comunitati urbane si rurale

Şcoala Doctorală Comunităţile urbane şi rurale Prof.univ.Ioan Mărginean INTRODUCERE Comunităţile urbane şi rurale (localităţile teritoriale, aşezările umane) sunt forme de organizare specifice ale vieţii colective a oamenilor, sisteme sociale de o anumită complexitate. Ele alcătuiesc o componentă fundamentală a structurii sociale. Comunităţile urbane şi rurale ca tip de comunitate umană sunt imediat supraordonate în raport cu cele bazate pe rudenie. Edificarea aşezărilor umane se înscrie în condiţia socială generală a fiinţelor umane de a trăi în colectivitate. Primele aşezări umane, mai mult sau mai puţin stabile, au fost constituite încă de timpuriu, pe măsura dezvoltării economico sociale legată de practicarea unor activităţi sedentare. Chiar dacă o familie sedentară dă maştere unei „aşezări”, localităţile cuprind, de regulă, atât oameni care se înrudesc (eventual strămoşii lor au fost rude), cât şi oameni care nu se înrudesc între ei, ele fiind cuprinse în circuitele de migraţie teritorială. Dacă pentru perioadele incipiente ale civilizaţiei, familia întemeietoare a avut însemnătatea ei în apariţia unor localităţi, pe parcurs acest fapt şi-a pierdut din importanţă până la anulare. În plan istoric, este de presupus că au apărut mai întâi satele, mici aşezări umane legate de activităţi sedentare cum ar fi agricultura, dar şi pescuitul. Ulterior au fost edificate localităţi de tip urban (orăşele), de regulă prin evoluţia unei localităţi rurale, prin unirea vetrelor mai multor sate, dar şi pe calea întemeierii unor localităţi noi. Spre deosebire de sat, oraşul are mai multe funcţii, fie acesta de ordin economic, administrativ, politic, militar etc. Evoluţia numerică a aşezărilor umane a fost adesea contradictorie, alternând etape de avânt cu cele de stagnare sau regres fie ca urmare a unor crize de ordin economic, a unor calamităţi naturale sau a unor epidemii, fie ca urmare a distrugerii în timpul diverselor războaie. Aşezările săteşti au evoluat în condiţiile continuităţii activităţii agricole, pe când oraşele au evoluat în legătură cu diferitele funcţii pe care le-au îndeplinit. Satul fiind de dimensiuni reduse, construcţiile uşoare a putut fi mult mai uşor strămutat în caz de pericol. Pe aceeaşi vatră identificându-se existenţa, în timp, a mai multor localităţi. În schimb oraşele au fost mai stabile. Indiferent de natura lor, localităţile teritoriale îndeplinesc şi anumite funcţii în calitate de comunităţi umane: în plan social este vorba de procesele de socializare şi integrare, participare socială a oamenilor, exercitarea unui anumit control asupra comportamentelor umane, constituirea unei vieţi publice specifice; în plan economic, aşezările umane permit desfăşurarea unei activităţi lucrative comune printr-o anumită organizarea a relaţiilor de producţie; în plan cultural: costituirea şi transmiterea unor modele culturale, a unor stiluri de viaţă specifice etc. Determinarea caracteristicilor satului şi oraşului, ca forme de aşezări umane, prezintă o semnificaţie aparte în încercarea de a stabilii condiţiile de aplicare a termenilor respectivi în cazul unei anumite localităţi. Pornim de la deosebirile detectate între cele două tipuri de colectivităţi teritoriale. Astfel, din perspectiva comparativă nu poate fi vorba atât despre diferenţierile datorate nivelului de dezvoltare economică atins, de echipare tehnică etc., ci de acele trăsături distinctive care sunt prezente indiferent de gradul dezvoltării şi modernizării unei localităţi sau alta. Desigur, prin aceasta nu ignorăm nicidecum necesitatea cunoaşterii nivelului de dezvoltare economicosocială şi de modernizare a fiecărei localităţi, ca şi nevoia de a se stabilii priorităţile de acţiune în vederea înlăturării neajunsurilor, pentru a se constitui condiţii cât mai adecvate de viaţă. Asemenea ierarhizări se dovedesc însă inoperante atunci când dorim să efectuăm o clasificare de principiu, deoarece ea ar putea reţine localităţi cu acelaşi nivel de dezvoltare aparţinând unor tipuri diferite din perspectiva mediului rezidenţial – urban, rural, şi totodată, această ierarhizare are un caracter temporar, ea putându-se schimba o dată cu acţiunea diverşilor factori stimulativi în raport cu procesele de dezvoltare şi modernizare. S-ar putea ajunge pe această cale la statuarea inferiorităţii perpetue a satului în raport cu oraşul (a ruralului în raport cu urbanul) generalizând situaţiile cele 1

mai des întâlnite în istoria de până acum a societăţii omeneşti, din cauza în principal, a relaţiilor inechitabile impuse satului de către oraşul mai puternic. O altă implicaţie ar fi ca, odată cu înlăturarea deosebirilor de dezvoltare dintre sat şi oraş s-ar pretinde dispariţia satului ca atare, ceea ce nu este cazul. Raţiunea de a fi a ruralului, a satului a fost şi este legată de valorificarea resurselor naţionale. Chiar dacă în prezent se modifică structura socioocupaţională a mediului rural, agricultura alcătuieşte totuşi, în continuare, elementul specific vieţii rurale. Cât vorbim, de exemplu de ştergerea deosebirilor dintre sat şi oraş se are în vedere asigurarea unor dotări tehnice, economice, culturale pe măsura necesităţilor fiecărei localităţi. De altfel, numai prin prizma anumitor criterii care se referă la nivelul de dezvoltare economică şi edilitară ruralul se poate afla temporar în urma urbanului. Pe când, proporţia altor criterii, calitatea mediului de exemplu, în rural se poate dovedi a fi superioară urbanului, afectat adesea prin poluare, cu precaritatea unor condiţii de viaţă pentru o mare parte a populaţiei. Este cert că facilităţile urbanului nu se transformă automat în calităţi directe pentru fiecare locuitor. Avantajele globale constau în diversificarea posibilităţilor de desfăşurare a activităţilor profesionale, culturale, social – politice, ştiinţifice, apelul la o gamă mai mare a serviciilor, atracţia ca atare a unei concentrări semnificative de populaţie. Declararea unei localităţi ca oraş este în legătură cu anumite criterii care sunt în primul rând de natură demografică şi/sau economică, dincolo de aspectul arhitectural, de înzestrarea edilitară de prezenţa instituţiilor culturale etc. Trebuie observat că aceste atribute ale civilizaţiei, ale modernizării au pătruns mai întâi la oraş, ca urmare a puterii economice, a presiunii demografice, a puterii politice de care acestea au dispus, de poziţia privilegiată pe care şi-au creat-o. Satul predominanţa cadrului natural

Oraşul predominanţa cadrului artificial (construit)

Cadrul constant:

aşezări relativ mici, densitate scăzută a construcţiilor, de înălţime mică.

aşezări mari, densitate relativ ridicată a construcţiilor, dispunere pe verticală

Tipul de activitate:

valorificarea resurselor naturale

activităţi de prelucrarea a materiilor prime (inclusiv agricole)

Viaţa culturală

persistenţa tradiţiilor şi obiceiurilor populare

diversitatea modelelor culturale

Relaţiile umane

de tip direct (faţă în faţă)

predominant indirect (prin instituţii)

Control social

puternic

scăzut

Mediul de viaţă:

Până la sfârşitul secolului XX a fost determinată în mare parte de dezvoltării urbane este determinat în primul rând de industrializare. Marea industrie în expansiune a necesitat un mare număr de lucrători deveniţi locuitori a oraşelor. Desigur şi înainte de industrializare oraşele au cunoscut o oarecare dinamică (lăsăm deoparte aici schimbările datorate războaielor – creşterea sau decăderea oraşelor, alternativa perioadelor de înflorire cu cele de stagnare şi repaus). Faptul că România era o ţară agricolă este exprimat şi prin ponderea locuitorilor satelor în totalul populaţiei şi anume 80% în 1930, sau de 78% în anul 1948, de 70% în 1966, ca de abia în 1985 populaţia oraşelor şi municipiilor să egalizeze pe aceea a satelor. După anul 1990 procesul de migraţie ruralurban s-a încetinit, volumul populaţiei urbane a stagnat, a apărut şi migraţia urban – rural. Populaţia României la 1 iulie 2008 (Anuarul Statistic al României 2009) Populaţia totală : 21 504 442 Urban : 11 835 328 (55%) Rural : 9 669 114 (45%) Dacă ne referim la marile oraşe ale României doar unul singur a cunoscut o creştere semnificativă în ultimii 20 de ani, respectiv Craiova cu un plus de 20000 de locuitori. Cele mai multe oraşe mari au stagnat (Timişoara, Iaşi, Cluj, Galaţi, Ploieşti, Oradea), iar în unele s-a 2

diminuat numărul de locuitori: Braşov (-70000 locuitori); Brăila, Constanţa (-20000 locuitori). Şi în Bucureşti s-a diminuat numărul populaţiei, aspect valabil şi pentru multe alte oraşe: Bacău, Piatra Neamţ, Sibiu, Târgu Mureş etc. Distribuţia populaţiei pe medii rezidenţiale şi vârstă Grupe de vârstă Total populaţie Urban Rural 0-14 ani 15% 14% 17% 15-64 ani 70% 74% 65% 65 ani + 15% 12% 18%

Bărbaţi Femei

Distribuţia populaţiei pe medii rezidenţiale şi sex Total populaţie Urban Rural 49% 48% 50% 51% 52% 50%

Bibliografie - Abraham Dorel (1991), „Introducere în sociologia urbană”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică - Bădescu Ilie, Cucu Oancea Ozana (2005), „Dicţionar de sociologie rurală”, Bucureşti, Editura Mica Valahie. - Larionescu Maria (1996), „Şcoala sociologică de la Bucureşti”, Bucureşti, Editura Metropol. *** Revista „Calitatea Vieţii”, 3-4/1995 *** Revista „Sociologie Românească”, 3-4/1996 Notă: La această Introducere se ataşează un extras din lucrarea domnului Dorel Abraham şi un articol al subsemnatului apărut în numărul Revistei Sociologie Românească recomandat în întregime la bibliografie.

3

DEFINIREA URBANULUI ŞI URBANIZĂRII (extras din lucrarea: Introducere în sociologia urbană, autor Dorel Abraham, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991) Rezultatele obţinute în cercetarea ştiinţifică şi teoretizarea problemelor urbanizării reflectă evoluţia contradictorie a oraşului. Studiile asupra procesului de urbanizare relevă fie caracterul perimat al metodelor de analiză, fie ambiguitatea conceptelor. Atunci cînd îşi propun să contribuie nemijlocit la eficientizarea politicii de planificare urbană, cercetările ce se efectuează asupra urbanizării se confruntă cu dificultăţi de ordin metodologic uneori insurmontabile, datorate atît complexităţii procesului cît şi deficienţelor aparatului, metodologic utilizat, inclusiv în definirea urbanizării. Astfel, dată fiind complexitatea urbanizării, diversitatea condiţiilor sociale şi a acţiunilor politice care intervin în desfăşurarea ei, precum şi modalităţile extrem de variate de realizare a cercetării, nu s-a. putut ajunge pînă în prezent la o scală comună de măsurare a acestui proces. În analiza sociologică a fenomenului sau procesului de urbanizare (complexitatea dezvoltării urbane permite ambele calificative), nu putem face abstracţie de semnificaţia ambiguă a noţiunii de urban, aşa cum rezultă, de altfel, din studiile de specialitate. Orice analiză a fenomenelor urbane trebuie să se refere, într-un fel oarecare, la problemele definirii si delimitării graniţelor oraşelor. Interesul faţă de aceste aspecte nu este numai formal, de identificare riguroasă a unităţii de observaţie, ci şi practic, deoarece concluziile care se obţin depind de modul în care oraşele sînt definite şi de metodologia folosită pentru a le delimita „frontierele". în statisticile oficiale se lucrează, de regulă, cu două tipuri de definiţii ale urbanului. Localităţile urbane sînt definite fie în funcţie de numărul minim de locuitori, fie după criterii administrative specifice fiecărei ţări. Şi într-un caz şi în celălalt, entităţile definite ca „urban" diferă foarte mult de la o ţară la alta. Din studiul publicat sub egida Naţiunilor Unite în 1989 referitor la direcţiile urbanizării pe glob rezultă o imagine care ridică serioase semne de interogaţie privind relevanţa unor analize comparative internaţionale asupra nivelurilor şi ritmurilor urbanizării. Aşa, de exemplu, în funcţie de numărul minim de locuitori, sînt considerate localităţi urbane aşezările cu: — 100 locuitori, în Uganda (sînt desemnate oraşe aşezările comerciale cu peste 100 locuitori) ; — 200 locuitori, în Danemarca, Suedia (cu menţiunea existenţei unei distanţe de sub 200 metri între clădiri), Norvegia ; — 400 locuitori, în Albania ; — 1000 locuitori, în Australia, Senegal, Canada, Noua Zeelandă etc. ; — l 000 locuitori, în Columbia, Irlanda, Panama; — 2000 locuitori, în Argentina, Angola, Cehoslovacia, Cuba, Franţa, R. D. Germană, R. F. Germania, Israel, Olanda etc. ; — 2 500 locuitori, în Mexic, S.U.A., Venezuela etc.; — 3 000 locuitori, în Republica Centrafricană; — 5 000 locuitori, în Austria, Coreea de Sud, Liban, Madagascar, Mali, Pakistan, Arabia Saudită, Sudan etc.; .— 10000 locuitori, în Grecia, Italia, Malaezia, Portugalia, Spania, Elvetia; — 15 090 locuitori, în Iugoslavia (sau aşezările cu peste 30 % populaţie neagricolă) ; —— 20 000 locuitori, în Nigeria; — 30 000 locuitori, în Japonia. Un astfel de criteriu are o capacitate redusă de a oglindi nivelul de civilizaţie şi condiţiile de viaţă din colec"-tivităţile umane respective. Astfel, se pot întîlni situaţii înecare satele unor ţâri oferă un nivel de urbanizare superior, oraşelor altora. Presupunerea că oraşul constituie o aglomerare de oameni cu o densitate care face imposibilă agricultura nu s-a adeverit nici ea decît parţial. Aşa cum arată A. Hawley, anumite localităţi cu densitate mare, mai ales în cîmpiile fluviilor asiatice, apar ca „oraşe" ale agricultorilor. Unele oraşe din India, spre exemplu, au peste 60% din populaţie ocupată în agricultură, în Japonia, există localităţi de mărime medie (100000 — 500000 locuitori) care au peste jumătate din teren folosit în scopuri agricole. Mai multe oraşe din Sicilia (uneori cu peste 30 000 locuitori) sînt locuite aproape în totalitate de muncitori agricoli. 4

