Combaterea Bolilor Si Daunatorilor Din Culturile de Cartof

CUPRINS CAPITOLUL I. INTRODUCERE 1.1. Importanţa economică a culturii de cartof 1.2. Particularităţi botanice 1.3 .Cerinţele plantei faţă de factorii climatici 1.4. Tehnologia de cultivare a cartofului

CAPITOLUL II. CADRUL NATURAL AL ZONEI GHIMEŞ PALANCA, JUDEŢUL BACĂU 2.1. Aşezarea geografică, organizarea şi modul de folosinţă a terenului din zona Ghimeş Palanca 2.2. Studiul hidrologic al zonei 2.3. Studiul climei 2.4. Studiul solului 2.5. Studiul vegetaţiei

CAPITOLUL III. PRINCIPALII AGENŢI PATOGENI DIN CULTURILE DE CARTOF CAPITOLUL IV. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE CARTOF CAPITOLUL V. COMBATEREA INTEGRATĂ A AGENŢILOR PATOGENI ŞI A DĂUNĂTORILOR DIN CULTURILE DE CARTOF 4.1. Măsuri de carantină fitosanitară 4.2. Măsuri agrofitotehnice 4.3. Măsuri fizico-mecanice 4.4. Combaterea biologică 4.5. Combaterea chimică

CONCLUZII BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I INTRODUCERE

Cartoful este o plantă de cultură ce prezintă o deosebită importanţă pentru alimentaţia oamenilor,furajarea animalelor şi pentru prelucrări industriale. După anul 1989, suprafaţa cultivată cu cartof în România s-a redus cu aproximativ 100000 ha, menţinându-se constantă, în jur de 250000 ha, în perioada 1993-1999. În ultimii trei ani s-a constatat o uşoară creştere a acesteia. Producţia medie de 12,5 t ha, înregistrată în perioada 1990-2002 este de trei ori mai mică decat producţia medie realizată în statele membre ale Uniunii Europene, România ocupând ultimele locuri în Europa din acest punct de vedere. Principala cauză a nivelului scăzut al producţiei o constituie utilizarea de către majoritatea cultivatorilor, a unui material de plantat necertificat, aflat într-o stare avansată de degenerare virotică, reţinut an de an din producţia proprie. Motivul îl constituie lipsa posibilităţilor financiare de reânoire a acestuia. Cantitatea de sămânţă certificată produsă în România reprezintă doar 4-5 % din necesar. La cartof, calitatea biologică şi fitosanitarăa materialului de plantat necertificat, precum şi soiul influienţează nivelul şi calitatea producţiei cu peste 50 %. În ţara noastră suprafeţele cultivate cu cartof pentru sămânţă au scăzut dramatic după anul 1990, de la 12000 ha cu cartof din categorii bilogice superioare la numai 553 ha în anul 2000. În anul 2002 suprafaţa cultivată cu cartof sămânţă, total categorii biologice, a fost de 3453 ha, de aceea s-a luat măsura scutirii de taxe vamale la cartoful pentru sămânţă din categorii biologice superioare, importat din ţările Uniunii Europene. În ultimii ani, aproximativ 15 % din suprafaţa cultivată cu cartof în România a fost plantată în arătura de primăvară, 11 % a folosit cartoful ca plantă premergătoare, iar fertilizarea cu îngrăşăminte chimice s-a făcut parţial şi în doze necorespunzătoare. Numai 4 % din suprafaţa totală cu cartof a fost amplasată în regim irigat. În anul 2001 cartoful s-a cultivat pe 276099 ha, realizându-se o producţie totală de 3982108 t, respectiv 14423 kg ha. În anul 2001 s-a importat 8868 t cartof şis-a exportat 9803 t. Producţia internă satisface în totalitate cererea, cantităţile de cartof importate fiind nesemnificative. Valoarea cartofului se face, în cea mai mare parte pe piaţa liberă, cartoful fiind singurul produs al cărui preţ de vânzare cu amănuntul a scăzut în ultimii ani.

Din totalul de 71 de soiuri de cartofi înrregistrate în Catalogul oficial al soiurilor-ediţia 2001, 40 de soiuri sunt create în România. Fiind un produs cu un conţinut ridicatîn apă ( 75-80% ), supus atacurilor diferiţilor agenţi patogeni, cartoful necesită spaţii corespunzătoare de depozitare care să asigure condiţii optime de temperatură şi umiditate în timpul păstrării. În alimentaţia oamenilor cartofulse foloseşte în stare proaspătă sau subformă de produse uscate sau semipreparate. Este alimentul de bază sau complementar pentru o mare parte a populaţiei Europei, dar şidin alte ţări ale lumii. Consumul anual de cartof pe cap de locuitor, oscilează între 44 şi 140 kg, după cum urmează: Irlanda 140 kg, Olanda 138 kg, Germania 130 kg, Spania 120 kg, Belgia 118 kg, Franţa 108 kg, Anglia 95 kg, Elveţia 87 kg, Italia 65 kg. În România consumul anual pe locuitor este de circa 100 kg de tuberculi. În furajarea animalelor cartoful este valoros pentru porcine, bovine, dar poate fi utilizat şi pentru alte categorii de animale. În acest sens se folosesc tuberculii răniţi, cei cu dimensiuni reduse, rezidurile de la prelucrarea industrială dar şi vrejii verzi sau muraţi. Se impune prudenţă înfurajarea animalelor gestante, deoarece solanina care se acumulează, imprimă gust amar şi poate produce tulburări ale tubului digestiv. În România se prelucrează industrial cantităţi reduse de cartof, circa 20000 tone, ceea ce reprerzintă 1 % din producţia totală, în special pentru obţinerea de fulgi de cartof, făinp, griş şi mai puţin pentru pommes frites,extrudate, chipsuri. În industria amidonului şi a alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obţin 140 de kg amidon sau 100 kg dextrină, respectiv 95 l alcool, sau 15-17 kg cauciuc sintetic. Cu toate acestea fostele fabrici de amidon din cartof şi-au încetat activitatea întrucât produsul, deşi foarte solicitat, are un cost de producţie ridicat, acestea orientându-se spre producţia de amidon de porumb. Cartoful prezintă şi o serie de avantaje din punct de vedere agrofitotehnic: valorifică solurile uşoare din zonele umede şi răcoroase, produce o cantitate importantă de substanţă uscată pe unitatea de suprafaţă, favorizează eşalonarea lucrărilor agricole, este o bună premergătoare, are un potenţial de producţie teoretic de 134 t ha, potenţial care se poate realiza prin respectarea tehnologiei de cultură.

1.1.

Importanţa economică a culturii de cartof

Una din principalele culturii agricole căreia îi revine un rol deosebit în alimentaţia omului este cartoful. Datorită compoziţiei chimice echilibrate, cartoful este considerat un produs valoros, în alimentaţie numită pe drept cuvânt ,, a doua pâine,, a omenirii. Importanţa economică a acestei culturii rezultă din ponderea acestui produs în alimentaţia omului. Cartoful este o importantă plantă alimentară, furajeră şi cu mare pretabilitate pentru industrializare. Datorită valorii nutritive ridicate a tuberculilor de cartof, determinată de conţinutul în glucide, proteine, lipide şi vitamine, a gustului plăcut şi a digestibilităţii ridicate, cartoful satisface cele mai diversificate gusturi şi cele mai mari exigenţe. Prin posibilităţile multiple de preparare- Catelly a publicat 366 de reţete culinare de peparate din cartof- fie în stare proaspătă, fie semipreparată. Industrializat sub formă de pommes frittes chips, fulgi de cartof, extrudate, făină de cartof, cartof deshidratat, conservat sau murat, cartoful este practic nelipsit din dieta zilnică a omului.Formele semipreparate obţinute pe cale industrială asigură o valorificare superioară a întregii producţii şi o aprovizionare continuă şi ritmică a populaţiei în tot parcursul anului. Valoarea energetică a cartofului reprezintă o trime din acea a pâinii, jumătate din cea a ouălor şicărnii,fiind de două ori mai mare decât a morcovilor şi de trtei ori mai mare decât a verzei sau tomatelor. Aceasta se datoreşte conţinutului ridicat de amidon, unor cantităţi însemnate de proteine, vitamine sau săruri minerale în compoziţia tuberculului. În procesul de industrializare a cartofului se folosesc mari cantităţi de tuberculi pentru obţinerea amidonului, spirtului sau a altor produse derivate ca: glucoză, dextroză, dextrină, cleiuri, cauciuc sintetic, etc. Pentru industrializarea cartofului au fost create soiuri cu un conţinut ridicat în substanţă uscată şi amidon şi cu o anumită structură preferenţială a grăunciorilor de amidon pentru obţinerea cu un randament ridicat a unor derivate dorite. De asemenea , au fost perfecţionate tehnologiile de cultivarepentru obţinerea unor randamente mari de amidon la hectar, s-au optimizat suprafeţele arondate fabricilor de prelucrare, s-au dimensionat economic transportul şi valorificarea producţiei. În furajarea animalelor, cartoful constituie un nutrţ deosebit de valoros. Deşi nu se cunosc soiuri speciale pentru furajarea animalelor, rezultatele furajării cu cartof cazuţi de la

sortare sau tăiaţi pe parcursul operaţiilor de recoltare sunt foarte apreciaţi, îndeosebi în furajarea porcinelor, a vacilor cu lapte sau a păsărilor, folosit atât sub formă proaspătă cât şi fiert sau opărit şi însilozat, sau fiert în amestec cu tărâţe sau cu făină de porumb. Cartoful se încadrează în sistemele moderne de agricultură durabilă sau ecologică prin pretabilitatea în structuri optime de asolament cu durată diferită, iar ca urmare a particularităţilor sale biologice, cartoful este o premergătoare aproape ideală pentru orzoaica de primăvară sau pentru lucerniere şi trifoioşi. Aceste caracteristici îi conferă culturii de cartof o importanţă economică deosebită. Indiferent de utilizarea cartofului, atât ca aliment, furaj sau ca materie primă în industrie, în urma valorificării sale se obţin venituri însemnate pentru producători, ceea ce duce şi determină creşterea suprafeţelor cultivate cu această cultură.

1.2.

Particularităţile biologice ale cartofului

Cartoful este o plantă anuală erbacee. Se înmulţeşte pe cale vegetativă prin tuberculi şi numai în procesul de ameliorare, prin sămânţă. Rădăcina este formată din ramificaţii primare ( care pornesc de la colţi ) şi ramificaţii secundare, sau rădăcini stolonifere, care apar în grupe de câte 3-5 în jurul fiecărui stolon. Sistemul radicular este relativ puţin dezvoltat, reprezintă sub 8-10 % din masa întregii plante şi în anumite condiţii sub 5 %. Capacitatea de absorbţie este însă bună. Sistemul radicular pătrunde în sol până la 70-100 cm, mai rar până la 150-200 cm, iar în jurul plantei se dezvoltă pe o rază de 30-60 cm şi în condiţii deosebite până la 90 cm. Aproximativ 50 % din masa totală a rădăcinilor se găseşte în stratul arabil. Dezvoltarea sistemului radicular este influienţată de soi şi de tipul de sol. Astfel, este mai profund şi mai extins lateral la soiurile tardive şi semitardive. Pe solurile mijlocii şi uşoare rădăcinile pătrund mai adânc, iar pe solurile compacte, se extind lateral. Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană şi aeriană. Tulpina se formează din mugurii tuberculului la înmulţirea vegetativă sau din sămânţă la înmulţirea generativă.

Numărul iniţial de tulpini aeriene este la o tufă de 3-8, cu înălţimi între 50 şi 80 cm. Sunt mai valoroase soiurile care au tufa cu internoduri scurte, cu port erect şi semicompact, ceea ce permite executarea mecanizată a lucrărilor de întrţinere a culturii, inclusiv combaterea bolilor şi a dăunătorilor, cu mare eficienţă. Creşterea intensivă a părţii aeriene la cartof durează între 37 şi 80 de zile după răsărit. În general creşterea încetează când raportul vreji/ tuberculi este de 1:1. Tulpina subterană este rotundă şi nearipată, pe ea formându-se rădăcinile şi stolonii. Stolonii sunt în număr de 12-15 la o plantă şi sunt de dorit a fi scurţi (sub 15cm ) pentru a asigura formarea grupată a tuberculilor în cuib, ceea ce uşurează recoltarea mecanizată. Stolonii sunt mai groşi decât rădăcinile şi poartă solzi la fiecare nod. În condiţii normale de temperatură şi durată de iluminare a plantei, în vârful lor se formează tuberculii prin îngroşare. Tuberculii la început au forma unor noduli, iar mai apoi cresc în lungime şi grosime şi capătă forma caracteristică soiului, care este dată de raportul dintre lungimea şi lăţimea tuberculului înmulţit cu 100. Conturul tuberculilor în secţine longitudinală esteprezentat în tabelul nr. 1. Tabelul nr.1 Forma tuberculilor la cartof Forma tuberculului Rotund Rotund-oval Oval Oval-lung Lung-oval spre lung Lung

Raport lungime-lăţime 95-105 106-120 121-130 131-140 141-200 > 200

Cele mai multe soiuri au tuberculi rotunzi, ovali şi ovali-alungiţi, cu grosimea egală cu lăţimea. Tuberizarea începe la 10-35 zile după răsărirea plantei, iar creşterea durează 45-85 de zile în funcţie de soi. Creşterea tuberculilor este însoţită în prima parte şi de creşterea masei aeriene, în această perioadă planta are cele mai mari cerinţe faţă de apă şi substanţe nutritive. Masa hectolitrică a tuberculilor este de 60-80 kg. După greutate, tuberculii pot fi: •

Mari- peste 120 g;

•

Mijlocii- 80-120 g;

•

Mici- 40-80 g (valoroşi pentru plantat);

•

Foarte mici- sub 40 g ( valorificaţi la recoltarea extratimpurie )

Compoziţia chimică: tuberculul de cartof este foarte bogat în apă. În substanţă uscată predomină amidonul, urmat de proteine şi săruri minerale (tabelul nr. 2 ).

Tabelul nr. 2 Compoziţia chimică a tuberculilor de cartof Componente % din substanţă proaspătă Apă Amidon Proteine brute Grăsimi brute Celuloză brută Cenuşă

66,1-88,0 8,7-26,2 0,8-4,9 0,04-1,0 0,2-2,5 0,4-1,9

% din uscată

substanţă

72,5-79,15 6,6-14,4 0,33-2,94 1,66-7,3 3,15-5,6

Pentru consumul alimentar proaspăt cele mai valoroase soiuri sunt cele care conţin o proporţie mică de amidon (12,5-17 % ) şi un conţinut mai ridicat de proteine. Conţinutul de amidon se corelează pozitiv cu forma sferică a tuberculilor şi cu lungimea perioadei de vegetaţie. Soiurile mai bogate în amidon au o durată de fierbere mai redusă. Pentru industrie sunt indicate soiurile cu peste 18 % amidon. În industria chipsului, o proporţie mare de zahăr reductor este dăunătoare, fiindcă prin caramelizare depreciază culoarea. Amidonul din cartof este constituit din amilază şi amilopectină. Soiurile mai bogate în amilopectină au o mai bună consistenţă la fierbere şi se pretează mai bine la obţinerea cleiurilor industriale. Conţinutul mare în amilopectină, poate fi determinat prin fertilizarea cu fosfor în cantităţi mari. Proteina se găseşte în tuberculul de cartof în medie în proporţie de 2 % din substanţa uscată proaspătă. Prezenţa aminoacizilor esenţiali şi un raport echilibrat între aceştia dau cartofului o mai marevaloare alimentară. Cartoful este şi o sursă de vitamine şi minerale. 100 grame de tuberculi proaspeţi conţin: 1,5 g proteină, 1,2 g grăsime, 5,7 g hidraţi de carbon, 0,15 mg vitamina B1, 0,7 mg vitamina B2, 1,0 mg vitamina PP, 11,0 mg vitamina C şi cantităţi variabile de potasiu, calciu şi fier. Prin consumul a 100 g tuberculi se eliberează 72 calorii. În organele cartofului se găseşte şi un complex de alcaloizi toxici, numiţi împreună solanină, ce poate ajunge până la 65 mg la 100 g tuberculi. Solanina imprimă tuberculilor

un gust amar şi poate produce tulburări digestive grave. Proporţia de solanină creşte în tuberculii expuşi la lumină şi în timpul încolţirii acestora. Tuberculul tânăr este protejat de epidermă, strat care se exfoliază uşor după recoltare, apoi îşi formează un înveliş secundar de protecţie, peridermul sau coaja. Acesta trebuie să fie elastic şi dens pentru a conferi o rezistenţă mai mare la vătămare. Pe suprafaţă se găsesc ochii, formaţi dintr-un rudiment al frunzei de pe tuberculul tânăr, numit sprânceană. La subsoara ei se găsesc trei muguri dorminzi. În condiţii favorabile de încolţire, porneşte în creştere mugurul din mijloc, cei laterali încolţind mai ales dacă se rupe cel mijlociu. La cartofii pentru consum, ochii trebuie să fie superficiali, pentru a permite decojirea fără pierderi mari. Frunzele sunt formate după germinarea seminţei sau pe lăstarii proveniţi din tuberculi, sunt mici şi simple. Celelalte frunze sunt compuse şi imparipenat sectate, au foliole de mărimi diferite care alternează, foliola terminală fiind mai mare şi unită cu una sau ambele foliole laterale la unele soiuri. Numărul de frunze pe tulpină oscilează între 8 şi 12 în funcţie de soi. Foliolele au forma eliptică, ovală, ovoidală, cu vârful lung acuminat. Frunzele au culoarea verde-închisă, verde- gălbui sau verde-cenuşie, fiind lucioase sau mate. Inflorescenţa şi florile. Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Floarea este formată dintr-un caliciu din cinci sepale lacinate, parţial gamosepal, persistent pe fruct, corola este formată din cinci petale de culoare albă, violacee deschis sau închis, albastrăviolacee, roză- violacee sau alb-gălbuie, cu tubul scurt şi limbul explanat. Androceul este format din cinci stamine cu filamente scurte, concrescute la bază cu petalele şi între ele, cu anterele conice de culoare galbenă sau portocalie. Pistilul este format din ovarul rotundoval alcătuit din 2-4 carpele, cu mai multe ovule, un stil şi un stigmat trilobat. Polenizarea este predominant autogamă. Înfloritul şi durata lui variază în funcţie de soi şi condiţiile climatice. La soiurile timpurii şi în zonele mai calde înfloritul este mai slab şi de durată scurtă. Plantele crescute în condiţii optime, înfloresc şi fructifică mai bine. Fructul este o bacă de formăsferică, conică, cărnoasă, suculentă, indehiscentă şi polispermă (150-200 seminţe ). Baca are culoare verde sau verde pigmentată cu albastru sau violaceu. Sămânţa este mică, de formă ovoidal –turtită, de culoare alb-gălbuie, cu capacitate germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în ameliorare. Fazele de vegetaţie ale cartofului sunt prezentate în funcţie de creşterea organelor vegetative aeriene şi subterane în tabelul nr. 3.

