comunicare nonverbala

CAPITOLUL I: INTRODUCERE ÎN COMUNICAREA NONVERBALĂ I.1. Noţiunea de comunicare nonverbală Din punct de vedere etimologic conceptul de comunicare semnifică în limba latina, communico, acţiunea de a face ceva comun, de a împărţi cu cineva, de a împărtăşi, astfel că prin comunicare vom înţelege orice transmitere a informaţiilor, ideilor şi emoţiilor de la o entitate socială, fie o persoană, grup uman ori colectivitate, la alta prin intermediul mesajelor. Comunicarea poate fi verbală atunci când informaţia este transmisă prin limbajul articulat (oral sau scris), sau nonverbală atunci când nu este folosit acest limbaj.1 Fără comunicare nu poate exista nici o societate, nu se pot forma și menține structuri sociale, precum şi omul de știință Paul Watzlawick a privit comunicarea drept „o condiţie esenţială a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale”. Alţi autori privesc comunicarea ca o premiză funcţional necesară pentru orice sistem social, societatea reprezentând sistemul format din toate trăirile şi acţiunile comunicate. Sistemele sociale se pot forma şi menţine doar dacă persoanele participante sunt legate unele de altele prin comunicare, deoarece orice acţiune comună a indivizilor se bazează pe participarea la producerea de semnificaţii prin procesul de comunicare.2 Termenul de comunicare nonverbală reprezintă mai mult decât cel de comportament nonverbal, care desemnează modificarea intenţionată sau neintenţionată a poziţiei corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spaţiale sau schimbarea poziţiei componentelor corporale ale acestuia (cap, trunchi, membre) în raport cu un sistem de axe rectangulare, în afara acţiunii directe a altor persoane prin producerea sau limitarea forţatã a mişcărilor corporale sau prin deplasarea în spaţiu a respectivelor persoane fără acordul acestora.3 De-a lungul istoriei au existat o serie de precursori ai comunicării nonverbale printre care se numără şi Charles Darwin, alături de lucrarea sa, Expression of emotions in man and animals (1872), în care autorul conturează un prim atribut al comunicării 1

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.15 2 Michael Kuniczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p.4 3 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 16

1

nonverbale, şi anume cel al exprimării stărilor emoţionale care antrenează numeroase semne, cum ar fi spre exemplu ridicarea unei sprâncene ce exprimă curiozitate, surpriză sau dezaprobare. De asemenea, antropologul David Efron, în lucrarea sa, Gesture and enviroment (1941) a studiat gesturile care acompaniau conversaţiile în comunităţile italiene şi evreieşti din New York, iar acesta a constatat faptul că repertoriile celor două comunităţii diferă şi că de la o generaţie la alta, datorită asimilării culturale, gesticulaţia se schimbă. Dintre lucrările de pionierat ale domeniului menţionăm cele semnate de către antropologul Ray Birdwhistell, Introduction to kinesics (1952) şi Kinesics and context: Essays in body motivation communication, (1970), care în urma unui studiu a ajuns la concluzia că numai 7 % din mesaj este transmis prin comunicare verbală, în timp ce 38 % este transmis pe cale vocală şi 55 % prin limbajul corpului. Lucrarea, The repertoire of nonverbal behavoir: categorie, origins, usage and coding, scrisă de Paul Ekman şi Wallace F. Friesen, care în urma studiului asupra comunicării nonverbale propun un sistem de categorii pentru clasificarea comportamentului nonverbal având la bază originile, funcţiile şi coordonarea acestora. Printre ele se află şi expresiile faciale (affect displays), adică acestea sunt mişcările faciale care exprimă starea emoţională şi care pot avea un efect intenţionat sau neintenţionat.4 În literatura de specialitate contemporană sunt menţionate mai multe definiţii ale comunicării nonverbale, astfel vom prezenta câteva dintre ele pentru a putea explica termenul de comunicare nonverbală. Specialistul Miles L. Patterson în lucrarea sa, The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology, ia în considerare două accepţiuni ale termenului de comunicare nonverbală, şi anume, se referă la transmiterea de informaţii şi la influenţarea prin reacţiile fizice şi comportamentale ale indivizilor. Adam Kendon, în lucrarea sa, intitulată International Enciclopedia of Communication, definea comunicarea nonverbală prin enumerare, aceasta cuprinzând mişcările corpului, gesturile, expresiile faciale şi orientarea corpului, postura şi spaţiul, atingerile şi pronunţia şi acele aspecte ale vorbirii precum intonaţia, calitatea vocii, ritmul vorbirii şi, de asemenea, tot ce poate fi considerat diferit de conţinutul actului vorbirii, de ceea ce se spune.5 4

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, pp. 21-28 5 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.29

2

Autorii Judee K. Burgoon, David B. Buller şi W. Gill Woodall, profesori la Universitatea din Arizona, au constatat importanţa comunicării nonverbale, susţinând că acest tip de comunicare este omniprezentă, însoţind în permanenţă comunicarea verbală, au observat faptul că acest tip de comunicare nonverbală poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat şi înţeles dincolo de barierele geografice, însă poate conduce la înţelegerea cât şi la neînţelegerea situaţiilor. Prin prisma celor trei profesori, comunicarea nonverbală este filogenetic primordială, în sensul că în evoluţia omului precede limbajul verbal, este ontogenetic primordială, în sensul în care faptul că încă de la naştere şi chiar înainte de naştere „candidaţii la umanintate” transmit semnale nonverbale mamelor. Tot cei trei specialişti susţin primordialitatea comunicării nonverbale în interacţiunile umane, şi anume înainte de a spune un cuvânt, comunicăm prin diferite canale nonverbale (gesturi, postură, păstrarea distanţei) cine suntem şi în ce relaţie ne aflăm cu interlocutorii.6 Asociaţia pentru integrare civică Euro-Atlantică consideră comunicarea nonverbală ca fiind comunicarea care nu foloseşte cuvinte şi prin care se exprimă sentimente, emoţii, atitudini, deoarece noi comunicăm prin ceea ce facem, modul cum stăm sau cum umblăm, cum ridicăm din umeri sau facem un gest, cum ne îmbrăcăm, fiecare din acestea având o semnificaţie şi comunicând o idee. Sensul acestei comunicări depinde de contexte și de relațiile dintre indivizi, iar această formă de comunicare completează, întăreşte, nuanţează sensul mesajelor verbale şi, în anumite situaţii, este chiar mai credibilă decât comunicarea verbală.7 Prin urmare, comunicarea nonverbală reprezintă interacţiunea umană bazată pe transmiterea de semnale prin prezenţa fizică şi/sau prin comportamentele indivizilor într-o situaţie socio-culturală determinată, adică în studiul nostru despre comunicarea nonverbală excludem unele tipuri de comunicare (comunicarea om-animale) şi punem accentul pe perspectiva ei psihosociologică, interacţiunea, şi pe importanţa contextului socio-cultural în care se desfăşoară procesul de comunicare.8 I.2. Comunicarea verbală şi comunicarea nonverbală 6

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 30 7 Asociaţia pentru integrare civică Euro-Atlantică, Transparenţă prin comunicare, Editura Alutus, Slatina, 2007, p. 64 8 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 30

