Comisia_Europeana

Comisia Uniunii Europene

CUPRINS INTRODUCERE ...................................................... .............................................................................................................. .............................................................. ...... 3 Capitolul I Uniunea Statelor Europene - scurt istoric ..................................................... ........................................................................... ...................... 5 1.1. Ideea europeană ................................................... .................................................................................................... ................................................. 5 1.2. Aspecte metodologice metodologice ale unei integrări ...................................................... ............................................................... ......... 7 1.2.1. Metoda federalistă .................................................... .................................................................................. .............................. 7 1.2.2. Metoda funcţională ................................................ ................................................................................ ................................ 7 1.3. Aspecte dogmatice ale unei integrări .................................................. .................................................................... .................. 8 1.3.1. Cooperarea .................................................. ............................................................................................. ........................................... 8 1.3.2. Integrarea ..................................................... ............................................................................................... .......................................... 9 1.3.3. Delimitarea Delimitarea între între conceptele conceptele de cooperare şi integrare .......................... 9

Capitolul II Comunităţile Europene – organizaţii sui generis pentru construcţia Europei unite........ 11 2.1. Istoric ..................................................................................................................... 11 2.1.1. Planul Schuman ...................................................................................... 11 2.2. Crearea organizaţiilor comunitare comunitare europene ......................................................... ...................... ................................... 12 2.1.2. Tratatul de la Paris: formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) .................................................... ................................................................................... ............................... 12 2.1.3. Eşecul Comunităţii de de Apărare Europeană Europeană (CAE) ................................ 13 2.1.4. Tratatele de la Roma: formarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA)............ 14 2.3. Dezvoltarea Comunităţilor Comunităţilor Europene ................................................................... .................................... ............................... 14

Capitolul III Instituţiile Uniunii Europene ........................................................ ............................................................................................... ....................................... 23 3.1. Parlamentul European ..................................................... ......................................................................................... .................................... 25 3.2. Consiliul Consiliul European ................................................. .............................................................................................. ............................................. 31 3.3. Consiliul Consiliul de Miniştri Miniştri al Uniunii Uniunii Europene Europene ........................................................... ........................................................ ... 34 3.4. Comisia europeană .................................................. .............................................................................................. ............................................ 36 3.5. Curtea Europeană de Justiţie ...................................................... ............................................................................... ......................... 36 3.6. Curtea de Conturi Europeană ....................................................... .............................................................................. ....................... 38 1

Comisia Uniunii Europene

Capitolul IV Comisia europeană – instituţie executivă comunitară ....................................................... 39 4.1. Colegiul Comisiei ................................................ ................................................................................................. ................................................. 41 4.1.1. Procedura de desemnare a preşedintelui preşedintelui Comisiei şi a membrilor  acesteia .................................................................................................. 43 4.2. Portofoliile Portofoliile ................................................. ......................................................................................................... ........................................................... ... 47 4.3. Cabinetele .................................................. .......................................................................................................... ........................................................... ... 51 4.4. Structura Structura Direcţiilor Generale şi şi a Serviciilor ..................................................... 52 4.5. Structura Structura dinamică a Comisiei Europene ............................................................. 56 4.5.1. Serviciile speciale ................................................... .................................................................................. ............................... 56 4.5.2. Serviciile generale ..................................................... ................................................................................. ............................ 57 4.6. Funcţionarea Funcţionarea Comisiei Comisiei Europene Europene ......................................................................... 58 4.7. Competenţele Competenţele Comisiei Comisiei Europene Europene ........................................................................ 61 4.8. Funcţia Funcţia de de supraveghere supraveghere ................................................. ....................................................................................... ...................................... 63 4.9. Funcţia de reprezentare reprezentare ...................................................... ......................................................................................... ................................... 64

CONCLUZII .......................................................................................................................... 65 BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 67

2

Comisia Uniunii Europene

Capitolul IV Comisia europeană – instituţie executivă comunitară ....................................................... 39 4.1. Colegiul Comisiei ................................................ ................................................................................................. ................................................. 41 4.1.1. Procedura de desemnare a preşedintelui preşedintelui Comisiei şi a membrilor  acesteia .................................................................................................. 43 4.2. Portofoliile Portofoliile ................................................. ......................................................................................................... ........................................................... ... 47 4.3. Cabinetele .................................................. .......................................................................................................... ........................................................... ... 51 4.4. Structura Structura Direcţiilor Generale şi şi a Serviciilor ..................................................... 52 4.5. Structura Structura dinamică a Comisiei Europene ............................................................. 56 4.5.1. Serviciile speciale ................................................... .................................................................................. ............................... 56 4.5.2. Serviciile generale ..................................................... ................................................................................. ............................ 57 4.6. Funcţionarea Funcţionarea Comisiei Comisiei Europene Europene ......................................................................... 58 4.7. Competenţele Competenţele Comisiei Comisiei Europene Europene ........................................................................ 61 4.8. Funcţia Funcţia de de supraveghere supraveghere ................................................. ....................................................................................... ...................................... 63 4.9. Funcţia de reprezentare reprezentare ...................................................... ......................................................................................... ................................... 64

CONCLUZII .......................................................................................................................... 65 BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 67

2

Comisia Uniunii Europene

INTRODU CERE Poziţia Europei într-o zonă temperată şi ieşirile ei la mări şi oceane, echilibrul aproape perfect dintre spaţiile uscate şi cele fluide au facilitat popularea, explicând astf astfel el vech vechim imea ea,, dens densit itat atea ea şi vari variet etat atea ea po popu pula laţi ţiil ilor or din din aces aceste te spaţ spaţii ii.. Euro Europa pa adăposteşte aproape 15% din populaţia lumii, tendinţa actuală fiind de micşorare, ca urmare a scăderii natalităţii. Această populaţie nu este caracterizată de unitate etnică sau lingvistică, dar este dominată de valori comune: creştinismul, în primul rând, limbile indo-europene, precum şi, în ultimii ani, valori precum democraţia şi statul de drept, drepturile omului. De-a lungul istoriei sale, Europa s-a confruntat cu mari şi grave probleme, culm culmin inân ândd cu cele cele do două uă răzb războa oaie ie mo mond ndia iale le,, mo mome ment ntee care care au dist distru russ-oo şi au reconstruit-o în acelaşi timp, în diferite configuraţii. Ampr Am pren enta ta idei ideiii de un unit itat atee euro europe pean ană, ă, însă însă,, a înso însoţi ţitt seco secole lele le de isto istori riee europeană, deşi a prins contur instituţional abia după cel de-al doilea război mondial. Acest eveniment grav, cel mai dureros din istoria Europei, a dus la divizarea acesteia în două blocuri ideologice, economice şi militare opuse, divizarea Germaniei şi Zidul Berlinului devenind simboluri ale acestei destructurări. Practic, Europa era împărţită între o Europă Occidentală liberală, reunind cele mai dezvoltate ţări de pe continent, şi Europa Orientală (centrală şi de est), care a regrupat ţările cu economie socialistă şi ideologie comunistă, sub dictatura imperiului sovietic. Sfâr Sfârşi şitu tull anil anilor or ’90 ’90 este este ma marc rcat at de even evenim imen ente te care care vo vorr schi schimb mbaa radi radica call imaginea politică şi economică a Europei. Încetarea războiului rece, căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei, de acum ea însăşi simbol al unităţii europene, vor  determina explozia URSS şi dispariţia regimurilor totalitare din ţările foste membre ale lagărului comunist. Toate ţările Europei centrale şi de est au abandonat ideologia marxistă şi s-au orientat spre modelul Europei occidentale, ca spre unica şansă a lor de a se dezvolta liber, având ca fundament valorile sacre ale democraţiei şi statului de drept. 3

Comisia Uniunii Europene

Dacă ideea de unitate europeană a prins contur şi a dat speranţă în anii ’50, prin crearea primelor comunităţi economice în Europa Occidentală, ultimul deceniu al secolului al XX-lea a consemnat limpede că unitatea paneuropeană este posibilă. Spaţiul european, în pofida diversităţilor economice, etnice sau lingvistice, tinde astăzi către o unitate politică şi economică fără precedent în istoria lui multimilenară. Uniunea Europeană, ca expresie a concretizării ideii de unitate europeană la nivelul întregului continent, este astăzi o realitate nu numai politică şi economică, ci şi  juridică. Pentru a te integra într-o structură atât de complexă, cum este Uniunea Europeană, trebuie să-i cunoşti instituţiile, regulile, politicile, dar şi exigenţele, pentru a dobândi calitatea de membru. De aceea, în această lucrare mi-am propus să prezint succint sistemul instituţional al Uniunii Europene şi să mă opresc cu precădere la Comisia Europeană. M-am decis să prezint această instituţie principală a Uniunii Europene deoarece alături de Consiliul Uniunii Europene şi de Parlamentul European alcătuieşte „triunghiul instituţional” de decizie la nivel comunitar.

4

Comisia Uniunii Europene

C A PI T OL U L I UNIUNEA STATELOR EUROPENE – SCURT ISTORIC 1.1. Ideea europeană

Ideea unei uniuni a statelor europene nu este o creaţie a secolului al XX-lea, ci datează încă din vremea lui Carol cel Mare (768 – 814 d.H.), vreme în care Sfântul Imperiu Roman se întindea pe aproape întreaga suprafaţă a statelor fondatoare ale Comunităţilor Europene. Totuşi, în cazul imperiului lui Carol cel Mare nu a fost vorba de o formaţiune care să poată fi comparată cu actuala Uniune Europeană, deoarece scopul principal al acestei structuri a fost constituirea şi apărarea acestui spaţiu creştin. Tratatul de uniune între regele Boemiei Georg von Podebrand şi Înaltul Consiliu din Veneţia din 1462 poate fi, de asemenea, interpretat ca expresia voinţei creării unei structuri supranaţionale. Tratatele de la Osnabrück şi Münster din 1648, cunoscute sub numele de Pacea de la Westfalia, au pus capăt războiului de 30 de ani, marcând începutul epocii clasice a dreptului internaţional public 1. Aceste tratate au marcat victoria monarhiilor asupra  papalităţii şi au conferit principilor  suprema potestas nu doar pe plan intern, ci şi pe  plan extern. Imperiul germanic s-a fărâmat în 355 de state, asupra cărora împăratul nu şi-a păstrat decât în mod formal autoritatea. Dar tot pacea de la Westfalia a introdus  principiul echilibrului dintre puterile europene ca mod de menţinere a păcii. În locul imperiilor au apărut statele independente politic, care treptat s-au transformat în state naţionale. Imperiul creat după Pacea de la Westfalia poate fi asemănat cu o organizaţie internaţională, al cărei secretar general era Împăratul. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, ideea unei confederaţii europene a câştigat din nou teren, deşi la vremea aceea nu existau condiţiile economice şi politice de punere în aplicare a unui asemenea proiect. Ordinea în care s-a instituit după Congresul de la Viena din 1815, şi anume concertul marilor puteri europene (Prusia, Austria, Rusia, Anglia şi Franţa), avea însă trăsături care o deosebeau de o organizaţie 1

Ius publicum europaeum

5

Comisia Uniunii Europene

supranaţională. Formarea statelor naţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a însemnat sfârşitul acestui sistem, proces care a fost accelerat de eforturile de unificare din Germania şi Italia. Ideea europeană a luat însă forme concrete de-abia în secolul al XX-lea. În  perioada postbelică trebuie menţionată aşa-numita mişcare paneuropeană din 1923 a contelui austriac Rchard Coudenhove-Kalergi, prin care s-a urmărit ca prin crearea unor State Unite ale Europei să se formeze un centru de putere care să contrabalanseze Marile puteri de la acea dată, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite. În lucrarea sa „Paneuropa”, Coudenhove-Kalergi a sugerat o unificare a Europei a cărei formă finală să fie constituirea unor State Unite ale Europei, după modelul Statelor Unite ale Americii. Ideea s-a bucurat de o largă acceptare, fapt demonstrat de numeroasele congrese paneuropene organizate în acea perioadă. Numeroşi oameni politici ai vremii,  printre care ministrul de externe german Gustav Stresemann şi ministrul de externe francez Aristide Briand au îmbrăţişat această idee. Acesta din urmă, deţinător al  premiului Nobel pentru pace, a elaborat, în 1930, un plan pentru o Federaţie Europeană, în care statele europene nu renunţau la atributele suveranităţii lor. Contextul politic european, marcat de ascensiunea fascismului în Italia şi a naţionalsocialismului în Germania, nu a permis însă realizarea acestor proiecte. Literatura şi filosofia au pregătit însă terenul pentru unificarea Europei cu mult înainte ca aceasta să ia forme concrete. În acest sens, trebuie amintite scrierile lui Jean Jacques Rousseau, Immanuel Kant şi Abbe de Saint Pierre. O importanţă deosebită, în acest context, o are opera lui Kant „Despre pacea eternă”, din anul 1795, în care se vorbeşte despre necesitatea creării unei federaţii a statelor europene, care să aibă o ordine republicană sub cupola unei constituţii comune. În opinia lui Kant, această federaţie ar putea preîntâmpina toate războaiele, pentru că statele democratice au o mai mare disponibilitate pentru pace decât regimurile autocrate. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teoreticienii dreptului au susţinut ideea creării unei „Uniuni a statelor europene”, aşa cum preciza elveţianul Johann Casper Bluntschli în anul 1878. La o analiză atentă a acestor proiecte se observă însă că acestea nu au constituit o etapă 6

Comisia Uniunii Europene

 premergătoare în crearea actualelor structuri europene, ci mai degrabă o etapă în calea formării Ligii Naţiunilor şi a Naţiunilor Unite. 1.2. Aspectele metodologice ale unei integrări

1.2.1. Metoda federalistă Eforturile de unificare a Europei într-o structură federală sunt rezultatul unei filosofii a istoriei care uneşte experienţa trecutului cu idealuri pentru viitor. Experienţa trecutului arată, potrivit acestei concepţii, că o unificare a Europei într-o structură federativă este singura soluţie europeană posibilă. Pentru federalişti, formarea Uniunii Europene este cea mai importană sarcină. Uniunea Europeană nu este concepută ca scop în sine, ci ea ar oferi popoarelor Europei o modalitate de a rezolva împreună  problemele comune. Avantajul metodei federaliste e că prezintă o concepţie logică şi cuprinzătoare a integrării europene, deşi această concepţie e doar logică, însă nu şi pragmatică. Metoda federalistă schiţează fazele procesului de integrare şi stabileşte măsurile ce trebuie luate în fiecare etapă. Aplicând cu consecvenţă această metodă, se poate ajunge la formarea unei federaţii europene. Metoda precizează şi ţelul urmărit, şi anume o structură federativă, astfel încât rezultatul acestui proces este încă de la început cunoscut. Metoda ţine însă prea puţin cont de realitate, motiv pentru care toate tentativele de a se face uz de ea au eşuat.

