Conservanti Alimentari

CONSERVANŢI ALIMENTARI Alimentele, prin compoziţia lor bogată în elemente nutritive sunt expuse degradării în timp. Deteriorarea alimentelor nu poate fi stopată dar poate fi redusă rata de degradare, prin controlul compoziţiei alimentului, a condiţiilor de procesare, a modului de ambalare, depozitare şi manipulare a alimentului. Datorită schimbărilor intervenite pe piaţa agroalimentară, alimentele sunt rareori consumate imediat după producere, fiind, de cele mai multe ori, consumate la săptămâni, luni sau chiar ani de la producere. Cu toate că în ultimele decade au fost puse la punct numeroase procedee tehnologice prin care se măreşte rezistenţa alimentelor la acţiunea factorilor nocivi (metode fizice noi de procesare şi conservare şi metode noi de ambalare), acestea sunt, în marea lor majoritate, procedee scumpe, care nu sunt la dispoziţia tuturor procesatorilor din industria alimentară. Principalele mecanisme prin care se deteriorează alimentele sunt de natură fizică, chimică şi microbiană, mecanisme care, de cele mai multe ori, se desfăşoară concomitent. Rezultatul final al degradării alimentelor este imposibilitatea de valorificare a acestora. Dintre cele trei mecanisme enumerate, cele de natură microbiană sunt şi cel mai des implicate deoarece microorganismele sunt ubicvitare, fiind aproape imposibilă excluderea lor din alimente. În plus, prezenţa unor microorganisme în alimente reprezintă o problemă de siguranţă alimentară deoarece pot determina toxiinfecţii alimentare la consumatori. Utilizarea metodelor chimice pentru reducerea fenomenelor de degradare a alimentelor a fost, este şi va rămâne o alternativă viabilă prin care se reduc pierderile din industria alimentară. Conservanţii alimentari sunt compuşi chimici capabili să reducă sau să stopeze creşterea microorganismelor, prevenind dezvoltarea unor procese nedorite produse de acestea (alterări, fermentaţii, modificări de gust, textură) şi consecutiv, reducerea valorii nutritive a alimentelor. Rolul substanţelor conservante în alimente Conservanţii alimentari se adaugă în alimente pentru: • Extinderea perioadei în care alimentul îşi păstrează nemodificate proprietăţile senzoriale; • Păstrarea pentru o perioadă mai mare de timp a valorii nutritive a alimentelor; • Furnizarea către consumator a unor alimente lipsite de pericole de natură microbiană; • Conservanţii alimentari nu se utilizează pentru a masca eventualele deficienţe de procesare, manipulare şi/sau depozitare a alimentelor. Caracteristici generale ale conservanţilor alimentari: • Au acţiune antimicrobiană (efect static sau cid) cu spectru cunoscut; • Principiul activ persistă şi îşi exercită acţiunea în aliment pe parcursul procesării şi depozitării acestuia; • În concentraţiile utilizate nu manifestă efecte adverse (toxice, metabolice, etc) asupra consumatorului; • Nu induc fenomene de rezistenţă la microorganisme; Conduita de selectare a unui conservant alimentar În vedere utilizării unui conservant într-un produs alimentar se ţine cont de următoarele aspecte: • Spectrul antimicrobian – spectrul de acţiune al conservantului trebuie să fie stabilit în urma unor teste de laborator pentru a se determina eficacitatea acestuia împotriva unor tipuri diverse