Cealaltă direcţie de definire a urbanului, în funcţie de criterii administrative, „ascunde" şi ea mari disparităţi în evoluţia urbană, inclusiv opţiuni politice diferite. Unele statistici menţionează doar numărul oraşelor, care diferă, foarte mult de la ţară la tară (Birmania — 301 oraşe, Laos — cele mai mari 5 localităţi, Libia — 4 localităţi urbane, Mozambic — 2 localităţi, Nigeria — 27 centre urbane, Singapore — oraşul Singapore, Tunisia — 7 comune urbane, Tanzania — cele mai mari 15 aşezări etc.). în alte ţări, se precizează numai tipurile de aşezări urbane (Algeria — localităţile importante cu autoguvernare locală, Belgia — oraşele, aglomerările si comunele urbane, Brazilia — centrele administrative ale municipiilor si districtelor, Chile — centrele populare cu caracteristici urbane clare, Ecuador — capitalele provinciilor şi cantoanelor, Guatemala — capitala şi centrele departamentale, U.R.S.S. — localităţile de tip urban desemnate oficial etc.). în. Zair, Panama, Bangladesh, criteriul administrativ este combinat cu cel al numărului minim de locuitori sau cu alte criterii. Se poate uşor observa că, în majoritatea cazurilor, „urban" este sinonim cu oraş. Totuşi, în unele ţări se precizează în mod direct că urbanul cuprinde si suburbiile (Elveţia, Zimbabwe). în altele, indirect, prin includerea suburbiilor în administraţia oraşelor (China, S.U.A. etc.). Există şi alte accepţii ale urbanului sau oraşelor (referitoare la forma fizică a acestora, gradul lor de independentă etc.), dar care. sînt mai puţin utilizate astăzi. Statisticile oficiale disponibile pentru cele mai multe ţări se referă la una dintre următoarele trei tipuri de organizare urbană: oraş, zonă metropolitană şi aglomerare sau aglomeraţie urbană (zona metropolitană este foarte asemănătoare cu aglomerarea urbană, cu precizarea că prima este desemnată în special ca unitate administrativă, acoperind uneori si anumite zone rurale din punctul de vedere al caracteristicilor populaţiei). Cînd se vorbeşte despre oraş pentru a reprezenta o aglomerare urbană, mărimea acesteia este în general subestimată. Aglomerarea urbană este definită ca o zonă cu concentrare de populaţie care include, de regulă, un oraş central şi localităţile înconjurătoare urbanizate. Termenii de aglomerare urbană şi zonă metropolitană sînt utilizaţi interşanjabil. O mare aglomerare poate cuprinde cîteva oraşe sau comune în graniţele suburbane. În România, în mediul urban sînt incluse, ca unităţi administrativ-teritoriale, municipiile şi oraşele, în general oraşul este definit ca fiind centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodăresc. Conform prevederilor legislative, oraşele care au un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în. aceste direcţii pot fi organizate ca municipii. Cu toate limitele lor, definiţiile „administrative" ale oraşelor stau la baza celor mai multe studii comparative internaţionale. Ele sînt amendate însă de clasificările oraşelor după categorii de mărime (este necesară însă sublinierea diferenţelor care apar între evaluarea urbanizării pe bază de tipologii ale oraşelor şi cunoaşterea acestui proces prin investigaţii regionale sau locale). în literatura de specialitate, există mai multe clasificări ale oraşelor după mărime (număr de locuitori), acesta-fiind criteriul cel mai frecvent utilizat în statisticile internaţionale. în funcţie de mărimea oraşelor, se stabilesc diferite tipuri de grupări umane, dintre care mai cunoscute sînt cele propuse de Biroul de statistică O.N.U. O astfel de tipologie prevede : 1. Populaţia „aglomerată" sau a oraşelor, care. cuprinde : a) superconurbaţiile : 12 500 000 locuitori, cel puţin ; b) oraşele plurimilionare; 2 000 000 locuitori, cel puţin; c) oraşele foarte mari: 500000 locuitori, cel puţin; d) oraşele mari: 100 000 locuitori, cel puţin; e) populaţia aglomerată: 20 000 locuitori, cel puţin. 2. Populaţia oraşelor mici şi populaţia rurală, care cuprinde : a) oraşe mici: oraşe cu mai puţin de 20 000 locuitori, dar considerate „urbane" în definiţiile naţionale; b) populaţia rurală : aşezările pe care definiţiile naţionale nu le-au considerat drept urbane. în ceea ce priveşte definirea în perspectivă a concentrărilor urbane, este ilustrativă tipologia lui C. Doxiadis care grupează aşezările în funcţie de numărul minim de locuitori: — habitatul grupat — număr minim locuitori, 40; — mica vecinătate — număr minim de locuitori, 250; 5

— vecinătatea — număr minim de locuitori, l 500; — oraşul mic — număr minim de locuitori, 9 000; — oraşul — număr minim de locuitori, 50 000; — oraşul mare — număr minim de locuitori 300 000 ; — metropola — număr minim de locuitori, 2 milioane ; — conurbaţia — număr minim de locuitori, 14 milioane ; — megalopolisul — număr minim de locuitori, 100 milioane; — regiunea urbană — număr minim de locuitori, 700 milioane; — continentul urban, — număr minim de locuitori, 5 miliarde ; — ecumenopolisul — număr minim de locuitori, 30 miliarde, . încercînd să depăşească limitele definiţiilor urbanului acceptate în statisticile curente, diferiţi specialişti au propus definiţii mai complete ale oraşului. Mai cuprinzătoare par a fi cele propuse de sociologi, care pot fi grupate, în esenţă, în următoarele categorii: a) definiţii ale oraşului din perspectiva ecologiei sau neoecologiei urbane, b) definiţii ale oraşului din punctul de vedere al modului de viaţă urban sau/şi al imaginii pe care oamenii şi-o formează despre oraş şi c) definiţii ale oraşului din perspectiva structurii sociale, a relaţiilor sociale sau a „spaţiului social". Definirea oraşului din perspectivă ecologică a fost oferită cu precădere de reprezentanţii Şcolii de la Chicago şi discipolii lor. Modelul explicativ al ecologiei urbane dezvoltate de reprezentanţii acestei şcoli (în principal de Park, McKenzie şi Burgess) se bazează pe evidenţierea relaţiilor dintre cadrul fizic al oraşului (environment) si comportamentul uman (înţeles atît din punct de vedere biologic cît şi sociologic, dar determinat biogenetic). Oraşul este, din această perspectivă, rezultatul procesului de adaptare a omului şi mediului .său. Acest proces, respectiv, competiţia care conduce la organizarea spaţiului, este determinat de factori biogenetici sau de factori culturali — respectiv de relaţiile de cooperare. Dezvoltarea organizării spaţiale în centrul căruia se află pattern-urile de utilizare a terenului este guvernata de lupta pentru existenţă a organismelor vii. Astfel, McKenzie apreciază că lupta pentru ocuparea unei poziţii în spaţiul social este determinată de fenomenele de „invazie", „competiţie", „succesiune" şi „acomodare". Aplicînd această concepţie, Burgess .ajunge la concluzia că organizarea spaţială a unui oraş bine constituit prezintă — în mod ideal — 5 zone concentrice, care pleacă de la centrul oraşului: nucleul urban central (centrul de afaceri); zona de tranziţie care-1 înconjoară, care înglobează centre de industrii uşoare si de afaceri; zona ocupată de muncitorii industriali care au reuşit să scape din zona de tranziţie aflată în deterioarare; zona rezidenţială, cu clădiri unifamiliale unde locuiesc păturile înstărite şi zona de navetă care le înconjoară pe toate, respectiv, zona de navetă (suburbană sau a oraşelor-satelit) aflată la o distanţă de 30—60 minute de nucleul central de afaceri. În baza acestui model, sînt explicate diferenţierea spaţială produsă prin competiţie, succesiune etc. în interiorul oraşului precum şi fenomenele de patologie socială. Depăşind paradigma lui Burgess, care s-a dovedit nevalabilă, odată cu dezvoltarea tehologică, în definiţiile date oraşului de neoecologişti, ca să numim astfel gîndirea ecologică apărută în cadrul sociologiei după al doilea război mondial, accentul este pus pe analiza interdependenţelor funcţionale manifestate la nivelul relaţiilor şi proceselor de organizare a spaţiului, precum şi pe rolul dezvoltării tehnologice în acest proces. Sociologi de renume, precum A. Hawley, G. L,enski, O. D. Duncan, L,. Schnore, B. Berry, J. Kasarda, definesc oraşul (din perspectiva ecologiei umane) ca organizare a spaţiului în funcţie de anumite principii (interdependenţa, funcţia-cheie, diferenţierea, dominaţia şi izomorfismul). Accentul în definirea oraşului cade de această dată nu pe conflict sau competiţie, ci pe organizare, pe aspectele de cooperare şi adaptare a comunităţilor la exigenţele unui mediu în continuă schimbare. Conform lui A. Hawley, paradigma ecologică sociologică, sau ecologia sociologică umană (Sociologicul Human Ecology), cum i se mai spune, utilizată în caracterizarea oraşului are trei componente esenţiale: ecosistemul, populaţia şi „environmentul" (mediul). Adaptarea înseamnă stabilirea unei relaţii viabile, care tinde spre echilibru, între cele trei componente în eare envwonmentul pune problema adaptării, populaţia constituie clementul vital, iar ecosistemul este mecanismul adaptativ, răspunsul populaţiei la necesitatea menţinerii unei relaţii funcţionale. 6

Evoluţia şi dezvoltarea oraşului este funcţie de capacitatea sistemului de a creşte şi a prelua noile elemente care apar (oameni, tehnologie, informaţie etc.). Prin urmare, interacţiunea environment— populaţie—sistem social se manifestă atît ca adaptare cit si ca proces de dezvoltare. Hawley consideră oraşul o „unitate teritorială permanentă, relativ dens locuită şi definită administrativ, ai . cărei rezidenţi îşi cîştigă existenţa în primul rînd prin specializarea într-o serie de activităţi neagricole". Bl precizează că la aceste elemente trebuie adăugate relaţiile de „interdependenţă" şi „organizare" care au loc în cadrul respectivei aşezări. Definirea oraşului ca mod de viaţă se bazează, în esenţă, pe analiza activităţilor umane din urban şi a imaginilor pe care şi le formează indivizii despre oraşe şi viaţa urbană. Majoritatea sociologilor urbani, inclusiv diferiţi reprezentanţi ai Şcolii de la Chicago, au înţeles că oraşul înseamnă mai mult decît un proces de adaptare a oamenilor la mediul .înconjurător în anumite condiţii de densitate. Chiar R. E. Park, unul dintre fondatorii ecologiei urbane, aprecia că «rasul este ,,. . . o stare a minţii, un corp de obiceiuri şi tradiţii, de atitudini organizate şi sentimente care sînt implicate în aceste obiceiuri şi sînt transmise prin tradiţie. Oraşul nu este, cu alte cuvinte, un simplu mecanism fizic şi o construcţie artificială. El este implicat în procesele vitale ale oamenilor care-1 compun". Louis Wirth, un discipol al Şcolii de la Chicago, este cei care a definit în mod expres oraşul prin modul său de viaţă. Concepţia sociologică modernă asupra oraşelor din perspectiva „modului de viaţă" pleacă de la studiul lui Iouis Wirth (1938) Urbanism as a Way of Life, considerat de acum clasic în sociologia urbană. Definind oraşul ca o comunitate permanentă relativ largă, caracterizată printr-o mare densitate şi eterogenitate, Wirth determină o structură socială în care relaţiile de grup, primare, au fost înlocuite cu altele, de tip nou, bazate în esenţă pe contacte secundare, devenite impersonale, fragmentare, superficiale, tranzitorii şi adesea devastatoare în raport cu natura. Principalele sale constatări sociologice derivă din cele trei caracteristici care definesc oraşul. Ca dimensiune, cu cît este mai mare oraşul, cu atît creşte evantaiul variaţiilor individuale si a diferenţierii sociale, ceea ce conduce la slăbirea legăturilor comunitare şi la înlocuirea lor cu altele formale. Acestea multiplică interacţiunile sau contactele sociale care sînt impersonale, superficiale, tranzitorii şi segmentare, avînd ca efect caracterul „schizoid" al personalităţii umane. Densitatea mare impulsionează diferenţierea internă deoarece, paradoxal, cu cît apropierea fizică, este mai mare, cu atît contactele sociale sînt mai formale, în sensul că de cele mai multe ori nu are loc decît o „angajare" parţială, strict necesară. Aceasta conduce la „relativism." şi „secularizare" în plănui relaţiilor comunitare. La rîndul său, coabitarea fără posibilităţi reale de extindere are efecte în planul agresivităţii. Eterogenitatea socială a mediului urban generată de creşterea mobilităţii sociale, diversificarea activităţii publice şi a vieţii politice provoacă degradarea personalităţii umane, ceea ce explică, în parte, proliferarea crimei, sinuciderilor, corupţiei, „nebuniei" din marile oraşe. Datorită noilor relaţii care se stabilesc între oameni, locuitorii oraşului devin la rîndul lor din ce în ce mai anonimi, izolaţi, relativişti, raţionali si sofisticaţi, ceea ce-i face tot mai depersonalizaţi şi atomizaţi, în acelaşi timp, apar susceptibili de a fi modelaţi sub impactul sistemului informaţiilor de masă şi al mişcărilor sociale. Desigur, aspectele amintite, întîlnite în teoria lui Wirth şi valabile pentru oraşele americane din acea perioadă, nu pot ii generalizate nici măcar pentru toate oraşele industriale capitaliste şi cu atît mai puţin pentru cele precapitaliste sau cele de tip postindustrial. Dinamica urbană a ultimelor decenii precum şi faptul că în societatea modernă tipurile de aşezări umane (mai ales cele urbane) s-au diversificat au determinat apariţia a numeroase studii si cercetări menite să completeze şi să reconsidere teoria lui Wirth. în general, în literatura de specialitate s-au impus ca probleme decurgînd din reformularea teoriei lui Wirth : necesitatea distincţiei dintre oraşul ca nucleu central şi împrejurimile sale, dintre ceea ce se cheamă urbanism şi suburbanism ca moduri de viaţă; explicarea modului de viaţă urban şi prin alte variabile, cum sînt: condiţia economică, caracteristicile culturale, ciclul de viaţă, instabilitatea rezidenţială, participarea politică, modul de locuire etc.; aprecierea rolului (mai redus) al factorului fizic în explicarea modului de viaţă. De altfel, în societatea modernă, viata omului este modelată mai cu seamă de economie, cultură, de structura socială şi politică şi mai puţin de cadrul natural. Relaţia omului cu natura tinde să devină indirectă, difuză şi adesea chiar lipsită de relevantă. 7

În toate aceste consideraţii privind modul de viaţa urban, se resimte şi influenţa sociologului, în calitatea sa de locuitor al unei anumite aşezări. „Oraşul — arată cercetătorul american P. Langer — poate fi văzut ca un loc al murdăriei, bolilor, crimei, poluării, viciului, sărăciei şi al altor probleme sociale, sau ca un loc de cultură, arta, bogăţie, muncă, vitalitate, spiritualitate şi alte posibilităţi sociale". în acest sens, evaluarea într-o manieră pozitivă sau negativă a oraşului devine prima dimensiune în definirea sociologică a oraşului. Pe de altă parte, nivelul de analiză pe care se pune accentul, respectiv cercetarea cu prioritate a grupurilor şi instituţiilor, sau a indivizilor, influenţează de asemenea imaginea prin care se caracterizează oraşul, în funcţie de dimensiunea evaluativă şi de dimensiunea analitică Langer propune următoarea tipologie urbană, care ar integra majoritatea abordărilor sociologice asupra acestui domeniu:

Dimensiunea analitică

Dimensiunea evaluativă Pozitivă Macroscopic Oraşul ca bazar

Negativă Oraşul ca junglă

Microscopic

Oraşul ca maşină

Oraşul ca organism

Să vedem care ar fi, pe scurt, acceptînd tipologia lui Langer, caracteristicile acestor tipuri de oraşe, aşa cum rezultă ele din cercetarea şi literatura sociologică dedicată fenomenului urban. Oraşele descrise prin aceste tipuri nu pot fi întîlnite nicăieri ca atare, dar imaginile oferite de literatura de specialitate facilitează înţelegerea mecanismelor şi structurilor vieţii urbane moderne precum şi identificarea specificului modului de viaţă al centrelor urbane. „Oraşul bazar" este văzut ca o aşezare locuită de o mare diversitate de oameni. El este în primul rînd o piaţă, un tîrg (bazar), un centru de schimb. O astfel de aşezare oferă indivizilor o varietate de trăiri sau experienţe de viată, conducînd la dezvoltarea unor combinaţii de stiluri de viaţă şi relaţii sociale, care o deosebeşte de unidimensionalitatea micului orăşel sau de zonele rurale. G. Simmel arăta că, în contrast cu lumea rurală, într-un asemenea oraş individul nu este închis într-un grup primar care-i asigură toate resursele sociale, economice, artistice, recreaţionale, religioase etc., ci are libertatea să-şi afirme propriile resurse participînd la activitatea mai multor grupuri — denumite de el grupuri de afiliaţii. Astfel, spre deosebire de modul de afiliaţie de tip rural (cu model concentric dominat de statusul persoanei), afiliaţiile de grup ale individului în mediul urban se bazează pe libertatea mişcării, beneficiind de multiplele posibilităţi pe. care le creează oraşul. „Astăzi cineva poate aparţine, în afara poziţiei sale ocupaţionale, unei asociaţii ştiinţifice, el poate sta în consiliul unei corporaţii si ocupa o poziţie onorifică în conducerea oraşului...". Studii recente, aşa-numitele „analize de reţea" (Network Analysis), dezvoltă imaginea urbană propusă de Simmel, accentuînd asupra legăturilor dintre unităţile sociale şi modelelor acestor legături în organizarea metropolei. „Oraşul junglă". în caracterizarea acestui tip de oraş se pleacă de la o imagine preluată din ecologia plantelor şi animalelor cu scopul de a reliefa şi cunoaşte mai bine lupta indivizilor în cadrul metropolei. Oraşul apare, astfel, ca un loc supraaglomerat şi periculos, ale cărui „specii" se „înghesuie", căutîndu-şi propriul loc sub soare si „bătîndu-se" pentru a obţine spaţiu de dezvoltare şi reproducere. Imaginea sociologică a „oraşului junglă" încearcă să găsească o ordine dincolo de haosul aparent, care domină relaţiile dintre indivizi, punînd accentul pe competiţia pentru spaţiu vital si pe natura relaţiilor dintre oameni, de cele mai multe ori dintre persoane care nu se cunosc. E. Goffman consideră că, într-un asemenea context, individul este un „actor" care joacă diferite roluri în încercarea de a se adapta la viaţa în „junglă", respectiv, la densitatea şi eterogenitatea oraşului. De obicei, imaginea oraşului ca junglă reflectă zona centrală, comercială a oraşului şi nu ia în considerare procesul de creare a sub-comunităţilor în metropolă. Din punct de vedere al ecologiei .sociale urbane, jungla care redă complexitatea creşterii urbane este văzută în termeni de „invazii", „acomodări", „succesiuni". Oraşul nu este însă dezorganizat, ci „organizat" prin procesul competiţiei pentru obţinerea de resurse. Accentul într-o astfel de abordare cade pe studierea comportamentului individualităţilor în oraş. „Oraşul organism" presupune înţelegerea mediului urban ca un întreg (organism) a cărui diversitate este văzută ca un sistem specializat (de organe), funcţionînd pentru, realizarea unui scop comun. 8

Fiecare parte are rolul său în funcţionarea întregului. Ca şi în cazul organismelor umane, anumite „organe" controlează funcţiile de bază (critice) ale oraşului, dar acestea sînt conectate cu întregul şi servesc aceluiaş scop. Desigur, anumite „boli" pot afecta organismul, dar aceste „ameninţări" pot fi ţinute sub control (această perspectivă transpune, într-o primă forma, analogia dintre societate si organismul uman, a cărui imagine sugestivă a fost descrisă de H. Spencer). E. Durkheim consideră că societate modernă se caracterizează printr-o „solidaritate organică" bazată, pe cooperarea şi integrarea socială a unităţilor specializate, opusă „solidarităţii mecanice" relativ omogene a societăţii tradiţionale. Prin imaginea organică, este exprimată întoarcerea la specializare şi prin aceasta la o nouă structură a ordinii sociale. Ideea oraşului ca „organism" a fost reconsiderată si dezvoltată prin teoriile funcţionaliste şi sistemice, care văd societatea şi oraşul ca un întreg, evidenţiind interrelaţiile dintre părţile componente, pe de o parte, si dintre părţi şi întreg, pe de altă parte. ..Oraşul maşină". Spre deosebire de oraşul caracterizat ca „organism", imaginea oraşului ca „maşină" reflectă acţiunea organismului urban pentru realizarea de bunuri, dar numai în beneficiul unui grup mic de oameni şi nu în beneficiul societăţii. Preluînd ideea că în capitalism muncitorul este exploatat şi înstrăinat de rezultatul muncii sale, sociologul de orientare marxistă Harvey Molotch susţine că oraşul (capitalist) este în realitate o „maşină" controlată de oameni de afaceri, politicieni şi elitele profesionale. Orice iluzie că dezvoltarea oraşului este în avantajul întregii populaţii este ori naivă ori utopică. Această direcţie de cercetare o susţin si alţi cercetători (M. Castells, D. Harvey ,E. Mingione, J. Jojkine, M. Gottdiener etc.) atunci cînd analizează structura socială, relaţiile de clasă, conflictele sociale în mediul urban, precum şi rolul oraşului în întreaga societate. Desigur, oraşul nu poate fi caracterizat în toată complexitatea sa prin astfel de imagini globale, oricît ar fi ele de relevante. Cu atît mai puţin poate fi explicată dezvoltarea mediului urban prin efectele acestui proces asupra comportamentului uman. Definirea, oraşului ca spaţiu social, sau „producţie socială a spaţiului" presupune înţelegerea acestuia ca „proiecţie a societăţii pe sol". Oraşul nu constituie o masa ne-diferenţiată şi nici o colecţie întâmplătoare de clădiri şi oameni, în structura rezidenţială a oraşului este reflectat un ,,mozaic al lumii sociale". Cu timpul, fiecare sector si cartier al oraşului împrumută ceva din caracterul şi calităţile locuitorilor săi. Diferenţierea rezidenţială a populaţiei urbane are loc în diferite moduri. Cercetătorii precizează că în oraşele occidentale aproape orice criteriu care poate fi folosit pentru diferenţierea între indivizi şi grupuri poate deveni element de bază pentru separarea lor în spaţiul urban. Procesul de diferenţiere poate fi realizat forţat sau printr-o apropiere voluntară, ca o apărare împotriva modului de locuire unifamilial sau ca o .,salvare" de Ia persecuţie si discriminare. De asemenea, piaţa muncii are si ea un rol important în această segregare. De fapt, diferenţierea rezidenţială şi segregarea apar ca trăsături da bază ale oraşului de-a lungul timpului. Cercetarea şi fundamentarea teoretică a diferenţelor rezidenţiale şi sociale care intervin în cadrul spaţiului urban au fost realizate într-o primă etapă de către reprezentanţii Şcolii de la Chicago dintro perspectivă ecologică. Dinamica oraşelor din ultimele decenii a accentuat sau a creat diferenţe specifice în compoziţia spaţiului social urban. Astfel, tendinţa de migrare a populaţiei înstărite din ţările capitaliste dezvoltate dinspre centrul oraşului spre suburbii conduce la „repartiţia" categoriilor de populaţie favorizate prin venit şi profesie în zone care asigură un standard înalt de viată, pe cînd păturile sociale defavorizate sînt împinse, fie spre centrul oraşului, cum este cazul minorităţilor şi grupurilor etnice, fie în zonele periferice, unde costurile locuirii sînt mai ieftine. Prin urmare, stratificarea socială, tradusă excesiv la nivelul spaţiului urban, accentuează inegalitatea socială şi ameninţă echilibrul uman, conducând la declinul „vecinătăţii" si creând nenumărate probleme sociale şi economice, înrăutăţind „calitatea vieţii" unor categorii de populaţie, în plus, fenomenele de stratificare şi creştere a inegalităţii sociale se însoţesc uneori cu fenomene de desocializare, aceste aspecte fiind caracteristice suburbiilor de tip bidonville, unde relaţiile între membri grupărilor se reduc adesea la cele de la locurile de muncă, fiind dominate deci de natura raporturilor între diferiţi agenţi de producţie, în aceste condiţii, factorii principali ai modului de viaţă urban, ca de altfel şi anumite fenomene sociale care apar în mediul urban, sînt în strînsă legătură cu inegalitatea repartiţiei veniturilor, inegalitatea posibilităţilor de acces la instrucţie şi cultură, ierarhia statusurilor sociale. 9

Majoritatea oraşelor de tip „occidental" nu se pot sustrage acestui proces, el afectînd la fel de puternic şi unele oraşe din „Lumea a treia". Astfel, cercetătorii fenomenului urban din ţările Americii Latine apreciază că o problemă— cheie a urbanismului latino-american este stratificarea socială şi că nu exisă o teorie a urbanizării sau a urbanismului care să poată explica atît evoluţia oraşelor în S.U.A. cît şi cazul Americii Latine (18). La rîndul lor, oraşele din ţările „socialiste" sînt şi ele caracterizate de o diversificare a structurii sociale a mediului urban, în special sub aspectul diversităţii profesionale şi instituţionale, dar şi al segregării spaţiale. Segregarea sociospaţială din oraşele respective este mai accentuată în acele ţări unde datorită crizei de locuinţe se adînceşte diferenţierea socială dintre cei cu venituri mari şi restul populaţiei. Diferenţierea apare de această dată mai ales ca reflectare a relaţiilor centru urban— periferie, a structurilor socio-profesionale şi a tendinţelor de personalizare a locuinţei, pe fundalul unor tendinţe de omogenizare relativă a modului de viaţă urban. Cele mai importante definiţii ale spaţiului urban incluse în această categorie de abordări sînt de inspiraţie marxista şi s-au dezvoltat în opoziţie cu abordările din perspectiva ecologiei umane sau a modului de viaţă ca expresie simplă a comportamentului uman. Principalele aspecte prin care este caracterizat oraşul capitalist sînt cele referitoare la inegalităţile şi segregarea socială, la conflictele sociale şi rolul statului în politica de urbanizare, la criza urbană. Spaţiul urban, oraşul, este considerat ca un produs specific al unei formaţiuni sociale date. Din punct de vedere sociologic, structura socială a oraşului reprezintă relaţii sociale în spaţiul urban, între persoane şi grupuri sociale, precum şi între unităţile sau intituţiile sociale localizate în oraş şi infrastructura acestuia. Printre reprezentanţii de seamă ai definirii oraşului ca spaţiu social se numără K. Lefebvre, M. Castells, G. Mingione si M. Gottdiener. Castells, de exemplu, plecînd de la ideea că economicul este factorul determinant, defineşte urbanul ca unitate spaţială de reproducere a forţei de muncă, în acest sens, producţia mediului construit apare ca rezultat al proceselor prin care întregul ansamblu al structurilor economice, politice şi ideologice se conjugă cu această unitate spaţială. Spaţiul sau sistemul urban — arata Castells în La question urbaine — înseamnă „articularea specifică a elementelor structurii sociale în interiorul unei societăţi (spaţiale) de reproducere a forţei de muncă". Urbanul are ca dimensiuni sau probleme esenţiale pe cele legate de „consumul colectiv", înţeles în sensul marxist, de organizare a mijloacelor colective de reproducere a forţei de muncă. Principalele sfere ale consumului colectiv sînt locuinţele, educaţia, sănătatea, cultura si transporturile. Mijloacele de consuni sînt solicitate în mod obiectiv şi, din raţiuni istorice specifice, sînt dependente în mod esenţial de intervenţia statului în domeniul producţiei, distribuţiei şi administraţiei lor. în relaţia dintre spaţiu şi societate, accentul cade pe „formele spaţiale". Dar, aşa cum observă unii dintre criticii săi (Mignione, Gottdiener), punînd accentul în definirea oraşului pe consumul colectiv, Castells ajunge să se preocupe cu precădere de efectele sau problemele urbanului şi nu de teoria propriu-zisă a spaţiului social. Mai mult chiar, întrucît procesul de consum nu este definibil într-un context pur teritorial, el nu este specific urbanului. Definirea oraşului ca produs social apare mai clar ia Xefebvre şi Gottdiener. Astfel, preluând terminologia lui Marx despre marfă, Xefebvre consideră spaţiul un produs al acţiunii umane, el fiind atît un obiect material cit si o încorporare de relaţii sociale, deci atît loc de producere a evenimentelor, cît şi posibilitate de realizare a acţiunilor interumane. Dezvoltînd ideea lui Lefebvre privind producerea socială a spaţiului, Gottdiener consideră că în definirea spaţiului (urban, regional etc.) trebuie accentuat asupra interdependenţelor dintre spaţiu şi conflictele sociale, reproducţia forţei de muncă, acumularea capitalului. El susţine că spaţiul este produs social, iar formele spaţiale sînt produse ale „articulării dialectice dintre acţiune si structură", atît în plan vertical cît şi în plan orizontal. Oraşul apare, astfel, ca un produs social integrat în matricea relaţiilor spaţio-temporale, care este prezentă la orice nivel al modului de producţie". Aceste modalităţi de definire a oraşului au fost dezvoltate în cadrul sociologiei urbane occidentale şi se referă, în esenţă, la oraşul de tip occidental. La acestea s-ar putea adăuga şi altele, care pot fi analizate separat, dar care apar atunci, mai puţin relevante din punct-de vedere sociologic, precum sînt cele în care oraşul este definit prin structurile sale instituţionale, prin simbolurile si imaginile vieţii urbane, prin cultura urbană sau tipul de comunicaţie etc. Ca direcţii de abordare în definirea oraşului, cele trei tipuri de definiţii amintite sînt însă general valabile în sociologia urbană. 10