1.2.2. Metoda funcţională S-a vorbit pentru prima dată de o metodă funcţională de integrare europeană atunci când ministrul de externe francez Robert Schuman a anunţat, într-o declaraţie guvernamentală din 9 mai 1950, formarea unei organizaţii în care producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie pusă în comun. Metoda funcţională se caracterizează prin aceea că nu urmăreşte un plan general, mulţumindu-se cu rezultate 7

Comisia Uniunii Europene

 parţiale şi ducând la formarea unor comunităţi cu scopuri clar delimitate. Aceste comunităţi lasă, în general, neatinse prerogativele organelor decizionale naţionale, de vreme ce o cedare a suveranităţii are loc doar în domeniul vizat. Nu este sigur dacă acest proces va duce într-adevăr la o integrare europeană completă. În principiu, metoda urmăreşte doar rezolvarea unor probleme politice prin soluţii economice. Metoda funcţională e o expresie a concepţiei potrivit căreia politica e arta realizării posibilului. Avantajul metodei funcţionale e acela că urmăreşte realizarea de  progrese în acele domenii în care acestea sunt posibile şi unde interesele naţionale contrare pot fi aduse, măcar în parte, la un numitor comun. Metoda este însă una în care adesea nu e clar care va fi următoarea etapă a integrării şi care e ţelul final al integrării, neputându-se preciza dacă în final se va ajunge la o federaţie. 1.3. Aspecte dogmatice ale unei integrări

1.3.1. Cooperarea Prin cooperare, în sens larg, se înţelege colaborarea unor parteneri independenţi  juridic şi economic, iar în domeniul supus analizei, aceasta înseamnă colaborarea statelor în planul dreptului internaţional public. Prin aranjamente de drept internaţional  public, statele se obligă să modifice şi să armonizeze ordinile lor juridice interne. În domeniul comerţului internaţional, cooperarea vizează mai mult decât relaţiile comerciale, cuprinzând şi o colaborare tehnică şi economică între state. Scopul  principal al cooperării, în această situaţie, este o creştere a competitivităţii celor  implicaţi. Cooperarea se poate extinde însă asupra tuturor domeniilor vieţii internaţionale. În funcţie de nivelurile economiilor care sunt implicate în cooperare, se  poate distinge între cooperarea orizontală şi cea verticală. E vorba de o cooperare orizontală atunci când partenerii se află pe aceeaşi treaptă economică, spre exemplu, atunci când ambii produc aceleaşi bunuri sau bunuri asemănătoare. Cooperarea verticală desemnează colaborarea dintre trepte economice diferite. 1.3.2. Integrarea 8

Comisia Uniunii Europene

Prin integrare2 se înţelege, în limbaj comun, procesul de îmbinare a unor părţi într-un întreg sau încorporarea într-un întreg. Integrare înseamnă crearea de organe comune care pot emite drept secundar, drept care nu obligă doar statele membre, ci şi  pe cetăţenii lor. 1.3.3. Delimitarea între conceptele de cooperare şi integrare Cooperarea e posibilă între toate statele lumii, integrarea e posibilă doar pe plan regional şi între state învecinate. Cooperarea în forma liberalizării comerţului lasă structurile şi entităţile iniţiale neatinse şi nu urmăreşte crearea de noi entităţi economice. Din contră, integrarea e orientată spre crearea de noi entităţi economice. În vreme ce, în cazul unei cooperări, nu e necesară modificarea structurilor economice existente, în cazul unei integrări sunt necesare structuri economice complementare, care se vor contopi într-o nouă entitate economică. Integrarea declanşează, aşadar, un  proces de transformare, tocmai pentru a permite crearea noii entităţi economice. Cooperarea prin liberalizarea comerţului vizează doar intensificarea relaţiilor  economice între economiile naţionale existente. Din contră, integrarea vizează modificarea structurilor iniţiale, ajungându-se la o entitate mai mult sau mai puţin integrată. Modificarea structurilor nu vizează doar vechile interese, grupuri de interese şi structuri ce izvorăsc din condiţiile şi perspectivele naţionale, ci şi structurile economice, de vreme ce şi acestea sunt vizate de procesul de integrare. În cazul unei cooperări are loc o colaborare fără aparat instituţional. Dimpotrivă, integrarea nu se  poate înfăptui prin simpla cooperare funcţională a unor state suverane, fiind necesare organe centrale cu competenţă decizională. Acestea sunt centre distincte de decizie, care prin hotărârile lor exprimă şi reprezintă interesele comune. Acestea trebuie să fie capabile să aplaneze conflictele de interese. Cooperarea şi integrarea reprezintă, prin urmare, două procese diferite. Ambele  procese sunt tipuri de unificare între care există însă diferenţe fundamentale. Fiecare  proces poate fi transformat în celălalt. Astfel, se poate trece de la cooperare la integrare 2

din latinescul integratio – refacere a unui întreg

9

Comisia Uniunii Europene

economică şi viceversa. În schimb, integrarea e un proces dinamic, care poate declanşa o reacţie în lanţ atât în plan orizontal, cât şi în plan vertical, cuprinzând tot mai multe domenii ale vieţii sociale. Integrarea economică produce efecte şi în alte domenii decât cel economic. Influenţa şi efectele integrării se manifestă, mai degrabă, în alte domenii, cum ar fi cel politic, juridic sau social. Integrarea economică influenţează şi domeniul  politic, astfel încât o coordonare sau chiar o integrare în acest domeniu apare ca necesară. Prin urmare, integrarea economică din cadrul Comunităţilor Europene necesită, pe termen lung, şi formarea unei uniuni politice, deci o unificare a politicii externe, de securitate şi de apărare, toate acestea fiind elemente ale unei reacţii în lanţ. Astfel, integrarea economică va pregăti şi facilita calea unei uniuni politice a Europei, fără a o putea însă înlocui.

10

Comisia Uniunii Europene

C A P I T O L U L II COMUNITĂŢILE EUROPENE – ORGANIZAŢII SUI GENERIS PENTRU CONSTRUCŢIA EUROPEI UNITE 2.1. Istoric

2.1.1. Planul Schuman Ideea europeană îşi are originile în evul mediu, însă ea a luat forme concrete de abia după cel de-al doilea război mondial, când au fost îndeplinite condiţiile economice şi politice pentru un asemenea demers. După experienţele devastatoare ale celui de-al doilea război mondial şi accelerată de perspectiva războiului rece şi a conflictului dintre est şi vest, s-au depus eforturi de realizare a unei integrări europene, care să  preîntâmpine izbucnirea unor alte conflicte armate pe continentul european. Un punct de referinţă în această perspectivă l-a constituit discursul premierului  britanic Winston Churchill, de la Zürich, din 19 septembrie 1946, în care acesta a vorbit despre o „cortină de fier” care desparte vestul de estul Europei şi a cerut formarea unor state unite ale Europei care să înglobeze, în primul rând, Germania şi Franţa şi în care Marea Britanie ar fi avut poziţia pe care o are în Commonwealth. Planul de reconstrucţie a Europei, elaborat de ministrul de externe american George C. Marshall, în 1947, a obligat statele Europei să decidă în comun asupra modului de împărţire a mijloacelor financiare. Impulsul hotărâtor a venit însă de-abia în 1950, de la ministrul de externe francez Robert Schuman şi de la colaboratorul său Jean Monnet, acesta din urmă concepând un plan prin care producţia de cărbune şi oţel a Germaniei şi Franţei era  pusă sub o comandă comună, lăsând deschisă calea şi altor state de a adera. În faimoasa sa declaraţie din sala ceasornicelor din Quai d’Orsay, din 9 mai 1950, ministrul de externe francez Robert Schuman a prezentat un proiect conform căruia industria cărbunelui şi oţelului din Germania şi Franţa, precum şi din alte state dispuse să adere 11

Comisia Uniunii Europene

la această organizaţie, urma să fie pusă în comun şi subordonată unei organizaţii supranaţionale. Monnet însuşi a numit acest plan o reîntoarcere de la principiul  primatului suveranităţii naţionale. În discursul său din 9 mai 1950, Schuman a arătat că pacea lumii nu poate fi  păstrată fără eforturi creatoare care să corespundă marilor ameninţări la adresa păcii. Aşa numitul Plan Schuman nu urmărea doar interese economice şi de securitate, ci era conceput ca o primă etapă în calea formării unei federaţii europene. S-a considerat că,  pe această cale, se vor cristaliza interese comune, care sunt indispensabile pentru constituirea unei comunităţi economice şi care vor constitui impulsul pentru crearea unei comunităţi mai cuprinzătoare, care să coopereze pe mai multe planuri, reunind astfel ţări care în trecut au purtat conflicte armate. Prin aceasta, Germania urma să fie reintrodusă în comunitatea statelor europene, putându-se exercita un control asupra ei, de vreme ce producţia de cărbune şi oţel – la vremea aceea o industrie-cheie – era subordonată unor organe supranaţionale, independente de statele naţionale. În discursul său, Schuman a precizat că punerea producţiei de oţel şi cărbune a Germaniei şi Franţei sub o comandă comună va face un război între cele două ţări nu numai greu de conceput, ci practic imposibil.

2.2. Crearea organizaţiilor comunitare europene

2.1.2. Tratatul de la Paris: formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) Menit iniţial să stingă vechea rivalitate între Franţa şi Germania, Planul Schuman a trezit interesul mai multor state europene. Recunoscând faptul că interesele lor vor fi mai bine reprezentate într-o comunitate, Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburgul au acceptat Planul Schuman. La 18 aprilie 1951 s-a semnat Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), care a intrat în vigoare la 27 iulie 1952. Încă de la început, s-a stabilit că Tratatul va fi valabil 12

Comisia Uniunii Europene

 pe o perioadă de 50 de ani, astfel încât CECO şi-a încetat existenţa la 23 iulie 2002, iar  statele membre nu au hotărât prelungirea acestuia. Tratatul de constituire a CECO a fost prima încercare reuşită de a realiza o integrare europeană pe plan economic, în speranţa că integrării economice îi va urma o integrare politică. Primul Preşedinte al Înaltei Autorităţi (mai târziu Comisia) a fost Jean Monnet, părintele spiritual al Planului Schuman. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu a aderat la acest Tratat din cauza relaţiilor sale privilegiate cu statele Commonwealth-ului şi a convingerii sale nezdruncinate în rolul său de putere mondială.

2.1.3. Eşecul Comunităţii de Apărare Europeană (CAE)  Nu toate proiectele europene de integrare au avut soarta fericită a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. Astfel, proiectul ambiţios al unei comunităţi care să vizeze domeniul apărării statelor membre a eşuat. Prin Comunitatea de Apărare Europeană (CAE), prevăzută în Tratatul de la Paris din 27 mai 1952, s-a urmărit crearea unei comunităţi formate din Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda, care urma să dispună de o armată europeană, pusă sub controlul unui Minister European al Apărării. Adunarea naţională franceză a respins însă, la 30 august 1954, ratificarea Tratatului, temându-se să predea atribute ale suveranităţii naţionale unui organ internaţional. În urma eşecului CAE, Italia şi Republica Federală Germania au aderat prin Actele din Londra, din 3 octombrie 1954, la Tratatul de la Bruxelles în forma sa modificată (Tratat care a fost conceput pentru a limita puterea Germaniei), la 23 octombrie 1954. Tratatul de la Bruxelles a fost extins, la 9 mai 1955, prin Tratatele de la Paris, formându-se Uniunea Europei Occidentale (UEO). Strâns legat de CAE a fost şi proiectul unei Comunităţi Politice Europene (CPE), care a prevăzut integrarea CECO şi a CAE, precum şi competenţe lărgite în domeniul economic, fără însă a cuprinde şi domeniul politicii externe. Odată cu eşecul CAE, a eşuat şi proiectul Comunităţii Politice Europene. 13

Comisia Uniunii Europene

14

Comisia Uniunii Europene

2.1.4. Tratatele de la Roma: formarea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) Odată ce a devenit evident că o integrare politică nu poate fi atinsă în Europa, eforturile s-au îndreptat spre o integrare economică, în speranţa că aceasta va aduce şi o integrare politică. La iniţiativa Belgiei, Olandei şi Luxemburgului, a fost convocată, la 1 iunie 1955, o conferinţă a miniştrilor de externe, la Messina, în Italia. Comisia a fost condusă de ministrul belgian de externe Paul-Henri Spaak care, asemeni lui Monnet în formarea CECO, a jucat un rol important şi în formarea Pieţei Comune şi a CEEA. În anul 1956 a fost prezentat aşa-numitul raport Spaak. Acesta recomanda o integrare economică cu reguli speciale privind folosirea paşnică a energiei atomice. În 1955, Marea Britanie a optat pentru a doua oară pentru Commonwealth, rămânând în afara CEE. Conferinţa a însărcinat o comisie condusă de Spaak să elaboreze proiectele unei Pieţe Comune şi ale unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice. Pe baza acestora s-au elaborat textele tratatelor Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA). Tratatele au fost semnate la 25 martie 1957, la Roma. Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. 2.3. Dezvoltarea Comunităţilor Europene

Pentru că belgianul Paul-Henri Spaak a condus negocierile pentru elaborarea tratatelor de la Roma, castelul Val-Duchese a fost ales ca loc în care s-au purtat discuţiile. Din acest motiv, Belgia a devenit, „provizoriu”, centrul de lucru al Comunităţilor Europene, în concurenţă permanentă şi împărţindu-şi constant această  poziţie cu Luxemburgul şi Strassbourgul. Incapacitatea conducerilor statelor  Comunităţilor Europene de a se pune de acord asupra unui singur loc în care să îşi aibă sediul organele comunităţilor a avut ca urmare faptul că oraşele Bruxelles, Luxemburg şi Strassbourg adăpostesc, în prezent, cele mai importante instituţii ale Comunităţii Europene. Primul preşedinte al Comunităţii Economice Europene a fost Walter  Hallstein. 15

Comisia Uniunii Europene

Comunitatea Economică Europeană şi CEEA au avut, iniţial, fiecare câte o Comisie şi un Consiliu de Miniştri. Parlamentul şi Curtea au fuzionat prin Convenţia de fuziune din 25 martie 1957, devenind comune pentru cele trei comunităţi. A urmat

apoi Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, prin care s-a produs contopirea CECO, CEEA şi CEE, acestea căpătând instituţii comune. Toate cele trei organizaţii au dobândit astfel o singură Comisie, acelaşi Consiliu, acelaşi Parlament şi aceeaşi Curte de Justiţie. Conform Tratatului de constituire a CEE, Consiliul de Miniştri trebuia să adopte, începând cu 1966, decizii cu majoritate calificată în domenii precum agricultura sau politica comercială comună. Înainte ca această reglementare să intre în vigoare, Franţa a declanşat, la mijlocul lui 1965, o criză serioasă în cadrul Comunităţilor. Franţa s-a retras pentru o jumătate de an de la lucrările Consiliului de Miniştri, blocând astfel activitatea acestui organ 3, invocând ca pretext nerespectarea convenţiilor privind politica agrară comună şi a convenţiilor privind viitoarele competenţe în materie de buget ale Parlamentului European. Ulterior, a reieşit însă că era vorba de o respingere categorică a principiului majorităţii în Consiliu. În deciziile de la Luxemburg ale miniştrilor de externe ai CEE din 29 ianuarie 1966, conflictul a fost aplanat printr-o formulă reuşită de compromis. Acordul prevedea ca, atunci când hotărârile Consiliului de Miniştri vizează interese vitale ale unui stat membru, acestea nu pot fi luate dacă există un vot negativ al acestui stat. După reuniunea la vârf a şefilor de stat şi de guvern de la Haga, din 1969, s-au făcut eforturi de uniformizare a politicii externe a statelor membre. S-a prevăzut ca  procesul de integrare economică să includă şi o congruenţă a politicii externe. S-a vorbit de o constituţie financiară a Comunităţii care să prevadă venituri proprii, de crearea unei uniuni economice şi monetare şi a unei cooperări politice europene (CPE),  precum şi de noi negocieri de aderare. S-a discutat şi despre posibilitatea organizării de alegeri directe pentru Parlamentul European. Scopul urmărit prin toate aceste măsuri era formarea unei Uniuni Europene, care însă nu era definită în mod explicit. 3

aşa zisa “politică a scaunului liber”

16

Comisia Uniunii Europene

Mai târziu s-a admis că progresele din domeniul intern presupun şi o coordonare a politicii externe. Pornind de la Raportul Davignon din 1970, cooperarea politică europeană era concepută ca o conlucrare a statelor membre prin informări şi consultări  periodice, în scopul armonizării politicii externe. Cooperarea politică europeană consta în consultările periodice dintre miniştrii afacerilor externe. Comunitatea europeană nu a găsit puterea politică de trecere la o uniune economică şi monetară, în ciuda numeroaselor iniţiative în acest sens 4. Progresele în domeniul monetar au fost însă notabile. După etape intermediare, ca formarea Fondului Monetar European în 1973 şi instituirea cursurilor fixe de schimb ale unor membri CEE, preşedintele francez Giscard d’Estaing şi cancelarul federal german Helmut Schmidt au reuşit, în 1978, să pună bazele Sistemului Monetar European (SME). Acest sistem fix de cursuri de schimb, la care au aderat majoritatea statelor CEE, cu excepţia Marii Britanii, a constituit un prim pas în calea formării unei pieţe comune în cadrul Comunităţii. ECU5 a constituit un element de bază al sistemului monetar european. Unitatea monetară europeană corespundea unui coş de valute în care erau cuprinse valutele ţărilor CEE, în proporţii diferite. Proporţia fiecărei valute era calculată în funcţie de procentul cu care fiecare stat membru contribuia la produsul social brut al Comunităţii şi la comerţul în cadrul Comunităţii. Procentul era, aşadar, variabil: Germania avea un procent de 30 %, Luxemburgul doar de 0,3 %. Modificarea puterii valutelor ducea, automat, la o modificare a procentelor din ECU. În cadrul CEE, ECU a servit la stabilirea ratei de schimb, ca bază pentru stabilirea politicii de schimb şi, în mod deosebit, ca unitate de calcul pentru diferite sectoare, spre exemplu pentru sectorul agrar şi domeniul bugetar. Începutul anilor ’80 a marcat aşa-zisa extindere spre sud a Comunităţilor, care a inclus Grecia, devenită în 1981 al zecelea membru al CE, la capătul unor negocieri de aderare care au durat 5 ani. Spania şi Portugalia, care încheiaseră cu CEE un protocol  privind comerţul, au avut nevoie de 7 ani pentru a finaliza negocierile de aderare începute în 1977. Ele au devenit în 1986 membre ale Comunităţii Europene, care, la 4 5

printre acestea se numără Planul Barre din 1969, Planul Wener din 1970, iniţiativa Jenkins din 1977 prescurtare a denumirii engleze  European currency unit – unitatea monetară europeană

