necesităţilor progresiste ale dezvoltării societăţii şi fiecărei  personalităţi în parte. A acţiona în  conformitate cu conştiinciozitatea înseamnă a acţiona în conformitate cu cerinţele  moralei.

 

21 Cerinţele conştiinţei sînt absolut interne şi de ele nu poţi să fugi. Baza conştiinţei este perceperea şi trăirea de către om a valorilor morale. Un ex. elocvent în această privinţă poate fi savantul S. Musteaţă, specialist notoriu în domeniul ameliorării porumbului timpuriu, care dă dovadă de o omenie generoasă,   ţinută morală, demnitate, amabilitate, bunătate şi modestie, calităţii care îi întregesc personalitatea. Formele de manifestare a conştiinciozităţii sînt di verse. Ele se pot manifesta sub forma satisfacţiei morale, ajutorul acordat unui om, apărarea de un act de violenţă, atitudinea grijulie faţă de cei mai în vîrsta etc., fiind în stare a da naştere unor sentimente de satisfacţie spirituală şi bucuriei pentru cele efectuate. O altă formă de manifestare a conştiinciozităţii esre ruşinea despre care am vorbit anterior. Conştiinciozitatea se poate realiza şi sub forma îndoielii, care este rezultatul necunoaşterii sau al cunoaşterii parţiale, ori al ignorării legilor obiective etc. De aceea omul este mereu chinuit de întrebarea daca a procedat corect într-o într -o situaţie sau alta. 

Tema: CARACTERISTICA ACTIVITĂȚII JURIDICE  Cultura morală a juristului  Activitatea juridică se desfăşoară într -o sferă socială specifică, influenţînd doar acele obiecte care se află sub protecţia dreptului ca sistem de valori sociale. Activitatea juridică, dintre toate formele de activităţi sociale, în procesul evoluţiei, a acumulat un şir de tr ăsături ăsături care-i permit detaşarea ei într -o categorie socială aparte.  Originea socială şi condiţionarea socială a activităţii juridice j uridice denotă necesitatea obiectivă şi importanţa ei practică, cu c oncursul căreia societatea îşi satisface un şir de necesităţi ş i interese specifice, care nemijlocit se bazează pe drept. Însuşi dreptul, ca ansamblu de norme de conduită obligatorii, după specificul apariţiei, dezvoltării, existenţei şi realizării, are un caracter obiectiv. Această activitate presupune antrenarea unei armate de specialişti în drept, care au grijă de dispoziţiile acestuia şi asigură toate condiţiile pentru realizarea eficientă a lui. Cu alte cuvinte, se formează o sferă specială a activităţii sociale, condiţionată de existenţa obiectivă a mijloacelor de reglementare a vieţii sociale. Acest fapt trebuie privit ca o necesitate a societăţii sau un interes important vital la realizarea căruia ea îşi îndreaptă tot potenţialul juridic.  Activitatea socială reprezintă mijlocul de organizare şi existenţă a orga nismului social. În procesul acesta are loc satisfacerea unor necesităţi vitale şi interese ale subiecţilor sociali care sînt destul de diverse, reieşind din organizarea structurală şi conţinutul lui neordinar. Aceasta la rîndul său presupune un număr respectiv de mijloace şi acţiuni posibile, care ar satisface interesul i nteresul social.  Pe lîngă activitatea juridică, mai există şi cele de: producere, politică, administrativă, spirituală, cultural-educativă, de cercetare şi altele, deoarece organismul social este un   sistem complicat care nu poate funcţiona fără existenţa factorului sistemic organizaţional, în cadrul căruia activitatea administrativă, ca tip al activităţii sociale, realizează acest interes.   Societatea nu poate funcţiona şi fără factorul asigurării materiale, care este o necesitate importantă vitală, pentru satisfacerea căreia există activitatea de producere. Astfel procesul de producţie confecţionează haine, produse alimentare, aparate electrocasnice, unelte de muncă, care satisfac categoria respectivă de necesităţi.  Existenţa factorilor spiritual şi cultural asigură interesele de ordin moral, etic, distractiv şi spiritual ale societăţii, aceştia fiind la fel de importanţi ca şi factorul material.  Interesul societăţii în organizarea şi asigurarea unui n ivel mai ridicat de trai cere studierea factorului evolutiv, determinarea tendinţelor şi legităţilor de dezvoltare, prognozarea căilor de creştere pentru viitor. Aceste necesităţi sociale condiţionează existenţa activităţii de cercetare, iar pe lîngă ea şi  categoria respectivă de savanţi care practică activitatea ştiinţifică de cercetare.  Dintre toate activităţile sociale există una care presupune reglementarea activităţii tuturor participanţilor la celelalte relaţii sociale, reieşind din statutul lor social. Viaţa socială, în mod obiectiv, cere existenţa dreptului, iar odată cu el şi toate mecanismele şi mijloacele care asigură funcţionarea şi dezvoltarea dreptului. Aceasta înseamnă că fără activitatea instituţiilor juridice , a  juriştilor, fără reglementarea societăţii dreptulregulatorie nu poate asupra funcţiona. Activitatea aşa fel,socială se îndreaptă spre obiectul dreptului, asigurîndu-activităţii i funcţionarea şi influenţa relaţiilor sociale,juridică, satisfaceîncerinţa de normare, ordonare, coordonare. Activitatea juridică este o formă a activităţii sociale, care se înfăptuieşte de jurişti specialişti cu scopul de a obţine un rezultat  juridic prin satisfacerea intereselor subiecţilor subiecţilor sociali în conformitate cu cerinţa cerinţa dreptului.  În literatura de s pecialitate se întîlnesc şi  noţiunile de  practică juridică j uridică  şi de activitate juridică practică. Prima reprezintă activitatea practică a juriştilor la nivelul adoptării, interpretării şi aplicării prevederilor juridice ca o unitate de experienţă acumulată sau care va fi acumulată pe viitor . A doua noţiune cuprinde un sistem de acţiuni concrete în sfera apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale personalităţii, înfăptuite de jurişti profesionişti în limitele dreptul ui, producînd efecte juridice. În acelaşi timp, nici una dintre acestea nu pot fi confundate cu noţiunea de activitate juridică . Activitatea juridică se realizează într -o perioadă de timp concretă spre deosebire de practica juridică şi, în al doilea rînd, ea  poate fi efectuată şi de alte persoane care au studii juridice.  Alţi autori consideră că activitatea socială devine juridică (nu neapărat practică) atunci cînd ea se înfăptuieşte în sistemul de drept al statului şi este îndreptată la realizarea normelor juridice. Trăsătura specifică a activităţii juridice practice este juridicitatea  –   expresie specială a formei juridice de activitate socială. Cu alte cuvinte, dacă activitatea socială are ca instrument dreptul, ea devine juridică.  Aspectele eticii profesionale a colaboratorului organelor de ocrotire a normelor de drept Activitatea juridică este o categorie aparte a activităţii sociale, care se caracterizează printr-un şir de trăsături specifice, abordate în literatura de specialitate:   Activitatea juridică se săvîrşeşte în sfera dreptului. dreptului . Prezenţa dreptului în societate presupune şi prezenţa activităţii juridice care asigură funcţionarea dreptului, acţiunea lui. În caz că dreptul lipseşte, normele juridice dispar, activitatea juridică nu mai

 

22  poate fi reali realizată, zată, deoarece pierde obiectul de iinfluenţă. nfluenţă. Sfera dreptului prezintă toate nivelurile structurale şi ttipurile ipurile relaţiilor sociale, unde dreptul îşi manifestă influenţa. Acestea sînt cele mai diverse sfere ale vieţii sociale, cele mai diverse situaţii de viaţă în care indivizii pentru obţinerea rezultatelor pozitive se conduc de prescripţiile actelor normative . Nu excludem din această influenţă nici chiar domeniul religios ori sfera activităţii asociaţiilor obşteşti, unde dreptul se manifestă într -un -un mod specific.   Activitatea juridică se înfăptuieşte de către jurişti specialişti pe bază profesională. Aceasta înseamnă că în sfera   activităţii  juridice muncesc specialişti profesionişti, care deţin cunoştinţe juridice specializate, cu capacităţi respective de muncă şi  îndeplinesc în mod calificat acţiuni juridice importante, ce determină conţinutul activităţii lor. Situaţiile de viaţă complicate, rezolvate de jurişti, specificul gîndirii formal-abstracte şi terminologia comunicării juridice reclamă ca activitatea juridică să fie înfăptuită doar de specialişti special pregătiţi. Dacă analizăm legislaţia care reglementează activitatea p rocuraturii, avocaturii, instanţelor judecătoreşti şi a altor organe ce înfăptuiesc activitate juridică, vedem că una dintre cerinţele înaintate î naintate faţă de candidatul la postul respectiv este prezenta studiilor juridice superioare. Î n ceea ce priveşte activitatea avocatului, acesta trebuie să mai susţină un examen de calificare în faţa Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat. în instanţele judecătoreşti de asemenea există examenul de capacitate susţinut în faţa Colegiului de calificare şi atestare a judecătorilor de pe lîngă Consiliul Superior al Magistraturii. Pentru ocuparea unor posturi mai înalte în organele de drept, sînt înaintate cerinţe suplimentare: nivelul superior de profesionism şi experienţa bogată în practica juridică.    Activitatea juridică este îndreptată spre organizarea activităţii altor subiecţi de drept . Toţi indivizii sînt egali în faţa dreptului, adică dreptul tratează la fel toţi subiecţii participanţi la raporturile juridice. Cu toate acestea, se evidenţiază o grupă specială de subiecţi care, în afară de îndeplinirea î ndeplinirea obligaţiilor lor de serviciu (statutare), trebuie să determine statutul juridic al altor  persoane, să urmărească calitatea îndeplinirii de către ei a normei juridice, să-i ajute în realizarea drepturilor subiective şi obligaţiilor juridice, să formeze condiţii corespunzătoare pentru a asigura un nivel înalt de eficienţă în realizarea normelor j uridice. Prin activitatea lor, juriştii elaborează legi şi acte subordonate legii, care reglementează activitatea vitală a populaţ iei. Cu atît mai mult, în baza acestor acte, persoanele fizice şi juridice se adresează juriştilor după ajutor în vederea soluţionării caz urilor concrete de viaţă împărţirea averii, primirea moştenirii, înregistrarea căsătoriei, întocmirea unei cereri de chemare în judecată –   toate acestea fiind situaţii de viaţă importante, care pot fi rezolvate doar cu participarea altei părţi, rol îndeplinit de instituţii juridice şi specialişti în drept luaţi în parte.  În literatura juridică se menţionează că nu doar prin activitatea de elaborare a legilor legilor se stabileşte statutul juridic al persoanelor, persoanelor, ci şi prin cele de aplicare, apărare, de control etc. ale dreptului.   Scopul activităţii juridice este reglementarea şi coordonarea relaţiilor sociale. Dreptul stabileşte limitele comportamentului omului, care nu pot fi depăşite, deoarece poate fi încîlcat hotarul libertăţii altei persoane, are loc implicarea în sfera dr eptului a altui subiect. Deci, activitatea juridică are drept sarcină stabilirea hotarului posibilităţilo r comportamentale ale persoanei, conţinutul lor, apărarea sferei posibilului de influenţă ilegală a altor persoane şi obligarea vinovaţilor la restabilirea ho tarului încălcat. Dacă din anumite considerente acest mecanism nu funcţionează, atunci între participanţii la raporturile juridice apar anumite dezacorduri, fapt ce le împiedică să-şi satisfacă interesul vital, aceasta conducînd la apariţia stărilor de conflict, atît între unele persoane aparte cit şi în societate în ansamblu. Activitatea juridică are ca scop dirijarea vieţii sociale, adică imprimă vieţii sociale organizare, precizie, eliminarea anomaliilor, preîntîmpinarea încălcărilor.    Activitatea juridică în procesul realizării sale foloseşte atît mijloace juridice cît şi nejuridice . Activitatea în sfera dreptului este de neconceput fără astfel de mijloace care într -un -un fel sau altul sînt legate de drept şi îndeplinesc rolul de instrument de bază în realizarea atribuţiilor juriştilor specialişti. Aşa mijloace se consideră normele juridice, raporturile juridice, drepturile şi obligaţiile, documente juridice importante şi fapte, ordonanţe, instrucţiuni individual juridice, conştiinţă juridică, acte de realizare a dreptului. Toate acestea sînt fenomene juridice sau derivă din drept. Cu toate acestea, există anumite sfere ale vieţii sociale în care mijloacele juridice funcţionează şi se află în legătură indisolubilă cu cele nejuridice. Ultimele îndeplinesc rolul de m ijloace

auxiliare aplicate în activitatea juriştilor, favorizează ridicareacueficienţei lucruluide său.ex., odată cu întocmirea Pentrucare, a se fiind realiza pe deplin activitateapractică juridicăa cumuleză mijloacele juridice cele nejuridice,  procesului-verbal al contravenţiei administrative sau emiterea deciziei de recunoaştere a unei persoane ca bănuit (mijloc juridic), acestuia i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile lui, esenţa vinovăţiei, a acţiunilor ilegale şi a consecinţelor negative posibile. În aşa fel, concomitent cu fixarea acţiunilor sau hotărîrilor juridice import ante, în mod obligatoriu are loc informarea subiectului  –   mijloc juridic care nu implică consecinţe juridice pentru subiect. Pentru atingerea anumitor scopuri pot fi folosite mijloace organizaţionale şi educaţionale coroborate cu cele juridice. De ex., poliţia informează populaţia despre starea ordinii de drept în sectorul, raionul, satul, oraşul respectiv şi în caz de încălcare a drepturilor oamenii trebuie să ştie ce să facă, cui să se adreseze, ce măsuri să ia. Iar pentru a preîntîmpina încălcările, în procesul de producţie, pot fi aplicate nu doar controluri intensive ale disciplinei de muncă, dar şi explicaţiile privind necesitatea păstrării patrimoniului, respectarea regulamentului ordinii   interioare. La mijloacele nejuridice de influenţare a populaţiei putem atribui măsurile organizaţionale, educative, tehnice, informative.   Activitatea juridică este reglementată de acte normative, precum şi de   codurile etice şi deontologice . Aplicarea dreptului faţă de alte persoane este o formă de manifestare a puterii. Acţiunile juridice ale juriştilor atrag după sine anumite consecinţe  pentru alţi subiecţi, uneori foarte serioase. Din acest a cest considerent activitatea juriştilor este strictreglementată de normele  juridice, dar şi de cele etice, morale, corporative. Existenţa unui sistem complex de legi organice care reglementează activitatea instanţelor judecătoreşti, procuraturii, avocaturii, notariatului, poliţiei, precum şi a unui sistem de legi procesuale, denotă reglementarea corespunzătoare a înfăptuirii proced urii  juridice. Oricare dintre atribuţiile persoanei cu funcţie de răspundere a instituţiei juridice de origine statală sau nestatală se înfăptuieşte sub formă determinată, conform unei proceduri stabilite.  Normele dreptului procesual ne indică cum să ne aadresăm dresăm într -o instituţie, ce date trebuie să depunem despre persoană sau acţiune, în ce mod să le fixăm, ce organ rezolvă cazul şi care simt termenele de atacare a hotărîrii. În ceea ce priveşte codurile

 

23 deontologice, ele la fel stabilesc comportamentul adecvat, chiar dacă se referă doar la aspectul moral, care, de asemenea, joacă un rol important în desfăşurarea activităţii juristului.     Activitatea juridică se desfăşoară informă practică, ştiinţifică şi de instruire , acestea fiind trei domenii separate, fiecare dintre ele existînd şi dezvoltîndu-se după legităţile lor specifice, îndeplinind rolul său social. Între aceste domenii există o legătură strînsă, fapt condiţionat de originea unică a acestor forme de activitate. În literatura de specialitate se menţionează şi alte trăsături ale activităţii juridice ca, de ex.: activitate care întotdeauna dă naştere la consecinţe juridice şi activitatea juridică se bazează pe  păstrarea şi folosirea experienţei experienţei social juridice . 

Conținutul moral al activității de ocrotire a normelor de drept În fiecare caz concret, conţinutul activităţii acti vităţii juridice este alcătuit din acţiuni concrete, a căror enumerare influenţează sta bilirea volumului, sferei şi formei activităţii juridice. j uridice. În condiţiile progresului social, complicării relaţiilor sociale, în mod corespunzător se schimbă conţinutul şi forma practicii sociale, respectiv şi a celei juridice. În general, conţinutul activităţii juridice s -a format  încă în Roma antică, unde unde unele aspecte aale le jurisprudenţei au cunoscut cunoscut o dezvoltare largă, fiind împărţită în 3 tipuri:    Agere  —  —   ducerea unui caz în judecată sau coordonarea acţiunilor procesuale ale părţilor în judecată sau în alte instituţii: acordarea de sfaturi la înaintarea cererii de chemare în judecată sau întru stabilirea ordinii de  ducere a cazului pornit.   Cavere —   —  întocmirea documentelor şi a contractelor de importanţă juridică, asigurarea intereselor clientului.     Respondere  —  —  consultarea, sfătuirea pe probleme juridice, interpretarea normelor juridice. Cicero, iscusit orator şi fil ozof roman, spunea că adevăratul jurist „este acel ce se poate descurca în legi şi în dreptul obişnuit... poate acorda sfaturi, du ce un  proces şi poate asigura interesele clientului”. Tipul cel mai răspîndit era respondere. În acest sens, autoritatea juriştilor romani, acumulată în şedinţele de judecată, era atît de impunătoare, încît chiar dacă ei nu erau prezenţi la examinarea cazului, gîndurile lor influenţau voinţa judecătorilor. În legătură cu faptul că după consultaţii i se adresau chiar şi avocaţii-oratori, Cicero a comparat rolul juristconsultului roman în judecată cu cel al unui flautist latin, care acompania interpretarea artistului în scenă .   Cu timpul, în conformitate cu noile cerinţe ale progresului social, practica juridică a fost supusă numeroaselor schimbări în   direcţia extinderii conţinutului, complicării structurii, apariţiei noilor forme şi mijloace de înfăptuire. De aceea, la etapa actuală, conţinutul activităţii juridice cuprinde nu doar alcătuirea documentelor, consultarea şi participarea la şedinţe judiciare, ci şi multe alte acţiuni juridice: prevenirea, curmarea şi examinarea încălcărilor, tragerea la răspundere juridică, elaborarea şi adoptarea actelor normativ- juridice,  juridice, exercitarea activităţii de educare juridică şi de cercetare ştiinţifică, înregistrarea şi evidenţa statistică a fenomenelor juridice şi altele. Principală este activitatea de dirijare a unui caz juridic . Cazuri juridice sînt anumite situaţii de viaţă, care apar ca obiect independent de examinare juridică. La ele sînt atribuite infracţiunile, conflictele din domeniul legislaţiei muncii, chestiunile civile şi alte situaţii care cer examinare şi rezolvare în conformitate cu normele dreptului. Dirijarea cazului constă în înfăptuire a acţiunilor juridice importante cu semnificaţie juridică (citarea martorului, înaintarea învinuirii, percheziţia, interogarea bănuitului, verificarea unei probe, emiterea unei hotărîri judecătoreşti, depunerea unei plîngeri şi altele). Esenţa acestor acţiuni este de a colecta materiale, a executa unele operaţii, a soluţiona cazul, a-1 transmite în instanţa competentă. Ele cuprind următoarele:   întocmirea actelor juridice care includ acţiuni sau informaţii cu semnificaţie juridică: citaţia cit aţia de chemare în judecată, prot estul  procurorului, procese-verbale, procese-verbale, contracte autentificate notarial;  consultarea juridică: acordarea de sfaturi, recomandări, indicarea instanţelor competente, explicarea statutului juridic al clientului, perspectivelor de soluţionare a cazului în instanţă. Astfel are loc transmiterea informaţiei necesare persoanei i nteresate,  pornind de la faptul că juristul specialist deţine cunoştinţe juridice speciale şi are experienţă practică în activitatea juridică. Consultarea însoţeşte activitatea juristului, fiind în cea mai mare parte acordată la rezolvarea unui caz anume, dar şi în af ara acestuia în unele probleme separate. De ex., în activitatea judecătorului, procurorului, avocatului sau consultanţilor c onsultanţilor juridici pot să apară probleme confuze, probleme speciale sau novatoare;  luările de cuvînt în instituţiile juridice, în care, în formă oficială, se anunţă cereri, demersuri, declaraţii, concluzii ale expertizei, ce apar în procesul examinării cazului şi au o importanţă nemijlocită pentru soluţionarea lui. Prin această acţiu ne juristul îşi manifestă calităţile de orator, iar Cicero spunea că un orator ideal are de rezolvat 3 sarcini: -  demonstrarea veridicităţii faptelor şi argumentelor;  -  acordarea unei plăceri estetice ascultătorilor;   -  influenţarea voinţei şi comportamentului ascultătorilor. In general tema retoricii este destul de larg oglindită în literatur a de specialitate, făcînd obiectul de studiu şi al altor ştiinţe;  interpretarea textelor actelor normative şi al altor documente juridice, explicînd adevăratul sens al normei şi voinţei legiuitorului; al unor construcţii teoretice separate, termeni şi expresii, concretizînd   cerinţele normelor juridice sau ale documentelor organelor împuternicite, stabilind cercul de subiecţi al unui raport juridic, dacă acesta este obiectul de exami nare în cazul dat. Acest tip de acţiuni vin să înlesnească înţelegerea normelor, pentru o aplicare cît mai eficientă şi uniformă a lor;   în literatura de specialitate se constată că juriştii au dreptul la exercitarea muncii didactice în instituţiile juridice de învăţăminte. Aceasta este o categorie aparte de activitate, legată de procesul de instruire, dobîndirea unor abilităţi practice şi caracteristici calificate. Sarcina instruirii profesional juridice este de a-i învăţa pe studenţi tehnologiile juridice, iscusinţă de a se descurca în structura dreptului, în mijloacele tehnicii juridice, orientînd conştiinţa şi comportamentul lor pe făgaşul unor acţiuni legal corecte.  În condiţiile contemporane juristul în procesul exercitării funcţiilor profesionale şi vorbeşte, şi scrie, şi consultă. Important este că toate aceste activităţi să le îndeplinească în î n mod calificat şi profesionist. 

 

24 Activităţile juridice pot fi clasificate conform anumitor criterii:    după conţinut: consultarea, interpretarea textelor actelor normative, prelegerile în instituţii, evaluarea rezultatelor jurid ice ş.a.;    după specializarea profesională şi subiecţii ce o înfăptuiesc: de urmărire penală, notarială, de judecător, procuror, avocat;    după sfera socială: activitate juridică j uridică în sfera economică, politică, culturală;     după numărul de persoane ce o înfăptuiesc: individuală şi colectivă;     după efortul intelectual depus: ştiinţifică, didactică, de căutare, organizaţională, reconstructivă, de înregistrare, comunicativă.  Această clasificare s-a format istoric în limitele li mitele profesiei juridice şi ea indică conţinutul unor divizări profesionale al e muncii  juridice.

Particularitățile profesiei de jurist și însemnătatea ei morală  Activitatea juridică este înfăptuită de o categorie aparte de persoane numiţi jurişti  şi reprezintă o profesie determinată.   Profesia de jurist acoperă un domeniu larg de activitate care cere cunoştinţe juridice, abilităţi şi deprinderi necesare pent ru exercitarea unei munci stabilite în sfera dreptului. Din cauza că activitatea juridică implică o responsabilitate deosebită, consecinţe  juridice semnificative, semnificative, ea tr trebuie ebuie să fie înfăptuită calificat, în bază profesională, reclamînd o pr pregătire egătire specială specială a cadrelor în diferite  profiluri juridice. Pregătirea se întemeiază pe unele sisteme complexe de cunoştinţe profesionale, predate în cadrul unor instituţii specializate, care elaborează şi răspîndesc aceste cunoştinţe, pregătesc specialişti jurişti de calificare înaltă.   Profesia juristului se caracterizează prin următoarele trăsături:   este o profesie umană;   are un caracter public (statal);  are o orientare educaţional- psihologică;  psihologică;   are un caracter de cercetare, creator;  independenţă şi imparţialitate în luarea de hotărîri;   profesionism;  profesionism; 

 

 



are caracter prin aceasta deosebindude activitatea economică, de conducere,   social cu  activitatea Separarea juriştilor într -ojuridic, grupă profesională aparte are unsecaracter obiectiv. Istoria demonstrează că culturală juriştii, caetc. grup caracter profesional, au fost recunoscuţi de mult, cînd a apărut necesitatea de a conduce, în conformitate cu   dreptul, acţiunile  participanţilor la procesul juridic, de a întocmi documente juridice şi a acorda consultaţii în soluţionarea conflictelor şi a altor situaţii de viaţă. Unii autori menţionează că patria juriştilor profesionişti se consideră Roma antică (Ulpian, Iulian, Pomponiu, Marc Aureliu, Papinian, Gaius, Istinian). Odată cu scurgerea timpului profesia juristului s -a schimbat, modificîndu-şi conţinutul şi destinaţia socială.  Conform unui autor , juristul este un specialist profesionist care a însuşit  un set complet de cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi în conformitate cu standardul de stat şi care deţine dreptul să ocupe anumite posturi în sfera practicii juridice, adică să desfăşoare activitate juridică practică.  Alt autor consideră juristul o persoană cu studii juridice superioare, care posedă ab abilităţi ilităţi şi deprinderi de aplicare a acestora în activitatea practică. Munca  juristului este legată de fapte reale de viaţă, cu colectare, analiză, apreciere, controlul calificării  juridice. Potrivit opiniei autorilor Gusarev şi Tihomirov, juristul este un profesionist înzestrat cu cunoştinţe juridice fundamentale şi speciale, ferm convins în destinaţia exclusivă a dreptului şi a legalităţii pentru societate, care în mod calificat foloseşte   instrumentele juridice în numele apărării drepturilor şi i ntereselor legale ale oamenilor. În fine, S.S. Alexeev consideră juristul o persoană competentă în jurisprudenţă, care deţine cunoştinţe juridice profesionale (fundamentale şi specializate) şi capacitatea de a le aplica în activitatea practică.  Iată sînt cîţiva indicatori ce caracterizează specialistul jurist:  1)  Cunoştinţele juridice fundamentale, specializate şi profesionale . Fundamentale sînt cunoştinţele ce  denotă o înţelegere  profundă a legităţilor interne ale dreptului, specificul şi rolul în viaţa societăţii. Aceste cunoştinţe cuprind noţiuni generale şi speciale sau ramurale despre drept. Prin sp  spe eci aliza lizarr e se înţelege detalierea şi concretizarea cunoştinţelor juridice. Aceasta presupune stăpînirea deplină a materi ei de drept, a tehnicii jurisprudenţei, care corespund necesităţilor practice în imul sau în alt sector al activităţii juridice (de urmărire  penală, judecătorească, notarială).  Profesionismul în domeniul juridic presupune: aprofundarea permanentă a cunoştinţelor acumulate şi însuşirea materiei noi, cunoaşterea şi aplicarea literaturii ştiinţifice, găsirea cu uşurinţă a normelor juridice în legi, l egi, cunoaşterea mijloacelor de codificare a practicii judiciare etc. Profesionismul este calitatea de bază a activităţii juridice.   A acţiona profesionist  înseamnă:   a exercita activitatea conform c onform regulilor, elaborate şi confirmate într -o ordine stabilită;   a poseda o calificare bazată pe instruire specială;   a activa în temeiul normelor moral-juridice, psihologice, politice, economice, etice şi estetice;   a fi supus controlului organului de stat respectiv sau asociaţiei de specialişti, dar a fi independent în faţa celor cel or neprofesionale (de ex., a unui partid);  a asigura executarea neîntreruptă, la nivelul corespunzător , în conformitate cu sarcinile stabilite, a muncii. Activitatea calificată trebuie să fie remunerată corespunzător.  