Definirea sociologică a oraşului sau urbanului din ţările Europei ele Est si din cele socialiste, indiferent dacă accentul se pune pe modul de viaţă, pe specificul ecologic sau pe structura socială, trebuie să tină seama de specificul dezvoltării si urbanizării din aceste state. Avînd în vedere specificul modului de producţie „socialist" în dezvoltarea urbană, determinat în esenţă de proprietatea „colectivă" asupra mijloacelor de producţie, de politica central planificată de alocare a fondurilor de dezvoltare urbană, precum. si de existenta unei strategii de control al dezvoltării întregii reţele naţionale de aşezări, oraşul nu poate, fi caracterizat ca un spaţiu urban rezultat al acumulării capitalului sau conflictelor sociale. El poate fi determinat însă ca o formă specifică de localizare a spaţiului social prin care sînt promovate cu precădere anumite tipuri de activităţi (în special neagricole), anumite comportamente culturale si de timp liber si mai ales anumite forme fizice sau urbanistice. Oraşul din ţările cu experienţă socialistă, ca si cel din alte tipuri de ţări, nu poate fi însă definit exact în afara proceselor de urbanizare care au avut Ioc în spaţiul social dat. De cele mai multe ori oraşele sînt studiate în contextul proceselor de urbanizare. La rîndul ei, urbanizarea este definită frecvent în funcţie de accepţia care se acordă noţiunilor de oraş sau de urban. Desigur că, fiind un proces sau un fenomen social complex, delimitarea sau definirea urbanizării nu poate fi cantonată în graniţele sau formele sociospatiale ale oraşului sau urbanului, în ultimul timp, tot mai mulţi specialişti consideră că important nu este să se măsoare cu exactitate ce este urban şi ce este rural, deoarece dezvoltarea corelată a oraşului şi statului face aproape imposibilă o astfel de încercare, ci de a determina, trăsăturile procesului de urbanizare. Cu toate acestea, atunci cînd se cercetează procesul de urbanizare, de cele mai multe ori nu se poate face abstracţie de semnificaţia urbanului sau a ruralului. Or, aşa cum am arătat, modalităţile de definire a urbanului sînt foarte variate si adesea convenţionale. Definiţiile date urbanizării sînt si ele foarte diverse (de altfel, odată cu creşterea experienţei de cunoaştere s-a recunoscut că o singură definiţie dată urbanizării sau oraşului nu este suficientă pentru toate scopurile cercetării). Urbanizarea este definită prin accepţii care merg de la. o cuprindere foarte redusă - cum ar fi aceea prin care urbanizarea este considerată o simplă extindere sau amenajare a oraşului - pînă la „imaginarea" unui mod de viaţă universal, privit ca o realizare totală a omului. Sau, din perspectiva raporturilor dintre sat si oraş, urbanizarea este definită atît ca restructurare a raporturilor populaţiei din urban şi rural cît si ca schimbare în structura, colectivităţilor şi a modului de viaţă. Absenta unui cadru. conceptual adecvat nu a permis construirea unei teorii generale a urbanizării. Există încă mulţi specialişti care asociază urbanizarea exclusiv concentrării populaţiei, dispersiei populaţiei în mai multe nuclee, sau modului de viaţă urban. Cîteva definiţii ale urbanizării ni se par ilustrative în ceea ce priveşte diversitatea teoriilor şi modelelor de cunoaştere. Unele dintre ele se raportează direct la modalităţile de definire ale urbanului şi ruralului, iar altele depăşesc acest cadru. Iată cîteva exemple. A. Hawley, considerat întemeietorul neoecologiei urbane, defineşte urbanizarea (în lucrarea Urban Society) ca „un proces de creştere de la unităţi teritoriale simple, foarte localizate, la sisteme teritoriale complexe şi extinse". Definită astfel, ca o creştere realizată prin „organizare" dinspre centrul aşezării, spre periferie, urbanizarea poate fi identificată de-a lungul istoriei şi este asociată. evoluţiei oraşelor, fiind regăsită, în toate tipurile de societăţi. Pentru sociologul H. Gold, urbanizarea înseamnă mult mai mult. Este. cel mai semnificativ proces de schimbare socială. Este procesul prin care : 1. primele oraşe din istorie-încep să se extindă şi să se dezvolte în zonele rurale; 2. populaţiile rurale încep să se deplaseze spre oraş; 3. comunităţile urbane continuă să crească si să absoarbă o parte tot mai mare din populaţia regiunii şi societăţii; 4. modelele de comportament al populaţiei imigrate în oraşe sînt transformate şi integrate în modelele caracteristice populaţiei urbane; 5. pe măsură ce oraşele cresc, forma şi structura lor devin mai complexe şi diferite; 6. urbanizarea transformă natura întregii societăţi în care apare, avînd deci un caracter revoluţionar. Ca sferă de cuprindere, această definiţie este foarte largă, în ea fiind incluse şi efectele altor procese sociale cum sînt modernizarea, mobilitatea socială etc. Pe de altă parte, nu se acordă atenţie „urbanizării" ruralului. Pentru o serie de sociologi de orientare marxistă, urbanizarea, ca şi, modul de viaţă, reprezintă „producerea" socială a formelor spaţiale. Pentru Castells, de exemplu, ea reprezintă un mod specific de articulare, (interacţiune) a principalelor elemente ale structurii spaţiale, şi anume: producţia (ca 11

ansamblu al relaţiilor spaţiale derivate din procesul de reproducere a procesului de producţie şi obiectului muncii), consumul (ansamblul relaţiilor spaţiale derivate din procesul de reproducere a forţei de muncă), schimbul (prin care se realizează relaţia spaţială a primelor două). La acestea se adaugă coordonarea (planificarea) sau reglarea raporturilor dintre primele trei elemente în funcţie de legile structurale ale formaţiunii sociale, respectiv, ale funcţiei dominante a unei clase şi simbolul (ca exprimare a specificităţii ideologice la nivelul formelor spaţiale). În mod concret, după Castells, noţiunea (ideologică) de urbanizare se referă la „procesul prin care o proporţie importantă şi semnificativă a populaţiei unei societăţi se concentrează într-un anumit spaţiu unde se constituie aglomeraţii interdependente funcţional şi social din punct de vedere intern si în raporturi de articulare ierarhizate (reţeaua urbană)". Reproducerea unei structuri sociale se poate realiza la nivelul spaţiului intern naţional, dar si la nivelul celui extern. Apare atunci si conceptul de urbanizare dependentă prin care structurile sociale ale unei societăţi dominante pătrund si determină forme spaţiale în societăţile dominate, respectiv, subdezvoltate. Există două tipuri de definiţii ale urbanizării mai cunoscute în funcţie de cele două forme de urbanizare: organizarea în spaţiu a activităţii economice şi modernizarea (organizarea în spaţiu a modelelor socioculturale şi a puterii politice). Rezultă astfel: a) concentrarea geografică a populaţiei şi activităţilor nonagricole într-un mediu urban de formă şi talie variabile; b) difuziunea geografică a valorilor, comportamentelor, organizaţiilor şi instituţiilor urbane. Mulţi autori, mai ales începând din anii 1970, încearcă să îmbine cele două perspective în definirea urbanizării. Spre exemplu, într-un studiu recent Gyorgy Enyedi defineşte urbanizarea ca un proces de reorganizare spaţială a societăţii prin care : a) se schimbă distribuţia geografică a populaţiei unei ţări date, în sensul concentrării ei treptate în oraşe şi aglomerări urbane (cel puţin in primele stadii ale urbanizării moderne) ; b) are loc difuzarea în mediul rural a stilului urban de viaţă şi a civilizaţiei tehnice, avînd ca rezultat formarea unui continuum urban—rural în locul dihotomiei urban— rural. Luînd considerare mai multe definiţii ale urbanizării, un colectiv condus de urbanistul şi sociologul John Friedmann, care a cercetat procesul de urbanizare în cadrul unei colaborări internaţionale pentru „Programul de cercetări Venezuela 2000", a formulat o paradigmă pentru studiul urbanizării în care componentele structurale de bază sînt centrul şi periferia (regiunea centrală şi cea periferică). Elementul-motor al dezvoltării sistemului spaţial este dat, în viziunea sa, de un ansamblu de factori: inovaţiile emergente (materiale, tehnologice, spirituale şi instituţionale), difuziunea inovaţiilor, controlul deciziilor, migraţia populaţiei şi investiţiile. Fiecare dintre aceşti factori afectează un subsistem al sistemului spaţial (sociocultural, organizarea puterii, aglomeraţii, activităţii economice) la rîndul lor legate între ele sau integrate. În ceea ce priveşte definirea urbanizării în România din perspectiva sociologiei urbane, este de menţionat înţelegerea urbanizării în strînsă legătură cu procesul de industrializare a tării şi cu cel de cooperativizare a agriculturii. Astfel, M. Constantinescu defineşte urbanizarea ca un proces de profundă restructurare socială, prin cai e este transformat atît mediul urban cît şi cel rural, respectiv, are loc atît o urbanizare a urbanului (inclusiv prin integrarea populaţiei atrase din mediul rural), cît şi o urbanizare „subterană" a ruralului, în principal prin intermediul navetismului. Pe dimensiunea socială a procesului pun accentul şi I, Bădescti şi N Radu, atunci cînd consideră urbanizarea o formă de „regionalizare" a spaţiului social, respectiv, o formă pe care o îmbracă procesul mai adînc de transformare a spaţiului social şi care îşi găseşte reflectarea şi în regularităţile expansiunii urbane. Alte definiţii dovedesc fie o accepţie largă de înţelegere a urbanizării, ca un proces social-economic complex şi obiectiv determinat de gradul şi intensitatea activităţilor umane într-un teritoriu dat (V. Cucu), fie o accepţie restrictivă, ca modificare a repartiţiei teritoriale a populaţiei şi structurii reţelei de localităţi în direcţia sporirii populaţiei urbane atît prin dezvoltarea oraşelor existente cît si prin crearea de oraşe noi, sau prin transformarea unor comune în oraşe (G. Sebestyen). Există şi opinia că urbanizarea ar avea o încărcătură afectivă şi gnoseologică „învechită", ar sugera o realitate istorică în care satul era subordonat oraşului şi că prin urbanizare s-ar urmări desfiinţarea ruralului prin trecerea sa în urban. Credem ca o asemenea temere se bazează pe acceptarea ideii că urbanizarea transformă întreg mediul rural în oraş si că aceasta are loc printr-un proces unilateral de „citadinizare" a satului, de influenţă unidirecţională a oraşului asupra satului. În realitate însă procesul de urbanizare se manifestă ca o creştere urbană care nu transformă întregul 12

rural în urban (curba urbanizării are o formă logistică), iar pe, de altă parte oraşul interacţionează cu satul, suportînd influente reciproce, urbanizarea ruralului avînd semnificaţia de reducere a anumitor decalaje, mai ales tehnico edilitare şi culturale, între cele două medii, care tind să se dezvolte împreună. Dat fiind faptul că urbanizarea se referă la o multitudine de aspecte care privesc — pe lîngă caracteristicile demografice, de natură cantitativă, de modificare a raportului urban-rural — munca populaţiei, petrecerea timpului liber, locuirea, comunicarea, politica urbană ş.a., modelul de aşezare urbană existent la un moment dat este rezultatul acţiunii interdependente a tuturor acestor factori. În fapt, există trei căi principale de realizare a urbanizării: dezvoltarea oraşelor existente; transformarea localităţilor rurale în centre cu caracter urban; crearea de noi oraşe. Ritmul urbanizării este mai rapid sau mai lent in funcţie de condiţiile social-economice. Conţinutul urbanizării este foarte complex şi variază în timp şi, spaţiu. Dacă în stadiile incipiente ale urbanizării deosebirile dintre urban şi rural erau minime, ele s-au accentuat foarte mult pe măsura dezvoltării urbane, iar la niveluri înalte de urbanizare, diferenţele sînt tot mai puţin pronunţate. Se poate oare spune că în ultimele decenii s-a trecut de la o urbanizare „citadină", de influenţă a oraşului asupra zonei sale înconjurătoare, la o urbanizare „generalizată", care afectează în acelaşi mod toate resorturile şi compartimentele sociale, economice, culturale şi politice? Credem. că determinarea unui model unic de urbanizare este imposibilă, atît datorită factorilor naturali, economici şi politici specifici, cît şi modului de viată şi sistemului de valori diferite de la o epocă la alta, de la o regiune la alta şi chiar de la o ţară la alta. Considerăm că nu poate fi oferită o definiţie a urbanizării general valabilă, acceptabilă de către toţi specialiştii. Prin urmare, noţiunea de urbanizare semnifică un proces deosebit de răspîndit şi complex (acceptat adesea ca universal şi ireversibil), care necesită o operaţionali-zare prin cercetare, respectiv, o tratare în cadre spaţiale şi temporale concrete. Propunem, pe baza experienţei de cercetare personale şi a rezultatelor obţinute în studiul procesului de urbanizare în România, o definiţie operaţională. O astfel de definiţie a urbanizării ar urma să evidenţieze : factorii urbanizării, dimensiunile urbanizării şi indicatorii urbanizării. Factorii principali, determinanţi ai urbanizării sînt legaţi de procesul de industrializare şi de dezvoltare a agriculturii. Acestor factori li se asociază alţii, referitori la evoluţia comportamentului demografic şi economic, dinamica aspiraţiilor populaţiei etc., despre care se poate spune că sînt în acelaşi timp şi factori si consecinţe ale procesului de urbanizare. Dimensiunile urbanizării sînt, în esenţă, două: dezvoltarea oraşelor (existente, sau a unor centre urbane noi) si influenţarea mediului rural, sau „urbanizarea ruralului" (fie prin transformarea unor sate în oraşe, fie sub aspect cultural). Influenţarea mediului rural, fără ca acesta să fie transformat în urban, se face în cadrul unui proces de interacţiuni sat—oraş al cărui principal rezultat este dezvoltarea corelata, mai mult sau mai puţin armonioasă, în cadrul unor zone funcţionale, cu menţinerea specificului activităţilor agricole şi a unor elemente ale modului de viaţă rural. Desigur că, în cadrul acestor interacţiuni, satul se dezvoltă şi prin forţe proprii nu numai (sau nu în primul rînd) datorită interrelatiilor sale cu oraşul. Indicatorii care reflectă procesul de urbanizare se referă la aspectele sociale, economice şi spaţialurbanistice. Cei mai relevanţi indicatori ai aspectelor sociale ale urbanizării sînt cei care redau : mobilitatea spaţială a populaţiei (rate de migraţie, navetism etc.); comportamentul demografic (specificul ratelor de fertilitate, natalitate etc.) ; structura profesională a populaţiei (ponderile de populaţie activă încadrată în diferite sectoare de activitate nerurale) ; stilul de viaţă (structura bugetului de timp liber, comportamentul de consum şi aspiraţiile etc.); structura instituţiilor sociale (tipurile de şcoli, serviciile sociale, culturale etc.). Indicatorii structurilor economice ale urbanizării exprimă cu precădere structura sectoarelor de activitate, specificul industriei (tipul de producţie industrială şi modul de exploatare a resurselor naturale), ponderea activităţilor terţiare (indicii de ocupare, vînzările de mărfuri şi prestările de servicii), specificul altor activităţi nerurale (construcţiile, transporturile etc.). Indicatorii referitori la aspectele spaţial-urbanistice reflectă cadrul construit (inclusiv ca valorificare a celui natural)- şi se exprimă în principal prin: tipurile de clădiri (inclusiv indicele de înnoire edilitară), densitatea construcţiilor şi a populaţiei, echiparea şi dotarea urbană (tipurile de construcţii pentru funcţiuni social-culturale, canalizarea, alimentarea cu apă, obiectivele de interes turistic etc.). 13