de microorganisme (forme vegetative sau sporulate ale bacteriilor Gram pozitive, formele vegetative ale bacteriilor Gram negative, levuri, miceţi, etc). De asemenea trebuie stabilit modul de acţiune al conservantului asupra microorganismului. • Proprietăţile fizico-chimice ale conservantului (polaritatea, punctul de fierbere, stabilitatea la variaţiile de temperatură şi pH, etc). Proprietăţile fizico.chimice ale conservantului influenţează activitatea antimicrobiană a acestuia. În funcţie de polaritatea substanţei conservantul poate fi mai mult sau mai puţin solubil în apă. Astfel conservanţii hidrofili se dispersează mai uşor în mediul apos dar la nivelul membranei celulei bacteriene, bogată în lipide au o acţiune. Se poate spune, din acest punct de vedere, că pentru o eficienţă maximă conservantul trebuie să aibă o structură amfifilă echilibrată. Rezistenţa conservantului la acţiunea unor factori de mediu (pH, temperatură, etc) este esenţială în menţinerea funcţionalităţii acestuia pe parcursul procesării şi depozitării alimentului. • Caracteristicile alimentului în care se utilizează (compoziţia alimentului, caracterele fizicochimice). Interacţiunea dintre conservant şi constituenţii alimentului (lipide, proteine, carbohidraţi, alţi aditivi alimentari) afectează acţiunea antimicrobiană a acestuia şi, de asemenea, poate conduce la formarea de compuşi ce modifică organoleptic alimentul. pH-ul alimentului poate determina reducerea efectului antimicrobian (puţine substanţe antimicrobiene sunt eficiente în concentraţii mici la pH de mai mare de 5,5). Prezenţa unor substanţe chelatoare potenţează de regulă acţiunea antimicrobiană a conservantului prin extinderea spectrului de acţiune. • particularităţile de procesare ale alimentului – folosirea unor metode de conservare fizice (pasteurizarea, sterilizarea, deshidratarea) permit reducerea considerabilă a concentraţiei conservanţilor alimentari. Noile tehnologii de ambalare în condiţii aseptice şi în atmosferă controlată asociate cu păstrarea alimentelor la temperature scăzute au un efect similar. • caracteristicile microbiologice ale alimentului – cunoaşterea caracteristicilor calitative şi cantitative ale microflorei caracteristice alimentelor permite utilizarea unui număr restrâns de substanţe conservante cu efect specific. Întrucât majoritatea conservanţilor alimentari se folosesc în cantităţi reduse, acestea exercită, în principal, un efect de inhibare a microorganismelor şi nu unul de distrugere a lor, utilizarea lor nefiind un mijloc de corectare a deficienţelor de igienă. Clasificarea conservanţilor alimentari Cel mai important criteriu de clasificare a conservanţilor alimentari ţine cont de structura chimică a acestora şi de modul de obţinere. După aceste criterii se disting: • conservanţi organici • conservanţi anorganici • conservanţi - substanţe "antibiotice" şi enzyme Conservanţi alimentari organic Acidul benzoic şi sărurile sale (E 210 – E213) Prima descriere a proprietăţilor antimicrobiene a aciului benzoic a fost realizată în 1875. Pentru proprietăţile sale antimicrobiene a fost utilizat mai frecvent după anul 1900. Se găseşte în cantităţi variabile în unele fructe, legume, condimente, produse fermentate, ceai verde, boabe de cafea, tutun etc., unde îşi exercită efectul antimicrobian şi de unde se poate extrage. Are acţiune antimicrobiană în forma nedisociată şi ca urmare intensitatea acţiunii antibacteriene scade odată cu creşterea pH-ului peste 4,6 rata de disociere creşte spectaculos.