Faza 1. De la plantat la răsărit 2. De la răsărire la tuberizare 3. De la tuberizare la încetarea creşterii tufelor 4. De la încetarea creşterii tufei, la ofilirea acesteia

Tabelul nr. 3 Fazele de vegetaţie la cartof; Organele plantei în creştere intensă Rădăcinile primare şi părţile subterane ale lujerilor Rădăcini, tulpini, frunze

Lungimea fazei ( zile ) 15-30 10-35

Toate organele aeriene şi tuberculii, în ritmul cel mai intens Cresc tuberculii, în ritm din ce în ce mai ăncetinit

25-45

Total

70-150

20-40

Cunoaşterea fazelor de vegetaţie are scopuri practice: •

intervalul până la răsărire permite stabilirea numărului lucrărilor de îngrijire şi a momentului aplicării erbicidelor;

•

precizarea (în zile ) a intervalului de la răsărire la începutul tuberizării, vine în sprijinul aplicării raţionale a îngrăşămintelor şi a irigaţiei;

•

încetarea creşterii tufelor impune modificări ale regimului de irigare prin scăderea normei de apă;

•

după formarea tuberculilor şi până la încetarea creşterii tufelor, irigarea şi fertilizarea sunt foarte importante pentru creşterea randamentului la hectar. Ciclul devegetaţie al cartofului. Cartoful se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin

tuberculi şi numai în lucrările de ameliorare se foloseşte înmulţirea prin seminţe. Înmulţirea vegetativă se desfăşoară astfel: mugurii ochilor de pe tuberculi se formează colţii ( lăstarii ), înainte sau după plantare. Din colţii formaţi în condiţii optime de temperatură şi umiditate se dezvoltă rădăcini şi tulpini. Tulpinile ajung la suprafaţa solului, înverzesc, formează în continuare frunzele, iar tulpinile cresc şi ajung la dezvoltarea maximă în timpul înfloririi. Pe partea subterană a tulpinii cresc rădăcinile şi stolonii care se îngroaşă la capăt, formând tuberculii. Tuberculii cresc, de regulă după terminarea creşterii părţilor aeriene şi ajung la maturitate odată cu partea aeriană.

Ciclul de vegetaţie al cartofului cuprinde trei etape: a) repausul germinativ; b) creşterea lăstarilor (incubaţia ); c) creşterea plantelor şi tuberizarea. Repausul germinativ (vegetativ )- începe de la recoltarea tuberculilor şi durează, în funcţie de soi, 2-3 luni, timp în care nu se formează lăstari, chiar dacă sunt condiţii optime de germinare. Cauzele sunt multiple. Este de dorit ca această fază să fie cât mai lungă la tuberculii destinaţi consumului şi mai scurtă la materialul de plantat, mai ales în acelaşi an. Repausul vegetativ se poate scurta prin tratare cu tiouree 0.3 % sau pe cale fizică prin scarificare ( zgâriere) peridermei tuberculilor. Prelungirea duratei de repaus se face acţionând asupra tuberculilor sau a plantei înainte de recoltare. Tuberculii se păstrează la temperaturi de 2-3o C sau se tratează cu diferite substanţe chimice care inhibă încolţirea: Cartofin- 2 kg/ t, Superstop sau Luxan 20 ml/t, Keim Stop- 1 kg/t de tuberculi. Perioada de incubaţie urmează după ieşirea din stadiul de repaus germinal. Tuberculii de cartof, în timpul păstrării, formează ca şi frunzele, aceeaşi substanţă care stimulează tuberizarea, numită, convenţional ,, hormon de tuberizare,,. Perioada cuprinsă între încheierea repausului germinal şi până la acumularea în cantitate maximă a substanţei ce determină tuberizarea, este numită perioada de incubaţie. Acest fenomen este ireversibil. Temperatura ridicată în timpul păstrării grăbeşte procesul de sintetizare a substanţei de tuberizare şi tuberculul îşi încheie stadiul de incubaţie înainte de plantare, reducându-se mult capacitatea de producţie a cartofului. Acumularea substanţei de tuberizare se face treptat, cu atât mai repede cu cât temperatura de păstrare este mai ridicată, înregistrându-se la fiecare doză din aceasta un anumit stadiu fiziologic.Când doza este nulă, tuberculul este în repaus vegetativ. La o doză slabă începe ,, trezirea mugurilor,,, la o doză uşoară se formează un singur germene, iar plantarea în această fază determină o creştere lentă. La doza mijlocie, toţi mugurii de pe partea apicală pornesc în vegetaţie, acesta fiind stadiul optim de plantare. Când doza este puternică, germenii care se formează sunt filiformi şi ramificaţi, iar tuberculii plantaţi în acest stadiu nu manifestă nici un fel de creştere şi tuberizează imediat în pământ. La doza maximă, germenii tuberizează chiar înainte de plantare, se formează stoloni scurţi care dau naştere la tuberculii-fii şi planta nu mai răsare. Factorii care inflienţează incubaţia sunt: condiţiile de păstrare a tuberculilor, soiul cultivat, subatanţele de creştere. Incubaţia începe mai devreme cu cât tuberculii se păstrează la temperaturi mai ridicate şi are intensitate redusă la temperaturi cuprinse între 2 şi 20 o C.

Incubaţia se produce mai repede la întuneric şi umiditate relativă a aerului ridicată decât la lumină şi în condiţii de uscăciune. Creşterea plantelor şi tuberizarea sunt procese care se desfăşoară concomitent sau consecutiv. Creşterea foliară depindede factorii climatici (temperatură, lumină, umiditate ), de soi, dar şi de vârsta fiziologică şi greutatea tuberculului de plantat. În condiţii similare, intensitatea fotosintezei plantelor provenite din tuberculi mari este superioară intensităţii fotosintezei plantelor obţinute din tuberculi mai mici. Randamentul fotosintezei a fost întotdeauna mai scăzut la plantele formate din tuberculi abia ieşiţi din perioada de repaus germinal, comparativ cu cei ieşiţi de mai mult timp din acest stadiu. Inducţia tuberizării depinde de factori de mediu şi de însuşirile plantei. Temperaturi mai mici de 180C favorizează tuberizarea, iar cele mai mari de 180C determină creşterea plantelor în detrimentul tuberizării. Cartofii tuberizează în general în condiţii de zi scurtă şi depăşirea duratei de 13-16 ore determină oprirea tuberizării. Experienţele au demonstrat şi rolul tuberculului mamă şi a frunzelor în inducţia tuberizării. Acesta este un proces atât calitativ, cât şi cantitativ. Deplasarea tuberizării necesită prezenţa unei anumite cantităţi de substanţă de tuberizare, sintetizată în frunze, iar inducţia tuberizării este un proces definitiv şi ireversibil când creşte concentraţia hormonului de tuberizare atât de mult, încât opreşte în totalitate creşterea părţilor epigee. Degenerarea cartofului La toate soiurile de cartof, cu intensitate mai mare la cele timpurii, în condiţii climatice şi atacuri de boli din cele mai variate, după un timp, producţia începe să scadă. Tuberculii dau colţi mai slabi, filoşi, plantele sunt mai debile, unele soiuri pot dispărea chiar. Cauzele care produc degenerarea sunt controversate. Unii autori menţionează cauze climatice, alţii susţin cauze virotice, mai ales acolo unde frecvenţa insectelor vectoare este mai mare. Cu timpul se conturează ideea că atât virozele cât şi anumite condiţii de climă şi sol, inclusiv cele create prin cultivare neraţională, duc la degenerarea cartofului. Măsurile de prevenire a degenerării constau în producerea materialului de plantat ,,liber de viroze,, provenit din zonele climatice mai puţin favorabile pentru afidele vectoare şi virusuri, zone mai răcoroase şi umede, care sunt în acelaşi timp potrivite pentru cultura cartofului. Materialul iniţial, riguros testat este înmulţit în zone închise până la obţinerea cantităţilor necesare pentru plantat în întreaga ţară. În aceste zone se găsesc staţii de avertizare care comunică necesitatea suprimării obligatorii a vegetaţiei aeriene a plantelor în

cazul constatării unui zbor al afidelor peste o anumită intensitate. Pentru a obţine producţii mari în aceste condiţii, se impun măsuri fitotehnice specifice: preîncolţirea materialului de plantat, asigurarea unei rotaţii de cel puţin 4 ani, amplasarea culturii pe soluri mai uşoare, iar solele vor avea formă pătrată, fertilizare echilibrată şi cu doze mici de azot, folosirea unui material de plantat cât mai uniform. Culturile semincere de cartof trebuie riguros protejate contra manei, fiind necesare 714 tratamente, iar dacă apare mana, vrejii se înlătură indiferent de nivelul producţiei. Plantele trebuie ferite de orice stres, indiferent de zona de cultură, stresul provocând pagube mari în anul următor, din cauza degenerării materialului de plantare.

1.3.

Cerinţele plantei faţă de factorii climatici

Cartoful s-a format la mare altitudine, în climatul ecuatorial tropical, cu precipitaţii de cca 2000 mm anual, cu temperaturi medii de 20º C, şi cu durata de iluminare de 12 ore. La ora actuală, planta este răspândită în întreaga lume şi se caracterizează printr-o mare varietate de soiuri, diferenţiate prin acomodarea la temperaturi mai ridicate sau mai coborâte, prin reacţia fotoperiodică, prin cerinţele faţă de apă şi în oarecare măsură prin acomodarea pe soluri mai grele sau mai uşoare, cu un conţinut diferit de apă (o mare plasticitate ecologică). Cerinţele faţă de căldură. Cele mai mari suprafeţe cultivate cu cartof se găsesc între 40º şi 60º latitudine, la altitudini ce variază între 500m şi 900 m. Deşi este considerată o plantă a climatelor temperate, există numeroase soiuri care se comportă bine şi în climat cald, iar în Peru există un institut sub egida FAO, care are ca prim obiectiv obţinerea de soiuri specifice pentru climatul ecuatorial-tropical, pentru altitudini de la 0 la peste 3000 m. Suma temperaturilor medii zilnice variază între 1500º şi 3000º C, datorită diferenţelor dintre soiuri, a căror perioadă de vegetaţie variază de la 60 la 160 de zile. Necesarul de căldură este diferit de-a lungul perioadei de vegetaţie. Producţii extratimpurii se obţin la o "constantă termică" de la 1000 la 1300º C, la mai puţin de 60 zile de la plantat. Pornirea colţilor are loc la 6-7º C, iar răsărirea mai rapidă la 20-21º C. Rădăcinile cresc la temperaturi de 4-5º C,ceea ce permite plantarea timpurie a cartofului încolţit, cu "puncte radicale" deja formate. Temperaturile optime de formare şi creştere a tuberculilor sunt de 16-18º C. Temperaturile scăzute după plantare prelungesc mult intervalul până la răsărire. După răsărire, frunzele plantei sunt distruse la temperaturi de

-0,5º C, colţii pier la -0,8º C, tuberculii îşi încetează creşterea la 2-4º C şi pier la -1º C, plantele tinere la -2º C, iar plantele mature la -3ºC, vrejii nu cresc sub7-8ºC. Recoltarea cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari de 6-7º C,deoarece sub aceste valori tuberculii devin sensibili la vătămare. Temperaturile prea ridicate sunt la fel de dăunătoare. La 25º C nu se mai formează tuberculii, iar la 29º C creşterea lor încetează. Vrejii pot rezista până la 42º C, dar la temperaturi mai mari de 21-23º C, se alungesc sau cad, frunzele sunt mai mici cu suprafaţa foliară redusă, ceea ce determină scăderea producţiei. În ţara noastră, acolo unde temperaturile sunt mai mari decât pragurile optime, irigaţia poate coborâ temperatura în sol cu 8-12º C, astfel încât tuberculii pot creşte şi la 32-35º C dacă rezerva de apă din sol este de 70-80 % din Intervalul Umidităţii Active (IUA). Temperatura influienţează formarea tuberculilor în interacţiune cu durata de iluminare. La temperaturi de 16-18º C formarea tuberculilor are loc şi la zi scurtă (12 ore ) şi la durată ceva mai lungă de iluminare. Dacă temperaturile ating şi depăşesc 20-22º C,tuberizarea nu ami are loc decât în condiţii de zi scurtă. Cerinţe faţă de umiditate. Cartoful este una din plantele cele mai pretenţioase faţă de aprovizionarea cu apă. Secetele, dar şi excesul de apă au efecte negative asupra creşterii plantei şi a nivelului producţiei. Mai puţin pretenţios este cartoful faţă de apă de la plantat şi până la începutul tuberizării. Experienţele au arătat că se dezvoltă normal la 50 % din IUA. Lipsa de apă în perioada de formare a tuberculilor împiedică procesul sau eşalonează rezultând tuberculi mai puţini, cu vârste diferite şi cu rezistenţă neuniformă la fierbere. Seceta în perioada de creştere a tufei şi a tuberculilor micşorează foarte mult producţia, aceasta fiind perioada critică pentru apă a plantei. Seceta temporară provoacă "puirea" tuberculilor în cuib şi încolţirea lor. Seceta asociată cu temperaturi ridicate este cauza degenerării climatice (fiziologice) a cartofului. Asociată cu temperaturi ridicate, variaţia de umiditate determină încolţirea filoasă, materialul neputând fi folosit pentru plantare. Lipsa pronunţată a apei duce la pieirea în ordine a stolonilor, a tuberculilor tineri, a frunzelor inferioare şi superioare. În acest interval, rezerva de apă din sol trebuie să fie de peste 70 % din IUA pentru a asigura creştera normală a plantelor. În perioada de creştere-maturare a tuberculilor, seceta poate provoca exportul substanţelor acumulate deja de tuberculi. La recoltare, separarea pământului de tuberculi se face doar la o umiditate de 16-24 %.