Determinarea şi utilizarea în cercetare a unor astfel de indicatori permit caracterizarea mai largă a structurii şi nivelurilor de urbanizare în funcţie de obiectivele studiilor întreprinse. Anumite caracteristici ale dezvoltării oraşelor în funcţie de o serie de indicatori sociali, economici, urbanistici ca şi anumite aspecte ale atracţiei urbane şi urbanizării ruralului sînt prezentate în capitolul despre urbanizarea în România. Desigur că analiza urbanizării pe plan mondial necesită luarea în calcul a unor factori şi indicatori semnificativi pentru evidenţierea caracteristicilor urbanizării la acest nivel. O astfel de analiză nu poate neglija factorii care influenţează specificitatea sau particularităţile procesului de urbanizare. , în condiţiile în care în etapa contemporană urbanizarea este atît de variată în formă si conţinut de la o ţară (regiune sau zonă) la alta, este legitim să ne întrebăm care sînt factorii care explică această diversitate. Prin urmare nu factorii creşterii urbane (sporul migratoriu şi sporul natural), aceeaşi în general, ci factorii explicativi ai diversificării urbanizării ne interesează de această dată. a) O primă categorie de factori o constituie cadrul istoric sau „moştenirea" istorică de la care se pleacă în realizarea procesului de urbanizare. Pe de o parte, urbanizarea se realizează în fiecare ţară pornind de la un anumit nivel de evoluţie şi dezvoltare a aşezărilor urbane : în unele ţări, precum Grecia, evoluţia oraşelor cunoscînd o înflorire sau un declin în funcţie de anumite perioade ale istoriei, în altele, precum Australia, reţeaua urbană apărînd în urma expansiunii coloniale europene din secolele al XIX--lea şi al XX-lea. Pe de altă parte, densitatea pattern-urile de aşezări preurbane influenţează direct tipurile de localităţi urbane care se dezvoltă prin procesul de urbanizare. Existenta unei reţele de aşezări rurale relativ dense (ca în India, Franţa, România) a influenţat configuraţia şi conţinutul (sub aspectul modului de viaţă, mai. ales) ale urbanizării, pe cînd lipsa unei reţele rurale dense (cazul Americii de Nord) a permis realizarea unor modele de aşezări urbane moderne. b) O altă categorie de factori este reprezentată de modurile de producţie predominante şi de stadiile de dezvoltare economică. Urbanizarea este modelată şi, într-o anumită măsură, chiar determinată, în fiecare stadiu al procesului, de sistemul economic si de cel politic, de caracteristicile modului de producţie din fiecare ţară în multe privinţe, urbanizarea diferă semnificativ în funcţie de modul de producţie şi în funcţie de sectorul economic dominant într-o tară sau alta. Dar urbanizarea este puternic influenţată, în ceea ce priveşte structura sistemului de aşezări urbane şi tipul de urbanizare, si de gradul de dependenţă economică externă a ţării. La toate acestea se adaugă nivelul specific sau stadiul de dezvoltare economică atins pe curba de la societatea preindustrială la cea industrială sau chiar la societatea „postindustrială". Etapele urbanizării (creştere, suburbanizare, exurbanizare, reurbanizare) corelează semnificativ (vezi cap. „Urbanizarea - un fenomen social global") cu nivelul dezvoltării industriale, cel puţin pentru ţările capitaliste occidentale. c) O a treia categorie de factori este reprezentată de cadrul geografic. Urbanizarea, reflectată prin configuraţia şi structura reţelelor de aşezări din fiecare ţară, este puternic influenţată atît de factorii naturali (terenul, apa, relieful, clima, resursele etc.) cît si de scala geografică sau mărimea fiecărei ţări (într-un anumit fel se dezvolta din punct de vedere al gradului de diferenţiere regională sistemele de aşezări urbane dintr-o tară de mărime continentală, fată de relaţiile care se stabilesc între aşezările unei ţări mici). d) În fine, ar mai fi de luat în seamă un factor mai dificil de evaluat, şi anume particularităţile populaţiei din diferite ţări (reflectate în nevoile, aspiraţiile, percepţiile şi comportamentele lor specifice), mai mult sau mai puţin predispusă spre anumite stiluri de viaţă urbane.

14

Izolarea, factor inhibator al dezvoltării satelor1 Ioan Mărginean Universitatea Bucureşti Studiul de faţă conţine o diagnoză a condiţiilor de viaţă din ruralul românesc referitor la trei domenii importante, şi anume : locuirea, veniturile şi consumul populaţiei. Rezultatele demersului întreprins evidenţiază o situaţie deosebit de critică, izolarea satelor dovedindu-se a fi un factor inhibator al dezvoltării, în final, sunt prezentate o serie de propuneri menite să conducă la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din mediul rural. Având în vedere faptul că ne ocupăm de condiţiile de viaţă, nu vom dezbate aici şi acum definirea mediului rural, dar îl vom considera drept arie de locuire şi activitate în condiţii naturale, în spaţiu deschis, spre deosebire de spaţiul construit, specific urban. Nu vom aduce în discuţie nici rigurozitatea criteriilor de diferenţiere a celor două tipuri pure de habitat uman, este evident însă faptul că avem de-a face cu multiple interferenţe şi treceri graduale de la centrul urban, prin excelenţă multifuncţional, la satul propriu-zis, legat de cultivarea pământului, respectiv de valorificarea unor resurse ale solului şi/sau subsolului, în această delimitare nu este vorba despre gradele diferite de echipare tehnică, de dezvoltare a infrastructurii şi despre dotarea gospodăriilor populaţiei cu diverse facilităţi şi acces la utilităţile publice (deşi această diferenţiere există în cazul României), cât despre elemente care alcătuiesc modul de viaţă şi activitate specifice pentru o colectivitate sau alta. De altfel, rămânerea în urmă a satului (ruralului), în privinţa beneficierii de facilităţi tehnice, are o cauzalitate istorică multiplă, în societăţile dezvoltate însă apropierea satului de oraş, în privinţa confortului locuirii, a devenit atât de mare, încât percepţia tradiţională a spaţiului rural, ca zonă slab dezvoltată, şi-a pierdut semnificaţia. Unele zone exterioare centrului urban oferă, adesea, un nivel de confort asemănător sau chiar superior celui din oraşe. Acest confort nu caracterizează, deocamdată, decât în foarte mică măsură situaţia din România (este cazul grupurilor de vile de la periferia oraşelor sau localizate în diverse zone pitoreşti ale ţării). Înainte de a trece la expunerea propriu-zisă a teniei, se impun câteva precizări în legătură cu populaţia din mediul rural românesc, fiind vorba de aproape jumătate din populaţia ţării, respectiv, peste 10 milioane persoane (47% din cele 21,7 milioane recenzate în luna martie, 2002 -Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 18 manie 2002, INS, 2003). în mediul rural se găsesc 44 la sută dintre gospodăriile populaţiei din România, iar într-o bună parte din acestea se cultivă pământul sau se cresc animalele (INS, 2005). În România, la nivelul anului 2002, erau declarate 266 de oraşe şi 2 689 de comune. Un an mai târziu (2003), numărul oraşelor a crescut cu trei, ajungându-se la 269 de oraşe. De asemenea, a crescut şi numărul comunelor cu 25, ajungându-se la 2714. Aceste comune reunesc circa 13 000 de sate (INS, 2004). Dacă sporirea numărului de comune este de apreciat pentru că diminuează izolarea administrativă a unor sate, nu acelaşi lucru se poate spune în legătură cu consecinţele includerii satelor în micile oraşe, care nu au nimic de câştigat din acest artificiu administrativ. În ceea ce priveşte populaţia activă din mediul rural, aceasta însumează numai 3,9 milioane de persoane (38% din total), din care 3,5 milioane (34% din total) era populaţia ocupată în momentul ultimei recenzări, din martie 2002. Mai întâi să notăm că, în luna martie, proporţia populaţiei ocupate din mediul rural este inferioară celei din lunile de vară. Chiar şi aşa, comparativ cu volumul populaţiei de vârstă activă (15-64 de ani) formal, proporţia populaţiei ocupate este superioară în mediul rural, comparativ cu cel urban. Deocamdată, în mediul rural, şi mai ales în agricultură, avem de-a face însă cu o subocupare cronică atât prin lipsa lucrului în anumite perioade ale anului, cât şi din cauza unei productivităţi a muncii extrem de scăzută, fiind vorba, pe de o parte, de dependenţa de sezonalitate a agriculturii clasice în spaţiu deschis, şi, pe de altă parte, de o slabă dotare tehnică a lucrărilor agricole, respectiv de lipsa resurselor pentru efectuarea lucrărilor necesare şi pentru investiţii. Totodată, reţine atenţia numărul mic de persoane înregistrate ca şomeri, reprezentând sub 15

4 procente din populaţia activă. Este vorba, de fapt, de un puternic sentiment de descurajare în a căuta de lucru. Din totalul populaţiei ocupate, circa 69 la sută îşi desfăşoară activitatea în agricultură şi servicii anexe. Peste 1/5 din populaţia ocupată lucra în afara localităţii de domiciliu (navetiştii), cei mai mulţi la oraş (circa 680 de mii). Faţă de înregistrarea recensământului, este de aşteptat ca numărul populaţiei care desfăşoară activităţi agricole pe anumite perioade de timp şi de o anumită natură să fie mai mare. Astfel, cel puţin o parte din cele aproape un milion de persoane casnice şi un alt milion de persoane declarate ca fiind „întreţinute", precum şi o parte dintre cele 2,6 milioane de pensionari este posibil să desfăşoare activităţi aducătoare de venit. De asemenea, şi numărul persoanelor cu domiciliul în mediul rural, care lucrează în străinătate, numai 62 mii de persoane, trebuie să fie mult mai mare. Nu este lipsit de suport să se considere că o parte din populaţia care nu s-a regăsit la recensământ, în raport cu evidenţele curente de stare civilă, circa 700 mii de persoane, la nivel de ţară, se aflau în străinătate, în acelaşi timp, mediul rural este locul de muncă pentru o parte dintre orăşeni (circa 127 mii de persoane). După statutul profesional, cele mai multe persoane ocupate sunt salariaţii (43%), respectiv îşi desfăşoară activitatea în gospodăria proprie (42%). Având în vedere faptul că o bună parte dintre salariaţii înregistraţi în mediul rural lucrau în oraşe, rezultă că tipul predominant de activitate rurală rămâne cel agricol, cu precădere în gospodăria proprie.

Condiţiile de viaţă din mediul rural Analiza condiţiilor de viaţă din mediul rural se referă la locuire, venituri şi consum. Ea se bazează pe mai multe surse de date2. Locuirea în mediul rural Locuirea şi activitatea în mediul rural oferă o serie de elemente de atracţie, dar sunt supuse şi unor servituti importante şi chiar unor riscuri vitale, prin fenomene distructive, în condiţiile precare de amenajare a teritoriului şi gestionare a situaţiilor de urgenţă care pot să apară (anul 2005 fiind unul de o gravitate deosebită în această privinţă). Între servituţiile prezente în mediul rural românesc menţionez mai întâi izolarea spaţială, cvasigenerală, a satelor, prin slaba dezvoltare a reţelei de drumuri, chiar lipsa căilor practicabile de acces şi a mijloacelor de transport. Această izolare este deosebit de stresantă pentru locuitorii din unele zone colinare şi de munte, ceea ce conduce, atât la depopulări masive, cât şi de periferizarea administrativă a localităţilor care nu sunt reşedinţă de comună. Izolarea spaţială şi administrativă se asociază adesea cu lipsa/precaritatea resurselor de existenţă, în general, dar cu precădere, în aşezările mici sau în cadrul anumitor comunităţi, între care şi populaţiile de rromi, cu atât mai mult cu cât aceştia nu dispun de proprietăţi agricole şi/sau forestiere, au posibilităţi extrem de reduse de ocupare într-o activitate aducătoare de venit, cel mai adesea datorită neîndeplinirii criteriilor de şcolaritate şi calificare. De asemenea, izolarea conduce la neajunsuri majore în asigurarea accesului la utilităţile publice, slaba acoperire a serviciilor sociale: serviciile de educaţie, de îngrijire a sănătăţii şi de asistenţă socială etc. Cumularea mai multor servituti la nivelul unei localităţi (comunităţi) conduce la privaţiuni severe în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă. Toate aceste servituti şi riscuri pot ajunge să covârşească avantajele pe care le oferă condiţiile naturale de viaţă şi să devină, pentru o parte din mediul acesta, nu atât o opţiune de locuire pentru populaţie, cât o constrângere, în sensul că nu au posibilitatea de a se desprinde de acest mediu de viaţă, pentru că, fie nu au avut acces la pregătire şcolară adecvată, fie nu găsesc de lucru în altă parte, fie nu pot avea o locuinţă în mediul urban etc. Cu alte cuvinte, este posibil să avem de-a face, mai degrabă, cu soluţii negative pentru locuirea şi activitatea în mediul rural, mai ales în agricultură, şi nu cu decizii libere de constrângeri exterioare în alegerea ocupaţiei şi a mediului de viaţă. într-o cercetare consacrată ruralului (FSD, 2002), izolarea localităţilor din cauza zăpezilor, pentru cel puţin o săptămână, este indicată de aproape o treime dintre subiecţi, în aceeaşi proporţie, ei au reclamat drumurile impracticabile pentru autovehicule, în anotimpul ploios. La rândul său, lipsa 16

apei potabile în sezonul uscat a fost indicată de peste jumătate dintre subiecţi (55%), iar 9 la sută dintre ei au rămas fără apă de băut mai mult de o săptămână, în ultimul an. În cercetările I.C.C.V. de diagnoză a calităţii vieţii, calitatea mediului natural este apreciată a fi mai degrabă pozitivă. Astfel, pe o scală de la l la 5, valoarea medie a răspunsurilor subeşantionului din mediul rural din anul 2003 a fost de 3,8 (8% au considerat mediul a fi de slabă calitate, 17% au acordat calificativul satisfăcător, în timp ce, pentru 60%, acesta era bun, iar pentru 14% era foarte bun)3. Şi calitatea locuinţei primeşte o valoare medie peste cea teoretică a scalei cu cinci grade de intensitate, respectiv 3,6 în 2003 (64% dintre subiecţi consideră locuinţa a fi bună şi foarte bună, în timp ce 9% o consideră a fi slabă). (Trebuie precizat că, în cercetări pe bază de eşantioane generale chiar mai mari decât ale noastre, nu se surprind extremele, nu sunt cuprinse persoanele care nu au locuinţă sau nu locuiesc cu forme legale şi, în ultimă instanţă, nu au fost incluse pe listele de alegători, acestea din urmă constituind cadrul utilizat pentru eşantionarea aleatorie multi-stadială.) În cercetările INS identificăm faptul că cvasitotalitatea gospodăriilor din mediul rural deţin locuinţa în proprietate (98%) (INS, 2005). Totuşi, materialele de construcţie sunt de calitate scăzută pentru o bună parte din locuinţe, având, deci, vulnerabilitate crescută la intemperii şi o durată mică de existenţă. Astfel (după aceeaşi sursă citată anterior), 42 la sută dintre locuinţele din mediul rural (46% în cazul agricultorilor) sunt construite din paiantă/chirpici, 30 la sută sunt exclusiv din cărămidă, 18 la sută din cărămidă şi beton, 11 la sută din lemn. Dacă avem în vedere facilităţile principale care definesc confortul modern al locuirii, cu excepţia energiei electrice de care beneficiază cvasitotalitatea gospodăriilor şi în mediul rural (99%), celelalte facilităţi se regăsesc într-o măsură redusă, aproape nesemnificativă: de încălzirea locuinţelor prin centrală termică (publică şi proprie) beneficiau doar 2,4 la sută dintre gospodăriile din mediul rural, la nivelul lunii iunie 2004; 4 la sută dintre gospodării erau racordate la reţeaua publică de canalizare, iar 13 la sută aveau sistem propriu de canalizare ; 8 la sută, instalaţii de gaze naturale, în timp ce 89 la sută dintre gospodării încălzeau locuinţa cu sobe pe bază de lemne/cărbune, petrol, 20 la sută utilizând exclusiv acest procedeu şi pentru prepararea hranei; 12 la sută au grup sanitar în locuinţă şi 19 la sută în afara locuinţei; 13 la sută au instalaţii de apă caldă şi respectiv 17 la sută erau prevăzute cu baie/duş ; de instalaţii de apă potabilă în locuinţă dispuneau 17 la sută dintre gospodării, alte 9 la sută au instalaţii de reţea publică în curte, celelalte gospodării au fie instalaţii proprii în curte, fie se aprovizionau de la fântână, iar 27 la sută dintre gospodării se aprovizionau cu apă din afara propriilor curţi; doar 25 la sută dintre locuinţe aveau instalat post telefonic. O serie de indicatori din diagnoza calităţii vieţii relevă dezavantajarea severă a locuitorilor satelor în privinţa şanselor de afirmare în viaţă. Astfel 32 la sută dintre subiecţi percep a avea (ei sau cei apropiaţi lor) accesibitate scăzută şi foarte scăzută la formele de învăţământ dorite. Dezavantajarea este mult mai puternică în cazul locuitorilor din satele aparţinătoare faţă de cei din satele reşedinţă de comună, respectiv 36 la sută şi 26 la sută dintre răspunsuri. Diferenţieri şi mai importante între satele cu primărie şi cele aparţinătoare se referă la calitatea învăţământului: 8 la sută dintre locuitorii satelor reşedinţă de comună investigaţi apreciază calitatea învăţământului ca proastă şi foarte proastă, în timp ce locuitorii din satele aparţinătoare acordă aceste calificative în proporţie de 35 la sută. De altfel, posibilitatea obţinerii unui loc de muncă înregistrează valorii şi mai descurajatoare, atât timp cât 78 la sută dintre răspunsuri însumează variantele: accesibilitate scăzută şi foarte scăzută (76 % din satele cu primării şi 83% dintre cele aparţinătoare). Aşa cum era de aşteptat, în acelaşi context nefavorabil se înscrie şi aprecierea posibilităţilor de afirmare în viaţă : 61 la sută dintre subiecţi consideră că ei sau cei apropiaţi lor au posibilităţi scăzute şi foarte scăzute de afirmare în viaţă, în acelaşi timp, peste un sfert dintre subiecţi apreciază că drepturile lor sunt respectate în mică şi foarte mică măsură. Toate aceste elemente de defavorizare ne îndreptăţesc să vorbim despre marginalizarea şi excluderea socială a unei părţi importante a populaţiei cu domiciliul în mediul rural. În ceea ce priveşte administrarea localităţii de către primărie, valoarea medie a răspunsurilor, deşi mai mică, se situează în partea pozitivă a scalei, fiind de 3,2 (20% acordă calificativul slab, 31% pe cel de satisfăcător, iar 49% spun bine şi foarte bine). Cu toate acestea, o proporţie covârşitoare de 17