 

25 2)  Abilitatea (iscusinţa). Juristul este specialist dacă poate aplica cunoştinţele sale în activitatea practică, poate soluţiona  probleme juridice. Priceperea nu este numai cunoştinţe, ea include şi dobîndirea unor capacităţi de lucru, experienţă în aplicarea  practică a cunoştinţelor. Anume Anume aici se m manifestă anifestă aptitudinile specialistului. Fără activitate practică juristul nu poate poate să se afirme, el trebuie să participe la soluţionarea cazurilor juridice. Nivelul de calificare are un indicator calitativ precis: anii de act ivitate  practică. Anume în organele organele de drept, în îndeplinirea funcţiilor se obţine obţine priceperea –  abilităţi, stil, experienţă.  Dacă în cazul cunoştinţelor, indicatorul principal al pregătirii fundamentale şi specializate este gîndirea juridică dezvoltată, atunci la capitoiul pricepere indicatorul este asimilarea practicii juridice j uridice –  judecătoreşti,  judecătoreşti, de anchetă, din domeniul pprocuraturii rocuraturii etc. Prin acest indicator de asimilare a practicii, un specialist de calificare înaltă se deosebeşte de unul necalificat, mediocru . 3)  Simţul dezvoltat al dreptăţii şi legalităţii, adică separarea cu siguranţă a celor drepte de nedrepte, care exprimă întregul spirit al activităţii juridice. În concluzie, specialistul, în orice domeniu al practicii juridice, trebuie să aibă un nivel de calificare.   Califii car Calif car ea jur jurii st stului  ului   –  –  nivelul de pregătire, prezenţa cunoştinţelor şi aptitudinilor enumerate mai sus –  este  este necesară pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale. Pentru unele specialităţi este principială şi prezenţa pregătirii fizice (poliţie, se curitate,  procuror). De regulă, juriştii juriştii au capacităţi şi calităţi diferite, care influenţează calitatea vieţii lor sociale şi cultura lor juridică. Calităţile personalităţii care influenţează nivelul calificării sînt:   profesional-constructive (de muncă): respectul faţă de lege, capacitatea de muncă şi de a aprecia activitatea sa, responsabilitate pentru soarta oamenilor, vocaţia pentru profesia sa, capacitate, punctualitate şi disciplină în activitate;    moral-etice: concepţii etice înalte, statornicia principiilor morale, conştiinciozitate, principialitate, responsabilitate, capabil  să ia răspunderea asupra sa, umanism, intoleranţă faţă de infractori;    intelectuale: facultatea de a separa principalul de secundar, esenţa de auxiliar, erudiţie, logică, chibzuinţă, rezonabilitat e, independenţă şi abilitate în gîndire, constructivitate şi pronosticare, memorie productivă şi spirit de observaţie;    emoţional-volitive: răbdare, stimă, reţinere, ponderaţie (cumpătare);    organizaţionale: însuşirea de a organiza munca sa, a colegilor şi colectivului, insistenţă, voinţă, oportunitate, deprinderi de autodisciplină.  Trăsăturile specifice profesiei juridice, ce o deosebesc de alte profesii:   caracterul de masă. În prezent activitatea juridică este e ste exercitată de mii de specialişti, care ca re efectuează un număr impunător de activităţi juridice semnificative, rezolvă zilnic sute şi mii de cazuri juridice. Această armată de jurişti nu doar este mare la număr, dar alcătuieşte o sferă aparte a activităţii sociale, ce satisface interese importante vitale. Cantitatea aceasta mai  presupune şi profesarea unui şir de specialităţi, care deschid largi posibilităţi pentru realizarea capacităţilor şi potenţialului multor subiecţi de drept;   caracterul de elită, adică ceea ce este ales şi de valoare. Aceasta înseamnă că activitatea juridică poate s -o îndeplinească nu oricine, ci doar persoane împuternicite, care posedă cunoştinţe şi capacităţi corespunzătoare.  Luînd în considerare creşterea  permanentă a rolului dreptului şi a procedu procedurii rii juridice, penur penuria ia de cadre calificate, prestigiul muncii juridice şi solicitarea studiilor  juridice, putem afirma că profesia profesia juridică este una de elită;    responsabilitatea deosebită a profesiei juridice. De sfatul sau hotărîrea juristului, în mare măsură, depinde soarta omului,  bunăstarea familiei, poziţia materială a ei, dezvoltarea economică a societăţii. Greşelile în activitatea juristului reprezintă o ameninţare directă a intereselor obşteşti, care sînt ocrotite de drept. Pentru orişice greşeală fiecare jurist poartă răspundere  personală, fapt ce impune impune o atitudine conştiincioasă faţă de munca sa; sa;    caracterul conflictual. Activitatea juridică foarte des se desfăşoară prin ciocnirea unor interese opuse, în condiţiile unei lupte directe sau prin contraacţiuni: inculpat —parte vătămată, reclamant —  pîrît,  pîrît, contravenient  —  colaborator  colaborator al organelor de drept. Prezenţa neînţelegerilor este dictată de multitudinea intereselor şi necesităţilor sociale. Rolul juristului este de a găsi un compromis

în această luptă, care ar satisface interesele ambelor părţi;     atractivitatea , adică, orice lucru calificat cere de la executor prezenţa unui anumit nivel de intelect (cunoştinţe profesionale, criterii de apreciere, sentimente, etichetă profesională, tact). în timpul rezolvării cazurilor, juristul trebuie să aplice cerinţele generale ale normei juridice, la o situaţie concretă de viaţă, după care să adopte hotărîrea respectivă. Acest fapt, la rîndul său,  presupune o încordare intelectuală la prognozarea viitorului curs al acţiunilor, modelarea situaţiilor posibile, determinarea mijloacelor de preîntîmpinare;   caracter colectiv. Deşi profesia juristului este independentă, cu responsabilitate deosebită, un număr impunător de hotă rîri se bazează pe rezultatul activităţii unui colectiv de persoane (ofiţeri de urmărire penală, avocaţi, procurori, martori, expe experţi). rţi). Putem vorbi chiar despre o colectivitate a instituţiilor i nstituţiilor juridice în ansamblu, care pot să-şi îndeplinească funcţiile doar prin contacte strînse şi legături reciproce.  Referindu-se la specificul profesiei juristului, S.S. Alexeev mai deosebeşte caracterul politic al profesiei juridice, bazîrtdu -se în esenţă pe statutul juridic—statal al juristului şi activitatea acti vitatea statală (publică) ce o îndeplineşte53şi caracterul concret al activităţii  juridice care se manifestă prin stricta respectare a normelor juridice, iar i ar fiecare faptă, acţiune săvîrşită sau hotărîre luată trebuie să se deosebească prin precizie.    Nu exclude din lucrul juristului nici umanismul, care presupune o activitate permanentă cu oamenii, fapt care cere obiectivitate, echitate, corectitudine şi compasiune faţă de soarta omului. De multe ori în virtutea misiunii juristul penetrează intimitate a oamenilor, lumea spirituală a lor. In această privinţă profesia juristului poate fi comparată doar cu cea a scriitorului sau medicului.  Unii autori consideră că profesia juristului are un caracter creativ şi romantic. Aceasta se explică prin faptul că juristul aplică cunoştinţele în mod creativ, cu stricta respectare a legalităţii. Romantismul nu înseamnă fantezii sterile şi libertate în gîndire, ci  presupune o activitate plină de fapte, istorii, uneori captivante, interesante, pline de frămîntări, enigmatice. Dezlegarea a cestora este dificilă, dar provoacă şi bucurie. Prin aceasta se şi manifestă romantismul profesiei juristului.  

 

26 Decizia morală în activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept  Autoritatea profesiei juridice rezidă în misiunea în societate a judecătorului,  avocatului, procurorului, consultantului juridic, notarului, anchetatorului şi a altor jurişti j urişti profesionişti. Autoritatea profesiei juridice în mare măsură depinde de:    politica de drept a statului;   conformitatea pregătirii şi activităţii practice a juristului cu standardele profesionale, care se manifestă prin respectarea normativelor deontologice ale profesiei sale. Politica juridică a statului deţine mai multe posibilităţi d e a spori autoritatea profesiei juridice, şi anume:  -  consolidarea supremaţiei dreptului; -  adoptarea de legi calitative; -  pregătirea pregătirea cadrelor de înaltă calificare;  -  crearea unor condiţii necesare şi speciale pentru asistenţa juridică a populaţiei în procesul activităţii de aplicare a drept ului; -  contracararea încălcărilor legalităţii şi ordinii de drept în stat. Autoritatea profesiei juridice depinde de corespunderea activităţii juristului standardelor profesionale, respectarea normativelor deontologice ale culturii lui, care se manifestă prin următoarele:  -  obligaţiile profesionale trebuie să fie prioritare faţă de alte ocupaţii ale juristului;   -  prin prin activitatea sa juristul nu este în drept drept să dăuneze interesele altor persoane persoane în favoarea intereselor personale;  -  în orice situaţie juristul trebuie să acţioneze profesionist, avînd grijă de demnitatea şi onoarea sa, să evite situaţiile ce ar pune la îndoială reputaţia şi obiectivitatea sau competenţa sa;  -  juristul juristul este obligat să se supună supună autocontrolului pentru a preîntîmpina preîntîmpina şi suprima încălcarea regulilor regulilor deontologice.  Autocontrolul este obligatoriu pentru juriştii care lucrează în sfera publică, precum şi pentru cei din sfera privată. El are o semnificaţie aparte în cadrul unor profesii juridice (avocaţi, notari privaţi), ce deţin o autonomie determinată faţă de stat, liberă de influenţa lui. Însuşi statul contează pe aceste profesii ca ele să prezinte o autoritate influentă în susţinerea bazelor juridice ale puterii publice, să se opună abuzurilor de serviciu. Această autonomie sancţionată a profesiei juridice presupune o responsabilitate ridicată, capacitate de autocontrol. Pr esti sti gi giul ul p prr ofe fesie sieii juri jur i di ce  este determinat în primul rînd de aprecierea celor din jur. Prin comportamentul său juristul este obligat să trezească un respect profund faţă de profesia juridică, să menţină autoritatea ei. El trebuie să ia parte la orice fel de activităţi importante pentru atingerea acestui scop. Pornind de la faptul că funcţia socială a profesiei juridice este de a transpune normele general umane, juridice şi morale în   activitatea profesional juridică prin coordonarea intereselor sociale cu cele profesionale, crearea unor premise şi condiţii favorabile  pentru realizarea unor sarcini juridice concrete, juriştii de diferite profesii (avocaţi, judecători, procurori ş.a.) în mod oficial au stabilit s-au urmează să stabilească norme deontologice ce sînt înaintate faţă de activitatea profesională a lor cu scopul realizării autocontrolului.  Normele nu doar consolidează disciplina şi simţul datoriei în rîndurile juriştilor, ci şi con contribuie tribuie la ridicarea autor autorităţii ităţii  organelor de drept, grupurilor profesionale de jurişti, atît în ţară cît şi peste hotare.  Conducătorii de diferit nivel au apreciat, pe bună dreptate, rolul dreptului şi locul l ocul profesiei juristului în sistemul dreptu lui. Un indicator ce dovedeşte atenţia societăţii şi a statului faţă de profesia juridică şi sporirea autorităţii ei este instituirea sărbătorilor  profesionale în RM.

Tema: PROBLEME GENERA GENERALE LE ALE DEONTOLOGIEI JURIDICE Violența și statutul ei  Datorită faptuluiCecăînseamnă cerinţeleaceasta? morale  posedă un cara cter absolut, sînt obligatorii, unica cerinţă morală pozitivă este aceea ca omul să fie moral. Am ajuns la concluzia că o dată cu morala se constituie omul şi relaţiile sociale, că morala impune o frontieră plină de conţinut a modului de existenţă umană şi în acest sens ea este identică cu umanitatea. A fi o fiinţă morală înseamnă a recunoaşte valoarea incontestabilă şi sacralitatea vieţii profesionalului, deoarece personalitatea umană reprezintă ceva mai mult decît ceea ce ea face. Ea este iniţial valoroasă şi demnă de respect, fapt ce nu poate fi deter minat de nici o împrejurare, de nici o acţiune sau o facultate concretă a ei.  Caracterul incontestabil şi obligatoriu al cerinţelor morale îşi găseşte materializarea în cerinţa ce ţine de atitudinea faţă de om ca ceva sfînt ce trebuie respectat, făcînd abstracţie de orice condiţii concrete. În istoria culturii acest imperativ a fost interpretat în diferite feluri: ca dragoste faţă de aproapele, ca frăţie a oamenilor, ca solidaritate umană, ca dragoste de viaţă etc. Însă cea m ai strictă şi adecvată formă de exprimare a acestei valori este interdicţia categorică a violenţei, exprimată înainte de toate în porunca  biblică „Să nu ucizi!”.    prin Violenţa  reprezintă uzurparea voinţei libere care provoacă astfel de relaţii interumane în cadrul cărora unii oameni –  prin intermediul forţei şi constîngerii exterioare –  impun voinţa lor altora. Omul comite un act de violenţă atunci cînd îl lipseşte l ipseşte pe un alt om de posibilitatea de a acţiona conform voinţei personale, nimicindu-l sau reducîndu-l la o situaţie de sclav. Din conceptul de violenţă nu fac parte astfel de forme de constîngere cînd o voinţă domină altă voinţă cu acceptul uneia dintr e ele, spre ex., în relaţiile dintre învăţător şi elev, legislator şi cetăţean etc.   Violenţa este invers proporţională moralei, deoarece a acţiona în mod moral înseamnă a acţiona cu consimţămîntul celor pe care îi priveşte această acţiune. A comite violenţă înseamnă a săvîrşi acţiuni inacceptabile pentru cei împotriva cărora ele sînt îndreptate.

 

27

Nonviolența –  categorie  categorie a eticii Nonviolenţa  reprezintă prin sine însăşi o abţinere principială de a considera  voinţa proprie mai presus decît voinţa altui om. De cele mai multe ori tentativa de a impune voinţa proprie altui om rezultă din convingerea că această voinţă este mai superioară, mai bună decît a altui om. Nonviolenţa înseamnă a recunoaşte voinţa altui om liber care poate lua decizii şi întreprinde acţiuni libere, responsabile din punct de vedere moral. Ea înse amnă a renunţa în mod categoric la a -ţi considera propria  persoană persoană mai  presus decît alta şi de a fi în postura postura de judecător faţă de alţi oameni. oameni.  Prin aceasta noi vom recunoaşte că fiecare f iecare om este preţios prin sine însuşi.   În acelaşi timp, trebuie să remarcăm că nonviolenţa nu presupune refuzul de a da anumite aprecieri acţiunilor şi faptelor altor oameni. Aici poate fi vorba numai de dreptul  profesionalului la o existenţă moral-responsabilă. Principiul nonviolenţei interzice în mod categoric de a atenta anume la acest drept, date fiind sacralitatea şi valoarea incontestabilă a profesionalului. Acest principiu al eticii deschide perspective fabuloase colaborării dintre oameni bazate pe principii de egalitate şi reciprocitate.  Interdicţia violenţei este cea dintîi şi cea ce a mai importantă interdicţie morală. Cele mai cunoscute din formulările ei sînt cele din Biblie: „Să nu ucizi!” din Decalogul lui Moise, „Nu vă împotriviţi celui rău” din Predica de pe Munte a lui Hristos, nonviolenţa caracteristică culturii indiene antice, dar mai ales filosofiei budismului şi jainismului.   Nonviolenţa înseamnă a interzice orice fapte  şi acţiuni ce contravin în mod evident moralei, binelui. Anume în această semnificaţie el are un sens categoric, incontestabil. Cu alte cuvinte, în măsura în care morala are un caracter absolut, noi nu sîntem în stare să spunem ce reprezintă ea, de aceea nu pot fi cerinţe pozitive care ar avea un statut absolut. Principiul nonviolenţei este interdicţia oricăror acţiuni şi fapte ce contravin moralei –  interdicţia violenţei.  Imperativele nonviolenţei reprezintă o concretizare a regulii de aur a moralităţii.  Regula de aur este o formulă prin intermediul căreia omul poate considera acţiunile sale morale sau nu. Însă apare o întrebare legitimă în acest sens: pot oare fi umane astfel de acţiuni sau fapte care sînt morale tot timpul, fără   a fi verificate şi care pot fi nişte indicatoare ale atitudinii responsabile a profesionalului faţă de regula de aur? Î n această ordine de idei putem afirma cu certitudine că există un astfel de indicator, şi anume renunţarea la violenţă. Regula de aur a moralităţii cere ca omul să procedeze la fel cum şi-ar dori el să procedeze alţii cu el. Însă omul nu poate să vrea ca violenţa sa-l afecteze, pentru că violenţa ar curma orice drept al lui de a vrea ceva.  Nonviolenţa se deosebeşte de violenţă violenţă înainte de toate prin felul în care este distribuit binele şi răul printre oameni. Ea rezultă din legătura reciprocă a tuturor oamenilor în ceea ce priveşte binele şi răul. Unul din cele mai des întîlnite reproşuri aduse împotriva nonviolenţei ca program istoric constă în faptul că ea ar cultiva, chipurile, o reprezentare prea binevoitoare şi de aceea nu ar reflecta în mod just omul. În realitate aceasta nu este tocmai aşa, deoarece la  baza baza concepţiilor contemporane ale nonviolenţei stă convingerea conform căreia sufletul uman este arena luptei dintre  bine şi rău. După cum remarca M.L. King, chiar în cei mai răi dintre noi există o  părticică a binelui, iar  în cei mai buni dintre noi, o părticică a răului. A-l considera pe om rău la modul radical înseamnă a -l cleveti  pe nedrept, iar a-l considera pe om bun la infinit înseamnă a-l linguşi în mod sincer. Adeptul nonviolenţei nu consideră om ul o fiinţă bună, el  consideră că omul e deschis atît binelui,   cît şi răului. Însă omul poate fi bun, de aceea în relaţiile dintre oameni există tot timpul posibilitatea colaborării.   Orientîndu-se conştient spre însuşirile originare (bune) din fiecare om, adepţii nonviolenţei sînt totuşi convinşi că ambivalenţa morală este în mod principial inechita bilă, deoarece ea este o bază a existenţei umane. El nu se exclude pe sine din cadrul răului, împotriva căruia luptă, şi nu îndepărtează oponentul de la binele în numele căruia această luptă are loc. Principiile comportamentului nonviolent sînt următoare:   renunţarea la monopolul asupra adevărului, pregătirea de schimbări, dialog, compromis;   critica propriului comportament cu scopul de a scoate la iveală ceea ce în el poate să alimenteze şi să provoace o poziţie duşmănoasă oponentului;   analizaa situaţiei prin prisma viziunilor oponentului cu scopul de a -l înţelege şi de a găsi o soluţie care i-ar permite să-şi  păstreze conştiinţa curată, a ieşi din conflict în mod onorabil;   lupta împotriva răului, dar şi iubirea faţă de profesionalii ce stau în spatele lui;   un comportament absolut deschis, excluderea din atitudinea faţă de un oponent a minciunii, a intenţiilor ascunse, a vicleşugurilor de ordin tactic etc.  În faţa răului agresiv, a inechităţii militante sînt  posibile 3 linii de comportament: a)  supunerea pasivă; b)  împotrivirea violentă; c)  împotrivirea nonviolentă. Ele formează un şir ascendent atît din punct de vedere pragmatic, cît şi axiologic. Atît după criteriul eficienţei, cît şi după criteriul valorii, împotrivirea nonviolentă este mai superioară supunerii pasive, iar împotrivirea nonviolentă este mai superioară împotrivirii violente.  Nonviolenţa există nu pe lîngă violenţă, ea vine în urma ei. Acesta este stadiul postviolent în lupta pentru echitatea socială. Unul din argumentele care are menirea de a fundamenta violenţa ca ceva bun este apelul la formula „scopul scuză mijloacele”. Ea  presupune că vviolenţa iolenţa este argumentată atunci cînd serveşte ddrept rept m mijloc ijloc pentru a stopa nonviolenţa. În ce măsură este argumentată o atare pr eesupunere supunere dacă luăm în consideraţie că nonviolenţa în sensul ei cunoscut e identică cu morala însăşi? Formula „scopul scuză mijloacele” presupune că mijloacele sînt autonome faţă de scopuri şi unele şi aceleaşi mijloace pot fi utilizate pentru materializarea diferitelor scopuri. În afară de aceasta, mijloacele şi scopurile sînt distincte în t imp, primele le  precedă pe cele secundare şi pot fi îndreptăţite ca ttemporare emporare dificultăţile cu care încearcă să se justifice cei ce utilizează acest  principiu, remarcînd că este important numai rezultatul final. 

 

28 Scopul poate să argumenteze mijloacele în cazurile în care binele ce se conţine în scopul concret este de nerealizat altfel decît  prin intermediul răului, metodelor concrete şi atunci cînd primarul prevalează cîtuşi de puţin asupra secundarului.   De vreme ce morala duce spre binele suprem, ea est e un mijloc faţă de acest scop, scopul suprem, ultim, dar totuşi scop. Deoarece scopul supr em em devine, la rîndul său, numai datorită moralei o condiţie a celorlalte scopuri, un principiu reg ulator al comportării; în acest caz însăşi î nsăşi morala devine un scop suprem. Reiese că morala este deopotrivă scop şi mijloc.  Referitor la morală ar trebui să vor  bim nu despre faptul că scopul scuză mijloacele, ci despre faptul că scopul există în mijloace, fiind un mijloc destul de eficient. Dacă comportamentul moral poate fi descris în termenii scopurilor şi mijloacelor, atunci ar trebui să vorbim despre unitatea scopurilor şi mijloacelor. Poate fi vorba despre o unitate dublă: după conţinut şi după subiect.  Unitatea după conţinut se exprimă în felul următor: calitatea morală este determinată de mijloacele utilizate. Este imposibil i mposibil ca  prin intermediul acţiunilor amorale să devii moral, tot aşa este imposibil să te apropii de Dumnezeu prin defăimarea lui. Violenţa care apare ca un răspuns la o  altă violenţă nu poate să iasă din cercul vicios al violenţei. Dacă ne vom conduce după logica violenţei ca răspuns la o altă violenţă, atunci ea poate, la rîndul său, să devină în mod inevitabil începutul unui nou cerc. În consecinţă, lanţul violenţei devine infinit, iar în cazul dat nu acţionează formula „scopul scuză mijloacele”, deoarece mijloacele nu duc spre scop.

Argumentele etice și juridice în favoarea și împotriva condamnării la moarte   Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, sintagma „dreptul la viaţă” are în constituţiile statelor două înţelesuri. În accepţiunea restr însă, „dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sens fizic”, iar în accepţiunea largă dreptul la viaţă vizează „viaţa persoanei privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică”. În demersul nostru avem în vedere dreptul la viaţă în sens restr îns. îns. Avînd în vedere că dreptul la viaţă este drept esenţial al omului, poziţiile adoptate de către state în legătură cu acest drept fundamental urmăreau fie menţinerea pedepsei cu moartea prin suprimarea acestui drept fundamental, fie abolirea pedepsei capitale prin înlocuirea ei cu  pedeapsa închisorii pe viaţă. Aceste viziuni diferite au fost susţin ute cu argumente foarte variate de sociologi, filosofi, politicieni, scriitori, penalişti, criminologi, penologi, cre îndu-se, astfel, o diversitate de şcoli şi curente.  Pentru a realiza o analiză pertinentă a temeiurilor ce susţin menţinerea pedepsei capitale sau abolirea ei, considerăm că se impune prezentarea succintă a trăsăturilor specifice pedepsei cu moartea. Caracteristica principală a acestei pedepse vizează menea, pedeapsa cu moartea este o suprimarea vieţii, pedeapsa cu moartea fiind, astfel, o pedeapsă privativă de libertate. De ase  pedeapsă corporală, deci se referă la persoana omului în ceea ce priveşte priveşte integritatea corporală.  Această pedeapsă este una eliminatorie, prin aceasta individul fiind înlăturat din societate. În acelaşi timp, pedeapsa capitală este o pedeapsă ireparabilă în situaţia în care ar fi fost stabilită în î n mod greşit şi poate avea doar efect preventiv general, fiind lipsită de efectul prevenţiei speciale.   Argumente prin care se susţine menţinerea pedepsei cu moartea . În literatura juridică au fost aduse o serie de argumente  pentru menţinerea pedepsei cu moartea. Unul dintre acestea se referă la date le oferite de statistica judiciară prin care se încearcă a se sublinia că înlăturarea acestei ace stei pedepse din legislaţia internă a  unor state a dus la o creştere alarmantă a criminalităţii . Ca ex., se oferă informaţiile furnizate pe această temă în S.U.A, unde 38 de state mai practică pedeapsa cu moartea şi unde rata criminalităţii în ultimii ani a scăzut, fiind mai mică decît cea din 1960. Aceste argumente nu s-au bazat pe informaţii informaţii certe, existînd şi informaţii contrare, în sensul creşterii criminalităţii î n statele ce au menţinut pedeapsa capitală. În aceeaşi ordine de idei, specialiştii în domeniu   au afirmat că  cel mai important este ca ştiinţele criminalistice să demonstreze că nu există crimă sau delict care  să nu fie descoperite, fiind esenţială studier ea ea cauzelor reale ale criminalităţii şi eradicate. Un alt argument în favoarea menţinerii şi aplicării pedepsei cu moartea îl constituie efectul puternic intimidant ale acestei pedepse, deoarece prin aplicarea pedepsei cu moartea se contribuie la apărarea unei întregi comunităţi împotriva mai grave şi împotriva celor Efectulinfracţiunilor intimidant alcelor pedepsei capitale apare multinfractorilor mai pregnant în mai cazulpericuloşi.  pronunţării şi executării acestei pedepse în public. Caracterul secr et et al executării pedepsei capitale a dus la scăderea efectului pedepsei cu moartea. De asemenea, efectul intimidant al pedepsei capitale poate fi dedus şi din aplicarea acesteia acesteia în cazul unor infracţiuni extrem de periculoase şi cu consecinţe foarte grave, cum ar fi: omorul, trădarea şi spionajul în timp de război. Deşi nu poate fi negat efectul puternic intimidant al p edepsei cu moartea, totuşi unii autori au afirmat că „forţa intimidantă a pedepsei nu este dec ît o prezumţie, dacă nu o speranţă  şi chiar mai puţin, o ficţiune”.  Fiind în favoarea menţinerii pedepsei cu moartea, antiaboliţioniştii susţin că numai prin punerea în practică a acestei pedepse se poate cauza infractorului un rău egal cu cel produs prin fapta sa. O asemenea poziţie nu mai poate fi acceptată astăzi dacă avem în vedere că pedeapsa cu moartea implică o anume răspundere pentru fiecare condamnare şi pentru fiecare execuţie, această  pedeapsă fiind „o chestiune a conştiinţei conştiinţei şi a promovării culturale a societăţii”. Concluzia a fost că „ped eapsa cu moartea nu este, deci, un dre pt, ...ci un război al naţiunii împotriva unui cetăţean, ea considerînd necesară şi utilă distrugerea fiinţei lui, dar, dacă se va demonstra că moartea nu este nici utilă, nici necesară , cauza umanităţii va învinge”. Pe linia acestei argumentări, se susţine că pedeapsa cu moartea nu seamănă cu o pedeapsă, ci mai mult cu o răzbunare. Adeseori se dovedeşte că a lăsa pe cineva în viaţă este o pedeapsă mai grea dec ît moartea. Potrivit sondajelor efectuate în diferite ţări, opinia publică este în favoarea menţinerii pedepsei cu moartea, în întrucî trucît acest fapt determină un sentiment individual şi colectiv de securitate în cadrul unei societăţi. Este relevantă, în acest context, şi atitudinea poliţiei de menţinere a pedepsei cu moartea, pentru că se consideră că doar ameninţarea cu pedepasa capitală îi reţine pe condamnaţii la închisoarea pe viaţă să nu organizeze revolte sau dezordini în închisorile americane. Un alt argument în favoarea pedepsei cu moartea îl constituie dificultatea de înlocuire a acesteia cu o altă pedeapsă atunci c înd s-ar pune  problema suprimării ei. Această motivaţie a fost răsturnată de practica existentă în legislaţia a num eroase state din lume care au înlocuit pedeapsa capitală cu pedeapsa închisorii

 pe viaţă: munca grea (forţată) în Germania şi  Belgia; ergastolo, (ce implică interzicerea de a mai vedea vreodată   o persoană) în  

29 Italia, unde în 1973 pedeapsa cu moartea e înlocuită cu închisoarea pe  o durată de maximum 40 de ani; închisoarea riguroasă pe viaţă în Danemarca, Finlanda, Olanda, Norvegia, Suedia, Australia,  Noua Zeelandă şi în alte state. Se pune problema chiar de a reduce şi pedeapsa închisorii pe viaţă, pentru că menţinerea acesteia înseamnă „a demoraliza pe un condamnat atunci c înd nu-i oferi nici un stimulent pentru a se strădui să devină mai bun”.    Argumente contra menţinerii pedepsei cu moartea. Argumentele care susţin menţinerea pedepsei cu moartea au fost pe larg dezbătute şi combătute de către cei care sînt împotriva acestei orientări. Astfel, o primă motivaţie se referă la caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea, precizîndu-se că viaţa este atributul cel mai de preţ al omului, care, odată suprimat, nu mai poate fi redat. Se porneşte, astfel, de la respectul datorat vieţii şi demnităţii persoanei umane, fiind fondat, în î n dreptul penal, pe principiul   umanismului dreptului penal. De asemenea, în literatura juridică se pune accent pe caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea, avîndu-se în vedere că în justiţie nu poate exista convingerea că pedeapsa cu moartea a fost aplicată întotdeauna inf ractorilor ractorilor celor mai periculoşi  pentru societate. De asemenea, s-a afirmat că menţinerea pedepsei cu moartea este periculoasă,  pentru că ea implică violenţa, iar societatea modernă are suficiente modalităţi de a -şi apăra indivizii altfel decît prin suprimarea vieţii celor care au comis infracţiuni foarte grave. Caracterul injust şi inuman al pedepsei cu moartea poate fi demonstrat şi pr in argumente de tip religios şi moral sau etic. Astfel, poate fi invocată religia creştină care nu permite suprimarea vieţii unui om de către altul sau de către un anumit organ competent dintr -o comunitate. Pe de altă parte, f aptul aptul că se plăteşte cu aceeaşi monedă cuiva care a ucis, acest lucru ne face şi pe noi mai răi, în nici un caz mai buni. Existenţa erorilor şi înscenărilor judiciare de -a lungul timpului constituie o motivaţie foarte puternică pentru aboliţionişti, care se bazează pe caracterul ireparabil al pedepsei cu moartea şi pe ireversibilitatea fenomenului morţii. Întotdeauna erorile sau înscenările judiciare au produs revoltă în conştiinţa colectivă a maselor, iar reabilitarea  post mortem ori acordarea unor drepturi sau despăgubiri familiei celui executat pe nedrept nu au constituit soluţii viabile, accentuîndu-se consecinţele ireparabile ale suprimării vieţii. De asemenea, aplicarea pedepsei cu moartea pe considerente rasiale constituie un temei al poziţiei adoptat e de unii specialişti în dreptul penal, ce remarcau această practică în S.U.A în perioada 1930-1963 şi în 1966 în Republica Sud Africană, unde politica de apartheid era considerată politică oficială a statului.  A fost contestată vehement de aboliţionişti şi menţin erea pedepsei capitale în cazul infracţiunilor politice sau religioase. S-a subliniat, în acest sens, că un adversar politic trebuie învins prin forţa argumentelor a rgumentelor invocate şi nu prin condamnarea lui la moarte, deci prin înlăturarea lui din societate. În cazul săv îrşirii unor infracţiuni religioase, se consideră că trebuie să existe o pondere între între

gravitatea infracţiunii comise şi sancţiunea ce se aplică pentru aceasta, în nici un caz neadmiţîndu-se punerea în practică a pedepsei capitale.

Problemele etice și juridice referitoare la „pro” și „contra” eutanasiei   Ar gum gume ent nte e în fa favvoarea eut uta ana nasie sieii și sinuci sinucid der i i asista sistate te:: Este o modalitate de a opri suferința extremă prin care trec unii bolnavi în stadiu terminal și de a le oferi o moarte liniștită. De obicei o „moarte bună” este descrisă ca trecerea în neființă într-un mediu  plăcut, familiar și fără  suferință, ca și cum ai adormi. Cicero spunea că o „moarte bună” este modalitatea ideală de a respecta legea naturii, părăsind lumea în linişte și demnitate. Oamenii ar trebui să  aibă dreptul să  decidă momentul propriei morți. În secolul al XVIII-lea, filozoful scoțian David Hume susținea în eseul său „Despre sinucidere” că, într-o societate liber ă, oamenii ar trebui să aibă dreptul să aleagă modul în care vor să moar ă. Unele voci susțin și că acest drept ar trebui totuși temperat prin obligația de a nu face rău altei persoane. Menținerea în viață a unei persoane, mai mult decât durata naturală de viață (de ex. prin conectarea la aparate), nu este moral ă; Oamenilor ar trebui sa li se permita sa moara cu demnitate. Exista mari diferente intre modurile in care fiecare f iecare vede conceptul de „a ttr  r ăi și a muri în demnitate”. Cele mai comune umilinței  care ar justifica eutanasia sînt: persoana devine o povar ă pentru ceilalți, incapacitatea de a mai face fa ța activităților  cotidiene,  cotidiene, petrecerea ultimei perioade a vieții într-un spital sau cămin, Rudele bolnavului nupentru ar maiîngrijirea trebui să pacienților   îndure clipele dificile în care își văd apropiații așteptând o moarte lentă și dureroasă.  S-ar reduce costurile  incurabili;.  incurabili;. Eutanasia și sinuciderea asistată se practică oricum în cămine și spitale, iar medicii, membrii familiei sau apropiații care acceptă  să facă asta pot fi acuzați de crimă.  Ar gum gume ent nte ele îm împ potri va sinuc sinucii der ii asist sista ate și eutanasiei  se  bazează, de obicei, pe principiile etice și religioase cu privire la sacralitatea vieții. De asemenea, sînt voci care susțin c ă legalizarea eutanasiei ar putea grăbi moartea unor persoane, împotriva voinței lor. Sacralitatea vieții. Acest argument se  bazează pe valorile religioase care consider ă viața sacr ă și inviolabilă. Conform acestui  principiu, nici o persoană nu are dreptul de a lua viața altcuiva. Diagnosticul greșit sau eventualitatea unor noi tratamente. Conform acestui punct de vedere, unde există viața, există speranța. Susținătorii săi sînt de părere că în condițiile evoluției rapide a societății moderne, a tehnologiei și tehnicilor medicale, eutanasia ar lua dreptul unor persoane bolnave de a beneficia de viitoarele tratamente și implicit de o viață mai bună. Legalizarea eutanasiei în cazurile medicale grave ar face din această practică o rutină, folosită pe scar ă largă. Chiar dacă cineva își  dorește  să fie eutanasiat, această  dorință ar putea fi rezultatul depresiei sau a interpretării eronate a diagnosticului. Eutanasia ar submina finanțarea sectorului geriatric și furnizarea de asistența corespunzătoare pentru persoanele vârstnice. Ar submina de asemenea activitățile de cercetare în această zonă. Ar compromite în mod grav relațiile dintre persoanele în vârstă, sau dependente de asisten ță, și rudele lor, care ar putea să le  preseze să „nu devină o povar ăă”. ”.  Ar compromite relația de încredere dintre medic și pacient. Orice formă de sinucidere este greu de suportat pentru persoanele apropiate care rămân în viață; o astfel de decizie ar afecta în

special copiii din viața bolnavului.  