3

Între cele două tipuri de comunicare există o serie de similitudini în ceea ce priveşte setul de simboluri acceptate cultural pe care se bazează atât comunicarea verbală cât şi cea nonverbală. Atât comunicarea verbală cât şi cea nonverbală sunt produse de indivizi, astfel sunt mesaje subiective, iar, prepoderent, semnificaţiile ataşate indicilor verbali şi nonverbali sunt similare.9 Printre diferenţe între cele două tipuri de comunicări amintim, comunicarea nonverbală ca fiind guvernată de factori biologici, astfel devenind mai greu de controlat, comunicarea nonverbală este continuă, în comparaţie cu cea verbală care este compusă din unităţi segmentate, adică orice propoziţie are un început şi un sfârşit diferit, iar deseori mesajele nonverbale au un impact emoţional mai puternic (spre exemplu, prezenţa lacrimilor) decât exprimarea verbală a stării (sunt trist).10 Diferenţele dintre comunicarea vocală şi comunicarea nonvocală, respectiv dintre comunicarea verbală şi cea nonverbală ne pot ajuta să înţelegem mai bine natura comunicării verbale şi nonverbale. În acest sens, specialiştii, Ronald B. Adler şi George Rodman au imaginat un tabel (figura I.2.1) cu dublă intrare care ne permite să identificăm tipurile de comunicare umană.11

Comunicare verbală Comunicare nonverbală

Comunicare vocală Limbaj oral Tonul vocii, pauzele în rostirea cuvintelor, caracteristicile vocale

Comunicare nevocală Limbaj scris Gesturile, mişcările, prezenţa fizică, expresiile faciale

Figura I.2.1 Tipuri de comunicare după Ronald B. Adler şi George Rodman

Din această figură putem observa şi interdependenţa dintre tipurile de comunicare, deoarece ansamblul elementelor nonverbale (mimică, privire, gesturi, postură) întreţine conversaţia şi dă un plus de semnificaţie mesajului verbal, iar în relaţia de comunicare, elementele nonverbale sunt percepute simultan cu cele verbale şi decodificate împreună. În acelaşi sens se pronunţa şi Adam Kendon, când susţinea faptul că atunci când o persoană vorbeşte, intră în acţiune sistemul muscular, iar gesticulaţia este organizată ca parte a 9

Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 32 Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 32 11 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 35 10

4

aceleiaşi unităţi superioare a acţiunii prin care este organizată vorbirea. De aceea gesturile şi vorbirea sunt accesibile ca două moduri de reprezentare distincte, dar au aceeaşi coordonare, în opinia specialistului Adam Kendon.12

I.3. Procesul de comunicare nonverbală Cercetătorul american în domeniul ştiinţei politice, Harold D. Lasswell13, a început un articol 1948 cu cea mai cunoscută formulă în domeniul comunicării, aceea că un act de comunicare poate fi corect descris dacă răspunde la următoarele întrebări: Cine?, Ce spune?, Prin ce canal?, Cui?, Cu ce efect?14. Cine? De atunci, afirmaţia a fost cunoscută şi citată drept formula lui Lasswell, având

corespondentă Emiţător şi o formă grafică, rezultată din Schema I.2.2.:

Ce spune? Mesaj

Prin ce canal? Mijloc de comunicare

Cui? Receptor

Cu ce efect? Efect

Figura I.2.2. Formula lui Lasswell şi elementele corespunzătoare procesului comunicării15 În termenii cei mai generali, comunicarea presupune un emiţător, un canal, un mesaj, un receptor, o relaţie între emiţător şi receptor, un efect, un context în care are loc comunicarea şi o serie de lucruri la care se referă „mesajele”. Uneori, există o intenţie, un scop al faptului de a „comunica” şi de a „recepta”. Comunicarea poate avea loc într-una 12

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, pp. 35-37 13 Harold D. Lasswell (1902-1987) este considerat fondatorul analizei de conţinut şi psihologiei politice. În timpul celui de-al doilea război mondial, Lasswell cercetează, aplicând metodele analizei de conţinut, mesajele propagandistice ale adversarului, rezultatele investigaţiilor stând la baza creării mesajelor de acelaşi gen difuzate de americani. În istoria studiilor despre comunicare, numele lui este legat formula care descrie un act de comunicare. 14 Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p.19 15 Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2004, p.20

5

dintre următoarele posibilităţi sau în toate la un loc: o acţiune asupra altora, o interacţiune cu alţii şi o reacţie la alţii.16 La fel şi comunicarea nonverbală poate fi modelată în termenii de emiţător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback şi context al actelor de comunicare. Emiţătorul în cazul comunicării nonverbale, este sursa mesajelor, iar receptorul este destinatarul. Mesajul are o semnificaţie care este codificată (tradusă într-un cod, întrun sistem de semne, adecvat canalului de comunicare şi receptorului) de către emiţător şi decodificată (re-tradusă) de către receptor.17 Într-o comunicare nonverbală, funcţia de codificare este realizată prin contracţia voluntară sau involuntară a muşchilor scheletici şi faciali, schimbarea tonului şi ritmului vorbirii, utilizarea spaţiului şi a timpului, a unor artefacte. Mesajele sunt transmise utilizăndu-se diferite canale de comunicare, cum ar fi cel vizual (expresia feţei, schimbul de priviri, gestica, mişcarea corporală, ţinuta, distanţa interpersonală respectiv utilizarea spaţiului), auditiv sau vocal (limba vorbită, deci comunicarea verbală şi paralingvistică), tactil (atingerea corpului), olfactiv (receptarea mirosului corpului), termal (receptarea căldurii corpului), gustativ (recepţia gustului).18 În ceea ce priveşte aceste canale de comunicare celebrul etolog Edward O. Wilson şi-a imaginat printr-o piramidă (figura I.2.3) importanţa canalelor senzoriale la om. Această piramidă sugerează faptul că în funcţie de mesaj, modul de socializare, de caracteristicile psihice ale persoanelor, se va acorda importanţă mai mare sau mai mică unui canal de comunicare sau altuia, fiind posibile o serie de combinaţii între canalele de comunicare senzoriale utilizate în comunicarea nonverbală.19

16

În acest punct se face referire la teoria filosofului J.L Austin cu privire la actele de vorbire (Speech Act Theory). Într-o versiune revăzută a acestei teorii, Austin subliniază că un act de vorbire încorporează trei elemente: actul locuţionar (vorbitorul spune ceva care are semnificaţie şi care respectă regulile de pronunţie şi de gramatică ale unei anumite limbi), actul ilocuţionar (vorbitorul are o anumită intenţie, foloseşte mijloace lingvistice puse la dispoziţie de limba pe care o vorbeşte pentru a atinge un anumit scop, inclusiv cel de a intra în interacţiune sau de a acţiona asupra interlocutorului) şi actul perlocuţionar (prin care actul de vorbire are efect asupra interlocutorului) 17 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.16 18 .Michael Kuniczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p.8 19 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.17