subiecţi consideră că nu pot influenţa deciziile la nivelul localităţii: 74 la sută declară că au o influenţă scăzută şi foarte scăzută şi doar 5 la sută consideră că au o influenţă ridicată (media răspunsurilor scalei de la l la 5 este de 2,1, una dintre cele mai mici pe ansamblul diagnozei calităţii vieţii), în schimb (în măsura în care poate exista un astfel de schimb), oamenii se aşteaptă să fie bine trataţi de către funcţionarii din primărie: 82 la sută se aşteaptă la amabilitate, 13 la sută percep indiferenţa funcţionarilor şi numai 4 la sută se aşteaptă la ostilitate. Posibilitatea de a rezolva o problemă la primărie este relativ mare: 37 la sută răspund cu siguranţă şi 47 la sută probabil da, în timp ce 10 la sută răspund probabil nu, iar 4 la sută sigur nu. Dacă ar fi confruntat cu o situaţie dificilă pe stradă, se contează moderat pe ajutorul celor din jur: 28 la sută nu contează pe ajutor în cazul în care sunt agresaţi pe stradă, 46 la sută contează puţin şi 25 la sută contează mult pe un astfel de ajutor. Totuşi, mulţi dintre subiecţi consideră a se bucura de securitate relativ crescută acasă şi pe stradă, ceea ce nu înseamnă că nu sunt şi îngrijorări în legătură cu acest aspect. Media răspunsurilor pe scala de la l la 5 este de 3,5, în condiţiile în care 16 la sută consideră că au o securitate scăzută acasă şi pe stradă, 37 la sută dau calificativul satisfăcător, iar pentru 45 la sută securitatea personală este ridicată. Deşi infracţionalitatea este mai scăzută în mediul rural faţă de cel urban (95 de mii de persoane învinuite în 2003, respectiv 110 mii - INS, 2004), omuciderea este mai frecventă în mediul rural decât în cel urban. Activitatea poliţiei din localităţi primeşte un calificativ pozitiv (media este de 3,8), 77 la sută dintre subiecţi se aşteaptă să fie trataţi cu amabilitate la poliţie, iar ostilitatea este reclamată de 3 la sută dintre subiecţi. Veniturile şi consumul de bunuri şi servicii în gospodăriile populaţiei din mediul rural Cercetarea veniturilor şi consumului populaţiei reprezintă o adevărată provocare. Pe de o parte, apare necesitatea determinării lor la nivel macrosocial (societatea ca întreg, zone, comunităţi umane), iar pe de altă parte, interesează în mod deosebit şi determinările la nivel microsocial (persoane, gospodării ale populaţiei), tocmai pentru a cunoaşte ce se întâmplă cu resursele create în societate, cum se distribuie şi, în final, care sunt condiţiile de viaţă ale populaţiei. Diversele studii realizate, inclusiv la I.C.C.V., au scos în evidenţă nivelurile scăzute ale resurselor macro-economice ale nivelului de trai şi diminuările acestora în anii de tranziţie la economia de piaţă. Am în vedere aici valorile Produsului Intern Brut (PIB) şi ale Fondului de Consum Final al Populaţiei (FCFP). Conform Anuarelor Statistice ale României, la 10 ani de la demararea tranziţiei, în 1999, PIB-ul pe cap de locuitor s-a situat la doar 80 la sută faţă de nivelul atins în 1989 (cele mai drastice diminuări au fost la nivelul anilor 1993 şi 1994 - de numai 76-77% faţă de 1989). începând cu anul 2000, se înregistrează creşteri continue ale PIB pe cap de locuitor, care în 2002 a ajuns la nivelul celui din 1989 (între timp însă şi numărul populaţiei ţării s-a diminuat cu circa 1,5 milioane de persoane). La rândul său, FCFP-ul, după o uşoară creştere de compensare a perioadei anterioare anului 1990, s-a diminuat la 77,5 la sută în 1992, pentru a spori la 98 la sută în 1996, dar şi pentru a scădea din nou la 90 la sută în 1999, faţă de 1990. Eliminarea decalajelor se realizează în 2001 şi se ajunge la circa 112 la sută în anul 2003, faţă de 1990. Distribuţia agregatelor macro-economice este relevantă pentru caracterizarea politicilor publice. De exemplu, în România, consumul final al administraţiei publice a avut o dinamică mult superioară consumului final al populaţiei, dar şi formării brute de capital fix. Dacă în 1992, consumul final al populaţiei ajungea la minimul de 77,5 la sută comparativ cu 1990, iar formarea brută de capital fix se situa la 75,9 la sută faţă de acelaşi an (minimul a fost în 1991, de numai 68,4%), consumul final al administraţiei publice se situa la 113 la sută faţă de 1990, pentru a ajunge la 132 la sută, în 1996. Fără îndoială că, între timp, a sporit şi numărul instituţiilor administraţiei publice, dar s-a procedat şi la o supradimensionare a funcţiilor publice, a numărului de personal şi a birocraţiei, în ultimă instanţă. Altfel spus, spre administraţia publică, începând cu Parlamentul şi Guvernul, s-au îndreptat fonduri ca şi cum ar fi fost resurse din abundenţă, fără să se ţină cont că se diminuează resursele altor destinaţii şi, mai ales, pentru domeniul social, sănătate, învăţământ, pentru consumul populaţiei etc. Interesul demersului de faţă îl reprezintă veniturile şi consumul populaţiei care locuieşte în mediul rural. Mai exact, ale gospodăriilor populaţiei din mediul rural, neavând date despre unităţile de convieţuire comună (cămine, unităţi militare etc.). Provocarea, invocată la începutul paragrafului, 18

atârnă şi mai greu în cazul cercetării veniturilor şi consumului populaţiei săteşti. Evident, mai întâi sunt dificultăţile de ordin general în determinarea veniturilor. Deşi au formă precisă (se exprimă în valori numerice monetare), determinările respective nu sunt, cel mai adesea, şi exacte (corecte în totalitate), deoarece apar erori nesistematice în înregistrarea tuturor intrărilor de venit din surse diverse. Unele dintre aceste surse sunt apelate individual, altele la nivel de gospodărie, de unde relevanţa mai mare a acestei ultime unităţi de analiză a venitului, ca şi a consumului (gospodăria fiind alcătuită dintr-una sau mai multe persoane care au, de regulă, un buget comun şi se gospodăresc împreună). Cel mai adesea se întâlnesc gospodăriile familiale, dar nu numai, şi nu cu toţi membrii unei familii, aşa încât rămâne o unitate deschisă şi de talie variabilă, de la o etapă la alta, precum şi cu structuri variabile, în ceea ce priveşte numărul celor care au un venit individual şi sursele venitului respectiv, numărul persoanelor întreţinute etc. Cu totul altul este efectul în cazul în care din gospodărie lipsesc, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, una sau mai multe persoane aducătoare de venit, sau dacă lipsesc dintre cele care sunt întreţinute, respectiv, dacă gospodăria primeşte venituri de la alţi membri de familie sau transferă resurse către persoane care aparţin de o altă gospodărie. Apoi, la înregistrare, subiecţii pot uita şi/sau omite declararea anumitor venituri faţă de cel care face înregistrarea sau chiar faţă de ceilalţi membrii ai gospodăriei (pentru a dispune de ele personal), în fine, mai aducem în discuţie încă două elemente (desigur, nu singurele care trebuie avute în vedere): primul se referă la faptul că unele gospodării au venituri numai în valori monetare, altele în valori monetare şi în natură, iar altele numai în natură, iar convertirea veniturilor în natură în valori monetare se realizează cu o anumită aproximaţie; al doilea aspect priveşte profilul economic al gospodăriilor populaţiei, unele dintre acestea sunt strict unităţi de consum, altele însă sunt unităţi de producţie şi consum, producţia fiind, la rândul său, destinată vânzării, vânzării şi consumului propriu al gospodăriei sau numai consumului propriu (aşa-numitul autoconsum), fie numai al oamenilor sau al oamenilor şi animalelor din gospodărie. Strâns legată de înregistrarea veniturilor, apare necesitatea precizării despre ce venituri este vorba, făcându-se diferenţa între venitul câştigat printr-o serie de activităţi, aşa-zisul venit de piaţă (venitfactor), transferurile către bugetele publice (impozite, taxe), transferurile sociale sau de la diverse organizaţii şi persoane către bugetul gospodăriei. Dacă din venitul-factor scădem plăţile impuse şi adăugăm transferurile, obţinem venitul disponibil pentru consum (acest venit disponibil este cel mai semnificativ pentru analiza veniturilor şi cheltuielilor de consum ale populaţiei, făcând, de altfel, cu precădere, obiectul studiilor socio-economice, inclusiv la I.C.C.V.). Pentru a determina care sunt veniturile nete din venitul disponibil, se scad impozitele indirecte (TVA) plătite pe bunuri şi servicii. Distribuţia veniturilor nete ale populaţiei şi raportul dintre categoriile de populaţie se modifică radical, în acest ultim caz, şi nu o dată inegalităţile s-au dovedit a fi mari. În cazul înregistrărilor INS ale bugetelor de familie (date de cea mai mare importanţă, neputând fi suplinite de către alte instituţii), se au în vedere toate intrările de venit şi toate destinaţiile cheltuielilor, inclusiv cele pentru producţie şi investiţii, respectiv pentru consumul animalelor din gospodărie. Acest fapt este, fără îndoială, util, numai că, dacă dorim să determinăm venitul disponibil pentru consumul uman şi cheltuielile efectuate în acest scop, se impune separarea valorilor respective din total. în publicaţia INS, Condiţiile de viaţă ale populaţiei din România, 2005 (cu date pentru perioada ianuarie 2003 - mai 2004), nivelul şi distribuţia veniturilor pun în evidenţă precaritatea mijloacelor de existenţă. Astfel, 20 la sută dintre gospodăriile din mediul rural au dispus în 2004 de mai puţin de 19 milioane de lei/an (sub 1,6 milioane lei/lună ceea ce înseamnă până la cel mult 53 000 de lei/zi, iar în monedă internaţională, maxim 1,7 dolari/gospodărie). Până la 39 milioane pe an (circa 3,4 dolari/zi/gospodărie) se încadrau 48 la sută dintre gospodări. Pentru anul 2004, INS a determinat un venit mediu lunar pe gospodării în valoare de 9 985 600 de lei şi de 3 262 000 lei pe persoană. Deducerea impozitelor, a cheltuielilor de producţie şi a celor destinate consumului animalelor din gospodărie ne conduce la o valoare medie de 7,4 milioane de lei pe gospodărie. La o medie de 3,1 persoane pe gospodărie, revin 2 milioane lei/persoană venit lunar disponibil intrat (circa 80 000 lei/zi pe persoană, respectiv 2,6 dolari/zi pe persoană). În ceea ce priveşte sursele de provenienţă, suma respectivă se compune din venituri băneşti, în proporţie de 73 la sută (27% transferuri sociale, 24% salarii + 12% venituri din agricultură + 6% vânzarea de proprietăţi + 4% venituri din activităţi independente neagricole) şi 29 la sută din 19