30

Tema: CULTURA PROFESIONALĂ A JURISTULUI  Noțiunea de cultură juridică şi tipurile ei  La dezvăluirea elementelor structurale ale deontologiei juridice, un rol esenţial îl are cultura juridică. În literatură se menţionează că depăşirea crizei spirituale pe care o trăieşte civilizaţia în prezent nu poate fi obţinută doar prin reforme formale şi externe. Esenţa constă în reînnoirea conştiinţei şi culturii juridice. Primul şi ultimul cuvînt rămîne de domeniul spiritului  care, în cazul nostru, ţine de conştiinţa juridică. Dreptul joacă un rol esenţial în viaţa societăţii contemporane. Definiţia cea mai generală a lui poate fi redusă la totalitatea regulilor generale scrise, care asigură ordinea publică. Exercitarea acestor reguli este garantată de organe şi organizaţii s peciale care formează obiectul unei griji deosebite a oamenilor politici, statului, societăţii. însă aceasta nu este de ajuns. Normele vor  putea fi uşor de realizat dacă vom fi preocupaţi permanent de nivelul culturii culturii juridice.  Cultura juridică, concentrînd o totalitate de cunoştinţe şi deprinderi, presupune capacitatea de a aplica   în practică normele  juridice ce ar asigura legalitatea, ar convinge individu individull în importanţa dreptului dreptului şi mijloacele de realizare a lui, în respo responn sabilitatea  pentru actele ce se săvîrşesc practic. Cetăţenii doar atunci vor avea încredere în apărătorul legii legii,, cînd totalmente vor fi siguri că experienţa, cunoştinţele şi convingerea acestui jurist, nivelul lui l ui de cultură juridică se vor manifesta cu eficienţă sporită . Cultura, în general, poate fi definită ca totalitatea valorilor materiale şi spirituale, create şi aflate în proces de creaţie de către omenire pe parcursul practicii istorico-sociale şi care caracterizează o anumită treapta de dezvoltare a societăţii.   Cultura juridică este o parte a culturii societăţii, se bazează pe ultima, reflectă nivelul de evoluţie a ei, a mentalităţii poporului. Ea se dezvoltă în permanentă colaborare cu cultura politică, estetică, etică, economică etc. Toate aceste titipuri puri de cultură realizează în comun aceleaşi sarcini –   formarea formarea climatului moral juridic în societate, chemat să asigure libertatea reală a comportamentului  persoanei, corelat cu responsabilitatea faţă de societate, asigurînd drepturile ei, protecţia socială, respectarea demnităţii, adică  plasarea omului în centrul fenomenelor fenomenelor politice, economice, sociale. În teoria dreptului, ca şi în filozofie, nu există o înţelegere unică a categoriei cultură juridică. De ex., P.V. Sinincova consideră cultura juridică drept sferă a practicii umane, alcătuită dintr -o totalitate de norme, valori, instituţii juridice, procese şi forme, care îndeplinesc funcţia de orientare social juridică a oamenilor într-o societate concretă. S.S. Alexeev menţionează că cultura juridică întruchipează starea conştiinţei juridice, a legalităţii, perfecţiunii legislaţi ei  juridice care reflectă stabilirea şi dezvoltarea dreptului dreptului ca valoare socială, adică un fel de „bogăţie juridică” a societăţii .  După fiV.P. Salnicov, cultura juridică este un fenomen social deosebit stare calitativ juridică a persoanei, ce poate structur  aată tă după diferite componente: drept, conştiinţă juridică,înţeles relaţiicajuridice, legalitate şi ordine de drept, societăţii, activitate legală a subiecţilor . În general, cultura juridică poate fi definită ca un sistem de valori juridice, reprezentări şi directive care cores pund nivelului de dezvoltare juridic ca al omenirii, societăţii, persoanei. Sistemul de valori juridice cuprinde: activismul subiectelor în sfera dreptului, respectarea conştientă a prescripţiilor juridice, eficacitatea reglementării juridice, realizarea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, legi funcţionale, tehnică legislativă perfectă, ştiinţă juridică avansată, învăţămînt juridic, practică juridică  eficientă şi ordine de drept stabilă. Toate acestea poartă denumirea de realitate juridică a societăţii. Cultura juridică poate fi clasificată în:   cultură juridică a societăţii;   cultură juridică a personalităţii;   cultură juridică a unui grup profesional p rofesional sau cultură juridică profesională.  Cultura juridică a societăţii reprezintă sistemul de valori juridice acumulate şi permanent dezvoltate de ştiinţa juridică, învătămînt şi practică, cu scopul asigurării unei stări calitative a vieţii juridice a persoanei şi societăţii sau, cu alte c uvinte, este nivelul general al conştiinţei juridice a organismului social, ce reflectă protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanei. Cultura juridică a societăţii este instrumentul de transformare a realităţii juridice. Numai la năzuinţa spre libera folosire drepturilor, îndeplinirea îndatoririlor, respectarea interdicţiilor, activismul cetăţenilor contribuie formarea societăţii civile şi aa statului de drept. Structura culturii juridice a societăţii include:  1)  Cultura conştiinţei juridice  –  –   nivelul înalt al conştiinţei juridice înseamnă informarea în modul corespunzător a societăţii cu legislaţia, aprecierea legii de pe poziţia dreptăţii şi apărarea drepturilor omului.  2)  Cultura comportamentului juridic  –  –   stricta respectare a legii de către toţi cetăţenii şi funcţionarii publici; comportament legal adecvat din partea tuturor membr ilor ilor societăţii, stabilirea şi menţinerea ordinii de drept în socitate.  3)  Cultura practicii juridice  –  –  o cultură înaltă a tehnicii legislative şi juridice, conformarea normelor la standardele stabilite şi definiţiile ştiinţifico-teoretice, tradiţii, obiceiuri, acorduri internaţionale. Aceasta mai presupune cultură înaltă a activităţii poliţiei,  judecătoriei, notariatului, procuraturii, avocaturii avocaturii şi a tuturor organelor centrale şi şi locale.  Cultura juridică a societăţii  se  se manifestă şi prin activismului social-juridic al persoanelor aparte, al grupurilor profesionale, al tuturor subiecţilor de drept.  Cultura juridică a persoanei  întruneşte sistemul de cunoştinţe juridice, deprinderi şi abilităţi, ce determină nivelul juridic de dezvoltare a ei şi care îi asigură un comportament legal în dezvoltare. Persoana trebuie, alături de cunoaşterea legilor, să ştie cum să le aplice în mod legal. Nu va fi considerată juridic cultă persoana ce cunoaşte legile, dar le aplică în scopuri ilegale. Indicatorul culturii juridice a personalităţii se exprimă prin activismul juridic, adică prin interesul în realizarea normelor  juridice şi a principiilor juridice în toate domeniile vieţii sociale. La reali realizarea zarea culturii juridice, fiece persoană îşi elaborează un stil al culturii comportamentului legal. Acesta presupune respectarea permanentă a principiilor legale specifică rezolvării problemelor vitale prin alegerea stilului corect de comportament în funcţie de:     nivelul de înţelegere şi reproducere a valorilor culturii juridice a societăţii;     specificul activităţii profesionale; 

  particularităţile

irepetabile ale creaţiei fiecărei persoane. 

 

31 Cultura juridică a unui grup profesional  rep  reprezintă un sistem de valori juridice, specific unui grup de persoane care în virtutea  profesiei desfăşoară o anumită anumită activitate, ce necesită instruire specială şi pregătire practică. De regulă, regulă, aceasta se referă la cultura unui grup de lucru (medici, ingineri, jurişti) ai cărui membri sînt persoane purtătoare ale culturii culturii juridice profesionale.  Evidenţiind 3 tipuri de cultură juridică, să nu uităm că în viaţa reală ele se află în strînsă legătură: cultura juridică a societăţii nu poate exista fără cultura juridică a membrilor ei; aceasta este condiţia, forma şi rezultatul activităţii cultural -juridice a  persoanelor şi grupurilor lor profesionale. 

Cultura profesional- juridică  juridică a juristului juristului  Cultura profesional- juridică  juridică constituie cultura juridică a apărătorilor legii (juriştilor). Ea E a presupune un sistem de cunoştinţe  profesional juridice, deprinderi şi îndatoriri, ce caracterizează nivelul dezvoltării juridice a persoanei, realizat în procesul exercitării fucţiilor de lucru, în strictă conformitate cu legea.  Cultura profesional- juridică  juridică a juristului juristului include:  1)  Informarea juridică  –   cunoaşterea legislaţiei şi a posibilităţilor ştiinţei juridice, cunoaşterea normelor de drept şi a specificului realizării lor. Cel ce nu cunoaşte legea nu poate s -o aplice, să apere drepturile şi libertăţile persoanei.  2)  Convingerea în necesitatea şi folosul social ale dreptului, adică ale legilor şi altor acte normative; în valoarea dreptului ca măsură a libertăţii şi dreptăţii. Juristul trebuie să aibă o atitudine respectuoasă faţă de drept.  3)  Capacitatea de a folosi instrumentariul juridic  –  –   legi şi acte subordonate, tehnică juridică, realizările ştiinţei şi practicii  juridice. Un jurist ttrebuie rebuie să slujească cinstit legea, să-şi îndeplinească datoria profesională, să fie la curent cu toate realizările  practicii şi ştiinţei, să poată aplica orice tehnică novatoare. novatoare.  În literatura de specialitate se subliniază că cultura juridico - profesională mai mai include: măiestria şşii gîndirea profesional juridică,  bagajul de cunoştinţe generale, calităţile etice-profesionale şi responsabilitatea social- politică  politică şi civilă. Un factor important în cultura juridică profesională îl prezintă rolul suprem al dreptului, supremaţie care reflectă starea de lucruri în sistemul dreptului:  pregătirea  pregătirea juriştilor specialişti;  rolul serviciilor juridice în toate sferele vieţii sociale;  autoritatea instanţelor judecătoreşti, avocaturii, procuraturii, notariatului, poliţiei;  

nivelul de dezvoltare instituţiilor ştiinţifico -juridice;  eficacitatea activităţii aorganizaţiilor profesional juridice

obşteşti şi altele.  Cultura profesional juridică a juristului se bazează pe cultura juridică a societăţii . În acelaşi timp, o influenţează pe ultima, ridicînd-o la un nivel mai înalt, devenind stimulator al dezvoltării ei. Conţinutul culturii juridice a juristului include: cunoaştere a normelor juridice, respectarea dreptului, deprinderea de a se conduce de legi şi de alte instrucţiuni de serviciu, convingerea în corectitudinea şi justeţea normelor de drept, activismul în executarea atribuţiilor de serviciu. Conform Principiilor generale ale activităţii juridice elaborate de ONU, juriştii sînt „reprezentanţii principali care înfăptuiesc  justiţia”. Ca apărători ai drepturilor clienţilor şi ai justiţiei în general, juriştilor le revine rolul determinant în funcţionarea unei   societăţi democratice.  Rolul culturii profesional juridice a juristului se reflectă în toate elementele structurale ale culturii juridice a societăţii:  1)  La nivelul conştiinţei –  atitudinea societăţii, statului, persoanei faţă de drept.  Nivelul conştiinţei juridice a juristului în mare măsură determină gradul de asimilare (înţelegere şi cunoaştere) a dreptului de către cetăţeni, persoane cu funcţie de răspundere. De calitatea lucrului unui jurist  jurist depinde recunoaşterea de către cetăţean a valorii dreptului în sfera relaţiilor sociale, adică cunoaşterea şi înţelegerea sensului dreptului; capacitatea de a interpreta unele sau altele  prescripţii legale; aplicarea cunoştinţelor jjuridice uridice acumulate în activitatea practică; folosirea legilor pentru apărarea dre pturilor, libertăţilor şi intereselor legale; aptitudinea a se putea descurcaşiînsăsituaţii Acest fapt însă nu înseamnă că cetăţeanuldetrebuie să cunoască aplicejuridice perfect complicate. dreptul.     S pre deosebire de jurist, acesta foloseşte minimumul minimumul de cunoştinţe cunoştinţe juridice ce-i sînt de folos în familie, la serviciu sau în viaţa de zi cu zi, de ex. : cunoaşterea principiilor dreptului, unor norme ale dreptului constituţional, muncii, familiei, civil, antreprenoriatului, înţelegerea responsabilităţii pe care o are faţă de drepturi şi îndatoriri. Cetăţeanul de asemenea trebuie să cunoască în linii generale normele ce reglementează răspunderea juridică, ordinea de tragere la răspundere, vîrsta de la care  survine răspunderea penală şi civilă.  Conştiinţa profesional juridică a juristului influenţează starea generală de respectare a normelor juridice, ce asigură drepturile şi libertăţile persoanei. Ea se manifestă nu doar printr -o atitudine stabilă faţă de drept şi practica aplicării lui, dar şi prin racordarea lui la prescripţiile juridice. Înţelegerea utilului, necesităţii şi echităţii în aplicarea legii, deprinderea de a o respecta sînt trăsături specifice ale conştiinţei juridice a juristului ce în mod pozitiv vor influenţa conştiinţa juridică a persoanelor cu care contactează.   Statul trebuie să aibă grijă ca fiecare judecător, procuror, ofiţer de urmărire penală şi alţi lucrători din sfera dreptului să aibă în cabinetul de lucru literatura normativă necesară, să aibă posibilitatea să participe la seminare, cu ajutorul statului şi în mod individual să-şi ridice nivelul profesional.  2)  La nivelul dezvoltării activităţii de elaborare a legislaţiei şi calitatea ei, adică cît de bine reflectă ea interesele societăţ ii, grupurilor sociale şi ale personalităţii . De juristul care elaborează legile şi de cultura lui profesională depinde calitatea legislaţiei: bine bi ne chibzuită, coordonată, statică şi dinamică, corelată, tehnica juridică corectă, c orectă, acte normative adoptate şi publicate la timp.  Juristul ia parte la toate etapele procesului legislativ, determinînd în aşa fel nivelul culturii legislative; el participă la formarea şi sistematizarea actelor normative, fiind obligat să le asigure desăvîrşirea.  Un rol aparte îl au juriştii j uriştii participanţi la procesul legislativ de implementare în legislaţia naţională a convenţiilor internaţionale

şi europene pe problemele asigurării drepturilor şi libertăţilor omului.   

32 3)  Asupra stării practicii juridice, în primul rînd, a activităţii organelor de drept.  Activitatea practică a juristului este indicatorul nivelului culturii de aplicare a dreptului în stat. Ea se reflectă în aplicarea legislaţiei, în activitatea ordonată de examinare a problemelor juridice, a cazurilor juridice şi ducerea lor pînă la rezolva rea definitivă. Judecătorii, procurorii, avocaţii, poliţiştii, vameşii, notarii, colaboratorii din organele securităţii naţionale şi din alte structuri statale şi obşteşti, unde este prestată munca juristului, datorită profesionismului, sînt în stare să ridice cultura juridică a societăţii, a grupului social, a personalităţii.  4)  În consolidarea regimului legalităţii şi ordinii de drept.  Ordinea de drept în societate este indicatorul culturii juridice nu doar a societăţii, ci şi a fiecărui cetăţean. Dacă relaţiile sociale sînt ordonate, persoanele săvîrşesc doar acţiuni legale şi acesta reprezintă un merit al juristului. Juristul este numit barometru  al stării legalităţii, iar convingerea lui în necesitatea respectării prescripţiilor juridice este o bază sigură a regimului de respectare a legalităţii de către cetăţeni şi consolidării ordinii de drept în societate. Ordinea de drept în societate, autoritatea legilor depind de capacitatea juristului de a explica normele şi de a îndeplini îndatoririle profesionale în modul corespunzător.   Nivelul culturii juridice profesionale a juristului este determinat de gradul de dezvoltare a culturii fiecărui jurist în par te, te, de instruirea juridică şi nivelul calificării. Fiecare jurist la locul său de lucru trebuie să corespundă funcţiei ce o deţine, d eţine, să consolideze autoritatea profesiei sale, să ridice cultura juridică a societăţii.   Juristul profesionist, care stăpîneşte o cultură juridică înaltă, în practică înfăptuieşte un şir de sarcini deontologice: um anizarea  procesului juridic, lupta cu birocraţia şi formalitatea, cu deformarea profesională. Cultura profesional- juridică  juridică a unui jurist jurist comportă următoar următoarele ele calităţi:    cultura juridică se manifestă nu prin măiestria de a utiliza terminologie juridică la modă, dar prin aptitudinea de a se descurca în cele mai încurcate cazuri juridice în interesul unei justiţii supreme pentru pătimit;    cultura juridică presupune acordul juristului profesionist de a merge la risc în scopul soluţionării unei probleme complicate, în numele triumfului justiţiei şi legii;   profesionistul cu cultură juridică înaltă va pleda pentru rezultate excelente în muncă de dragul omului, nu pentru a c îştiga faimă personală;    cultura profesional juridică se manifestă nu în capacitatea de a defăima infractorul şi a „lustrui" nevinovatul, ci în suportarea consecinţelor pentru manifestarea neprofesionismului.

Gîndirea profesională a juristului  Pentru a înţelege şi a cunoaşte lumea înconjurătoare, a evidenţia corelaţia dintre lucruri şi fenomene, avem nevoie de raţiun e. Activitatea omului este rezonabilă datorită gîndirii. Gîndirea dă răspuns la întrebări ce nu pot fi rezolvate prin reflecţii sensibile nemijlocite. Gîndirea se manifestă prin perceperea, în mod nemijlocit şi generalizat, a realităţii prin noţiuni, judecăţi, raţionamente. ra ţionamente.  Gî ndirea ndirea profesională a juristului este un proces de reflectare a conţinutului informaţional –  juridic,   juridic, ce s-a format datorită standardelor profesionale stabilite şi serveşte drept orientare generalizată într -o situaţie concretă, profesional juridică a realităţii. Abilitatea de a gîndi juridic înseamnă operarea bine stabilită cu noţiuni, în condiţiile unei situaţii importante juridico -practice apărută în activitatea juristului. Gîndirea judecătorului, avocatului, ofiţerului de urmărire penală este practică, în fiecare etapă ea fiind legată de anumite manifestări practice.   Ofiţerul de urmărire penală, cercetînd locul săvîrşirii infracţiunii, depistează urme ale unui eveniment trecut. Stabilind leg legături ături esenţiale (care cu siguranţă se repetă de la un caz la altul) între evenimente prin gîndirea logică, ofiţerul de urmărire penală reconstruieşte întreg tabloul desfăşurării posibilului eveniment. Această reconstrucţie are loc prin înţelegerea legăturilor dintre manifestările exterioare şi esenţa faptelor produse în  realitate. Faptul dat este posibil dacă juristul deţine deţi ne anumite cunoştinţe şi le poate generaliza. însă aaceasta ceasta nu este suficient, fiind  necesare şi informaţiile obţinute în procesul examinării materialelor a personalităţii Gîndirea legaprocese experienţa anterioară cu informaţia nou -obţinută, le va analiza, va selectadosarului necesarulşişi, ca rezultat, vabănuitului. rezolva cazul. Toate va aceste vor  parcurge neapărat următoarele forme ale gîndirii:    judecata, ca formă a gîndirii care stabileşte legătura dintre obiecte şi calităţile lor sau legătura dintre obiectele ce au legătură cu sfera profesional juridică. Judecata juristului trebuie să posede normativitate, subtilitate şi formalism în concluzii;     raţionamentul , ca formă a gîndirii care se manifestă prin facultatea de generalizare a calităţilor unui grup omogen de fenomene juridice, asimilarea unor cunoştinţe noi din cele existente anterior. Concluziile juristului nu trebuie să depăşească limitele stabilite de lege;   noţiunea, ca formă a gîndirii ce reflectă înţelegerea esenţei unui fenomen juridic concret, varietate a unui grup determinat de astfel de fenomene. Prin noţiune răspundem la întrebarea; ce este aceasta? Calificînd unul sau alt fenomen prin noţiune (f urt, omor, şantaj etc.), juristul practic totalizează activitatea de gîndire, regăsind-o în noţiunea deja prevăzută în lege.   În procesul de gîndire juristul depistează anumite trăsături obiective comune fenomenelor juridice, calităţile lor generale şi   face acest lucru prin raţionamente, concluzii şi noţiuni.  Dinamica gîndirii juristului trece prin mai multe etape:  evidenţierea, conturarea şi formularea situaţiei, legată de un anumit obiect de gîndire, caracterizarea de fapt şi de drept a  ei, trasarea sarcinilor. Această primă etapă a activităţii de gîndire a ofiţerului de urmărire penală precedează pornirea unui dosar  penal;  analiza posibilităţilor de folosire a mijloacelor şi metodelor juridice de îndeplinire a sarcinilor înaintate, luînd în consi derare consecinţele şi limitele acceptate. Această etapă în cazul ofiţerului de urmărire penală corespunde cu întocmirea unui plan desfăşurat de cercetare a dosarului penal;  

 

33  alegerea unei variante optime de rezolvare, determinarea rezultatelor posibile şi consecinţelor negative. Ofiţerul de urmărire  penală în această etapă face schem schemaa unor com combinaţii binaţii tactice, program programul ul de activitate ssub ub formă de acţiuni de urmărire urmărire şi cer cerccetare, îndreptate spre descoperirea infracţiunii.  Rezultatul gîndirii, de regulă, depinde de personalitatea juristului, luînd în consideraţie calităţile lui individuale care dictează caracterul alegerii în adoptarea unei sau altei hotărîri are o mare importanţă, în lipsa ei nu este nici gîndire, nici hotărîre luată.   Gîndirea profesională a juristului este axată pe îndeplinirea sarcinilor publice şi obşteşti cu ajutorul metodelor şi mijloacelor  juridice, acţiuni şi operaţiuni, hotărîri adoptate şi şi acte de realizare a lor, atribuirea unei form formee juridice relaţiilor sociale concrete. Gîndirea juristului după caracterul său este pragmatică, deoarece pentru el este important, în primul rînd, procesul realizării  practice a hotărîrilor luate, legalitatea lor, corespunderea cu competenţa şi sarcinile organului pe care îl reprezintă .  G îndirea profesională a juristului prezintă un şir de calităţi, care conferă acesteia acesteia o complexitate evidentă evidentă, cum ar fi:   agerime  –  –  capacitatea de a evidenţia situaţia problematică;    operativitate  –  –  rapiditatea gîndirii în urmărirea mersului procesului, flexibilitate în aplicarea diferitelor metode;    dinamism  –  –   orientarea în situaţie, capacitatea de a cuprinde întregul tablou al cazului, de a separa secundarul de esenţial,  propunerea, dezvoltarea versiunilor; versiunilor;   logică  –  –  consecutivitatea procesului de gîndire, capacitatea de a face generalizări în procesul analizei faptelor juridice;   spirit critic  –  –  capacitatea de a supune analizei critice situaţia şi faptele juridice obţinute;     obiectivitate  –  –  orientarea spre obţinerea unei informaţii imparţiale, urmarea adevărului, pentru care este necesară ordonarea informaţiei într-un anumut sistem (ipoteză, versiune);    profunzime şi amploare –  calităţi ce se completează reciproc, prima denotă nivelul de pătrundere în esenţa obiectului studiat, amploare  –  iar cea de a doua caracterizează multitudinea de aspecte ale fenomenului cercetat, precum şi sferele înrudite cu acesta;    flexibilitate  –  –   capacitatea de a vedea fenomenul studiat sub un nou punct de vedere, descoperirea unor noi calităţi ale lui, trecerea la studierea lor (de ex., un ofiţer de urmărire penală, la modificarea situaţiei, trebuie să se conformeze repede Ia altă metodă de cercetare, să renunţe la versiunea greşită, să depisteze posibilele lacune) . Gîndirea profesională a juristului depinde de erudiţia sa, de cultura generală şi experienţa profesională . Un jurist contemporan trebuie să-şi formeze un nou tip de gîndire profesională, orientat spre activitatea lui profesională în condiţiile statului de drept. 

Competenţareprezintă —  indicator profesionale a juristului   Competenţa cel al maimăiestriei relevant indicator al activităţii practice profesionale a juristului specialist, al măiestriei lui în acel domeniu al practicii juridice în care munceşte.  Competenţa, în sens juridic, cuprinde sfera de atribuţii recunoscută de lege unui organ sau unei organizaţii. Competenţa organului statal desemnează un volum de împuterniciri, drepturi şi îndatoriri consfinţite în lege sau în alt act normativ, responsabilităţi pentru îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor înaintate (de ex., sarcina principală a poliţiei este  păstrarea ordinii publice). Stabilind competenţa pentru fiecare organ, statul diferenţiază atribuţiile lor publice. În cazul nostru competenţa juristului  prevede capacitatea de a exercita volumul de împuterniciri (drepturi şi îndatoriri) stabilite în lege sau în aaltlt act normativ şi de a  purta răspundere pentru îndeplinirea llor or în m mod od profesionist, conform sarcinilor organului, în ccare are acesta îşi desfăşoară activitatea  juridică practică. Competenţa juristului mai presupune un sistem de calităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice care reflectă nivelul cunoştinţelor acumulate, abilităţile, deprinderile, experienţa şi alte calităţi ce caracterizează capacitatea lui de a se ocu pa cu o anumită activitate juridică concretă.  Responsabilitatea juristului survine  pentru incapacitatea şi nedorinţa de a îndeplini atribuţiile corect şi în volum deplin sau depăşirea lor, amestecul în sfera de activitate a altor jurişti.ce  -i stabilesc esenţa:  Competenţa juristului cuprinde un şir de elemente a)  cognitiv (informaţional) –   prezenţa prezenţa unor cunoştinţe, capacităţi, abilităţi necesare pentru îndeplinirea datoriei profesionale,  permanenta lor reînnoire şi desăvîrşire;  b)  normativ –  volumul de împuterniciri (drepturi şi obligaţii), precum şi responsabilităţi ale juristului stabilite de  lege sau de alte acte normative; c)  funcţional –   capacitatea juristului de a îndeplini obligaţiile profesionale în conformitate cu funcţiile şi sarcinile organului în baza experienţei juridice personale, colective şi teritoriale.  Literatura specială menţionează că experienţa devine un instrument de lucru care este acumulat în funcţie de personalitate.  Experienţă personală  presupune totalitatea cunoştinţelor juridice, procedeelor, deprinderilor, abilităţilor juridico -practice concrete, pr ecum ecum şi realizările juristului. Experienţa colectivă include sistemul realizărilor pozitive în activitatea practică a unui colectiv concret de jurişti.  Experienţa teritorială  concentrează toate rezultatele pozitive (personale şi colective) obţinute în activitatea juriştilor, dintr-o anumită unitate teritorială (oraş, sat, raion, sector).  Întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare a unui imobil, efectuarea expertizei documentelor, eliberarea informaţiei cu  privire la antecedentele penale, întocmirea unui proces-verbal de interogare sînt  exemple de competenţă specială a juriştilor  practicieni. Incompetenţa vine ca o ameninţare ameninţare directă pentru interesele clientului. Dacă juristul consideră că nu -i stă în putere să acorde ajutor calificat clientului, el trebuie: să refuze dosarul şi să -l transmită unui coleg mai competent, să invite în calitate de partener un alt jurist, să solicite consultaţie unui coleg mai experimentat . Competenţa juristului, adică conformitatea lui cu funcţia deţinută sau profilul de activitate, poate fi stabilită:    la intrarea în funcţie în cazul numirii sau alegerii  (de ex., judecător, procuror, notar nu pot fi persoane care nu deţin cetăţenia c etăţenia RM, nu posedă studii superioare, nu au susţinut examene de calificare sau fără vechime în muncă în specialitatea juridică

respectivă);   

34   la eliberarea licenţelor pentru dreptul de a desfăşura o anumită activitate juridico - practică  practică (de ex., activitatea privată de avocat sau notar);   la atestarea pentru stabilirea gradului de calificare efectuată periodic în rîndul juriştilor . Atestarea juristului este un proces de determinare a calificării, aprecierea avansării şi calităţii cunoştinţelor, caracteriz area  profesionismului. Ordinea de atestare a juriştilor este stabilită în documente oficiale, iar pentru desfăşurarea ei sînt înfiinţate comisii de atestare şi calificare. Scopul atestării este de a ridica nivelul profesional al lucrătorilor din sfera juridică.  Atestarea comportă următoarele sarcini:   a)  determinarea nivelului de calificare profesională;  b)  stabilirea conformităţii juristului cu funcţia deţinută;   c)  reprezintă un imbold pentru a spori profesionismul, a mobiliza forţele creative ale juristului, a ridica responsabilitatea pentru consolidarea legalităţii, garantarea şi apărarea drepturilor persoanelor.   În cazul atestării sînt verificate: prezenţa minimumului de cunoştinţe, capacităţi, abilităţi, deprinderi, dobîndite în urma instruirii şi experienţei; pregătirea emoţional volitivă pentru îndeplinirea activităţii profesionale prin studierea motivelo r alegerii  profesionale, s copurilor de viaţă, căilor de atingere a lor, conţinutul muncii şi aspiraţiile; capacitatea de a îndeplini o   activitate  profesională concretă, care se dezvăluie intelectul, gîndirea profesională, capacitatea de a gîndi logic şi analitic, spiritu l de observaţie profesionist, memoria operativă şi de lungă durată, activismul în cercetare, creativitatea, inteligenţa.   Limitele competenţei pot fi modificate, deoarece aceasta depinde de sfera de activitate a juristului şi sarcinile concrete, c are sînt puse în faţa lui. Pentru ridicarea competenţei în conformitate cu funcţia deţinută este necesară perfecţionarea permanentă a juristului. în caz ul avansării sau trecerii la o alta funcţie, înrudită cu prima, este importantă pregătirea corespunzătoare sau reprofilarea acestuia. Ea impune anumite corective în determinarea calitativă a competenţei. c ompetenţei.  Competenţa specială cuprinde un sistem de capacităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice ale specialistului, fapt ce îşi află rezonanţă în nivelul de cunoştinţe acumulate, informare şi capacitatea de a le realiza într -o sferă îngustă de activitate. În cazul în care acestea se manifestă într -o sferă largă de activitate, competenţa va fi generală.   Oricît de îngustă ar fi specializarea, juristul trebuie să deţină şi competenţa generală respectivă. Datorită cunoştinţelor generale