17

Comisia Uniunii Europene

vremea aceea, număra 12 membri, astfel că, în primii 30 de ani de existenţă a Comunităţilor, numărul membrilor acestora s-a dublat. Prin aceasta, Comunităţile Europene au devenit, cu cei 320 milioane de locuitori, unele dintre cele mai mari entităţi economice din lume. Extinderea spre sud a pus însă Comunitatea în faţa unor probleme serioase,  pentru că cei trei noi membri aveau un produs intern brut cu mult mai mic decât membrii fondatori. Prin intermediul unor reglementări tranzitorii pe o durată de 10 ani şi printr-o politică regională care viza zona mediteraneană, s-a urmărit o echilibrare a nivelului de trai în cadrul Comunităţii. Prin acordarea unei atenţii sporite zonei sudice, s-a produs şi o schimbare a caracterului CE. Acest proces a fost însă pe deplin justificat şi necesar.  Actul Unic European (AUE) a dat noi impulsuri procesului de integrare

europeană. Acesta îşi are originile în proiectul germano-italian al unui „Act European” din 4 noiembrie 19816, care prevedea o colaborare strânsă a Comunităţii Europene, a Cooperării Politice Europene (CPE) şi a Parlamentului European, în vederea formării unei Uniuni Europene. Proiectul a fost, în parte, pus în practică prin Declaraţia solemnă a Consiliului privind Uniunea Europeană din 19 iulie 1983, de la Stuttgart. Textul AUE s-a bazat şi pe proiectul de tratat al Parlamentului European din 14 februarie 1984, privind formarea Uniunii Europene. În ciuda voturilor negative exprimate de Danemarca, Grecia şi Marea Britanie, s-a hotărât convocarea unei conferinţe a şefilor de stat şi de guvern, iar Actul Unic European a fost semnat în 27 –  28 februarie 1986 de cele 12 state membre. Din cauza contestării în justiţie a legii irlandeze prin care s-a aprobat Actul Unic European, s-a produs o amânare a intrării în vigoare a acestuia până în 1 iulie 1987. Actul Unic European este, în prezent, parte componentă a structurii juridice a Comunităţilor Europene. Actul Unic European s-a vrut a fi, aşa cum reiese din  preambulul său, o extindere a construcţiei juridice europene şi o afirmare a voinţei de a transforma relaţiile dintre statele membre într-o Uniune Europeană. Pilonii acestei 6

Planul Genscher - Colombo

18

Comisia Uniunii Europene

Uniuni urmau să fie CE, aşa cum fusese aceasta transformată în urma adoptării Actului Unic European, şi o Cooperare Politică Europeană (CPE) consfinţită din punct de vedere al dreptului internaţional public, ambele sub acoperişul Consiliului Şefilor de stat şi de guvern. Din punct de vedere material, Actul Unic European a consolidat  poziţia Comisiei şi a Parlamentului şi a dus la introducerea de noi domenii de politică comunitară, iar din punct de vedere instituţional a dus la crearea Tribunalului de Primă Instanţă (TPI), la extinderea principiului majorităţii şi a implicarea Parlamentului European în procesul decizional, la împuternicirea Consiliului de a delega Comisia şi, în fine, la obligaţia de constituire progresivă a unei Pieţe Comune, până la 31 decembrie 1992. A doua coloană a consfinţit şi lărgit, din punct de vedere al dreptului internaţional public, mecanismele de cooperare ale CPE care, în fapt, existau încă din 1970. Procesul de integrare europeană început prin constituirea Comunităţilor  Europene a trecut, prin Tratatul de la Maastricht 7 , într-o altă etapă de dezvoltare, fără însă ca acesta să aducă o mai mare transparenţă şi o democratizare a procesului decizional8 sau o creştere a eficienţei şi coerenţei domeniilor politicilor comunitare. Simpla declaraţie de constituire a Uniunii Europene nu este însă suficientă pentru atingerea acestui scop. Decisive au fost, în acest sens, unele modificări substanţiale, dar  şi prevederi care au fixat doar obiective generale de urmărit. Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus unele modificări instituţionale construcţiei europene. Acestea au vizat, în principal, nou-introdusele politici interguvernamentale: Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi Colaborarea în domeniul justiţiei şi internelor. Prin intermediul Tratatului de la Maastricht au fost atribuite noi competenţe Consiliului. Prin acelaşi Tratat au fost lărgite atribuţiile Parlamentului European, prin extinderea competenţelor lui legislative, prin procedura audierii şi colaborării şi printr-

7

Tratatul a fost încheiat la 7 februarie 1992 Astfel, Curtea Constituţională a Germaniei a arătat că structurile comunitare sunt, în continuare, legitimate democratic de către popoarele statelor member şi de către parlamentele alese de acestea 8

19

Comisia Uniunii Europene

o nouă procedură decizională, modificări în urma cărora Parlamentul European a devenit un adevărat organ cu atribuţii de codecizie în domeniul legislativ. Din punct de vedere al redactării, trebuie amintit că Tratatul de la Maastricht a  preluat, din nou, în Tratatul CEE, întregi părţi din Tratatul de fuziune a celor trei Comunităţi. Tratatul CEE şi-a schimbat apoi denumirea în Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene, pentru a se sublinia faptul că această Comunitate s-a transformat dintr-una cu obiective strict economice, într-o uniune politică. Din punct de vedere material, organizaţia numită acum „Comunitatea Europeană” a căpătat, prin intermediul Tratatului de la Maastricht, noi competenţe în domeniile culturii, reţelelor  transeuropene şi industriei. Era vorba de domenii în care CEE a avut atribuţii şi înainte de 1993, dar pentru care au lipsit atribuiri clare de competenţă. Domeniilor sănătăţii şi al protecţiei consumatorului le-au fost consacrate titluri distincte. A fost, de asemenea, introdus un nou titlu privind cooperarea pentru dezvoltare (Titlul XVII), care a inclus acest domeniu în politicile comunitare. Această politică urmăreşte dezvoltarea economică şi socială durabilă a statelor în curs de dezvoltare, integrarea progresivă a ţărilor în curs de dezvoltare în economia mondială şi combaterea sărăciei în aceste ţări.  Negocierile pe marginea tratatului au fost însă dificile, din cauza concepţiilor  diferite ale statelor privind structura şi conţinutul Uniunii Europene. Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la 7 februarie 1992. S-a prevăzut ca Tratatul să intre în vigoare în data de 1 ianuarie 1993, după ce acesta a fost ratificat de către toate statele membre, ratificare ce a presupus, după caz, modificări constituţionale, aprobarea de către parlamentele naţionale sau consultarea cetăţenilor prin referendum. În vreme ce referendumul convocat în Irlanda a fost relativ clar, iar cel din Franţa a fost la limita aprobării Tratatului (51,5 %), în Danemarca a fost necesară organizarea unui al doilea referendum, după ce Tratatul a fost respins, iniţial, cu 50,7 % din voturi. Intrarea în vigoare a Tratatului a fost astfel blocată, din cauza reglementării conţinute în art.R alin.2 din Tratat. Tratatul asupra Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

20

Comisia Uniunii Europene

Limitările transferului de suveranitate a statelor membre, prevăzute în normele constituţionale naţionale, au fost astfel consfinţite pe planul dreptului comunitar prin Tratatul de la Maastricht. Este vorba, aici, de o prevedere constituţională comunitară care, deşi este consfinţită într-un tratat comunitar, are rang superior în raport cu tratatele comunitare. Tratatul de la Amsterdam , din 2 octombrie 1997, constituie cea de-a treia

revizuire importantă a actelor comunitare. Acesta a fost negociat în cadrul conferinţei interguvernamentale de la Amsterdam, din octombrie 1997, şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Prin Tratatul de la Amsterdam a fost extinsă procedura codeciziei Parlamentului European şi reformată în sensul unei participări egale a Consiliului şi Parlamentului în procesul decizional. Tratatul a introdus un nou titlu (Titlul VII, cuprinzând art.43 – 45) şi a prevăzut, în art.11 din Tratatul CE, posibilitatea unei colaborări mai strânse între unele state membre. Aceasta a însemnat introducerea conceptului de „Europă cu mai multe viteze”, concept care a fost anterior utilizat în domeniul politicii sociale şi în cel al uniunii monetare. Tratatul de la Amsterdam a creat, de asemenea, funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), care era deţinută de aceeaşi persoană care deţinea Secretariatul General al Consiliului şi care sprijinea Consiliul în chestiuni legate de PESC. Tratatul de la Amsterdam a adus, de asemenea, considerabile modificări tehnice şi de redactare. Prevederile depăşite au fost îndepărtate. Tratatul CE şi Tratatul asupra Uniunea Europeană au căpătat o nouă numerotare. Din punct de vedere material, Tratatul prevedea adoptarea de măsuri comune în importantul domeniu al justiţiei şi afacerilor interne, şi anume în ce priveşte regimul vizelor, azilul, imigrarea şi alte  politici privind libera circulaţie a persoanelor, prin transferarea acestora în prima coloană (Titlul IV, art.61 – 69 din Tratatul CE). Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală a rămas în a treia coloană (aşa cum se numeşte şi Titlul IV din Tratatul asupra Uniunii Europene). Asupra textului Tratatului de la Nisa, negociat în cadrul conferinţei interguvernamentale din anul 2000, s-a căzut de acord în cadrul reuniunii la vârf de la 21

Comisia Uniunii Europene

 Nisa, din 7 – 11 decembrie 2000. Deşi semnat la 26 februarie 2001, Tratatul a parcurs o cale anevoioasă până la ratificare. În mod surprinzător, Tratatul a fost respins de către irlandezi în cadrul unui referendum. Tratatul a intrat în vigoare de abia la 1 februarie 2003, după un al doilea referendum, în urma căruia acesta a fost aprobat şi în Irlanda. În acest context, trebuie făcută distincţia între modificările care au fost introduse prin intrarea în vigoare a Tratatului la 1 februarie 2003 şi acelea care au fost adoptate ca urmare a primirii de noi membri, pe baza protocolului privind extinderea Uniunii Europene şi prin actul de aderare din 16 aprilie 2003. Modificările instituţionale aduse  prin Tratatul de la Nisa, la 1 februarie 2003, privesc, în principal, extinderea  principiului majorităţii calificate, numirea şi rolul Preşedintelui Comisiei, precum şi repartizarea competenţelor între Curte şi Tribunalul de Primă Instanţă. Numărul maxim al membrilor Parlamentului European a fost fixat, începând cu 1 februarie 2003, la 732 faţă de 700, câţi fuseseră anterior acestei date. În Tratat a fost, de asemenea, introdus un nou titlu privind colaborarea pentru dezvoltare în domeniile economic, financiar şi tehnic. Competenţa Comunităţii Europene de a încheia tratate în domeniul politicii comerciale comune a fost extinsă şi asupra domeniului serviciilor, şi asupra unor  aspecte economice ale proprietăţii intelectuale.  Nicio parte a Tratatului de la Nisa sau a dreptului primar nu constituie însă carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Acest fapt a fost „salutat” de reuniunea la vârf a şefilor de stat şi de guvern de la Nisa, din 7 – 11 septembrie 2000. Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani. După 23 iunie 2002, dată la care CECO şi-a încheiat existenţa, patrimoniul acesteia a fost transferat Comunităţii Europene. În Tratatul CE (art.312) şi în Tratatul CEEA (art.208) la fel ca şi Tratatul privind Uniunea Europeană se precizează însă, în mod expres, că aceste sunt constituite pe o perioadă nedeterminată. La 16 aprilie 2003, Uniunea Europeană a încheiat tratate de aderare la Uniunea Europeană cu opt state central şi est-europene (state baltice Estonia, Letonia şi Lituania, la care se adaugă Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) şi cu Malta şi 22

Comisia Uniunii Europene

Cipru. Tratatele au intrat în vigoare la 1 mai 2004, numărul membrilor Uniunii Europene crescând astfel la 25 de state. Baza juridică a acestor aderări a fost constituită, conform art. 49 alin.2 din Tratatul U.E., din tratatele de aderare, care au devenit parte componentă a dreptului primar. Este unanim admis că, în actualul sistem al tratatelor iniţiale şi al succesivelor  tratate de modificare a acestora, nu se poate vorbi de o Uniune Europeană pe deplin funcţională, cu proceduri transparente şi apropiată de cetăţean. În cadrul Tratatului de la Nisa s-au pus bazele unui amplu proces de reformă, prin adoptarea unei Declaraţii  privind Viitorul Uniunii Europene. Pornind de la aceasta, în urma Declaraţiei de la Laeken, s-au pus bazele unei Convenţii, a cărei sarcină a fost adoptarea unui document final privind viitorul Uniunii Europene. Convenţia s-a reunit, de la 1 martie 2003 până la 18 iulie 2003, sub preşedinţia fostului preşedinte francez Valery Giscard d’Estaing. Documentul prezentat de aceasta, sub forma Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, a fost preluat de către Consiliul European de la Salonic, din 20 iunie 2003, ca  bază de negociere pentru viitoarea conferinţă interguvernamentală. Partea întâi a  proiectului de tratat privind Constituţia Europeană conţine prevederi instituţionale,  partea a doua preia, cu unele modificări, Carta Drepturilor Fundamentale, partea a treia conţine prevederi generale, printre care şi numeroase clauze transversale, şi preia, cu unele modificări, dispoziţiile materiale ale Tratatului CE. În prevederile finale din  partea a patra se statuează că, pentru orice modificare esenţială a Tratatului, înaintea urmăririi procedurii de ratificare de drept internaţional public, este necesară convocarea unei noi Convenţii.

23

Comisia Uniunii Europene

C A P I T O L U L III INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care, potrivit Constituţiei Europei9, are drept scop: - urmărirea obiectivelor Uniunii; - promovarea valorilor sale; - servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, şi asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale. În prezent, cadrul instituţional al Uniunii Europene cuprinde: a) Instituţii: - Parlamentul European; - Mediatorul european; - Controlorul european al protecţiei datelor; - Consiliul european; - Consiliul Uniunii Europene; - Preşedinţia; - Comisia Europeană; - Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene; - Curtea de Conturi Europeană.  b) Organe financiare: - Banca Centrală Europeană; - Banca Europeană de investiţii. c) Organe consultative: - Comitetul Economic şi Social European; - Comitetul Regiunilor. d) Organe interinstituţionale: 9

Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa

24

Comisia Uniunii Europene

- Oficiul publicaţiilor oficiale ale Comunităţilor europene; - Oficiul pentru selecţia personalului Comunităţilor europene. e) Organisme descentralizate ale Uniunii Europene (agenţii) 10: - agenţiile Comunităţilor europene; - Agenţia Europeană pentru Siguranţă Aeriană; - Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor; - Agenţia Europeană a Mediului; - Agenţia Europeană pentru reconstrucţie; - Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă. - alte organisme: - Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară; - Oficiul Comunitar pentru Varietăţi Vegetale; - Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă; - Oficiul European de Luptă Contra Fraudei; - Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi a Dependenţei de Droguri; - Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei; - Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale; - Centrul de Traduceri pentru Instituţiile Uniunii Europene; - Centrul European pentru Observaţii prin Satelit; - Europol; - Institutul European pentru Studii de Securitate; - Fundaţia Europeană pentru Formare Profesională; - Delegaţiile Comisiei Europene în statele membre. Potrivit Constituţiei Europei, sistemul instituţional al Uniunii Europene are următoarele instituţii şi organisme consultative: - Parlamentul European; - Consiliul European; 10

www.infoeuropa.ro

25

Comisia Uniunii Europene

- Consiliul de Miniştri, denumire care înlocuieşte denumirea „Consiliul Uniunii Europene”; - Comisia Europeană, care conţine şi funcţia de Ministru de externe al Uniunii Europene în calitate de vicepreşedinte al Comisiei; - Curtea de Justiţie, care va cuprinde: Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunale specializate; - alte instituţii şi organisme care întregesc cadrul instituţional, precum: - Banca Centrală Europeană; - Curtea de Conturi; - Organismele consultative ale Uniunii. Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisia sunt asistate de: - Comitetul Regiunilor; - Comitetul Economic şi Social. 3.1. Parlamentul European

În concepţia Tratatului de la Roma din anul 1957, Parlamentul European, denumit atunci Adunare parlamentară, reprezenta popoarele statelor membre unite în cadrul Comunităţii Economice Europene. Evoluţiile ulterioare au făcut şi mai complexă această instituţie, căpătând în timp tot mai multă putere şi veritabile competenţe legislative. Fiind singura instituţie a Uniunii Europene ale cărei dezbateri sunt publice, Parlamentul European este ales prin vot universal de către cetăţenii statelor membre, pe care-i reprezintă, vot care-i dă legitimitatea. Primele alegeri directe ale Parlamentul European au avut loc în anul 1979. Alegerile parlamentare au loc la fiecare cinci ani şi fiecare cetăţean cu drept de vot în ţara lui are dreptul să-şi aleagă europarlamentarii. Deputaţii Parlamentului European îşi exercită mandatul independent şi nu pot  primi instrucţiuni de la guvernele lor şi nici nu pot fi investiţi cu un mandat imperativ. 26