Excesul de apă, după plantat limitează încolţirea şi poate determina putrezirea tuberculilor. De la răsărit la tuberizare,excesul de apă mai ales asociat cu excesul de azot determină o creştere luxuriantă a vrejilor, concentrarea de auxine în punctele aeriene de creştere împiedică formarea normală a tuberculilor. Saturarea solului cu apă în timpul tuberizării,este un factor limitativ al producţiei, deoarece prezenţa oxigenului în sol este hotărâtoare. După formarea tuberculilor, excesul de apă stânjeneşte creşterea acestora sau duce la putrezirea lor. Pe solurile cu apă stagnantă, se obţin tuberculi cu lenticele mărite, cu coaja urâtă, rugoasă, cu gust neplăcut datorită acumulării de acid care influienţează negativ păstrarea recoltei. Dacă consumul specific de apă –care variază între 167 şi 659 mm, în funcţie de soi şi condiţii pedoclimatice, cartoful este o plantă de umiditate moderată. În timpul perioadei de vegetaţie, o cantitate de 250-550 mm precipitaţii, sunt suficiente pe soluri mijlocii, cu condiţia unor rezerve în sol la desprimăvărare la nuvelul capacităţii de câmp. Pentru soiurile extratimpurii şi timpurii, determinante sunt ploile din mai şi iunie, iar pentru cele semitimpurii şi semitardive, cele din iunie ,iulie şi august. Pe solurile uşoare, nisipoase, un plus de 80-250 mm repartizate corespunzător pe întreaga perioadă de vegetaţie, asigură producţii la nivelul potenţialului soiurilor. Cercetările mai recente au demonstrat disponibilitatea cartofului pentru umiditatea moderată, dar permanentă a solului. Umiditatea relativă a atmosferei, cea mai favorabilă cartofului este de 70-75 %. Pentru compensare se pot face udări prin aspersiune. Cerinţe faţă de lumină. Prntru formarea tuberculilor este favorabilă durat scurtă de iluminare (10-12 ore), iar creşterea tuberculilor este mai puternică în zilele lungi. Cartoful dă cele mai mari producţii la lumină intensă dacă solul este bine aprovizionat cu apă şi la lumină mai puţin intensă atunci când cantităţile de apă pe care le are la dispoziţie planta sunt mai mici decât cele optime. În privinţa inducţiei fotoperiodice sunt diferenţieri mari între grupele de soiuri, mai ales în ce priveşte creşterea tuberculilor. Prin epoca de plantare şi încolţire şi prin aplicarea altor măsuri, cultura cartofului poate fi dirijată mai uşor, comparativ cu alte culturi. În ţara noastră,în zona depresiunilor intra şi extramontane, lumina este uneori insuficientă, iar în zona de câmpie poate deveni dăunătoare provocând arsuri şi ofiliri ale plantelor, dacă apa este insuficientă.

1.4.Tehnologia de cultivare a cartofului

Rotaţia cuturii În ţara noastră, cartoful se cultivă pentru următoarele destinaţii:  pentru consum extratimpuriu (recoltat până la 1 iunie);  cartof timpuriu ( în iunie);  cartof de vară (iulie, august);  cartof pentru consum de toamnă- iarnă (august, octombrie);  cartof industrial, furajer;  cartof pentru sămânţă. În funcţie de destinaţie, se aleg soiurile corespunzătoare şi se aplică o agrotehnică diferenţiată. Încadrarea cartofului într-un asolament raţional şi alegerea celei mai potrivite plante premergătoare, contribuie la sporirea producţiei. Sunt foarte bune premergătoare pentru cartof ierburile perene şi ţelina pajiştilor naturale, leguminoasele perene anuale (lucerna, trifoiul, borceagul, lupinul- ca îngrăşământ verde), după care solul rămâne îmbogăţit în materie organică şi azot, bine structurat, condiţii foarte bune pentru formarea tuberculilor, cerealele păioase, porumb-siloz, bostănoase, in pentru ulei şi floarea soarelui numai dacă nu s-a manifestat atac de putregai cenuşiu (Bothrztis cinerea ) şi alte boli care se transmit la cartof. Sunt mai puţin indicate ca premergătoare pentru cartof, sfecla de zahăr şi porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare, datorită structurii culturilor, a rezistenţei cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb. Nueste indicată cultivarea cartofului după alte solanacee, datorită bolilor şi dăunătorilor comuni. Deşi cartoful se autosuportă 2-3 ani, dacă solul nu este infestat cu boli şi dăunători specifici, în condiţiile aplicării tehnologiei moderne, monocultura nu este admisă. Cele mai bune rezultate se obţin prinincluderea cartofului de consum în asolamente de 3-4 ani, cel extratimpuriu şi timpuriu, în asolamente legumicole, iar cel de toamnă în asolamente de câmp. De exemolu, în zonele umede, unde suprafeţele cu terenuri bune pentru cartof sunt restrânse, se poate folosi rotaţia: cerale păiase+ trifoi, cartof, sfeclă. Cartoful este o foarte bună premergătoare pentru culturile de primăvară, iar cel timpuriu şi

pentru grâul de toamnă, deoarece lasă solul afânat şi fără resturi vegetale. După cartoful extratimpuriu şi timpuriu, se cultivă în acelaşi an varza de toamnă, fasole verde, castraveţi, porumb siloz, porumb verde, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bune la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă. Fertilizarea Cartoful consumă cantităţi mari de elemente nutritive. Pentru a forma o tonă de tuberculi, cartoful extrage din sol 5,6 kg azot, 1,8 kg P 2O5, 7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. Pentru obţinerea unor producţii ridicate, în cadrul practicării unei agriculturi intensive, este necesară folosirea unor doze mari de îngrăşăminte, dar bine echilibrate din punct de vedere al elementelor nutritive, cu accent pe fertilizarea organo-minerală. Planul de fertilizare la cartof se stabileşte ţinând seama de producţia planificată şi consumul specific de elemente nutritive. Cartoful reacţionează favorabil la toate tipurile de îngrăşăminte. Gunoiul de grajd este îngrăşământul de bază şi este foarte bine valorificat, chiar şi de soiurile târzii. Eliberarea elementelor nutritive se face treptat şi îmbunătăţeşte însuşirile fizice şi biologice ale solului, ceea ce este foarte important, mai ales pentru solurile grele şi reci. Gunoiul de grajd se aplică în doze de 30-40 t/ha,doza mare fiind folosită pe solurile mai sărace şi în zonele mai umede. Sporurile de producţie prin folosirea gunoiului de grajd pot fi cuprinse între 4000 şi 7000 kg/ha.(tabelul nr. 4).

Tabelul nr. 4 Influienţa gunoiului de grajd asupra producţiei de cartof Localitatea Cluj- Napoca Suceava Brăila

t/ha 20 30 20 30-40 20 30

Sporul de recoltă Kg/ha 4300 7000 3770 4270 4020 5900

% 16,0 26,0 29,6 33,0 30,0 45,0

E poca de aplicare a gunoiului de garjd este vara sau toamna şi se recomandă ca imediatsă fie încorporat sub arătură.

Dintre îngrăşămintele chimice, cele mai eficiente sunt îngrăşămintele cu azot, dar combinate cu cele cu fosfor sau cu potasiu, în funcţie de tipul de sol şi de soiul cultivat. Azotul este elementul daterminant pentru nivelul producţiei. La un kg azot se obţin, pe baza experienţelor din ţara noastră între 40şi 106 kg tuberculi. Azotul măreşte masa medie a tuberculilor (peste 80 % din tuberculi au peste 80 g). Îngrăşămintele cu azot determină un spor de producţie şi micşorarea preţului de cost pe unitate de produs. Excesul de azot devine dăunător deoarece determină creşterea luxuriantă a părţii aeriene, ceea ce duce la scăderea procesului de tuberizare şi creşterea tuberculilor. Excesul de azot este dăunător mai ales dacă este asociat cu temperaturi scăzute, care determină acumularea în tuberculi de acid clorogenic, care imprimă gust neplăcut, înnegrire la fierbere şi micşorează rezistenţa la păstrare. Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40 kg tuberculi pentru un kg. Sub influienţa fosforului creşte mai ales numărul de tuberculi şi mai puţin masa tuberculilor. Fosforul determină creşterea procentului şi a dimensiunilor grăuncioarelor de amidon şi sporirea producţiei de amilopectină. Fosforul imprimă rezistenţă la fierbere şi contribuie cel mai mult la formarea unui periderm dens şi elastic, ceea ce determină o mai bună rezistenţă la păstrare şi vătămare. Doze mai mari de fosfor se dau la cartoful pentru consum de vară şi de toamnă şi mai ales la culturile semincere, unde numărul sporit de tuberculi şi rezistenţa la conservare, intereseazp în mod deosebit. Potasiul aduce sporuri de 10-15 kg tuberculi pentru 1 kg s.a., mai ales în zona foarte fevorabilă climatic. Potasiul determină mărirea numărului de tubercului şi sporirea masei acestora şi trebuie folosit mai ales la soiurile cu perioadă lungă de vegetaţie, deoarece menţine tufa verde în intervalele de secetă relativă. Alături de fosfor şi potasiul participă direct şi indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la folosirea mai economică a apei la creşterea procentului de amidon şi a rezistenţei la păstrare. Pentru o producţie planificată de 25-30 t/ha se recomandă: 100-160 kg N, 60-120 kg P2O5, 60-120 kg K2O la hectar. Pentru soiurile timpurii se poate folosi limita superioară a dozei de azot, culturile succesive folosind efectul remanent al acestora. Raportul N:P:K recomandat este 1:1,5:0,7. Ăngrăşămintele complexe de tipul 13:27:13 sau 23:23:0 dau rezultate foarte bune mai ales dacă se adaugă şi îngrăşămintele cu azot pentru echilibrarea dozelor de substanţe nutritive. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se încorporează sub arătura de bază, iar cele cu azot, primăvara, odată cu pregătirea patului germinativ.

Folosirea gunoiului de grajd impune reducerea dozelor de îngrăşăminte chimice cu câte 1,5 kg N, 1 kg P2O5, 2,5 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd. Pe solurile cu pH sub 5,5 se folosesc amendamentecalcaroase în doză de 3-5 t/ha, aplicate plantei premergătoare. În cultura irigată sunt necesare doze mari de îngrăşăminte, care să asigure o mai bună valorificare a apei de irigaţie. Dozele de îngrăşăminte chimice sunt: 150-200 kg/ha N, 100140 kg /ha P2O5, 60-120 kg/ha K2O. Dcaă se foloseşte şi gunoi de grajd, dozele de îngrăşăminte chimice se micşorează. Nivelurile de fertilizare (kg s.a./ha ) în funcţie de scopul culturii, sunt redate în tabelul nr.5. Tabelul nr.5 Fertilizarea cartofului în fucţie de scopul culturii Scopul cuturii Îngrăşăminte (kg s.a./ha) N P2O5 K2O Consum toamnă-iarnă 120-140 110-125 70-100 Consum de vară 90-100 80-100 40-60 Consum extratimpuriu 130-160 60-80 60-80 şi timpuriu Tuberculi pentru 100-120 120 120 industrie Tuberculi pentru 80-90 120 100-120 plantare

Lucrările solului. Cartoful necesită un sol afânat în profinzime, bine aerat, aprovizionat cu apă şi substanţe nutritive, bine nivelat şi mărunţit. Toate lucrările trebuie să evite tasarea şi formarea bulgărilor. Arătura este lucrarea de bază. Pentru a fi de calitate trebuie să fie uniformă, cu resturile vegetale şi îngrăşămintele bine încorporate în sol.Acest lucru presupune discuirea prealabilă a terenului pentru mărunţirea resturilor vegetale şi uneori nivelarea cu NT-2,8. Arătura se execută imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare, vara sau toamna,cât mai timpuriu. Adâncimea de arat este de 25-30 cm pe solurile normale şi 22-25 cm pe solurile cu strat arabil subţire. În vederea executării unui pat germinativ de calitate, arătura se nivelează din toamnă, iar pentru soiurile timpurii, solul se poate modela tot din toamnă.

În cultura cartofului, este important ca arătura să fie fără bulgări, deoarece prezenţa bulgărilor diminuează producţia, face dificilă plantarea mecanizată şi aplicarea erbicidelor. Pe solurile lutoase şi luto-argiloase, bulgării se menţin în sol uneori 2-3 ani şi au efecte dăunătoare şi asupra plantelor ce vor urma. Pregătirea patului germinativ se face diferenţiat la nivel de solă. Solurile afânate nu necesită nici o lucrare. Pe solurile compactate superficial se execută o lucrare cu cultivatorul sau combinatorul (vibrocultor+ grapă cu colţi oscilanţi), la 80 cm. Solurile tasate în profunzime se lucrează la 16-18 cm adâncime cu cultivatoarele. Pe solurile grele,înainte de arătură se execută scarificarea solului, nivelarea arăturii, modelarea, cu scopul de a crea un sol afânat, nivelat şi mărunţit în primăvară. Pregătirea patului germinativ nu se face pe un sol insuficient zvântat,deoarece mai ales la lucrarea cu grapa cu discuri se formează felii de sol umed, care se întăresc şi aduc la apariţia de bulgări în cuib. Grapa cu discuri de foloseşte numai dacă rezultă un câmp bine mărunţit şi afânat, fără bulgări şi felii umede. Sunt de preferat cultivatoarele sau combinatoarele, dacă dau rezultate bune, în funcţie de umiditatea solului. Odată cu pregătirea patului germinativ, în primăvară se aplică şi îngrăşămintele chimice cu azot ( sau îngrăşăminte binare sau ternare ).

Plantatul Condiţiile de calitate ale materialului de plantat. Tuberculii folosiţi pentru plantat trebuie să provină din soiurile zonale, să fie perfect sănătoşi şi reânoiţi. Înainte de plantare, tuberculii sunt supuşi unor operaţiuni pregătitoare: a) sortarea constă în eliminarea tuberculilor bolnavi, vătămaţi, atipici şi a corpurilor străine. Se face imediat după recoltare, dar şi primăvara înainte de plantat. Sortarea presupune şi selectarea după mărime. Pentru plantat se reţin tuberculii cu diametrul cuprins între

30-45 şi 45-60 mm, respectiv, fracţiunea I şi II (tabelul nr.6). Pentru folosirea

tuberculilor cu diametrul mai mic, se măreşte densitatea de plantare iar tuberculii mai mari se pot secţiona longitudinal.

Tabelul nr. 6 Fracţii de calibrare la cartof

Diametrul tuberculilor (mm) Minim Maxim

Fracţia de calibrare I, mică II, mare 30 45

45 60

Secţionarea se face la tuberculii cu diametrul peste 60-65 mm, la cei neîncolţiţi, cu câteva zile înainte de plantare, pe direcţia longitudinală. Secţionarea se face manual (la tuberculii neîncolţiţi) cu maşina de tăiat cartofi, cu cuţite dezinfectate în formalină 2 %, respectiv praf de cretă amestecat cu fungicide. b) Încolţirea tuberculilor se face cu scopul de a asigura un avans de 10-15 zile la răsărire şi tuberizare. Un alt avantaj este faptul că se reţin pentru plantare numai tuberculii corespunzători, plantarea se poate face mai timpuriu deoarece tuberculii încolţiţi rezistă la temperaturi scăzute, cultura este mai uniformă şi se obţin sporuri de 3-10 t/ha, tuberculi. Încolţirea este esenţială la soiurile pentru consum extratimpuriu şi timpuriu. În practica agricolă din ţara noastră, încolţirea se face în două etape:  Preîncolţirea – aşezarea tuberculilor sortaţi în grămezi de 25-40 cm sau în lădiţe, în camere întunecoase, la temperatura de 15-180 C şi umiditatea aerului de 95-98%. Se ţin în aceste condiţii 8-10 zile, până se formează colţii albicioşi de 1-2 mm lungime.  Încolţirea propriu-zisă- se desfăşoară în spaţii luminoase, folosindu-se atît lumina naturală, cât şi cea artificială (un bec de 40 W/m 2). Încăperile se încălzesc la 12-180 C ziua şi 10-120 C noaptea, se aerisesc permanent şi se menţine umiditatea aerului în jur de 90 %. Tuberculii se aşează pe rafturi sau în lădiţe de capacitate 10-5 kg care se stivuiesc câte 10-15 pe două şiruri alăturate cu intervale de 60-70 cm între ele. Încolţirea propriu-zisă durează 20-30 zile, iar la sfârşit tuberculii corect încolţiţi trebuie să aibă colţi lungi de 1,5-2 cm, viguroşi, pigmentaţi în culoarea specifică soiului. Pentru a se obţine colţi sănătoşi în timpul încolţirii se aeriseşte încăperea pentru menţinerea temperaturii pentrua împiedeca alungirea colţilor. De asemeni se stropeşte duşumeaua, sau se pun vase cu apă, pentru menţinerea umidităţii şi periodic se schimbă între ele lădiţele pentru a asigura o iluminare uniformă. Se înlătură tuberculii bolnavi sau degeneraţi. Cu câteva zile înainte de plantare se face călirea tuberculilor încolţiţi prin aerisirea trreptată care să reducă temperatura la 10-50 C. Grăbirea încolţirii se poate produce şi prin

iradiere cu unde electromagnetice, timp de 10 zile câte 7 minute zilnic. Folosind această metodă, producţia poate spori cu cca 30 %. Pentru stimularea înrădăcinării se poate face stratificarea tuberculilor cu 6-8 zile înainte de plantare, în coşuri cu turbă, mraniţă, rumeguş, stropite cu soluţie de îngrăţăminte chimice. Pentru plantările de vară, tuberculii proveniţi din recolta aceluiaşi an se tratează cu soluţie de thiouree 0,3 %, pentru scurtarea repausului germinal, după care se pun la încolţire cu 15-20 zile înainte de plantare. Epoca de plantat. Plantarea cartofului se face timpuriu, când solul este bine zvântat pentru a nu se tasa şi când la adâncimea de 10 cm, temperatura este de 6-70 C. Epoca optimă de plantare depinde de zona şi scopul culturii. •

în Câmpia de Sud şi Vest se plantează până la 15-20 martie, culturile pentru consum extratimpuriu şi timpuriu, în spaţii protejate se plantează în perioada 5-10 martie;

•

în zona de deal, plantarea se face până la 10-15 aprilie;

•

în zona de munte, plantarea se va încheia îână la 20 aprilie. Tuberculii încolţiţi se pot planta cu 6-7 zile mai devreme. Pentru cultura a doua

(plantarea de vară) epoca optimă este între 25 iunie şi 5 iulie. Plantarea trebuie planificată încât să se încheie în 8-15 zile, în special în anii cu desprimăvărare târzie. Scăderile de producţie semnificative încep în zonele de câmpie atunci când durata întârzierii este mai mare de 6-8 zile, iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10-12 şi respectiv 15-18 zile de întârziere a plantatului. Densitatea de plantare Densitatea de plantare a tuberculilor determină numărul de tulpini principale la hectar, care, la o cultură pentru consum, trbuie să fie de cca 250-300000. Densitatea variază în funcţie de scopul culturii, mărimea tuberculilor, în condiţiile de cultură (irigare, fertilitatea solului). Densitatea este cuprinsă între 45000 şi 70000 cuiburi/ha (tabelul nr. 7 ), iar planta îşi autoreglează numărul de lujeri iniţiali ce se dezvoltă viguros. Unii autori consideră că este mai indicat să se realizeze un număr mai mic de lujeri iniţiali (4-5 la cuib) care asigură producţii mai bune, decât un număr mai mare care se concurează între ele.