6

Figura I.2.3 Piramida importanţei canalelor senzoriale la om În comunicarea nonverbală funcţia de decodificare trebuie să aibă în vedere contextul cultural şi informaţiile culturale asociate unui act de comunicare, deoarece există culturi care sunt înalt contextuale, ca de exemplu cultura chineză, coreeană, japoneză care decodifică orice mesaj nonverbal după împrejurări, şi culturi slab contextuale, cum ar fi cultura nord-americană, din Australia şi din Europa de Nord, unde un gest rămâne un gest fără a se încerca să i se găsească o explicaţie legată de context. 20 Comunicarea nonverbală se realizează cu ajutorul semnelor ori semnalelor după cum preferă unii autori să analizeze, termenii fiind interschimbabili. Unii autori, precum, Edward O. Wilson foloseşte noţiunea de semnale, adică orice comportament ce comunică informaţie de la un individ la altul, indiferent dacă serveşte şi alte funcţii, pe când Vera F. Birkenbihl utilizează exclusiv termenul de semnal atunci când analizaează limbajul corpului.21

20

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.19 21 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.20

7

În cercetarea noastră relevanţa semnalelor va fi dată de congruenţa sau incongruenţa acestora, deoarece ori de câte ori vorbim, combinăm ceea ce spunem cu mesaje nonverbale. În situaţiile în care semnalele sunt congruente, înseamnă că ceea ce spunem alături de mesajele nonverbale transmise se potrivesc şi astfel rezultă un feedback din partea receptorului care tinde să creadă ceea ce spune interlocutorul.

Însă în cazul în

care mesajele nonverbale (tonul vocii, mimica feţei, gesturile, postura) ce acompaniază mesajul verbal nu exprimă acelaşi lucru, atunci receptorul se poate îndoi de veridicitatea mesajului transmis de către emiţător.22 Astfel că, trebuie să ţinem cont de congruenţa, respectiv incongruenţa dintre semnalele verbale şi nonverbale, dintre semnalele nonverbale transmise prin diferite canale de comunicare, dintre semnalele nonverbale şi situaţia socială concretă, dintre semnalele nonverbale şi caracteristicile psiho-socio-demografice ale emiţătorului.23 I.4. Funcţiile şi disfuncţiile comunicării nonverbale Ţinând cont de faptul că de-a lungul istoriei specialiştii din domeniul comunicării nonverbale au identificat diverse funcţii ale comunicării nonverbale, dintre cele mai importante sunt acelea de: accentuare a comunicării nonverbale, de completare, de substituire, funcţia de expresivitate sau contextualitatea şi cea de regularizare. Funcţia de accentuare a comunicării nonverbale are rolul de a întări mesajul transmis verbal prin accentuarea lui.24 Accentuarea unora dintre elementele discursului verbal, ca în cazul gesturilor pe care Paul Ekman şi Wallace Friesen le denumesc „bastoane” şi anume mişcări verticale ale braţului de care se servesc pentru a-şi sublinia cuvintele, profesorii şi oamenii politici.25 Funcţia de completare, reprezintă o funcţie materializată în prezentarea de informaţii suplimentare faţă de cele oferite prin comunicarea verbală, o astfel de comunicare simplifică mesajele verbale utilizând complemetar mesajele nonverbale.26 22

Henry H. Calero, The power of nonverbal communication. How You act is more important than what you say, Editura Silver Lake Publishing, Washington, 2005, p.89 23 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.20 24 Octavian Mihail Sachelariu, Victor Petrescu, Sociologia comunicării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 72 25 Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura ALL, Bucureşti, 2008, p. 234 26 Octavian Mihail Sachelariu, Victor Petrescu, Sociologia comunicării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 72

8

Această funcţie este relaţionată cu repetarea, iar aceste mesaje pot funcţiona de sine stătător, pe când mesajele de completare adaugă ceva cuvintelor, spre exemplu, aprecierea verbală poate fi însoţită de o bătaie uşoară pe umăr.27 Funcţia de substituire, are rolul de a a înlocui comunicarea verbală şi sunt gesturi cărora, inspirându-se dintr-o metaforă lansată încă din secolul al XVIII-lea de Adam Smith, specialiştii le spun embleme.28 Este o funcţie materializată în existenţa unor semne instituţionalizate pentru anumite mesaje, cum ar fi semnele rutiere sau limbajul surdomuţilor.29 Funcţia de expresivitate sau contextualitatea este aceea în cazul în care comunicarea devine mai expresivă, sensibilizând afectiv, persuasiv, receptorul. În acest sens putem vorbi despre contradicţia dintre limbajul nonverbal şi cel verbal care poate fi o sursă de umor, limbajul nonverbal poate fi mai expresiv, îmbunătăţind sau schimbând semnificaţia comunicării verbale.30 Un alt exemplu în acest caz îl reprezintă şi interlocutorul care susţine că este calm, însă indicii nonverbali demonstrează contrariul (mâinile îi tremură, sunt transpirate), astfel că receptorul va decide asupra cărui mesaj se va opri, considerându-l veridic, acestă situaţie probând şi abilităţile acestuia de decodificare.31 Funcţia de regularizare sau cea de reglare a procesului de comunicare ajută la clarificarea situaţiei, adică prin mişcări, expresii faciale, priviri semnificative sau adoptarea de posturi caracteristice îi arătăm interlocutorului că aprobăm cele spuse de el sau, dimpotrivă, că suntem nemulţumiţi şi dorim să intervenim în replică.32 Este o funcţie strâns legată de cea expresivă, care pune un mai mare accent pe aspectul persuasiv al mesajului, scopul fiind acceptarea mesajului aşa cum a fost el transmis.33

27

Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 33 Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura ALL, Bucureşti, 2008, p. 234 29 Octavian Mihail Sachelariu, Victor Petrescu, Sociologia comunicării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 72 30 Octavian Mihail Sachelariu, Victor Petrescu, Sociologia comunicării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 72 31 Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 33 32 Mihai Dinu, Fundamentele comunicării interpersonale, Editura ALL, Bucureşti, 2008, p. 234 33 Octavian Mihail Sachelariu, Victor Petrescu, Sociologia comunicării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 72 28

9

În literatura de specialitate se discută şi despre difuncţiile comunicării nonverbale, prin parazitarea mesajului şi întreruperea comunicării. De asemenea „ooo”-urile, „aha”urile, „îhî”-urile segmentează mesajul, împiedicând de multe ori comunicarea.34 Disfuncţia de parazitare a mesajului datorită limbajului nonverbal este cauza gesturilor şi atitudinilor care sunt percepute în prim plan de auditor, iar interesul pentru ceea ce se spune trece într-un plan secund.35 Limbajul nonverbal susţine, dar de asemenea poate întrerupe comunicarea, deoarece privirea, surâsul, anumite gesturi de deschidere ale mâinii asigură şi menţin contactul, însă ridicarea privirii înspre tavan, mimica sau postura de închidere marchează ruptura în comunicare.36

CAPITOLUL II: STRUCTURA COMUNICĂRII NONVERBALE Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere a lor s-au propus multiple clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale dintre care amintim pe cea a lui Albert Mehrabian care a luat în considerare trei dimensiuni pentru clasificarea 34

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.44 35 Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 33 36 Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 33

