Compuneri evaluare nationala

Compuneri evaluare nationala

PLANUL COMPUNERII

COMPUNERE

1. Introducere

« Noapte de iarnă » este una dintre cele mai frumoase poezii ale lui George Topârceanu.Poetul creează tabloul unei nopţi de iarnă, în care zăpada se aşterne peste oraşul tăcut.Titlul anticipează conţinutul poeziei, orientând lectura şi iniţiind o stare sufletească melancolică. Prima strofă conturează o imagine vizuală care are în centru siluetele plopilor din oraşul adormit sub ninsoare. Autorul surprinde frumuseţea şi strălucirea fulgilor de nea, prin folosirea metaforei “mărgăritare”. Se transmite totuşi o stare de melancolie, mai ales datorită epitetelor “solitare”, “neclintit”, şi comparaţiei “plopii … visători ca amorezii ». Putem presupune că eul liric suferă din dragoste.

-

un enunţ general despre poezie şi poet

II. Cuprins - un enunţ în care arătăm despre ce este vorba în poezie ; -

o afirmaţie despre rolul titlului

prezentarea conţinutului textului strofă cu strofă - imagini - figuri de stil - idei, sentimente transmise de autor

Strofa a doua conţine acelaşi amestec de frumuseţe feerică şi tristeţe melancolică. Tabloul vizual este îmbogăţit cu imaginea pomilor, a caselor şi a felinarelor acoperite cu zăpadă. Frumuseţea feerică este sugerată de comparaţia “lume ca din basme”. Tristeţea melancolică este transmisă de epitetele « tristă », « somnoroase », « neclintită », « bizare ». Ultima strofă accentuează frumuseţea şi strălucirea tabloului, scoţând în evidenţă sentimentul de încântare în detrimentul celui de melancolie. Fumurile care ies pe hornuri închipuie o colonadă, zăpada se aşază în « capiteluri » pe trunchiurile copacilor, iar prin crengile copacilor aşază buchete de fulgi care se scutură uşor. Strofa abundă în figuri de stil. Epitetele « albă », « cochete », metaforele « colonadă », « capiteluri », « flori de marmură », « ghirlandă de buchete », « petale », « roi de fluturi » contribuie toate la crearea unui sentiment de încântare şi gingăşie.

1. Încheiere

Poezia se numeşte « Noapte de iarnă ». Titlul

- concluzie – reluăm ideea cu rolul titlului

(format din două substantive cu potenţial liric) sintetizează conţinutul poeziei, în care este descris un tablou nocturn şi hibernal, care sugerează discret, prin noapte şi frig, singurătatea şi tristeţea eului liric în ipostază de îndrăgostit fără speranţă.

Primăvara Este adevărat! Fiica cea mai tânără şi mai frumoasă a anului a venit. Pătrunde încet, dar sigur în viaţa tuturor. A dat putere mingii de aur să îşi trimită razele călduţe pe pământul negru şi rece şi să bată în geamurile caselor. Primele frunzuliţe s-au deschis spre lumina cerului ca nişte ochişori verzi. Pomii îşi îmbracă haina cu flori multicolore. Iarba a prins colţ fraged şi nou. Un dulce vânt de primăvară adie împrăştiind mireasma narciselor, zambilelor, viorelelor, mărgăritarelor. Noaptea scade, ziua creşte şi copiii ies ca gâzele la soare şi zburdă. Păsările călătoare sosesc din depărtări în lumina albă şi fierbinte din această adevărată ţară a lor, veche şi neuitată. Rândunica cea voioasă taie seninul cerului ca o săgeată. Mierla fluieră în zăvoi, turturelele se-ngână. Furnicile harnice lucrează toată ziua, iar albinele şi-au pornit colinda. Zboară gândăcei de tot neamul. Fluturaşii îşi întind aripioarele înspre razele aurii, însetaţi de lumină şi căldură. Primăvara încălzeşte inimile copiilor şi îi face să iubească mai mult copilăria. Bine-ai venit, frumoasă prinţesă!