Tabelul nr.7

Desimea de plantat Destinaţia producţiei

Densitatea la ha în funcţie de mărimea tuberculilor Fracţia I, 30-45 cm Fracţia a II a,45-60

Consum extratimpuriu Consum timpuriu şi de vară irigat Consum neirigat irigat toamnă-iarnă industrializare

cm 60000-70000 tuberculi 60000-65000 50000-57000 55000-60000 50000-55000 60000-70000 53000-57000 57000-60000

50000

Distanţa între rânduri În funcţie de metoda folosită la plantat, distanţa între rânduri este de 70 sau 75 cm, măsurată între cele două biloane. Soiurile extratimpurii şi timpurii cu tuberculii preîncolţiţi, se pot planta şi la 55-60 cm, semimecanizat. Distanţa între cuiburi pe rând variază între 20 şi 30 cm, alegându-se valorile necesare pentru a asigura densitatea normală, funcţie de distanţa între rânduri. În unele ţări se folosesc distanţe de 80 cm şi chiar 90 cm, între rânduri cu avantajele mecanizării şi a producţiei egale. Adâncimea de plantare Adâncimea de plantare este diferită de metoda de recoltare, mărimea tuberculilor, tipul de sol. Pentru recoltarea mecanizată adâncimea este de cel mult 6 cm, tuberculii mici şi cei secţionaţi se plantează la 4 cm iar în cazul în care solul este nisipos, se foloseşte adâncimea de 5-8 cm. După aşezarea tuberculilor în bilon trebuie să fie acoperiţi de un strat de 8-9 cm de pământ. În anumite situaţii se poate planta “în plan„ la adâncimea de 6-8 cm.

Metode de plantare Plantarea cartofului se poate face mecanizat şi semimecanizat. Plantarea mecanizată se face pentru tuberculii neîncolţiţi şi se pot folosi maşinile 4 SaBP 70,6, 6SaBP 70, 6SAD 75, reglate pe fracţiuni de calibrare.

Tuberculii încolţiţi se plantează cu maşina de plantat răsaduri MPR-5, pe care se montează echipamentul EPC-4, iar pe terenuri nisipoase se foloseşte maşina MPCI-6. Plantarea semimecanizată se efectuează prin aşezarea manuală a tuberculilor pe rigolele deschise de cultivatoare echipate cu rariţe, iar acoperirea se face manual. Plantarea se face în biloane mici de 8-10 cm înălţime cînd nu se folosesc erbicide şi în biloane mari de 14-15 cm dacă se ca erbicida. Lăţimea la bază a biloanelor va fi de 38-42 cm. Biloanele trebuie să fie uniforme, drepte, afânate, fără bulgări, complet încheiate. Pe nisipuri nu se fac biloane, pentru a nu mări suprafaţa de evaporare a apei. Pentru obţinerea de recolte mari, la cartoful extratimpuriu, se recomandă ca începând din a doua decadă a lunii mai să se facă plantarea în spaţii protejate (solarii), mulcirea cu folie de polietilenă, tunele acoperite cu folii de polietilenă sau dublă protejare: mulcire şi adăpostire. Cantitatea de tuberculi necesară la plantare este de 1270-4100 kg/ha, în funcţie de densitate şi greutatea medie a tuberculilor (tabelul nr.8). Tabelul nr.8 Norma de plantare în funcţie de desime şi mărimea tuberculilor Fracţia materialului de plantare Diametrul Greutatea

Necesarul de material de plantare (kg/ha), funcţie de desime 6350

tuberculului

medie g

0

mm 20-30 30-35 35-40 40-45 45-50 50-55 55-60

20 27 37 52 71 95 123

1270 1710 2350 3300 4510 6030 7810

58000

53300

49400

44400

40400

37000

33300

1160 1570 2150 3020 4120 5510 7130

1070 1440 1970 2770 3780 5060 6560

990 1330 1830 2570 3510 4690 6080

890 1200 1640 2310 3150 4220 5460

810 1090 1490 2100 2870 3840 4970

740 1000 1370 1920 2630 3520 4550

670 900 1230 1730 2360 3160 4100

Lucrările de îngrijire Îngrijirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor De la plantare la răsărire, intervalul este de peste 30 zile, mai mic, de 18-25 zile fiind la cartoful preîncolţit. În acest interval trebuie distruse buruienile şi crusta care se formează mai ales pe terenurile grele şi pe vreme ploioasă.

Combaterea buruienilor se face cu succes dacă lucrările încep imediat ce apar buruienile. Se execută prima lucrare la 10-14 zile după plantare. Dacă plantarea s-a făcut în biloane, terenul se lucrează cu grapa plasă, în agregat de 3 câmpuri cu lăţimea de lucru de 8,4 m, pentru a distruge at-t buruienile de pe biloane dar şi de pe interval. După 1-4 zile se lucrează din nou cu cultivatorul echipat cu rariţe pentru refacerea biloanelor. Aceste lucrări se repetă o dată sau de două ori la intervale de 8-12 zile, înălţimea bilonului creşte progresiv, astfel ca la final să fie de 13-15 cm deasupra tuberculului. Pe solurile tasate, în faţa rariţelor se montează cuţite săgeată, care lucrează terenul la adâncimea de 2-3 cm. La plantarea plană îngrijirea se face prin 2-3 treceri cu grapa cu colţi reglabili, care distruge crusta şi buruienile. După răsărire, se execută 2-3 lucrări de rebilonare; numai la cartoful extratimpuriu este suficientă numai o lucrare. Bilonul trebuie să fie încheiat pe coamă pentru a asigura o bună dezvoltare a tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe taluzurile biloanelor, prevenind excesul de apă din zona cuiburilor şi infestarea cu mană a tuberculilor de la frunzele căzute pe bilon. La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări, numărul lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mare. Îngrijirea culturilor de cartof când se folosesc erbicide pentru combaterea buruienilor Buruienile din lanurile de cartof se combat cu mare greutate, deoarece primele faze de vegetaţie corespund cu perioadele ploioase din lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate. Pagubele produse de buruieni sunt mari deoarece consumă mari cantităţi de apă şi elemente nutritive din sol, scad eficienţa tratamentelor pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, iar recoltarea mecanizată devine dificilă, toate aceste cauze duc la diminuarea recoltei cu 20-30 %, chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice. Combaterea buruienilor se poate face prin metode agrotehnice, pe cale chimică sau folosind metode de combatere integrată. Folosirea erbicidelor are avantajul reducerii numărului de lucrări mecanice şi prin aceasta se reduce gardul de tasare al solului, care favorizează răspândirea unor boli, iar în zonele umede datorită tasării nu se poate respecta momentul optim de execuţie al altor lucrări. Erbicidele pe bază de Prometrin dau rzultate mai bune la cartoful timpuriu şi extratimpuriu, iar la soiurile semitardive şi tardive controlul buruienilor este mai eficace dacă se folosesc

erbicide pe bază de Sencor sau Afalon pentru combaterea buruienilor anuale mono şi dicotiledonate (Sinapi sp., Setaria sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp., Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga sp., Fumaria sp., Vicia sp., Papaver sp., Thlaspi sp., etc) se folosesc erbicidele prezentate în tabelul nr.9. Dozarea erbicidelor se face în funcţie de conţinutul solului în humus, gradul de îmburuienare şi de speciile de buruieni existante. Epoca de aplicare la majoritatea erbicidelor este în intervalul de la plantat la răsărit. Deoarece efectul lor nu este mai mare de 40-60 zile, este cel mai bine ca erbicidele să fie administrate cu câteva zile înainte de răsăritul cartofului pentru a controla buruienile până în iulie-august.

Tabelul nr.9 Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate din cultura cartofului Eebicide

Doza (1 kg/ha)

produs comercial

humus Erbicide preemergente simple

Mod de aplicare

Gesagrad 50, Cosatrin 50,

Cu 3-7 zile înainte de

Prohelan 50, Prometrex 50,

răsărirea cartofului, pe teren

Igran 50, Afalon 50 (50 %

2,0-3,5.....6-8

rebilonat

linuron), Aresin 50 Cu 1-7 zile înainte de Sencor 70 (70 % metribuzin)

0,75-1,0.....1,5-2,5

răsărire, până la 5-10 cm înălţime la cartof Cu 1-7 zile înainte de

Lexone 75 GA (75 %

0,7-1,0...1,5-2,0

metribuzin

răsărire, până la 5-10 cm înălţime la cartof

Erbicide preemergente complexe Codal (20% metholachlor+ 6,0-6,5....8,0-10,0

În primele 10 zile de la

20% prometryn) Dual 500 (50% metholachlor)

3,0-3,5...5,0-7,0

plantare; se rebilonează În primele 10 zile de la

sau Lasso (48% alachlor)

3,5-4,0...5,5-8,0

plantare; se rebilonează

Gesagard 50

2,25-2,5...4,0-6,0

Sencor 70

0,5-0,75...1,25-2,0

Lexone 75 Ga Titus (25% remisulfuron)

0,5-0,75...1,0-1,25 Erbicide postemergente 0,04......0,04

În faza cotiledonată a buruienilor, până la 6 frunze

Basagran 48 (48%bentazon)

3,0....3,0

adevărate postemergent

În practică rămân două soluţii posibile pentru folosirea corectă a erbicidelor în cultura cartofului.: •

combaterea buruienilor perene cu mijloace integrate şi intervenţia contra lor premergător culturii cartofului, prin folosirea de erbicide neselective, urmând ca la cartof să se folosească erbicide specifice;

•

aplicarea erbicidelor pe bază de Prometrin sau de Terbutin, singure sau în amestec cu Dual, fie pe bază de metribuzin (Sencor) la 7-10 zile după plantare şi întreţinerea suplimentară a culturilor prin lucrări de prăşit şi bilonare sau o bilonare plus plivit pe rând în perioada de la răsărire la recoltare. Experienţele au demonstrat că se justifică întreţinerea culturilor prin aplicarea erbicidelor celor mai uzuale şi una-două lucrări suplimentare, caz în care s-au obţinut producţii apropiate de cele din varianta în care combaterea buruienilor s-a făcut prin lucrări repetate de prăşit şi bilonat. Buruienile- problemă ca Solanum nigrum pot fi combătute cu Basagran, iar pentru

Agropyron repens şi Sorghum halpense se aplică erbicide selective postemergente. Cantităţile de erbicid se dizolvă în 200-400 l apă/ha şi se aplică pe toată suprafaţa cu MET 1200 sau cu rebilonarea, prin montarea pe cultivatoare a echipamentelor EEP 600 sau EEP 900. Erbicidarea se face pe toată suprafaţa solului, iar duzele se montează pe prelungitori metalici la intervale de 35 cm una de alta şi la 80-100 cm în urma pieselor de rebilonat. S-a constatat că efectul erbicidelor este sporit dacă acesta rămâne ca o peliculă la suprafaţa solului şi se realizează o combatere eficientă dacă se aplică concomitent cu o rebilonare. Combaterea bolilor şi a dăunătorilor Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenţii patogeni ai bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie adesea cauza unor producţii mici şi neeconomice. Dintre numeroşii agenţi patogeni care produc boli la cartof, mai frecvent se întâlnesc: Erwinia carotovora var. Atroseptica (înnegrirea bazei tulpinii), Erwinia carotovora var. Carotovora (putregaiul umed), Rizoctonia solani (rizoctonioza), Phytophtora infestans

(mana), Fuzarium sp. (putregaiul uscat), Alternaria solani (alternarioza), Corynebacterium sepedonicum (putregaiul inelar), Synchytrium endobioticum (râia neagră), Streptomyces scabies (râia comună). Dintre dăunători apare în culturile de cartof Gândacul de ColoradoLeptinotarsa decemlineata. Aplicarea la timp optim a tratamentelor este indicată prin buletinele de avertizare, iar întârzierea cu 4-5 zile a aplicării tratamentelor diminuează cu 70-80 % eficacitatea tratamentului. Pentru combaterea Gândacului de Colorado se pot folosi următoarele produse Decis 2,5 EC-0,3 l/ha, Victenon 50WP-0,3 kg/ha, Ekalux S 0,6 kg/hs, Marshal 25EC -1,5 kg/ha, Actara 25 WLT 0,06 kg/ha, Regent 200 SC-0,1 l/ha, etc., când se folosesc mijloace terestre de aplicare şi Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha) pentru tratamente cu mijloace aero. Se fac 4-8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2-4 tratamente pentru combaterea Gândacului de Colorado. Numărul tratamentelor oscilează de la un an la altul, în funcţie de soi şi zona de cultură. Rezultate bune se obţin când se alternează produsele de la un tratament la altul. Tratamentul împotriva adulţilor hibernanţi se recomandă când numărul lor este mai mare de 10 exemplare la 100 plante. Când avertizările pentru mană coincid cu cele pentru Gândacul de Colorado, se pot executa tratamente combinate produsele fiind compatibile.

Irigarea culturii Irigarea este eficientă în toate zonele. Perioada critică pentru apă este de la tuberizare până la maturare. În anii cu primăveri secetoase se recomandă o udare de aprovizionare sau imediat după răsărire. Pentru a menţine umiditatea solului la 70-80 % din capacitatea de apă a solului regimul de irigare se dirijează în funcţie de nivelul precipitaţiilor şi de dinamica consumului de apă la cartof. Consumul total de apă are valori de 3500-7000 m 3/ha, 60-70 % din acest consum se realizează în perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor. Irigarea urmăreşte ca umiditatea solului să nu scadă sub 50-70 % din Intervalul Umidităţii Active, pe adâncimea de 40-70 cm. Elementele regimului de irigare sunt: •

udarea de aprovizionare- toamna, în stepă cu 700-1000 m3/ha, apă;

•

adâncimea de umezire variază între 0,40-0,70 m, funcţie de regimul precipitaţiilor şi metoda de irigare;

•

plafonul minim este de 50-70 % din I.U.A.;

•

norma de udare este de 300-500 m3/ha la udarea prin aspersiune şi de 400-600 m3/ha la udarea prin brazde;

•

numărul de udări variază de la 3-6 până la 10-12 în funcţie de zonă şi soi;

•

timpul între udări este de 5-7 zile în perioada de consum maxim şi 10-12 zile în restul fazelor de vegetaţie;

•

norma de irigare este de 1600-2400 m3/ha în zona umedă şi creşte la 3800-4000 m 3/ha în zona de stepă;

•

ca metodă de irigare este mai indicată aspersiunea sau udarea prin brezde deschise. În cazul aplicării irigării se vor respecta particularităţile de cultură ale cartofului în regim

irigat.