Ca urmare acţiunea microbiană este maximă la pH acid (la pH 3 - 93,5% nedisociat, la pH 7 0,14% nedisociat). Acidul benzoic traversează membrana celulară (este lipofil), determină creşterea concentraţiei de scăderea pH – lui celular, denaturează proteinele, afectează metabolismul celular, reduce şi chiar stopează multiplicarea microorganismelor. Îşi exercită acţiunea antimicrobiană în primul rând asupra levurilor şi într-o proporţie mai mică asupra miceţilor şi bacteriilor lactice fiind un conservant care se poate utiliza în produsele obţinute prin fermentaţie bacteriană. Împiedică sinteza de micotoxine a unor miceţi (Aspergillus, Penicillium, Fusarium). Lipidele, ionii de Fe şi unii surfactanţi anionici acţionează antagonist reducând eficienţa acţiunii antimicrobiene. Pentru potenţarea efectului se utilizează combinaţie cu alţi conservanţi sau metode de conservare. Se utilizează în alimente cu pH acid şi cu un conţinut redus de apă. Se utilizează în: băuturi slab alcoolice şi nealcoolice, semiconserve din peşte, icre, salate, legume în oţet şi saramură, aspicuri, sosuri cu şi fără grăsimi, în cantităţi de până la 2g/kg. Toxicitatea acidului benzoic şi a benzoaţilor este redusă. Nu se acumulează în organism. Este descompus la nivelul rinichilor şi ficatului până la acid hipuric (principal formă de eliminare din organism). Doza zilnică acceptabilă recomandată este de 0 -5 mg/kg. Acidul sorbic şi sorbaţii (E 200 – E 203) Acidul sorbic a fost evidenţiat pentru prima dată în 1859 în Sorbum aucuparia (un arbust fructifer din zona montană). În 1939 au fost evidenţiate efectele antibacteriene iar din 1940 – 1950 se utilizează în industria alimentară. Din această grupă de conservanţi cel mai utilizat este sorbatul de potasiu. În comparaţie cu acidul benzoic şi benzoaţii sunt activi la pH mai mare. Sunt activi împotriva bacteriilor Gram pozitive şi Gram negative (Acinetobacter,Aeromonas, Bacillus, Escherichia, Vibrio, Salmonella, etc), levurilor (Candida,Debaryomyces, Hansenula, Pichia, etc) şi miceţilor (Alternaria, Cladosporium, Botrytis,Sporotrichum, Geotrichum, etc ). Concentraţiile mici în care se utilizează în alimente au un efect inhibitor asupra dezvoltării celulare, multiplicării formelor vegetative şi germinării sporilor. Mecanismul de acţiune nu este pe deplin cunoscut. Se consideră că acţionează prin alterarea pH-ului mediului intern microbian, alterarea structurii peretelui celular şi interferarea activităţii unor enzime cu rol în metabolismul microbian. Se introduc direct în compoziţia alimentului sau se aplică la exteriorul acestora prin aspersare sau imersare. Se folosesc pentru conservarea: unor sortimente de băuturi aromate nealcoolice, fructe uscate, măsline, brânzeturi, produse din ouă, produse de panificaţie, sosuri, emulsii în cantităţi variabile de până la 2g/kg sau L. Adăugarea în cantităţi mai mari de 0,2% determină modificări de gust. În unele materiale folosite pentru acoperire se poate adăuga quantum satis. Sunt consideraţi ca fiind lipsiţi de toxicitate, acidul sorbic fiind un acid gras metabolizabil în organismul uman. Doza zilnică acceptabilă este de 25 mg/kg G.C.. Parahidroxibenzoaţii şi sărurile acestora (E 214 – E 219) Sunt esteri ai acidului para-hidroxibenzoic cu acizi graşi organici. Prima semnalare a efectului antimicrobian a acestor compuşi datează din 1920, datorită similitudinilor structural cu fenolul. În Europa se folosesc metil, etil şi propil-parabenii, dar în alte ţări se folosesc şi butilparabenul şi heptil-parabenul. Se remarcă prin capacitatea lor de a fi activi în medii cu pH neutru. Au pH-ul optim de acţiune între 3 şi 8. Solubilitatea lor în apă este invers proporţională cu lungime lanţului alchil crescând, în schimb, solubilitatea în uleiuri. De asemenea, acţiunea antimicrobiană creşte odată cu creşterea lungimii lanţului alchil. Îşi manifestă acţiunea antimicrobiană în forma nedisociată. Au acţiune antimicrobiană