Magia Crăciunului Denisa Lepădatu, clasa a III-a, Galaţi S-a înserat atât de repede și eu abia am apucat să-mi împodobesc bradul. Am scos din cutii globurile, unul câte unul. Le-am strâns cu drag în palme și le-am povestit cât de mult am așteptat să le revăd. Ele, drăguțele, îmi zâmbeau fericite. Cu beteală strălucitoare l-am îmbrăcat pe iubitul meu brăduț și-acum îl privesc mulțumită. Acum toată camera e inundată de lumina instalației. Inima mea cântă de fericire! Afară se aude vântul. Alerg la fereastră și o deschid să-i arăt și lui minunea. Simt că răsuflarea mea se oprește brusc. Preocupată cu brăduțul nu am observat că afară a început să ningă. Fulgi catifelați alunecă pe genele și pe obrajii mei. Cât de minunat este! Tot anul am visat la clipele acestea!

Întind palmele și privesc steluțele de zăpadă ce se topesc încet, încet lăsând apa să se scurgă printre degetele mele. O singură dorință mai am: să vină moșul ca și anii trecuți. Știu că e timpul să mă culc, dar sunt atât de neliniștită, încât cred că n-aș putea adormi. În cameră s-a făcut răcoare. Închid geamul și mă furișez sub plapumă nu înainte de a mai îmbrățișa o dată brăduțul meu drag. Îmi promit să nu adorm. Acum sunt mare și pot rezista. Vreau să-i vorbesc şi vreau să știe că m-am ținut de cuvânt. Am fost ascultătoare, am luat numai note bune și îmi ajut părinții. Nu pot să mă abțin și mă mai duc o dată la fereastră. Oare a ajuns pe strada mea sau abia acum pornește la drum? Offff! Ce greu e să aștepți! Zăpada albă a îmbrăcat deja copacii, mașinile și trotuarele cu haine de sărbătoare. Deodată, o lumină strălucitoare se zărește departe, departe. Se apropie atât de repede! Vine direct la fereastra mea. Începe să-mi fie frică, respirația mea se oprește brusc și sar repede în pat. Trag cu ochiul printr-un loc unde plapuma nu e lipită de pat. La fereastra mea e chiar el! Uite-l! Râde și bate ușor în geam. Îmi face semn să mă apropii, asta însemnând că m-a văzut. Mă ridic încet și pășesc spre fereastră. O deschid încet și îl privesc în ochi. -Bună, draga moșului! spune el și mă mângâie pe cap. Am primit scrisoarea ta și să știi că sunt foarte mândru de tine. Ești un copil cuminte și silitor. Am venit să îți aduc un cadou. Am pentru tine doar un sfat: să fii mereu așa cum ești tu acum! Renii nechează, semn că trebuie să plece. Moșul îmi întinde un cadou și mă strânge în brațe. Atunci prind curaj și-i spun: -Așteaptă să le dau renilor puțină apă! Alerg repede la bucătărie, pun într-un castronel apă și, când mă întorc, nu mai găsesc decât cadoul meu pe pervazul ferestrei și un bilețel pe care scria: ,,Draga mea, în seara aceasta toți copiii așteaptă cu nerăbdare să ajung la ei, de aceea nu pot să mai stau. Te îmbrățișează, Moș Crăciun. Lacrimile se preling pe obrajii mei. Nu îmi dau seama dacă de bucurie că l-am văzut pe moșul sau de tristețe că n-am apucat să-i mulțumesc. Iau cadoul, închid fereastra și privesc afară. Oriunde ai fi, moșule, până la anul care vine te voi păstra în inima mea! Fulgii de nea îmi zâmbesc și zboară veseli în aer. E atâta fericire în sufletul meu, încât încep să dansez de bucurie. Brăduțul meu e singurul martor, doar el știe taina mea: Acesta e secretul nostru, nu-i așa? îi șoptesc eu și îl îmbrățișez. Dansez, dansez, dansez... totul se învârte cu mine! Crăciunul e magic! Peisaj de câmpie mirific Un vânt molcom şi cald adie peste câmpia înverzită. Suflă gingaş peste grâul proaspăt încolţit, după care se ridică ca un duh spre înălţimi. Firişoarele străvezii de grâu îi răspund vântului la unison cu mişcări line. Se bucură de mângăierea discretă a vântului şi îşi scutură vesele ultimele bobiţe cristaline de rouă. O nouă zi începe. O zi frumoasă de poveste, judecând după razele de soare care scaldă cu lumina lor lanul înverzit. La câţiva paşi distanţă, câteva manunchiuri semeţe de floarea soarelui îşi deschid petalele galbene, parcă dorind să îmbrăţişeze soarele binefăcător. În timp ce discul auriu al soarelui se plimbă pe cer, florile galbene se rotesc urmărind direcţia în care soarele îşi trimite săgeţile luminoase. Jocul soarelui cu floarea soarelui continuă pe parcursul întregii zile. Neobosite,