Recoltarea, păstrarea şi valorificarea producţiei de cartof Recoltarea cartofului Momentul optim de recoltare a cartofului se stabileşte în funcţie de destinaţia recoltei, starea fitosanitară a culturii. La cartoful destinat consumului extratimpuriu şi timpuriu, recoltarea se face când tuberculii au atins mărimea comercială (30 g), eşalonat, astfel încât producţia obţinută să fie eficientă economic, recoltarea începe în luna mai şi se prelungeşte până în octombrie. Culturile atacate de mană şi cartoful de sămânţă se recoltează înainte de maturitatea deplină. Cartoful pentru consum de vară se recoltează după necesităţi. Cel pentru consum de toamnă- iarnă şi pentru industrializare se recoltează la maturitate deplină. Aceasta se caracterizează prin uscarea majorităţii vrejilor, tuberculii cu coaja suberificată şi aderentă la pulpă, tuberculi care se desprind uşor de stoloni, iar în secţiune au aspect zvântat. Epoca optimă pentru încheierea recoltatului la cartoful destinat consumului de toamnă-iarnă este de două săptămâni de la ajungerea plantelor la maturitatea de recoltare. Recoltarea trebuie făcută pe timp frumos, când solul este reavăn pentru a putea folosi mijloacele mecanizate şi pentru ca tuberculii să se cureţe uşor de pământ. La recoltarea de

toamnă, temperatura nu trebuie să fie mai mică de 10 0 C, deoarece tuberculii devin foarte sensibili la vătămare. Metodele de recoltare trebuie alese astfel încât să se reducă exfolierea tuberculilor, vătămările mecanice care duc la deprecierea calitativă. Cartoful extratimpuriu şi timpuriu se recoltează manual prin smulgerea tufelor şi apoi adunarea tuberculilor. Tufele pot fi dizlocate cu sapa sau cu plugul. Sortarea se face direct din cuib, pe destinaţii, se ambalează în lădiţe sau saci şi se transportă în aceeaşi zi. Pentru cartofii ajunşi la maturitate deplină, recoltarea se face mecanizat sau semimecanizat. Recoltarea semimecanizată se face cu maşinile MSC 1 şi E 649 care dizlocă tuberculii din pământ, iar adunarea lor se face manual. La această metodă se recurge numai când nu se poate folosi combina. Recoltarea mecanizată se face cu CRC 2 sau cu echipamentul E 684, care scot tuberculii din sol şi-i încarcă în mijloace de transport care merg în paralel. Aceste maşini lucrează bine, fără vătămarea tuberculilor numai pe solurile uşoare sau mijlocii, plane, natasate, fără bulgări şi buruieni, în culturi cu rânduri drepte şi cu tuberculii bine suberificaţi. Înainte de recoltare cu combina, vrejii şi resturile organice trebuiesc distruse cu 10-15 zile înainte de recoltare, fie pe cale chimică cu Reglone 3-5 l în 600-800 l apă, fie pe cale mecanică cu MTV 4, când distanţa între rânduri este de 70 cm, sau cu CSU, dacă plantarea s-a făcut la distanţa de 75 cm între rânduri. După recoltare se face sortarea şi calibrarea tuberculilor, cu maşini speciale sau manual. Categoriile de sortare sunt: cartof pentru consum, cartof pentru sămânţă, cartof pentru furaj, tuberculii tăiaţi sau vătămaţi. Pentru a asigura mecanizarea integrală a culturii, lucrările de recoltare, condiţionare, transport, depozitare, trebuie să se desfăşoare în flux continuu. Transportul cartofului se face în vrac, în saci sau în containere. Păstrarea tuberculilor de cartof Păstrarea cartofilor este necesară pentru o perioadă de 7-9 luni, pentru a asigura necesarul de cartof pentru consum din iarnă, darşi pentru asigurarea materialului de plantat. În timpul păstrării se urmăreşte menţinerea funcţiilor vitale la un nivel cât mai scăzut pentru menţinerea calităţii şi evitarea pierderilor calitative. Cele mai importante procese care au loc în tuberculi sunt: respiraţia, transpiraţia, dar şi procese microbiologice. Respiraţia intensă duce la pierderea unor mari cantităţi de materie organică şi la creşterea sensibilităţii faţă de microorganisme. Prin transpiraţie tuberculii se

deshidratează, se zbârcesc şi îşi pierd din valoarea culinară. Procesele microbiologice sunt datorate bacteriilor şi ciupercilor, care produc diferite boli, cu pierderi însemnate, până la alterarea totală. Păstrarea cartofului este influienţată de: •

capacitatea de păstrare datorită perioadei de repaus germinal a soiului respectiv, dar şi tehnologiei de cultivare. Soiurile cu repaus germinal mai lung (sau prelungit prin temperaturi scăzute sau tratamente), tuberculii obţinuţi de pe soluri uşoare, aerate, fertilizate echilibrat, din culturi neîmburuienate, corect tratate împotriva bolilor şi a dăunătorilor, recoltate la maturitate deplină, pe vreme uscată şi fără vătămări mecanice sunt mai rezistenţi la păstrare. La aceşti tuberculi respiraţia, transpiraţia şi procesele microbiologice sunt mai reduse. Înainte de depozitare sunt obligatorii operaţiile de curăţire şi sortare a tuberculilor.

•

Factorii de mediu din depozite: temperatura, umiditatea, aerul, lumina. Temperatura ridicată intensifică respiraţia, transpiraţia, activitatea microorganismelor şi scurtează repausul germinal. Temperatura apropiată de 10 C duce la îndulcirea tuberculilor, iar sub 00 C se produce îngheţarea tuberculilor. La temperaturi diferite de cele optime se produce zbârcirea, înverzirea, încolţirea, brunificarea şi înnegrirea tuberculilor. La cartoful pentru consum condiţiile de păstrare sunt: temperatura 3-5 0 C, umiditatea

relativă a aerului 85-93 %, întuneric şi aerisire permanentă. Temperaturi mai mari de 3-5 0 C determină creşterea colţilor şi acumularea de solanină în tuberculi, iar pentru păstrare sunt necesare lucrări de ventilaţie. La cartoful pentru sămânţă sunt necesare 1-3 0 C, iar îndulcirea nu diminuează valoarea biologică a materialului de plantat. Păstrarea tuberculilor pentru semipreparate industriale necesită 8-120 C, pentru a preveni îndulcirea şi caramelizarea în timpul industializării. Păstrarea acestora este posibilă cu folosirea inhibitorilor de creştere şi cu o ventilaţie îndelungată. Păstrarea cartofului se realizează în diferite tipuri de adăposturi: silozuri, şanţuri, pivniţele şi bordeiele pentru cantităţi mai mici, , mai ales în gospodăriile populaţiei. Pentru evitarea pierderilor se verifică temperatura şi umiditatea şi se iau măsurile necesare. În cantităţi mari, păstrarea se face în depozite moderne sau în microsilozuri cu ventilaţie mecanică pentru dirijarea temperaturii şi a umidităţii relative a aerului, unde tuberculii trec prin următoarele faze (tabelul nr.10). Tabelul nr.10

Fazele prin care trec tuberculii în depozite Perioada de zvântare de vindecare a rănilor de răcire de păstrare propriu-zisă

durata

Ventilarea

(zile) 1-3 7-14 30-40 90-180

Continuă, cu aer la 18-200 C Zilnică, în 4-5 reprize a 4 ore cu aer la 15-200 C Zilnică, în 2-3 reprize a 4 ore, cu aer la 4-100 C Zilnică, în 4 reprize a câte o oră, cu aer la 2-40 C

de încălzire în vederea pregătirii pentru livrare

7-14

Se ventilează şi la concentraţie mare de CO2 Zilnică, câte 2-4 ore cu aer la 7-160 C, pentru a preveni vătămările

Depozitele speciale se consruiesc la suprafaţa solului, cu o capacitate mare (3000-25000 t) cu o structură total prefabricată şi o bună izolare termohidrică. În interior sunt compartimentate în celule mari separate de o sală de condiţionare. Aerul din depozite trebuie să fie mai sărac în oxigen (11-13 %) şi mai bogat în bioxid de carbon ( până la 3 % ). Microsilozurile sunt construcţii simple, cu capacitatea de 600-1000 tone, străbătute de-a lungul lor de canale de ventilaţie din grătare de lemn. Este necesar să se acopere în primul rând canalul de ventilaţie, prisma de cartof formându-se de la capătul opus ventilatorului. Umplerea se face până la o înălţime de 4 m, iar acoperirea se face cu baloţi de paie şi folie de polietilenă, apoi alt rând de baloţi sau un strat de paie (coceni) gros de 20 cm. Pentru mecanizarea tuturor operaţiilor, depozitele şi macrosilozurile sunt dotate cu maşini şi utilaje cum sunt: buncăre mobile, benzi transportoare, elevatoare, lopeţi mecanice, instalaţii de condiţionat cartoful pe cale umedă sau uscată, electrostivuitoare, cântare automate. Pentru reducerea pierderilor din timpul păstrării se recomandă tratamente împotriva putregaiurilor uscate şi tratamente pentru inhibarea încolţirii. Acestea din urmă se aplică numai la cartofii pentru consum şi numai la tuberculi curaţi şi zvântaţi. Se pot folosi diferite produse: Cartofin, Keim- stop, etc. Valorificarea cartofului Cartoful se cultivă astăzi în toate continentele cu fluctuaţii relativ mari de randament de la un an la altul, datorită sensibilităţii la variaţii ale elementelor climatice, la boli şi dăunători.

Cartoful are domenii variate de utilizare. El asigură o producţie mare la unitatea de suprafaţă, valoarea alimentară este în primul rând energetică, iar substanţele din tubercul au un coeficient ridicat de digestibilitate. Datorită acestor considerente, cartoful este un aliment valoros folosit în hrana oamenilor, intră în componenţa a numeroase feluri de mâncare, iar unele ţări în amestec cu făina de grâu, înlocuind pâinea. În ultimii ani şi în ţara noastră s-a dezvoltat industria semipreparatelor culinare pe bază de cartof: pommes frittes, chips, făină şi fulgi de ovăz. Proteinele din tuberculul de cartof au valoare biologică foarte ridicată. De asemeni tuberculii sunt bogaţi în vitamine, în special vitamina C (10-35 mg/100 g substanţă proaspătă), PP, B1, B2, B6, H. În hrana animalelor, cartoful este valoros în primul rând pentru porcine şi bovine, dar şi la alte specii. Se folosesc mai ales tuberculii răniţi la recoltare sau de dimensiuni mici. Tot în hrana animalelor se folosesc şi reziduurile de la industrializarea cartofului. Cartoful este folosit camaterie primă în industrie pentru obţinerea de amidon, alcool, dextrină şi glucoză. Din punct de vedere fitotehnic, cartoful este un bun valorificator al terenurilor uşoare. Este o plantă de mare importanţă în zonele umede şi răcoroase, acolo unde cerealele nu reuşesc în cultură. Cartoful foloseşte cu mare rentabilitate îngrăşămintele organice şi chimice şi apa de irigaţii. Este o bună

premergătoare pentru majoritatea culturilor (cu excepţia

plantelor din familia Solanaceae), deoarece lasă terenul afânat şi curat de buruieni, iar soiurile timpurii şi extratipurii eliberează terenul devreme, lăsând timp suficient pentru lucrările de toamnă. În cultura cartofului apar şi o serie de incoveniente: fenomenul de degenerare care necesită reînoirea periodică a materialului de plantat, boli şi dăunători care pot produce pagube enorme, dificultăţi în realizarea condiţiilor optime de păstrare, cantitatea mare de material de plantat necesară pentru un hectar, pretenţii mari ale plantei faţă de variaţiile climatice şi de sol.

CAPITOLUL III PRINCIPALII AGENŢI PATOGENI DIN CULTURILE DE CARTOF

Descrierea agenţilor patogeni ai cartofului Cartoful este una dintre plantele care pot fi atacate de o multitudine de agenţi patogeni care produc viroze (virusurile), micoplasmoze, bacterioze (bacteriile) şi micoze ( ciuprcile ). 3.1.Virusurile fitopatogene au fost cunoscute mai târziu decât bolile pe care le produc, determină apariţia unor boli infecţioase, fiind astfel, unul din factorii limitativi ai producţiei

agricole. Cartoful este atacat de numeroase virusuri ( circa 9 boli virotice mai grave ), care îi pricinuiesc pierderi mari de recoltă şi la noi în ţară. Producţia de 40 q/ha, care poate fi obţinută într-o cultură de cartof sănătoasă este dimunuată până la 16-18 q/ha în culturile virozate. Virusurile sunt entităţi cu o structură aparte şi nu organisme, de aceea vor fi prezentate doar unele caracteristici referitoare la modul de transmitere, manifestare, rezistenţă la factorii de mediu. 3.1.1.Virusul X al cartofului – Potato virus X- produce mozaicul X al cartofului. Simptome. În prima parte a perioadei de vegetaţie, până la înflorire plantele virotice prezintă un mozaic slab internervurian. Simptomele dispar în perioada caldă de vară la temperaturi mai mari de +240 C sau în perioadele cu temperaturi sub 100 C, pentru ca toamna să se observe zone necrotice pe limb sau peţiol. Agentul patogen- Potato virus X- face parte din grupa Potexvirus şi poate produce incluziuni citoplasmatice în celulele epidermei şi mezofilului. Virusurile au o moleculă de ARN, de 515 x 15 nm şi prezintă o formă flexuoasă iar prin agregate dau particule alungite sau fibroase în celulele benzilor clorotice dintre nervuri. Virusul prezintă trei tulpini ce dau simptome diferite. Temperatura de inactivare variază între 70-760 C, virusul fiind deosebit de rezistent. Virusul se transmite de la un an la altul prin tuberculii infectaţi precum şi prin contactul dintre frunze şi rădăcini. Pe lângă cartof, virusul mai infectează şi alte specii de plante din familiile Solanaceae, Amaranthaceae, Chenopodiaceae. 3.1.2.Virusul Y al cartofului- Potato virus Y- produce un mozaic sever sau streak sau boala petelor şi a dungilor necrotice de pe frunze şi tulpini. Simptome. Pe lângă simptomele caracteristice de mozaic, însoţite de ondularea şi încreţirea frunzelor, la soiurile sensibile apar pe tulpini şi pe frunze, pete şi striuri necrotice de culoare brun închis sau chiar neagră-albăstruie. La temperaturi mai ridicate, simptomele sunt mai puţin evidente. Plantele provenite din tuberculii infectaţi rămân pitice, au tulpinile rigide şi frunzele sunt puţin încreţite. Tuberculii se formează în cantităţi mai reduse şi sunt de dimensiuni mici. Agentul patogen- Potato virus Y- are forma filamentoasă, este inactivat la 50-60 0 C, rezistă pe frunzele infectate aproape un an. Se transmite prin tuberculii infectaţi şi mai puţin prin afide. Unele tulpini se transmit şi prin contactul dintre plante, iar experimental s-a transmis şi prin seminţe. Virusul infectează mai multe specii de plante, mai ales din familia Solanaceae.

3.1.3.Virusul răsucirii frunzelor cartofului-Potato leafroll virus- produce răsucirea frunzelor de cartof, o boală frecventă în ţările cultivatoare de cartof. Simptome. În perioada de vegetaţie plantele infectate prezintă frunzele cu marginile foliolelor din vârful tulpinii curbate spre faţa superioară şi uşor răsucite spre cornet. Soiurile sensibile au foliolele răsucite şi clorozate datorită antocianilor. În fază avansată se răsucesc toate foliolele, devin rugoase, casante, dau un sunet metalic la atingere. În sol se formează tuberculi mai mici, ce vor da în anul următor plante mici şi cu frunze puternic răsucite la scurt timp după răsărire. Agentul patogen- Potato leafroll virus- are particule izometrice de 24 nm în diametru, temperatura de inactivare este de 700 C. Se transmite prin intermediul insectei Myzus persicae, care rămâne cu potenţial infecţios toată viaţa. Cartoful poate fi atacat şi de alte virusuri, însă cele descrise apar cu frecvenţă mai mare. În practică diferenţierea se face dificil şi de aceea virozele sunt tratate împreună.