Comisia Uniunii Europene

Este motivul pentru care aceştia se bucură de privilegii şi imunităţi prevăzute de Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor europene, adoptat în anul 196511. Astfel, deputaţii au dreptul să circule liber în statele membre ale Uniunii Europene, să consulte orice dosar aflat în posesia Parlamentului sau a unei comisii a acestuia, cu unele excepţii.  Numărul parlamentarilor a evoluat în funcţie de numărul statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel, în mandatul 1999 – 2004, Parlamentul European a numărat 626 de parlamentari, pentru ca în actuala legislatură, cea de-a şasea (2004 – 2009), să numere 732 parlamentari în primii trei ani de legislatură, ca urmare a extinderii masive a Uniunii din mai 2004 (25 de state membre); apoi 786 parlamentari începând cu anul 2007, datorită aderării Bulgariei şi României. Strasbourg, în Franţa, este oraşul în care Parlamentul European se reuneşte în sesiuni plenare, care durează o săptămână pe lună, şi la care participă toţi deputaţii. Ordinea de zi cuprinde, în general, examinarea propunerilor legislative şi adoptarea amendamentelor înainte de luarea unei decizii asupra ansamblului textului. Sunt incluse uneori şi comunicări ale Consiliului sau ale Comisiei sau probleme relative la evenimentele din cadrul Uniunii sau din întreaga lume. La Bruxelles se desfăşoară reuniunile comisiilor parlamentare şi sesiunile  plenare adiţionale ale Parlamentului, cu durata de două zile. Luxemburg este sediul Secretariatului General al Parlamentului. Membrii Parlamentului European nu sunt organizaţi pe grupuri naţionale, ci în grupuri politice12 de dimensiune europeană, care reunesc ansamblul marilor partide  politice ce activează în statele membre ale Uniunii Europene. Deputaţii se pot organiza în grupuri potrivit afinităţii lor politice, afinităţi care nu sunt evaluate de Parlament. Orice grup politic este compus din deputaţi aleşi în cel puţin o cincime din statele membre, numărul lor minim fiind de 19. Un deputat nu poate să aparţină decât unui singur grup. Constituirea unui grup politic trebuie să fie declarată Parlamentului,

11 12

Stelian Scăunaş, Drept diplomatic şi consular, Editura Burg, Sibiu, 2003, p. 187 - 192 www.europarl.eu.int/ - Regulamentul Parlamentului European, iulie, 2004, art.29 - 32

27

Comisia Uniunii Europene

indicându-se denumirea grupului; numele membrilor şi compunerea biroului grupului, toate acestea fiind publicate în Jurnalul oficial. Grupurile politice îşi exercită funcţiile în cadrul activităţii Uniunii, în conformitate cu prevederile Regulamentului Parlamentului. Ele dispun de un secretariat în cadrul Secretariatului General, de facilităţi administrative şi de alocări de la bugetul Parlamentului.  Neînscrişii, adică deputaţii care nu aderă la nici un partid politic, dispun, de asemenea, de un secretariat. Statutul şi drepturilor acestor deputaţi sunt reglementate de Biroul Parlamentului. Repartizarea în sala de şedinţe a grupurilor parlamentare, a deputaţilor neînscrişi şi a instituţiilor Uniunii Europene se decide de către Conferinţa Preşedinţilor. Începând cu anul 2007, ca urmare a lărgirii Uniunii Europene cu Bulgaria şi România, acestea sunt reprezentate în Parlamentul European cu 18 membri, prima şi cu 36 membri cea de-a doua, Parlamentul numărând astfel 786 deputaţi. Parlamentul European îşi constituie o sumă de organe proprii, care îndeplinesc funcţii specifice, stabilite prin Regulamentul acestuia. Este vorba despre: Preşedintele Parlamentului, Biroul Parlamentului, Conferinţa preşedinţilor, Conferinţa preşedinţilor, conferinţa preşedinţilor Delegaţiilor. Pentru buna îndeplinire a funcţiilor Parlamentului, în cadrul său sunt constituite comisii parlamentare, unele cu caracter permanent, altele cu caracter temporar, precum şi comisii de anchetă. Comisiile permanente sunt constituite de Parlament la propunerea Conferinţei  preşedinţilor şi îndeplinesc atribuţiile stabilite de Regulamentul Parlamentului. În general, comisiile permanente au misiunea de a examina chestiunile cu care au fost sesizate de Parlament sau, când nu este sesiune, de către Preşedintele acestuia, în numele Conferinţei preşedinţilor. Membrii comisiilor permanente sunt aleşi în prima sesiune a Parlamentului  pentru o perioadă de doi ani şi jumătate.

28

Comisia Uniunii Europene

Comisiile temporare pot fi constituite oricând de către Parlament, la propunerea Conferinţei preşedinţilor, în acelaşi timp fiind fixate şi atribuţiile, compoziţia şi mandatul, care poate fi de maxim 12 luni, cu posibilitatea prelungirii de către Parlament. Comisiile de anchetă sunt constituite tot de Parlament, dar la cererea unui sfert din numărul deputaţilor. Scopul acestora este de a examina acuzaţiile aduse fie instituţiilor sau organelor comunitare, fie administraţiei publice a unui stat membru, fie  persoanelor mandatate, de infracţiune la dreptul comunitar sau de rea administrare în aplicarea acestuia. Comisia de anchetă depune un raport cu concluziile sale, într-un termen de cel mult 12 luni, termen care poate fi prorogat de Parlament de două ori, cu câte trei luni. La cererea comisiei, Parlamentul va organiza o dezbatere asupra raportului prezentat. De asemenea, comisia poate supune aprobării Parlamentului un  proiect de recomandare adresat instituţiilor sau organelor comunitare ori statelor  membre. Parlamentul European este asistat în activitatea sa de un Secretar general 13 numit de Biroul Parlamentului. El se angajează solemn în faţa Biroului că-şi va exercita funcţiile în deplină imparţialitate şi conştiinţă. Secretarul General conduce Secretariatul general, a cărui compoziţie şi organizare sunt decise de către Biroul Parlamentului, care hotărăşte şi cu privire la situaţia administrativă şi financiară a funcţionarilor şi agenţilor secretariatului. Secretariatul cuprinde aproximativ 3500 de persoane, mare parte dintre acestea fiind folosite pentru traducerile în şi din cele 18 limbi de lucru 14. Parlamentul îndeplineşte trei atribuţii esenţiale: - exercită puterea legislativă; - exercită controlul democratic; - funcţia bugetară.

13

Regulamentul Parlamentului, art.197 Dacă, până la extinderea din mai 2004, 1300 de traducători procesau aproximativ 1,5 milioane de pagini pe an, în cele 11 limbi oficiale, în aproximativ doi ani, pentru cele 20 de limbi – între care bulgara şi româna -, se va dubla numărul de traducători dar şi de pagini, cheltuielile depăşind 800 milioane de euro 14

29

Comisia Uniunii Europene

Parlamentul European exercită puterea legislativă împreună cu Consiliul Uniunii Europene; ales fiind prin vot direct, este automat garantată legitimitatea dreptului european. Trei proceduri legislative principale sunt utilizate în practica decizională a Parlamentului şi Consiliului: - procedura codeciziei pentru adoptarea actelor legislative; - procedura consultării; - procedura avizului conform. Practic, în cadrul procedurii codeciziei pentru adoptarea actelor legislative, Parlamentul şi Consiliul împart puterea legislativă. Comisia reprezintă propunerea sa celor două instituţii, care o lecturează şi o discută în două rânduri. Daca Parlamentul şi Consiliul nu cad de acord asupra textului propunerii, textul este supus dezbaterii Comitetului de conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai celor două instituţii. La lucrările Comitetului participă şi reprezentanţii Comisiei. Când Comitetul a ajuns la un acord, acesta va trimite Parlamentului şi Consiliului textul documentului  pentru o a treia lectură, în scopul adoptării. În cadrul procedurii consultării, Comisia adresează propunerea sa simultan Consiliului şi Parlamentului. Consiliul consultă oficial Parlamentul şi alte organisme, cum ar fi: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, ale căror avize fac  parte integrantă din procesul decizional european. În unele împrejurări, consultarea este obligatorie, actul adoptat de Consiliu neavând forţă juridică fără avizul Parlamentului. În alte împrejurări, consultarea este facultativă. În oricare din împrejurările enunţate, Parlamentul poate aproba propunerea Comisiei, o poate respinge sau poate să ceară amendamente, în acest din urmă caz, Comisia fiind obligată să examineze modificările cerute de Parlament. Dacă le acceptă, transmite propunerea modificată Consiliului. Acesta poate adopta propunerea sau poate, la rândul lui, să o modifice, dar numai cu unanimitate. Potrivit procedurii avizului conform, Consiliul trebuie să obţină avizul conform al Parlamentului înainte de a adopta unele decizii importante. Procedura este similară 30

Comisia Uniunii Europene

cu cea a consultării, cu unica deosebire că Parlamentul nu poate amenda o propunere, ci numai să o accepte sau să o respingă în întregime. Acceptarea, denumită „aviz conform” cere majoritatea absolută a voturilor şi este cerută în următoarele domenii: - aderarea noilor state membre; - Fondurile structurale şi de coeziune; - misiunile specifice Băncii Centrale Europene; - modificarea Statutului Sistemului european al băncilor centrale sau Statutului Băncii Centrale Europene; - procedura electorală uniformă a Parlamentului European; - unele acorduri internaţionale. Parlamentul European exercită controlul democratic asupra tuturor instituţiilor  europene, mai ales asupra Comisiei europene. Mai mult, el este competent să aprobe sau să refuze numirea membrilor Comisiei şi chiar să cenzureze Comisia în ansamblul ei. Cele mai semnificative aspecte ale acestei puteri sunt: - ascultă viitorii membri ai Comisiei şi pe candidatul la preşedinţia acesteia, desemnaţi de statele membre; practic, aceştia nu pot intra în funcţie fără aprobarea Parlamentului; - Comisia este politic responsabilă în faţa Parlamentului; acesta poate adopta o moţiune de cenzură a Comisiei prin care să ceară demisia acesteia; - Parlamentul examinează rapoartele care îi sunt adresate de Comisie şi  parlamentarii îi pot adresa întrebări scrise şi orale; - membrii Comisiei participă la sesiunile plenare parlamentare şi la reuniunile comisiilor parlamentare, realizându-se astfel un dialog permanent între cele două instituţii; - Parlamentul controlează, de asemenea, activitatea Consiliului; parlamentarii adresează în mod obişnuit întrebări membrilor Consiliului, iar Preşedintele Consiliului  participă la sesiunile plenare parlamentare şi la dezbaterile importante; mai mult, Preşedintele Consiliului trebuie să informeze permanent Parlamentul în domenii de interes comun, precum politica externă şi de securitate comună, cooperarea în materie 31

Comisia Uniunii Europene

 judiciară, politica azilului şi imigraţiei, măsurile privind lupta împotriva toxicomaniei, fraudei şi criminalităţii internaţionale. - examinarea petiţiilor cetăţenilor; - crearea de comisii de anchetă. Parlamentul îndeplineşte şi funcţia bugetară pe care o exercită, de asemenea, împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Parlamentul poate să aprobe sau să refuze în totalitate bugetul. Practic, bugetul anual al Uniunii Europene este stabilit de Parlament împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Bugetul este dezbătut în Parlament şi nu este aplicat decât după semnarea lui de către Preşedintele Parlamentului. Parlamentul controlează executarea bugetului prin intermediul Comisiei de control bugetar şi, în fiecare an, aprobă gestionarea bugetului de către Comisia europeană în cursul exerciţiului financiar precedent. 3.2. Consiliul European

Începând cu anul 1961, timp de aproape 15 ani, şefii de state şi de guverne din cadrul Comunităţilor europene au organizat mai multe întâlniri sub forma unor  conferinţe la nivel înalt, cu scopul de a discuta diverse aspecte ale cooperării politice dintre statele membre, fără ca aceste întâlniri să fie prevăzute de tratatele originare. Oficializarea Consiliului european s-a realizat abia în anul 1986, prin Actul unic european. Acest tratat completează tratatele de bază prin prevederile potrivit cărora Consiliul european va avea un suport juridic convenţional, va fi compus din şefii de state şi de guverne, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de Preşedintele Comisiei. Actul unic european nu stabileşte însă rolul şi atribuţiile Consiliului european, de aceea el nu devine o instituţie comunitară. Instituţionalizarea Consiliului european se realizează prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 15. Potrivit acestuia 16 „Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă orientările politice generale. 15 16

a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 articolul 5

32

Comisia Uniunii Europene

Consiliul european reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, ca şi  preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai statelor membre şi de câte un membru al Comisiei. Consiliul european se reuneşte de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului. Consiliul european prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul fiecărei reuniuni a sa, precum şi un raport scris anual care vizează progresele realizate de Uniune”. Are competenţe în domeniul cooperării politice la nivel comunitar şi extracomunitar, precum şi în domeniul construcţiei comunitare. Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie de Statele Membre pe perioade de câte 6 luni, în ordinea adeziunii, schimbându-se odată cu conducerea Consiliului Miniştrilor, regula fiind ca acelaşi stat să deţină în acelaşi timp conducerea celor două foruri. Prin Tratatele de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 care modifică Tratatul  privind Uniunea Europeană, tratatele instituind Comunităţile Europene şi anumite acte conexe, s-a statuat că este de competenţa Consiliului European să definească principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv pentru  problemele care au implicaţii în domeniul apărării. Tot Consiliul European ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea politicii externe şi de securitate comune, pe  baza orientărilor generale pe care le-a stabilit. Asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii. Preşedinţia este asigurată prin rotaţie şi este responsabilă pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu. Preşedinţia este asistată de Secretarul general al Consiliului care exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună. Preşedinţia consultă Parlamentul European asupra aspectelor principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de securitate comună şi se îngrijeşte ca punctele de vedere ale Parlamentului să fie luate în considerare.

33

Comisia Uniunii Europene

Constituţia adoptată la Roma în anul 2004, aflată în proces de ratificare de către statele membre, reglementează, la art.20 şi 21, instituţia Consiliului European. Acesta trebuie să dea Uniunii impulsionarea necesară pentru dezvoltarea sa şi să definească orientările şi priorităţile politice generale. Nu are atribuţii legislative. În ce priveşte compunerea, aceasta urmează a se modifica în sensul că, în afară de şefii de stat şi de guvern ai Statelor Membre mai fac parte preşedintele său şi Preşedintele Comisiei 17. La lucrările Consiliului European urmează să participe şi ministrul afacerilor externe, fără însă ca acesta să fie membru. Consiliul European, potrivit Constituţiei, urmează să se reunească trimestrial la convocarea preşedintelui său. Preşedintele Consiliului European va fi ales de Consiliul European cu majoritate calificată pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, putând fi reales încă o dată şi va avea următoarele atribuţii: - de a prezenta şi conduce lucrările Consiliului European; - de a asigura, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor  Consiliului de Afaceri Generale, buna desfăşurare şi continuitatea Consiliului European; - de a depune eforturi pentru asigurarea coeziunii şi consensului în cadrul Consiliului European; - de a prezenta Parlamentului European un raport la finalul fiecărei reuniuni; - de a asigura, în această calitate şi la nivelul său, reprezentarea externă a Uniunii pe probleme de politică externă şi securitate comună, fără să aducă atingere competenţelor ministrului afacerilor externe al Uniunii. Preşedintele Consiliului European nu poate să îndeplinească şi un mandat naţional, deci nu va fi exercitată de nici unul dintre şefii de stat sau de Guvern.