asemenea unor albine, florile galbene culeg razele de lumină şi se hrănesc cu ele, astfel că reuşesc să-şi păstreze statura uriaşă faţă de celelalte plante ale luncii. Un copac bătrân ca şi timpul, mare precum un munte, domină întreaga câmpie. Este singur de ceva vreme. A mai avut fraţi, dar ultima iarnă cumplită i-a răpus. Primăvara suavă i-a vindecat rănile de peste iarnă, iar acum muguri de viaţă şi speranţă au apărut pe fiecare creangă. Este nerăbdător să înflorească. Îşi ridică crengile spre cer şi soarbe din căldura divină a soarelui. A învăţat că trebuie să se bucure de fiecare primăvară, ca şi când ar fi ultima din viaţa lui. De la înălţimea copacului se poate observa în zări necuprinsul câmpiei. Asemenea unui covor magic, verdele câmpiei se mişcă în bătaia vântului. Se unduieşte şi formează valuri verzi. Dacă nu ai ştii că e verdeaţă ai putea jura că marea a devenit verde şi a invadat pământul. Toate acestea sunt semnele unei primăveri perfecte. Câmpia trăieşte şi respiră primăvară, creşte văzând cu ochii, pregătindu-se să facă rod bogat. Privind la frumuseţea care evoluează sub ochii tăi nu poţi să nu admiri fragilitatea naturi, dar şi dorinţa ei de a supravieţui. Spectacolul acestui peisaj de câmpie este emoţionant şi totodată naşte în cel care-l priveşte speranţă şi bucurie. Vacanta de vara la bunici Vacanţa de vară mi-am petrecut-o la bunicii mei din Moldova. Satul în care locuiesc aceştia se află în apropierea râului Prut. Cum în ultima vacanţă de vară am fost ocupat cu diverse examene, vara aceasta am recuperat şi am stat la bunici pe toată perioada verii. Viaţa la ţară mi-a priit. Aerul proaspăt al satului, aflat nu departe de o pădure întinsă, a fost o adevărată desfătare pentru mine. Departe de aerul poluat al oraşului în care locuiesc, am simţit pe propria piele ce înseamnă viaţa sănătoasă. În primele săptămâni m-am dezobişnuit cu greu de stilul de viaţă de peste an: computer, internet şi cablu tv. Dintre toate acestea poate cel mai mult mi-a lipsit internetul şi imposibilitatea de a menţine legătura directă cu prietenii mei. După câteva zile am aflat şi avantajul unei oarecare rupturi de ceea ce ne-am învăţat să numim civilizaţie. Este vorba de mai mult timp pentru activităţi precum cititul unei cărţi, plimbări în natură sau participarea la muncile câmpului. Din ultima categorie face părte şi culesul cireşelor, o activitate foarte frumoasă, dar şi îndestulătoare. Un alt câştig al acestei perioade a fost şi faptul că am învăţat să înot. Cu Prutul aflat la o aruncătură de băţ de casa bunicilor a fost foarte uşor să merg aproape zilnic la scăldat. Fără să-mi dau seama, în doar câteva zile, dintr-un om care nu ştia defel să înoate am ajuns un înotător destul de priceput. Zilele au trecut una după alta, pe nesimţite, iar eu am început să realizez tot mai mult că viaţa la ţară este frumoasă. Nici pe departe nu este atât de plictisitoare pe cât credeam iniţial. În fiecare moment al zilei există o anumită activitate cu care trebuie să te ocupi: de la muncile câmpului, la creşterea animalelor. Am învăţat că trebuie o anumită pricepere în a îngriji şi de a interacţiona cu animalele de pe lângă casa omului. Cel mai mult m-am ataşat de câinele care păzea