intensă asupra levurilor şi a miceţilor şi mai puţin asupra bacteriilor (în special cele Gram pozitive). Acţiunea antimicrobiană este consecinţa inhibării enzimelor implicate în respiraţia celulară, inhibarea germinării sporilor, blocarea sintezei proteinelor şi a ADN sau ARN-ului bacterian. Se utilizează în alimente, în amestecuri, între ei (metil:propil în raport de 3:1) şi cu acidul sorbic sau acidul benzoic şi sărurile acestora. Se folosesc pentru conservare în: preparate din carne, snacks-uri, produse de cofetărie, în cantităţi de până la 0,3g/kg. Pentru tratarea superficială a unor preparate din carne în membrană se poate folosi quantum satis. La ora actuală utilizarea parabenilor în industria alimentară este limitată de preţul mare al acestora. Au toxicitate redusă (DL50 la şoarece 8 g/kg). Sunt detoxifiaţi în ficat şi în rinichi în mod similar acidului benzoic. Ca atare au un uşor efect anestezic la nivelul mucoasei bucale şi pot da unele reacţii cutanate în urma contactului direct cu pielea la concentraţii mari. Acidul propionic şi propionaţii E 280 – E 283 Acidul propionic apare în mod obişnuit în unele sortimente de brânzeturi ca urmare a fermentaţiei bacteriene. În industria alimentară (panificaţie) se preferă utilizarea propionatului de Ca şi de Na pentru că aduc şi un aport mineral (Ca) şi favorizează acţiunea agenţilor de creştere (Na). Au remanenţă mare în produsele alimentare datorită rezistenţei crescute la acţiunea factorilor fizico-chimici. Au efect antibacterian şi antimicotic limitat nu acţionează asupra levurilor şi nu afectează fenomenele de fermentaţie normale, fiind utilizaţi în principal în industria brânzeturilor şi a panificaţiei. Efectul antimicrobian este consecinţa acumulării în celulele bacteriene şi a competiţiei cu unii aminoacizi necesari creşterii microorganismelor. Se utilizează în industria panificaţiei până la 2g/kg şi la tratamentul de suprafaţă a unor sortimente de brânzeturi quantum satis. Toxicitatea acidului propionic este extrem de redusă, acesta fiind forma obişnuită de metabolizare în organism a unor acizi graşi. Propionaţii (în special cei de Na) pot produce reacţii alergice. Nu s-a considerat necesară stabilirea unei doze zilnice acceptabile. Alţi conservanţi organici: Difenil E 230, Ortofenilfenolul E 231, Ortofenilfenilatul de Na E 232, Hexametilentetramina E 239, Dicarbonatul de metil E 242, Unii acizi organici şi sărurile acestora. Conservanţi anorganici Dioxidul de sulf şi sulfiţii E 220 – E 228 Din această categorie fac parte: sulfitul de Na, bisulfitul de Na, sulfitul de K, bisulfitul de K, metabisulfit de Na, metabisulfitul de K, sulfitul de Ca şi bisulfitul de Ca. Se găsesc ca atare în natură. Au fost folosiţi încă din antichitate pentru acţiunea dezinfectantă (dioxidul de sulf) şi pentru prevenirea unor deprecieri ale produselor obţinute prin fermentaţie. Acţiunea antimicrobiană este consecinţa apariţiei acidului sulfuros în urma reacţiei cu apa. Au acţiune antimicrobiană selectivă fiind mai activi împotriva microorganismelor care produc fermentaţia lactică. Levurile folosite în procesele fermentative sunt selectionate pentru a rezista la anhidrida sulfuroasă. Au acţiune mai intensă la pH acid şi la temperatură scăzută. Mecanismul de acţiune antimicrobian se manifestă prin interferarea activităţii enzimelor microbiene care au în structura lor punţi disulfidice şi a celor implicate în respiraţia microbiană. Se utilizează în: carne pentru burger cu un conţinut ridicat de legume şi cereale, peşte uscat sărat, fructe deshidratate, sucuri din fructe, vinuri, suc de struguri concentrat, fructe