17

deci, Comisia nu mai este reprezentată de un vicepreşedinte ci chiar de preşedinte

34

Comisia Uniunii Europene

3.3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene

Consiliul de Miniştri are o compoziţie interguvernamentală şi este principalul organ cu atribuţii în materie decizională. Potrivit art.1 din Tratatul de la Bruxelles, „fiecare Guvern deleagă pe unul dintre membrii săi”. În mod excepţional, unele guverne pot fi reprezentate printr-un înalt funcţionar. De regulă, statele sunt reprezentate de ministrul de externe, dar practica a consacrat participarea la reuniuni şi a altor miniştri în funcţie de problemele aflate la ordinea de zi. În funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, Consiliul de Miniştri poate să funcţioneze ca un consiliu general. Preşedinţia se asigură prin rotaţie, mandatul fiecărui stat membru fiind de 6 luni. Atribuţiile Consiliului de Miniştri, potrivit art. 145 din Tratatul de la Roma, sunt: - de a adopta legislaţia comunitară (decizii); - de a coordona politicile comunitare; - de a finaliza acordurile încheiate de Comunitate cu state terţe în domeniile de competenţă comunitară; - de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare. Din aceste atribuţii reiese că rolul Consiliului de Miniştri este dublu: este for al reprezentanţilor Statelor Membre, dar şi organ legislativ. Actele oficiale şi deciziile Consiliilor Miniştrilor sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În activitatea sa este ajutat de o serie de organe auxiliare: a) Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), instituit tot prin tratatul de fuziune din 1967, este alcătuit din reprezentanţii Statelor Membre, şi are menirea de a pregăti lucrările Consiliului de Miniştri. Are două subcomitete numite COREPER 1 şi COREPER 2. COREPER 1 este alcătuit din adjuncţii reprezentanţilor permanenţi, iar  COREPER 2 din reprezentanţii permanenţi care sunt ambasadorii Statelor Membre. Conducerea lor este asigurată de reprezentantul statului care deţine preşedinţia 35

Comisia Uniunii Europene

Consiliului. Ca organism de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările multiplelor grupuri de experţi de care dispune Consiliul.  b) Secretariatul General al Consiliului de Miniştri este alcătuit din mai mulţi funcţionari care asigură permanenţa şi garantează stabilitatea. Proceduri de adoptare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene. Sunt proceduri diferite: a) majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma, hotărârile se iau cu majoritatea simplă, cu excepţia cazurilor când Tratatul provede altfel;  b) majoritatea calificată. Prin Actul Unic European din 1986 (TUE) Statele Membre au hotărât adoptarea sistemului majorităţii calificate într-o serie de decizii,  pentru care până atunci prevăzuseră regula unanimităţii, în problemele care considerau că ţin de suveranitatea lor. Începând cu anul 1990 majoritatea calificată a fost folosită tot mai des. Numărul de voturi de care fiecare stat membru dispune în Consiliul de Miniştri este diferit în funcţie de mărimea sa. c) unanimitatea. Se practică în cazul legilor comunitare, armonizării legilor  naţionale, armonizării impozitelor indirecte, asistenţa financiară, fonduri comunitare ş.a.; d) dreptul de veto. Este o procedură de excepţie, statul care-l invocă trebuind să convingă că prin acest drept protejează interesele sale fundamentale. Reglementarea Consiliului de Miniştri prin Constituţia de la Roma din anul 2004. Acesta „exercită împreună cu Parlamentul European funcţia legislativă şi  bugetară, precum şi funcţia de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile stabilite de Constituţie” - art.22, pct.1. Este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui Stat Membru. Dispune de următoarele formaţiuni: 1) Consiliul Legislativ şi al Afacerilor Generale care pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte continuitatea lucrărilor în strânsă legătură cu Comisia Europeană.

36

Comisia Uniunii Europene

2) Consiliul Afacerilor Externe este prezidat de ministrul afacerilor externe al Uniunii şi elaborează politicile externe ale Uniunii în conformitate cu liniile directoare definite de Consiliul European.

3.4. Comisia Europeană

Ca executiv al Uniunii Europene, Comisia este instituţia independentă care reprezintă şi apără interesele Uniunii, în ansamblul său. Practic, ea este inima mecanismului instituţional al Uniunii Europene, pentru că ea propune legislaţia,  politicile şi programele de acţiune şi pune în aplicare deciziile Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene. 3.5. Curtea Europeană de Justiţie

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, CEEA) au luat fiinţă având fiecare propria Curte de Justiţie, menite fiecare să asigure interpretarea corectă a tratatelor prin care au fost înfiinţate. Prin Convenţia din anul 1957, relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene, au fost înlocuite cu o instituţie unică, iar Tratatul de fuziune din anul 1965, intrat în vigoare în anul 1967, doar a pus de acord, a explicitat şi detaliat unele dispoziţii din Statutul Curţii de Justiţie. Competenţa Curţii Europene de Justiţie a fost stabilită prin articolul 164 al Tratatului de la Roma care i-a conferit puterea de a asigura interpretarea corectă şi aplicarea prevederilor sale şi a actelor emise de instituţiile comunitare. Sunt supuse  jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie: instituţiile politice comunitare, statele membre ale comunităţii, persoanele fizice cetăţeni ai Uniunii, persoanele juridice care îşi au sediul şi sunt constituite, potrivit legilor în vigoare,

într-unul din statele membre.

 Natura jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie îmbracă următoarele forme:

37

Comisia Uniunii Europene

- atribuţii consultative constând în emiterea de avize, conform art. 95 din Tratatul de la Paris, aşa numita ipoteză a „micii revizuiri” şi, conform art. 228 din Tratatul de la Roma, în cazul încheierii de acorduri cu terţe state şi organizaţii; - atribuţii jurisdicţionale. Controlul legalităţii actelor comunitare se face îndeosebi pe calea recursului în anulare, a excepţiei de ilegalitate şi a recursului în carenţă. Curtea este formată din 15 judecători şi 9 avocaţi generali numiţi prin acordul Guvernelor Statelor Membre pentru o perioadă de 6 ani. Mandatele judecătorilor şi avocaţilor generali sunt date astfel încât la fiecare 3 ani o parte a acestora se schimbă  prin epuizarea mandatului. Funcţiilor lor sunt incompatibile cu orice altă funcţie  publică sau privată (politică, administrativă sau de natură profesională). Sunt desemnaţi dintre persoanele care au exercitat înalte funcţii jurisdicţionale sau dintre consilierii  juridici cu competenţe notorii în ţările de origine. Pe lângă Curtea Europeană de Justiţie funcţionează şi Tribunalul de Primă Instanţă. Deşi era prevăzut încă din tratatele institutive, el a luat fiinţă abia în anul 1988. Este format din 15 judecători numiţi de Guvernele Statelor Membre şi îşi desemnează, ca şi Curtea, un Preşedinte pentru o perioadă de trei ani. Tribunalul de Primă Instanţă se pronunţă cu privire la o serie de acţiuni ţinând de litigiile dintre instituţiile comunitare şi personalul lor; recursurile formulate de  persoane fizice împotriva unor instituţii a Comunităţilor referitoare la regulile de competenţă aplicabile întreprinderilor; recursurile formulate de întreprinderi împotriva Comisiei cu privire la încasări, producţie, preţuri, negocieri. Hotărârile sale pot fi atacate la Curtea Europeană de Justiţie. Constituţia de la Roma din anul 2004 prevede, privind Curtea de Justiţie, că include Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunale specializate. Asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Constituţiei. Curtea Europeană de Justiţie va avea câte un judecător din fiecare Stat Membru şi va fi asistată de avocaţi generali. Tribunalul de Mare Instanţă va avea cel puţin un judecător  din fiecare stat membru. 38

Comisia Uniunii Europene

3.6. Curtea de Conturi Europeană

Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor de care dispuneau, cele trei Comunităţi au fost prevăzute la înfiinţarea lor cu următoarele organe:  – Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a fost prevăzută cu comisarii delegaţi pentru conturi;  – Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică cu Comisia de Control. Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles din 1975 s-a decis înfiinţarea Curţii de Conturi, dar ea şi-a început activitatea în 1977. Curtea de Conturi Europeană este alcătuită din 15 membri numiţi pe 6 ani de către Consiliu cu consultarea Parlamentului. Alege un Preşedinte pentru un mandat de 3 ani. Mandatul membrilor dar şi al preşedintelui pot fi reînnoite. Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de examinare a aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi cheltuielilor celor 3 Comunităţi, fie că sunt bugetare sau nu, dar şi a instituţiilor statelor membre dacă au beneficiat sau au folosit fonduri comunitare.

39

Comisia Uniunii Europene

C A P I T O L U L IV COMISIA EUROPEANĂ – INSTITUŢIE EXECUTIVĂ COMUNITARĂ Structura instituţională a Uniunii Europene este fondată pe o organizare cvadripartită, care nu corespunde principiului separaţiei puterilor în stat moştenit de la Montesquieu. În locul acestui principiu, în structura instituţională a Uniunii Europene se aplică un principiu specific dreptului comunitar şi anume cel al reprezentării intereselor, potrivit căruia fiecare instituţie a U.E. reprezintă un interes direct, deci o competenţă materială specifică, un interes distinct. Astfel, Consiliul de Miniştri este garantul intereselor statelor membre; Parlamentul European protejează interesele  popoarelor statelor membre; Comisia Europeană reprezintă interesul general. A patra instituţie fundamentală, Curtea Europeană de Justiţie are rolul de a asigura controlul  jurisdicţional. Comisia Europeană este o instituţie principală a Uniunii Europene care, alături de Consiliul U.E. şi de Parlamentul European alcătuieşte „triunghiul instituţional” de decizie la nivel comunitar. La origini, cele trei Comunităţi Europene (CECO, CEE şi CEEA) aveau Comisii separate 18 (pentru CECO ea se numea  Înalta Autoritate, iar   pentru celelalte două comunităţi Comisii). La 10 august 1952, Înalta Autoritate,  prezidată de Jean Monet, şi-a început prima şedinţă la Luxembourg. În urma Tratatului de fuziune de la Bruxelles, din 1965, cele trei Comisii se unifică într-o singură „Comisie a Comunităţilor Europene”; tratatul stipulează independenţa Comisiei faţă de guvernele statelor membre şi stabileşte răspunderea  politică a acesteia faţă de Parlamentul European, care poate adopta o moţiune de cenzură împotriva ei. Actul Unic European, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, conferă Comisiei dreptul exclusiv de iniţiativă pentru toate problemele comune care necesită legiferare şi îi

18

Înalta Autoritate era reglementată de art.8-19 din Tratatul CECO, iar celelalte două comisii de către art.4, 155163 din Tratatul CEE, respectiv art.124-135 din Tratatul CEEA

40

Comisia Uniunii Europene

atribuie competenţe executive lărgite. De asemenea, se întăreşte autoritatea  preşedintelui şi se stabileşte învestirea acestuia de către Parlament. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht denumirea cel mai frecvent folosită este aceea de „Comisia Europeană”. Prin acest tratat Comisia Europeană îşi păstrează monopolul propunerilor pentru treburile comunitare, dar  dreptul său de iniţiativă este limitat în alte domenii; mandatul va fi prelungit de la patru la cinci ani pentru a coincide cu mandatul Parlamentului. Comisia va beneficia de o „dublă învestitură democratică”, aceea a guvernelor responsabile înaintea  parlamentelor lor naţionale şi aceea a Parlamentului European ales (până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht fiecare stat îşi propunea comisarul sau comisarii săi, iar ceilalţi membri îl confirmau prin acordul lor, procedura fiind practic interguvernamentală). Prin Tratatul de la Amsterdam, Comisia a rămas cu aceleaşi atribuţii, modificările aduse de tratat nefiind esenţiale, astfel în privinţa cooperării în domeniul  justiţiei şi al afacerilor interne, prerogativa unor iniţiative, care la momentul respectiv erau exercitate împreună cu statele membre, îi rămâne în exclusivitate; în domeniul „cooperării intensificate”, în cadrul CE, Comisia deţine monopolul iniţiativei, pe care nu o împarte cu statele membre; poziţia preşedintelui Comisiei s-a întărit. Tratatul de la Nisa şi Tratatul privind o Constituţie pentru Europa stabilesc noi coordonate din perspectiva lărgirii substanţiale a Uniunii Europene de la 15 la 27 de state. Se apreciază 19, în general, că această Comisie Europeană este compusă din două mari tipuri de structuri: structura statică (organizatorică) – formată din Colegiu, Portofoliile, Cabinetele, Direcţiile Generale şi Serviciile – şi structura dinamică (funcţională) – care descrie modul de funcţionare a acestor structuri, precum şi activitatea serviciilor speciale constituite de Comisie pentru îndeplinirea unor sarcini ad-hoc (aşa numitele „task-force”).

19

Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.122

41

Comisia Uniunii Europene

Etimologic, prin definiţia clasică a structurii, înţelegem felul în care toate elementele unui ansamblu, unui sistem sunt organizate între ele. Deci, structura nu  poate fi concepută decât ca un raport între întreg şi parte. Întregul este Comisia Europeană, privită în ansamblu. Părţile componente sunt structurate la două niveluri: un prim nivel pe care îl putem considera un nivel static care presupune inventarierea şi identificarea elementelor de structură, a sub-sistemului format din unităţile administrative; şi un al doilea nivel, dinamic, prin care se arată mecanismul, sistemul de relaţii între unităţile constituente. Structura statică a Comisiei Europene la această dată nu este una imuabilă. Această structură existentă la un moment dat reprezintă de fapt o aşezare de elemente care încearcă să se adapteze funcţiilor permanent în mişcare, dinamice ale Comisiei, funcţii care la rândul lor suferă o serie de modificări de-a lungul timpului. 4.1. Colegiul Comisiei

La început, Înalta Autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) era compusă din 9 membrii al căror statut echivala cu al actualilor Comisari europeni. Dar, la acea vreme portofoliile lor nu erau asemănătoare cu portofoliile ministeriale. Se remarcă faptul că, încă de la început, din 1952 acest tip de organizare a avut la bază un principiu care se aplică şi astăzi şi anume principiul colegialităţii. O organizare similară a avut şi Comisia Comunităţii Economice Europene (CEE) încă din 1958, sarcinile ei fiind divizate în 9 sectoare (8 sectoare tehnice şi 1 administrativ), fiecare sector fiind condus de un grup format din 3-4 Comisari, deci tot o structură dominată de principiul colegialităţii. Această schemă de organizare reprezenta de fapt un compromis între două teze:  pe de o parte teza strictei colegialităţi, în sensul că decizia se pregătea, se adopta şi se urmărea numai şi numai în cadrul Colegiului 20 şi, pe de altă parte teza partajului de atribuţii potrivit căreia fiecare membru al Comisiei îşi asumă o responsabilitate 20

Colegiul este o formă de lucru a Comisiei fiind format din totalitatea comisarilor 

42

Comisia Uniunii Europene

 particulară într-un anume sector 21. Preşedintele Comisiei se bucură de o putere discreţionară în atribuirea sarcinilor către comisari, conform actului final al Conferinţei de la Amsterdam. Originalitatea acestei instituţii comunitare rezidă şi în aceea că încă de la începuturile sale, Comisia a fost gândită ca o administraţie de misiune, adică o administraţie de concepţie, această noţiune fiind în opoziţie cu cea de administraţie de gestiune specifică la nivel naţional. Prin administraţie de misiune înţelegem o administraţie care se adaptează pentru rezolvarea unei anumite probleme la un moment dat şi într-un anumit loc în cadrul unei structuri strict specializate. De altfel, ideea de colegialitate nu era posibilă decât într-o astfel de concepţie care redă menirea instituţiei şi misiunile sale. Aşa se explică de ce fondatorii Comunităţii Europene nu au optat  pentru o construcţie cu structură verticală, aşa cum este situaţia în administraţiile naţionale unde avem o ierarhie piramidală, ci au dat prioritate unei structuri orizontale circumscrise principiului colegialităţii. Treptat, în cadrul Comisiei s-a făcut translaţia spre amplificarea activităţilor de gestiune. Astfel, pe la sfârşitul anilor 60 s-a făcut simţit din ce în ce mai mult rolul Comisiei de a gestiona politicile de competenţă comunitară. Acest lucru a dus inevitabil la apariţia unui aparat administrativ amplu, destul de greoi. S-a pus întrebarea dacă schema de organizare a structurilor Comisiei a fost profund originală sau dacă au existat surse de inspiraţie din administraţia vreunei ţări membre a Uniunii. În realitate se găsesc asemenea asemănări. Se afirmă şi astăzi că încă de la început, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ca mod de administrare nu era altceva decât o transpunere la nivel european a structurii Comisariatului francez al Planului. Aşadar, concepută ca o administraţie de misiune iniţial, dar evoluând spre o administraţie de gestiune, Comisia Comunităţii Economice Europene a devenit apoi Comisia Comunităţii Europene ca unic organism pentru toate cele trei comunităţi care au existat iniţial. Influenţele au fost nu numai din administraţia franceză ci şi din administraţia germană, apreciată ca fiind mai lejeră, cu o infrastructură mai redusă. Se 21

În sectoarele sau domeniile respective, comisarii europeni întocmesc proiecte pe care le prezintă Comisiei, iar  odată adoptate le susţin în faţa Consiliului şi apoi urmăresc aplicarea lor 