10

comunicării nonverbale, şi anume evaluarea, statusul şi sensibilitatea. O altă clasificare a fost propusă de către R.P. Harrison care a împărţit comunicarea nonverbală în patru categorii care se referă la codurile de executare, asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii şi activităţilor vocale; coduri spaţio-temporale, referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spaţiului şi timpului; coduri artefact, utilizate în mesajele primite de la obiecte şi coduri mediatoare, referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţător şi receptor.37 Printre specialiştii care clasifică canalele de comunicare nonverbală se numără şi Nicki Stanton, care susţine că atunci când vorbim, voluntar sau involuntar, comunicăm prin expresia feţei; spre exemplu printr-un zâmbet, o încruntare; prin gesturi şi anume prin mişcarea mâinilor şi a corpului pentru a explica sau a accentua mesajul verbal; prin poziţia corpului, adică modul în care stăm în picioare sau aşezaţi; prin orientare, modul în care stăm cu faţa sau cu spatele faţă de interlocutor; prin proximitate, adică distanţa la care ne aflăm faţă de interlocutor; prin contactul vizual şi anume dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl privim; prin intermediul contactului corporal, adică printr-o bătaie uşoară pe spate sau prinderea umerilor; prin mişcări ale corpului pentru a indica aprobarea, dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să continue; prin intermediul aspectului exterior, adică înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei; prin aspectele nonverbale ale vorbirii, adică variaţii ale înălţimii sunetelor şi rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii; cât şi prin aspectele nonverbale ale scrisului, adică scrisul de mână, aşezarea, organizarea, acurateţea şi aspectul vizual general.38 Dale G. Lethers a identificat următoarele canale de comunicare nonverbală, precum expresiile faciale, mişcările ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii suprasegmentali, precum intonaţia, timbrul şi volumul vocii şi nu în ultimul rând atingerile cutanate. O altă clasificare a comunicării nonverbale a fost prezentată de către Mark L. Knapp, care considera domeniul comunicării nonverbale ca fiind unul ce include următoarele fapte: cum privim, se referă la caracteristicile fizice şi îmbrăcămintea, cum auzim, se referă la tonul vocii, cum mirosim, cum ne mişcăm individual sau în raport cu alţii, se referă la gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale, 37

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.40 38 Octavian Mihail Sachelariu, Victor Petrescu, Sociologia comunicării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 72

11

proximitatea şi cum afectează mediul înconjurător interacţiunile umane şi viceversa, se referă la dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţa altor oameni, zgomotele.39 În cercetarea noastră vom studia componentele comunicării nonverbale în funcţie de cele patru canale senzoriale, văz, auz, tact, olfacţie şi de importanţa semnalelor nonverbale transmise prin intermediul acestor canale. Astfel, vom începe prezentarea cu semnalele recepţionate în principal de către analizatorul vizual ce cuprinde kinezica, expresiile faciale, oculezica, proxemica, artefactele, mai apoi vom prezenta comunicarea nonverbală transmisă prin canalele auditiv, şi anume vocalica sau paralimbajul, semnalele transmise prin canalul olfactiv şi tactil, mai exact mirosul şi contactul cutanat, iar în final vom prezenta cronemica, adică percepţia timpului, care nu beneficiează de un organ receptor specializat ci presupune un proces psihic complex, senzorial şi de gândire în acelaşi timp. II.1. Comunicarea nonverbală: semnale realizate prin canalul de transmitere a informaţiilor vizual Prin senzorul vizual se pot capta semnale nonverbale emise de mişcările fizice ale corpului (kinezică), expresiile faciale, oculezica, proxemica sau artefactele, acestea fiind prezentate în cele ce urmează. II.1.1. Kinezica Primii teoreticieni care au subliniat importanţa comunicativă a mimicii şi gesturilor au fost profesorii de retorică şi marii oratori ai Antichităţii, printre care se numără şi Cicero, în concepţia căruia gesturile erau un limbaj pe care îl înţelegeau şi barbarii şi ca atare, pentru a vorbi în faţa unui public „absolut toate mişcările sufletului trebuie însoţite de mişcări ale trupului”. Din acest motiv, Cicero, recomanda oratorilor să-şi utilizeze toate resursele corporale, de la mişcări ale ochilor şi degetelor, până la bătăi din picior în momentele culminante ale discursului.40 La rândul său renumitul avocat şi pedagog Quintilian acorda atâta importanţă efectului persuasiv al gesturilor, încât a luat iniţiativa de

39

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.41 40 .Mihai Dinu, Comunicarea repere fundamentale, ediţia a II-a, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 225

12

a întocmi, în scopuri didactice, un dicţionar al semnificaţiei acestora, însă iniţiativa lui nu a avut succes.41 Termenul de „kinesics”, derivat de la cuvântul din limba greacă ce desemnează mişcarea, este o invenţie lingvistică datorată antropologului Ray L. Birdwhistell, care l-a utilizat pentru prima dată în Introduction to Kinesics, în 1952, cu înţelesul de „studiul mişcărilor corpului în relaţie cu aspectele nonverbale ale comunicării interpersonale, iar în limba română termenul se întâlneşte în lucrările de specialitate sau în literatura de informare ştiinţifică sub diferite transliteraţii ca kinesică, kinezică, kinetică, chinetică.42 Întrucât mişcările corpului pot fi studiate la nivel fiziologic, psihologic, cât şi culturologic, Ray L. Birdwhistell împarte kinezica în prekinezică, adică studiul bazelor fiziologice ale mişcărilor corpului, microkinezică, adică studiul sistematic al kinemelor reunite în clase morfologice şi sociokinezica, adica studiul constructelor morfologice în relaţie cu interacţiunile sociale.43 Terminologia folosită în această privinţă este revelatoare (figura II.1.1.a), deoarece unităţile gestuale elementare lipsite de semnificaţie, sunt denumite kineme prin asimilare fonemele, iar kinemele semnificative, analoage morfemelor din comunicarea lingvistică, poartă numele de kinemorfeme.44 Tot prin analogie cu comunicarea lingvistică complexul de kinemorfeme au valoarea cuvintelor, iar construcţiile de complexe kinemorfice au valoarea propoziţiilor.45 Unităţile kinezice Echivalenţa lingvistică kineme foneme kinemorfeme morfeme complex de kinemorfeme cuvinte Construcţii de complexe kinemorfice propoziţii Figura II.1.1.a Echivalenţa lingvistică a unităţilor kinezice Kinezica, adică mişcările fizice ale corpului sunt realizate de către gesturi, postură şi mers. 41

Mihai Dinu, Comunicarea repere fundamentale, ediţia a II-a, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 225 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 47 43 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 48 44 Mihai Dinu, Comunicarea repere fundamentale, ediţia a II-a, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 227 45 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 48 42

13

Gestica face obiectul de studiu al kinezicii şi este indispensabilă analizei discursului şi conversaţiei. Studiul raporturilor dintre gest şi limbaj ale celor doi americani Paul Ekman şi Wallace V. Friesen a condus la diferenţierea unui număr de cinci categorii de gesturi precum cele ilustratoare, reglatoare, adaptatoare, gesturi-semnal şi cele emblemă. Gesturile ilustratoare nu există niciodată în afara limbajului şi fac obiectul unei învăţări sociale diferite de la o cultură la alta şi apar atunci când lexemele folosite nu definesc în mod clar persoane, timpul, poziţia, posesia sau pluralitatea. Sunt incluse în acest set :46 • gesturile indicatoare (cele care indică obiecte, locuri, persoane) ce pot duce la iritarea celor vizaţi; Preşedintele României, Traian Băsescu, manifestă gesturi indicatoare, accentuând prin mesaje nonverbale importanţa celor exprimate verbal, în acest caz indicând asupra celor spuse ca şi asupra unei persoane.47