în teoria şiculturii practicaprofesionale, juridică, specialistul lesne va speciale. putea colabora cu colegii de altă specializare. Competenţa generală est e indicatorul bază a competenţei   Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei   Situaţia practicii juridice în RM cere o ameliorare considerabilă. Există suficiente probe de încălcare a legalităţii şi ordinii de drept, tentative la viaţa, cinstea şi demnitatea persoanei. În afară de cauzele  care influenţează asupra nihilismului juridic al societăţii şi provoacă la infracţiuni unele persoane, nu putem ignora încălcările în activitatea juridică practică, lacunele şi greşelile în acţiunile juriştilor, care îşi au rădăcina în nivelul scăzut al culturii juridice, în gîndirea juridică deformată.   Cele mai tipice greşeli care însoţesc în prezent activitatea juridică practică sînt: 1)  Abuzul de putere şi abuzul de serviciu. În orice societate puterea este e ste un fenomen care îi „îmbată" pe mulţi, lipsindu -i de gîndire lucidă. Fiind reprezentant al puterii,  juristul trebuie să apere ordinea de drept stabilită de putere (de ex., în cazul poliţistului). Acesta va apăra puterea chiar cînd nu este convins în corectitudinea ei, deoarece acel ce este împuternicit cu atribuţii de stat sau le execută are în conştiinţă, în primul rînd, prescripţiile impuse de lege, pe care el este obligat să le apere. Însă uneori juristul –  funcţionar public –  treptat se obişnuieşte cu situaţia de reprezentant al puterii, întrucît puter ea ea nu poate fi înfruntată, persoana cu funcţie de răspundere este convinsă că nu  poate greşi.persoanelor pentru el, în conştiinţa sa, se transformă în potenţiali infractori. Puterea schimbă mentalitatea şi ideil e Restul oamenilor. Nu zadarnic se spune: „Dacă doreşti să verifici o persoană, dă-i putere”. În cazul în care puterea îi va fi luată, acesta se transformă într -o persoană neajutorată. Dreptul vine să reglementeze puterea prin stabilirea răspunderii pentru abuzul de putere şi de serviciu.  În cazul  juriştilor, abuz de putere sînt socotite, de ex., depăşirea termenului de deţinere sub arest, pronunţarea înt îrziată a învinuirii etc. Aceste fapte se constată în cazul urmăririi penale.  2)  Necompetenţa  –  –  incapacitatea de a exercita profesionist volumul de atribuţii stabilite în lege şi în alte acte normative, lipsa de responsabilitate pentru neîndeplinirea lor conform funcţiilor şi sarcinilor organului unde este înfăptuită activitatea jur idico practică.   Necompetenţa vizează lipsa cunoştinţelor speciale teoretice şi practice, a abilităţilor, deprinderilor. Ea se manifestă prin f aptul aptul că juristul nu respectă etapele desfăşurării unui caz juridic, nu analizează informaţia de fapt, nu aplică metodele şi proced urile adecvate, adică nu posedă pregătirea corespunzătoare standardelor profesiei juridice. De ex., necompetenţa ofiţerilor de urmărire penală în probleme de expertiză generează consecinţe imprevizibile pentru examinarea cazului: deseori expertul primeşte date incomplete despre comiterea infracţiunii, fapt care în mod evident l -ar fi ajutat să dea răspuns la întrebările înaintate. Lipsa lor l or presupune concluzii greşite, care ulterior duc la pronunţarea unei sentinţ e ilegale. Datoria ofiţerului de urmărire penală şi a judecătorului este de a examina minuţios problemele expertizei: de a formula corect sarcinile, luînd în considerare posibilităţile ei. Necompetenţa şi încălcările grave ale legislaţiei orientează pe o pistă falsă şi spre adoptarea unor decizii eronate. 3)  Denaturarea procesului de descoperire a infracţiunilor.   Aprecierea activităţii organelor de drept pornind de la procentul   descoperirii infracţiunilor reflectă greşit statistica privind

criminalitatea, dezorganizînd activitatea lor. Nu sînt înregistrate şi nu se ţine evidenţa tuturor infracţiunilor, reclamanţilor li se  

35 refuză pornirea procesului penal, sînt denaturate informaţiile despre situaţia reală şi  dinamica criminalităţii. In aceste condiţii lucrul operativ de cercetare nu poate fi organizat şi planificat raţional. Pentru a justifica lipsa de competenţă, infracţiunile se împart în importante şi mai puţin importante, se caută motive formale pentru încetarea dosarelor. Tendinţa de a şmecheri, în loc de a munci activ în descoperirea infracţiunii,  devine o a doua natură a juristului practician. 4)  Pronunţarea sentinţei de învinuire cu încălcarea principiului prezumţiei nevinovăţiei.  Dorinţa de a raporta cît mai repede şi de a obţine rezultate frumoase depunînd minimumul de efort îl determină pe jurist   să învinuiască persoane nevinovate. Principiul prezumţiei nevinovăţiei este înlocuit de către jurist cu graba de a elabora doar o singură versiune –  cea de învinuire. Sarcina de dovedire a nevinovăţiei este pusă în seama bănuitului, faţă de acesta apriori  se ia o atitudine de condamnare ca faţă de un infractor, iar declaraţia de „autodenunţare” ca „regină a probelor”   este obţinută prin ameninţări şi torturi.  Colaboratorii organelor de drept nu trebuie să uite că destinaţia lor este apărarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fiecărei  persoane sau cetăţean, iar pentru încălcarea încălcarea acestora ei trebuie să fie drastic sanctionaţi. sanctionaţi.  5)  Încălcarea principiului proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea faptei şi adoptarea hotărîrilor „la comandă”. Încîlcind principiul legalităţii, mulţi jurişti, acţionează în baza unui plan care trebuie îndeplinit cu orice preţ. De ex., intentarea dosarelor penale micilor antreprenori. Aceştia, pentru a se întreţine, comercializează bunuri în lipsa actelor sau licenţelor , fiind condamnaţi exagerat de aspru. În aceste cazuri trebuie cîntărită fiecare acţiune, pentru a nu depăşi sau a nu tolera acţiunile delicvenţilor, pentru a găsi incriminarea adecvată oricărei infracţiuni.  Literatura de specialitate menţionează şi alte încălcări admise de jurişti, şi anume:   încrederea excesivă în acţiunile colegilor, de ex., cînd judecătorul crede că probele ofiţerului de urmărire penală sau argumentele procurorului nu necesită verificare, cînd avocatul pune relaţiile de prietenie în slujba clienţi lor, neglijindu-şi obligaţiile faţă de ceilalţi colegi;    „dreptul telefonic” sau „presiunea din exterior”  –  –  imixtiunea persoanelor cu funcţii de răspundere în examinarea cazurilor  juridice. Presiunea pe care aceştia o aplică asupra ofiţerilor de urmărire penală, judecătorilor, procurorilor duce la formarea unor clanuri corupte ce încalcă orice principiu: independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorului; independenţa  procurorilor în supravegherea respectării legilor; drepturile profesionale ale  avocaţilor în activitatea lor de apărare. Astfel de fenomene demolează încrederea societăţii în putere, plasînd -o într-o situaţie dubioasă. 

Î- ncălcările juriştilor(avocatul se manifestă prin:   examinarea dosarului prin diferite tertipuri procesuale); examinareaprofesionale defectuoasăale a dosarelor tărăgănează -  aplicarea unor metode perimate de lucru; -  aplicarea unor procedee tipice, fără a lua în vedere individualitatea fiecărui client;   -  încălcarea prescripţiilor legale;  -  încălcarea intenţionată a legii, ocolirea, neîndeplinirea ei; -  atitudinea indiferentă faţă de manipulările colegilor;   -  încălcarea drepturilor făptuitorului (lipsa avocatului la reţinere sau arestare);  -  ignorarea principiului prezumţiei nevinovăţiei;  -  coruperea. Şi acesta nu este şirul exhaustiv de varietăţi ale deformărilor profesionale, faptul cu atît mai mult reclamînd răspunderea severă  pentru orice greşeală în practica juridică.  Teoria propune şi căi de depăşire a deformării profesionale:  -  perfecţionarea perfecţionarea sistematică a activităţii profesiona profesionale; -  criteriu de apreciere a lucrului juristului practic să fie respectarea drepturilor cetăţenilor;  --   perfecţionarea  perfecţionarea mecanism mecanismului ului jurist de răspundere pentru acţiunilefuncţionale ilegale;  proprii;   aprecierea activităţii fiecărui conform angajamentelor -  asigurarea juriştilor cu bază normativă, teoretică şi realizări ale ştiinţei şi tehnicii;  -  efectuarea atestării periodice în asigurarea competenţei, profesionism profesionismului; ului;  -  studierea şi aplicarea experienţei avansate ale colegilor;  -  formarea unui sistem de prevenire a corupţiei etc. 

Cultura profesional-economică a juristului Odată cu trecerea la economia de piaţă, în RM încep să se stabilizeze noi relaţii, care înaintează faţă de subiecţii lor anumite cerinţe. Economia, reformele economice pretind temeinice cunoştinţe economice şi modificarea reprezentărilor cetăţenilor. Afacerile economice insistent cer de la conducătorii acestora un anumit nivel de competenţă. Nu răm în în afara ariei de influenţă nici juriştii care sînt chemaţi să ia o poziţie socială activă, să se descurce în cazurile economice, contribuind astfel la ridicarea nivelului economic al ţării.  În activitatea juridică este importantă cunoaşterea categoriilor economice ale calităţii - „interese„, „binefacere„, „echitate”  şi  cele ale cantităţii - „preţuri” , „venituri”, „cheltuieli„, „volumul producţiei„, „tempou de creştere economică”, „productivitate„, folosite în ştiinţa economiei.  Pentru a înţelege care este legătura economiei cu activitatea juridică, putem apela la interdependenţa economie –  drept.  drept. Economia influenţează asupra dreptului, atît nemijlocit cît şi indirect, prin stat, politică, conştiinţă. Influenţa reciprocă se manifestă prin dreptul statului de a dispune de mijloacele de producţie aflate în proprietatea sa, iar indirect prin stabilir ea cuantumului impozitelor, salariului minim, regulilor securităţii tehnice ş.a.   Dreptul influenţează asupra economiei prin următoarele mijloace: 

  dreptul

fixează relaţiile economice, garantează stabilitatea lor; 

 

36   dreptul stimulează formarea şi dezvoltarea noilor relaţii sociale, dacă sînt condiţiile necesare;    dreptul susţine şi protejează relaţiile economice.  Rolul dreptului în domeniul economic este primordial:  reglementează activitatea subiecţilor economici —  înregistrarea  înregistrarea lor,  politica în domeniul economiei, economiei, asigurarea condiţiilor materiale de viaţă ş.a.  Stimularea dezvoltării relaţiilor economice se manifestă prin scoaterea interdicţiilor, acordarea privilegiilor, determinarea cercului de subiecţii ai diferitelor r aporturi. aporturi. În RM dreptul  promovează promovează asigurarea unei economii libere, dezvoltarea proprietăţii  private, asigurarea tuturor formelor formelor de proprietate, protecţia micului business.  În calitate de ocrotitor, dreptul interzice anumite acţiuni ale subiecţilor în comerţ şi afaceri, aplică sancţiuni în cazul fo losirii abuzive a reclamei, mărcilor, iar în cazul provocării unor daune, dreptul restabileşte ordinea încălcată atît în plan material (în  primul rînd), cît şi moral. moral.  Cunoaşterea acestor funcţii devine baza şi esenţa culturii juridice şi economice a unui jurist. j urist. Cultura economică este o noţiune relativ nouă în literatura de specialitate, dar ea reflectă în mod modul ul cel mai desăvîrşit personalitatea juristului –  activist   activist al unei economii de piaţă.  Cultura economică cuprinde sistemul cunoştinţelor, capacităţilor, deprinderilor economice, care permit realizarea drepturilor economice şi înfăptuirea motivată a obligaţiilor profesionale din punct de vedere economic .   Cu alte cuvinte, cultura economică este o cunoaştere a bazelor economiei, a categoriilor economice; capacitatea de a adopta în mod profesional hotărîri juridice în domeniul economic şi a preveni încălcările în sfera economică. Cultura economică a juristului vine să mobilizeze eforturile tuturor profesioniştilor în ridicarea economiei ţării şi susţinerea producătorului autohton și presupune: 1)  acumularea cunoştinţelor despre teoria economică şi legislaţia în domeniul economiei, cunoaşterea vieţii economice a societăţii, legităţilor ei, drepturilor şi obligaţiilor economice ale cetăţenilor;  2)  convingerea în necesitatea unor reforme economice, în ridicarea nivelului de dezvoltare economic al statului, eliberarea economiei de structuri dubioase, ocrotirea drepturilor economice ale cetăţenilor;   3)  participarea la contracararea abuzurilor şi şi încălcărilor în relaţiile economice.  Juristul trebuie să cunoască mecanismul de realizare a drepturilor economice. Aceasta însă nu este posibil fără cunoaşterea structurii economice: legi, norme, reguli de conduită, politică fiscală, contracte colective, acorduri interguvernamentale.  

La felexaminate trebuie cunoscută teoria economică, asigurîndu -i profesionism în rezolvarea cazurilor juridice din domeniul economic (cazuri de judecătoria economică).eaUn jurist profesionist trebuie să se descurce în noţiuni economice (bani, preţur i,i,  producţie, consum) şi poate poate să deosebească realitatea de probabilitate. probabilitate.   Nu mai puţin importantă este cunoaşterea noţiunilor de „microeconomie ”  —  —   starea economică a unei persoane, a familiei, firmei, întreprinderii  —   şi „ macroeconomie”  —  —   un sistem unitar de procese de producţie, repartizare şi consum al bunurilor şi serviciilor la nivel de regiune, stat, întreaga lume. Juristul de orice specializare trebuie să cunoască aspectul teoretic al domeniului economic, iar cel ce rezolvă anumite cazur i din sfera relaţiilor economice (juristul unei bănci, colaboratorul ce luptă cu infracţiunile economice, ofiţerul de urmărire penală de la Centrul Național Anricorupție, executorul judiciar, judecătorii Judecătoriei economice), trebuie să cunoască aspectul practic al domeniului economic. Aceasta le permite să soluţioneze just anumite cazuri economice, să motiveze acţiunile profesionale din  punct de vedere economic. Juristul băncii, de ex., trebuie să cunoască bine circulaţia bănească, sistemul bancar, piaţa hîrtiilor de valoare, juristul întreprinderii –  economia  economia afacerilor, juristul inspectoratului fiscal –  sistemul  sistemul de impozite şi impozitări ş.a.  Cultura economică cuprinde şi convingerea juristului de a consolida securitatea economică a statului. Juristul nu va tolera activitatea criminală a unor structuri economice, grupuri sociale, fiind sigur că operaţiunile ilegale în   economie (falimentul intenţionat) procesul de producţie, paralizează dezvoltarea de piaţă a statului.   Cînd esteinfluenţează abilitat, juristul, înarmat cu cunoştinţele necesare, poate săeconomiei îndeplinească anumite operaţiuni, de ex., să efectueze controlul asupra respectării legislaţiei fiscale, să ajute cetăţenii şi întreprinderile să respecte disciplina fiscală, să descopere cauzele obiective de neplată a impozitelor de către aceştia.  În domeniul economiei activitatea juridică practică mai presupune:   preîntîmpinarea şi contracararea încălcării disciplinei disciplinei financiare de către cetăţeni şi funcţionari;    curmarea abuzurilor financiare în stat;   contribuirea activă la transformarea economiei tenebre în una statală, legală;     susţinerea antreprenoriatului cinstit şi lupta cu escrocheriile.  Un  jurist profesionist în activitatea sa, nu doar înfăptuieşte un control asupra sferei economice a vieţii sociale, ci şi asigur asigurăă securitatea economică a statului.  Tema: CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI   Politica, cultura politică şi tipurile ei  Examinînd problemele deontologiei juridice, ajungem la una destul de importantă pentru sistemul juridic, şi anume: semnificaţia şi cultura politică. Care este legătura dintre politică şi drept sau care este rolul juriştilor în reali zarea politicii? Prin politică  se înţelege  administrarea chestiunilor obşteşti sau arta de a guverna o comunitate umană. Această guvernare instituie, menţine şi garantează o anumită ordine internă. Dreptul, de asemenea, se manifestă ca un sistem de reguli   (norme) care determină şi reglementează guvernarea comunităţii, comportamentul şi activitatea cetăţenilor. Corelarea acestor două fenomene se efectuează prin activitatea juridică de ocrotir e a normelor de drept, orientată spre combaterea formalismului statal, samavolniciei politice, abaterilor, exploatării intereselor

cetăţenilor ca mijloc de realizare a unor afaceri sociale dubioase.  

37

Cea mai importantă sarcină a activităţii politico -j-jur urii di ce a sta statului  tului  este apărarea drepturilor şi libertăţilor fiecărui m embru al societăţii. Pentru aceasta în totalmente şi personal răspunde nu politicianul, ci colaboratorul organului de drept, în baza asigurării lui materiale din partea contribuabililor. Sistemul normativ încurcat şi complicat, imperfecţiunea instituţiilor   juridice juridice şi a relaţiilor real formate, care nu garantează apărarea onoarei şi demnităţii, vieţii şi sănătăţii, averii persoanelor, rămîn pe conştiinţa juriştilor ce activează la momen t. De pe  poziţia deontologiei juridice, anume în astfel de condiţii, fiecare fie care jurist trebuie să facă tot posibilul pentru exercitarea plenară a funcţiilor sale, inclusiv în stabilirea legăturii cu politicianul care guvernează la moment, ajutîndu -1 să-şi îndeplinească angajamentele competent din punct de vedere juridic, iar la necesitate să-1 corecteze în interesul cauzei comune. Dacă această interrelaţie nu are loc, atunci reprezentantul legii ori nu înţelege legătura logică dintre politică şi drept, o ri pesonal este interesat în încălcarea legii. în orice condiţie el nu este c onsiderat profesionist. Politica  este ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi umane prin care se instituie, se menţine şi se garantează o anumită ordine internă,  se asigură securitatea externă. c onform unui anumit scop al personalităţii, societăţii sau anumitor Activitatea politică include totalitatea acţiunilor orientate conform grupuri în realizarea intereselor proprii în privinţa puterii. Dacă aceasta are loc l oc în baza normelor de drept, ea se consideră activitate legală, iar în afara lor - ilegală.  Una dintre condiţiile de bază ale activităţii politice reuşite este deţinerea unei culturi politice.  Cultura politică reprezintă un sistem de cunoştinţe, atitudini, în raport cu valorile politice şi formele de partici pare  pare la activitatea  politică, folosite pentru transpunerea acestor valori în viaţă. Cultura politică are două aspecte:   static  –   sistemul de valori apreciate de societate, şi dinamic  –  –  formele de participare a subiecţilor sistemului politic al societăţii la  viaţa politică. Valorile politice sînt: libertatea politică, democraţia, drepturile politice, norma politică, procedura politică şi altele. Formele de participare la activitatea politică:  alegerile, activitatea parlamentară, membru de partid şi altele.   Cultura politică poate fi de mai multe feluri în funcţie de subiecţii vieţii politice, și anume: a)  cultura politică a societăţii;  b)  cultura politică a personalităţii;  c)  cultura politică a unui grup.  Cultura politică a societăţii  o formează sistemul de trăsături tipice, care caracterizează conştiinţa şi comportamentul populaţiei. Cultura politică a societăţiiCultura este dinamică, -seechivoc, de la o generaţie la alta,politică reacţionînd cu sensibilitate toate schimbările din lumea înconjurătoare. politică dezvoltîndu prezentă, fără reflectă cultura precedentă, tradiţiile,laideile, concepţiile ei şi legătura dintre anumite instituții social politice. Cu toate acestea, ea este implantată în norme reale ale practicii politice, apreciază capacitatea persoanei de a reevalua trecutul, a aprecia prezentul şi a găsi soluţii, proiect înd viitorul. Cultura politică a personalităţii  include  include reprezentările de valoare ale persoanei despre fenomenele  politice şi transpunerea în  practică a regulilor de comportament comportament ca subiect al puterii politice.  Cultura politică a personalităţii presupune trei aspecte de manifestare:   informaţional   –  –  acumularea cunoştinţelor despre politică;   emoţional de motivaţie   –   transformarea cunoştinţelor despre politică în anumite convingeri, motive valoroase de comportament (odată cu înţelegerea semnificaţiei alegerilor, te convingi că trebuie să votezi, indiferent în favoarea fa voarea cui);   comportament comportamental al (de acţiune)  –  –  capacitatea  capacitatea de a folosi instrumentele politice sau comportamentul în mediul politic (ai aflat importanţa alegerilor, eşti convins că trebuie să votezi, dar şi să ştii cum se procedează în acest caz).  Toate aceste aspecte, doar în strînsă corelaţie, vor demonstra cultura politică a personalităţii, faptul că ai formată o reprezentare fundamentală despre viaţa politică, despre societate şi despre lume în general. Este important ca cetăţenii să nu se izoleze i zoleze de viaţa  politică a societăţii, dar să tindă să participe activ la ea, pentru ca pluralismul părerilor să influenţeze politica de stat. Juristului care deţine o cultură politică individuală îi revine rolul primordial în formarea personalităţii democratice ce ar dezvolta s ocietatea civilă.   În cultura politică a unui grup se pune accentul pe o categorie aparte  –   juriştii, juriştii, formînd subiectul de discuţie al paragrafului următor. 

Noţiunea şi structura culturii politice a juristului  Cultura politică a juristului  reprezintă cunoştinţe politice, capacităţi, deprinderi, abilităţi, valori şi reguli de comportament implimentate în practică ca subiect al puterii politice.  Cultura politică a juristului are următorul conţinut:    Conştiinţa politică  alcătuită din totalitatea ideilor, valorilor, orientărilor politice şi autodeterminarea politică (de dreapta, de stînga, liberal sau centrist).   Relaţiile politice  –   interdependenţă politică (colaborare, confruntare, indiferenţă faţă de instituţiile statal e), conflictul  politic, autoritatea politică, reputaţia politică.    Comportamentul politic  –  –   acţiuni politice (participarea la mitinguri, demonstraţii, pichetări, greve), consecinţe politice, sancţiuni şi practici politice.  Primul element formează aspectul teoretic al culturii politice, iar cel de al doilea şi al treilea aspectele practice. Toate aceste elemente pot forma cu desăvîrşire cultura politică a unui jurist, însă nu vor putea fi asimilate fără alte 3 etape ce formează structura culturii politice a juristului: a)  acumularea cunoştinţelor despre politică, o informare largă despre viaţa politică a societăţii, ideile şi valorile ei, legităţile de funcţionare a sistemului poilitic, drepturile şi obligaţiile politice ale cetăţenilor, strategia şi tactica dezvoltării politice a statului,  programelor politice ale partidelor şi mişcărilor de bază. La acestea am putea adăuga: cunoştinţele politice nu trebuie acumu late

 

38 doar în cadrul studierii cursului de politologie la facultatea de drept, ele trebuie permanent pe rfecţionate în corespundere cu evenimentele ce au loc în viaţa politică a statului RM; b)  abilitatea de a transpune informaţia politică într -o variantă proprie de cultură politică, care concreşte cu regimul politic şi cultura societăţii, formarea atitudinii faţă de structurile statale, stat, puterea publică şi guvernare, conştientizarea valorilor politice, elaborarea unor direcţii politice ferme. Dacă acestea se vor realiza, convingerile politice nu vor putea fi destrămate sau im puse de alţii, iar în cazul unor convingeri durabile vei putea să transmiţi şi celor cu care comunici o cultură politică sănătoasă.   Transpunerea direcţiilor trasate prin participare politică sub diferite forme şi comportament politic la sisteme concrete de relaţii  politice, prin capacitatea de a prevedea cosecinţele participării juristului la activitatea politică. Referitor la comportamentul şi cultura politică ale juristului, putem face o specificare. Juristul rămîne în limitele profesiei sale atunci cînd asigură bazele constituţionale   ale ordinii publice şi legislaţiei în vigoare. Are dreptul să critice neajunsurile şi încălcările doar de pe poziţia legii, folosind posibilităţi şi mijloace juridice. Poate să declare criminale statul şi societatea, să discute crizele existente, caracterul antisocial al puterii şi alte cazuri admise într -o societate democratică. Însă acestea poate să le expună doar în limitele activităţii sale de politician, şi nu în cadrul activităţii profesionale ca  jurist. Un jurist nu poate activa fără convingeri civile, el trebuie să fie un patriot, să slujească societăţii, călăuzindu -se de lege, să fie convins de necesitatea şi scopul comun al principiilor democratice ale statului de drept.   Fiecare jurist este purtătorul unei culturi politice individuale. Din punct de vedere formal juristul poate fi obligat să se plaseze în afara proceselor şi instituţiilor politice. Însă ar fi nedemocratic să forţăm juristul să renunţe la concepţiile politice şi părtinire  politică în general, să nu participe la procesul procesul politic sau să nu transpună în fapte fapte viziunea sa politică.  Juriştii practicieni sînt creatorii politicii naţionale şi nu observatori indiferenţi. Nimeni nu poate nega participarea juriştilor (deşi minimală) la dezbaterea proiectelor de legi, care implică anumită atitudine politică. Discutarea Constituţiei este şi ea un eveniment politic, deoarece consfinţeşte norme ce reglementează nemijlocit raporturi de conducere politică. Desemnarea unui s au altui partid prin vot este un indicator al unei simpatii politice determinate. Toate acţiunile politice ale juriştilor trebuie să fie legale, adică să corespundă legii. In procesul creaţiei politice juriş tii sînt implicaţi, împreună cu statul, prin organele sale legislative, executive e xecutive şi judecătoreşti. Statul stabileşte parametri i culturii politice a juriştilor, elaborează norme, le determină comportamentul politic, formele şi nivelul de participare la viaţa politică, formele şi

nivelul cu instituţiile societăţii alţi subiecţi ai procesului politic. Statuinterdependenţei l stabileşte şi adoptă simbolurile politicecivile, naţionale, care sînt valori politice şi pe care juriştii sînt obligaţi să le apere de orice tentativă de discreditare sau profanare.   Juriştii trebuie să se folosească cu pricepere de toate valorile politice mondiale, principiile şi normele ce au găsit o regl ementare în stat: democraţia, pluralismul politic, transparenţa, drepturile şi libertăţile l ibertăţile politice. Ele sînt instrumentariul politic al lor. Juristul este în drept să folosească toate formele şi instituţiile democraţiei –   să participe la conducerea treburilor de stat, nemijlocit sau  prin reprezentanţi (la referendum, alegeri, discutarea proiectelor de legi), la formarea sistemului de   organe centrale şi locale ale statului (fără a recurge la abuz de putere), la protecţia şi garantarea drepturilor şi libertăţilor politice ale cetăţenilor consfinţite în Constituţie.  Capacitatea juristului de a se folosi de principiul transparenţei înseamnă nu doar realizarea drepturilor constituţionale ale cetăţeanului, ci şi a obligaţiei, ca persoana cu funcţie de răspundere să contribuie la stabilirea deplină a schimbului informaţional dintre stat şi societatea civilă.  Cultura politică individuală este condiţionată de posibilităţile profesionale, fixate în legi, şi de factorii sociali, istorici şi  personali. Nivelurile culturii politice a juristului Cultura politică a juristului este un fenomen alcătuit din mai multe componente, ș i anume: a)  reprezentările despre lumea înconjurătoare;  b)  atitudinea faţă de putere;  c)  atitudinea faţă de fenomenele politice.  Reprezentările conceptuale despre lume sînt determinate de alegerea poziţiei politice, reieşind din valorile preferate –   individuale sau colective, religioase sau ateiste, naţionale sau internaţionale, conflictuale sau consensuale, practice sau idealiste. îndoială, acest component al culturii depinde de cultura generală a juristului şi cultura generală a societăţii. Poţi fi un individualist sau idealist, un naţionalist sau internaţionalist, totul depinde de nivelul de educaţie, instruire şi mediului social în care vieţuieşti. Juristul trebuie să adopte o poziţie sau alta astfel încît să nu încalce obligaţiile profesionale, el trebuie în mod practic să urmărească indicaţiile legii, să apere reprezentanţii oricăror partide şi mişcări politice cu aceeaşi atitudine .   Atitudinea juristului faţă de putere ca faţă de centrul de conducere are specificul său, dictat de cunoştinţele sale profesio nal  juridice şi de poziţia  de serviciu. Spre deosebire de lucrătorul sferei nejuridice, juristul îşi formează concepţia proprie despre  putere, capacităţile şi limitele ei în elaborarea legilor, aplicarea aplicarea lor în baza unor cunoştinţe m mai ai vaste decît primul. Apoi în această bază profesional juridică, el îşi elaborează o atitudine faţă de putere ca simplu cetăţean. Ca cetăţean el devine subiect cu drepturi depline al politicii care poate să activeze după preferinţele proprii.  Este important de subliniat că pentru jurist, inclusiv în viaţa politică, principial devine faptul formării în conştiinţa sa a atitudinii faţă de conceptul „stat –  persoană”  persoană”. Ea poate să ia o atitudine umană, cînd reuşita unui stat este legată de respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei şi cetăţeanului sau una statală, atunci cînd este reflectat monopolul intereselor statului, prioritatea lor faţă de interesele persoanei. 

 

39 Această atitudine conceptuală devine cu atît mai importantă, cu cît prevalează mai mult simpatiile partinice sau politice de grup ale jur istului. istului. Ea determină atitudinea faţă de stat, legi, drept, putere, programe de partid şi de alte fenomene politice. Juristul  trebuie să se conducă de principiul parităţii, echilibrului, coordonării intereselor statului cu cele ale persoanei în activi tatea sa  practică. Fiind reprezentantul oficial al statului, juristul practician, pe de o parte, este adeptul intereselor lui, iar pe de altă parte, pa rte, apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanei. în cazul unui profesionist, pe prim plan sînt puse obligaţiile profesionale. Uneori, însă, atitudinea faţă de putere intră în conflict cu obligaţiile profesionale de serviciu. în acest caz trebuie să facă alegere între cariera politică şi cea de serviciu. Prima poate fi aleasă doar atunci cînd juristul are un activ ism politic dezvoltat. Atitudinea juristului faţă de diferite fenomene politice: politica statală, legăturile interstatale, atitudinea faţă de sine ca subiect al puterii politice. Aceasta presupune includerea reală a juristului în toate treburile obşteşti şi publice, depăşirea conflictului dintre interesele generale şi cele personale, ridicarea activismului în toate sferele vieţii sociale.  Cu toate acestea, juristul nu are teamă pentru schimbarea politicii statului. Conducîndu -se după legi, el este obligat să ia o atitudine tolerantă faţă de orice politică statală.   La fiecare dintre aceste niveluri ale culturii politice a juristului se formează anumite orientări de valoare, ce influenţează formele şi diversitatea comportamentului politic al său. El poate fi conservator sau progresiv. Important rămîne faptul că cultura  politică a juristului să fie orientată asupra valorii personalităţii, inviolabilitatea şi garantarea drepturilor ei civile, i ar formele de activitate politică, care-i reflectă reprezentările, să fie legale. Cultura politică a juriştilor practicieni este capabilă să cimenteze cultura societăţii, să influenţeze stabilitatea politică  în stat, să cimenteze puterea, ordinea şi condiţiile de adoptare şi realizare a deciziilor, legitimitatea sistemului,  măsura legală de aplicare a forţei din partea unui aparat de stat represiv. 

Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea profesională a juristului  Pluralismul politic  reprezintă concurenţa liberă şi diversă a ideilor politice, gîndirii, partidelo r, care exlude monopolizarea  puterii de stat, cu ajutorul diferitelor tipuri tipuri de contragreutăţi.  Conform acestui principiu, consfinţit în Constituţia RM, „democraţia în RM se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi instituită ca   ideologie oficială a statului” sau: „Cetăţenii se pot asocia în partide în alte organizaţii  politice. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei  politice a cetăţenilor şi, înliber condiţiile legii,şiparticipă la alegeri”.soci   al- politice. Mişcările, partidele, grupările de opoziţie sînt recunoscute drept o componentă indispensabilă a societăţii democratice , a statului de drept, însă, în lupta pentru putere, ele nu trebuie să folosească forme agresive, procedee de provocare politică.  Este necesar ca în această concurenţă, prin compromisuri şi înţelegeri, să se ajungă la un echilibru.  În politică se deosebesc două stiluri de interacţiune politică: de confruntare şi de toleranţă.  Confruntarea se manifestă prin aplicarea unor mijloace şi acţiuni extreme, ignorarea altor poziţii, păreri, hotărîri, instiga rea la conflict şi altele.  Toleranţa, dimpotrivă, pune accent pe calea spre armonizarea intereselor, adoptă o atitudine îngăduitoare faţă de poziţiile,  părerile şi hotărîrile opuse, recunoaşte primatul intereselor sociale, promovează politica de comprom compromis is pentru înţelegerea în   societate. Juristul trebuie să se conducă în activitatea sa de ultimul ulti mul principiu. Aceasta presupune căutarea consensului, comprom compromisurilor, isurilor, respectarea legii, a drepturilor omului, a principiilor democratice. Un lucrător din sfera juridică nu poate refuza serviciil e unui client din convingeri politice, să fie părtinitor, din motivul motivul că nu împărtăşeşte aceeaşi poziţie politică.  Juristul, ca şi ceilalţi cetăţeni, indiferent de sfera de activitate şi funcţia deţinută, este firesc să susţină anumite concepţii politice, fie adeptul platformei politice a oricărui partid sau mişcare, dar aceasta nu trebuie să prezinte impedimente în exercitarea onestă asăfuncţiilor sale.   Partidul politic este o reuniune benevolă a persoanelor care exprimă voinţa unui grup social, tinde să dobîndească puterea  publică sau s-o deţină prin mijloace constituţionale, activează permanent şi influenţează politica statului în conformita te cu  programul şi statutul său. Mijlocul de bază al activităţii politice a partidului este participarea la alegerile în organele legislative ale statului. Juriştii trebuie să cunoască platformele politice ale partidelor de bază, pot să facă agitaţie pentru alegerea reprezentantului lor, să partic ipe la alegeri, să fie ales.  Juristul nu trebuie, din cauza activităţii sale profesionale, să fie lipsit de libertatea de exprimare, dreptul de a se uni în asociaţii, şi în special, trebuie să aibă dreptul: de a participa la dezbaterea problemelor legate de organizarea şi reorganizarea siste mului  judiciar; să fie mem membru bru şi să form formeze eze organizaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale; ssăă propună şi să explice proiectele elaborate ale reformelor juridice în interesul societăţii şi informarea societăţii asupra acestor probleme.   Orice limitare a drepturilor şi posibilităţilor juristului în acumularea acumular ea experienţei şi practicii sociale reduce rolul culturii c ulturii politice a lui atît în comportamentul individual, cît şi în viaţa politică a societăţii.   În concluzie, juristul, ca cetăţean al RM, are dreptul în mod liber de a se reuni în partide politice şi organizaţii obşteşti pentru executarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor sale, satisfacerea intereselor politice şi de altă natură.  Excepţia de la această regulă ţine de limitările existente, stabilite de lege, în î n interesul securităţii naţionale şi a or dinii dinii de drept,  protecţiei vieţii şi sănătăţii populaţiei, precum şi apărării drepturilor şi libertăţilor altor persoane. Respectiv, ca persoană care se află în exerciţiul statului, juristului i se impun i mpun anumite limitări. Anumitor categorii (poliţie, procurori, judecători, colabaratori vamali, securitatea naţională) legislaţia le interzice să participe la acţiuni politice, să facă parte din organizaţii social politice, consfinţind principiul neutralităţii politice, în numele funcţionării

normale a statului democratic. Anume acest principiu imprimă specific activităţii juriştilor ca funcţionari publici, lucrători ai  

40 organelor de drept şi judiciare. Pentru ca procesul să nu se transforme în arenă de confruntări politice, juriştii trebuie să  fie neutri  politic şi să nu încalce normele profesionale care prevăd interzicerea activităţii politice.   Principiul neutralităţii politice  în activitatea juridică este stipulat în Legea RM cu privire la statutul judecătorului, art.8: „Judecătorul nu poate să facă parte din partide pa rtide şi alte organizaţii social politice sau să desfăşoare alte activităţi cu caracter politic".  Neutralitatea politică a judecătorului cere imparţialitate politică: lipsa de sprijin sprijin material anumitor partide politice, politice, neparticiparea la demonstraţii  poli politice, la propunerea candidaţilor pentru alegerile în diferite organe. El nu poate fi deputat în Parlament şi nici consilier în autoritatea administraşiei publice locale. Pentru păstrarea independenţei judecătorii nu trebuie să ia parte la discuţii  politice, care se desfăşoară în sistemul politic al oricărei societăţi.   Această interdicţie este inclusă şi în actele altor state, de ex., Codul de etică judiciară al SUA, în regula 7, prevede: „Judecătorul trebuie să se abţină de la activitatea politică”  . Legea RM cu privire la poliţie, în art.20, menţionează: „In cadrul poliţiei nu se admite activitatea partidelor politice şi a altor asociaţii social- politice  politice ale cetăţenilor".  Procurorii nu pot fi membri ai organelor elective, a căror activitate o supraveghează, stipulează art.3 din Legea RM cu privire la procuratură. Acelaşi articol, p.3, susţine: „Nu se admite crearea de partide şi de alte organizaţii social- politice  politice şi nici activitatea acestora în organele Procuraturii. Procurorii şi anchetatorii nu pot fi membri ai nici unui partid, ai altor organizaţii şi mişcări social- politice  politice şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu se se supun numai legii”. Îngrădirea drepturilor lucrătorului organelor de mai sus de a fi membru al unui partid politic în mod automat îl lipseşte de dreptul de a fi ales în Parlamentul RM conform listei de partid. în documentele internaţionale aceste interdicţii de asemenea sînt  prevăzute, însă cercul de persoane este limitat la poliţie şi forţele armate. Acest fapt este confirmat şi de Pactul internaţional cu  privire la drepturile civile şi politice, adoptat la Aduna Adunarea rea Gen Generală erală a ONU din 1966, 1966, art.22. Legislaţia RM a extins cercul juriştilor  practicieni cărora le este interzisă participarea la reuniuni reuniuni politice.  În afară de juriştii practicieni care activează în judecătorie, procuratură, poliţie, securitate, există şi alţi jurişti, care   nu fac parte din aceste organe, iar acti vitatea lor politică poate să decurgă sub două forme:  1)  participarea politică la: alegeri, r eeferendumuri, ferendumuri, controlul liderilor politici, mitinguri şi adunări, manifestaţii, difuzarea informaţiei politice, la partide politice şi mişcări, asociaţii obşteşti. Acestea toate fac dovada că juristul poate să se an gajeze în toate mişcările politice din domeniul politic, să înfăptuiască un şir de măsuri în scopul exprimării intereselor, cerinţelor şi

reprezentărilor complicilor săi. Participarea democraţie, transparentă şi statul de drept;   politică poate fi la nivel naţional, local, statal sau internaţional, fiind fav orizate de 2)  funcţionalitatea politică  presupune administrarea activităţii instituţiilor politice, liderism politic, ocuparea funcţiilor de răspundere în aparatul de conducere, determinarea mecanismului de adoptare a hotărîrilor, alegerea cadrelor , controlul asupra îndeplinirii lucrului. Regula generală referitor la aceste activităţi este că de trebuie, să decurgă în afara instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor de stat. Tema: CULTURA ETICĂ A JURISTULUI   Noţiunea cultură etică a juristului Cultura etică ocupă un loc central în cultura personală a juristului. Acest fapt este condiţionat de caracterul activităţii sale, ea fiind legată de asigurarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, îndeplinirea obligaţiilor ei în faţa societăţii, statului, care la rîndul lor înaintează faţă de jurişti cerinţe etico -moral înalte. Cu atît mai importantă este cultura etică în condiţiile transformărilor democratice în ţară, în forţele armate, în organele de ocrotire a normelor de drept. Fiecare jurist, individual trebuie să aleagă căile de formare a culturii sale etice.   prezintă prezintă totalitatea normelor morale,şicalităţi personale, ale conştiinţei Eticaspecifice profesională morale, relaţiilor dintre oameniiprincipiilor, ce practicăcerinţelor un anumitşi tip de activitate importante pentrureflectări exercitarea funcţiilor  profesionale, transformîndu-se transformîndu-se într-un fel de cod moral de comportament. comportament. Cultura etică devine parte componentă a eticii profesionale şi se atribuie la o grupă de persoane persoan e ce desfăşoară aceeaşi activitate  profesională, adică  –  –   grupul juriştilor. Pornind de la aceasta,  pentru un politician, pe primul loc, stă cultura politică, pentru un economist –  cea economică, pentru jurist –  cea juridică. Dar, fără îndoială, pentru toţi, elementul esenţial al culturii profesionale şi generale îl formează cultura etică.  Cultura etică caracterizează personalitatea omului din punctul de vedere al dezvoltării lui morale integrale, a conştiinţei ş i conduitei, precum şi totalitatea calităţilor   morale, atribuite unei societăţi, clase, profesiuni ce determină nivelul lor de conştiinţă şi conduită morală . Ea include cunoştinţe, senzaţii şi convingeri morale, necesităţi, calităţi şi deprinderi de conduită mor ale, ale, norme de etică, toate fiind manifestate în relaţiile cu alţi oameni. Spre deosebire de cultura politică prin care persoana îşi manifestă atitudinea faţă de organizarea statală, partide, mişcări sau cultura estetică care se distinge prin atitudinea faţă de natură, societate, om, artă din ppunctul unctul de vedere al frumosului, cultura etică se realizează doar în relaţiile cu alţi oameni, în comunicarea c omunicarea cotidiană, bazîndu-se pe aşa valori morale ca: binele, datoria, cinstea, conştiinţa, dreptatea.   prezintă un sistem de calităţi morale (exprimate în norme şi principii), care s-au format ca rezultat Cultura etică a juristului prezintă al cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor juristului, reflectînd în conduita sa morală armonia dintre convingerile interne şi manifestările externe .  Cultura etică a juristului are următorul conţinut:  a)  conştiinţa morală, care include cunoştinţe etice, reprezentări şi idealuri, principii şi norme, necesităţi morale. Acest element se formează atît cu ajutorul instituţiilor corespunzătoare de stat sau obşteşti (grădiniţă, şcoală,   facultate, colectiv de lucru) cît şi

 prin propriile străduinţe. Conştiinţa Conştiinţa morală poate controla şi orienta, orienta, stăpîni emoţiile şi sentimentele sentimentele morale ale persoanei.  

41 Cunoştinţele etice reprezintă informaţii despre morală, conţinutul şi structura ei. Principiile şi reprezentările sînt rezultatul conştientizării noţiunilor de bine şi rău, datorie, cinste şi demnitate. Idealul moral se manifestă prin personificarea de că tre jurist a unei stări, activizînd toate sentimentele morale. Necesităţile morale se formează în urma activităţii gîndirii şi inimii, transformîndu-se într-un mecanism de trecere de la l a conştient la comportament.  Necesitatea exprimă tendinţa permanentă a juristului de a-şi face conştiincios şi fără profit datoria obştească şi de serviciu, respectînd cerinţele moralei obşteşti şi ale eticii profesionale. Cu cît nivelul necesităţilor morale este mai înalt, cu atît este mai înalt nivelul calităţilor morale. Toate acestea ţin de aspectul teoretic sau raţional. Insă conştiinţa morală impune şi un as pect  psihologic sau sentimental. El include un sspectru pectru larg de em emoţii, oţii, sentim sentimente, ente, sim simpatii, patii, antipatii, reprezentări despre moral şi imoral, obiceiuri, norme morale. Acestea se formează şi se consolidează în procesul experienţei de viaţă. Cultura emoţiilor vorbeşte despre educaţia morală a  persoanei. În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale sen sentimentelor, timentelor, însă pentr pentruu un jurist au valoare cu  preponderenţă sentimentele moral- politice,  politice, ele fiind cele mai durabile şi rezistente la influenţa factorilor externi. Acestea simt:  patriotismul, solidaritatea, demnitatea demnitatea şi mîndria naţională, internaţionalismul. internaţionalismul. Ultima calitate reclamă din partea unui jurist respectul faţă de alte popoare, toleranţă faţă de diferitele etnii şi naţionalităţi. În baza celor menţionate se disting calităţile inerente unui jurist:   atitudinea faţă de patrie, popor, cultură şi limbă (patriotismul, mîndria naţională, internaţionalismul);   calităţi morale propriu-zise (onestitate, corectitudine, modestie, simţul demnităţii,  comportamentul;  calităţile manifestate în situaţii de limită: curaj, bărbăţie, vigilenţă, disciplină, cumpătare. Activitatea juridică este imposibilă fără aceste calităţi;   cultura comunicării atît la serviciu, cît şi în afara acestuia. Faţă de jurişti societatea înaintează cele mai dure cerinţe. Tot ce se poate ierta mult sau mai puţin oricărei alte profesii, niciodată nu i se va ierta unui jurist.   b)  relaţiile morale. Esenţa relaţiilor morale o formează legătura specifică dintre conştiinţa morală şi conduita  morală. Iniţial acestea nasc în conştiinţă, manifestîndu -se apoi în comportamen c omportament.t. Toate relaţiil relaţiilee morale pot fi clasificate după conţinut, formă şi tipul de legătură dintre oameni .  După conţinut, există relaţii morale stabilite în procesul activităţii economice, juridice, politice, profesionale ş.a. în toate cazurile ele reflectă latura morală a relaţiei –  cinstea, onoarea, demnitatea profesională ş.a. 

formă, relaţiile moralerespectivă: se manifestă funcţiede demîndrie, caracterul înaintate faţă de jur ist ist –  generală sau concretă. Ca După răspuns acesta ia atitudinea deîndatorie, decerinţei onoaremorale sau invers.   În funcţie de tipul de legătură dintre oameni, relaţia morală presupune minimum o legătură bilaterală (deşi în realitate ele p ot fi mai multe). Activitatea juridică presupune relaţia: jurist –  client,  client, jurist –   bănuit, bănuit, jurist –  pătimit,  pătimit, jurist –  martor,  martor, jurist –  coleg.  coleg.  c)  conduita morală, ca indicator obiectiv al calităţilor morale, a chipului moral al unei personalităţi. Ea se manifestă prin semnificaţia morală a faptelor săvîrşite.  Interdependenţa acestor elemente justifică numirea juristului ca purtător al unei culturi etice înalte. Cultura etică presupu ne atît respectarea normelor şi principiilor morale în procesul îndeplinirii obligaţiilor   profesionale, profesionale, cît şi implementarea lor în practică, evitarea greşelilor şi a deformărilor profesional-morale. Un jurist va încerca satisfacţia morală din activitatea sa numai atunci cînd cî nd va acţiona profesionist, în conformitate cu principiile şi normele morale. În practică, nu putem vorbi despre principii şi norme moral specifice doar unei anumite profesii sau specialităţi: ale  judecătorilor, procurorilor, ofiţerilor de urmărire penală, avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici etc. Cînd într -un -un stat sînt elaborate şi adoptate coduri deontologice care conţin norme de comportament al avocaţilor, judecătorilor, anchetatorilor, not arilor, atunci conţinutul prescripţiilor generale şi profesionale se referă la l a cultura lor etică. Referindu-ne la RM, considerăm că normele noastre deontologice trebuie conformate standardelor deontologice internaţionale, fărăStruct a fi neglijate particularităţile sistemului al statului.   ura culturii etice a juristului estenaţional următoare :   prezenţa cunoştinţelor etice, sentimente, necesităţi; necesităţi;    transformarea cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor etice în convingeri morale, deprinderi de a aprecia moralitatea conduitei străine;    buna pregătire de a acţiona conform cunoştinţelor şi convingerilor etice, adică de a acţion a moral. De nivelul culturii etice a juristului depinde îndeplinirea calitativă şi eficientă a obligaţiilor, respectînd demnitatea, on oarea, reputaţia de serviciu a persoanei, căreia i se acordă ajutor juridic; j uridic; autoritatea juristului şi a colegilor, precum  şi a profesiei juridice la general. Regula etică de bază este:  faci pentru client tot ce nu interzice legea, tot ce ar fi putut să facă el însuşi pentru sine, dacă ar fi avut cunoştinţele necesare şi capacităţile, specifice unui jurist specialist.   Cultura etică a juristului se manifestă atît în atitudinea lui faţă de activitatea sa profesională şi rezultatele obţinute, cît şi în   atitudinea faţă de colegii de lucru, un loc aparte revenind relaţiilor cu clientul,  inculpatul, bănuitul, pătimitul, martorul şi cu alte  persoane în cazul unui proces proces juridic. Ultim Ultimiiii se află într -o situaţie de subordonare faţă de jurist, de aceea ac eea atitudinea trebuie să fie  binevoitoare şi corectă.  Încălcarea normelor etice în activitatea juristului atrage după sine răspunderea prevăzută în codurile deontologice. Cu părere de rău, RM a mers pe calea reglementării şi pedepsirii lucrătorilor sferei juridice prin legi şi alte acte normative. Însă ar fi mult mai eficient de stabilit un mecanism de tragere la răspundere a juriştilor în baza baz a unui cod deontologic. Acest cod va sancţiona doar încălcările normelor etice, apelînd la conştiinţa morală. Dacă la acest nivel se va stabili o ordine, atunci la nivel normati v nu vor apărea devieri.  Totalitatea cerinţelor ce caracterizează cultura etică  a juriştilor trebuie cu siguranţă să fie aplicate în practica profesională. Un  jurist în general trebuie să întruchipeze întruchipeze bunătatea, dreptatea, legalitatea şi alte calităţi om omeneşti eneşti de valoare. 

 

42

Codul etic profesional al juristului În literatură ştiinţifică din di n domeniu se menţionează că deontologia face lanţul dintre domeniul dreptului şi cel al eticului, adică,  pe de o parte, ea cuprinde o serie de reguli şi principii cerute de exercitarea unei anumite profesii  —  —  domenii  domenii dreptului, iar pe de altă parte, aceste principii şi norme simt puternic impregnate moral —  domeniul  domeniul eticului. O astfel de colaborare cu „juridicul”  înlesneşte înţelegerea elaborării unor coduri deontologice în limitele acestora. Acesta  poate funcţiona alături de alte acte normative interne   şi reglementări internaţionale. Dar, într-un cod deontologic normativitatea nu ţine exclusiv de domeniul juridicului, ci şi al eticului, adică include şi criteriul modelului a ceea ce este demn de ales al es , de urmat, de făptuit. Reieşind din aceasta, specificul codului etic ţine de faptul că acesta trebuie să cuprindă doar nome etice, morale, ce nu sînt cuprinse de actele normative. Aprobarea lor de către asociaţiile de jurişti conferă acestora o norma tivita te, adică orice abatere de la normele codului trebuie  pedepsită. Pedepsele şi mecanismul de aplicare a lor vor fi stabilite în cod. La moment se propime ca mecanismul de punere în   aplicare a codurilor etice să fie făcut de un oficiu naţio nal sau un consilier al eticii. Acesta ar putea fi un colaborator al departamentului de cadre, oferind îndrumări şi explicaţii pe probleme de etică, ar putea conduce o investigaţie independentă în  privinţa unei încălcări a normelor normelor etice. În această privinţă Uniunea Avocaţilor din RM a stabilit Comisia pentru etică şi disciplină, care este aleasa în componenţa a cel puţin 15 avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani.   Comisia pentru etica şi disciplină: examinează cazurile de încălcare de către avocaţi a normelor Codului deontologic al avocatului; intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi adoptă deciziile corespunzătoare; înaintează demersuri  privind retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei profesiei de avocat.  Într-un cod de deontologie datoria se află în strînsă legătură cu virtutea, înţelepciunea, autocontrolul, colaborarea, recunoştinţa, loialitatea, principiul bunăvoinţei, respectul de sine şi reciproc, principiul dreptăţii, justiţiei, solidarităţii, consensul c onsensului, echilibrului. Toate acestea orientează comportamentul, implicînd în aceasta conştiinţa co nştiinţa morală.  Prescripţiile deontologice influenţează convingerile, deciziile, conştiinţa pentru binele activităţii desfăşurate, pentru asi gurarea funcţionării armonioase a interesului de serviciu cu cel personal, a eficacităţii economice, a respectului faţă de valorile umane .  Un cod de deontologie cuprinde atît reglementări juridice cît şi etice, principiu de bază rămînînd grija pentru persoana umană,  pentru demnitatea ei.

Cu referire lajuriştilor; profesiunea juridică, normele profesionale cuprinse într-un cod deontologic au menirea de a servi la:   orientarea     realizarea unui ghid de evaluare;   îndrumarea activităţii;    constituirea unui sistem pentru ridicarea nivelului profesional. Prin cod deontologic al juriştilor  se înţelege ansamblul principiilor morale care îndrumează conduita juriştilor, stau la baza activităţii lui şi servesc drept orientare metodologică. Nu putem aduce o caracterizare exhaustivă e xhaustivă a tuturor principiilor mor ale ale ale  juristului, mai ales că fiecare personalitate personalitate este unică şi le poate întruni într-o măsură mai mare sau mai mică. În general, codul deontologic conţine următoarele principii:  1)  Respectarea principiului supremaţiei legii şi a dreptului. Aceasta înseamnă î nseamnă că juristul conştientizează misiunea sa de a sluji dreptului şi legii. El este obligat să se călăuzească de concepţiile în î n conformitate cu care legea în stat este dreaptă, justă şi necesită să fie executată, chiar dacă ea nu corespunde, după părerea lui, ideilor statului de drept. Prin executare, juristul combate anarhia, nihilismul, devenind apărător al legii. 2)  Atitudinea umană faţă de om, adică atitudinea faţă de viaţă şi sănătate, onoare şi demnitate ca valori sociale supreme. Conştientizarea de către jurist a rolului său de reprezentant al statului, care asigură condiţii de înfăptuire reală a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale cetăţeanului şi persoanei. nu sînt suficiente pentru autorealizarea în sfera  juridică. Munca cu oamenii antrenează şi o atitudine grijulie Diploma faţă de ei,şioatestarea comunicare ce să inspire încredere, astfel încît oamenii să aprecieze nu doar un executor al rolului profesional, ci şi persoana cu calităţile pozitive şi negative. Fiecare subiect care comunică cu procurorul, ofiţerul de urmărire penală, judecătorul, avocatul aşteaptă de la aceştia atît o   îndeplinire calificată a îndatoririlor, cît şi o atitudine respectuoasă: fie infractor, fie un martor. Juristul nu trebuie să-şi piardă nici cumpătul. Doar în asemenea condiţii apare respectul reciproc, se formează o atmosferă de încredere în societate, care asigură   reuşita lucrului juridic. Gîndirea birocratică a unor jurişti provoacă o daună considerabilă relaţiei jurist —   client. Se formează piedici artificiale în calea realizării drepturilor persoanei. De ex., în cazul poliţiei aceasta se manifestă prin refuzul de a înregistra infracţiunile, chiar dacă sînt aduse motive foarte întemeiate din partea reclamanţilor, re clamanţilor, iar în cazul judecătorilor –  prin  prin tărăgănarea examinării cazuri cazurilor, lor, făcînd trimiteri la nişte circumstanţe neprincipiale. Eliminarea acestor momente negative se poate face doar prin restabilire a situaţiei iniţiale –  organele  organele de drept sînt garanţii siguri ai dreptăţii. Omul sfinţeşte locul. 3)  Corectitudinea este principiul care indică nivelul înalt ce însoţeşte îndeplinirea tribuţiilor profesionale. Ea se manifestă prin toate mijloacele care nu contravin moralei şi dreptului folosite de către jurist în activitatea sa. Judecătorul trebuie, de ex., să se abţină de la comentarii publice asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive sau asupra cauzei care se află pe rol. Judecătoru l se comportă amabil şi corect cu toţi. Acest principiu se bazează pe alte calităţi ale persoanei, cum sînt: încrederea, compăt imirea, onoarea şi sinceritatea. 4)  Încrederea înseamnă atitudinea persoanei faţă de acţiunile altei persoane, faţă de sine şi se bazează pe dreptate, bunăvoinţă, sinceritate, încrederea dintre colegi conduce la rezultate pozitive în serviciu, la sporirea eficacităţii lucrului colectiv.   5)  Compătimirea presupune  presupune înţelegerea trăirilor altei persoane. Se manifestă manifestă prin acordarea su susţinerii sţinerii morale şi ddispunerea ispunerea de a o ajuta. Cu toate că legea obligă juristul să acţioneze raţional, morala îl sileşte să fie atent cu bunurile, în cazul percheziţiei, să

 

43 compătimească bănuitul pentru a dobîndi informaţia respectivă, să nu fie agresiv, grosolan, impulsiv sau să constrîngă client ul. Aceasta îl va ajuta să aleagă mai uşor  măsura de pedeapsă, prescrisă de lege. 6)  Onoarea  presupune principialitate, încredere în obligaţiile asumate, convingerea subiectivă în justeţea muncii efectuate, sinceritate faţă de sine şi de alţii, recunoaşterea drepturilor altor persoane. Această calitate determină comportamentul juristului în toate cazurile de comunicare cu clientul: asigurînd securitatea sa şi a familiei sale, creînd tuturor condiţii pentru apăr are, are, ducînd lucrul pînă la capăt. Onoarea în mod normal este legată de sinceritate –  calita  calitate intrinsecă juristului, care se manifestă prin a spune adevărul, a nu ascunde realitatea obiectivă, a nu leza interesele cetăţeanului şi ale statului. Există anumite tipuri de activitate juridică care necesită anumite exerciţii în cadrul acestui principiu  –   justificate justificate şi permise: dezinformarea infractorului, a altor participanţi, tăinuirea informaţiei în scopul rezolvării cazului.   Onoarea profesională a juristului presupune: presupune:  

-  desăvîrşire profesională;  -  promovarea  promovarea stimei; -  respectarea persoanei ca valoare fu ndamentală;  -  comportament de deschidere, de comunicare; -  respectarea adevărului;  -  corectitudinea modalităţilor şi acurateţea mijloacelor de acţiune;  -  păstrarea păstrarea secretului profesional;  -  desfăşurarea activităţii bazate pe înţelegere şi nu pe constr îngere. îngere. 7)  Îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor  este  este o calitate ce presupune nu doar competenţă, ci şi consacrarea deplină a forţelor şi capacităţilor, concentrarea tuturor puterilor pentru îndeplinirea datoriei profesionale în termene foarte scurte. Punctual itatea este o calitate prevăzută în toate codurile deontologice prezente pînă la moment în RM. La moment, s-a adoptat Codul de etică profesională a  judecătorilor , care stabileşte în 30 de reguli doar standarde generale  privind comportamentul judecătorilor judecătorilor în executarea atribuţiilor de serviciu, comportamentul lor în afara exercitării exercitării atribuţiilor de serviciu, precum şi asigurarea independenţei lor. Principiile etice şi reglementarea fundamentală a conduitei profesionale, condiţiile de angajare şi sancţiunile sînt prevăzute în legislaţie.   au un la cod deontologic careatît reglementează prea generaldeontologice şi vag conduita Nu putem spune că legislaţiaprofesiei în vigoare este Procurorii mai desăvîrşită acest capitol. Cu mai mult cu cît codurile sîntlor. aprobate de toţi reprezentanţii de comun acord şi nu prin Hotărîrea Colegiului Procuraturii.   Notariatul , în virtutea acordării serviciilor publice, au un cod deontologic care prevede principiile de bază şi standardele directoare de conduită în relaţiile cu alţi notari, cu structurile lor organizaţionale, cu autorităţile statelor şi persoanele juridice. Legea cu privire la notariat, pe lîngă răspunderea morală, stipulează şi sancţiunile disciplinare.  Pentru avocaţi, la Congresul Avocaţilor, s -a stabilit un Cod deontologic al avocaţilor Baroului din RM, care reglementează în exclusivitate latura morală a activităţii avocatului. Codul dat corespunde standardelor internaţionale şi este un ex. pentru celelalte domenii ale sferei juridice. Pentru alte oficialităţi oficialităţi publice  publice, inclusiv administraţia vamală, fiscală, securitatea naţională, poliţia, actele normative servesc material îndrumător fundamenta] privind conduita profesională. Dacă există documente de uz intern, ele sînt incomplete, ineficiente sau aplicate în măsură limitată. în concluzie, menţionăm că sectorul juridic din Moldova are urgent nevoie de coduri de conduită, ca documente completînd cadrul legal în materie.