43

Comisia Uniunii Europene

 poate aprecia faptul că, Comisia a împrumutat direct de la administraţia germană modul de organizare. Modelul inspirat de administraţia germană a suferit în timp şi influenţe franceze care se reflectă mai cu seamă în gradul accentuat, sporit de integrare verticală. 4.1.1. Procedura de desemnare a preşedintelui Comisiei şi a membrilor acesteia Art.214 paragraful 2 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE), modificat prin Tratatul de la Nisa, reglementează procedura de desemnare a  preşedintelui Comisiei şi a membrilor acesteia. Astfel, Consiliul, reunit în prezenta şefilor de stat şi de guvern, hotărând printr-o majoritate calificată, va numi persoana pe care intenţionează să o numească Preşedinte al Comisiei Europene; nominalizarea trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând prin majoritate calificată şi prin acordul comun cu Preşedintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte  persoane pe care intenţionează să le numească ca membrii ai Comisiei, în concordanţă cu propunerile făcute de către fiecare stat membru. Preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei astfel nominalizaţi, în bloc, vor fi supuşi votului de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea de către Parlamentul European 22, Preşedintele şi ceilalţi membrii ai Comisiei vor fi învestiţi de către Consiliu, care va hotărî prin majoritate calificată. Trebuie subliniat faptul că iniţial, prin Tratatul de la Paris din 1952 şi cel de la Roma din 1957, Parlamentul European nu avea nici un fel de competenţe în desemnarea Comisiei. Abia din 1983 Biroul lărgit al Parlamentului va juca un dublu rol în desemnarea Comisiei: consultarea în privinţa numirii Preşedintelui Comisiei; după desemnarea întregii Comisii, Preşedintele acesteia făcea o declaraţie în faţa Parlamentului urmată de un vot al euro-deputaţilor. Prin Tratatul de la Maastricht, Preşedintele Comisiei era desemnat în urma consultării Parlamentului European. Preşedintele Comisiei trebuie să fie acum 22

O dată cu trecerea timpului s-a manifestat tendinţa de consolidare a rolului Parlamentului în desemnarea Preşedintelui şi a Comisiei în ansamblu

44

Comisia Uniunii Europene

consultat pentru desemnarea celorlalţi membrii ai Comisiei. Învestirea întregului Colegiu avea loc după un vot de aprobare în Parlament, dându-se astfel o încărcătură  politică mai mare Comisiei. Prin Tratatul de la Amsterdam din 1997 se face un pas înainte stabilindu-se că Parlamentul European trebuie să aprobe oficial numirea Preşedintelui Comisiei şi nu să dea doar un vot consultativ cum era prevăzut în Tratatul de la Maastricht. Pe de altă  parte, acum, Preşedintele Comisiei participă efectiv la numirea şi desemnarea colegilor  săi. Prin urmare, o dată cu trecerea timpului s-a manifestat tendinţa de consolidare a rolului Parlamentului în desemnarea Preşedintelui şi a Comisiei în ansamblu. În ceea ce privesc criteriile de desemnare a membrilor Comisiei, acestea se regăsesc în Protocolul anexă la TCE nr.10, cu privire la extinderea Uniunii Europene, adoptat în 2001 la Nisa. În primul rând, membrii Comisiei sunt aleşi în raport de competenţa lor generală şi de posibilitatea de oferire a tuturor garanţiilor de independenţă dintre cetăţenii naţionali ai statelor membre. Constituţia europeană mai adaugă şi dovada existenţei unui „angajament european”, cu alte cuvinte necesitatea dovedirii ataşamentului şi a muncii efective în slujba idealurilor europene. În al doilea rând, membrii Comisiei sunt selectaţi conform unui sistem de rotaţie egală între statele membre, pe baza următoarelor principii: statele membre sunt cu stricteţe tratate în mod egal în ceea ce priveşte determinarea ordinii succesiunii şi a duratei prezenţei reprezentanţilor lor în cadrul colegiului; în consecinţă, diferenţa dintre numărul total de mandate deţinute de reprezentanţii a două state membre date nu poate fi niciodată mai mare de unu; fiecare din colegiile succesive este constituit astfel încât să reflecte în mod satisfăcător evantaiul demografic şi geografic al tuturor statelor  membre ale Uniunii. După aprobarea colegiului, preşedintele numeşte vicepreşedinţii dintre membrii Comisiei23. 23

Art.217, pct.3, TCE

45

Comisia Uniunii Europene

Prin Tratatul de la Maastricht durata mandatului comisarilor europeni 24 a fost  prelungit de la 4 la 5 ani, pentru a coincide cu mandatul Parlamentului, durată menţinută şi în Constituţia europeană. Mandatul poate fi reînnoit. Încă de la începuturi, o dispută aprinsă la nivelul statelor membre s-a manifestat cu privire la numărul comisarilor europeni. Când comunitatea cuprindea numai şase membri, numărul comisarilor era de nouă; în Europa „celor 9” numărul lor s-a ridicat la 13 (la 1 ianuarie 1973) şi la 17 în Europa „celor 12”, pentru ca din ianuarie 1995 numărul lor să fie de 20. Numărul membrilor Comisiei putea fi modificat de Consiliu  prin unanimitate de voturi. Numărul comisarilor europeni a variat în funcţie de numărul statelor membre ţinând cont de regula că fiecare stat membru era îndrituit să numească maxim doi comisari şi minim unul. În perspectiva aderării unor noi state s-a căutat o soluţie de compromis între numărul statelor membre şi numărul comisarilor. Din mai 2004, Uniunea Europeană numără 25 de state. Noua Comisie europeană care şi-a început mandatul în noiembrie 2004 numără 25 de comisari europeni, câte unul pentru fiecare stat membru, iar din 2007 numără 27 de comisari europeni (un comisar european bulgar şi un comisar  european român). Preşedintele desemnat al Comisiei este José Manuel Durão Barroso, fost premier al Portugaliei şi care îi succede lui Romano Prodi, fost premier al Italiei. Acesta este ajutat de 5 vicepreşedinţi desemnaţi pentru un mandat de 2 ani cu  posibilitatea reînnoirii mandatului. În viitor, Constituţia europeană prevede că prima Comisie care va fi numită conform prevederilor Constituţiei (cea care va fi aleasă în 2009) va fi compusă dintr-un reprezentant din fiecare ţară membră a Uniunii, inclusiv preşedintele ei şi ministrul de externe U.E. care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei (art.I-26 paragraful 5). Următoarea Comisie va fi compusă dintr-un număr de membrii, inclusiv preşedintele ei şi ministrul de externe U.E., corespunzător a două treimi din numărul ţărilor membre ale Uniunii. Consiliul European, votând în unanimitate, are posibilitatea să schimbe acest procentaj (art.I-26 paragraful 6). 24

Denumirea de „comisari europeni” provenind de la instituţie – „Comisia”

46

Comisia Uniunii Europene

În ceea ce priveşte statutul comisarilor europeni, pe perioada mandatului, aceştia nu au dreptul să desfăşoare o altă activitate profesională remunerată sau nu. Atunci când sunt instalaţi în funcţie, comisarii îşi iau un „angajament solemn să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile care decurg din sarcina lor, în special obligaţia de onestitate şi de prudenţă în a accepta, după încetarea mandatului, anumite funcţii sau avantaje”. În cazul încălcării acestui angajament, Consiliul are obligaţia să sesizeze Curtea de Justiţie, care poate pronunţa demiterea din funcţie sau dacă i-a încetat mandatul; decăderea din dreptul de pensie. Pe timpul exercitării mandatului, membrii Comisiei trebuie să acţioneze independent, neacceptând instrucţiuni din partea guvernelor sau a altor organisme. Ei sunt datori să se abţină de la orice acte incompatibile cu funcţia ce li s-a încredinţat. Comisia este independentă faţă de statele membre ale Uniunii, lucru stipulat încă prin Tratatul de la Roma din 1957, art. 10. Independenţa Comisiei decurge atât din  procedura de desemnare a Comisarilor cât şi din principiul colegialităţii care impune ca deciziile să fie luate de colectiv, ele neputând fi imputabile membrilor săi luaţi individual. Comisia, în calitate de colegiu, răspunde politic în faţa Parlamentului European. Constituţia europeană prevede că Parlamentul European poate adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei. Dacă o astfel de moţiune este adoptată, comisarii europeni sunt obligaţi să-şi dea demisia în bloc. Este reflectat astfel principiul solidarităţii care îi uneşte pe membrii Colegiului în jurul programului Comisiei şi a Preşedintelui, care a intervenit în desemnarea lor. Mandatul comisarilor poate înceta la expirarea mandatului, prin deces, moţiune de cenzură a Parlamentului, demisie voluntară sau demitere din oficiu. În cazul decesului sau al demisiei voluntare, comisarul respectiv va fi înlocuit pe durata rămasă a mandatului de un nou membru numit de Consiliu, de comun acord cu preşedintele Comisiei, după consultarea Parlamentului, dacă Consiliul nu decide în unanimitate că nu este necesară înlocuirea (art.215 din TCE).

47

Comisia Uniunii Europene

Un membru al Comisiei trebuie să-şi prezinte demisia dacă preşedintele, după aprobarea colegiului, i-a cerut acest lucru (art.217, pct.4, din TCE). În caz de demisie din oficiu, membrii Comisiei rămân în funcţie până când sunt înlocuiţi sau până când Consiliul decide că nu este necesară înlocuirea lor. Demiterea din oficiu intervine ca sancţiune şi nu poate fi propusă de statele membre, chiar dacă iar privi pe reprezentanţii proprii. Poate fi cerută numai de către Comisie în ansamblu ei ori de către Consiliu. În oricare din cele două situaţii pronunţarea revine în competenţa Curţii Europene de Justiţie 25. 4.2. Portofoliile  Portofoliile sunt organizate după numărul comisarilor, pe domenii de activitate,

statele mari insistând ca portofoliile cele mai importante să fie încredinţate comisarilor  lor. Acordarea portofoliilor face obiectul unor negocieri, adesea dificile şi complicate, la fiecare „reînnoire de mandat”. Fiecare comisar are o autoritate specifică într-un anumit domeniu, în rest există diferenţe mari. Astfel, numărul portofoliilor în cazul Comisiei Europene este instabil, el fiind ajustat la numărul comisarilor. Anumite portofolii se bucură în cadrul Comisiei de o anumită stabilitate şi coerenţă aşa cum este Direcţia Generală pentru Agricultură sau Direcţia Generală  pentru Buget. Altele, cum ar fi portofoliul relaţiilor externe, deşi şi-a conservat o lungă  perioadă de timp structura, a cunoscut foarte multe modificări. Astfel, din 1993 a existat Direcţia Generală I care se ocupa de relaţiile economice externe şi Direcţia Generală IA care preia relaţiile politice externe. Modificări în structura portofoliului relaţiilor externe s-au produs şi în 1995 când Preşedinţia Comisiei a fost preluată de Jacques Santer, apoi în 1998, când a fost lansat procesul de aderare. Astăzi, Direcţia Generală de Relaţii Externe cuprinde 10 directorate corespunzătoare zonelor geografice cu care Uniunea desfăşoară diverse relaţii. 25

Orice membru al Comisiei, dacă nu îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau dacă a comis o faptă gravă, poate fi destituit de către Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei, art.216 TCE şi art. III-349 din Constituţia europeană

48

Comisia Uniunii Europene

Sistemul portofoliilor este foarte contestat. Practic, cu fiecare reînnoire a Comisiei, portofoliile au făcut obiectul unor negocieri, dificile de cele mai multe ori, ceea ce a condus la apariţia unor portofolii de importanţă inegală. Motorul francogerman al Uniunii şi-a dorit din totdeauna posturi de „supercomisari” care să deţină  portofoliile economice şi pârghiile financiare. La 12 august 2004, preşedintele desemnat al noii Comisii Europene care şi-a început mandatul în noiembrie 2004, José Manuel Durão Barroso, a anunţat modul în care sunt repartizate portofoliile viitorilor  comisari europeni. Cu această ocazie, acest oficial declara că „toţi comisarii vor avea  prerogative egale, nu vor exista comisari de mâna întâi şi comisari de mâna a doua” 26. Şi într-adevăr pe lângă faptul că fiecare ţară va avea doar un singur comisar (cel puţin în acest mandat), se observă faptul că posturile economice – cele mai importante, date fiind transformările pe care le suferă Uniunea extinsă – nu au fost acordate „motorului” franco-german al Uniunii Europene. Olanda, Irlanda, Marea Britanie şi Spania deţin  portofolii – cheie, dar în schimb Germania şi Franţa au primit posturi importante şi funcţii de vicepreşedinte (industrie şi transporturi) – astfel încât José Manuel Durão Barroso a împiedicat o revoltă a acestora. Oricum, în pofida oricăror discuţii care se  poartă, se pare că acest sistem al portofoliilor este totuşi singurul sistem care este mai realist şi pe baza căruia trebuie să fie organizată activitatea organului executiv al Uniunii Europene şi al serviciilor sale. Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 18 noiembrie 2004. Mandatul acesteia a început pe 22 noiembrie 2004 şi durează cinci ani. Repartizarea portofoliilor este următoarea 27:

Preşedintele şi vicepreşedinţii: - José Manuel Durão Barroso (Portugalia), Preşedinte - Siim Kallas (Estonia), Vicepreşedinte, administraţie, audituri, şi combaterea corupţiei - Günter Verheugen (Germania), Vicepreşedinte, companii şi industrie - Jacques Barrot (Frankreich), Vicepreşedinte, transporturi 26 27

Ziarul financiar, 16 august 2004, p. 12 http://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_European_Membrii_Comisiei

49

Comisia Uniunii Europene

- Franco Frattini (Italia), Vicepreşedinte, justiţie, libertate şi securitate - Margot Wallström (Suedia), Vicepreşedintă, instituţii şi strategie comunicaţională

Ceilalţi comisari sunt următorii: - Joaquín Almunia (Spania), economie şi politică monetară - László Kovács (Ungaria), impozite şi uniunea vamală - Danuta Hübner (Polonia), politică regională - Charlie McCreevy (Irlanda), piaţa comună şi sectorul terţiar (servicii) - Joseph Borg (Malta), piscicultură - Janez Potočnik (Slovenia), ştiinţă şi cercetare - Markos Kyprianou (Cipru), sănătate şi protecţia consumatorilor  - Vladimír Špidla (Republica Cehă), politica ocupaţională, protecţia socială şi egalitatea în şanse - Ján Figeľ (Slovacia), învăţământ, cultură şi diversitate lingvistică - Mariann Fischer Boel (Danemarca), agricultură şi alimentaţie - Dalia Grybauskaite (Lituania), finanţe şi buget - Andris Piebalgs (Letonia), energie - Peter Mandelson (Marea Britanie), comerţ - Olli Rehn (Finlanda), extindere - Neelie Kroes (Olanda), concurenţă - Louis Michel (Belgia), dezvoltare şi ajutoare umanitare - Benita Ferrero-Waldner (Austria), afaceri externe şi politica frontalieră a UE - Viviane Reding (Luxemburg), societatea informaţională şi mass media - Stavros Dimas (Grecia), mediu În octombrie 2006, Leonard Orban a fost nominalizat drept candidat al României pentru funcţia de comisar european, după ce Varujan Vosganian şi-a retras candidatura.