marinate etc, în cantităţi de până la 2g/kg sau L (exprimat ca SO2). Utilizaţi corect, aditivii din această grupă au o toxicitate redusă, problemele constatate până în prezent fiind minore. Sulfitul se elimină din organism sub formă de sulfaţi în urma reducerii de către sulfit oxidază. Sulfiţii reduc conţinutul de tiamină din alimente (nu se introduc în alimente cu un rol important în aportul de vitamină B1). Au fost observate reacţii adverse la persoanele suferinde de astm bronşic în urma consumului de alimente cu un conţinut ridicat de dioxid de sulf. Nitriţi şi nitraţi (E 250 – E 252) Se folosesc pentru conservarea cărnurilor încă din antichitate (sărurile de salpetru). În 1940 a fost demonstrat ştiinţific faptul că nitriţii sunt forma care exercită activitatea antimicrobiană, nitraţii fiind rezervorul de nitriţi. Nitriţii inhibă creşterea şi diviziunea microbiană şi mai puţin sporularea. Interferează acţiunea enzimelor care conţin fier conducând la scăderea masivă a cantităţii de ATP din celula microbiană. Prezenţa agenţilor chelatanţi, asorbaţi şi polifosfaţi (cu acţiune similară), potenţează efectul nitriţilor. Are acţiune antimicrobiană asupra bacteriilor anaerobe şi aerobe: Clostridium botulinum, Salmonella spp., Enterococcus spp. etc). Efectul antimicrobian pare a fi potenţat de tratarea termică a produselor în care s-au introdus nitriţi. Efectul este mai evident în cazul conservelor din carne şi este cunoscut sub denumirea de efect "Perigo”. Nitriţii se folosesc pentru conservarea produselor din carne în cantităţi de până la 150 mg/Kg iar nitraţii se folosesc în produsele din carne şi brânzeturi maturate cantităţi de până la 300 mg/kg. Se admite prezenţa în produsele în care se folosesc, după procesare, în cantităţi de max. 175 mg/kg (nitriţi) şi max. 250 mg/kg (nitraţi). Nitriţii au o toxicitate acută manifestată prin conversia hemoglobinei în methemoglobină situaţie în care afluxul de oxigen către celule este mult diminuat. Copii sub 6 luni sunt cei mai sensibili la acest efect datorită prezenţei în procent ridicat a hemoglobinei fetale. Toxicitatea cronică a nitriţilor se manifestă prin formarea de nitrozamine şi nitrozamide (prin combinarea în organism cu unele amine şi respectiv unele amide), substanţe cu potenţial toxic ridicat. Doza zilnică acceptată, recomandată, este de 0 – 3,66 mg/kg G.C. pentru nitraţi şi de 0 – 0,66 mg/kg G.C. pentru nitriţi. Conservanţi – “substanţe antibiotice” Natamicina E 235 A fost izolată în 1955 dintr-o cultură de Streptomyces nataliensis, bacterie izolată din sol în Africa de Sud. Se comercializează sub formă de pulberi, suspensii şi emulsii care se aplică la suprafaţa produselor alimentare prin aspersare sau imersare. Este puţin solubilă. Are efect antifungic cu spectru larg şi nu afectează culturile starter de microorganisme. Efectul fungicid se datorează legării ireversibile de ergosterol, un component major al membranei celulare a miceţilor care nu este prezent la bacterii şi levuri. Nu determină fenomene de antibiorezistenţă. Nu pătrunde în profunzimea alimentului şi nu modifică gustul, culoarea sau mirosul alimentelor. Are remanenţă mare. Se utilizează pentru tratarea de suprafaţă a brînzeturilor maturate şi a salamurilor crude sau de durată, în cantitate de până la 1mg/dm2. Toxicitatea natamicinei este redusă datorită absorbţiei reduse la nivelul tractului digestiv. Utilizarea numai la suprafaţă face a aportul în dietă să fie foarte redus chiar şi în cazul consumului unor cantităţi mari din produsele în care se foloseşte. Doza zilnică acceptată este de 0 – 0,3 mg/kg G.C..