Secretul profesional al juristului Legislaţiarespectă  RM garantează neamestecul viaţa personală şi  familială, ocrotind următoarele valori personale: şi ocroteşte viaţa intimă,înfamilială şi privată.   Domiciliul şi reşedinţa sînt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămîne în domiciliu sau în reşedinţa unei persoane fără consimţămîntul acesteia (excepţie sînt cazurile prevăzute de lege, cînd aceasta se face în scopul securităţii).    Statul asigură secretul scrisorilor, telegramelor, altor trimiteri poştale, convorbirilor telefonice şi celorlaltor mijloace legate de comunicare.   Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională. Alte aspecte sînt reglementate de legislaţie. Dreptul la secret este dreptul absolut, intransmisibil al persoanei de a tăinui de terţele persoane informaţii care au legătură cu autodeterminarea persoanei în societate, fie că acestea sînt secrete asigurate de lege, fie că persoana ia toate măsurile ca această informaţie să nu fie divulgată. Secretele pot fi personale şi profesionale.    Secre  Se crettul profe rofesio siona nall este o informaţie ce nu trebuie divulgată în virtutea datoriei profesionale, fiind una dintre condiţiile de desfăşurare cu succes a activităţii juristului, informaţia tăinuită se poate afla în posesia, folosinţa sau dispoziţia unor p ersoane fizice sau juridice, urmînd să fie dezvăluită la propria lor dorinţă, în conformitate cu condiţiile prevăzute de aceştia.  În legislaţia RM nu există o definiţie strict stabilită a secretului profesional, deşi sînt prevăzute diferite tipuri ale lui: l ui: secretul înfierii, secretul medical, secretul comercial, secretul bancar, secretul urmăririi penale, secretul profesional al avocaţilor, notarilor ş.a. Se susţine că secretul aflat în timpul exercitării funcţiei este recunoscut profesional.  Secretul profesinal, în funcţie de purtător, poate fi: a)  secret de stat   –  –   informaţii protejate de stat din domeniul militar, economic, tehnico -ştiinţific, politic, de recunoaştere, de contrainformaţie şi operativ de investigaţie a căror răspîndire, divulgare, pierdere sau distrugere poate periclita securitat ea RM;   Statul

 

44 b)  secretul comercial  comercial   –  –  informaţii ce nu constituie secret de stat, care ţin de producţie, tehnologie, administrare, de activitate financiară şi de altă activitate a agentului economic, a căror divulgare (transmitere, scurgere) poate să aducă atingere inte reselor lui. Jur istul istul munceşte atît în structurile de stat, cît şi private, fiind obligat să păstreze atît secretul de stat, cît şi cel comer cial. Analizînd codurile deontologice, observăm că datoria de a ocroti un secret comercial este un principiu etic important. El constă din două elemente: nedivulgarea secretului profesional persoanelor străine şi nedivulgarea secretului profesional colegilor, ce nu au atingere cu cazul examinat. Această regulă este generală pentru toţi juriştii din toate ţările, confidenţialitatea car acterizînd acterizînd în special practica avocaţilor . Juristul păstrează secretul tuturor clienţilor fără excepţie, indiferent de faptul dacă aceştia sînt permanenţi ori ori s-au adresat după ajutor o singură dată. Această regulă acţionează şi după încetarea relaţiilor cu clientul, chiar dacă au încetat ca rezultat al unor neînţelegeri sau conflicte. Asupra obligaţiei respectării confidenţialităţii nu se extinde acţiunea termenului de prescripţie . În scopul respectării acestor cerinţe, juristul trebuie să evite discuţiile  cu soţul (soţia) şi cu alţi membri ai familiei despre afacerile clientului şi să înceteze orice discuţie la această temă, chiar dacă numele clientului nu este pronunţat.   Discutarea problemelor profesionale cu colegii de asemenea nu-i de dorit, îndeosebi cu referire la nume şi cazuri concrete. Se interzice discutarea acestor probleme în prezenţa unor terţe persoane, faptul avînd repercusiuni negative asupra relaţiilor c u clientul pe de o parte, şi producînd asupra terţilor o impresie proastă despre jurisprudenţă, pe de altă parte.  Colaboratorul organului de urmărire penală trebuie să ocrotească taina de persoanele care pot să pună piedici justiţiei, să tăinuiască datele despre locul de trai al martorilor, iar judecătorul să convoace şedinţe judiciare închise  în cazurile cînd trebuie asigurată viaţa persoanelor; să ia depoziţiile martorilor în lipsa inculpaţilor.  Informaţia poate fi divulgată doar în cazurile prevăzute de lege ori cu acordul clientului. Aceasta se face în interesul clie ntului sau al moştenitorilor săi. Divulgarea informaţiei confidenţiale poate avea loc în următoarele cazuri:    dacă este permisă de lege sau de procedura judiciară, dar în î n acest caz juristul trebuie să aibă grijă să nu prezinte mai mult e informaţii decît se cer;    dacă divulgarea informaţiei este necesară pentru prevenirea unei infracţiuni, în cazul în care juristul ştie cu certitudine că astfel infracţiunea va fi evitată;    dacă divulgarea va proteja juristul şi colegii lui de unele învinuiri de acţiuni ilegale, comportament nejustific at sau de luare

de mită.  Jurămîntul juristului  Jurămîntul este o formulă şi un act solemn prin care o persoană se obliga să -şi facă datoria faţă de ţară şi de popor. Avocaţii, notarii, judecătorii, procurorii, poliţiştii, intrînd în exerciţiul funcţiunii,   depun jurămîntul prin care jură să îndeplinească conştiincios obligaţiile profesionale şi să păstreze secretul profesional. Prin jurămînt un jurist:    îşi asumă obligaţia moral juridică în faţa profesiei, societăţii şi statului;     recunoaşte legătura obiectivă politico- juridică  juridică exsitentă dintre activitatea profesională şi şi o societate şi un stat concret;    apreciază subiectiv apartenenţa sa faţă de acest stat şi munca profesională în cadrul lui.   Depunerea jurămîntului este un moment deosebit în devenirea unui colaborator tînăr ca membru al unui colectiv determinat şi a comunităţii de jurişti în ansamblu. Jurămîntul se depune după un anumit termen, cînd juristul a lluat uat cunoştinţă de profesia dată, a conştientizat destinaţia sa şi ataşamentul faţă de viitoarea activitate profesională.  Înainte de acest act, tînărului specialist trebuie să i se explice conţinutul jurămîntului, importanţa actului, responsabilita tea morală pentru respectarea cerinţelor lui. Mesajul jurămîntului trebuie să fie interpretat ca o cerinţă morală, apoi juridică faţă de  profesia dată, cerinţă care trebuie să fie urmată permanent şi neclintit. neclintit.  Jurămîntul se depune personal, iar înDupă cazuljurămînt cînd o fac multe persoane, primul jurămîntul persoanele mai în vîrstă, după care toţi semnează textul. se mai interpretează imnul în RM . Acestrînd actdepun se anexează la dosarul personal al fiecărei persoane, făcîndu-se şi o însemnare în carnetul de muncă. Jurămîntul se depune o singură dată pe toată durata activităţii. După depunerea jurămîntului se eliberează legitimaţia.   De regulă, depunerea jurămîntului este un act solemn care decurge în prezenţa conducătorilor organelor centrale ale puterii, ale ministerelor, departamentelor, veteranilor muncii, reprezentanţilor administraţiei publice locale, altor oficialităţi.

Deformarea morală a juristului  Între moral şi imoral există un hotar, uneori, destul de vulnerabil. Experienţa activităţii lucrătorilor sferei juridice demonstrează că disciplina nesatisfăcătoare, încălcări şi chiar infracţiuni săvîrşite de către aceştia, sînt nu doar o manifestare a profesionismului scăzut, ci mai mult o lipsă de cultură etică, adică o moralitate deformată. Conştiinţa civică dezvoltată lipseşte atît societăţii în general, cît şi grupurilor profesionale. Fiind vorba de jurişti, putem menţiona că nici aceştia nu prea fac surplus de această calitate. Ca rezultat, într -un -un colectiv format de jurişti, apar diferite încălcări ale datoriei de serviciu, divulgarea secretului profesional, încălcarea jurămîntului, for malism malism în  perfectarea actelor, îndeplinirea superficială a ordinelor, ordinelor, răspîndirea bîrfelor ş.a.  po ozitivi   –  În literatura de specialitate se disting două categorii de factori:  p –  indicatori   indicatori ai unui climat psihologic favorabil, ce caracterizează o cultură etică şi un potenţial moral înalt, şi factori negativi , ce implică respectivele consecinţe. La prima categorie sînt atribuite:   starea psihologică şi fizică bună a personalului;    conducere raţională şi control;    nivelul ridicat al pregătirii profesionale; 

  simţul

colectivităţii şi ajutorul reciproc; 

 

45   aprobarea publică a reuşitelor personalului şi a îndeplinirii conştiinciose a atribuţiilor de serviciu;   Cea de a doua categorie presupune:   critica condiţiilor de muncă, discutarea indicaţiilor;    îndeplinirea inadecvată a indicaţiilor;    întreruperi nemotivate în timpul lucrului;   întîrzieri şi lipsă nemotivată de la locul de muncă;    încălcarea regulamentului de ordine interioară;     atitudine neglijentă faţă de mijloacele tehnice etc.   Dacă în colectiv apar primele simptome ale acestor a cestor situaţii, faptul trebuie să pună în gardă conducătorul colectivului şi pe cei c ei mai conştiincioşi membri ai lui.  Dacă nu se iau măsurile respective în colectiv începe decăderea morală, iniţial i niţial a unor membri apoi a întregului c olectiv, care se manifestă prin următoarele:  -  abuz de putere; -  aplicarea metodelor birocratice de conducere; -  atitudine tolerantă faţă de încălcările disciplinei de muncă;  -  atitudine negligentă faţă de obligaţiile de serviciu;  -  întocmirea sumară a documentelor;  -  încălcări ale codurilor procesuale; -  dispersarea colectivului în favoriţi şi antipatici;  -  lipsă de scrupule în alegerea mijloacelor;  -  atmosferă conflictuală în colectiv etc.  Aceşti factori demonstrează o deformare moral- profesională  profesională şi necesită necesită o schimbar schimbaree urgentă. Această situaţie duce la scăderea capacităţii de muncă, mărirea numărului de reclamaţii, gîlceavă între colaboratori şi, în fine, la schimbarea conducerii şi p ierderea  pe o durată îndelungată a autorităţii.  Factorii instituţiei numiţi mai sus trebuie cunoscuţi şi luaţi în consideraţie în primul rînd de conducătorul colectivului, apoi de lucrătorii responsabili de cadre şi de munca educativă în colectiv.  

morală specific a juriştilor îşi află profesionale, rădăcinile, peacestea de o parte, viata socială, acestea  fiind numite motive externe, şi pe de altăDeformarea parte, în caracterul al muncii fiindînnumite motive interne. La motivele externe se atribuie:  instabilitatea socială şi inconsistenţa stimulării materiale;    lipsa idealului în dezvoltarea societăţii;   corupţia în sectorul public;  dezordine în sistemul de drept, interpretări discordante ale  legilor, neexecutarea lor, imperfecţiunea legislaţiei;   asigurarea insuficientă a drepturilor şi libertăţilor persoanei, neachitarea pensiilor şi a salariilor;    apărarea necorespunzătoare social- juridică  juridică şi economică a colaboratorilor organelor organelor de drept;   lipsa de autoritate scăzută a organelor de drept etc.   Degradarea morală a juriştilor este influenţată în mare măsură de deformarea morală a societăţii.   Motive interne de degradare morală a juriştilor practicieni pot fi:   -  volumul supraîncărcat de lucru şi lipsa controlului asupra executării;   -  nivelul scăzut al educaţiei morale în colectiv şi al culturii juridice;   -  nivelul scăzut al calificării şi necorespunderea postului ocupat; - remunerarea necorespunzătoare muncii depuse, lipsa altor forme de stimulare materială, condiţiile de muncă nesatisfăcătoare;  -   soluţionarea cazurilor juridice după principiul: cine plăteşte mai mult, acela are dreptate;   -  incapacitatea de a opune rezistenţă influenţei negative din partea mediului criminal.   Răspunderea morală a juristului  înseamnă obligaţia acestuia de a-şi da seama de acţiunile, faptele, conduita, relaţiile sale în  procesul activităţii juridice juridice practice. Deo Deoarece arece majoritatea juriş juriştilor tilor se află sub controlul special al societăţii, mai ales în condiţiile societăţii democratice, oamenii nu vor ezita să critice public acţiunile unui jurist -funcţionar, dacă acestea nu apără interesele sociale. Probleme apar atunci cînd un jurist începător, conştiincios, angajat într -un colectiv cu cultură etică joasă, începe confruntările cu colectivul pentru afirmarea principiilor sale morale. în această situaţie el trebuie să aleagă: impunerea i mpunerea cu dîrzenie a princi piilor  piilor sale morale ori să se deformeze moral. Colectivul de lucru devine principalul factor în formarea sau deformarea morală a per soanei. soanei. Rolul său constă în respectarea principiilor morale unde persoana ar putea să lucreze, să se realizaz realizaze, e, să acţioneze conform legii.

Tema: CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI   Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului  Estetica este ştiinţa care studiază legităţile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare a frumosului, în estetică se deosebesc două curente:  1)  filozofia frumosului  –  –  aprecierea şi înţelegerea frumosului sub toate formele lui de exprimare;  2)  filozofia crea ţiei  –  –  activitatea  activitatea oamenilor în domeniul artistic. Atît filozofia frumosului, cît şi cea a creaţiei îşi au aplicare în activitatea profesională a juriştilor.   Activitatea juridică este întotdeauna la vedere. Societatea se orientează la ea ca la un mijloc de  realizare a justiţiei, libertăţii şi garantarea răspunderii tuturor cetăţenilor pentru faptele lor.  

 

46 Din considerentul că publicul este destul de sensibil faţă de autorităţile publice, acţiunile juristului trebuie să fie estetice, adică să corespundă cerinţelor înaintate de valorile societăţii contemporane. Ele vor fi în general aprobate sau recunoscute doar în cazul în care se vor apropia la maximum de ideal. Fără îndoială, orice fenomen din practica juridică trebuie să corespundă anumitor standarde profesionale, elaborate de înşişi  juriştii, însă pe lîngă faptul că acţiunile juristului trebuie să corespundă cerinţelor politice, etice, juridice, psihologic psihologice, mai trebuie ca ele să fie realizate după legile frumosului.  O decizie sau faptă „urîtă" este inadmisibilă, chiar din punct de vedere funcţional.  În literatura de specialitate se distingă trei categorii estetice care au legătură nemijlocită cu activitatea juriştilor, şi a nume: categoria frumosului, sublimului, eroicului . Frumosul în practica juridică presupune armonie, proporţionalitate, simetrie, care contribuie la stabilirea ordinii sociale, a  bunăstării ca valoari sociale importante. S-ar părea că acţiunile legale sînt şi estetice, însă nu este chiar aşa. Atît norma juridică, cit şi cea estetică necesită executare în mod creativ, cu rezultat eficient, de către un subiect concret. Dacă acesta din urmă nu are simţul estetic dezvoltat, rezultatul activităţii sale va fi formal, dogmatic.  Astfel fr  frum umo osu sull în activitatea juridică se prezintă ca rezultat al creaţiei, al culturii omeneşti înalte, al unei sinteze dintre morală şi normă juridică.   Sublim  Sub limul ul este categoria estetică care reflectă calităţile realităţii, caracterizîndu -i importanţa socială pozitivă (sublimul tinde să ajungă la un grad suprem de perfecţio nare). Activitatea juridică şi normele juridice, după natura lor, sînt atribuite la fenomenele sublime. Sublimul este mîndria omului, care a depăşit frica în faţa înfrîngerii, obţinînd credinţa în survenirea rezultatului pozitiv al cazului. Procurorul care   susţine învinuirea în numele statului, avocatul care apără vinovaţii întotdeauna luptă pentru dreptate. în acest caz sublimul, nobilul nobilu l îi ajută în acţiuni, conducîndu-se de idealuri şi sentimente sociale. Sublimul în instituirea dreptăţii ajută juristul să depăşească frica în situaţii periculoase, care sînt multiple în activitatea de ocrotire a normelor de drept. E r oi sm smul ul este criteriul ce presupune valoarea estetică a perfecţiunii, reflectată în lupta pentru idealuri social importante.  Pentru activitatea juridică, cazurile de eroism nu sînt rarităţi, infractorul este întotdeauna agresiv şi merge pînă la capăt, devenind un pericol atît pentru societate, cît şi pentru colaboratorul organului de drept.  Toate aceste categorii formează cultura estetică a juristului, care cuprinde un sistem de sentimente, cunoştinţe, abilităţi şi

deprinderi estetice, reflectînd nivelul perceperii Conţinutul culturii estetice presupune : şi asimilării frumosului în procesul îndeplinirii atribuţiilor profesionale.   cunoştinţe estetice care se manifestă prin idei, orientări, sentimente, gusturi estetice. Aceasta devine factorul principal î n formarea educaţiei estetice a unui jurist care acţionează în mod individual, iar acţiunile poartă un caracter uman, binevoito r, manierele şi forma exterioară fiind dictate de un gust estetic fin;    relaţiile estetice reprezintă conflictul, autoritatea, reputaţia, interdependenţa estetică, acestea fiind prezente în activit atea  juristului şi reflectînd estetismul estetismul ideilor şi orientărilor sale, fapt ce-i conferă un statut separat de ceilalţi colegi;    comportamentul estetic prevede faptele estetice, consecinţele suportate, practica estetică acumulată. Astfel se manifestă şi comportamentul concret al fiecărui jurist legat de frumos, f rumos, creaţie şi artă.  Cultura estetică presupune o anumită structură:  1)  primul pas în formarea culturii estetice este acumularea cunoştinţelor estetice despre cultură, poezie, artă, pictură, despre frumosul fenomenelor din natură şi al evenimentelor din viaţă şi activitatea profesională;  2)  următorul pas necesită transformarea cunoştinţelor acumulate în convingeri estetice, în capacitatea de a asimila şi a aprecia estetic operele de artă, datoria profesională . 3)  ultimul pas  îl constituie pregătirea juristului pentru a lua par te te la crearea frumosului, capacitatea de a-şi putea organiza „frumos" lucrul, de a comunica cu colegii şi clienţii în conformitate cu cunoştinţele şi convingerile estetice acumulate (eti cheta conduitei, a vorbirii, a vestimentaţiei, a cabinetului de lucru, a documentelor perfectate s.a.). Cultura estetică a juristului  este rezultatul educaţiei sale moral estetice, chemată să asigure: îmbogăţirea lumii spirituale a lui,   dezvoltarea simţului frumosului, ce ar ajuta la îndeplinirea normelor deontologiei juridice. Cultura estetică îşi află ecou în atitudinea juristului faţa de sine, profesie, colegi şi clienţi.  Formele de manifestare a culturii estetice a juristului Formele de manifestare a culturii estetice a juristului se constituie din elementele exterioare ale culturii condiţionate de simţul estetic al juristului, ce se exprimă prin următoarele forme exterioare:    maniera de comportament;   cultura vorbirii;   cultura convorbirilor telefonice;   cultura aspectului exterior;   cultura organizării locului de lucru;    cultura juridică a întocmirii documentelor.   Maniera de comportament joacă un rol important în aprecierea culturii estetice a juristului. Aceasta ţine de specificul  psihofiziologic al personalităţii şi este o formă neverbală de comunicare. Limbajul comunicării este o componentă vitală a contactului ce are loc între oameni. Mesajele neverbale le amplifică pe cele verbale ori le contrazic.   Cînd comunicarea verbală şi cea neverbală se află în contradicţie, este mai bine să luăm în consideraţie conţinutul mesaju lui neverbal, deoarece oamenii pot ţine sub control ceea ce spun „neverbal„. Comunicăm neverbal chiar prin simpla prezenţă (cum

arătăm) sau prin lucrurile din jurul nostru (cum le alegem al egem şi cum le aranjăm). Comunicăm astfel fără să vrem sau să ne dăm seama,  

47 de aceea este imposibil să blocăm comunicarea neverbală. în general, cercetările demonstrează că 7% din mesaj este redat prin   cuvinte, 38% prin manipularea vocii (cum spunem), accentuare, 55% prin gesturi, poziţia corpului, alţi facto ri. Juriştii, comunicînd cu oamenii, trebuie să poată descifra mimica şi gesturile, acestea aducînd multe informaţii despre caracterul persoanei, gîndurile şi emoţiile ei.   Ţinuta corpului de asemenea spune multe despre starea interioară a omului. Chiar de la primul contact ne   dăm seama de atitudinea deschisă, cordială sau, dimpotrivă, o atitudine ostilă, de dispreţ sau supunere. Fiind în bună măsură conştiente, manifestările posturale ne oferă informaţii preţioase. Ele se modifică în funcţie de dinamica situaţiei comunicative.  Cînd situaţia este stabilă, ele exprimă trăiri fundamentale: depresivul are corpul aplecat, capul căzut, umerii încovoiaţi, c el mulţumit de sine ţine capul drept, mersul este apăsat. Cei ce şed pe partea din faţă a scaunului etalează o atitudine pozitivă  faţă de cele auzite; cei ce stau în spatele scaunului arată o atitudine atit udine neutră, negativă. Strînsul mîinii cu hotărîre denotă fermitat ea persoanei respective, încredere. Starea fizică a corpului de asemenea furnizează informaţii despre interlocutor. Se dis ting trei tipuri de fizic: ectomorf (fragil, subţire, înalt), endomorf (gras, rotund, scurt) şi mezomorf (musculos, atletic, înalt) .   Cultura vo vor bi r i i  înseamnă în primul rînd relevare clară a gîndurilor. Un gînd expus corect şi laconic înlesneşte comunicar ea. Pentru jurişti cultura vorbirii devine mijlocul de influenţă asupra oamenilor, iar de unii autori este considerată „înlocuito area cătuşelor", insuflînd necesitate în  îndeplinirea acţiunilor cerute. Posedînd o vorbire corectă, poţi convinge martorul să dea depoziţii, impune infractorul să renunţe la intenţiile sale, convinge orice persoană să -şi dea concursul la descoperirea faptei. în acest caz însă este important să imprimăm vorbirii bunăvoinţă, deoarece aceasta o va face mai plină de încredere.  Se evidenţiază cîteva cerinţe înaintate faţă de limbajul juristului:   normative –  referitoare la corectitudinea exprimării;    comunicative –  referitoare  referitoare la claritatea vorbirii;   etice –  referitoare la concizia şi legitimitatea celor expuse.  O condiţie obligatorie a unei înalte culturi a vorbirii   este stăpînirea de sine, neadmiterea expresiilor ce înjosesc onoarea şi demnitatea. La ascultarea clientului trebuie manifestată atenţie, chiar dacă cele auzite îţi trezesc dezacord. Tăcerea este arma cea mai eficientă împotriva brutalităţii, invidiei, fricii, ticăloşeniei.  Intonaţia corectă a vorbirii este garanţia succesului unui jurist, este un mijloc puternic de influenţă emoţională şi volitivă volitiv ă asupra

interlocutorului, deoarece ea argumentele. poate înjosi,   răni, incomoda sau, din contra, poate produce o impresie de respect, dorinţa de a comunica, înţelege şi accepta Vorbirea trebuie să fie vie laconică, curgătoare, emotivă şi expresivă. Expresivitatea presupune folosirea comparaţiilor, epitetelor, metaforelor, aforismelor , fără a face abuz de acestea.  Juristul trebuie să-şi perfecţioneze permanent limbajul, să citească mult, să asculte prezentatori de televiziune şi radiou, actori, lectori, să-şi îmbogăţească vocabularul, perfecţionîndu-şi dicţia, expresivitatea şi claritatea exprimării.   În concluzie, mimica, manierele, vorbirea, ţinuta, intonaţia juristului într -o situaţie concretă de comunicare au o importanţă decisivă pentru eficienţa practicii juridice.

Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea documentelor juridice Eficacitatea lucrului unui jurist depinde în mare măsură de aspectul exterior al clădirii, cabinetul ui, locului personal de lucru. În legătură cu aceasta a apărut o ştiinţă nouă –  ergonomia, care are obiect de studiu condiţiile şi metodele de muncă, interacţiunea dintre om, maşină şi mediul de muncă în diferite tipuri de sisteme industriale în vederea normalizării raţionale a acestora, a îmbunătăţirii posibilităţilor de a folosi maşina. Această ştiinţă foloseşte datele ştiinţelor tehnice, anatomia, fiziologia, igiena, biofizica, pentru a crea condiţii optime de lucru, care l-ar face productiv, ar asigura lucrătorului comodităţi necesare, ar păstra forţele lui, sănătatea şi capacitatea de lucru. Ca rezultat aceste comodităţi acţionează pozitiv nu doar asupra persoanelor de la locul de muncă, ci şi asupra celor care trec zi de zi  prin instituţiile juridice –  poliţişti,  poliţişti, procurori, judecători, judecători, avocaţi. 

Cerinţele estetice înaintate faţă de întocmirea documentelor juridice  Activitatea juristului este greu de închipuit fără lucrul cu documentele. Specialiştii au constatat că pentru întocmirea documentelor de serviciu, unele categorii de jurişti consumă 30% - 70% din timpul de lucru. Aceasta ne duce la gîndul că întocmirea documentelor tinde spre formalizare în detrimentul muncii reale. În acest context se conturează două probleme:   1)  Prima  –   cît de corect şi concis este formulat documentul, importanţă prezentînd absolut totul: acurateţea, precizia, standardele de întocmire şi chiar semnătura executorului.   2)  A doua –  computerizarea maximală a muncii juristului, implementarea tehnicii de lucru, multiplicarea xerox a documentelor şi blanchetelor, formarea arhivei de legi şi acte subordonate legilor.  În cazul soluţionării acestor probleme activitatea de perfectare a documentelor decurge normal şi nu va ocupa cea mai mare  parte a timpului de muncă a lucrătorului.  Documentul juridic   reprezintă forma materială prevăzută de lege a dobîndirii, păstrării, folosirii şi răspîndirii informaţiei  juridice pe calea fixării ei pe hîrtie, peliculă magnetică magnetică video, foto, sau pe alt purtător.  cument jjur urii di c   trebuie înţeles documentul oficial scris, care produce În literatura de specialitate se menţionează că prin docume anumite consecinţe, creează anumite posibilităţi juridice şi este îndreptat spre reglementarea unor relaţii. Fiecare document este întocmit de o anumită persoană, de aceea în activitatea juristului există cerinţe stricte în privinţa

întocmirii documentelor de serviciu şi a scrisorilor, care alcătuiesc eticheta de afaceri. Reuşita cazului, relaţiile bune în colectiv şi  

48 cu cetăţenii, autoritatea organelor de drept, respectarea legii în mare parte depind de un ordin, încheiere, hotărîre, scrisoare şi alte documente întocmite corect. Un jurist, la alcătuirea documentului juridic trebuie să aleagă corect forma, stilul şi limbajul. Cerinţa elementară este perfectarea în limba de stat, expunerea competentă a faptelor, argumentarea, luarea hotărîrii, dacă acestea ţin de competenţa sa. Documentele juridice tr ebuie ebuie să conţină anumite elemente standard întărite de stat sau la nivel de instituţie. i nstituţie. Lipsa unora dintre acestea duce la anularea documentului. De regulă, pentru întocmirea documentelor juridice sînt folosite formularele-tip, cu text tipărit. Acestea se eliberează de servicii  special împuternicite pentru fiecare organ din sfera juridică. j uridică.  Fiecare element al documentului impune o anumită valoare estetică. Toate documentele au titlu, care scurt şi clar indică conţinutul lui.  Eticheta de afaceri cere ca documentele oficiale să fie   obiective, convingătoare, autentice şi probante. Chiar dacă sînt scrise într-o manieră neutră, întreg stilul de expunere trebuie să fie oficial, sobru, simplu şi natural să nu uităm de politeţe şi demni tate.

Eticheta de serviciu a juristului Eticheta  este ansamblul de reguli de comportare politicoasă întrebuinţate în relaţiile dintre membrii unei clase, ai unei societăţii. Iniţial acest termen desem desemna na o totalitate de reguli riguros stabilite la curţile monarhilor. monarhilor. Eticheta contemporană  presupune presupune maniere de comportament, ordonarea relaţiilor dintre oameni, dezvoltarea lor în spiritul cordialităţii şi omeniei, susţinerii şi atragerii respectului reciproc şi bunăvoinţei. Această necesitate este simţită la mom ent, deoarece societatea este penetrată de egoism şi disperare, altruismul devenind un privilegiu al trecutului .  Eticheta la moment se manifestă sub diferite forme, condiţionate de specificul situaţiilor de viaţă, al unor sfere de activitate a societăţii, de trăsăturile specifice profesionale ale unor grupuri sociale. Există etichetă de serviciu, de afaceri, ştiinţifică, medicală, diplomatică etc.  Deoarece activitatea juriştilor este complexă şi controversată, putem vorbi despre eticheta juriştilor ca funcţionari publici . Eticheta de serviciu a juriştilor reprezintă o totalitate de reguli, care reglementează latura exterioară a relaţiilor dintre jurişti în procesul activităţii profesionale, în toată diversitatea formelor de comunicare la serviciu.  Eticheta de serviciu a juriştilor semnifică ordinea stabilită de conduită ce reflectă forma exterioară a principiilor morale şi constă din reguli corespunzătoare politicoase de comportament atît în societate cît şi în colectivul de muncă. Respectarea strictă a etichetei de serviciu este condiţiaşiesenţială a culturii estetice a juristului.   Activitatea profesională a juriştilor este reglementată de lege. Cu toate acestea, există un şir de trăsături specifice care condiţionează necesitatea de a stabili anumite reguli de etichetă pentru această activitate. Acestea sînt:    caracterul activităţii juristului, care în legislaţie este specificat doar în linii generale;     actele normative subordonate legii ce reglementează activitatea juriştilor nu conţin toate prescripţiile privind comportamentul lor;   activitatea practică a juriştilor este legată de necesitatea comunicării cu oamenii departe de a fi cu morala înaltă, fapt ce    poate provoca deformarea deformarea profesională a lor;    în activitatea profesională însăşi pot apărea diferite controverse între scopul (lupta cu criminalitatea) şi mijloacele de atingere a lui;   activitatea juriştilor are un caracter public bine pronunţat şi cuprinde o mare parte a populaţiei. Aceasta din urmă se adresează juriştilor cu diferite întrebări, solicită consultări în anumite probleme, perfectarea documentelor, căutarea persoanelor apropiate şi rudelor, ajutorul în cazul infracţiunilor ş.a.  S pecificul activităţii juriştilor lasă asupra caracterului comunicării juriştilor o amprentă moral - psihologică  psihologică deosebită, care la rîndul ei se manifestă prin respectarea principiului moral etichetei generale, conform căruia onoarea şi demnitatea persoanei este valoarea supremă. Eficacitatea activităţii profesionale a juriştilor este determinată nu doar de nivelul instruirii, nu doar de respectarea  principiilor etice ale legalităţii justiţiei, umanismului, responsabilităţii şi imparţialităţii, dar şi de capacitatea de a transpune aces te principii în forme corespunzătoare de comportament exterior, baza căruia o formează respectul faţă de om şi de dem nitatea lui, amabilitate, tact, modestie, maniere bune şi atractive estetic. O persoană educată nu este acea care gîndeşte mult înainte de a proceda co rect, ci acea care pur şi simplu nu ar fi putut proceda altfel.  

Tema: NORME DEONTOLOGICE ÎN DOMENIU DOMENIUL L JUDECĂTORESC   Noțiuni generale privind etica profesională a judecătorului  Judecătorul  este funcţionarul de stat aparţinînd puterii judecătoreşti, împuternicit cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei şi îndeplinire a obligaţiilor pe bază profesională. Se menţionează că în orice sens s -ar folosi acest termen în faţă ne apare chipul unei  persoane care simbolizează adevărul şi dreptatea. Judecătorul este înfăptuitorul justiţiei, pledează dreptatea şi adevăru l în baza înţelepciunii legilor . În lege judecătorul este denumit persoana învestită constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le execută pe bază  profesională (art.l din Legea privind privind statutul judecătorului).  Funcţiile judecătorului sînt:  garantarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei prin rezolvarea cazurilor civile (desfacerea căsătoriei, restabilirea în serviciu, dobîndirea moştenirii, a spaţiului locativ);    determinarea subiecţilor vinovaţi de săvîrşirea infracţiunii, stabilirea pedepselor pentru aceştia, garan tarea dreptului la

libertatea individuală şi siguranţa persoanei prin eliberarea motivată a mandatelor de arestare;   controlul asupra executării hotărîrilor şi sentinţelor.    

49 Prin realizarea acestor funcţii judecătorul înfăptuieşte justiţia, din acest motiv profesia judecătorului fiind considerată măreaţă. Doar judecătorul poate cel mai meticulos să examineze cazuri civile şi penale, să caute adevărul, să judece dreptul, să învinovăţească şi să acuze persoane, să rezolve probleme de familie. f amilie. În mîinile judecătorului se află starea materială şi psihică a celei mai de preţ valori sociale –   omul. Prin aceasta se exprimă măreţia muncii judecătorului. în general, se susţine că un judecător trebuie să fie pregătit pentru această funcţie. Pregătirea include:  activitatea în calitate de consultant juridic în judecată, apoi specialist în organele justiţiei, stagierea în organele  procuraturii, după care trece ca ajutor de avocat, astfel ca în etapa a cincea să susţină examenul de calificare pentru funcţ ia de  judecător. În literatura de specialitate se susţine că totalitatea calităţilor unui judecător, îndreptate spre rezolvarea corectă şi optimă a  problemelor înaintate faţă de el într -un proces de judecată, formează f ormează cultura judiciară. La fel cultura cultura judiciară trebuie privită ca nivel de perfecţiune în înfăptuirea activităţii judiciare, respectînd atît normele legale cît şi morale. În concluzie, profesiograma judecătorului judecătorului cumulează cultura judiciară, din care considerent în continuare vom folosi noţiunea de profesiogramă.