50

Comisia Uniunii Europene

În conformitate cu articolul 45 al Protocolului Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei, noii membri ai Comisiei Europene vor fi numiţi de Consiliul European, cu acordul Preşedintelui Comisiei şi după consultări cu Parlamentul European. După o audiere publică în data de 27 noiembrie 2006 la Comitetul pentru Cultură şi Educaţie al Parlamentului European, cu participarea Comitetului pentru Afaceri Constituţionale, Comitetul a dat un aviz pozitiv, votul formal urmând să aibă loc la 12 decembrie 2006. La 12 decembrie 2006, Parlamentul European de la Strasbourg l-a votat, cu largă majoritate, pe Leonard Orban în funcţia de comisar european. Oficialul român a obţinut 595 de voturi „pentru”, 16 voturi „împotrivă” şi 29 de abţineri. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, Leonard Orban urma să deţină poziţia de comisar european pentru Multilingvism în Comisia Barroso. Portofoliul multilingvismului, acordat lui Leonard Orban, cuprinde traducerile, interpretarea şi oficiul pentru publicaţii oficiale al Uniunii Europene. Postul lui Orban a fost constituit prin împărţirea portofoliului comisarului pentru Educaţie, Formaţie, Cultură şi Multilingvism, Jan Figel (Slovacia). Leonard Orban şi-a preluat funcţia de comisar european la 1 ianuarie 2007, urmând ca, tot în ianuarie, să depună jurământul în faţa Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg. Conform datelor oferite de către Parlamentul European şi citate de HotNews, Leonard Orban va gestiona un buget de aproximativ 1,2 miliarde de euro, având în subordine 3.400 de persoane, adică 15% dintre salariaţii instituţiilor europene, împărţiţi în trei direcţii mari: traduceri, interpretare şi publicaţiile comunităţii. La 22 ianuarie 2007, Leonard Orban, a depus jurământul în faţa Curţii Europene de Justiţie (CEJ) de la Luxemburg, în cadrul unei ceremonii care a încheiat procedura de instalare a românului în funcţia de comisar european pentru Multilingvism. Leonard Orban s-a angajat în faţa judecătorilor Curţii Europene de Justiţie să fie complet independent, să acţioneze în interesul general al comunităţii europene, să nu accepte

51

Comisia Uniunii Europene

instrucţiuni din partea nici unui guvern sau a unei instituţii şi să nu facă nimic incompatibil cu statutul său de comisar european. În ultimii 10 ani s-a remarcat tendinţa de a introduce o oarecare rigiditate în modul de organizare a portofoliilor, prin urmare o apropiere de structurile guvernamentale naţionale. Preşedintele Comisiei apare astfel ca un fel de prim-ministru care coordonează activitatea comisarilor. Tratatul de la Amsterdam a favorizat această tendinţă deoarece a prevăzut că preşedintele Comisiei care este desemnat înaintea celorlalţi comisari, trebuie să fie consultat cu privire la nominalizarea colegilor săi. O dată cu aderarea noilor state (România, Bulgaria, Turcia, Croaţia), numărul comisarilor  va fi mai redus decât cel al statelor membre şi astfel, prin pierderea legăturii cu elementul naţional, vom putea vorbi de un adevărat Guvern european apropiat de guvernul unui stat (unde numărul posturilor de ministru este dictat de necesităţile  practice economice şi sociale ale guvernării şi nu este prestabilit doar exclusiv pe criterii de algoritm politic). 4.3. Cabinetele

Cabinetele au rolul să-i asiste pe comisari în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. Cabinetele au fost organizate după modelul francez. Funcţia de şef de cabinet este similară celei de Secretar general din Comisariatul Francez al Planului. În organizarea Cabinetului Preşedintelui Comisiei Europene intră consilieri pe  probleme economice, sociale, aşa cum este structurat cabinetul unui prim-ministru. Consilierii au obligaţia să pregătească dosarele şi să le aducă la zi cu ultimele evoluţii în domeniul de activitate de care răspund. Aceştia servesc ca o punte de legătură între comisar şi directoratele generale din subordine. Cabinetele sunt încadrate cu un Şef de cabinet ajutat uneori de un adjunct,  precum şi de un număr de membrii (consilieri), între 5 (la nivelul preşedintelui) şi 3 (pentru ceilalţi comisari).

52

Comisia Uniunii Europene

Dat fiind rolul membrilor Cabinetului de a-l asista pe comisar, numirea lor nu se face după regulile aplicabile desemnării funcţionarilor comunitari. Cabinetul înseamnă de fapt echipa Comisarului, ea vine şi dispare o dată cu Comisarul, fiind ataşat şi subordonat numai lui. Este evident astfel că relaţiile dintre Comisar şi membrii Cabinetului trebuie să se bazeze pe încredere reciprocă. Întotdeauna un nou comisar va aduce cu el o nouă echipă de oameni fideli şi devotaţi lui. De multe ori acest lucru este de natură să creeze nemulţumirea funcţionarilor de carieră care ocupă posturile în urma susţinerii unor examene, spre deosebire de membrii Cabinetului. „Conflictul” dintre funcţionarii administrativi (de carieră) şi cei din cabinet a explodat cu ocazia demisiei celor 20 de Comisari din martie 1999 ca urmare a concluziilor unui comitet de anchetă instituit de Parlamentul european după ce se refuzase descărcarea bugetară a Comisiei  pe anul 1996. În legătură cu structura Cabinetului se poate spune că suntem în prezenţa unei aşa numite „administraţii de stat major”, care constă în detaşarea în cadrul Cabinetului a unor persoane de aceeaşi naţionalitate cu a comisarilor, dar care provin din structura  permanentă a Comisiei Europene. Cu toate acestea, în ultimul timp se observă o tendinţă, instituită de Romano Prodi, de internaţionalizare a cabinetelor. În timpul cât el a deţinut preşedinţia Comisiei, şeful său de cabinet a fost un irlandez. 4.4. Structura Direcţiilor Generale şi a Serviciilor 

Comisia Europeană care şi-a început activitatea la 22 noiembrie 2004 are în componenţă următoarele directorate (direcţii)  generale şi servicii, grupate în patru categorii: I. Politici: - D.G. Afaceri economice şi Monetare - D.G. Agricultură şi Dezvoltare Rurală - Centrul Unit de Cercetare - D.G. Concurenţă 53

Comisia Uniunii Europene

- D.G. Educaţie şi Cultură - D.G. Piaţa muncii, afaceri sociale şi egalitate de şanse - D.G. Întreprinderi şi Industrie - D.G. Mediu - D.G. Taxe şi Uniunea Vamală - D.G. Justiţie, Libertate şi Securitate - D.G. Piaţa Internă şi Servicii - D.G. Pescuit şi Afaceri Maritime - D.G. Cercetare - D.G. Politică regională - D.G. Sănătate şi Protecţia Consumatorului - D.G. Societatea Informaţională - D.G. Transporturi şi Energie II. Relaţii externe: - D.G. Comerţ - D.G. Dezvoltare - D.G. Extindere - D.G. Relaţii Externe - Biroul European de Ajutor şi Cooperare - Biroul de Ajutor Umanitar (ECHO) - D.G. Relaţii Externe III. Servicii Generale - Eurostat - Biroul pentru Publicaţii - Birou European de Luptă Anti-Fraudă - Presă şi Comunicare - Secretariatul General IV. Servicii Interne - Buget 54

Comisia Uniunii Europene

- Grupul Consilierilor Politici - Informatică - Biroul de Infrastructură şi Logistică - Interpretare - Personal şi Administraţie - Serviciul de Audit Intern - Serviciul Juridic - Traduceri În timp, numărul directoratelor şi serviciilor a crescut, Comisia având libertatea să compartimenteze domeniile de activitate în funcţie de necesităţile şi nevoile momentului. Limitele acestei libertăţi, impuse de propriul Regulament intern, se circumscriau obligaţiei de a evita suprapunerile de competenţă între diferite unităţi. De aceea, aceste structuri nu au fost niciodată imuabile, suferind numeroase schimbări. Astfel, restructurarea directoratelor şi serviciilor o dată cu venirea unei noi Comisii a devenit o realitate în administraţia Comisiei Europene, fenomenul fiind generat de raţiuni de ordin politic. Din perspectiva extinderii europene s-au purtat şi se poartă discuţii în legătură cu faptul că un număr prea mare de direcţii devine incomod, putând să afecteze realizarea unui management eficient. În noua componenţă a Comisiei, care şi-a început activitatea la 22 noiembrie 2004, fiecare comisar european are sub autoritatea sa fie activităţi din cadrul unui Directorat General, fie unul, două sau chiar trei Directorate generale şi mai multe servicii. Directoratul (Direcţia) General este condus de un funcţionar – Director General  – care, de regulă, are o naţionalitate diferită de cea a Comisarului pentru a se păstra coeziunea internă a Comisiei şi a împiedica crearea unei enclave naţionale în cadrul unei direcţii generale. Se respectă astfel şi regula privind echilibrul geografic între naţionalităţi cu prilejul ocupării funcţiilor comunitare. Sub Direcţiile (Directoratele) Generale se află Direcţiile (Directoratele) şi apoi Unităţile. 55

Comisia Uniunii Europene

În unele Direcţii Generale există şi funcţia de Directori Generali Adjuncţi care au rolul de a coordona direct una sau mai multe compartimente de bază, servind ca intermediari între Directorii Generali şi serviciile pe care le coordonează. Pe acelaşi  palier cu aceşti Directori Generali Adjuncţi putem întâlni şi Asistenţi sau Consilieri ai Directorilor Generali. Pe lângă Directorul General există de cele mai multe ori un Secretariat aflat la dispoziţia lui şi condus de un Şef de Cabinet. Fiecare Direcţie este condusă de un director, de obicei funcţionar de gradul AII. Acesta este asistat de cele mai multe ori de unul sau doi consilieri numiţi de el în funcţie de competenţă dar şi de afinităţi evidente, dat fiind necesitatea existenţei unui spirit de echipă şi colaborare. Prin urmare, şi la acest nivel se constituie o „administraţie de stat major”. Fiecare director are în subordine mai multe Unităţi. Unităţile sunt conduse, de obicei, de funcţionari de gradul AIII. Începând cu 1991 nivelul a scăzut, fiind numiţi funcţionari de gradul AIV sau chiar AV. Structura unei Direcţii Generale nu respectă întotdeauna o schemă tip, ci reflectă mai curând o anumită tendinţă. Acest lucru a dus la o multiplicare a numărului de niveluri şi implicit de filtre între Directorul General şi direcţiile subordonate: consilieri, directori generali adjuncţi, directori de cabinet. Se remarcă faptul că Direcţiile Generale cu competenţe verticale, adică cele care răspund de un anumit sector al economiei, au tendinţa de a angaja mai mult personal şi a structura în mai multe direcţii din subordine, în comparaţie cu Direcţiile Generale cu competenţe orizontale şi cele de concepţie. Organizarea Direcţiilor Generale şi a celorlalte servicii asimilate respectă două reguli generale. În primul rând, compartimentarea administrativă coincide cu gradele funcţiei publice comunitare, iar în al doilea rând, fiecare unitate administrativă are atribuit un sector de activitate care reprezintă doar o parte a unui ansamblu. În concluzie, organizarea statică a Comisiei Europene ia forma unei structuri de tip piramidal ierarhizată.

56

Comisia Uniunii Europene

4.5. Structura dinamică a Comisiei Europene

Dacă analizăm structura dinamică înţelegem modul de funcţionare al serviciilor  administrative în organigrama de ansamblu a Comisiei Europene, dar şi raporturile care se stabilesc între acestea în procesul de decizie şi de gestionare a politicilor comunitare. În această structură putem distinge două tipuri de servicii: serviciile (birouri, direcţii) speciale şi serviciile (birouri, direcţii) generale.

4.5.1. Serviciile speciale La originea acestor servicii speciale se află unităţile constituite de Comisie  pentru îndeplinirea unor sarcini ad-hoc, cu caracter temporar. Membrii unui astfel de serviciu special erau detaşaţi din cadrul altor compartimente fiind puşi la dispoziţia structurii ad-hoc pe durata misiunii pentru care era creată, desemnarea făcându-se pe criterii personale de şeful unităţii. Astfel, în cadrul serviciului special aceştia nu reprezentau interesele sau competenţele compartimentului din care proveneau şi unde se întorceau după detaşare şi nici nu angajau responsabilitatea acestuia. Structura este asemănătoare administraţiei de misiune din dreptul naţional. Primul veritabil „task-force” a fost creat pentru gestionarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a Marii Britanii, a Irlandei şi a Danemarcei. În prezent, un asemenea serviciu special a fost reactivat pentru a se ocupa de negocierile de aderare cu ţările din Centrul şi Estul Europei, dobândind statutul de Direcţie Generală. În general se remarcă o tendinţă de permanentizare a acestor servicii speciale, de transformare a lor dintr-o administraţie de misiune într-o administraţie de gestiune. Un alt serviciu special este Secretariatul General al Comisiei Europene. Aceasta este poate cea mai importantă structură a Comisiei Europene. Este o structură complexă, condusă de un Secretar General, echivalentul unui director general, asistat de doi adjuncţi şi având 8 direcţii în subordine. Şefii acestor direcţii din subordine sunt asimilaţi mai curând unor directori generali adjuncţi decât unor directori, dat fiindcă ei 57

Comisia Uniunii Europene

cumulează funcţia proprie cu cea de coordonare a mai multor servicii. Secretariatul General este creat după modelul naţional francez şi astfel se explică permanenţa titularilor acestui post. Prin comparaţie, din 1946 până în 1987, în Franţa s-au succedat 5 Secretari Generali ai Guvernului, faţă de 34 de prim-miniştri. În cadrul Comisiei Europene, postul de Secretar General de la origini până în prezent a fost ocupat doar de 3 persoane, actualul Secretar General fiind numit după ce predecesorul s-a pensionat  pentru limită de vârstă. vârstă. Secretariatul General ajutat de Serviciul Juridic 28 joacă un rol esenţial în ceea ce  priveşte respectarea procedurilor interne şi de drept comunitar în cadrul Direcţiilor  Generale şi serviciilor asimilate. Această funcţie de supraveghere internă plasează Secre Secretar tariat iatul ul Genera Generall în vârful vârful ierarh ierarhiei iei admin administ istrat rative ive a Comisi Comisiei. ei. De asemen asemenea, ea, Secre Secretar tariat iatul ul Genera Generall joacă joacă un rol import important ant şi în suprav supravegh eghere ereaa extern externăă asupra asupra administraţiilor naţionale din statele membre, apărând în această postură, ca instanţă centrală de acţiune şi coordonare. Putem preciza că Secretariatul General deţine puterea principală în gestionarea elementului esenţial pentru luarea unei decizii – informaţia. 4.5.2. Serviciile generale Fiec Fiecar aree Dire Direcţ cţie ie şi Serv Servic iciu iu Gene Genera rall func funcţi ţion onea ează ză pe baza baza un unei ei stru struct ctur urii  piramidale, având în vârf un director general care răspunde în faţa unuia sau mai multor comisari. De principiu, din punct de vedere legal rezolvarea conflictelor ivite între între Direcţ Direcţii ii şi Unităţ Unităţii ţin de vârful vârful pirami piramidei dei,, fiind fiind de compet competenţ enţaa direct directoru orului lui general. Într Întree Dire Direcţ cţii iile le şi Serv Servic icii iile le Gene Genera rale le nu exis există tă o rela relaţi ţiee de iera ierarh rhie ie,, de subordonare, ci de colaborare. În practică se ivesc însă şi probleme de conflict de competenţe, de coordonare şi de modalităţi de arbitraj între diferitele Direcţii Generale, dat fiind că nu toate Direcţiile Generale exercită aceleaşi tipuri de funcţii. Anumite 28

Serviciul Juridic este o structură extrem de importantă, care este consultată încă de la începutul procesului de elaborare a unui text normativ

58

Comisia Uniunii Europene

Direcţii Generale cumulează un rol de concepţie (de reglementare) cu unul de gestiune, iar altele sunt limitate doar la rolul de concepţie. În cazul direcţiilor care alătură funcţia de reglementare cu cea de gestiune distingem între Direcţiile Generale care se bazează  pe administraţiile naţionale ale ţărilor membre Uniunii U niunii Europene şi Direcţiile Generale care care disp dispun un de un corp corp prop propri riuu de func funcţi ţion onar arii comu comuni nita tari ri pent pentru ru a asig asigur uraa implementarea actelor actelor normative comunitare. În cadrul celui de al doilea tip de Direcţii Generale se va regăsi un mai mare grad de autonomie, dat fiind că eficienţa lor nu depinde decât de propria forţă de realizare a misiunii, nu de factori externi. În ceea ce  privesc Direcţiile Generale care au doar funcţie de concepţie (de reglementare, normativă), serviciile acestora trebuie să respecte întotdeauna directivele directorului general. Coroborând cele două structuri, statică şi dinamică, observăm că, deşi există  principiul egalităţii între servicii, totuşi apare o anumită superioritate a unora faţă de celelalte datorată în principal următoarelor cauze: cauze: există servicii care deţin puterea de a  pune în aplicare competenţe importante ale Comisiei; faptul că se optează tot mai mult  pentru o structură verticală favorizează această situaţie; absenţa unei structuri de coordonare la nivelul serviciilor, astfel încât coordonarea sau arbitrajul va fi realizat de o inst instan anţă ţă po poli liti tică că arbi arbitr trar arăă (Com (Comis isar arul ul sau sau Dire Direct ctor orul ul Gene Genera ral) l) şi nu de un unaa administrativă. 4.6. Funcţionarea Comisiei Europene

Funcţi Funcţiona onarea rea oricăr oricărei ei admini administr straţi aţiii presup presupune une existe existenţa nţa uno unorr reguli reguli,, a uno unor  r   proceduri. În cazul de faţă, prin reguli de funcţionare înţelegem regulile interne din cadrul Comisiei Europene. Comisia este convocată de preşedintele său şi se întruneşte de regulă o dată pe săptămână, miercuri şi, ori de câte ori este necesar pentru a dezbate şi adopta textele aflate pe ordinea de zi. Ordinea de zi este stabilită de preşedinte, pe baza programelor  anuale şi trimestriale. Comisarii pot înscrie o problemă care nu figurează în programul 59