gospădăria bunicilor, un ciobănesc carpatin masiv, dar blând cu stăpânii, precum o pisică. Atât de mult am îndrăgit acest câine încât mi-am promis ca la întoarcerea acasă să încerc să-i conving pe părinţii mei să-mi permită să am un câine al meu. La sfârşitul vacanţei de vară, după mai multe săptămâni petrecute în satul bunicilor, pot spune că eram un alt om. Am învăţat să apreciez munca ţăranilor, bucatele tradiţionale, dar şi traiul simplu al oamenilor de la ţară. Am învăţat să apreciez şi să văd beneficiile mâncărurilor gătite în casă, fructele şi legumele culese direct din grădină, astfel că mi-am făgăduit să nu mă mai ating de măncărurile de tip "junk food". Chir dacă nu cred că aş putea locui în permanenţă la ţară, cred că cel puţin o scurtă perioadă din an merită trăită cât mai aproape de natură. Iar viaţa la ţară este cel mai bun loc în care natura este alături de oameni. Cred că această vacanţă de vară a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea. Descriere campie Câmpia din faţa mea pare că nu are capăt. Verdele crud al lanului de grâu a înghiţit totul în jur. A ajuns până la linia orizontului şi ameninţă să pună stăpânire asupra cerului. Din loc în loc, dâre lungi, de la urmele tractoarelor, brăzdează ogorul şi dau impresia existenţei unor poteci către înaltului cerului. Aproape îţi vine să crezi că dacă mergi pe aceste urme, vei ajunge să atingi norii pufoşi, care au acoperit o parte din cerul albastru.

Un miros de proaspăt, venit de la vegetaţia verde care înveleşte pământul, îţi umple nările şi te îmbată cu emanaţii curate. În câteva luni, peste aceste câmpuri, rodul se va aşterne. Grâul va face spic, iar verdele crud al pământului se va transforma într-un galben auriu. Câmpia se va transforma într-un covor de aur, care va aştepta tăcută să fie cutreierată de gospodarii harnici ai locului. Un vânticel molcom şi timid adie uşor peste plantele ce se ridică cu grijă spre cer. Firele verzi de grâu se mişcă în bătaie vântului şi creează senzaţia unei mări în mişcare. Val după val mişcă într-o parte şi alta firele verzi de grâu, antrenând toată câmpia într-un dans armonios. Când vântul încetează, totul în jur se întoarce la încremenirea specifică. Dacă din când în când câte o pasăre nu ar săgeta cerul, aş putea jura că timpul stă în loc. Niciun lătrat de câine, niciun ciripit de pasăre nu curmă liniştea perfectă care domneşte în jur. Calmul naturii este atât de dens, iar liniştea naturii atât de profundă, încât îţi poţi auzi bătăile inimii. Privind pentru mai multe minute în şir acest tablou, simţi cum te scufunzi în natură cu toată fiinţa. Auzi cum şopteşte şi îţi citeşti gândurile. Dacă ştii să asculţi, îţi vorbeşte despre frumuseţea naturii şi despre istoria încărcată a locurilor. Compunere - Descrierea unei nopţi de iarnă Noaptea de iarnă este cel mai neprietenos lucru posibil. Temparaturile foarte mici fac din orice plimbare în noapte o activitate imposibilă. Încremenirea naturii se transferă încetul cu încetul