Structura și conținutul Codului deontologic al judecătorului  Un sistem judiciar independent şi onorabil este indispensabil justiţiei. Justiţia ocupă un loc deosebit în afirmarea statului de drept, iar conduita, moralitatea şi cultura judiciarului au o importanţă majoră în procesul de înfăptuire a ei.  În actualele condiţii, faţă de judecători, ca exponenţi ai puterii jjudecătoreşti, udecătoreşti, sînt înaintate un şir de cerinţe morale şi de conduită specifice, o parte dintre ele fiind incluse în acte normative, altele urmînd a fi însuşite şi respectate ca deziderate ale eticii  profesionale. Judecătorul trebuie să participe activ la stabilirea, menţinerea, aplicarea normelor de conduită, pe care le va respecta personal, astfel încît să fie asigurată integritatea şi independenţa sistemului judecătoresc.  Reglementările prezentului Cod urmează a fi interpretate şi   aplicate în vederea promovării acestor obiective Autoritatea  judecătorească este în RM o ramură a puterii de stat.  Administrarea justiţiei este un atribut inerent sistemului judecătoresc şi, în special, judecătorilor.  Codul de etică al judecătorului stabileşte standardele de conduită ale acestuia, conforme cu responsabilităţile, onoarea şi demnitatea profesiei sale şicuprinse ca re sîntînobligatorii a fi respectate de cătrepentru toţi judecătorii RM. Respectarea normelor prezentulpentru Cod constituie un criteriu evaluareadineficacităţii, calităţii şi integrităţii  profesionale a judecătorului.  Evaluarea respectării standardelor de conduită prescrise în prezentul Cod este efectuată de Consiliul Superior al Magistraturii,  potrivit legii.

Principiile de etica profesională a judecătorului  Principiile de etica profesională a judecătorului sînt:   Principiul Independenţei   Principiul imparţialităţii   Principiul integrităţii   Principiul decenţei şi corectitudinii    Principiul egalităţii   Principiul competenţei şi străduinţei   Principiul integrității . Judecătorul trebuie să fie independent în exercitarea funcţi ilor sale, conform principiilor de drept garantate de Constituţie, de alte legi şi norme naţionale, de acte internaţionale la care RM este parte. Judecătorul are îndatorirea să promoveze supremaţia legii şi statul de drept, să apere drepturile şi libertăţile fundamentale, interesele legitime ale tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, origine etnică, rasă, naţionalitate, cultură, ideologie, r eligie, eligie, limbă, sex, apartenenţă politică, avere, origine socială, asigurînd în toate cazurile calitatea şi caracterul echitabil al actului de  justiţie.  Judecătorul este obligat să respecte egalitatea persoanelor în faţa legii, asigurîndu-le un tratament cuviincios prin apărarea demnităţii şi onoarei lor, precum şi integritatea fizică şi morală a tuturor participanţilor la procedurile judiciare. Atitudinea  corectă, imparţială faţă de om ca valoare supremă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în conformitate cu normele de drept naţionale şi internaţionale şi cu principiile morale general-recunoscute sînt cerinţe obligatorii faţă de judecător.  În toate cazurile, judecătorul va acţiona independent, fără orice influenţe, îndrumări sau control şi nu -şi va permite comportament necuviincios, inadecvat sau ilegal, care poate genera conflicte de interese şi periclita   încrederea în independenţa sa. Judecătorul trebuie să informeze imediat Consiliul Superior al Magistr aturii aturii despre orice faptă, acţiune, eveniment de natură să-i afecteze independenţa, imparţialitatea, obiectivitatea judiciară, sau despre oricare încălcare a standardelor de etică prevăzute în prezentul Cod.  Principiul imparțialității . Judecătorul trebuie să judece toate cauzele imparţial,   în conformitate cu legea, fără restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau ingerinţe, directe sau i ndirecte, indiferent din partea cui sau pentru care motive ar veni ele. Judecătorul va pronunţa hotărîri independent, rămînînd fidel legii, menţinîndu-şi autoritatea şi competenţa profesională şi nu se va lăsa influenţat de contacte, stimulente, informaţii sau sfaturi din partea oricăror persoane, structuri de stat sau instituţii  publice, mijloace de informare în masă, interese de partid, interese publice, doctrine  politice, sentimente sau teama de eventuale critici imediate sau de durată. 

Judecătorul trebuie să se abţină de la orice comportament, acţiune sau manifestare care ar putea prejudicia încrederea publicului în sistemul judecătoresc.   

50 Judecătorul îşi va exercita funcţiile nepărtinitor şi fără prejudecăţi, nu va manifesta atitudine preconcepută prin exprimare sau  prin fapte şi nu-şi va  permite cuvinte, fraze, gesturi sau alte acţiuni care ar putea fi înterpretate ca semne de părtinire sau  prejudecată.  Judecătorul este obligat să fie imparţial şi să nu admită a dmită influenţe asupra activităţilor sale profesionale de către nici o persoană, inclusiv de rudele, pr ietenii ietenii sau cunoscuţii săi.   Principiul integrității . Judecătorul este obligat să se abţină de la oricare proces în care imparţialitatea sa ar putea fi pusă la îndoială şi se va autorecuza într -un -un proces în care aceasta este cerută de lege, inclusiv în cazurile în care: a)  are o părtinire sau prejudecată proprie faţă de una dintre părţi, sau personal deţine   informaţii despre probele contestate ce ţin de proces;  b)  ştie că el, personal sau ca custode, sau soţul său (soţia) sau alte rude apropiate au un  interes financiar în obiectul disputei sau orice alt interes care ar putea afecta substanţial rezultatul  procesului.  Principiul decenței și corectitudinii . Judecătorul va menţine ordinea şi atmosfera respectuoasă în şedinţele de judecată, asigurînd disciplina şi solemnitatea desfăşurării procesului, fie în biroul său, fie î n sala de  judecată. El urmează a da dovadă de demnitate, respect şi răbdare faţă de toţi participanţii la proces. Judecătorul va avea permanent un comportament oficial, sobru, politicos în comunicarea cu alte persoane. El va cere tuturor  participanţilor la proces şi altor funcţionari ai sistemului jjudiciar udiciar să se abţină de la manifestarea, prin cuvinte sau atitudine, a  părtinirii sau prejudecăţilor împotriva părţilor, părţilor, martorilor, avocaţilor sau altor persoane. persoane.  Judecătorul îşi va conforma exteriorul şi vestimentaţia în  timpul exercitării funcţiei la cerinţele legii şi prestigiul profesiei.  Relaţia judecătorului cu colectivul de muncă trebuie să se bazeze pe respect şi bună- credinţă, comportamentul exemplar fiind un model de comunicare şi atitudine reciprocă adecvată.  Judecătorul nu poate denigra în public probitatea profesională şi morală a colegilor săi.   Judecătorul va evita discuţii cu participanţii la proces sau cu terţe  persoane despre alte cauze puse pe rol în instanţă, decît în cazurile prevăzute de lege.  Judecătorul poate să consulte alţi judecători doar referitor la legislaţia de ordin material, procedural, administrativ administrativ pe m marginea arginea unei anumite cauze care se află în curs de examinare. Discuţia este limitată la probleme teoretice şi poate fi iniţiată doar do ar de judecătorul care examinează cauza respectivă. Cu excepţia

cazurilor permise de lege,înjudecătorul va admite argumentări sau comunicări private, menite să -i influenţeze acţiunile sale profesionale orice cauzănucivilă, penalăintervievări, sau administrativă.    Principiul egalităţii .  Judecătorul nu va face comentarii publice, inclusiv în mijloacele de informare în masă,  pe marginea cauzelor aflate pe rol în instanţă pînă  pînă la intrarea în vigoare a hotărîrilor adoptate. adoptate.  Judecătorul îşi poate exprima opinia prin declaraţii pu blice, realizîndu-şi dreptul la replică, pentru a infirma oricare afirmaţie falsă sau defăimătoare, inclusiv publicată în mijloacele de informare în masă, la adresa sa sau despre procesul de judecată. În cazul cînd va face declaraţii publice, se va conduce de criterii de rezonabilitate şi măsură.   Principiul competenţei şi străduinţei  străduinţei . În exercitarea atribuţiilor, judecătorul are următoarele obligaţii:  a)  să-şi îndeplinească îndatoririle şi funcţiile de serviciu profesionist, competent, inclusiv  toate sarcinile administrative date conform legii; b)  să-şi menţină la nivel înalt şi să -şi perfecţioneze permanent cunoştinţele, competenţele şi   abilităţile sale profesionale prin autoinstruire, instruire continuă şi educaţie întru executarea  adecvată a îndatoririlor de administrare a justiţiei; j ustiţiei;  c)  să decidă prompt, eficient şi obiectiv în toate cauzele judiciare, acţionînd cu diligenţă şi  în timp util, să respecte terme nele legale, iar în cazul în care legea nu prevede astfel de limite, să - şi îndeplinească îndatoririle într -o perioadă de timp rezonabilă;  d)  să păstreze secretul profesional ce ţine de deliberările sale şi de informaţiile confidenţiale  obţinute în timpul îndeplinirii atribuţiilor legate de şedinţele de judecată şi în afara acestora;  e)  să întreprindă, în exerciţiul funcţiei, măsurile necesare pentru păstrarea sau sigilarea  cuvenită a informaţiilor, materialelor confidenţiale obţinute, potrivit legii şi să asigur e prevenirea dezvăluirii neautorizate a acestora;  f)  să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurîndu -le un tratament juridic nediscriminatoriu, să apere demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă,  participă, în orice calitate, la procedurile judiciare; g)  să-şi exercite responsabilităţile juridice ce îi revin în măsura în care să se asigure de   aplicarea corectă a legii şi instrumentarea cauzelor în mod echitabil, eficient şi fără întîrziere.  Statutul etico-moral al judecătorului  Profesiograma judecătorului include următoarele aspecte:    Aspe  Asp ect ctul ul socia sociall, care se manifestă nu doar prin examinarea şi soluţionarea corectă, în conformitate cu legea, a cazurilor civile sau penale, ci şi în folosirea la maximum a procesului judiciar, practicii judiciare şi diverselor materiale pentru prevenirea acţiunilor infracţionale  şi a altor încălcări de lege. În acest sens se desfăşoară procese publice la locul de trai al infractorilor, se  propagă legile în rîndurile populaţiei, se se duce o activitate de profilaxie. Din cauză că judecătorul este factorul de decizie într -un proces, el trebuie să dea încheieri motivate, să emită sentinţe juste (care sînt începutul rezolvării conflictului dintre persoană şi societate), să fie responsabil în faţa societăţii pentru dezvoltarea de mai departe a personalităţii inculpatului.  Aceste acţiuni cer de la judecător următoarele calităţi:   spiritul dreptăţii;  intolerarea încălcărilor sub orice formă;

 tendinţa

de a stabili adevărul;  principialitate;  principialitate;  

51  responsabilitate pentru păstrarea încrederii societăţii faţă de sistemul judiciar;  mîndrie profesională;  demnitate;  imparţialitate şi cumpătare.  Se susţine că judecătorul la fel trebuie să fie educator, deoarece, prin activitatea sa, aplică mijloace de educaţie asupra  participanţilor la proces, precum şi asupra tuturor cetăţenilor. Aspectul de cercetare se manifestă în procesul examinării prealabile a cazurilor, după c are dosarele sînt înaintate spre examinare, colectarea şi cercetarea dovezilor, controlul şi evaluarea tuturor probelor, ascultarea părţilor, examinarea acelo r dovezi ce au legătură cu cazul, dobîndirea informaţiei, stabilirea expertizei etc.  Aceste acţiuni reclamă judecătorului deţinerea următoarelor calităţi:   prudenţă sporită în acţiuni;   responsabilitate înaltă pentru hotărîrile luate;   capacitatea de a prognoza consecinţele hotărîrilor luate;   sinceritate cu sine însuşi;   gîndire critică şi precisă;   măiestrie profesională înaltă.  Pentru a face faţă acestor exigenţe, judecătorul trebuie să posede un intelect i ntelect profund şi erudiţie profesională.    Aspe  Asp ect ctul ul rec reco ons nsttitut itutii v  se compune din analiza informaţiei acumulate pe dosar, verificarea şi confruntarea ei, formarea versiunii  proprii. Nu mai puţin importantă este organizarea informaţiei şi depoziţiilor martorilor, inculpatului, victimei, raportului de expertiză într -un -un sistem logic şi reconstituirea faptului săvîrşirii infracţiunii.   Reconstituirea mai presupune pregătirea şi emiterea hotărîrii, care este legată, motivată, bazată pe acele probe ce au fost examinate în şedinţa judiciară.  Activitatea de reconstituire pretinde:   memorie dezvoltată;    imaginaţie;   gîndire logică şi analitică;   independenţă –  excluderea excluderea diferitelor influenţe asupra activităţii profesionale;   obiectivitate şi  imparţialitate, adică judecătorul examinează circumstanţele reale

ale cazului, adoptînd o poziţie egală faţă

de toţi;   acţionează doar în interesul dreptăţii şi al adevărului în baza legii;   orizont larg;   intuiţie.  Acest aspect este inseparabil de cel de cercetare, deoarece în ambele cazuri accentul se pune pe capacitatea judecătorului de  a gîndi obiectiv, concret, decis şi multiaspectual.   Aspe  Asp ect ctul ul cco omun unii ca catti v   se reflectă în comunicarea judecătorului cu avocatul şi procurorul, cu colegii şi judecătorii ierarhic superiori, cu părţile participante la proces, cum se spune judecătorul este arbitru în organizarea comunicării în proces, deoarece el  poate acorda ajutor într-o situaţie de conflict, să concilieze contrariile, să influenţeze părerile celor ce nu au dreptate. Este important ca judecătorul să aplice procedeele de interogare pornind trăsături le individuale ale persoanei. Nu trebuie neglijată atmosfera emoţională pozitivă, aceasta favorizînd examinarea justă a cazului.  Comunicarea corectă necesită din partea judecătorului răbdare, amabilitate, tact, stabilitate emoţională, sensibilitate, capacitatea de a asculta şi a vorbi, toleranţă faţă de orice părere sau punct de vedere, lipsa aroganţei, cultură înaltă a vorbirii .  Aspe  Asp ect ctul ul or ganiza ganizattori c  constă în faptul că preşedintele şedinţei de judecată conduce examinarea judiciară a cazului în limitele legii procesuale. Se deosebesc două laturi ale organizării: 1)  în primul rînd, planificarea corectă a lucrului, l ucrului, organizarea estetică a locului de muncă, autoorganizarea în pregătirea pentru  proces, convocarea şedinţei judiciare la timpul stabilit; 2)  în al doilea rînd, organizarea tuturor participanţilor ia proces. Aceasta presupune înştiinţarea din timp despre ora examinării şi obligativitatea lor de a se prezenta la ora stabilită în sala de şedinţe; ridicarea asistenţei cînd începe   şedinţa prin cuvintele solemne. Deoarece părţile participante la proces nu se subordonează judecătorului, dirijarea lor este limitată de legea procesuală. Judecătorul trebuie să fie un bun organizator, lider, manifestînd iniţiativă şi prognozînd acţiunile eventuale ale persoanelor ce  doresc să influenţeze hotărîrea sa, la fel trebuie să intuiască comportamentul martorilor, părţii vătămate.   În procesul de organizare se realizează aşa calităţi personale ale judecătorului cum sînt: voinţa, consecvenţa, insistenţa, concentrarea, stăpînirea de sine, punctualitatea, autodisciplina.  Organizarea corectă şi complexă a lucrului permite examinarea rapidă şi în termene rezonabile a dosarului. Organizarea tactică mai presupune eficienţă şi rezultate pozitive.    Aspectul perfectării   încheie profesiograma judecătorului şi presupune transpunerea întregii informaţii acumulate în cursul  procesului judiciar în forme speciale: sentinţă, hotărîre, ordonanţă, încheiere, decizie, mandat de arestare ş.a. în acest ca z se manifestă capacităţile profesionale, cultura specială şi generală de întocmire a unui document juridic.   Calităţile necesare pentru întocmirea documentelor sînt:  cunoaşterea limbii de stat şi a altor limbi de circulaţie în RM;  cultură generală şi specială în domeniul limbajului scris;

 cunoaşterea

lucrului de secretariat;  capacitatea de a motiva o hotărîre;  

52  capacitatea de a formula gîndurile clar şi precis, structurat şi logic;  capacitatea de a folosi mijloace tehnice şi grafice de scriere.   Profesia judecătorului este una foarte grea şi responsabilă. Din această cauză la postul dat se admit persoane care întrunesc anumite cerinţe legale, precum şi etice, morale, politice şi psihologice.  Studenţii care au hotărît să devină judecători, trebuie să -şi dea bine seama că lucrul acestuia necesită o experienţă social  politică bogată, cunoaşterea vieţii, o pregătire multilaterală. multilaterală. 

Tema: NORME DEONTOLOGICE APLICABILE APLICABILE PROCURORI P ROCURORILOR LOR Noțiuni generale privind etica profesională a procurorului Procuror este funcţionarul de stat care îndeplineşte funcţiile procuraturii legate de conducerea şi exercitarea urmăririi penale,  prezentarea rechizitoriului în instanţele judecătoreşti, examinarea şi soluţionarea cererilor şi reclamaţiilor cetăţenilor, reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept.  Activitatea procurorului este lipsită de caracterul impunător al activităţii acti vităţii judecătorului şi de romantismul ofiţerului de urmărire  penală. Procurorul Procurorul este privit ca un învinuitor sever, participant  participant nemijlocit nemijlocit la ev evenimentele enimentele trag tragice, ice, accidente şi este spaima tuturor conducătorilor neglijenţi. În general, esenţa activităţii procurorului constă în responsabilitatea în faţa statului pentru starea legalităţii şi contracararea încălcărilor de drept. Prin întreaga sa activitate procurorul contribuie la aplicarea justă şi unitară a legii, la prevenirea şi combaterea  infracţiunilor şi altor fapte de încălcare a ordinii de drept, la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi reg ulilor de convieţuire socială.  Atunci cînd susţine învinuirea în instanţa de judecată, procurorul participă prin prezentarea de noi probe sau cereri de a administra noi probe; îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul dezbaterilor, precum şi refe ritor la aplicarea legii  penale şi a pedepsei faţă de inculpat. În cauzele civile procurorul poate porni acţiunea în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime la cererea persoanei. În cazul cînd conduce şi exercită urmărirea penală, procurorul urmăreşte ca orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nici o persoană să nu fie urmărită penal fără temei. La fel procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută, decît în condiţiile prevăzute de lege şi doar în baza hotărîrii judecătorului. Pentru asigurarea procesuluirechizitoriul, penal, procurorul porneşte procesul penaldesau refuză  pornirea lui, încetează sau suspendează urmărirealegalităţii penală, întocmeşte transmite materialele instanţei judecată. La exercitarea supravegherii generale, procurorul poate să ceară conducătorilor şi altor factori de decizie prezentarea documentelor, materialelor, datelor statistice, organizarea controlului şi reviziei activităţii agenţilor economici aflaţi în  subordinea şi sub controlul lor, factorilor de decizie, subordonaţi lor, precum şi să solicite, concursul specialiştilor pentru elucidarea unor  probleme de specialitate apărute pe parcursul exercitării supravegherii, efectuarea unor expertize, verificarea unor materiale, informaţii, comunicări sosite la procuratură, să oblige persoanele abilitate să prezinte rezultatele controlurilor; să citeze factori de decizie şi cetăţeni şi să le ceară explicaţii orale sau scrise privitor la încălcările legii, să audieze comunicările şi explicaţiile   conducătorilor organelor administraţiei publice, agenţilor economici şi ale altor persoane juridice privind starea legalităţi i din organizaţiile care se află în subordinea şi sub controlul lor.   Activitatea procurorului atinge toate tipurile activităţii juridice, prin aceasta devenind foarte importantă. În cadrul ei se manifestă atît calităţile organizatorice, de cercetare şi reconstitutive, cît şi comunicative şi de perfectare a actelor juri dice. Aspectul social al activităţii procurorului  constă în analiza socială a infracţiunii săvîrşite, evidenţierea motivelor şi cauzelor, condiţiilor care au favorizat înfăptuirea infracţiunii. La fel se analizează motivele, condiţiile de apariţie şi funcţionare a grupurilor criminale organizate. Pentru asigurarea unei r euşite euşite în acest domeniu, procurorul trebuie să cunoască criminologia, sociologia, pedagogia, psihologia etc. Procurorul, susţinînd învinuirea în numele statului, reprezintă majoritatea socială. Aceasta necesită o analiză meticuloasă a  probelor, concluzii ireproşabile, capacitatea de a formula cerinţele juste, înţelese pentru întreaga masă a societăţii pe care o reprezintă.  Pentru asigurarea legalităţii, procurorul este responsabil de consolidarea, confirmarea legalităţii, avînd drept rezultat o atmosferă normală a vieţii juridice în societate, relaţii sociale reglementate, prescripţii legale întocmite corect şi complet. Actele emise de procuror în aceste condiţii devin obligatorii pentru toţi cetăţenii, persoane cu funcţii de răspundere, întreprinderi şi organizaţii. 

Structura și conținutul Codului deontologic al procurorului  Procuratura,, în numele societăţii şi în interes public, asigură aplicarea legii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile Procuratura cetăţeanului, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţa de judecată, participă, în condiţiile legii, la  judecarea cauzelor civile, inclusiv de contencios administrativ şi contravenţionale, în care procedura a fost intentată de ea, asigură asistenţa juridică şi colaborarea internaţională  în domeniul său de activitate, implementează politica penală a statului, asigură  protecţie martorilor şi victimelor infracţiunii, altor participanţi la proces, intentează acţiune civilă în cazurile prevăzute de lege, exercită controlul respectării legilor în locurile de detenţie preventivă şi în penitenciare, exercită controlul legalităţii în Forţele Armate, exercită controlul asupra executării hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale.   Codul de etică al procurorului are drept scop instituirea unui comportament ireproşabil al procurorului şi include un ans amblu de principii morale şi de conduită, menite să stabilească responsabilităţile care îi revin în apărarea intereselor generale ale societăţii, apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, conformarea în activitatea sa ex igenţelor de conduită şi etică,

 promovarea imaginii Procuraturii în societate.  

53 Codul de etică al procu procurorului rorului este elaborat în  corespundere cu prevederile Constituţiei RM, Legii cu privire la Procuratură, Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, Legii cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, Ghidului cu privire la Rolul Procurorilor adoptat la Congresul 8 al Naţiunilor   Unite cu privire la prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor (Havana, 27 august august 7 septembrie 1990), Standardele de responsabilitate profesională şi declaraţia privind drepturile şi obligaţiile esenţiale ale procurorilor, adoptate de către Asociaţia internaţională a Procurorilor la 23 aprilie 1999, Recomandările Consiliului Europei REC(2000) din 11 mai 2000 privind codurile de conduită pentru funcţionarii publici şi REC(2000) cu privire la rolul Procuraturii în cadrul sistemului de justiţie penală, Ghidului european al eticii şi cond uitei procurorului Ghidul de la Budapesta, adoptat la Conferinţa Procurorilor   Generali din Europa, la 31 mai 2005 şi stabileşte principiile de bază a eticii  procurorului, restricţiile şi exigenţele speciale faţă de procuror, responsabilităţile lui,  comportamentul procurorului în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi în societate. 

Principiile debună eticareputaţie profesională a procurorului   Imaginea de a organelor Procuraturii şi a procurorului se creează în baza următoarelor principii:    legalităţii, potrivit căruia procurorul, în acţiunile sale, este obligat să respecte cu stricteţe legea, drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, în corespundere cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Constituţia RM, alte acte legislative şi normative, tratate internaţionale la care RM este parte;   egalităţii, imparţialităţii şi nediscriminării, care presupun că, în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, procurorul aplică tratamente egale tuturor persoanelor, luînd aceleaşi măsuri pentru situaţii similare de încălcare a normelor de drept, fără a fi influenţat de considerente etnice, de naţionalitate, rasă, religie, v îrstă, gen, orientare sexuală, avere, stare socială, opinie politică   sau de orice altă opinie;    transparenţei, ce presupune claritatea şi deschiderea pe care procurorul trebuie să le manifeste faţă de societate şi persoană în limitele stabilite de lege;   profesionalismului, potrivit căruia, procurorul este obligat să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu cu competenţă, responsabilitate, eficienţă, promptitudine şi corectitudine, aplicînd adecvat cunoştinţele teoretice şi deprinderile practice;     confidenţialităţii, ce determină procurorul de a garanta securitatea datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea obligaţiilor de serviciu;   controlului ierarhic, potrivit căruia, procurorul este responsabil pentru îndeplinirea atribuţiilor sale funcţionale în faţa  procurorului ierarhic superior.   loialităţii, care se exprimă prin ataşamentul faţă de instituţia Procuraturii şi valorile promovate de ea, obligaţia de a se abţine de la orice act sau fapt ce poate prejudicia prestigiul, imaginea sau interesele legale ale Procuraturii.

Statutul etico-moral al procurorului Pentru reuşita legăturii cu societatea procurorul are nevoie de independenţă şi să se supună doar legii, să fie obiectiv, imparţial şi principial; intolerant faţă de încălcarea legilor.  Procurorul activează în numele societăţii şi în interesul public, de aceea în asigurarea legalităţii este responsabil în faţa ei.   Un aspect nu mai puţin important al activităţii procurorului este cel de cercetare. Aceasta se manifestă prin analiza tuturor materialelor, dosarelor aflate pe rol, analiza actului de pregătire şi săvîrşire a infracţiunii, analiza probelor în procesul examinării unor cazuri complicate, cu multe episoade, în special a celor din sfera crimelor organizate. Importanţă prezintă analiza personalităţii inculpatului –  căutînd nu numai calităţi negative, ci şi pozitive. Momentul cercetării este prezent în cazul controlului documentelor şi materialelor agenţilor economici, persoanelor fizice, organelor de stat, unităţilor militare, locurilor de recluziune, precum şi a materialelor primite în baza cererii scrise. La fel se cercetează instrucţiunile, dispoziţiile, ordinele persoanelor cu funcţii de răspundere şi se cer lămuriri scrise sau verbale de la acestea privind încălcarea legii. În vederea susţinerii învinuirii, procurorul prezintă probe, ia cunoştinţă de materialele dosarului, formulează cereri, dă explicaţii.   Activita  Act ivitattea de ce cerce rcettar e reclamă procurorului anumite calităţi:  calităţi:    gîndire critică, flexibilă, promptă, independentă, mobilă, consecventă, pătrunzătoare şi cu orizont larg; capacitatea de a  prognoza consecinţele hotărîrii sale;   reacţii rapide în aprecierea a precierea circumstanţelor şi luarea măsurilor necesare;   abnegaţie;   capacitatea de a sesiza caracterul denaturat al informaţiilor şi faptelor;   constructivitatea prezintă o importanţă deosibită în activitatea procurorului şi constă în capacitatea de a sintetiza toată informaţia acumulată pe dosar, pentru a forma concepţia învinuirii în procesul penal;   capacitatea de a descoperi motivele fenomenelor cercetate şi reacţionarea la timp în ordinea stabilită de lege.   Activitatea de cercetare reprezintă un proces dinamic de căutare şi instalare a adevărului. Odată cu cercetarea materialelor dosarului procurorul îşi îndreaptă activitatea la reconstituirea evenimentului infracţiunii, care a avut loc în trecut. Aspectul reco nstitutiv caracterizează întreaga activitate a procurorului.  În cazul activităţii de control al legalităţii , procurorul îşi mobilizează gîndirea în situaţii complicate, pătrunde în esenţa faptelor, cuprinde o sferă largă de fenomene şi probleme care cer a fi controlate, audiază persoane, verifică legalitatea actelor, dă anumite indicaţii organelor de urmărire penală, anulează ordonanţe ilegale.  La susţinerea învinuirii în instanţa de judecată aspectul reconstitutiv se manifestă în capacitatea de a elucida f aptele aptele în felul în

care au fost stabilite în urma examinării judiciare, de a interpreta îndoielile în folosul inculpatului, a analiza probele ex aminate în şedinţă şi a motiva concluzia despre învinuire sau lipsa ei, de a argumenta calificarea juridică a acţiunilor inculpatului.   

54 Acest aspect presupune prezenţa următoarelor calităţi pentru procurori:   potenţial intelectual general şi special –  adică să fie specialist at ît în controlul legalităţii, cît şi în urmărire penală, învinuire în instanţă, în literatura de specialitate această calitate mai este numită universalism;   gîndire logică;   cunoaşterea legislaţiei;   independenţă în scopuri şi sarcini;   memorie operativă de lungă durată;   intuiţie şi imaginaţie.  Un element esenţial în structura activităţii procurorului devine aspectul organizatoric , în care se realizează calităţile volitive ale personalităţii acestuia.  Procurorul trebuie să poată planifica strict ziua de lucru:  primirea cetăţenilor; organizarea dezbaterilor, susţinerea r în învinuirii, studierea la timp a dosarului, în care trebuie susţinută învinuirea, pregătirea materialelor; antrenarea colegilo rezolvarea anumitor probleme. Procurorul planifică independent modalitatea de control (revizie sau expertiză, planificat sau inopinat, general sau tematic) a agenţilor economici, persoane fizice sau organe de stat. Datorită calităţilor organizatorice, procurorul poate ridica eficaci tatea lucrului. în general procurorul trebuie să fie un model al disciplinei . Aspectul organizatoric demonstrează prezenţa la procurori a voinţei, concentrării forţelor şi gîndurilor, consecvenţei şi hotărîrii, autodisciplinei, iniţiativei, insistenţei şi cumpătării, tactului, calităţii de lider.  O importanţă deosebită în activitatea profesională a procurorului o prezintă latura comunicativă. Contactînd diferite persoane, începînd cu colegii, cetăţenii, alte persoane din diferite sfere sociale şi finisînd cu interogarea inculpatului, martorilor,  victimei,  procurorul trebuie să fie un meşter meşter iscusit la întreţinerea unei discuţii, un polemist polemist cu experienţă şi un orator sstrălucit. trălucit.  Principalul indicator al calităţilor de orator ale procurorului este susţinerea învinuirii în instanţa de judecată.   Cu cît este mai înalt nivelul de cultură psihologică, juridică, etică, estetică şi ecologică,   cu atît mai armonioasă este  personalitatea procurorului. Respectiv, Respectiv, sporeşte şi nivelul profesionismului în susţinerea învinuirii.  P er fect fecta ar ea a act cte elor j ur urii di ce de către procuror necesită aceleaşi dexterităţi ca şi ale judecătorului, doar că actele întocmite de  procuror sînt de altă natură: recurs, sesizare, ordonanţă, acţiune civilă. Acest aspect cere de la procuror capacitatea de a întocmi

corect etc. documentele în conformitate cu normele materiale şi procesuale, cunoaşterea limbii de stat, acurateţe, precizie, claritate Tema: NORME DEONTOLOGICE APLICABILE AVOCAȚILOR   Noțiuni generale privind etica profesională a avocatului Avocatul este persoana, datoria profesională a căruia este de a acorda ajutor juridic cetăţenilor şi organizaţiilor . Din alt punct de vedere avocatul este juristul care acordă ajutor cetăţenilor şi organizaţiilor şi susţine interesele prin consultare, apărare judiciară şi reprezentare.  Conform legislaţiei RM, avocatul  este persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la ancheta penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sa u de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.   Avocatura este o profesie autonomă. Avocatul nu este funcţionar, el este persoană cu profesie liberă. Dacă procurorul şi  judecătorul acţionează în numele legii, atunci avocatul acţionează în numele său, al conştiinţei, talentului şi în conformitate cu legea. Activitatea avocatului se desfăşoară în instituţia avocaturii. Despre avocatură se menţionează că este creată cr eată nu pentru satisfacţia celor ce fac parte din ea, ci pentru slujirea socială, s lujire grea, sever ă şi serioasă.  Funcţiile avocatului în RM sînt:   oferă consultaţii şi explicaţii;    întocmeşte documente cu caracter juridic;    reprezintă interesele persoanei fizice şi juridice în instanţele de judecată, în autorităţile administraţiei  publice;   reprezintă interesele persoanelor fizice şi juridice în materie juridică în relaţii cu alte persoane;     participă la urmărirea penală şi la l a dezbateri judiciare în cauzele penale în calitate de apărător sau reprezentant al victime i, al părţii civile, al părţii civilmente responsabile şi al martorilor.  Pentru exercitarea acestor funcţii avocatul trebuie să fie înzestrat cu capacităţi profesionale.  Sub aspe aspect ct soci social al  activitatea avocatului este caracterizată prin umanism determinat de societate. În această ordine de idei avocatul trebuie să deţină capacitatea de a imprimă importanţă socială apărării atunci cînd cî nd susţine un interes privat; capacitatea de a inspira încredere societăţii; de a menţine şi consolida autoritatea şi prestigiul avocaturii în general; capacitatea de a desfăşura munca de educaţie juridică a populaţiei prin consultaţii, interpretînd acte normative, fapt care influenţează conştiinţa juridică, favorizează preîntîmpinarea infracţiunilor; capacitatea de a păstra secretul profesional pentru   a nu distruge încrederea în relaţia avocat  —   client, astfel diminuînd prestigiul avocaturii; capacitatea de a înfăptui apărarea juridică a bănuitului, învinuitului şi inculpatului, pentru a rezolva conflictul dintre di ntre persoană şi societate, în strictă corespundere cu principiul prezumţiei nevinovăţiei; capacitatea de a fi competent în problemele care interesează cetăţenii, fapt care trebuie asigurat în mod profesionist.   Pentru realizarea aspectului social al activităţii, avocatul trebuie să fie înzestrat cu următoarele calităţi:   umanismul;   încredere în oameni, reflectată în prognozarea unei conduite social-utile a infractorului;

  spiritul

dreptăţii;   respectarea legalităţii;

 

  nivel

55

înalt al calificării profesionale;   comportament ireproşabil în societate;   atitudine respectuoasă faţă de oameni.   Posedînd asemenea aptitudini, avocatul va putea păstra uşor legătura cu societatea, asigurîndu -şi reputaţie ireproşabilă  profesională. 