contravaloarea produselor agro-alimentare şi nealimentare produse şi consumate în gospodărie. La rândul lor, cheltuielile de consum s-au situat la o medie lunară de 6,9 milioane de lei, rezultând o economisire medie pe o gospodărie de 0,5 milioane de lei pe lună. În fapt, doar 8,7 la sută dintre gospodării au reuşit să economisească, 67 la sută s-au încadrat cu cheltuielile în veniturile avute, 5 la sută au apelat la economii anterioare, iar 19 la sută s-au împrumutat. Totuşi, împrumuturi în derulare s-au întâlnit numai în cazul a 7,4 la sută dintre gospodăriile din mediul rural (70% de la bănci). Creditele au fost utilizate pentru cumpărarea bunurilor de folosinţă îndelungată (31 %), acoperirea cheltuielilor de consum ale gospodăriei (29%), nevoi personale ale membrilor gospodăriei (25%). Gospodăriile care au cheltuit peste nivelul veniturilor reprezintă 13 la sută din total (36% pentru reparaţii la locuinţe, 28% pentru cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată), în acelaşi timp, 17,4 la sută din totalul gospodăriilor nu au putut face faţă plăţilor datorate (59% pentru energia electrică, 25% pentru întreţinerea locuinţei, 23% pentru abonamentele radio, TV). În ceea ce priveşte înzestrarea gospodăriilor cu bunuri de folosinţă îndelungată, constatăm prezenţa scăzută a multora dintre bunuri. Dacă televizorul, frigiderul şi aragazul sunt răspândite (la nivelul anului 2004, 92% dintre gospodării aveau televizor alb-negru şi color, 85% aveau aragaz, iar 77%, frigider), celelalte bunuri se regăsesc în mică măsură: maşina de spălat (simplă şi automată) - 38 la sută; radio (casetofon) - 25 la sută; aspirator de praf - 17 la sută; automobil - 16 la sută; telefon mobil - 7 la sută; computer - 4 la sută. Dincolo de valorile ca atare, este de menţionat că o parte a bunurilor de folosinţă îndelungată este de slabă calitate. Populaţia fie doreşte să le schimbe, fie să achiziţioneze, pentru prima dată, astfel de bunuri. Intenţiile de achiziţie se îndreaptă spre T V color la 17 la sută dintre gospodării, urmează maşina automată de spălat, computerul şi aragazul la 16 la sută, autoturismul, cu 14 la sută intenţii de achiziţie. Presupunând că intenţiile de cumpărare s-ar transpune în practică, tot nu se ajunge, în scurt timp, la o dotare cu bunuri de folosinţă îndelungată a gospodăriilor populaţiei la nivelul dorit, chiar dacă disponibilităţile băneşti ale populaţiei se îndreptă spre achiziţionarea, în continuare, a unor astfel de bunuri. Numai că, dacă în anul 2003, 21 la sută dintre gospodării ar fi vrut să achiziţioneze un computer, înzestrarea populaţiei cu astfel de bunuri a sporit cu doar două puncte procentuale (de la 1,8% la 3,8%). La fel, în cazul autoturismului: 18 la sută din gospodării ar fi vrut să-1 achiziţioneze, dar procentul celor care au reuşit este de sub 2 la sută. Din păcate, o parte importantă a populaţiei declară că nu îşi poate permite, din motive financiare, o serie de dotări şi bunuri de folosinţă îndelungată: 78 la sută dintre gospodării nu îşi pot permite să instaleze o centrală termică, deşi ar obţine un confort mai mare şi un randament mai bun la încălzirea locuinţei. Din ancheta I.C.C.V. (2003) a rezultat că în 42 la sută dintre gospodăriile studiate s-a apreciat că veniturile nu ajung nici pentru strictul necesar, iar la alte 37 la sută, de-abia se face faţă strictului necesar. Prin urmare, 79 la sută dintre gospodării sunt sub nivelul de trai decent şi în doar 21 la sută dintre cazuri subiecţii plasează gospodăria lor la nivelul decent. Situaţiile cele mai grave se întâlnesc în gospodăriile în care sunt numai pensionari (cu 43% sub strictul necesar, cumulat, 96% se află sub nivelul de trai decent), gospodăriile numai de agricultori, respectiv cele de agricultori şi pensionari (cu câte 92% sub pragul decent). Prin urmare, prezenţa salariilor este cea care conduce la aprecieri ceva mai favorabile ale nivelului de trai. Pe ansamblul subeşantionului rural din 2003, 74 la sută dintre subiecţi sunt nemulţumiţi de veniturile pe care le obţin, în timp ce 14 la sută sunt mulţumiţi, iar pe o scală de 1 la 10, care exprimă, la o extremă, sărăcia şi, la alta, bogăţia, 85 la sută dintre subiecţi se plasează pe primele cinci poziţii. După cum se observă, atât datele obiective, cât şi cele subiective converg spre a evidenţia un nivel cu totul nesatisfăcător al veniturilor şi consumului populaţiei din mediul rural. Evaluarea de către populaţia din mediul rural a efectului schimbărilor postdecembriste asupra condiţiilor de viaţă Este bine cunoscut faptul că evaluările pe care oamenii le fac în legătură cu stările de fapt au o relevanţă multiplă, şi aceasta pentru că avem de-a face cu o perspectivă personală (un filtru personal de raportare) asupra acelor stări de fapt. Apropierea oamenilor de caracteristicile stării evaluate depinde de capacitatea de judecată obiectivă (care, fără a fi egal distribuită, nu lipseşte nimănui, în 20

afara cazurilor de natură psihologică). Evaluările reprezintă însă şi o stare de spirit, pentru că sunt influenţate de aşteptările şi sistemele proprii de valori etc. Prin proceduri metodologice adecvate de cercetare se ajunge la situaţia în care evaluările unei colectivităţi (sau eşantion reprezentativ) să se apropie mult de starea de fapt. Pe aceste considerente sunt, de altfel, dezvoltate cercetările de calitate a vieţii, prin care se surprinde atât dimensiunea individuală, cât şi cea colectivă a evaluării, a situaţiilor de viaţă în care trăiesc oamenii, iar o astfel de perspectivă nici nu poate fi suplinită prin alte mijloace. Oamenii înşişi sunt cei mai în măsură să spună ceea ce ei simt şi gândesc despre viaţa lor. Nu li se poate pretinde din exterior să se declare fericiţi dacă sunt nefericiţi şi invers, dar se poate interveni pentru schimbarea condiţiilor ce constituie sursele de nemulţumire şi frustrare. Tocmai cu un astfel de obiectiv în minte am inclus în analiza condiţiilor de viaţă ale populaţiei din mediul rural imaginea pe care o au oamenii despre propria situaţie şi cea a semenilor lor, despre schimbările care au avut loc recent în societate. Solicitându-le să compare situaţia actuală a condiţiilor de viaţă cu perioada anterioară, respectiv să le proiecteze în viitor, este de-a dreptul surprinzător să constaţi, de exemplu, că 57 la sută dintre subiecţii din mediul rural, din cercetarea I.C.C.V. a anului 2003, consideră condiţiile de viaţă prezente din România a fi mai proaste decât în anul 1989, şi doar 29 la sută le consideră a fi mai bune (soldul negativ din compararea celor două valori este de 28 de puncte procentuale). Manifestând totuşi un optimism moderat, o parte dintre subiecţi (35%) cred că în următorii 10 ani, condiţiile de viaţă din România vor fi mai bune decât în prezent, faţă de 27 la sută care declară contrariul (sold pozitiv de 8 puncte procentuale). Şi în privinţa condiţiilor de viaţă personale prezente, comparativ cu anul 1989, soldul evaluărilor este puternic negativ, de 33 de puncte procentuale (62% au consideraţii negative, faţă de 29%, care au evaluări pozitive). Soldul negativ este mult mai puternic pentru populaţia din satele aparţinătoare, de 43 de puncte procentuale, faţă de satele sediu administrativ, cu un sold negativ de 30 de puncte procentuale. Anul 2003 nu a fost un an mai bun nici comparativ cu anul 2002, soldul negativ fiind de 33 de puncte procentuale (46% declară înrăutăţirea, iar numai 13% declară îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă personale), respectiv 44 de puncte procentuale pentru satele aparţinătoare şi 29 de puncte procentuale pentru satele cu primării. Inechitatea schimbărilor postdecembriste este un alt element puternic evidenţiat de către subiecţi, categoria de populaţie cea mai defavorizată este considerată a fi cea a muncitorilor, 73 la sută dintre răspunsuri, urmată de cea a ţăranilor, cu 64 la sută dintre răspunsuri care reclamă defavorizarea (soldurile negative ale evaluărilor fiind de 66 de puncte procentuale pentru muncitori şi de 46 de puncte procentuale pentru ţărani). La rândul lor, intelectualii sunt evaluaţi a nu fi fost afectaţi semnificativ de schimbări: 25 la sută dintre subiecţi răspund cu favorizaţi, respectiv cu defavorizaţi, în timp ce 29 la sută consideră că intelectualii nu au fost nici favorizaţi, nici defavorizaţi (20% nu pot da un răspuns). Favorizaţi de schimbări sunt consideraţi a fi fost politicienii (86% dintre subiecţi), directorii şi alt personal de conducere (81 %), dar şi întreprinzătorii (69%). în ceea ce priveşte situaţia personală a subiecţilor, cei mai mulţi se consideră a fi fost dezavantajaţi de schimbările postco-muniste: 47 la sută, faţă de 19 la sută care consideră că ar fi fost avantajaţi, soldul negativ pe totalul eşantionului din mediul rural este de 28 de puncte procentuale (de 23 de puncte procentuale pentru subiecţii din satele reşedinţă de comună şi de 36 de puncte procentuale pentru locuitorii din satele aparţinătoare). Nu este lipsit de interes că în acest context al evaluărilor preponderent negative, să invocăm şi starea generală de mulţumire şi nemulţumire a populaţiei. Întrebaţi despre mulţumirea în viaţa de zi cu zi (iunie 2003), subiecţii s-au declarat mai degrabă nemulţumiţi decât mulţumiţi. Pe scala de la l la 5, valoarea medie a răspunsurilor, de 2,8, este sub media teoretică: 38 la sută dintre subiecţi au declarat că sunt nemulţumiţi, 32 la sută nu erau nici mulţumiţi, nici nemulţumiţi, iar 29 la sută s-au declarat mulţumiţi de viaţa lor de zi cu zi. Starea subiectivă din zilele premergătoare realizării investigaţiei de teren (o perioadă fără evenimente deosebite în plan naţional şi/sau local) era una de îngrijorare : aproape o treime dintre subiecţi (31 %) aveau supărări mari, peste jumătate (55%) nu se simţeau bine (ceva nu merge, mici supărări) şi doar 13 la sută au declarat că nu au probleme. Domeniile mai favorabile din viaţa oamenilor erau reprezentate de familie şi relaţiile cu vecinii: 85 la sută dintre subiecţi au relaţii bune 21

şi foarte bune în familie şi cu vecinii, iar valoarea medie pe scala de la l la 5 este de 4, în ambele cazuri. Preocupările cele mai presante ale populaţiei se refereau la preţuri, impozite şi şomaj. Astfel, 89 la sută dintre subiecţi au declarat că se tem mult de creşterea preţurilor, 83 la sută, de impozite şi 42 la sută, de şomaj (ultimul răspuns trebuie comparat cu reprezentarea salariaţilor în eşantion, respectiv de 20%, iar în totalul gospodăriilor studiate, de 30%), ceea ce înseamnă că unele persoane care nu sunt salariate, respectiv nu au salariaţi în gospodărie, se tem totuşi de şomaj. Desigur, preturile şi impozitele sunt puse în relaţie cu veniturile de care dispun. Astfel, la întrebarea dacă se simt ameninţaţi de ceva (deşi aici soldul este favorabil, fiind de 45 de puncte procentuale, 21 la sută au răspuns cu da, iar 66 la sută cu nu, în timp ce 11 la sută nu-şi dau seama dacă sunt ameninţaţi de ceva), între ameninţările enumerate, pe primul loc sunt situate veniturile mici, cu 50 la sută din răspunsuri, cumulat pe trei posibilităţi de răspuns se ajunge ca 57 la sută subiecţi să indice veniturile mici drept domeniu de ameninţare. Urmează şomajul, securitate scăzută, războaie în zonă sau boala, cu câte 6-8 procente. Tot în această zonă converg şi propunerile populaţiei pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii. Crearea de locuri de muncă se situează pe locul întâi, cu 29 la sută din subiecţi şi 34 la sută din cei care au răspuns la întrebare. Cumulat pe trei solicitări (primul rând, al doilea şi al treilea), ajunge ca 40 la sută dintre subiecţi să indice locurile de muncă drept mijloc de îmbunătăţire a calităţii vieţii populaţiei. Pe locul al doilea se situează nevoia unei salarizări mai bune, cu 20 la sută dintre subiecţi, iar, cumulat, cu 32 la sută dintre subiecţi. Consideraţii finale Fără îndoială că România se numără printre ţările care dispun de condiţii naturale favoabile vieţii şi activităţii umane. Am în vedere, deopotrivă, aşezarea geografică a României, distribuţia formelor de relief, clima, vegetaţia şi fauna, resursele naturale ale solului şi subsolului, pentru a le enumera pe cele mai importante. Aceste elemente favorabile au atras o locuire umană timpurie şi continuă, ceea ce a condus, în timp, la dezvoltarea unei civilizaţii sedentare, predominant rurale. Condiţiile oferite traiului în spaţiu deschis dau perenitate mediului rural în societatea românească, iar ele nu pot fi nicidecum contrapuse cerinţelor dezvoltării moderne, cu atât mai puţin invocate pentru starea de dezvoltare cu totul insuficientă în care se află România. Slaba dezvoltare economică a ruralului, precum şi efectele acesteia asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei are în primul rând cauze de natură istorică şi politică. Spun de natură istorică, având în vedere prelungirea excesivă, în perioada modernă, a relaţiilor feudale (semifeudale) în agricultură (aspect lămurit prin analizele socioistorice şi economice), în ceea ce priveşte cauzele politice, mă refer, în ordine cronologică, la întârzierea adoptării măsurilor de reformă agrară până după primul război mondial, dar mai ales la intervenţia brutală din perioada regimului comunist, cu cotele obligatorii, iar apoi cu desfiinţarea proprietăţii private în agricultură şi organizarea formelor socialiste de exploatare agricolă (în ultimă fază, lAS-urile şi CAP-urile), pentru ca, în ultimul deceniu de existenţă, să treacă la o aşa-zisă sistematizare, care presupunea restrângerea mediului rural prin evacuarea şi desfiinţarea satelor mai izolate şi introducerea locuinţelor de tip bloc. La rândul lor, aceste schimbări nu aveau cum să nu afecteze şi comportamentul economic al oamenilor, să descurajeze iniţiativele individuale, ducând la resemnare şi orientare cu precădere spre supravieţuire. Într-un fel este de înţeles, ruralul şi agricultura sunt părţile cel mai puţin dezvoltate ale unei societăţi, ea însăşi insuficient dezvoltată, în fapt, aşa cum arată multe analize, inclusiv cele referitoare la dezvoltarea umană din Human Developement Reports, România nu a reuşit să valorifice adecvat potenţialul său material şi uman de dezvoltare, situându-se mult în urma unor ţări cu condiţii mai puţin favorabile. Ceea ce nu e de înţeles şi nici de acceptat este perpetuarea stării în care se află mediul rural. La urma urmei, de-a lungul timpului, tocmai din mediul rural şi agricultură au provenit cele mai multe resurse pentru dezvoltarea României, atât cât s-a realizat, numai că beneficiile nu s-au răsfrânt şi asupra acestuia ori s-au răsfrânt mult mai puţin decât asupra oraşelor, în întreaga istorie modernă (secolul al XIX-lea şi secolul XX) satul a fost dezavantajat în relaţie cu oraşul, nefiind inclus pe traiectul dezvoltării şi modernizării, ci servind ca bazin de recrutare a resurselor umane şi de prelevare a celor economice. 22