Figura nr.1 Virusul X al cartofului

Figura nr.2 Virusul X la tuberculi

Figura nr.3-Virusul Y al cartofului

Figura nr.4- Virusul Y la tuberculi

Figura nr.5- Virusul răsucirii frunzelor la cartof

Figura nr. 6- Virusul răsucirii frunzelor cartofului-tuberculi

3.2. Micoplasmele produc boli infecţioase, au caracter generalizat, fiind cunoscute ca boli ale îngălbenirii şi proliferării, după simptomele pe care le produc. Stolburum solanaceelor este o boală deosebit de păgubitoare, mai ales în regiunile de stepă din sudul ţării şi în unele zone cu climat mai cald din Transilvania. 3.3. Bacteriozele cartofului sunt boli produse de bacterii fitopatogene, dintre cele mai frecvente fiind înnegrirea bazei tulpinii şi putregaiul moale şi râia comună. 3.3.1.Înnegrirea bazei tulpinii şi putregaiul moale (umed) al cartofului sunt boli deosebit de păgubitoare mai ales în timpul depozitării unde, în anumite condiţii pagubele pot fi între 10-70 %. Simptome. Boala se manifestă pe frunze, tulpini şi tuberculi. Tulpinile se înnegresc la bază, se subţiază şi putrezesc. Frunzele au o culoare verde-gălbui cu luciu metalic şi se răsucesc spre faţa superioară, devenind rigide. Dacă atacul se manifestă de timpuriu, plantelenu mai formează tuberculi subterani, în schimb apar pe tulpină, tuberculi mici, aerieni, circulaţia substanţelor fiind împiedicată prin obturarea vaselor. Tuberculii atacaţi nu prezintă semne de îmbolnăvire la exterior, în secţiune,se observă o brunificare inelară, în dreptul vaselor conducătoare. În această zonă ţesuturile sunt distruse, apar caverne pline de mucilagiu, întregul tubercul transformându-se în final într-o masă moale, semilichidă. Dacă se asociază şi alte bacterii saprofite, putrezirea este mai rapidă şi tuberculii emană un miros neplăcut de acid butiric. Agentul patogen- Erwinia carotovora var. Atroseptica şi Erwinia carotovora var. Carotovora- are formă de bastonaş, peritrichă, Gram negativă, aerobă, facultativ anaerobă. Temperatura optimă de dezvoltare este de 25-300 C, iar cea latentă de 470 C. Este foarte rezistentă, poate rămâne după recoltare şi în tuberculii atacaţi. Se transmite prin contact, apă de ploaie, melci, insecte şi de la un an la altul prin tuberculii infectaţi. 3.3.2.Râia comună a cartofului apare mai ales în condiţii de practicare a monoculturii. Simptome. Tuberculii atacaţi prezintă pe suprafaţa lor pustule plate, adâncite sau proeminente, de cîţiva milimetri în diametru şi neregulate ca formă. Pe un sol cu umiditate mică, boala evoluează, pustulele crapă, confluează şi pe suprafaţa tuberculilor apar cratere negre. Agentul patogen- Streptomyces scabies- este o actinomicetă aerobă, bogat ramificată monopodial, neseptată, incoloră, de 0,7 µm în diametru şi care are mai multe rase fiziologice. Persistă în tuberculii atacaţi până la 8 luni, iar în sol poate rezista de la un an la altul în resturile vegetale. Bacteria fiind aerobă, pe vreme secetoasă când solul este aerat, atacă

tuberculii prin lenticelele tinere. Plantele gazdă sunt din diferite familii botanice (Chenopodiaceae, Solanaceae, Amaranthaceae ) ceea ce determină respectarea asolamentului ca mijloc de prevenire a apariţiei bolii. Alte bacterioze care pot apărea în cultura cartofului sunt: putregaiul inelar al tuberculilor ( Clavibacter michiganensis ssp. Sepedonicus sin. Corynebacterium sepedonicum ), veştejirea bacteriană a cartofului (Pseudomonas solanacearum) dar şi alte boli cu frecvenţă redusă. 3.4. Micozele sunt boli infecţioase, cu caracter localizat sau generalizat, care determină pierderi mari de recoltă şi sunt produse de ciuperci fitopatogene. 3.4.1.Râia neagră este o boală foarte gravă, de carantină internă şi externă. Focarele din ţara noastră sunt localizate mai ales în judeţele Suceava, Maramureş, Cluj, Hunedoara, Braşov şi Bihor. Simptomul caracteristic al bolii constă în apariţia pe suprafaţa organelor atacate (tuberculi, tulpini aeriene, stoloni, uneori frunze bazale), dar mai frecvent pe tuberculi, a unor excrescenţe buretoase de culoare galbenă- brună până la neagră, de dimensiuni variabile şi cu aspectul unei inflorescenţe de conopidă. Spre toamnă, tuberculii se dezorganizează, excrescenţele încep să se rupă în porţiuni mai mici, iar tuberculii puternic atacaţi putrezesc. Stolonii pe care apar excrescente nu mai formează tuberculi şi după căderea tumorilor prezintă mici cicatrici. În cazul atacului timpuriu planta are puţine tulpini şi frunze, iar la atacurile tardive boala nu se poate depista decât după recoltare, în vegetaţie tufa prezentând chiar un aspect de ,, mătură de vrăjitoare,,. Agentul patogen- Synchytrium endobioticum- are un corp vegetativ (gimnoplast), care se dezvoltă intracelular. Ciuperca este un parazit obligat, ciclul de viaţă având două faze distincte: asexuată şi sexuată. Cercul de plante gazdă cuprinde specii ale genului Solanum: Solanum lycopersicum, S. nigrum, S. dulcamara, Hioscyamus niger, Physalis sp. Parazitul rezistă în resturile vegetale de plante din sol, sub formă de sporangi de rezistenţă, timp de 910 ani, în unele condiţii chiar 16 ani. Intensitatea atacului este influienţată de numărul akinetosporangilor din sol (la peste 5000 pe cm2 are loc infecţia maximă) şi condiţii optime de mediu (reacţie acidă a solului, umiditatea solului 60-80 %, temperatura 18-200 C). Infecţia se produce numai la temperaturi peste 50 C şi încetează la peste 300 C. Pagube mari se înregistrează în verile reci cu temperaturi sub 180 C, mai ales în condiţii de monocultură sau rotaţii de scurtă durată.

Figura nr.7-Tuberculi atacaţi de Erwinia carotovora var. atroseptica

Figura nr.8-Tuberculi de cartof atacaţi de Streptomyces scabies

Figura nr. 9-Tuberculi atacaţi cu Synchytrium endobioticum

Figura nr. 10- Tuberculi atacaţi de Phytophtora infestans

Transmiterea agentului patogen, se face prin zoospori în cursul vegetaţiei iar de la un an la altul prin akinetosporangii din sol sau din particulele de sol aderente la tuberculii sănătoşi, maşini agricole, mijloace de transport sau prin gunoiul de grajd provenit de la animale hrănite cu tuberculi infestaţi. 3.4.2.Mana cartofului este o boală deosebit de gravă, care cauzează pagube importante atât cantitative, cât şi calitative. La noi în ţară este mai frecventă în zonele deluroase şi muntoase cu umiditate mai ridicată şi cu deosebiri în anii ploioşi. În afară de cartof mai atacă tomatele, vinetele şi unele specii de solanacee sălbatice. Boala se manifestă pe frunze, peţiol, tulpină, tuberculi, caracteristic fiind atacul pe frunze. Pe acestea apar la început pete untdelemnii, marginale sau apicale, care în scurtă vreme se brunifică datorită necrozării ţesuturilor, ajungând în final brun-negre, înconjurate de o aureolă galbenă în care ciuperca îşi continuă activitatea destructivă. Pe partea inferioară a frunzelor în dreptul acestei zone apare o eflorescenţă foarte fină de culoare albă, formată din conidiofori şi conidii. Dacă timpul este favorabil, petele se măresc rapid şi confluează, cuprind întreaga frunză, care se brunifică, se răsuceşte şi se usucă. Atacul se manifestă la început pe frunzele bazale şi apoi progresează spre cele superioare. Pe peţiol, tulpină, apar leziuni brune până la purpurii-negre. Tuberculii sunt infectaţi în câmp, dar pot suferi infecţii şi în timpul infectării şi chiar al depozitării. La începutul ei nu pot fi deosebiţi de cei sănătoşi, decât în cazul în care se secţionează, iar la periferie, sub epiderm se observă un inel de culoare brună- cenuşie sub formă de dungi şi un putregai uscat sau umed mai ales în cazul în care se asociază unele bacterii. În condiţii de umiditate, pe suprafaţa tuberculului apar conidiofori sau conidii. Pagubele în depozite datorate acestei forme de atac sunt foarte mari. Agentul patogen este Phytophthora infestans, o ciupercă cu un aparat vegetativ sifonoplast, ce parazitează mezofilul frunzei şi se extinde centrifug. Transmiterea bolii de la un an la altul se face prin tuberculii mănaţi care au rămas în stocul materialului de plantat. Tuberculii mici rămaşi în sol pot constitui o sursă de infecţie numai în cazul monoculturii, când dau samulastră gata infectată, însă, dacă se practică un asolament corespunzător, cu o rotaţie de cel puţin 3 ani, această sursă nu trebuie luată în considerare. Primele infecţii se observă la 35 zile de la plantat, dacă precipitaţiile sunt reduse (0,5-4 mm/zi) sau chiar mai repede, dacă precipitaţiile sunt abundente. Pentru prevenirea pierderilor cauzate de mană se recomandă cultivarea soiurilor cu rezistenţă sporită la atacul agentului patofen care produce boala.

3.4.3.Alternarioza cartofului

sau arsura timpurie apare în zonele sau perioadele

secetoase şi călduroase ale anului, putând produce pagube similare cu ale manei, 25-50 % când este pe foliaj şi chiar mai mari dacă boala se extinde pe tuberculi. Boala se manifestă în timpul înfloritului pe frunze prin formarea unor pete brune cu zonalitate concentrică, se confluează şi zone mari din frunză, sau frunzele se vestejesc. Pe tuberculi atacul este mai rar şi se manifestă prin pete brune închis, uşor scufundate, în dreptul cărora are loc o putrezire neagră a pulpei. Gradul de atac şi pagubele variază în funcţie de stadiul de dezvoltare a plantelor în momentul în care se produce infecţia şi în funcţie de virulenţa şi agresivitatea parazitului. Atacurile pe plantele tinere produc cele mai mari pierderi. Agentul patogen- Alternaria porii var. Solani şi Alternaria tenuis – are un tal filamentos cu o creştere centrifugă în funcţie de alternanţa zi-noapte. Pe suprafaţa petelor produse pe diferite organe ale plantei, apar conidiofori scurţi, bruni, noduroşi care poartă lanţuri simple sau ramificate de conidii în formă de butelie, uneori cu gât destul de lung, muriforme, brune, cu episporul neted sau uşor verucos. Conidiile fiind uşor luate de vânt sau de insecte produc infecţii repetate, ele germinând foarte rapid, chiar în decurs de o oră, la temperaturi mai ridicate, ciuperca fiind termofilă. Infecţia se face prin stomate şi răni, uneori, ciuperca poate penetra chiar cuticula frunzei. Ciuperca iernează saprofit pe resturile de plante sau pe tuberculi sub formă de miceliu de rezistenţă şi chiar conidii. 3.4.4.Rhizoctonioza cartofului- apare de obicei în primăverile reci şi umede, când agentul patogen atacă rădăcinile, stolonii, tulpinile dar şi tuberculii. Atacul timpuriu la tuberculii abia plantaţi este deosebit de grav deoarece aceştia nu mai formează lăstari, sau sunt slab dezvoltaţi, bruni, uşor putrziţi, şi abia ies la suprafaţa bilonului. Pe tulpini apar pete verzi- gălbui, apoi violet, care se vor transformă în pete necrotice şi vor produce uscarea tulpinilor de la vârf spre bază. Plantele atacate mai târziu au lăstarii îngroşaţi, cu tuberculi aerieni la subţioara frunzelor şi cu baza tulpinii acoperită de un manşon de miceliu alb-cenuşiu, sub care ţesuturile sunt putrezite. Pe stolonii atacaţi nu se formează tuberculi, sau dacă apar sunt mici, deformaţi şi cu peridermul rugos. Pe tuberculi apar pustule în formă de crustă, ce devin prin deshidratare şi înnegrire, formaţiuni sclerotice de 1-4 mm în diametru, uşor implantate în tuberculi. La manevrarea tuberculilor, microscleroţii se rup şi cad, infestând solul. Agentul patogen – Rhizoctonia solani- este polifag, atacând frecvent plantele de cartof, sfeclă, fasole, dar şi alte plante din alte familii botanice.

Ciuperca are un tal alungit cu o ramificare caracteristică, cu celule alungite, hialine, apoi brune ce se ramifică şi se formează pâsle uşor vizibile. Prin deshidratarea pâslei miceliene apar scleroţii variabili în sol până la 3-4 ani. În depozitele umede scleroţii pot emite hife ce vor infecta tuberculii în special în zona ochiurilor. Ciuperca formează rar bazidiofructe, iar bazidiosporii, în cazul în care apar pot fi vehiculaţi de vânt şi pot produce infecţii pe părţile aeriene ale plantelor. Ciuperca se transmite de la un an la altul prin pseudoscleroţii de pe tuberculi şi prin cei care rămân în sol. Infecţia este favorizată de prezenţa nematozilor în sol, de solurile compacte şi reci şi de temperaturile scăzute din prima parte a perioadei de vegataţie. 3.4.5.Vestejirea în masă a cartofului- apare mai ales acolo unde nu se respectă un asolament riguros. Plantele se vestejesc brusc, în faza de înflorire, iar foliolele se răsucesc şi se usucă. Tulpinile mai rămân verzi, dar au crăpături longitudinale prin care se observă o coloraţie cenuşiu- violacee. Tulpinile putrezite se usucă rapid, se smulg uşor şi prezintă numeroşi scleroţi mici şi negri. Rădăcinile şi stolonii sunt putreziţi şi acoperiţi cu mici scleroţi mici şi negri. Rădăcinile şi stolonii sunt putreziţi şi acoperiţi cu mici scleroţi, iar tuberculii recoltaţi de la plante bolnave sunt mici, moi şi zbârciţi. Agentul patogen este Colletotrichum atramentarium ce are miceliul reprezentat de un tal filamentos, care parazitează baza tulpinii, rădăcinile, stolonii şi tuberculii, se extinde radiar iar spre toamnă formează scleroţi negri de 0,1-0,5 mm. Pe aceştia se vor forma conidii ce pot produce infecţii secundare pe rădăcinile adventive, pe care apar noi scleroţi în toamnă. Agentul patogen rezistă ca saprofit în sol pe resturi de plante, iar în anul următor la temperaturi optime de 280 C infectează plantele prin răni sau direct prin străpungerea ţesuturilor. De la o plantă la alta, transmitarea bolii se face prin intermediul conidiilor, iar de la un an la altul, prin microscleroţii de pe tuberculi, din zona ochiurilor sau din solul aderent. Alte micoze care pot apărea în cultura cartofului sunt: râia neagră (Spongospora subteranea), putregaiul roz al tuberculilor (Phytophtora erytroseptica), uscarea timpurie a cartofului (Verticillium sp.), putregaiul uscat al tuberculilor (Fusarium sp.), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) etc. La cartof se pot întâlni şi boli produse de antofite fitopatogene, respectiv antofitoze, cum ar fi: cuscuta (Cuscuta sp.), lupoaia (Orobanche sp.).

Figura nr. 11 Tuberculi de cartof atacaţi de Rhizoctonia solani

Figura nr.12- Vestejirea în masă a cartofului

CAPITOLUL IV PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE CARTOF

Din datele FAO rezultă că, în lume, peste un miliard de oameni consumă cartofi, cultura acestei plante ocupând 15 milioane de hectare, cu o priducţie de peste 250 milioane de tone anual. Cultura cartofului reprezintă un agroecosistem complex, mai sărac în zoofagi, care asigură atât hrana populaţiei umane cât şi celei animale. Dăunătorii cartofului sunt numeroşi dintre care îi amintim: 4.1.Gândacul de Colorado- Leptinotarsa decemlineata Say., ordinul Coleoptera , familia Chrysomelidae Răspândire. Gândacul de Colorado este originar din America de Nord, din podişurile înalte ale statului Colorado, de unde şi denumirea populară a dăunătorului În Europa, dăunătorul a fost semnalat pentru prima dată în anul 1876 în portul Bremen din Germania. Apoi a fost semnalat în alte ţări din Europa (Germania, Anglia, etc), însă de fiecare dată focarele au fost lichidate. Introducerea definitivă a gândacului de Colorado în Europa s-a făcut în anul 1922, când s-a descoperit un mare focar, în apropierea oraşului Bordeaux. În prezent aria de răspândire a acestui dăunător cuprinde majoritatea ţărilor din Europa, America de Sud, America de Nord şi nordul Africii. În ţara noastră, gândacul de Colorado a fost semnalat prima dată în anul 1952, în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Treptat, dăunătorul s-a extins şi în alte regiuni, astfel că în prezent se găseşte răspândit în toată ţara. Descriere. Adultul are 10-12 mm lungime. Corpul este oval, bombat dorsal, de culoare galben-portocalie; capul şi pronotul galben-roşcate. Pe cap există o pată triunghiulară neagră, iar pe pronot 11 pete negre, dintre care cea mediană mai dezvoltată şi de forma literei V. Caracteristic este prezenţa pe elitre a 10 dungi negre, mărginite de şiruri de puncte, de unde şi denumirea de ,,decemlineata,,. Aripile posterioare sunt portocalii. Abdomenul prezintă 3-4 rânduri de pete negre. Oul este oval alungit, galben-portocaliu, de 1,2-1,5 mm lungime.