Structura și conținutul Codului deontologic al avocatului  Codul deontologic al avocatului stabileşte regulile de conduită a avocatului.   Normele deontologice se interpretează în baza principiilor generale ale profesiei de avocat. Nerespectarea acestor norme constituie temei pentru intentarea unei proceduri disciplinare. Normele deontologice se vor aplica avocaţilor și avocaților stagiari, at ît pe teritoriul RM, cî t și în străinătate, privind: 

  raportprofesională profesional aalunui unuiavocat avocatsau sauavocat avocatstagiar stagiardindinRM RMîntrcuun unalt avocat dintr-un altdacă stat;avocatul se află sau nu acolo. a) b)  orice activitatea stat, indiferent a colo. 

Scopul prezentului Cod rezidă în reglementarea standardelor de integritate şi de conduită ce urmează a fi respectate de avocați, în formarea şi promovarea unei culturi profesionale adecvate, prevenirea abaterilor disciplinare, informarea i nformarea publicului cu pr ivire ivire la conduita profesională a avocaților, crearea unui climat de încredere şi respect reciproc în societate.  Libertatea şi independența profesiei de avocat sînt atribute exclusive ale persoanei ce exercită profesia de avocat în temeiul Legii cu privire la avocatură şi al prezentului Cod.  Normele de deontologie profesională reglementate de prezentul Cod sînt destinate să garanteze îndeplinirea de către avocat a misiunii sale pentru buna funcționare a justiţiei şi realizarea drepturilor justiţiabililor.   Jurămîntul avocatului constituie esența juridico-morală de exercitare a profesiei.   În exercitarea dreptului său de a asista şi a reprezenta clientul în fața tuturor organelor de drept, a instanțelor de judecată, a autorităților și instituțiilor publice și private, avocatul este în drept să aplice orice mijloc legal de exercitare a dreptului de apărare.   În cadrul procedurilor disciplinare, avocatul urmează să coopereze, în mod rezonabil, cu Comisia de etică e tică și disciplină pentr u exprimarea poziției sale. 

Principiile etica profesională a  avocatului Exercitareadeprofesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale:  principiul  principiul legalităţii;   principiul  principiul libertăţii;   principiul  principiul independenţei;  principiul  principiul umanismului;  principiul  principiul confidenţialităţii;   principiul asigurării dreptului la apărare garantat  principiul garantat de Constituţie;   principiul  principiul democratismului democratismului şi colegialităţii în raporturile dintre avocaţi;  principiul  principiul apartenenţei benevole la asociaţiile asociaţiile profesionale de avocaţi.  Principiile definesc statutul şi garantează activitatea profesională a avocatului. Ținînd cont de prevederile Codului deontologic al avocatului, sînt relevante următoarele principii:    Independența  Exercitînd profesia de avocat, fiecare avocat este obligat să întreprindă acțiuni corespunzătoare pentru a -și asigura independența și libertatea de exercitare a profesiei. Îndatoririle multiple ale avocatului îi impun acestuia independența absolută, liberă de orice influență, derivată din propriile interese sau din cele ale persoanelor-terțe. Avocatul trebuie să evite orice  prejudiciere a independenței sale și să vegheze vegheze la respectarea eticii profesionale.   Încrederea și integritatea morală  Relațiile dintre avocat și client sînt bazate pe onestitate, probitate, echitate, corectitudine, sinceritate și confidențialitate. Responsabilitatea avocatului include și comportamentul acestuia în exercitarea profesiei și în afara ei. Comportam Comportamentul entul avocatului în afara exercitării profesiei poate conduce la sancțiuni doar în cazuri excepționale.  Confidențialitatea   Natura misiunii avocatului este prezumată a fi depozitarul secretelor clienților săi și al comunicărilor confidențiale, fiind un drept și o datorie fundamentală a avocatului. Obligația de a păstra secretul profesional este absolută și nelimitată în timp.   Obiectul secretului profesional îl constituie chestiunile pentru care o persoană persoană a solicitat asistență juridică, esența consul consultațiilor tațiilor oferite de avocat, procedeele de strategie și tactică ale apărării sau reprezentării, reprezentării, datele privind persoana care a solicitat asistență și alte împrejurări care rezultă din activitatea profesională a avocatului. Obiectul confidențialității se extinde asupra tuturor activităților profesionale ale avocatului și ale angajaților biroului asociat sau cabinetului, după caz. Nici o presiune sau ingerință a unei autorități publice sau de altă natură nu -l poate obliga pe avocat să divulge secretul profesional, cu excepția cazurilor  prevăzute expres de lege, sau pentru pentru a intenta o acțiune ori pentru a asigura asigura apărarea în cadrul unui litigiu dintre dintre avocat și client. Competența  Avocatul realizează activitatea încredinţată bazîndu-se pe competenţa sa profesională. Avocatul are obligația să-și îmbunătățească continuu formarea profesională și să depună eforturi pentru a -şi menține un nivel înalt al calificării p rofesionale.  Incompatibilități   Profesia de avocat în RM este incompatibilă cu: 

a)  orice funcție retribuită, cu excepția funcțiilor legate l egate de activitatea științifică și didactică, precum și de activitatea în calitate de arbitru al judecății arbitrale (arbitrajului), mediator;  

56

b)  activitatea de întreprinzător;  c)  activitatea de notar.  Publicitatea personală  Publicitatea avocatului trebuie să fie veridică și exactă, ca formă și conținut, respectîndu-se secretul profesional și alte principii esențiale ale profesiei, nu trebuie să conțină informații înșelătoare sau care ar putea induce în eroare sau ar afecta imaginea  profesiei ori reputația colegilor.  Reglementările detaliate și restricțiile referitoare la publicitatea avocatului se conțin în Statutul profesiei de avocat. Oficiul avocatului nu poate fi amplasat în incinta clădirilor în care funcționează organele de urmărire penală, procuratura, instanțele de judecată, precum și la domiciliul acestuia. Amplasarea oficiului avocatului în incinta propriului domicili u este  posibilă numai cu condiţia rezervării rezervării unei încăperi, dedicate activităţilor profesionale, profesionale, cu intrare externă separată.  Statutul etico-moral al avocatului Deoarece statul controlează mai puţin activitatea avocaţilor, controlorul lor principal rămîne societatea. În faţa acesteia avocaţii sînt responsabili pentru îmbunătăţirea situaţiei ei, pentru ridicarea culturii juridice a cetăţenilor, respectarea legilor şi a dr epturilor epturilor altor persoane. În activitatea avocatului un loc aparte deţine aspectul de cercetare care presupune:   capacitatea de a găsi dintr -un număr mare de probe doar pe acele care îl vor achita pe inculpat sau vor micşora vina lui (de aceasta depinde reuşita activităţii avocatului);   capacitatea de a aprecia probele şi de a acorda un ajutor corect şi calificat;   selectarea normelor juridice şi aplicarea adecvată a lor;   folosirea tuturor mijloacelor legale de apărare;   urmărirea schimbărilor din legislaţie;   cunoaşterea practicii juridice, doctrinei pentru a se putea descurca cu uşurinţă  în situaţiile complicate.  Acest aspect cere de la avocat: -  gîndire profundă, -  conştiinciozitate, --   principialitate, cunoaşterea legislaţiei, principialitate, -  dezinteres personal. În activitatea avocatului persistă şi asp aspe ectul rre econstr constructi uctiv  v  care  care poate fi realizat în 3 trepte: 1)  formularea concepţiei generale despre apărare, generalizarea informaţiei, elaborarea propriei păreri şi construirea liniei de   apărare. Cel mai mare pericol pentru avocat este lipsa părerii proprii despre starea cazului şi m odalitatea de rezolvare a lui. În aceste cazuri se manifestă incapacitatea avocatului de a -şi promova convingerile, el poate fi uşor influenţat, pasiv, inert, iar apărarea este ineficientă.   La această etapă etapă avocatul trebuie: trebuie:    să-şi

imagineze clar ce eveniment a avut loc;   să delimiteze circumstanţele dovedite de cele bănuite sau necunoscute;  să nu se limiteze la declaraţiile participanţilor;   să intuiască legătura lăuntrică justă a evenimentelor; 2)  elaborarea tacticii de apărare: pregătirea mijloacelor de apărare, întocmirea cererilor   şi demersurilor, pornind de la complexitatea şi specificul sarcinii puse, experienţa anterioară acumulată în astfel de dosare, posibilitatea de a examina suplimentar unele probleme confuze, consultarea altor colegi pentru rezolvarea problemelor clientului. clientului . Toate materialele dosarului avocatul le examinează în primul rînd din punctul de vedere al clientului, şi în mersul examinării cauzei nu poate schimba poziţia apărării fără acordul acestuia;  3)  efectuarea apărării. La realizarea acestui aspect sînt necesare aşa calităţi ca: independenţă, memorie, gîndire critică, imaginaţie, atenţie la subtilităţi şi detalii, corectitudine faţă de colegi, sinceritate, competenţă specială ca reflectare n emijlocită a deontologiei profesionale. Aspectul reconstitutiv permite avocatului să realizeze sarcina principală, pusă în faţa sa, şi anume: apărarea prin orice mijloace a clientului, manifestînd o inteligenţă deosebită şi respect.  Un rol aparte în asigurarea reuşitei activităţii avocatului îl are aspectul organizatoric , care se manifestă în pregătirea către  proces: alcătuirea planului, studierea personalităţii clientului, motivele infracţiunii, condiţiile ce au favorizat săvîrşirea ei, înlăturarea neclarităţilor şi impreciziilor.  Organizarea presupune şi încheierea acordului privind cuantumul onorariului. Acesta se stabileşte prin acordul părţilor şi nu    poate fi schimbat de autorităţile publice sau de instanţa de judecată. j udecată. în cazul cînd parti participă cipă din oficiu la apărare, cheltui elile sînt suportate de Ministerul Justiţiei.  Organizarea mai presupune prezentarea la timpul stabilit în î n proces şi prezentarea materialelor necesare examinării cazului.   aspect ect co comuni municativ  cativ  activitatea avocatului se manifestă prin capacitatea de a stabili relaţii cu clienţii, în materie civilă, cu Sub asp inculpatul încă în faza de urmărire penală; cu colegii; cu instanţa de judecată şi cu alţi participanţi la proces şi în cazul  cînd se realizează calitatea de orator iscusit.  în cazul în care acordă consultaţie, avoc atul o face în mod calificat, convingîndu-se că a fost înţeles, pentru aceasta el trebuie să se exprime corect, clar şi complet. Dacă nu este competent într -o anumită problemă, avocatul recunoaşte acest fapt şi -i spune

clientului că va consulta colegii. La realizarea relaţiei cu clientul avocatul trebuie să depună efort, folosind căile cele mai simple şi scurte (fără a întinde î ntinde examinarea problemei) de acordare a asistenţei juridice.    

57 În relaţia cu colegii, avocatul a vocatul trebuie să păstreze un climat psihologic sănătos, echilibrat, să ajute colegii oferindu -le consultaţii, în special colegilor tineri. Este respectuos şi corect, evitînd replicile şi insultele, critica. Cu avocatul, oponenţii adoptă o conduită corectă, pentru a nu dăuna examinării cauzei. Relaţia avocat –  coleg în general se bazează pe o concurenţă civilizată.   În contactul cu instanţa de judecată şi alţi participanţi la proces, avocatul a vocatul este obligat să apere conştiincios şi cu folos i nteresele clientului fără a depăşi limitele legale (Codul general de   reguli pentru avocaţii ţărilor Uniunii Europene, nr. 27). Astfel instanţa trebuie stimată, nu minţită, acesteia trebuie să te supui. Se interzice falsificarea circumstanţelor şi datelor pentru obţine rea rezultatelor, relaţii ce se întemeiază pe o obiectivitate maximală, nu se admit insulte în adresa instanţei sau a celorlaţi participanţi la proces. în şedinţă trebuie respectată ordinea stabilită, acelaşi lucru se cere şi de la clienţi.   În relaţia cu martorii avocatul trebuie să fie fi e politicos, să nu facă abuz de poziţia personală, să nu indice clientului ce trebuie să vorbească.  Ultimul aspect al comunicării revine  pledoariei avocatului. Acesta este momentul culminant în particparea avocatului la  proces. pledoarie se face un rezumat asupra anchetei judici j udiciare, demonstrînd poziţia apărării şi calităţile oratorice sau arta de a vorbi înînpublic. Activitatea de perfectare a actelor de către avocat  constă în întocmirea corectă şi la timp a documentelor, necesare în cadrul acordării asistenţei juridice sau cînd susţine apărarea şi reprezentarea în instanţa   de judecată (cereri, plîngeri, fişe de evidenţă, etc.). Documentul cel mai des întocmit de avocat este cererea de chemare în judecată în cauzele civile, plîngerea şi cererea simplă   în cazul celor administrative. Acest aspect cere de la avocat posedarea următoarelor calităţi: acurateţe; cunoaşterea limbii de stat; facultatea de a fi laconic în exprimare. Calităţile expuse mai sus şi prezenţa lor formează deontologia sau profesiograma avocatului va permite acestuia să-şi exercite funcţia de apărare şi să fie excluşi din categoria juriştilor „fără popularitate”.

Tema: NORME DEONTOLOGICE APLICABILE COLABORATORILOR POLIȚIEI   Noțiuni generale privind etica profesională a colaboratorului poliţiei  Termenul „poliţist” desemnează reprezentantul legii, numit sau ales, care exercită atribuţii poliţieneşti, în special puterea de a aresta şi a reţine. Definiţia dată este conţinută în Codul de conduită pentru poliţişti, adoptat prin Rezoluţia nr. 141 din 17.12.1979 a Adunări i Generale a ONU. Prin noţiunea poliţist  se înţeleg toţi colaboratorii MAI şi ai altor organe de asigurare a securităţii statului, inspectori de sector, inspectori de supraveghere şi asigurare a securităţii rutiere, inspectori pentru minori, colaboratori ai Serviciului de Informaţii şi Securitate, colaboratori ai Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat.  Conform Legii cu privire la poliţie, poliţia exercită următoarele atribuţii:    ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi averii cetăţenilor;    controlează respectarea ordinii publice pe străzi;     efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor flagrante;    instituie măsuri de protecţie de stat;    ia măsuri de investigare operativă;     efectuează paza obiectivelor stabilite de guvern;    efectuează controlurile necesare.  La realizarea acestor funcţii poliţistul trebuie să deţină anumite capacităţi şi calităţi. Ca şi în cazul profesiilor menţion ate mai sus, vom pomi de la aspectul social al activităţii acti vităţii poliţistului. în acest context putem menţiona că numai aprecierea socială imprimă calificativul de personalitate unui poliţist. Numai ecoul social al acţiunilor şi comportamentului poliţistului conferă acest uia acea aură publică de natură să atragă după sine aprecierea că are personalitate.  aspect ct soci social al un poliţist trebuie să deţină aptitudinea de a lucra cu oamenii, adică să aprecieze corect faptele lor, să pătrundă Sub aspe în firea oamenilor şi în subtilităţile problemelor problemelor personale; aptitudinea de a cunoaşte raza criminalităţii în sectorul ddat at; capacitatea de a crea o atmosferă ce ar preveni săvîrşirea infracţiunilor, de a asigura un climat de moralitate sănătos în interiorul gru purilor sociale şi al societăţii în general; poliţistul la fel are grijă permanentă pentru viaţa şi libertatea oamenilor, în permanenţă veghează şi luptă pentru contracararea faptelor ce prezintă pericol pentru societate, depistează şi trage la răspundere pe cei care prin acţiunile lor sfidează legea. Pentru realizarea acestor aptitudini poliţistul are nevoie de: cinste, sinceritate, sociabilitate, încredere în oameni, umanism,  patriotism, răbdare, interes, stabilitate emoţională, consecvenţă, netolera netolerare re de încălcări sub orice formă ddee manifestare.  Aspectul social are ca scop principal asigurarea unei reputaţii ireproşabile profesiei poliţistului.  Un alt aspect îl prezintă cel de cercetare  care presupune depistarea infracţiunii, dobîndirea informaţiilor pentru crearea  portretului infractorului care dau posibilitate de a identifica persoana; în cazul inspectorului securităţii rutiere este importantă efectuarea reviziei tehnice a mijloacelor de transport, prevenirea situaţiilor de accident; în cazul inspectorului de sector –  colectarea  colectarea informaţiilor ce ar contribui la aflarea adevărului despre infracţiuni şi infractori.   Capacitatea de a efectua diferite acţiuni operative şi tactice, percheziţii, interogări, ridicări şi reţineri este o permanenţă î n activitatea poliţistului.  Aspectul de cercetare formează baza activităţii poliţistului, de aceea în acţiunile de cercetare şi depistare a încălcărilor trebuie să folosească în mod profesionist toate procedeele şi mijloacele cunoscute.  În activitatea poliţistului mai puţin important este aspectul de reconstruire  a evenimentului produs, despre care, de regulă, iniţial există date incomplete, dispersate; capacitatea de a lua hotărîri corecte în aplicarea măsurilor necesare; capacitatea de a

constata şi descoperi infracţiuni prin elaborarea unui plan tactic bine chibzuit, formarea unei imagini reale despre evenimen tul  produs, aprecierea informaţiei şi căutarea altor dovezi în rezolvarea cazului. Aspectul reconstructiv se bazează pe aptitudinea de  

58 a prevedea şi a deduce în baza unei imaginaţii bogate faptele, evenimentele, împrejurările comiterii lor, precum şi pe capaci tatea analitico-sintetică evidenţiată prin promptitudinea în emiterea unor soluţii, decizii ferme, raţionale şi juste, j uste, care să nu dea naştere la interpretări, confuzii sau care să genereze reacţii nedorite, violente, periculoase pentru ordinea publică.  Aspectul reconstitutiv al faptei cere poliţistului următoarele calităţi:  gîndire constructivă, operativitate, cumpătare, stăpînire de sine, independenţă în luarea hotăr îrilor, imparţialitate, logică juridică, imaginaţie, calitatea de a prevedea perspectiva cazului în faza de ur mărire mărire penală şi anchetă judiciară, rezistenţă psihologică, atenţie la detalii.   Aspe  Asp ect ctul ul co com mun unica icatti v  al poliţistului este unul dintre cele mai importante în activitatea lui şi se manifestă prin capacitatea de a întreţine relaţii cu ceilalţi membri ai societăţii, de a comunica permanent cu ei, de ase ataşa de ei, de a colabora, de a trăi împreună succesele şi insuccesele. Mai mult decît oricare profesie, mai mult decît oricare persoană, poliţistul trebuie să fie sociabil, să se apropie fără dificultate de alte persoane chiar  necunoscute. Poliţistul trebuie să fie permanent cu sufletul deschis, să aibă încredere în cei cu care vine în contact, să fie volubil, să fie

interesat problemele să fie binevoitor.   O altăde capacitate esteacestora, forţa de convingere  prin aducerea argumentelor . Aceasta prezintă o importanţă deosebită pentru profilarea  personalităţii poliţistului în conştiinţa oamenilor. Numai Numai printr -o capacitate persuasivă, prin raţionament raţi onament logic, prin argumente în conformitate cu actele normative în vigoare poliţistul poate dobîndi respect şi admiraţie din partea semenilor. Pentru aceasta trebuie să posede arta conversaţiei şi a tehnicilor de convingere. Puterea de influenţare a celor din jur se realizează nu numai  printr-o conduită faptică, ci şi printr-o conduită verbală corespunzătoare.  Poliţistul trebuie să aibă următoarele trăsături de caracter : insistenţă, consecvenţă, concentrare, calitatea de a convinge şi constrînge în limitele normelor de drept, empatia, stăpînire de sine, capacitatea de a -şi  exprima clar şi corect gînd urile, sociabilitate, bunăvoinţă, capacitatea de a atrage interlocutorul de partea sa, compătimire, spirit de observaţie, calitatea de a face compromisuri.   Aspectul organizaţional  organizaţional  se manifestă prin autodisciplină, folosire raţională a timpului de lucru, organizarea acţiunilor pe durata zilei de lucru a persoanelor ce sînt implicate benevol în realizarea acestor acţiuni, organizarea ordinii la l a trafic, folosirea eficientă a mijloacelor tehnice. Organizarea mai presupune muncă şi efort pentru binele colectivităţii, care solicită devotament şi fidelitate exemplară, respectare a cerinţelor regulamentelor, ordinelor şi instrucţiunilor de linie.  

Structura și conținutul Codului deontologic al colaboratorului poliției   Codul de etică şi deontologie al funcţionarului public cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne reglementează conduita acestuia în exercitarea atribuţiilor de serviciu, precum şi în afara îndeplinirii acestora.  Codul are drept scop ghidarea comportamentului funcţionarilor publici cu statut special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, astfel încît aceştia să respecte valorile morale şi profesionale, principiile şi normele de conduită, contribuind la  prevenirea corupţiei şi crearea unui climat de încredere în societate. Prevederile Codului se aplică tuturor angajaţilor care cad sub incidenţa Legii nr.288 din 16 decembrie 2016 privind funcţionarul  public cu statut special din cadrul Ministerului Ministerului Afacerilor Interne. Respectarea prezentului Cod este ob ligatorie pentru toţi angajaţii atestaţi ai organelor afacerilor interne ale RM care au drept sarcini de bază asigurarea ordinii publice şi combaterea criminalităţii şi care sînt autorizate de către stat să exercite forţa şi competenţe speciale pentru îndeplinirea acestor sarcini.   Principiile de etica profesională ale colaboratorului poliției  Conduita profesională a funcţionarului public cu statut special se bazează pe următoarel e principii:   legalitatea  –  –  respectarea Constituţiei RM, cadrului normativ în vigoare şi tratatelor internaţionale la care RM este parte;   umanismul   –  apărarea, în mod prioritar, a persoanei ca valoare supremă a societăţii, a drepturilor şi libertăţilor ace steia;   egalitatea şi nediscriminarea  –   aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor, fără discriminări pe considerente de apartenență etnică, rasă, religie, opinie politică sau de orice altă opinie, vîrstă, sex, orientare sexuală, avere, statut so cial, limbă, dizabilitate sau orice alt criteriu;   imparţialitatea  –  –  manifestarea unei atitudini obiective şi neutre de către funcţionarii publici cu statut special faţă de orice interes personal, economic, politic, religios etc.;   transparenţa  –  –  asigurarea  asigurarea accesului populaţiei la informaţiile cu caracter public, în condiţiile legislaţiei;    disponibilitatea  –  –  intervenţia funcționarului public cu statut special în orice situaţie în care ia cunoştinţă de atingerea adusă vreuneia dintre valorile apărate de lege, indiferent de momentul constatării acesteia, capacitatea de a percepe şi de a soluționa  problemele celor aflaţi în dificultate ori de a îndruma către alte autorităţi cazurile care se situează în afara competenţei sau atribuţiilor sale;    profesionalismul    –   înde plinirea atribuţiilor de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, promptitudine şi corectitudine;   confidenţialitatea  –   garantarea securităţii datelor şi informaţiilor obţinute în exercitarea atribuţiilor stabilite de cadrul normativ;   respectul   –   consideraţia acordată persoanelor, colegilor, superiorilor, subordonaţilor, drepturilor şi libertăţilor acestora, instituţiilor, legilor, valorilor sociale, normelor etice şi deontologice;   integritatea profesională  –  –  capacitatea funcționarului public cu  statut special de a-şi exercita obligaţiile şi atribuţiile legale şi profesionale în mod onest, ireproşabil, dînd dovadă de o înaltă ţinută morală şi corectitudine, precum şi abilitatea de a -şi realiza

activitatea în mod imparţial şi independent, fără a comite vreun abuz, respectînd interesul public, supremaţia Constituţiei RM şi a legii;  

59   loialitatea  –  –  obligaţia de a servi cu bună-credinţă instituţia în care activează, precum şi interesele legitime ale cetăţenilor, de a se abţine de la orice act sau faptă care poate prejudicia imaginea, prestigiul sau interesele legale ale instituţiei;   intoleranţa faţă de corupţie  –  –  aplicarea măsurilor legale, potrivit competenței, pentru prevenirea, depistarea, suprimarea şi  pedepsirea comportamentului comportamentului corupţional;    prioritatea interesului public  –  –   obligaţia de a considera interesul public mai presus decît interesul  personal în exercitarea funcţiilor;    prezumţia de nevinovăţie nevinovăţie;   intoleranţa  (toleranţa zero) faţă de tortură, pedepse sau tratament inuman şi degradant –  nimeni  nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Toleranța față de cei care vor admite în activitatea lor acte de tortură, tratament inuman sau degradant va fi „zero”;     integritatea morală  –  adoptarea unui comportament conform normelor etice acceptate și respectate în societate.  

Statutul etico-moral al colaboratorului poliției  Poliţistul trebuie să fie convins că pentru a fi un factor al ordinii publice, întîi de toate el trebuie să fie disciplinat şi ordonat, să nu confunde libertatea cu libertinajul, democraţia cu anarhia, mai ales că el este chemat să muncească nesupravegheat de ş efi şi superiori.  Un poliţist trebuie să fie dornic de   a învăţa tehnici de investigaţie şi cercetare, pentru a strînge informaţii şi pentru a disocia adevărul de minciună. Prin hărnicie acumulează experienţă, dobîndeşte cunoştinţe şi deprinderi necesare profesiei, îşi fortifică voinţa şi dezvoltă personalitatea. Poliţistul conştiincios de munca sa, îşi planifică raţional activitatea zilnică, săptămînală, anuală şi nu lasă nimic netermi nat din ceea ce şi-a propus să înfăptuiască. Pentru a îndeplini la timp volumul mare de lucru, el caută şi adoptă cele mai adec vate metode de muncă.  Calităţile înaintate de aspectul organizatoric sînt: responsabilitatea, conştiinciozitatea, atenţia şi concentrarea, capacitatea de a se orienta în situaţie, punctualitatea şi autodisciplina, voinţa puternică, dragostea faţă de muncă,  îndeplinirea la timp a sarcinilor funcţionale, alegerea mijloacelor optimale, flexibilitate în acţiuni, precizie şi operativitate în acţiuni, autoritate şi menţinerea ei.   Capacităţile organizatorice ale poliţistului îi permit să realizeze cu succes atribuţiile, executînd fiecare acţiune la timpul t impul propus.  Ultimul certificate, aspect al activităţii poliţistuluişieste cel de rapoarte perfectareş.a.a Este documentelor: încheieri, verbale, citaţii, ordonanţe, acte de examinare cercetare,   important explicaţii, de specificat că toateprocese aceste -documente sînt transmise apoi organelor de urmărire penală, procuraturii, instanţei judecătoreşti şi altor organe publice ale statului. Din acest motiv, este nevoie să fie respectate cu toată stricteţea cerinţele înaintate faţă de întocmirea documentelor juridice. In felul acesta organele ce au de lucrat cu aceste acte nu vor avea de „descifrat cu mare greu" semnele şi formulările întortocheate întocmit e de  poliţişti. Problema care persistă în acest domeniu domeniu poate fi motivată prin agramatism şi modul modul de exprimare inadecvat care uneori fac imposibilă înţelegerea sensului celor redate, diminuînd eficienţa şi corectitudinea aplicării dreptului.  Pentru a evita aceste neajunsuri, din partea multor poliţişti se cere perfecţionarea următoarelor deprinderi şi calităţi: acurateţe, cunoaşterea specificului şi principiilor lucrărilor de secretariat, capacităţi de a transpune vorbirea orală într -o formă desluşită scrisă, capacitatea de a lucra cu tehnica de scris, capacitatea de a întocmi documente procesuale, operative de investigaţie şi confidenţiale, de a argumenta juridic concluziile, fixarea şi păstrarea probelor materiale, însuşirea limbii populaţiei din s ectorul unde lucrează, claritate şi precizie în formulare, cunoaşterea terminologiei de specialitate (este corect ca o lămurire să fie întocmită după spusele martorului, însă în cazul în care exprimarea acestuia depăşeşte orice limită admisă, poliţistul transpune această vorbire în una corectă din punct de vedere lingvistic şi   juridic; juridic; în unele cazuri se păstrează şi originalul şi traducerea corectă de către colaborator), corectitudinea gramaticală, capacitatea de a desena scheme grafice, mai ales al es în cazul inspectorului de se curitate a circulaţiei.  Perfectarea corectă a unui act dă posibilitate ca textul fixat să fie înţeles şi de către alte persoane, să fie apreciat şi interpretat în modul corespunzător.  Din lista aptitudinilor poliţistului fac parte şi însuşirea şi aplicarea mijloacelor tehnice ca:    tehnică specială de cercetare;  mijloace de transport, utilaje;  arme;  raţie;   dispozitive pentru determinarea vitezei la distanţă;    instrumente care îi ajută să-şi îndeplinească atribuţiile în anumite situaţii.  Reieşind din natura şi condiţiile în care se desfăşoară munca poliţistului, celui care îmbrăţişează această profesie i se solicită, în afara aptitudinilor indicate mai sus, şi unele ce vizează fizicul şi sănătatea. La fel au importanţă senzaţiile auditive, vederea ascuţită şi capacitatea de adaptare la întuneric. Toate acestea îi vor permite să-şi poată îndeplini munca, să inspire încredere, simpatie şi chiar admiraţie din partea cetăţenilor cu care vine în contact şi care să -i ofere o colaborare firească, voluntară, sinceră.  Toate aceste aspecte, luate împreună, formează profesiograma sau deontologia poliţistului.