• gesturile pictografice (mimarea obiectelor prin desenarea lor cu mâna); În acest caz, preşedintele Traian Băsescu, prezintă spaţiul de delimitare pe care îl susţine în discursul său prin desenarea concretă a acestuia prin gestul pictografic, gest care oferă informaţii în plus şi creşte acurateţea

discursului,

în

acest

sens

comunicarea nonverbală având funcţia de completare.48 46

Mihai Dinu, Comunicarea repere fundamentale, ediţia a II-a, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 229 Imaginea în site-ul specializat video, Vezi: http://www.trilulilu.ro/clauteo/a23003537c1369? video_google_com= 47

14

• gesturi spaţiale (descrierea raporturilor de poziţie dintre obiectele sau persoanele despre care se vorbeşte);

În aceată figură putem observa felul în care mişcările mâinilor preşedintelui Traian Băsescu realizează o serie de gesturi spaţiale ce acompaniază mesajul verbal transmis de către acesta într-un interviu realizat pentru EuroNews, despre datoria României şi Bulgariei de a se integra în Uniunea Europeană. În acest caz, comunicarea nonverbală susţine prin aceste gesturi spaţiale comunicarea verbală.49 • gesturi kinetografice (descriu o acţiune sau o mişcare corporală pe care emiţătorul socoteşte insuficient să o redea numai prin cuvinte);

În figura ilustrată, preşedintele Traian Băsescu, are iniţial mâinile îndreptate spre el după care acestea sunt îndreptate spre exterior sugerând exemplul celor doi soţi luaţi de viitură din discursul acestuia în timpul unei emisiuni televizate. La fel şi în acest caz gesturile însoţesc şi întăresc procesul verbal de comunicare, comunicarea nonverbală exercitând funcţia de completare .50

48

Imaginea în site-ul specializat video, Vezi:http://www.trilulilu.ro/clauteo/a23003537c1369? video_google_com= 49 Imaginea în site-ul specializat video, Vezi: http://www.youtube.com/watch?v=ZfvKsvIfp58 50 Imaginea în site-ul specializat video, Vezi:http://www.trilulilu.ro/clauteo/a23003537c1369? video_google_com=

15

• gesturi-baston (mişcări verticale ale mâinilor menite să accentueze anumite cuvinte şi să atragă atenţia ascultătorului asupra elementelor importante ale discursului);

În acest caz, prin mişcările verticale, repetate, ale preşedintelui Traian Băsescu putem observa dorinţa acestuia de a accentua procesul verbal de comunicare prin aceste gesturi numite baston.51 • gesturi ideografice (marchează legăturile dintre idei sau sensul prin încruntarea sau ridicarea spâncenelor);

Într-o emisiune televizată, preşedintele României, Traian Băsescu, foloseşte gesturile ideografice pentru a marca legătura între idei şi enumerarea verbală pe care o face prin mesajele nonverbale exemplificate mai sus.52 Gesturile reglatoare dirijează, controlează şi întreţin comunicarea având o funcţie expresivă şi fatică, deoarece relevă atitudinea participanţilor faţă de interacţiune şi oferă asigurări din partea receptorului privind continuitatea contactului, iar emiţătorului îi permit să-şi ajusteze, prin feedback, parametrii enunţării, în funcţie de reacţiile interlocutorului. Confirmarea „din cap” cu care îi sunt întâmpinate spusele îl încurajează pe vorbitor să „o ţină tot aşa”, în timp ce o grimasă abia perceptibilă, exprimând nemulţumirea sau îndoiala, îl poate determina să îşi reconsidere total strategia discursivă.53 51

Imaginea în site-ul specializat video, Vezi:http://www.trilulilu.ro/clauteo/a23003537c1369? video_google_com= 52 Imaginea în site-ul specializat video, Vezi:http://www.trilulilu.ro/clauteo/a23003537c1369? video_google_com= 53 Mihai Dinu, Comunicarea repere fundamentale, ediţia a II-a, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 234

16

Gesturile adaptatoare sunt gesturi personale care şi-au pierdut finalitatea iniţială şi s-au ritualizat, cum ar fi scărpinatul în cap sau după ureche, ţăcănitul pixului, etc.54

În această imagine putem observa cum ministrul Dezvoltării Regionale şi al Turismului din România, Elena Udrea, fără să conştientizeze foloseşte pixul ca şi suport nonverbal pentru a-şi putea prezenta discursul verbal. Nevoia dea ţine pixul în mână reprezintă un gest adaptator prezentat prin exemplul celor două imagini de la evenimente distincte.55

Gesturile-semnal sunt gesturi involuntare care comunică stările sufleteşti (frica, mânia, surpriza) prin care trece emiţătorul, ele se prezintă sub formă de indicii şi numai în subsidiar ca semnale.56

54

Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Editura MediaMira, Cluj-Napoca, 2001, p.35 Imaginea în motorul de căutare, Vezi: http://www.google.ro/images?hl=ro&client=firefox-a&hs=CLJ&rls=org.mozilla%3Aen-US %3Aofficial&channel=s&biw=1280&bih=617&site=search&tbs=isch %3A1&sa=1&q=elena+udrea&aq=0&aqi=g10&aql=&oq=elena 56 Mihai Dinu, Comunicarea repere fundamentale, ediţia a II-a, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 235 55

17

În acest exemplu putem remarca gestulsemnal sincer şi involuntar al Primului Ministru al Italiei, Silvio Berlusconi, care într-un moment nu tocmai confortabil îşi exprimă nonverbal şi în public starea sufletească de inconvenienţă.57

Gesturile emblemă sunt gesturi simbolice sau codate, a căror semnificaţie este determinată cultural.58 Înţelesul lor este cunoscut de majoritatea membrilor grupului şi sunt folosite intenţionat pentru a transmite anumite mesaje, iar caracterul lor intenţionat fiind perceput de receptor atribuie emiţătorului responsabilitatea pentru cele transmise.59

În ambele exemple, cei doi, George W. Bush şi Hillary Clinton în timpul participării lor în lupta pentru titlul de preşedinte al Americii, în 2004, respectiv 2008, cei doi candidaţi folosesc gesturi emblemă ca „va fi ok” şi „victorie” pentru a transmite în mod intenţionat şi

57

Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/gallery/30172/19-unbelievable-berlusconiquotes#index/7 58 Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Editura MediaMira, Cluj-Napoca, 2001, p.35 59 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.144