asupra oricărui om, care îndrăzneşte să iasă din casă. Oricât de înfofolit ar fi omul acela, gerul năpraznic pătrunde prin cea mai mică deschizătură a hainelor şi pune stăpânire pe el, asemenea unui duh necurat. Singurul care se află în elementul său în nopţile de iarnă este crivăţul. Fără nicio mustrare de conştiinţă, crivăţul îşi aruncă răsuflarea turbată şi friguroasă asupra naturii. Nimic nu-i scapă! Copaci, vegetaţie, râuri, pâraie toate cad pradă îngheţului său din care-şi vor reveni cu greu. Nici animalele nu sunt ferite de atingerea sa nefastă. În încercarea de a scăpa de contactul cu temperaturile scăzute, animalele se cuibăresc cât mai adânc în măruntaiele pământului. O prezenţă constantă în nopţile de iarnă este şuieratul copacilor. Aflaţi într-o luptă aprigă cu vântul furios, care ar vrea să-i culce la pământ, copacii scot zgomote ascuţite de parcă ar ţipa de o durere sfâşietoare. Doar cei mai semeţi dintre copaci rezistă, unii dintre ei cedează în faţa urgiei. De după cerul negru al nopţii de iarnă, nici regina nopţilor, luna, nu pare mai fericită. Mai mică şi mai puţin luminoasă decât în nopţile senine de vară, luna pare că se ascunde după norii grei şi pufoşi. De acolo de sus îşi arată din când în când razele timide, aducând o licărire de viaţă în peisajul adormit şi trist. Dar cu toate acestea nu reuşeşte decât puţin să schimbe aspectul sinistru al unei nopţi de iarnă. În timpul nopţii nici zăpada nu mai pare atât de frumoasă precum apare ziua. Cu o tentă gri, neaua nu mai are nimic din albeţea şi strălucirea de peste zi. Chiar şi structura sa pufoasă se schimbă, devine aspră, iar atunci când vântul suflă în ea o spulberă în mii de părţi abrazive. Compunere - O întâmplare amuzantă la grădina zoologică În timpul vizitei la Grădina Zoologică, pe care am efectuat-o cu părinţii în acest sfîrşit de săptămână, am fost personajul principal al unei întâmplări care m-a speriat, dar care a avut şi o parte amuzantă. După ce am vizitat mai multe sectoare în care erau diverse animale, care de care mai frumoase şi înfiorătoare totodată (lei, crocodili, şerpi gigantici), am ajuns la cuşca cu maimuţe. Dacă până la acest sector am respectat întocmai anunţurile scrise cu litere mari, prin care vizitatorii erau anunţaţi să nu se apropie de cuştile cu animale, aici am ignorat acel anunţ. Furat de frumuseţea maimuţelor şi luând exemplu de la ceilalţi oameni prezenţi la zoo, m-am apropiat de cuşcă pentru a face o poză unei maimuţe mici, care se dădea într-un leagăn improvizat. Privind prin obiectiv, pentru a prinde cât mai bine maimuţa în cadru, nu am băgat de seamă că dintr-o parte a cuştii o maimuţă se apropia pe furiş de mine. Într-o fracţiune de secundă, până se reuşesc să apăs pe buton pentru a face poza, maimuţa, care deja era lângă mine, a pus mâna pe aparatul foto şi mi l-a smuls din mână. După un moment de încremenire, din cauza surprizei, am început să urlu ca din gură de şarpe: "Maimuţa, maimuţa ... mi-a furat aparatul foto! Prindeţi-o!". În tot acest timp, maimuţa s-a îndepărtat de marginea cuştii şi s-a refugiat undeva deasupra, pe o cracă legată de acoperişul cuştii. În jurul nostru s-a adunat mai multă lume, copii şi părinţi,

