Conceptul Fericirii La Aristotel

Conceptul despre fericire la Aristotel

Încă de la început trebuie să precizăm că fericirea în demersul aristotelic se desfăşoară pe două planuri şi anume, analizând pe de o parte conceptul de bine iar pe de alta realitatea omului prin prisma actului specific ce-l caracterizează. Astfel putem concluziona că fericirea trebuie să fie un bine perfect, deoarece ea reprezintă scopul prin excelenţă al tuturor actelor noastre, ea neavând nevoie de nimic altceva ce i-ar putea ridica valoarea. Fericirea la Aristotel se numără printre bunurile desăvârşite şi demne de veneraţie, care îi apropie pe oamenii care o posedă de condiţia divinităţii. De aceea fericirea este considerată: ,,suprema frumuseţe, supremul bine şi totodată suprema plăcere, într-o unitate inseparabilă”1. Putem însă să observăm că esenţa fericirii este determinată de natura actului specific omului în calitate de om, un act care este de natură pur spirituală constând în activitatea conformă cu raţiunea sau nu lipsită de raţiune, îndeplinit la superlativ de omul desăvârşit din punct de vedere intelectual şi moral. Aşadar fericirea ca bine specific uman va consta la rândul ei în ,, activitatea sufletului conformă cu virtutea, iar dacă acestea sunt mai multe, în conformitate cu cea mai desăvârşită, şi asta de-a lungul unei întregi vieţi desăvârşite”2. După cum am văzut fericirea este o activitate conformă cu virtutea, ceea ce denotă că ea trebuie să fie conformă cu virtutea cea mai înaltă, iar aceasta trebuie să fie cea a părţii celei mai elevate din noi. După Aristotel facultatea contemplativă constituie fericirea completă, iar această facultate contemplativă fiind altătuită din activităţiile intelectuale şi filozofice, de aceea întreaga etică

Clasicii filozofiei universale, Aristotel, Etica Nicomahică, traducere de Stella Petecel, edit. Stiincifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 8; 2 Ibidem, p. 9; 1

1

aristotelică arată clar că: ,,adevărata fericire nu poate exista în afara virtuţii morale”3. Cu toate că fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă, ea mai are nevoie şi de siguranţă şi de stabilitate, precum şi de bunuri exterioare, chiar dacă ele servesc doar ca nişte accesorii. Cu alte cuvine omul este fericit când poate realiza ceea ce prin natura sa este destinat să realizeze, iar aceste lucru nu înseamnă altceva decât să-şi îndeplinească datoria prescrisă de imperativul raşiunii. De aceea se poate vorbi în morala aristotelică de o adevărată datorie de a fi fericit. Aristotel a facut din fericire continutul binelui moral. El prezintă câteva dintre motivele pentru care fericirea este una dintre cele mai mari ţeluri ale omului. Pentru el gândirea este cea mai înaltă facultate a omului, apoi scoate în evidenţănă capacitatea noastră de a stărui în această activitate, apoi susţine plăcerea ca fiind una din componentele fericirii, iar filozofia este recunoscută ca fiind cea mai plăcută dintre activităţiile prin care se manifestă desăvârşirea omului. Pe lângă toate acestea fericirea ca o încunumare a umanului presupune tihnă, linişte, iar în schimb „virtuţiile practice îşi au domeniul de acţiune în politică sau război, despre care nu se poate spune că sunt ocupaţii tihnice, mai ales despre război”4. Putem astfel concluziona că prin exerciţiul gândirii şi prin exerciţiul acelei părţi a gândi ce se a pleacă asupra celor mai înalte lucruri se poate atinge fericirea totală, cu singura condiţie ca acest exerciţiu să „dureze atât cât viaţa întreagă să poată fi considerată fericită”5. O astfel de viaţă nu este altceva decât expresia elementului divin din om, pe care noi trebuie să-l împrospătăm tot mai mult udândul apa cunoaşterii a meditaţiei şi hrănindul cu idealul nostru cel mai înalt.

Frederick Copleston, „Istoria Filozofiei”, vol. I. Grecia şi Roma, edit. All, Bucureşti, 2008, p. 313; 4 Ibidem, p. 314; 5 Ibidem , p. 314; 3

2

Toate cercetările în legătură cu fericirea contribuie la încercarea noastră de a o defini. Astfel că pentru unii fericirea constă în virtute, pentru alţii în gândire, pentru alţii într-un fel de înţelepciune. Însă pentru unii fericirea constă în toate acestea sau într-o parte dintre ele însoţite de plăcere sau cel puţin nu lipsite de plăcere6. Fericirea se poate să fie accesibilă mai multor oameni, pentru că este posibil ca datorită studiului şi stăruinţelor atente, ea să stea la îndămâna tuturor celor ce sunt inapti de virtute. A fi fericit înseamnă a cunoaste ceea ce ne place mai mult ceea ce ne minumează şi ne crează o stare de liniste interioară. Se mai pune în discuţie faptul că omul nu ar fi fericit aici pe pământ ci doar după trece dincolo aşa cum susţine Solon, însă un asemenea lucru lipsit de orice sens, mai ales în ochii noştri, care considerăm că fericirea stă într-o activitate anume. Omenirea întreagă trebuie să mediteze asupra fericirii cât mai des posibil, si să ajungă la concluzia că vom trăi şi vom murii fericiţi cu toate că viitorul ne este necunoscut, ajungem să considerăm fericirea un scop şi încă unul desăvârţit şi absolut în toate împrejurările, dar însă putem spune că dintre noi cei vii care vom parcurge toate etapele fericii o să devenim cu adevărat desăvârşiţi. Ca o concluzie la cele prezentate mai sus, putem spune şi susţine cu tărie că fericirea pe care Aristotel o susţine este una pur spirituală ba mai mult divină. A fi fericit în concepţia lui Aristotel nu înseamnă altceva decât a trăi o viaţă normală în care să punem accent tot mai mult pe cunoaştere, pe plăcerea de a face ceva măreţ şi nu în ultimul rând să dăm o importanţă mare laturei spirituale, practicând virtutea iar prin virtute iubirea iar prin iubire fericirea.

Clasicii filozofiei universale, Aristotel, Etica Nicomahică, traducere de Stella Petecel, edit. Stiincifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 19; 6

3