18

cu ajutorul mesajelor nonverbale alegătorilor, optimismul, încrederea pe care au în alegătorii lor, deoarece prin voturile lor ei vor cunoaşte victoria şi totul va fi bine pentru toţi cei implicaţi.60 Postura, un alt element ce compune kinezica, constituie un mod de relaţionare care oferă informaţii despre atitudinea, emoţiile, gradul de curtoazie, implicarea afectivă şi statutul social pe care indivizii cred că îl deţin sau pe care şi-l revendică. Sub acest aspect, prin postura afişată cea de includere sau de excludere este definit spaţiul disponibil activităţii de comunicare şi, prin urmare sunt impuse restricţii „de acces”. Totodată postura comunică intensitatea cu care o persoană este implicată în ceea ce reprezintă, în ceea ce spune sau în ceea ce face interlocutorul. Participarea intensă este marcată de o postură congruentă, adică similară cu cea a interlocutorului, schimbarea posturii interlocutorului declanşând în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. Posturile necongruente, cum ar fi lipsa privirii partenerului, nerelaţionarea, sunt mai probabile în situaţia în care între comunicatori există divergenţe de statut, de puncte de vedere sau opinii.61 Fig. A Polemica Basescu – Geoana (12 sept.2009) 62

60

Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/image/81062569 Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 38 62 Imaginea în site-ul specializat video, Vezi: http://www.youtube.com/watch? v=h5okCWxJ3ng&feature=related 61

19

Aceste imagini au fost surprinse în dezbaterea, pentru preşedinţia României, dintre Mircea Geoană şi Traian Băsescu, care în primă fază împărtăşesc o postură congruentă, adică se privesc ochi în ochi, după care domnul Traian Băsescu la luarea cuvântului oponentului său afişează o postură necongruentă (serveşte o gură de apă) menită să sustituie nonverbal „importanţa” pe care o dă acesta faţă de opiniile exprimate de către interlocutorul său. Acest gest ne arată starea de divergenţă, de oponenţă dintre cei doi. Un alt element al kinezicii este şi mersul faţă de care specialistul Horst H. Rückle este de părere că cele mai semnificative aspecte ale mersului sunt tempoul, adică lungimea pasului şi tensiunea mişcării, ţinuta capului şi a trunchiului, traiectoria mişcării, poziţia vârfurilor picioarelor, tactul şi ritmul. Specialistul german în comunicarea nonverbală a anlizat în lucrarea Limbajul corpului pentru manageri nu mai puţin de unsprezece feluri de a merge, cum ar fi mersul ritmic ce exprimă o stare psihică pozitivă, bucuria; cel sacadat ce este dictat de apariţia bruscă a unor motive; mersul cu trunchiul ţeapăn exprimă mândrie, orgoliu, aroganţă; mersul repede sau încet indică dorinţa de a ajunge repede la o ţintă sau de a amâna atingerea unei ţinte neplăcute; cel cu paşi „uriaşi”, specific persoanelor extravertite, exprimă râvna, zelul pe când mersul cu paşi „mici”, caracteristic persoanelor introvertite, exprimă dorinţa de a schimba direcţia, pentru a evita orice pericol; mersul împiedicat arată conflictul interior al persoanelor, lipsa de siguranţă, timiditatea; mersul relaxat este specific persoanelor dezinteresate, triste şi lipsite de un ţel; mersul pe vârfuri dă posibilitatea de a te apropia pe furiş sau de a începe să fugi după cineva; mersul legănat este un mers demonstrativ, al persoanelor care afişează siguranţa de sine iar mersul inadecvat, cu paşi foarte mari şi cu elan nejustificat, exprimă lipsa de preocupare.63

63

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.172

20

II.1.2. Expresiile faciale Studiul expresiilor faciale a debutat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în lucrarea lui Charles Darwin, Expresia emoţiilor la om şi la animale, prin care acesta a remarcat faptul că aceeaşi stare psihică este exprimată în toată lumea cu o uniformitate remarcabilă, datorită strânsei asemănări a structurii corporale şi a dispoziţiei mintale a tuturor raselor omeneşti.64 Toate cele cinci modalităţi senzoriale, văzul, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul au organele de simţ pe faţă sau în apropierea ei (din ele numai pipăitul fiind întâlnit pe toată suprafaţa corpului), dar faţa nu este pur şi simplu un paravan pentru toate modalităţile senzoriale, ci este şi cea mai importantă sursă de semnale trimise în exterior prin mesaje verbale, prin trăsături ale vocii ca accentul şi intonaţia şi prin miile de expresii ce implică ochii, muşchii capului şi feţei. Unele expresii mimice ca reflexul de frică sunt în întregime involuntare, pe când altele, ca zâmbetul, pot fio expresie autenticăa plăcerii sau o încercare deliberată de a crea impresia plăcerii autentice.65 Paul Ekman şi Wallance V. Friesen au identificat trei componente ale feţei în comunicarea emoţiilor dintre care prima este reprezentată de partea de sus a feţei, fruntea şi sprâncenele. A doua componentă, fiind partea de mijloc ce cuprinde urechile, ochii şi pomeţii obrajilor, iar cea de-a treia componentă, partea de jos a feţei, nasul, gura şi bărbia.Toate acestea pot ilustra şase tipuri de emoţii ca furia, dezgustul, teama, bucuria, supărarea, satisfacţia şi surprinderea, recunoscute ca fiind universale, menţionând faptul că unele variaţii culturale pot fi interpretate prin faptul că unele gesturi sunt specifice unei culturi, însă aceste variaţii mai ţin şi de normele culturale care maschează, inhibă ori exagerează expresiile faciale naturale.66 Zâmbetul şi râsul sunt două componente importante ale feţei ce transmit diferite stări prin expresiile faciale, iar felul în care zâmbesc oamenii unii la alţi poate oferi indicii despre raporturile de putere care există între ei. Darwin a observat că zâmbetul şi râsul apar deseori împreună, motiv pentru care a concluzionat că acestea au aceleaşi origini şi că 64

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 65 65

Peter Collett, Cartea gesturilor: Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor, Editura Trei, Bucureşti, 2005, p. 42 66 Septimiu Chelcea (coordonator), Comunicarea nonverbală în spaţiul public; studii, cercetări, aplicaţii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 53

21

zâmbetul este numai o formă atenuantă a râsului.67 Oamenii sunt singurele animale care-şi retrag buzele pentru a-şi arăta dinţii, nu ca să muşte, deoarece zâmbetul îşi are originea într-un gest de liniştire şi este de asemenea este folosit de maimuţe şi cimpanzei pentru a arăta că nu sunt ameninţătoare.68 Drept surse principale ce dau naştere râsului şi bunei dispoziţii sunt considerate situaţiile spontane şi conversaţiile zilnice, însă schimbările regulate dintre elementele singulare ale râsului şi pauzele, respectiv apariţiile ritmice ale acestor elemente, par să fie cruciale în determinarea acestui proces. Însă, principala funcţie a râsului este comunicarea, deoarece menţine cursul interacţiunii, interesul şi atenţia partenerului comunicaţional, mai mult râsul poate schimba conotaţia discuţiei, mai ales atunci când răspunsul interlocutorului nu este cel aşteptat, şi mai poate fi înţeles şi ca fiind rezultatul manifestărilor emoţionale, cum ar fi bucuria ori fericirea. Un alt rol pe care îl joacă râsul este acela de stabilizator în diverse situaţii de tensiune, deoarece în multe cazuri oamenii maschează anumite stări emoţionale ca furia, ruşinea, nervozitatea prin intermediul râsului, nelăsând să se trădeze adevăratele sentimente.69 Un aspect important în codificarea zâmbetului transmis prin comunicarea nonverbală este dat de autenticitatea sau falsitatea zâmbetului transmis de către emiţător, problemă studiată de către anatomistul francez Guillaume Duchenne de Boulogne care a prezentat diferenţele dintre un zâmet autentic şi unul fals. Acesta, în urma studiilor asupra muşchilor feţei a constatat faptul că un indiciu-cheie al zâmbetului autentic este regiunea ochilor, deoarece muşchiul din jurul ochilor nu ascultă de voinţă, este stimulat numai de un sentiment autentic, de o emoţie agreabilă. În comparaţie cu zâmbetul autentic, cel fals prezintă ca şi un indiciu-cheie zona gurii, deoarece muşchii din acea zonă ascultă de voinţă producând un zâmbet fals, deoarece pretinde că exprimă o plăcere când de fapt sunt motivate numai de dorinţa de a părea sociabil şi neameninţător.70