care au început să râdă de păţania mea. Mie nu-mi ardea de râs, eram foarte supărat pe maimuţa hoaţă. Împreună cu părinţii mei am început să strigăm la maimuţă, cu gândul că, poate speriată de ţipetele noatre, ne va returna obiectul însuşit pe nedrept. Maimuţa nu dădea nici un semn că i-ar fi păsat de toată agitaţia noastră. Animalul studia cu mare interes camera foto şi o rotea de pe o parte pe altă, parcă încercând să-şi dea seama cum se foloseşte. La un moment dat, de nicăieri, apăru un îngrijitor alertat de strigătele noastre. După cearta de rigoare pe care am primit-o eu, dar şi părinţii mei, pentru că mi-au permis să mă apropiu de cuşcă, îngrijitorul dispăru. După câteva minute era în curtea maimuţei înarmat cu mai multe banane şi portocale. După alte câteva minute de negocieri cu maimuţa şi după ce a încercat să o momească cu fructele cu care era înarmat, îngrijitorul reuşi să convingă maimuţa să se apropie de el. Întocmai ca un om, maimuţa întinse mâna stângă către îngrijitor pentru a primi fructele, în timp ce mâna în care era camera o ţinea la spate. Când a atins fructele a întins şi ea aparatul foto. În momentul următorul schimbul era efectuat, maimuţa cedând aparatul în favoarea fructelor. Imediat un ropot de aplauze şi ţipete de bucurie umplură împrejurul cuştii. Oamenii care au asistat la întrega scenă îşi exprimau uimirea şi bucuria de finalul fericit al întregii scene la care au fost martori. După alte câteva minute îngrijitorul se întoarse cu apartul şi mi-l înmână, dar nu înainte de încă o tură de morală pe marginea respectării anunţurilor dintr-o grădină zoologică. După ce mi-am însuşit spusele salvatorului aparatului foto, am promis că nu se va mai întâmpla şi ne-am despărţit de el. Abia acum mi-am permis să cercetez în amănunt camera. Părea în regulă, la exterior nu suferise nicio stricăciune. Curios dacă reuşisem să imortalizez maimuţica pentru care mă apropiasem de gard, am deschis aparatul foto şi am început să studiez imaginile din aparat. Ajuns la ultimele fotografii am rămas mut de uimire şi am început să râd sănător. Din aparatul foto îmi rânjea maimuţa hoaţă! Le-am arătat şi părinţilor şi le-am explicat că probabil maimuţa reuşise din întâmplare să deschidă aparatul, iar în timp ce învârtea camera, apăsase pe declanşator. Cert era că aveam imagini cu maimuţa buclucaşă! Am început să râdem toţi trei şi ne-am îndreptat spre ieşire, anuzaţi şi bucuroşi că totul este bine când se termină cu bine. O compunere despre toamnă ca anotimp trist Toamna este cel mai trist anotimp din toate cele patru. Acum, natura îşi schimbă hainele verzi şi îmbracă unele maronii. Iarba verde de peste vară îşi pierde tot mai mult culoarea, copacii îşi abandonează frunzele pe un dans cântat de vântul care suflă din ce în ce mai tare. Căldura mângâietoare a soarelui de vară este înlocuită cu raze de soare palide, care prevestesc ploiele şi frigul ce se vor aşterne în curând peste noi. Ploile mărunte şi dese ne obligă să ne refugiem în spatele unor haine mai groase şi impermeabile, să ne înarmăm cu umbrele mari şi să facem slalom printre bălţile de pe stradă. Figurile triste ale oamenilor, zgribuliţi de vântul rece, anunţă un pesimism general, care va fi alinat abia peste două-trei luni, odată cu apariţia primilor fulgi de nea. Toamna este anotimpul neprietenos, care ne obligă să ne petrecem timpul de peste zi în casă. În zilele acestui anotimp activităţile în natura sunt reduse, iar jocul, sportul şi plimbările devin din ce în ce mai rare. Orice ieşire din casă este de scurtă durată şi în general pe fugă, obiectivul

principal fiind revenirea în graniţele caselor, pentru a fi la adapost de ploile grele şi de vântul pătrunzător. În această perioadă suntem martorii schimbărilor din natură de la ferestrele caselor, bine ferecate spre fi o stavilă în calea capriciilor anotimpului. Pentru cei mai mulţi dintre noi, toamna aduce şi schimbări personale în plan interior. Apatia este starea dominant în aceasta perioadă, greutate atmosferei de afară fiind proiectată şi în interiorul nostru. Perspectiva unor zile petrecute între pereţii caselor ne aduce în suflete un sentiment de amărăciune şi o oboseală nefirească, ce nu pot fi pe deplin alungate. O compunere despre toamnă ca anotimp al bucuriei Toamna este un anotimp mai întâi de toate frumos şi vesel. Acum natura atinge un apogeu coloristic. Totul în jur începe să pălească, să se transforme de la nuanţe de verde la tonuri de arămiu. Spectacolul de lumină, umbre şi culoare este la el acasă în acest anotimp. În aceste zile natura începe să se preschimbe, să evolueze, iar în final să piară. Toate acestea cu un singur scop, să reînvie mai bine şi mai frumos în lunile ce vor urma. Din această perspectivă anotimpul toamna este o bună oglindă, care reflectă însăşi viaţa, un aspect care îndeamnă la speranţă şi optimism. Deşi toamna aduce în prim planul vieţilor noastre capriciile naturii, acest anotimp are şi motive de bucurie. În zilele acestui anotimp oamenii de pretudini culeg roadele pământului şi se bucură de rezultatele muncii lor de peste an. Livezile încărcate cu rod îmbietor, podgoriile cu struguri apetisanţi sunt argumente suficiente pentru a ne bucura de acest anotimp al fertilităţii şi pentru a trece peste orice alte tipuri de inconvenienţe. Temperaturile scăzute, ploile şi vânturile accentuate sunt şi motive de bucurie. Acum avem ocazia de a petrece mai mult timp în sânul familiei, alături de cei dragi ori alături de prieteni. Lipsa unor activităţi în natură este un moment potrivit pentru aplecarea spre educaţie şi cultură. Lecturarea unor cărţi, vizionarea unor filme sau a unor piese de teatru sunt aspecte care ne pot aduce bucurii şi în această perioadă, în care natura ne obligă să ne izolăm într-o oarecare măsură de ploile şi vânturile din natură. Compunere despre pădure Compunere despre pădure, un elogiu adus pădurii şi o caracterizare personificată a pădurii.