Nizina E 234 Este o bacteriocină descoperită accidental în 1928. Iniţial s-a încercat utilizarea acesteia ca antibiotic dar descoperirea penicilinei, mult mai eficientă antimicrobian, a stopat dezvoltarea proiectului. Se utilizează în alimente din 1950 – primul preparat industria pe bază de nizină fiind comercializat în 1957 (Nisaplin). Este singura bacteriocină a cărei utilizare direct în alimente este permisă. Structural este un polipeptid produs de Lactococcus lactis ssp. lactis. Are acţiune bacteriostatică şi în special asupra unor bacterii Gram pozitive şi inhibă dezvoltarea sporilor. Acţionează antibacterian prin afectarea integrităţii membranei celulei bacteriene. Este stabilă la temperaturi ridicate însă poate fi degradată prin acţiunea unor proteaze. Este solubilă în apă dar solubilitatea scade odată cu creşterea pH-ului. Se foloseşte pentru conservarea budincilor din griş şi tapioca, a unor sortimente de brânzeturi maturate, brânzeturi topite etc. (nepasteurizate), în cantităţi de până la 12,5 mg/kg. Nu este toxică fiind rapid inactivată în organism de către enzimele din tubul digestiv. Doza zilnică acceptabilă recomandată este de 0,83 mg/kg G.C.. Lisozimul E 1105 A fost identificat pentru prima dată în 1921 în secreţiile nazale ale omului iar ulterior şi în alte secreţii unde joacă un rol important în mecanismele de apărare antimicrobiană de la nivelul mucoaselor. Cea mai importantă sursă de lisozim este albuşul de ou. Este activ antimicrobian împotriva microorganismelor Gram pozitive şi aproape deloc împotriva celor Gram negative. Acţiunea antimicrobiană se datorează degradării unor componenţi din peretele cellular bacterian şi reducerii ratei de multiplicare celulară. Este stabil la temperaturi ridicate în special la pH acid. Se foloseşte quantum satis, în special în brânzeturile maturate, pentru a preveni balonarea tardivă determinată de Cl. tyrobutyricum. Pericolele conservantilor alimentari Dintotdeauna, omul a cautat sa conserva hrana prin mijloace cat mai naturale. Prin afumare, deshidratare, sarare sau zaharisire, conservarea alimentelor a fost considerabil imbunatatita de-a lungul timpului. Odata cu aparitia erei industriale, ansamblul metodelor de conservare s-a imbogatit, cuprinzand la ora actuala sterilizarea, congelarea, vidarea, liofilizarea, etc. Conservantii sunt substante specifice, naturale sau sintetice, adaugate in alimente pentru a le creste termenul de valabilitate si de a impiedica dezvoltarea microorganismelor. Pe lista aditivilor omologati de catre Comunitatea Europeana, conservantii au numere de cod cuprinse intre E200 si E299. Desi efectele negative ale acestor substante folosite pentru conservarea produselor alimentare sunt numeroase, ele sunt destul de putin sau chiar deloc cunoscute. Vom prezenta in continuare cei mai nocivi conservanti si efectele lor negative. Acidul benzoic (E210) este folosit frecvent in ciocolata, fructe aromate din inghetata, bomboane, guma de mestecat, bauturi alcoolice, produse lactate congelate; in cosmetica si industria farmaceutica. Prezinta risc de reactii alergice; are potential cancerigen si poate determina tulburari neurologice si gastrice. Cand se combina cu E 102 (colorantul galben tartrazina) determina hiperactivitate la copii. Benzoatul de sodiu (E 211) se foloseste cu rol antiseptic, conservant, pentru a masca adevaratul gust al alimentelor de o calitate slaba. Bauturile racoritoare contin o mare cantitate din acest aditiv alimentar periculos. Mai este intalnit in lapte, preparatele din carne, condimente si bomboane, precum si in medicamente. Prezinta risc de reactii alergice, agraveaza simptomele in cazul persoanelor care sufera de astm sau intoleranta la aspirina. Are potential cancerigen. Parabenii (E214-E219) sunt folositi in general pentru a preveni fermentatia. Se adauga in