67

Peter Collett, Cartea gesturilor: Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor, Editura Trei, Bucureşti, 2005, p. 72 68 Allan Pease, Limbajul Trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1997, p.82 69 Peter Collett, Cartea gesturilor: Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor, Editura Trei, Bucureşti, 2005, p. 72 70 Peter Collett, Cartea gesturilor: Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor, Editura Trei, Bucureşti, 2005, p. 73

22

Cercetătorul Horst H. Rückle în lucrarea sa, Limbajul corpului pentru manageri, a identificat opt tipuri de zâmbete precum71: 1. Zâmbetul voit, fabricat, chinuit manifestat cu colţurile gurii drepte, buzele drepte şi lipite. Acest tip de zâmbet apare şi dispare repede şi poate exprima jena. Primul Ministru al Italiei, Silvio Berlusconi afişează în poza ilustrată un zâmbet fabricat, puţin chinuit, de rămas bun, dedicat echipelor de jurnalişti ce urmăreau suirea acestuia în maşina sa protocolară.72

2. Zâmbetul dulceag, manifestat prin întinderea şi subţierea buzelor, Acest tip de zâmbet însoţeşte universalul „da”.

71

Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p.71 72 Imaginea vezi: http://www.jurnal.md/ro/news/top-10-cei-mai-bogati-lideri-politici-ai-lumii-187788/

23

Preşedintele George Bush îi zâmbeşte dulceag liderului democratic Nancy Pelosi,

exprimându-şi

acordul

şi

plăcerea participării sale la ceremonia Congesului Medalia de Aur în cinstea jucătorului de baseball Jackie Robinson. 73

3. Zâmbetul „pe sub mustaţă”, realizat prin buzele tensionate şi lipite. Acest tip de zâmbet exprimă voinţă, dar şi reţinere. 4. Zâmbetul depreciativ, manifestat prin colţurile gurii retrase puţin în jos. Acest tip de zâmbet este afişat de persoanele blazate, ironice şi poate exprima acordul şi dezacordul în acelaşi timp. Primul Ministru Britanic Tony Blair zâmbeşte în timp ce de Secretarul General

român

Petru

Șerban

Mihăilescu își fixează privirea asupra Downing Street din Londra. Primul ministru britanic afișează un zâmbet „ pe sub mustaţă” pentru a-şi exprima reţinerea, pe când Secretarul General Român, prin zâmbetul său depreciativ

poate

afişa

acordul/dezacordul sau nedumerirea sa.74

73 74

Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/image/52264956 Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/image/1841566

24

5. Zâmbetul relaxat este lipsit de tensiune şi exprimă bucuria, dragostea, preţuirea celuilalt. În această poză este ilustrat zâmbetul preşedintelui american Barack Obama ce îşi exprimă bucuria şi preţuirea faţă de omologul său Nicolas Sarkozy, gest susţinut şi de strângerea mâinii dintre cei doi.75

6. Zâmbetul strâmb, este realizat când un colţ al gurii este tras în jos şi celălalt în sus. Acest tip de zâmbet este specific subalternului, iar prin el se poate exprima o amabilitate forţată, un conflict intern. În cadrul Summit-ului de la Bruxelles, la întâlnirea cancelarului german Gerhard Schroeder, Primul Ministru Italian, Silvio Berlusconi, fiind „încântat” de această întâlnire

îşi

exprimă

amabilitatea,

bineînţeles forţată prin zâmbetul afişat.76

75

Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/image/88390071 Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/gallery/30172/19-unbelievable-berlusconiquotes#index/15 76

25

7. Zâmbetul care exprimă frica, manifestat prin buzele care sunt trase lateral, gura este puţin întredeschisă, iar colţurile gurii sunt trase spre urechi. Primul ministru român, Călin Tăriceanu, după ce a vorbit cu cancelarul german, Angela Merkel, la Cancelaria din Berlin afişează un zâmbet ce poate fi interpretat ca un zâmbet de frică, de pierdere, în situaţia în care nu ştia ce urmează să facă, gest dublat de fluturarea unor hărtii ce amplifică starea de incertitudine a acestuia.77

8. Zâmbetul condescendent, resemnat, se realizează prin răsfrângerea înainte a buzei inferioare, adesea, este însoţit de înclinarea capului spre dreapta şi/sau ridicarea şi tremuratul umerilor.

77

Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/image/72348541

26

Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, cu ocazia vizitei sale în India, 2010, îşi exprimă sentimentele de condoleanţe faţă de victimele atacului terorist din hotelul Oberoi, Mumbai, afişând un zâmbet condescendent.78

II.1.3 Oculezica Oculezica se ocupă cu studiul privirii, adică cu studiul ochilor. În secolul al XVI era dominantă părerea consemnată de Erasmus din Rotterdam în lucrarea sa, De civilitate morum puerilium, faptul că ochii larg deschişi sunt semn de stupiditate, cei prea fixaţi un semn de indolenţă, cei ce privesc prea acut sunt înclinaţi spre gâlceavă, prea vioaie şi grăitoare este privirea celor lipsiţi de ruşine.79 Dintre toate componentele corpului omenesc, ochii, cuprinzând în componenţa lor şi privirea sunt cei mai buni revelatori ai emoţiilor, deoarece ochiul nu este un organ obişnuit, el reprezintă contactul cel mia direct cu viaţa, cu natura şi cu toate celelalte, cu tot ceea ce este vizibil. Se pot atribui privirii tot atâtea calificative câte emoţii există, privire blândă, tandră, iubitoare, languroasă sau dură, implacabilă, duşmănoasă, privire temătoare, neliniştită, nervoasă, fugară, privire acuzatoare, ameninţătoare, terifiantă; privire scânteietoare, luminoasă, pătimaşă; privire goală, inexpresivă, ternă, etc.80 78

Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/image/107368024 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008, p. 134 79

80

Milton Cameron, Comunicarea prin gesturi şi atitudini. Cum să înveţi limbajul trupului, Editura Polirom, Iaşi, 2005