Mireasma pădurii îmi îmbată simţurile. Mă apropiu cu grijă de ea, pentru a o nu deranja, şi o privesc minute în şir. Mă încearcă un sentiment care mă copleşeşte. Atât de tăcută şi liniştită, aşa cum o ştiu din totdeauna, dar atât de prezentă în viaţa noastră a oamenilor. Fragilă, dar rezistentă în acelaşi timp nu ştie să se supere. Ştie doar să vieţuiască. Indiferent de cât rău îi facem, îi tăiem copacii, îi rupem crengile şi frunzele, ea se încăpăţânează să reziste. Dar nu orice fel de rezistenţă, ci o rezistenţă demnă şi falnică, precum copacii seculari care cresc în ea.

Au trecut peste pădurea din faţa mea mari urgii. Astă iarnă, una din cele mai grele din ultimii ani, jumătate din copaci au îngheţat. Unii au rezistat în picioare, iar alţii din genunchi au continuat să lupte. Cu toţii au suportat povara grea a omătului, s-au luptat cu dârzenie cu viforul ce ameninţa să crape şi pietrele. Singura lor alinare a fost regina nopţilor, care le şoptea neîncetat că iarna va trece, că de acolo din regatul său din înălţimi se vede primăvara venind.

Zi după zi, pădurea a aşteptat nerăbdătoare venirea primăverii. A sperat cu fiecare crenguţă şi rădăcină, că mai prinde o primăvară. La un moment dat luna i-a dat veste bună: călare pe raze de soare blânde, se vede venind primăvara. La auzul acestei veşti mult aşteptate, pădurea şi-a pus straie verzi şi a pornit o sărbătoare cât un anotimp de lungă. A ţinut să anunţe în cele patru zări că este bine şi că a trecut iarna. În semn de mulţumire pentru mândrul soare, care i-a mângâiat câlduros crengile în vremurile grele, pădurea a înflorit. Iar florile au răspândit în jur miresme bogate şi ameţitoare. Noapte de noapte, sub adierea vântului molcom de primăvară, pădurea salută prieteneşte luna, amica sa de-o viaţă. O prietenă fidelă care nu lipseşte de la nicio întâlnire, o ascultă şi o înţelege.

Deşi nu pare, pădurea este asemenea nouă oamenilor. Dacă petreci mult timp cu ea, îi poţi auzi glasul şi îi poţi înţelege foşnetul neîntrerupt. Dimineaţa lacrimi de rouă se scurg de pe braţele pădurii, lacrimi care o învorează şi o hrănesc deopotrivă. Seara, liniştită, pădurea îşi întinde obosită crengile şi îmbrăţişează cu căldură amurgul rece al nopţii. Adoarme linisştită cu gândul la o lume mai bună, o lume în care oamenii îi recunosc meritele şi mai mult decât atât, o respectă. Descriere zi de vara Deşi e dimineaţă, soarele arde sus pe cer, aşa cum nu a mai făcut-o de multă vreme. Se anunţă o zi foarte încinsă. După cum a început această zi, ar putea fi cea mai fierbine şi mai nemiloasă zi din acestă veră. Cerul mai puţin albastru decât de obicei pare a fi decolorat de ascuţişul razelor trimise de discul solar. Niciun nor, oricât de mic, nu se încumetă să dea ochii cu soarele care dogoreşte nepăsător. La fel de speriat este şi vântul. Nu are curajul necesar să-şi arate chipul răcoros nici măcar o clipită. Încearcă din când în când să adie uşor, dar nu are puterea să se lupte cu soarele atotputernic. Atunci când îşi face simţită prezenţa, răsuflarea sa este foarte fierbinte, asemenea respiraţiei unui balaur, care scuipă flăcări pe nări. La sol situţia este şi mai dramatică. Iarba este mai uscată ca niciodată şi îngălbenită fără vreme. Acolo unde copacii nu fac umbră, pământul este pârjolit ca după un incendiu devastator. Dar poate cel mai mult suferă copacii. Primind mai puţină apă decât de obicei, fac eforturi disperate