Larva la apariţie, este de culoare roşie închisă, cu mici tubercule negre pe părţile laterale ale mezo şi metatoracelui şi pe primele segmente abdominale. Larva neonată are 8-10 mm lungime, are corpul alungit, convex dorsal, de culoare galbenă, cu nuanţe portocalii; capul este negru. Toracele şi părţile laterale ale abdomenului sunt prevăzute cu pete negre. Picioarele sunt brun- închis. Pupa are 8-10 mm lungime; corpul este bombat de culoare portocaliu – roşcat, exceptând partea posterioară a abdomenului care este cenuşie. Biologie şi ecologie. Iernează caadult în sol, la adâncimicuprinse între 10-90 cm şi are două generaţii pe an: prima generaţie se dezvoltă în lunile mai şi iunie, iar a doua în lunile iulie şi august. În timpul iernii o mare parte din adulţii hibernanţi pot fi distruşi, atunci când temperatura solului la adâncimi de 10 – 40 cm coboară sub 00 C. Apariţia adulţilor în primăvară începe în a treia decadă a lunii martie şi se continuă până la sfârşitul lunii mai. Primii adulţi încep să apară atunci când temperaturile medii zilnice trec de 100 C, pe o perioadă de 10 – 12 zile. Maximum de apariţie se înregistrează obişnuit la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, la temperaturi medii zilnice cuprinse între 14-21 0 C. La majoritatea insectelor copulaţia începe înainte de intrarea în hibernare şi se continuă în primăvară. Ouăle sunt depuse în grupe (62-95 ouă) pe partea inferioară a frunzelor de cartof sau alte solanacee cultivate sau spontane (tomate, vinete, măselariţă, etc. ); o femelă poate depune până la 2000 de ouă. Durata incubaţiei variază între 4-15 zile,în raport cu factorii climatici. Larvele apar în a doua decadă a lunii mai şi evoluţia lor durează între 14-30 zile. În cursul dezvoltării larvele năpârlesc de 3 ori, trecând prin 4 vârste. La completa dezvoltare larvele părăsesc plantele de hrană şi se retrag eşalonat în sol pentru împupare. Ajunse în sol, larvele îşi confecţionează un cocon din particule de pământ în care se transformă în pupe, stadiu care durează 8-13 zile. Întreg ciclul de dezvoltare de la ou la adult durează în general 22-50 zile. Noii adulţi încep să apară treptat din a doua decadă a lunii iunie. În această perioadă se pot găsi diferite stadii (ouă, larve, pupe) din generaţia hibernantă, având loc o suprapunere a generaţiilor; aceasta datorită pontei prelungite în primăvară. Adulţii după o scurtă perioadă de hrănire cu frunzele de cartof încep să depună ouă. Larvele apărute se hrănesc cu frunzele de cartof sau alte solanacee, având însă o evoluţie mai scurtă, cuprinsă în general între 12-21 zile. Ele ajung la maturitate la sfârşitul lunii iulie, iar primii adulţi din această generaţie încep să apară din prima decadă a lunii august. Aceşti

adulţi se pot întâlni până în toamnă târziu pe diferite plante solanacee şi mai ales pe vinete, iarodată cu răcirea timpului se retrag în sol pentru hibernare. La gândacul de Colorado se cunosc o serie de prădători şi paraziţi, care contribuie în unii ani la reducerea populaţiei acestui dăunător. Astfel ca prădători cu importanţă mai mare sunt speciile: Perillus bioculatus F:, Zicronacoerulea L., Picromerus bidens L., şi Calosoma sycophanta L iar ca paraziţi muştele Doryphorophaga doryphorea Riley şi Meigenia mutabilis Fall, şi ciuperca Beauveria bassiana Vuill. Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă specii de plante cultivate şi spontane din familia Solanaceae: tomate, pătlăgele, vinete, cartof, ciumăfaia, zârna, măselariţa, mătrăguna. Adulţii rod frunzele sub formă de orificii neregulate. În unii ani, adulţii care apar în vară, pot ataca tuberculii de cartof sau fructele de pătlăgele vinete. Larvele din primele vârste de dezvoltare perforează frunzele sub formă de mici orificii, iar pe măsură ce înaintează în vârstă rod frunzele în întregime, uneori şi lăstarii. La atacurile puternice, din plante rămân numai resturi de tulpini, cultuirle putând fi compromise. Măsuri de prevenire şi combatere. Măsuri agrotehnice,ce constau în executarea praşilelor în timpul perioadei de vegetaţie şi a arăturii adânci de toamnă, pentru distrugerea stadiilor din sol (larve, pupe, adulţi) şi dimunuarea rezervei biologice a dăunătorului. Aplicarea tratamentelor chimice ce se fac la avertizare, la apariţia larvelor de vârsta I-a şi a II-a , pentru ambele generaţii.

Figura nr.13 Gândacul de Colorado (Leptinotarsa decemlineata)

4.2.Nematodul chistic palid al cartofului- Globodera pallida (Stone) Behrens Răspândire. Pentru nematozii aurii ai cartofului şi speciile înrudite având chişti globuloşi, Skarbilovich în 1959 a creat un subgen Globodera care a fost apoi ridicat la gen de Behrens în 1975. În general cele două specii de nematozi, G. Pallida şi G. Rostochiensis se tratează împreună datorită pe de o parte asemănării lor majore cât şi faptului că sunt dăunători periculoşi ai culturii cartofului. Este posibil ca în viitorul apropiatfiecare patotip al celor două specii să fie considerat organism de carantină, fiind însă evident faptul că unele patotipuri au o distribuţie largă, iar altele nu şi că unel sunt mai imporatante din punct de vedere economic decât altele. Originea celor două specii este în America de Sud în munţii Anzi, fiind introduse, în Europa, la mijlocul secolului XIX odată cu extinderea culturii de cartof, iar apoi în Europa, namatozii au fostrăspândiţi cu cartofii de sămânţă în alte regiuni ale globului. Răspândirea prezentă cuprinde zonele temperate până la nivelul mării şi zonele tropicale numai la altitudine, în această arie, răspândirea speciilor sau patotipurilor este în funcţie de răspândirea cartofului. Cartoful este planta-gazdă cea mai importantă, dar sunt atacate la fel de mult şi tomatele şi vinetele, alături de late specii ale genului Solanum sau hibrizii lor pot fi gazde ale celor două specii de Globodera. Aceste specii de nematozi sunt foarte importante pentru cultura cartofului de consum dar şi pentru producerea de amidon din cartof. Descriere. Stone, în 1973, a descris o nouă specie de nematod auriu al cartofului, înainte, cea mai mare parte a semnalărilor şi informaţiilor privitoare la morfologie, se refereau la specia H. Rostochiensis care cuprinde cele 2 specii, de aceea nu prea se sşie specia cercetată sau prezentată în publicaţiile mai vechi. Descrierea celor două specii şi a diferitelor stadii de dezvoltare seamănă. Formele juvenile la stadiul al doilea sunt vermiforme, de circa 470 µm lungime, cu gura prevăzută cu un stilet puternic necesar înţepării pereţilor celulari, iar coada efilată. Aspectul general al masculilor este similar celui al formelor juvenile, dar în treimea posterioară a cozii, scurtă şi boantă, se remarcă organele copulatoare. Femelele sunt sferice cu gât evident ieşit afară şi conţinând esofagul şi glandele asociate, forma chiştilor este similară formelor adulte, dar cu cuticula de culoare cafeniu-închis, iar organele interne degenerate. Biologie şi ecologie. Substanţa eliminată în sol de rădăcinile plantelor-gazdă, determină eclozarea ouălor din sol, incluse în chişti, iar larvele juvenile de stadiul II, apar şi infestează rădăcinile. Fiecare nematod, sau stadiu al acestuia, se hrăneşte cu un grup de celule al

periciclului, cortexului sau endodermei şi transformă respectivele celule atacate, într-un sinciţiu sau aşa numita celulă de transfer. Nematodul rămâne la locul primului atac, toată viaţa sa, iar în cursul dezvoltării sale, el trebuie să parcurgă încă două stadii juvenile pentru a deveni în final mascul sau femelă. Femelele îşi modifică forma, se umflă, putând traversa diferite zone ale suprafeţei rădăcinilor, dar rămânând prinse de rădăcini, nu pot migra în sol. Femelele sunt fecundate de masculi, care sunt vermiformi şi activi, dar după acuplare, masculii mor iar femelele rămân în continuare pe rădăcini şi în interiorul lor ouăle se dezvoltă. Femelele sunt de culoare albă atunci când ies la suprafaţa rădăcinii, cele de G. pallida rămânând în continuare albe. La completa dezvoltare a femelelor, ele mor, cuticula lor se întăreşte, devenind maronie şi transformându-se într-un chist ce protejează cele aproximativ 500 de ouă din interior. La maturizarea completă a chiştilor, aceştia se detaşează de suprafaţa rădăcinii şi se pot regăsi pe sol, unde ouăle fie eclozează imediat şi atacă alte rădăcini, fie rămân în stare de repaus ca sursă de inoculum pentru culturile viitoare din anii următori. Identificarea speciilor este posibilă prin observarea culorii femelelor, care corespunde cu stadiul de dezvoltare, fie o trecere la la alb la galben la G. rostochiensis sau alb uniform la G. pallida. După Kort, 1974, citat de Romaşcu în 1978, cele două specii de Globodera au mai multe patotipuri, existând 3 patotipuri la G. pallida. Unele patotipuri se identifică prin incapacitatea lor de a se multiplica pe soiuri de cartofi speciali, iar alte patotipuri prezintă diferite capacităţi de a se multiplica pe diferite soiuri de cartof. Sistemul de clasificare a patotipurilor este recunoscut pe plan mondial, dar se referă mai ales la patotipurile semnalate în Europa. Plante atacate şi daune. Nematozii sunt principalii dăunători ai cartofului în zonele temperate sau reci, mai ales atunci când, pentru patotipurile existente în zona de cultură, nu există soiuri rezistente în sortimentul de cultură. Această situaţie este mai evidentă în cazul speciei G. pallida datorită lipsei soiurilor de cartof rezistente. După Brown, 1969, citat de Romaşcu în 1978, mărimea pagubelor evidenţiată prin producţia de tuberculi, este strâns corelată cu cantitatea de ouă de namatozi pe unitatea de sol, estimându-se o pierdere de circa 2 t, de cartofi/ha, pentru fiecare 20 ouă/gram de sol. În cazul unor populaţii foarte numeroase ale nematodului, determinate în principal de lipsa rotaţiei culturilor de cartof, pierderile se estimează până la 80 % din recolta potenţială. În câmp, nu există simptome specifice ale atacului de nematozi, observându-se totuşi deseori, zone de cultură cu plante nanice, îngălbenite, ogilite sau moarte, sau chiar fără simptome evidente, mărimea tuberculilor poate fi redusă.

Figura nr.14- Nematodul chistic palid al cartofului (Globodera pallida)

4.3.Globodera rostochiensis Behrens- Nematodul chistic galben al cartofului Răspândire. G. Rostochiensis este mai frecvent întâlnit decât G. pallida în cea mai mare parte a zonei Europei şi Mării Mediterane, dar mai puţin frecvent în sudul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. G. rostochiensis este o specie identificată prima dată în Germania de Rostock, este prezentă în Europa, Africa, Asia, America de Nord, America Centrală, America de Sud, focare fiind semnalate în Australia în 1986 şi 1991, Ocenia. Cartoful este planta-gazdă cea mai importantă, dar sunt atacate la fel de mult şi tomatele şi vinetele, alături de alte specii ale genului Solanum sau hibrizii lor pot fi gazde ale celor două specii de Globodera. Aceste specii de nematozi sunt foarte importantepentru cultura cartofului de consum dar şi pentru producerea de amidon din cartof. Descriere. Specia a cărei descriere este asemănătoare cu a speciei precedente. Larva este mai subţiată spre partea posterioară având stiletul de 0,023-0,026 mm lungime. Aspectul general al masculilor este similar celui al formelor juvenile, dar în treimea posterioară a cozii, scurtă şi boantă, se remarcă organele copulatoare. Masculul este vermiform, cu lungimea de 0,9-1,23 mm, lăţimea de 0,003-0,025 mm. Lungimea stiletului este de 0,024-0,036 mm, lipsit de striuri transversale ά=39,50, β=11,1-13, γ=10-22, iar spiculul are 39µ. Femela are formă aproape sferică (diametrul de 0,5-0,8 mm) cu o prelungire îngustă, scurtă „gâtul” (1-1,33 mm), cu care se prinde de rădăcinile plantei gazde, culoarea variind, în timpul verii este albă, iar toamna galbenă spre maron, în funcţie şi de vârstă. Gâtul evident ieşit afară, conţinând esofagul şi glandele asociate, forma chiştilor este similară formelor adulte, dar cu cuticula de culoare cafeniu-închis, iarorganele interne degenerate. Oul are lungimea de 0,09-0,12 mm iar lăţimea de 0,037-0,061 mm. Biologie şi ecologie. Specie a cărei biologie şi ecologie sunt asemănătoare cu a speciei precedente. Primăvara atunci când condiţiile sunt favorabile, reproducerea se poate face şi prin ouă nefecundate (partenogeneză), fiind mai rar întâlniţi masculii. Apariţia larvelor active în sol începe la 120 C, iar dezvoltarea în masă se face la peste 15 0 C. În mod normal în culturile de cartofi larvele apar în iunie, numărul lor crescând în iulie şi august, apoi descrescând până la sfârşitul lunii octombrie, având o generaţie/an, uneori două sau cu excepţie 3 generaţii/an. Identificarea speciilor se face criteriile răsturnate de la G. pallida. Principalul criteriu de determinare este aspectul cuticulei regiunii anal-vulvare, pe care este situat şi orificiul anal. Cuticula în jurul vulvei este fără spini, iar la femelele tinere structura cuticulei este în formă

de zig-zag. După Kort, 1974, citat de Romaşcu în 1978, existând 5 patotipuri la G. rostochiensis, iar cele mai utilizate soiuri de cartof rezistente (rezistenţă bazată pegena H1 provenite din clone de S. tuberosum subsp. andigena) sunt rezistente numai la patotipuri de G. rostochiensis. Unele patotipuri se identifică prin incapacitatea lor de a se multiplica pe soiuri de cartofi specifice (rezistenţă monogenică), iar alte patotipuri prezintă diferite capacităţi de a se multiplica pe diferite soiuri de cartof. Sistemul de clasificare a patotipurilor este recunoscut pe plan mondial, dar se referă mai ales la patotipurile semnalate în Europa. Plante atcate şi daune. Nematodul G. rostochiensis, preferă solurile nisipoase şi turbăriile. Specie ce atacă şi produce aceliaşi tip de daune ca şi specia precedentă. În câmp, nu există simptome specifice ale atacului de nematozi, plantele atacate sunt pipernicite, cu frunzele bazale încreţite şiîngălbenite, iar la un atac puternic, se dezvoltă un număr foarte mare de radicele, rădăcina principală estemică şi putrezeşte foarte uşor, uneori în semincerii plantele nu înfloresc.