27

Privirea traduce gândurile, emoţiile şi conferă viaţă mesajelor, de aceea modul în care privim şi suntem priviţi corelează cu nevoia de aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Rolul de „a privi” sau de „a nu privi” partenerul de comunicare este important, deoarece simpla interceptare a privirii poate fi tradusă ca dorinţă, intenţie de a comunica, privirea adresată interlocutorului îi confirmă prezenţa şi, totodată, probează importanţa care îi este atribuită.81 În contextul comunicării nonverbale, privirea îndeplineşte mai multe roluri printre care şi cel care indică rolul fiecărui interlocutor în comunicare, adică un subiect care vorbeşte priveşte mai puţin (în raport de 41 %) interlocutorul decât atunci când el ascultă (în raport de 75%). Tot privirea informează o altă persoană atunci când poate interveni în discuţie, şi semnalează natura relaţiei sociale instituite prin comunicare, aceasta putând fi de dominare, de supunere sau de egalitate.82 Rolul privirii este fundamental, chiar dacă în acest tip de comunicare există mai multe tradiţii culturale cum ar fi spre exemplu în Japonia unde copiii sunt învăţaţi să îşi privească interlocutorul în zona mărului lui Adam (a nodului cravatei), în acest caz o privire directă fiind apreciată ca semn al lipsei de educaţie. În lumea asiatică şi arabă, femeilor nu le este permis să privească în ochii bărbatului, iar din respect bărbaţii procedează similar. În ceea ce priveşte persoanele de culoare acestea iniţiează contacte vizuale numeroase când vorbesc în comparaţie cu cei albi care iniţiază contacte vizuale când ascultă.83 În ceea ce priveşte privirea în cadrul comunicării nonverbale există şi tehnica de dirijare a privirii cu ajutorul unor materiale demostrative ca hărţi, grafice, cărţi sau alte obiecte. Potrivit unor cercetări, din totalitatea informaţiilor transmise spre creierul unei persoane, 87 % sosec prin ochi, 9% prin urechi şi 4 % prin mijlocirea celorlalte organe de simţ. Prin urmare, dacă în timp ce vorbim, persoana căreia îi adresăm cuvintele priveşte un material demonstrativ ce nu este în legătură directă cu mesajul transmis, acesta va absorbi mai puţin de 9% din mesajul nostru, însă în cazul în care interlocutorul priveşte, în timp ce îi vorbim, un material demostrativ ce este în legătură directă cu mesajul transmis acesta va recepta 25-30 % din el. Astfel că pentru a putea dirija privirea interlocutorului putem să încercăm să aşezăm un pix pe obiectul demonstrativ şi, în acelaşi timp, să expunem şi 81

Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 37 Octavian Mihail Sachelariu, Victor Petrescu, Sociologia comunicării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 75 83 Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 41 82

28

verbal ceea ce vede persoana-receptor, după care putem să ridicăm pixul şi să-l ţinem ridicat între ochii noştrii şi ai ei. Aceasta va avea un efect magnetic, persoana îşi va îndrepta capul, de va privi în ochi, adică va vedea şi va auzi ceea ca îi transmitem, însuşindu-şi la maximum mesajul nostru.84 În 1986, Dale C. Leathers a descoperit şase funcţii ale modalităţilor de a privi, după cum urmează:85 1. Funcţia atenţiei, semnalează că interlocutorii îşi acordă reciproc atenţie, sau unilateral, sau nu-şi acordă deloc atenţie, adică privesc în altă parte decât la cel cu care vorbesc sau se uită la el şi nu îl văd, trecând peste el cu privirea;

În această imagine apar câţiva lideri ai G20, de la stânga la dreapta în rândul din spate, Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, Primul Ministru Britanic, Gordon Brown, Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, Preşedintele Spaniei, Jose Luis Rodriguez Zapatero, iar în rândul din faţă, Preşedintele Rusiei, Dmitry Medvedev, Preşedintele Mexicului, Felipe Calderon Hinojosa, Preşedintele Indoneziei, Susilo Bambang Yudhoyono, Preşedintele Braziliei, Luiz Inacio Lula da Silva şi Preşedintele SUA, George W. Bush, reuniţi la Washington în 15 noiembrie, 2008. În această ipostază personajele s-au reunit pentru a face o poză de grup, însă dorim să subliniem funcţia atenţiei exercitată în acest caz asupra celor spuse de către George Bush, care reprezintă emiţătorul, acesta fiind şi gazda summit-ului. Putem observa din privirile 84

Allan Pease, Limbajul Trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1997, p. 116 Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2008 , p.79 85

29

lor că personajele din rândul din faţă acordă atenţie indicaţiilor menţionate de către emiţător, pe când în rândul din spate privirile sunt îndreptate în alte direcţii, dând dovadă de lipsă de atenţie faţă de interlocutorul lor.86 2. Funcţia reglatoare, prin care este marcată durata conversaţiei, adică începutul şi sfârşitul ei;

În această figură avem ilustrată privirea cu funcţie regulatoare a lui Barack Obama afişată la începutul, respectiv sfârşitul primului său discurs în funcţia de preşedinte al SUA, din 4 noiembrie 2008. În ambele imagini putem observa legătura dintre emiţător şi receptorii săi, deoarece Obama o menţine atât la început cât şi la final cu ajutorul contactului vizual.87 3. Funcţia de putere, exprimă diferenţele de status social; În această imagine în care apare preşedintele, ministru

al

respectiv

primul

Rusiei,

Dmitry

Medvedev şi Vladimir Putin, putem observa privirea impunătoare ce depăşeşte statutul social şi exprimă puterea, dar această privire ne mai dezvăluie şi capacitatea de lider a lui Putin.88 86

Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/image/83704738 Imaginea în site-ul specializat video, Vezi: http://www.youtube.com/watch?v=otA7tjinFX4, respectiv, http://www.youtube.com/watch?v=jJfGx4G8tjo 88 Imaginea, Vezi: http://www.google.ro/images?hl=ro&client=firefox-a&rls=org.mozilla%3Aen-US %3Aofficial&channel=s&biw=1280&bih=617&site=search&tbs=isch %3A1&sa=1&q=vladimir+putin&aq=f&aqi=g1&aql=&oq= 87

30

4. Funcţia afectivă, ce indică emoţiile pozitive sau negative; În figura alăturată puteţi observa un exemplu în care funcţia afectivă poate fi manifestată şi prin privire, dar mai ales poate fi manifestată şi în medii ca şi politica. În acest exemplu, John Boehner, şi-a exprimat emoţiile de fericire la aflarea veştii că a câştigat alegerile din noiembrie

2010

pentru

postul

de

preşedintele al Camerei Reprezentanţilor a Statelor Unite ale Americii.89

5. Funcţia de formare a impresiei, comunica modul în care individul doreşte să fie perceput; În această imagine, preşedintele Franţei,

Nicolas

Sarkozy,

îl

întâlneşte pe Papa Benedict al XVI-lea, la Vatican. Privirea acestuia (mai ales faptul că menţine contactul

vizual)

ne

transmite respectul şi bucuria cu care tratează Niloas Sarkozy această întâlnire.90

89

Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/gallery/54261/when-politicianscry#index/19 90 Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/image/105064921

31

6. Funcţia persuasivă, are rol de sporire a credibilităţii prin menţinerea contactului vizual. În figura alăturată, vicepreşedintele amercan, Joe Biden ilustrează o privire concentrată asupra interlocutorului şi încearcă să transmită cu aceasta un efect persuasiv. Pentru ca această privire să aibă efectul scontat este însoţită şi de un gest ilustrator, realizat cu degetul arătător, menit să accentueze funcţia persuasivă a privirii.

91

Imaginea în Revista on-line LIFE: Vezi: http://www.life.com/gallery/49491/in-the-words-of-joebiden#index/0

32