să reziste drepţi în faţa soarelui nemilos. Seceta foarte mare le-a uscat până şi voinţa de a rămâne verzi. Par aduşi de spate, asemenea unor bătrâni apăsaţi de greutatea anilor mulţi. Frunzişul copacilor nu mai este la fel de mare ca astă-primăvară, iar culoarea de un verde sănător s-a transformat într-un verde-gălbui bolnăvicios. Cele mai puţin supărate pe urgia vremii sunt câteva şopârle. Cu pielea multicoloră, strălucind în bătaie razelor soarelui, se odihnesc sub cerul liber, chiar dacă afară temperaturile au devenit insuportabile. Piatra pe care stau deja trebuie să fie incinsă la maxim, dar şopârlele nu par a băga de seamă. La fel de leneşe ca de obicei, îşi întind mai bine corpul pentru a capta cât mai mult din căldura soarelui. Indecis, dacă să se bucure sau să se întristeze de această zi toridă, este lacul din apropiere. În luciul său, razele soarelui se joacă vesele împrăştiind în jur reflexe puternice şi valuri de căldură. Mai puţin adânc decât de obicei şi poate cel mai puţin întins de când se ştie el, lacul priveşte drept în ochi rotundul aprins al soarelui. Îl întreabă dacă are de gând să fie la fel de capricios toată luna lui cuptor. Soarele îi răspunde printr-un zâmbet maliţios, împrăştind pe suprafaţa lacului raze usturătoare. Acesta este doar începutul celei mai călduroase perioade a anului, luna iulie, luna lui cuptor. Dintr-un prieten al naturii, care aducea până mai ieri veselie şi bucurie împrejur, acum, soarele se transformă într-un veritabil duşman al acesteia.

Descriere - iarnă tristă la țară O compunere despre o iarnă tristă la țară. Descrierea are în vedere aspectele negative ale unei ierni geroase, care se așterne peste hotarle unui sat. Sentiment mai mare de încremenire și de somn profund, decât cel transmis de peisajul monoton al unei ierni geroase de țară, nu există! Printre casele împrăștiate pe ulițele pustii, tristețea, urgia naturii, oboseala și chinul s-au îmbrățișat pentru a forma o atmosferă de nerespirat. E posomorâtă și respingătoare iarna la țară, atunci când crivățul viforos împrăștie urlete peste câmpiile dezolante, când norii grei sau ceața irespirabilă întunecă cerul cenușiu sau când ploile dese și reci desfundă măruntaiele pământului. Iarna, o apariție hidoasă, face ca țarina să fie goală și năpăstuită, dumbrava uscată, iar plugarul trândav să se ascundă în adâncimea caselor încălzite peste măsură. Ce întunecime încărcată de groază sunt lungile nopți de iarnă! ce de șoapte fioroase scoate natura chinuită de cruda iarnă! Vântul vâjâie și gâjâie ca niște jalnice glasuri ce suspină din depărtare; ploaia lovește cu o întărâtată stăruire în pereții și în ferestrele căsuțelor cufundate în adormire. Obloanele caselor, aflate la cheremul viforului, se clatină și scârțâie pe țâțânile ruginite. Scârțâitul neîntrerupt alungă orice gând pozitiv pe care l-ar putea avea un om despre frumusețea iernii.

Singure vietăți aflate în mișcare sunt focul care bubuie și trosnește în sobele încinse, și din când în când câte o pasăre de noapte gonită din adăpostul său, de răsuflarea aspră a crivățului. În urma zborului său pasărea scoate un țipăt sfâșietor și tânguit. Într-o puternică comuniune cu văitările firii, mintea omului se pune pe cugetări amărâte, iar fantezia plăsmuiește fantasme care prevestesc nenorociri și tot ce e trist în viață, toate greutățile apuse, toate temerile ce stau să vină se răsfrâng ca întunecimi sângerânde în oglinda tristă a inimii.