maioneze, salate asortate, sosuri condimentate, mustar, produse vegetale preparate, derivate lactate congelate, jeleuri si gemuri, bauturi dulci, siropuri si bomboane. Exista numeroase cosmetice care contin parabeni: fonduri de ten, rujuri, pudre, rimeluri, farduri de pleoape, chiar si pastele de dinti. Prezinta risc de reactii alergice, dermatita de contact, dureri sau inflamatii ale pielii, efecte estrogenice. E219, E217 si E215 sunt interzisi in Australia. E214, E215, E217 au potential cancerigen. Sulfitii (E220-228). Desi toti aditivii pe baza de sulf sunt toxici, ei au o larga utilitare. Dintre toti aditivii, ei determina cele mai puternice efecte alergice. E220 (dioxidul de sulf) este folosit in procesul de fabricare a vinului. Dupa recoltare, grapefruit-urile se acopera cu E 220, prin tratarea cu un spray. Toti sulfitii prezinta risc de reactii alergice, voma, dureri abdominale, ameteala, dificultati de respiratie, distrug vitaminele B1, B6 si B12. Sunt aditivi periculosi, dificil de metabolizat de catre persoanele cu tulburari renale. Numerosi sulfiti sunt interzisi in Australia. 3 kg de aditivi pe om Putini stiu ca in fiecare an, o persoana mananca aproximativ 3 kg de aditivi alimentari, care sunt inclusi in hrana pe care o cumpara. Exista aproximativ 400 de aditivi des folositi, plus inca 3500 de alte substante care se pot utiliza pentru o asa-zisa “crestere a calitatii” produselor. O mare parte dintre ei sunt substante pe care noi nu le folosim niciodata in bucataria proprie; ei apar doar in industria alimentara: de la emulgatori si stabilizatori, la agenti de vascozitate, substante care confera stralucire, amelioratori de gust, indulcitori, aromatizanti si coloranti. Mai putin de 1% dintre acesti aditivi se folosesc in scopul conservarii hranei, restul avand scopuri “cosmetice”: pentru a conferi hranei o culoare mai frumoasa, pentru a masca lipsa adevaratului ingredient, pentru a conferi un gust mai puternic (de exemplu, mai dulce sau mai picant), pentru a crea o textura mai cremoasa. Dar din punctul de vedere al calitatii nutritive, putine alimente care contin aditivi nu sunt daunatoare pentru sanatate. Aceste produse saturate cu aditivi ale industriei ne sunt oferite pretutindeni, adesea avand mari cantitati de grasime, sare sau zahar, care sunt mascate de prezenta aditivilor. Tocmai de aceea, este de multe ori greu sa spunem cu exactitate ce mancam si daca ce mancam este cu adevarat benefic pentru sanatatea noastra. Stiati ca? - Majoritatea sucurilor “de fructe” nu sunt obtinute din fructe, ci din ingrediente artificiale? - Colorantii pot masca lipsa unor ingrediente (culoarea galbena poate lasa impresia ca la crema pentru prajituri s-au folosit oua)? - Aromele transforma alimentele cu valoare nutritiva saraca (de exemplu snaks-urile) in produse “indispensabile” pentru copii? - Aditivii de tipul emulgatorilor, stabilizatorilor, cat si alte substante dau impresia unei cantitati mult mai mari, folosind apa si aerul? - Carnea folosita la sosuri si la alte produse ieftine este o pasta de culoare gri si nu seamana deloc cu ceea ce consumatorii numesc “carne”. Adaugarea conservantilor, a emulgatorilor si a colorantilor ii confera consistenta si o culoare roz cu un aspect placut? - Resturile ramase in urma prelucrarii industriale a pestelui, cat si solzii, se toaca si se amesteca, formandu-se astfel cu ajutorul unor aditivi care absorb apa (polifosfati), produse variate “din peste”?