Comisia Uniunii Europene

trimestrial sau pot cere amânarea discutării uneia. Adoptarea unui text de către Comisie în şedinţă urmează procedura prevăzută de Regulamentul Interior şi are loc dacă întruneşte sprijinul a cel puţin 13 din cei 27 de Comisari, deci o majoritate simplă. Şedinţele Comisiei nu sunt publice. Întrunirile Colegiului sunt precedate şi pregătite  prin reuniuni ale şefilor şefilor de cabinet. Elaborarea documentelor care vor fi prezentate în plenul Comisiei se face de către serviciile responsabile. Înainte de a prezenta documentul Comisiei, serviciul responsabil va consulta departamentele care sunt asociate sau care sunt interesate în virtutea competenţelor lor sau naturii subiectului şi îl va informa pe Secretarul general, dacă acesta nu este consultat. Proiectul de act normativ trebuie să primească avizul din  partea Serviciului Juridic care asigură conformitatea textului cu ordinea juridică comunitar comunitară. ă. După aceea aceea textul textul intră intră în examinare examinareaa

aşa-zişil aşa-zişilor or „jurişti „jurişti revizori” revizori”,,

încadraţi în acelaşi serviciu juridic, care verifică armonizarea terminologiei juridice a viitoarei viitoarei norme, norme, concordanţ concordanţele ele terminol terminologice ogice juridice juridice în toate toate limbile limbile oficiale oficiale ale Uniunii. Dacă proiectul are implicaţii privind bugetul şi finanţele va fi consultat Directoratul General responsabil de buget, precum şi cel responsabil de controlul financiar. În cazul în care nu există acordul departamentelor consultate, se vor anexa la  propunere punctele de vedere diferite exprimate exprimate de aceste aceste departamente. Şedinţele desfăşurate în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante este suficientă s uficientă reuniunea şefilor de cabinet. Pentru a uşura activitatea Comisiei, pe lângă procedura orală în şedinţa plenară au mai fost instituite două modalităţi de adoptare a deciziei: procedura de abilitare şi  procedura scrisă.  Procedura de abilitare sau de delegare dă posibilitatea Comisiei, în condiţiile

respectării principiului răspunderii colegiale, să împuternicească pe unul sau mai mulţi dintre membrii ei să ia, în numele şi sub responsabilitatea sa, măsuri de management sau administrative, inclusiv acte preliminare la o decizie care urmează a fi luată de Comisie la un moment ulterior. Comisia mai poate să însărcineze pe unul sau mai mulţi 60

Comisia Uniunii Europene

dintre membrii săi, cu acordul preşedintelui, să adopte textul definitiv al unui act sau al unei propuneri ce urmează a fi prezentată celorlalte instituţii şi al cărei conţinut a fost deja determinat în dezbateri. Deciziile adoptate în conformitate cu delegarea de competenţă sunt luate în numele întregii Comisii, care este pe deplin răspunzătoare  pentru ele29.  Procedura scrisă30 dă posibilitatea fiecărui comisar de a face propunerile pe care

le consideră necesare domeniului pe care îl coordonează şi de a le comunica în scris celorlalţi comisari. Dacă ceilalţi comisari nu formulează observaţii sau amendamente,  propunerile se consideră adoptate, devenind decizii ale Comisiei, fără a mai urma o altă  procedură. Dacă se formulează amendamente, propunerile vor fi discutate în plenul Comisiei şi numai după aceea devin decizii. În procedura de adoptare a deciziilor rolul Direcţiilor Generale şi a serviciilor  asimilate lor este mai mult sau mai puţin important după cum proiectul care urmează a fi discutat în Colegiu are un caracter politic sau are mai mult un caracter tehnic. Când acest caracter este pronunţat politic, Colegiul în ansamblul şi Comisarii implicaţi joacă rolul activ în pregătirea textului. Când în discuţie se află propuneri cu caracter tehnic sau când este vorba de acte de execuţie serviciile sunt cele care au o contribuţie hotărâtoare. Se observă însă că, indiferent de situaţie, definirea priorităţilor se face la nivel politic. În legătură cu funcţionarea Comisiei se pot semnala şi unele aspecte negative. Unul din acestea priveşte dezvoltarea excesivă a unei administraţii de stat major în  jurul directorului general, ceea ce este de natură să genereze o distanţare a vârfului structurii administrative de munca de pregătire a deciziei propriu-zise, care se efectuează mai mult în direcţii. Însă, fenomenul cel mai îngrijorător în optica unor  autori este generat de deficienţele în cooperare între servicii, acestea dând dovadă de multe ori de ignoranţă reciprocă, ca şi cum ar face parte din acelaşi sistem administrativ. Pentru ameliorarea acestor deficienţe s-au propus unele soluţii în cadrul 29

Octavian Manolache, Drept comunitar, Ediţia a III-a, Editura All Beck, 2001, p.95, 96 Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ediţia a IV-a, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 111 30

61

Comisia Uniunii Europene

unor proceduri particulare, cum ar fi de exemplu, înfiinţarea unor grupuri inter-servicii cu o durată de funcţionare permanentă sau temporară, în funcţie de specificul  problemei de rezolvat. În ultimii 20 de ani acest tip de grupuri inter-servicii a cunoscut o expansiune formidabilă, ceea ce a dat naştere la necesitatea coordonării şi a acestora. 4.7. Competenţele Comisiei Europene Competenţele Comisiei Europene prevăzute în art.155 din Tratatul de la Roma

s-au menţinut în linii mari până astăzi. Astfel, o primă competenţă este aceea că această instituţie europeană formulează propuneri, recomandări şi avize, având  funcţia de iniţiativă cu privire la actele pe care le adoptă Consiliul şi Parlamentul European.

Comisia dispune de un adevărat monopol al iniţiativei în cadrul Uniunii Europene, dat fiind că instituţia de decizie – Consiliul – nu poate adopta acte juridice decât pe baza  propunerilor Comisiei. Comisia poate să aleagă momentul introducerii unei propuneri în faţa Consiliului şi joacă un rol central în negocierile care preced adoptarea deciziei. În situaţia în care Comisia apreciază că propunerea nu are şanse, ea dispune de un drept de retragere a propunerii până când Consiliul nu a luat o decizie. Monopolul de iniţiativă al Comisiei este în general contestat de Parlamentul European, care ar dori să dispună de acest drept la fel cum dispun parlamentele naţionale. În al doilea rând, Comisia exercită competenţele de execuţie pe care i le conferă Consiliul, ( funcţia de execuţie). De ştiut este faptul că până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea atât puterea legislativă cât şi pe cea executivă. Comisia nu  putea lua măsuri de execuţie decât în urma unei abilitări date de Consiliu. Cerinţele legate de dinamica acţiunii comunitare, de necesitatea asigurării unei eficienţe a acţiunii comunitare a generat o serie de modificări pentru a se putea acorda Comisiei competenţe executive.

62

Comisia Uniunii Europene

Astăzi, Comisia dispune de principalele prerogative de execuţie şi de gestionare a problemelor comunitare. În cadrul funcţiei executive, Comisia are două tipuri de competenţe: de decizie proprie şi delegate de Consiliu. Competenţa de a lua decizii proprii se referă la măsurile necesare pentru punerea în aplicare a unor dispoziţii din tratate 31: - măsurile de protecţie care pot fi aprobate de Comisie în domeniile agriculturii (art.38 TCE) şi transporturilor (art.75 şi 76 TCE); - pe baza regulamentelor adoptate de Consiliu în domeniul concurenţei, Comisia poate adopta decizii obligatorii pentru întreprinderile de pe teritoriul Comunităţii, însă nu şi pentru statele membre; - Comisia are competenţă de decizie proprie cu privire la întreprinderile  publice şi întreprinderile cu „drepturi speciale”; - Comisia asigură supravegherea generală în materia ajutoarelor de stat, având libertatea de a decide modificarea sau suprimarea ajutorului. Statele membre au obligaţia de a comunica proiectele pentru ajutoarele de stat. În acest domeniu are competenţă şi Consiliul care poate hotărî prin excepţie acordarea unui ajutor; - Comisia are libertatea de decizie în domeniul monopolurilor, acţionând  pentru eliminarea discriminărilor cu caracter comercial; - Comisia are libertatea ca, în limitele şi destinaţiile creditelor alocate, să execute bugetul. Caracterul exclusiv al competenţelor Comisiei în domeniul financiar a fost atenuat prin Tratatul de la Maastricht care a acordat unele competenţe financiare Consiliului şi Parlamentului. Competenţele delegate de Consiliu. Art. 211 TCE prevede că această Comisie Europeană exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le-a stabilit.  Noţiunea de executare nu se reduce la aplicarea materială a unei reguli, ci ea înglobează în mod necesar stabilirea de dispoziţii de reglementare subordonate. Prin 31

Ovidiu Ţinca, Drept comunitar general, Ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 2002, p. 189

63

Comisia Uniunii Europene

urmare, actele administrative de aplicare a reglementărilor de bază ale Consiliului, pot fi adoptate atât de Consiliu cât şi de Comisie pe baza unei delegări. De asemenea, Comisia poate adopta şi acte administrative (decizii) individuale în baza propriilor  competenţe sau pe baza delegării din partea Consiliului 32. În cazul delegării, Comisia are puterea de a aprecia măsurile de executare, însă derogările trebuie să respecte obiectivele stabilite de regulamente. Consiliul trebuie să stabilească limitele competenţei transmise prin delegare precum şi modalităţile de delegare. După cum a indicat Curtea, Consiliul trebuie să adopte „elementele de bază ale abordării” în conformitate cu procedurile declarate prin tratat 33. Prin decizia – cadru nr.383/87 din 13 iulie 1987 (decizia comitologia 34), înlocuită ulterior prin Decizia nr.1999/468 din 28 iunie 1999, Consiliul a stabilit modalităţile de delegare, stabilind un număr de 3 comitele compuse din reprezentanţi ai statelor membre care asistă Comisia în luarea deciziilor: Comitetul Consultativ, Comitetul de Gestiune şi Comitetul de Reglementare sau Comitetul Tehnic. Practic, Consiliul renunţând în mare măsură la puterea executivă în favoarea Comisiei, a găsit,  prin aceste comitete, pârghiile de supraveghere. Ca urmare, aceste Comitete emit diverse avize consultative (în cazul Comitetului Consultativ) sau conforme (în cazul Comitetului de Gestiune şi a Comitetului de Reglementare), condiţii procedurale anterioare luării deciziei de către Comisie. În ultimele două cazuri (Comitetul de Gestiune şi Comitetul de Reglementare), dacă hotărârea Comisiei nu este conformă cu avizul primit, doar Consiliul are dreptul de a hotărî asupra deciziei finale în cadrul unui termen procedural.

4.8. Funcţia de supraveghere

Garantând interesul general comunitar, Comisia trebuie să vegheze la respectarea tratatelor şi a actelor instituţiilor atât de către cetăţeni cât şi de către state 32

Ovidiu Ţinca, op.cit. p.189 şi următoarele Pierre Mathijsen, Compendiu de drept European, ediţia a 7-a, Editura Club Europa, 2002, p.122 34 termenul de “comitologie” desemnează în limbajul dreptului comunitar practica celor 3 Comitete 33

64

Comisia Uniunii Europene

sau alte instituţii, acest control fiind conform cu natura Comunităţilor 35. Comisia poate să interzică sau să impună o anume conduită. Urmare a unor prevederi sau chiar din oficiu, Comisia a dezvoltat în timp o întreagă procedură destinată să permită corectarea inacţiunii statelor membre înainte de a se ajunge la declanşarea unui litigiu (în special  prin aplicarea de sancţiuni). Astfel, de exemplu, Comisia poate aplica sancţiuni de o formă generală în materie de concurenţă prevăzute de Tratatul CEE sau în materie de control al securităţii prevăzute de Tratatul EURATOM. Această fază precontencioasă a avut un adevărat succes în peste 80 % din cazuri. Pe de altă parte, Comisia poate să introducă acţiuni contra statelor membre  pentru constatarea neîndeplinirii obligaţiilor lor stabilite prin Tratate sau acţiuni în anularea actelor instituţiilor comunitare. 4.9. Funcţia de reprezentare

Reprezentarea internă este asigurată prin faptul că ambasadorii pe lângă Uniunea Europeană ai diferitelor ţări îşi prezintă scrisorile de acreditare şi preşedintelui Comisiei. Reprezentarea externă se realizează prin intermediul Delegaţiilor cu rang de ambasadă în statele terţe, precum şi prin Birouri în statele membre ale Uniunii Europene. Evaluând în ansamblu competenţele Comisiei Europene observăm că funcţiile acesteia evoluează spre o situaţie pe care o putem compara cu cea a unui guvern naţional, care dispune de iniţiativă legislativă, execută legile, veghează şi controlează respectarea lor sub controlul Parlamentului care l-a învestit.

35

funcţia de supraveghere exercitată de Comisie în calitate de „gardian al tratatelor”

65

Comisia Uniunii Europene

CONCLUZII Instituţiile europene reprezintă astăzi un conglomerat de influenţe naţionale care merg în direcţia menţinerii unei organizaţii clasice bazată pe cooperarea interguvernamentală şi de elemente originale care acţionează în direcţia consacrării structurii supranaţionale. Astfel, trebuie făcută o distincţie între un corp multinaţional compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre – Consiliul – şi unul transnaţional – Comisia – formată din comisari independenţi atât faţă de guvernele ţărilor de unde provin, cât şi faţă de Consiliul Uniunii Europene. Planul instituţional al Uniunii Europene nu se conformează separaţiei tradiţionale a puterilor între sferele legislativă, executivă şi judecătorească de guvernare, deciziile rezultă mai curând din negocieri intense în cadrul şi cu instituţiile de elaborare a politicilor, într-un echilibru instituţional delicat. Uniunea nefiind o ierarhie tradiţională cu un centru de autoritate politică definit în mod clar, precum un guvern. Structura instituţională a Comunităţilor ar prezenta următoarele caracteristici 36: - funcţii combinate pe care le deţin cel puţin trei dintre instituţiile comunitare –  Comisia, Consiliul şi Parlamentul – şi care sunt de diferite feluri, neputând fi puse de acord în mod clar, cu tradiţionala distincţie între puterile legislativă, executivă,  judecătorească şi consultativă; - structura policentrică – centrul principal în jurul căruia gravitează instituţiile se află la Bruxelles, dar alte centre se află la Luxemburg şi la Strasbourg, fără a se mai evidenţia situarea centrelor de cercetări nucleare Euratom în Italia şi în Anglia; - loialitate divizată – întrucât posibilitatea ideală de a se constitui şi concepe instituţiile comunitare în aşa fel încât loialitatea lor să fie îndreptată spre o singură cauză – interesul comunitar – s-a dovedit impracticabilă; situaţia instituţiilor este în această direcţie diferită: Comisia este supusă numai interesului comunitar, membrii Comisiei depun jurământ, Consiliul ar reprezenta interesele statelor, iar Curţii de 36

Octavian Manolache, Drept comunitar, ediţia a III-a, Editura AllBeck, 2001

66

Comisia Uniunii Europene

Justiţie i se cere să evalueze cu o totală şi absolută imparţialitate toate litigiile ce i se supun spre soluţionare; - separaţia puterilor – principiu care se aplică instituţiilor comunitare întrucât acestea sunt complet independente, cu toate că ele au funcţii mixte. În concluzie se poate afirma că administraţia Uniunii Europene, în general, şi a Comisiei Europene, în special, reprezintă un ansamblu complex, aflat în permanentă interacţiune cu exteriorul, dar şi între componentele sale, dotat cu o structură ierarhică şi care suferă un permanent proces evolutiv. Obiectivul meu în alegerea acestei teme de disertaţie a fost acela de a găsi un „instrument” care să mă ajute în încercarea de a înţelege concepţiile, mai vechi sau mai noi, mecanismele, regulile şi instituţiile care au dus în cele din urmă la crearea unui spaţiu politic, economic, social, cultural şi de securitate supus devizei „unitate în diversitate” – Uniunea Europeană.

67

Comisia Uniunii Europene

BIBLIOGRAFIE Alexandru, Ioan şi colectiv,  Drept administrativ european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005 Booker, Christopher, North, Richard, Uniunea Europeană sau marea amăgire. Istoria  secretă a construcţiei europene, Editura Antet, Filipeştii de Târg, Prahova, 2004

Diaconu, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Europene , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 Filipescu, Ion P., Fuerea, Augustin,  Drept instituţional comunitar european, Ediţia a IV-a, Editura Actami, Bucureşti, 1999 Fuerea, Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, 2003 Fuerea, Augustin,  Manualul Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004 Leicu, Corina, Leicu, Ioan,  Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996 Manolache, Octavian,  Drept comunitar , Ediţia a III-a, Editura All Beck, 2001 Mathijsen, Pierre, Compendiu de drept european , Ediţia a 7-a, Editura Club Europa, 2002 Mazilu, Dumitru,  Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene , Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004 Păun, Nicolae,  Instituţiile Uniunii Europene, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2004 Scăunaş, Stelian,  Drept diplomatic şi consular , Editura Burg, Sibiu, 2003 Scăunaş, Stelian, Uniunea Europeană – Construcţie, Instituţii, Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 Ţinca, Ovidiu,  Drept comunitar general , Ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 2002 Voicu, Marin, Jurisprudenţă comunitară, Editura Lumina Lex, 2005

68