După cum arată o serie de cercetări la nivel european, comparativ cu ţările Uniunii Europene, România se situează pe ultimul sau penultimul loc în privinţa multor indicatori referitori la condiţiile de viaţă ale populaţiei (Jens, Fahey, 2004). După 1989, cu excepţia retrocedării proprietăţii asupra pământului (de menţionat că în alte ţări foste socialiste s-a menţinut permanent dreptul de proprietate privată asupra pământului, indiferent de formele exploataţiilor agricole), operaţie neîncheiată încă, populaţia rurală este lăsată să se descurce singură în procesul extrem de anevoios al trecerii la economia de piaţă, inclusiv pentru procurarea în totalitate a inventarului agricol. Or, în industrie, societăţilor comerciale le-au fost lăsate în administrare mijloacele de producţie, statul reţinând însă capitalul bancar, domeniu în care s-a profitat cel mai mult în anii tranziţiei. La 15 ani de la reintroducerea proprietăţii private în agricultură, activitatea în acest domeniu a rămas, în mare parte, neprofesionalizată: sunt mulţi ţărani şi puţini fermieri, într-o economie preponderent de subzistenţă. Producţia agricolă depinde în continuare, în mod covârşitor, de starea vremii: dacă plouă la timp şi în cantităţi optime, se fac producţii bune; este secetă sau, dimpotrivă, exces de umiditate şi din când în când inundaţii, ca în acest an, producţiile scad. Numai că nici atunci când producţia este consistentă, nu poate influenţa în bine starea economică a producătorilor. Recoltele rămân în magazii pentru că nu le pot valorifica, iar ceea ce vând este sub preţul de cost. Din această cauză rămân şi multe terenuri necultivate. Intenţia de a-i amenda pe proprietarii care nu cultivă pământul, dacă se aplică şi la micii proprietari, ar avea consecinţe dintre cele mai negative, prin determinarea acestora de a renunţa în grabă la pământ fără a obţine preţul adecvat. În atare condiţii, în ultimii ani este evident că agricultura nu a mai fost utilizată ca resursă de dezvoltare în societate, comerţul exterior trecând de la exportul forţat de produse agricole, dinainte de 1989, la cealaltă extremă, a importurilor, în detrimentul producţiei interne, dar în avantajul importatorilor şi, într-o anumită măsură, a consumatorilor. Direcţii de acţiune Anii care urmează, prin integrarea în Uniunea Europeană, devin hotărâtori pentru reconfigurarea mediului rural şi a activităţilor economice, inclusiv a agriculturii. Nu se va obţine ceea ce mulţi oameni doresc: un mediu rural semnificativ în continuare, puternic din punct de vedere economic, cu o agricultură şi fermieri integraţi în Uniune, fără adoptarea unor politici economice, sociale şi de mediu ale dezvoltării durabile, în viitor vor fi mai multe resurse pentru investiţii, dar acestea nu reprezintă totul. Este necesară dezvoltarea capitalului uman prin şcolarizare adecvată, profesionalizarea activităţii în agricultură şi diversificarea ocupaţiilor în mediul rural. Integrarea în Uniune oferă şansa modernizării agriculturii, deşi presupune un cost important pe care îl vor suporta agricultorii, dacă procesele ce vor avea loc vor fi gestionate cu cea mai mare atenţie. Iată mai jos direcţiile în care consider că ar trebui acţionat în vederea dezvoltării şi modernizării ruralului, pentru ca acesta să devină un mediu prielnic de viaţă şi un factor activ în societate, implicând un interval de timp variabil pentru o acţiune sau alta, indiferent de ciclurile electorale. Domeniul administraţiei publice Perfecţionarea împărţirii administrativ--teritoriale existente, având drept criteriu fundamental facilitarea şi multiplicarea contactelor dintre unităţile componente (satele, în cadrul comunei, zonele, în cadrul judeţului) prin scurtarea distanţelor şi crearea premiselor unui cât mai bun management. a) înfiinţarea de noi comune. Se impune diminuarea considerabilă a distanţelor pe care locuitorii satelor trebuie să le străbată până la primărie şi, pe care, evident că şi funcţionarii ar trebui să le parcurgă pentru a ajunge la cetăţeni. Mărimea distanţei respective nu ar trebui să depăşească 5 km (o oră de mers pe jos). Corelat şi cu o mărime minimă a numărului de locuitori, criteriul scoaterii satelor din izolare fizică ar putea conduce la crearea de noi, câteva sute, poate mii de comune cu primării proprii într-un interval rezonabil de timp. b) Structurarea zonelor metropolitane. Includerea localităţilor din imediată apropiere (acele continuumuri urban-rural) în zona metropolitană a oraşelor care au funcţii regionale puternice, păstrându-se statutul administrativ distinct (propria primărie şi instituţiile aferente). Pericolul unei astfel de acţiuni ar fi ca transferurile financiare să se facă în avantajul oraşului: resursele provenite 23

din localităţile limitrofe să meargă la centru, în loc ca, de la acesta din urmă, resursele să se îndrepte spre fostul mediul rural. c) înfiinţarea de noi judeţe. Scoaterea din izolare a unor zone teritoriale şi constituirea de noi judeţe. Vizez cu precădere zonele montane, separate prin condiţii naturale de restul teritoriului. La rândul său, judeţul Ilfov, care înconjoară Bucureştiul, este inadecvat plasat. Ar trebui dispus doar la est de Bucureşti. Nu cred că ar trebui revenit la judeţele istorice pentru a satisface orgolii locale. Probabil nu va fi nevoie de mai mult de şase-şapte noi judeţe, dar cu efecte dintre cele mai bune pentru locuitorii din zonele, acum, izolate şi în care are loc un proces de depopulare rapidă. În acelaşi timp, trebuie luată în considerare utilizarea mai consistentă de resurse pentru dezvoltarea ţării, inclusiv a mediului rural şi pe calea împrumutului public, cu atât mai mult cu cât valoarea îndatorării publice este mult mai redusă în România, ca proporţie din PIB, decât în multe ţări ale Uniunii Europene. d) Reorganizarea regiunilor de dezvoltare4. Judeţele ar trebui să reprezinte în continuare nivelul de jos (bază) al organizării regiunilor de dezvoltare şi singurele care au şi atribuţii administrative, în ceea priveşte actualele regiuni de dezvoltare, se impune cu necesitate abandonarea ideii că ar putea fi altceva decât simple zone de raportare statistică. De altfel, acestea nici nu pot fi integrate în sistemul NUTS pe trei niveluri, deoarece sunt prea multe pentru regiunea de dezvoltare de nivel maxim, în raport cu numărul de locuitori (singurul criteriu al Uniunii, şi care cere un număr de populaţie cuprins între trei şi şapte milioane locuitori). Vor fi necesare cel mult patru-cinci regiuni de dezvoltare (faţă de cele opt din prezent). Aceste regiuni de dezvoltare au atribuţii strict de gestionare a fondurilor. La nivel intermediar s-ar putea desemna un număr de 20-25 de regiuni de dezvoltare, prin grupare a două, cel mult trei judeţe contingente unele cu altele. Criteriile de delimitare sunt exclusiv de natură teritorială. Nu sunt necesare instituţii distincte de gestionare, atribuţiile respective urmând să revină fiecărei administraţii judeţene pentru proiectul iniţiat în colaborare cu celălalt judeţ/celelalte judeţe. Domeniul economic a) Dezvoltarea infrastructurii rutiere la nivel local, concomitent cu aceea de la nivel naţional. Separarea administrării drumurilor pe componentele naţional, judeţean şi comunal, nu justifică neimplicarea autorităţilor centrale în construcţia de drumuri din afara aşa-zisului sistem naţional. Până la urmă, toate drumurile sunt naţionale, pentru că oricine le poate folosi. Scoaterea din izolare a satelor (datorită lipsei podurilor şi a căilor de acces) este o condiţie primară pentru a ne putea aştepta la dezvoltarea acestora. b) Intervenţia publică decisivă şi diferenţiată în favoarea agricultorilor cu proprietăţi mici de teren agricol, de la asigurarea executării gratuite a lucrărilor agricole mecanice pentru gospodăriile agricultorilor vârstnici cu proprietăţi de 1-2 hectare de teren agricol, la subvenţii consistente pe produs, în cazul agricultorilor care intră pe piaţă, în acord cu practica UE. O atenţie specială merită a fi acordată măsurilor de realizare a preconizatei şi necesarei concentrări a exploataţiilor agricole, astfel încât să ne conducă la o nouă spoliere a agricultorilor. c) Constituirea de unităţi (în parte-neriat public/privat) prestatoare de servicii pentru comercializarea produselor agricole, inclusiv la export. d) Suport pentru sectorul nonagricol, pentru a completa şi dezvolta structura economică a mediului ruralul, preponderent agricolă astăzi. e) Protecţia mediului natural, prevenirea şi combaterea poluării, executarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi de retenţie a apelor în bazine, regularizarea cursurilor apelor curgătoare, plantarea de arbori, însămânţarea pajiştilor etc. Domeniul social a) Dimensionarea reţelei şcolare pe criterii multiple şi nu exclusiv pe numărul de elevi şi asigurarea, în cea mai mare parte, a frecventării de către copii a ciclului primar în sat. Sisteme alternative de asigurare a prezenţei elevilor în şcolile din alte localităţi, prin transport şi/sau cazare în cămine, plasarea elevilor în gazdă la familiile colegilor, cel puţin pe perioadele de iarnă, cu acoperirea cheltuielilor. 24

b) Ajutor substanţial acordat specialiştilor care lucrează în mediul rural şi care doresc să rămână în localitate, indiferent de domiciliul anterior. c) Organizarea de centre de resurse pentru elaborarea proiectelor de dezvoltare locală şi de management al acestora. d) Acordarea de sprijin material (burse) elevilor din mediul rural pentru a urma şcoli cu profil agricol pe toate nivelurile de profesionalizare. e) Extinderea sistemului formării profesionale iniţiale şi continue pentru adulţii din mediul rural. f) Acordarea de locuri subvenţionate în învăţământul superior pentru studenţii proveniţi din familiile sărace de agricultori. g) Majorarea considerabilă a nivelului alocaţiilor pentru copii, eventual alocaţii suplimentare. Extinderea şi la nesalariaţi a sistemului de indemnizaţii pentru creşterea copilului de până la 2 ani produce efecte perverse, în sensul că se nasc copii mulţi în familii cu status economic scăzut şi puţin orientate spre dezvoltarea capitalului uman, dar sprijinul dispare sau se diminuează drastic pentru copiii mari. în schimb, să se acorde alocaţii substanţiale care ajută copiii şi familiile acestora pe perioade mai mari, inclusiv în timpul şcolii. h) Majorarea mai pronunţată a cuantumului pensiilor celor proveniţi din fostele CAP-uri. i) Dezvoltarea reţelei teritoriale de servicii de asistenţă socială. j) Intervenţie pentru relocarea, la cerere, a locuitorilor din cătunele izolate, greu accesibile, prin reconstrucţia casei pe amplasamente adecvate. * * * Argumentul că nu ar fi resurse pentru astfel de cheltuieli nu este unul de netrecut. Pe de o parte, prin descentralizare, instituţiile centrale şi judeţene rămân cu mai puţine atribuţii, prin urmare trebuie să rămână şi cu mai puţin personal şi mai puţine cheltuieli, iar resursele disponibile să fie repartizate la baza structurii administrative. Pe de altă parte, fondurile europene pot fi implicate pentru realizarea unei reforme profunde în administraţia publică, pentru investiţii în infrastructură şi dezvoltarea durabilă în mediul rural, precum şi pentru sporirea cheltuielilor sociale, în acelaşi timp, trebuie luată în considerare utilizarea de resurse pentru dezvoltarea ţării, inclusiv pe calea împrumutului public, cu atât mai mult cu cât valoarea îndatorării publice este mult mai redusă în România, ca proporţie din PIB, decât în unele ţări din UE. La baza formulării acestor propuneri se situează convingerea că : o localitate, fie şi cu câteva sute de locuitori, care dispune de primărie, şcoală, cabinet medical şi punct farmaceutic, biserică, servicii publice, personal de specialitate oferă mult mai multe şanse de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, prin acţiuni conjugate şi diversificate ale populaţiei şi autorităţilor, decât un sat izolat, unde populaţia este lăsată să se descurce singură. Note 1. în studiul de faţă este încorporată o parte din conţinutul comunicării prezentate la Dezbaterea naţională organizată de Academia Română, 31 octombrie 2005, Satul românesc - Azi şi mâine. 2. Am în vedere cercetările desfăşurate la I.C.C.V. de-a lungul anilor, între care Diagnoza calităţii vieţii (cercetare coordonată de subsemnatul). Datele respective sunt de mare valoare, dar din păcate, datorită lipsei fondurilor, în ultimii şase ani, cercetări la nivel naţional s-au realizat numai în anii 1999 şi 2003. De asemenea, mă bazez pe rezultatele unor analize şi studii specializate, efectuate la I.C.C.V. de către C. Zamfir, Gh. Socol, A. Bălaşa, M. Stanciu, A. Mihăilescu, I. Precupeţu, D. Chiriac, S. Ilie, M. Stănculescu, A. Dan, M. Voiocu, B. Voicu şi alţi colegi, pe teme referitoare la venituri, consum, locuire, dezvoltare comunitară, capital uman, calamităţi naturale etc., precum şi sursele de date şi cercetări INS, anchetele FSD şi alte informaţii pertinente în domeniul de referinţă. Mulţumesc în special colegilor Adina Mihăilescu, luliana Precupeţu, Florina Nicolau şi Mircea Dumitrana pentru ajutorul substanţial acordat în pregătirea studiului de faţă. 3. De reţinut că valoarea mediei de 3,7 se situează printre cele mai mari înregistrate la cei peste 60 de indicatori de percepţie utilizaţi în diagnoza calităţii vieţii. Aceste valori sunt depăşite doar de cele referitoare la percepţia calităţii relaţiilor de familie şi de vecinătate, al căror nivel trece uşor de 4 pe aceeaşi scală de la l la 5, situaţie care dovedeşte faptul că oamenii consideră calitatea vieţii lor a fi relativ modestă, cu atât mai mult cu cât există şi indicatori a căror valoare medie se situează în 25

intervalul 1-2, mai ales cei privitori la condiţiile de viaţă (Mărginean, Bălaşa, 2002). Pentru anul 2003, subeşantionul de 475 de persoane din mediul rural a fost selectat din 39 de sate aparţinând de 26 de comune, din 23 de judeţe. La acest volum mic de persoane studiate, dar satisfăcător totuşi, pentru analiza de faţă, mai ales că avem de-a face cu o populaţie relativ omogenă, vom scoate în evidenţă diferenţele mari dintre caracteristicile indicatorilor (variabilelor). Deşi în anul 2003 s-au înregistrat valori uşor mai favorabile faţă de perioada anterioară, nu vom insista totuşi pe analiza comparativă, întrucât şi în 2003 situaţia generală a condiţiilor de viaţă ale populaţiei rămâne una destul de gravă (în anexă sunt prezentate valorile pentru un set de indicatori ai condiţiilor de viaţă din diagnoza I. C. C. V. din 1999 şi 2003). în schimb, vom scoate în evidenţă anumite valori comparative pentru satele reşedinţă de comună şi satele aparţinătoare: deoarece subeşantioanele numără 319 şi respectiv 156 de persoane. Regiunile de dezvoltare sunt grupate pe trei niveluri în cadrul Nomenclatorului unităţilor teritoriale statistice (NUTS MII)

Bibliografie Jens, Albert şi Fahey, Tony (2004). Perception of Living Condition in an Enlarged Europe. Luxemburg. Fahey, T., Noian, B şi Whelan, C. (2004). Monitoring Quality of Life in Europe. Luxemburg. Mărginean, loan şi Bălaşa, Ana (coord.). (2002). Calitatea vieţii în România. Bucureşti, Editura Expert. Mărginean, loan. (1996). Ruralul şi reforma în România, Sociologia Românească, 3, 4. Mărginean, loan. (2004). Modelul social românesc. Orizont 2025, Calitatea Vieţii, 3, 4. Mihăilescu, Adina. (2002). Metodologia de calcul a minimului de trai decent şi de subzistenţă pentru o familie de agricultori, Calitatea Vieţii, 1,4. Socol, Gheorghe. (1999). Evoluţie, involuţie şi tranziţie în agricultura României. Bucureşti IRLI. Zamfir, Cătălin. (2004). Analiza critică a tranziţiei, Iaşi: Editura Polirom *** (2004). Anuarul Statistic al României. Bucureşti: INS. *** (2005). Condiţiile de viaţă ale populaţiei din România. Bucureşti: INS. *** (2005). Coordonate ale nivelului de trai în România. Veniturile şi consumul populaţiei în anul 2004. Bucureşti: INS. *** (2002). Eurobarometrul rural. (2002). Bucureşti: FSD. *** Human Development Report. UNDP. *** (2004). Social Protection in the Candidate Countries. A Comparative Analysis. Luxemburg. *** Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, UNDP. *** (2003). Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 18 martie 2002. Bucureşti: INS.

26

27