Figura nr.15- Globodera rostochiensis- Nematodul chistic galben al cartofului

4.4.Afidele (păduchii) cartofului În România, se consideră că este vorba de un complex de specii, dintre care cităm: Aulocarthum solani Kalt- Păduchele pătat al cartofului, Mzzus persicae Sulz- Păduchele verde al piersicului, Macrosiphum euphorbiae- Thom.- Păduchele dungat al cartofului, Aphis fabae Scop.- Păduchele negru al sfeclei, Aphis frangulae Kalt.- Păduchele călinului, Aphis nasurti Kalt.- Păduchele verigarului, Phorodon humuli Schr.-Păduchele verde al hameiului, Rhopalosiphum padi, R. Insertum şi M. Ascolanicus. Răspândire. Speciilde de afide sunt întâlnite peste tot în România, nu numai în zonele cultivatoare de cartof, structura speciilor şi mărimea populaţiilor depinde de zonă, cultură, condiţiile climatice şi perioada analizată. Descriere. Speciile de afide semnalate în cultura de cartof au fost prezentate în Entomologie Horticolă Specială. Sunt insecte mici de câţiva mm, având forme aripate şi aptere, dar şi forme sexupare, sexuate, de fundatrix sau fundatrigene, uneori având diferenţe morfologice semnificative. O poziţie oarecum specială o are specia Aulacorthum solani Kalt.- Păduchele pătat al cartofului, specie polifagă, semnalată de Borcea în 1908 pe frunzele de cartof, ce poate fi menţinut în seră în tot timpul anului, înmulţindu-se partenogenetic, fără să apară formele sexuate atunci când durata luminii creşte la 18 ore/zi şi temperatura la aproximativ 22,50 C, scoate în evidenţă influienţa acestor doi factori, lumina şi temperatura, asupra apariţiei unor forme de evoluţie a insectei. Biologie şi ecologie. În general iernează sub formă de ou de rezistenţă (specia M. persicae iernează aproape exclusiv ca ou pe specii de Prunus, Aphis fabae iernează ca ou la baza mugurilor sau în rugozităţile scoarţei arbuştilor speciilor de Eunomyces sau Viburnum, Aphis nasturti iernează în stadiu de ou pe Rhamus cathartica, Rhopalosiphum padi pe specii de Prunus), dar şi ca femele în spaţii călduroase ( Aulacorthum solani are , în România, un ciclu de dezvoltare anholociclic şi holociclic în Canada, la 22,5 0 C, are generaţia la 12,7 zile, o perioadă medie de reproducere de 25,8 zile şi o fecunditate medie de 60,3 larvă/femelă, iar faptul ca poate fi menţinut în seră în tot cursul anului, fără să apară forme sexuate când durata luminii creşte la 18 ore/zi şi temperatura la aproximativ 22,5 0 C, evidenţiază influienţa, luminii şi temperaturii, asupra apariţiei formelor insectei) aşa cum arată Enoiu şi Donescu. În privinţa dezvoltării şi reproducerii, specia Aulacorthum solani crescută la temperatura medie

de 22,50 C, prezintă o durată medie a dezvoltării de 12,7 zile, o perioadă medie de reproducere de 25,8 zile şi o fecunditate de 60,3 larve/femelă. Primăvara apar din ouă, formele fundatrix, care prin partenogeneză şi sau vivipare dau naştere la fundatrigene, din care apar virginogene ptere sau/şi aptere, care după o serie de cicluri partenogenetice dau naştere la forme sexupare din care apar formele sexuate ce după fecundare depun ouă de rezistenţă, formă sub care majoritatea afidelor iernează. Formele aripate, femelele virgine ptere, zboară atunci când se înregistrează 15-17 0 C, ele având un fototropism pozitiv deosebit, se ridică vertical deasupra culturii,plantelor, locurilor unde a iernat sau/şi format. Dezvoltarea populaţiilor de afide este dependentă de condiţiile climatice, ce determină şi numărul de generaţii pe an. Ploile distrug afidele aripate şi aptere, pe care le doboară de pe plante, umiditatea relativă crescută favorizează dezvoltarea fungilor entomopatogeni. Plantele atacate şi daune. În general speciile polifage, ce atacă numeroase specii de plante din diferite familii botanice. Păduchii formează colonii pe partea inferioară a frunzelor ce se răsucesc, formând pseudocedii, în cazul unui atac puternic, frunzele se îngălbenesc şi se usucă, dar în afară de pagubele directe, afidele transmit boli virale. Afidele cartofului, specii ale genurilor Myzus, Aphis, Macrosiphum, sau Aulacorthum sunt deosebit de importante pentru transmiterea virusurilor cartofului, având în vedere că aceste boli compromit cultura şi poate ceea ce este mai important, se transmit prin materialul săditor, fiind apoi o sursă de infecţie pentru alte plante. Afidele prin aparatul lor bucal adaptat pentru înţepat şi supt efectuează testări ale ţesuturilor prin înţepăturilimitate şi dese. Transmiterea virusurilor de către afide poate fi de tip nepersistent (virusuri de stilet) sau de tip persistent. Transmiterea de tip nepersistent a virusurilor Y, M, A are loc în urma înţepăturilor scurte (10-16 secunde), făcute în epiderma plantelor surse de virus. După Lambers şi colab. (1970) şi Harten (1983), sunt citate circa 50 de speciide afide ca potenţiali vectori ai virusurilor nepersistente, dintre care 9-10 specii sunt cele mai răspândite şi deci periculoase, iar dintre acestea, în România, constituie o preocupare speciile: Myzus persicae, Macrosiphum euphorbiae, Aphis fabae, Aphis frangulae, Aphis nasurti, Phorodon humuli, Rhopalosiphum padi, R. Insertum. După Harten, transmiterea de tip persistent se face prin colectarea, prin înţepare şi sugere, a virusului din floemul unei plante bolnave, după care acesta să fie eliminat cu dejecţiile sau virusul străbate ţesuturile insectei până în hemolimfă. Pentru acest mod de

transmitere a infecţiilor virale sunt semnalate 9-10 specii, dintre care,cele mai importante sunt: M. persicae, M. ascalonicus. Afidele imigrante în cultura cartofului, devin vectoare în urma hrănirii pe plantele infectate de virus şi transmit boala, prin hrănirea pe plante sănătoase. Formele ptere sunt, în special vinovate de infectarea culturilor de cartof, creşterea numărului de afide aripate este datorat fie creşterii coloniilor de afide, pe vârfurile de creştere, apariţiei suprapopulaţiei şi migrării pe noi plante, fie îmbătrânirii plantelor, ce îşi modifică compoziţia chimică a sevei. Pagubele produse de afide au devenit deosebit de mari după 1989, când au fost desfiinţate, practic, zonele închise de producere a cartofului de sămânţă. 4.5.Gnorimoschema operculella Zeller- Molia cartofului Răspândire. Specia originară din Statele Unite. Molia cartofului este răspândită în prezent în regiunile tropicale şi subtropicale şi există tendinţă evidentă de extindere a arealului. În Europa, specia este prezentă în ţările riverane Mării Mediteraniene, mai ales în zona nordică a Africii, în America, Australia, Asia. În România specia este identificată într-o serie de transporturi de cartof sosite din Orientul Apropiat. Descriere. Fluturii, de culoare generală, ocru-cenuşie sau cu nuanţe gălbui, au anvergura aripilor de 10-15 mm, dar uneori pot atinge 17 mm. Palpii de culoare cenuşie-deschis, cu solzi negricioşi. Antenele sunt setiforme, fine, lungi până la extremitatea abdomenului. Aripile anterioare au formă alungită, terminal fiind ovale, de culoare închisă gri-brună spre gălbui, cu pete, mai mari sau mai mici. Pete mai mici sunt situate în regiunea mediană şi pe marginea anterioară a aripilor. Aripile posterioare sunt evident, mai înguste şi mai scurte, terminate cu un vârf ascuţit, prezentând o culoare generală alb-murdar. Aripile au pe margini franjuri, la aripile posterioare mai lungi, la cele anterioare mai scurte, lipsind pe marginea costală pe o zonă de 2/3, începând de la baza aripii. Masculii sunt mai mici ca femelele, prezentând pe aripile posterioare un grup de peri de culoare alb-gălbuie, situaţi pe marginea anterioară, iar pe ultimul segment abdominal un smoc de peri alb-gălbui. Oul are 0,36-0,50 mm şi este de culoare alb-sidefiu, iar înainte de eclozare devine cenuşiu închis. O femelă depune un număr variabil de ouă (40-160), în funcţie de condiţiile climatice în care dăunătorul îşi desfăşoară activitatea. La momentul ecloziunii, larva, de culoare cenuşiu deschis, are 1 mm, iar la completa dezvoltare 10-12 mm şi culoare alb-gălbui, roz sau gri-verzui. Capul, protoracele, partea dorsală a inelului anal şi picioarele toracice sunt de culoare brun- negricioase spre negru, segmentele prezintă sclerite, prevăzute cu peri transversali, închişi la culoare,

chetotaxia acestor peri fiind de bază în sistematica genului şi determinarea speciei în stadiul de larvă. Pupa, are o culoare galben-verzuie spre brun-roşietic, fiind ovoidă şi cu un cremaster care îşi poartă cârligul îndreptat spre partea posterioară. Biologie şi ecologie. În arealul de răspândire, adulţii apar primăvara devreme, atunci când temperatura medie este de +8o C, zburând seara şi noaptea, iar aproape imediat după apariţie, are loc copularea şi în sfârşit după aproximativ 10-48 ore femelele încep depunerea pontei, care are loc până la 4-5 zile de la eclozarea larvelor din primele ponte depuse. Ouăle pot fi depuse izolat sau în grupuri mici pe părţile aeriene ale plantei, părţi ce servesc de altfel drept hrană larvelor în timpul dezvoltării acestora. Având în vedere că dăunătorul poate ataca şi în depozite, aici ouăle sunt depuse pe tuberculii din locurile de păstrare, la baza mugurilor. Perioada de incubaţie durează 3-4 zile la o temperatură optimă de dezvoltare de +25 o C, dar nu se dezvoltă sub +10o C. Odată apărute, larvele fac galerii în frunzele, tulpinile sau eventual tuberculii diferitelor plante gazdă, putând totuşi trăi aproximativ 1-3 zile fără să se hrănească. Durata dezvoltării larvare este variabilă, depinzând de condiţiile de mediu, cel mai scurt interval este de 6 zile la +35o C, dar în medie se consideră pentru acest fenomen 15 zile, existând însă situaţia în care dezvoltarea larvară durează câteva luni, în cazul unor temperaturi scăzute. Numărul de generaţii/an depinde de condiţiile climatice. În sudul Franţei sunt semnalate 4-6 generaţii/an. Plante atacate şi daune. Sunt atacate plantele de cultură, cartoful, tutunul, tomatele, ardeiul dar şi alte plante cultivate şi spontane din familia Solanaceae. Atacul pe frunze se manifestă prin formarea de galerii în parenchimul frunzei, între epiderma superioară şi cea inferioară, galerii de obicei sunt formate pe nervuri, la început pe nervura principală, galeriile prezentându-se sub forma unei ţesături formată din fire de mătase cu excrementele larvelor care sunt eliminate în exterior. Larvele pot trece de pe o frunză pe alta sau chiar pe alte părţiale plantei, putând ataca organele exterioare, dar şi părţi subterane. Atacul se manifestă pe tuberculi fie în câmp fie în depozitele de cartofi, caz în care este deosebit de periculos deoarece infestarea masei de tuberculi se produce deosebit de uşor, larvele pot trece de la un tubercul la altul, iar dezvoltarea este neîntreruptă. Pe tuberculi atacul începe de la baza mugurilor, pe unde larva pătrunde în masa acestuia, într-un tubercul putându-se găsi mai multe larve.

Figura nr.16 Gnorimoschema operculella-Molia cartofului

CAPITOLUL II CADRUL NATURAL AL LOCALITĂŢII PALANCA 2.1. Aşezarea geografică, organizarea şi modul de folosinţă a terenului localităţii Palanca Comuna Palanca, unitate economică-administrativă, este situată la extremitatea vestică a judeţului Bacău, pe parcursul superior al râului Trotuş, acolo unde valea râului se lărgeşte şi este străjuită de culmile munţilor Tarcău spre N-NE şi culmile munţilor Ciuc spre S-SV, la 30 km, de oraşul Comăneşti şi la 60 km, de oraşul Miercurea Ciuc. Comuna Palanca se învecinează la Nord- Nord Vest cu comuna Ghimeş, la Vest cu judeţul Harghita, la Sud cu comuna Agăş, la Est cu comunele Agăţ şi Brusturoasa, unităţi administrative ce fac parte din judeţul Bacău. Suprafaţa agricolă ocupă 4132 ha, suprafaţa forestieră 4921 ha, iar suprafeţele neproductive 248 ha, ocupând în total 9301 ha. Pe lângă frumuseţile naturale, bazinul superior al Văii Trotuşului, constituie un important punct geografic, Pasul Ghimeş-Făget-Palanca, fiind o trecătoare importantă care face legătura dintre Moldova şi Transilvania, servind încă din timpul lui Matei Corvin cale strategică, drum comercial pentru locuitorii dintr-o parte şi alta a munţilor.

2.2.Studiul hidrologic al zonei Hidrografia zonei e dominată de râul Trotuş, râu cu un bazin hidrografic mare şi deci cu perioade de debite foarte mari. Dintre afluienţii Trotuşului cei mai importanţi de pe raza comunei Palanca sunt: Pârâul Şanţ, Pârâul Popoi, Pârâul Ciugheş. Râul Trotuş are o albie dezvoltată, unitară şi rectilinie. Afluenţii au albii reduse iar pantele mari de scurgere scad brusc la intrarea în albia majoră a Trotuşului, fapt ce favorizează producerea inundaţiilor locale. Apele râului Trotuş sunt încadrate de clasa apelor bicarbonate cu un grad mijlociu de mineralizare între 200-500 mg/l. Debitul Trotuşului şi a afluienţilor importanţi este în medie constant, 30% din debitul provenit din pânzele freatice ale bazinului superior al râului Trotuş, din precipitaţii în zona montană în perioada caldă a anului, care au fost frecvente până în urmă cu doi ani

când ţara noastră a început să se confrunte cu o secetă neobişnuită pentru poziţia sa geografică, precum şi din topirea zăpezii primăvara. Debitele medii lunare (până acum doi ani) minime au avut probabilitatea de 80% în cazul unui debit de 1,20 mc/s şi 95% pentru un debit de 0,886 mc/s. Debite maxime se produc de regulă primavara (aprilie-mai) şi provoacă topirea zăpezilor în zona montană, combinata cu ploi. În timpul marilor viituri, nivelurile pot creşte cu 3-3,5 m pe râul Trotuş şi 2,5-3 m pe afluenţi, producând inundaţii locale. Legat de regimul scurgerilor trebuie să avem în vedere şi debitul solid care este determinat de formele de relief şi de litologia acestora. În zona GhimeşPalanca scurgerea solidă înregistrează valori între 0,1 t/ha/an şi 0,25 t/ha/an. Turbitatea apei este redusă cu valori medii de 100 g/mc. Analizele efectuate asupra apei potabile din fântâni şi reţeaua de alimentare cu apa a zonei au parametrii cuprinşi între limitele admise.

2.3. Studiul climei Ţinând cont de linia izotermică (linie ce uneşte puncte cu aceeaşi temperatură) ce trece prin dreptul depresiunii Ghimeş-Palanca, clima zonei este temperat-boreală de munte. Elementele componente ale climei sunt: temperatura, precipitaţiile şi vânturile, după care se poate determina clima. Depresiunea Ghimeş-Palanca şi valea largă a Trotuşului cu frecvente inversiuni de temperatură, imprimă o nota deosebită în climatul montan. Datorită aşezării, dinamica atmosferei fiind mai moderată, cantitatea precipitaţiilor este mai redusă 600-700 milimetri anual. Temperatura se caracterizează printr-un regim moderat al oscilaţiilor temperaturii aerului, prin amplitudini termice anuale cuprinse între 10°-12°C. În ultimii ani s-au înregistrat veri secetoase cu temperaturi pana la 38°C, pe când iernile în general sunt răcoroase, însă cu dese inversiuni de temperatură. În mod obişnuit pe văi se localizează masa de aer rece şi umed, în timp ce către culmi şi chiar pe culmi predomină timp senin cu soare şi temperaturi mai ridicate. Umiditatea aerului fiind între 80-90%, iar vântul dominant este pe direcţia de la N-V la S-E. Tăria vânturilor este de 2 grade (date înregistrate de Ocolul Silvic Comăneşti). Local se semnalează brizele de munte şi de vale, de acţiunea cărora este legată în jumătatea caldă a anului formarea deasupra culmilor muntoase a norilor cumulus.

Norii şi ceaţa reprezintă primele forme de condensare a vaporilor de apă din atmosferă. Apariţia norilor cumuliformi este legată de circulaţia brizelor. Pe timp frumos, aproape în fiecare zi la amiază, culmile înalte ale munţilor sunt înconjurate de nimburi de nori cumulus. Şi ceţurile sunt legate de activitatea brizelor, ca rezultat al acumulării în timpul nopţii, a aerului rece de pe culmile înalte pe fundul văilor şi depresiunilor, care pierd mai greu caldura câştigată în timpul zilei. După răsăritul soarelui, odată cu începerea circulaţiei brizei de vale, ceţurile se pun şi ele în mişcare şi

se urcă spre culmile şi vârfurile înalte, dând

naştere la nori cumuliformi şi chiar la precipitaţii. Dacă ceţurile urcă spre vârf, e semn de ploaie, iar dacă dispare, nu va ploua. Datorită aşezării, dinamica atmosferei este mai moderată. Temperatura se caracterizează printr-un regim modest al oscilaţiilor temperaturii aerului, prin amplitudini termice anuale cuprinse între 10°C - 12°C. În ultimii ani s-au înregistrat veri secetoase cu temperaturi până la 38°C şi ierni în general răcoroase, cu dese inversiuni de temperatură. Umiditatea aerului este între 80 - 90%, iar vântul dominant este pe direcţia de la N-V la S-E. Vara ploile torenţiale alimentează bazinul hidrografic. În timpul marilor viituri nivelurile pot creşte cu 3-4 m pe Trotuş şi 2,5-3 m pe afluenţi, producând adesea inundaţii locale.

2.4. Studiul solului Din punct de vedere geomorfologic, vatra localităţii se dezvoltă în principal pe terasa inferioară a râului Trotuş şi în secundar pe paleoalbia pârâului Popoi şi pe terasa medie din vecinatatea acestui pârâu. Teritoriul pe care se dezvoltă localitatea prezintă condiţii hidro-geotehnice favorabile pentru construcţii şi dezvoltării gospodăreşti. Valea Trotuşului are o deschidere ce depăşeşte 2 km la nivelul liniei neinundabile în sectorul Comăneşti si Dărmăneşti. Totalitatea teritoriului intravilan al localităţii cuprinde funcţie de litologia terenului şi condiţiile geotehnice, următoarele zone: 1. zona A Albia majora si Lunca inundabila; 2. zona I Terasa inferioara; 3. zona M Terasa medie ; 4. zona D Dealurile subcarpatice premontane.

Râul Trotuş are în general o albie majoră bine conturată cu maluri stabile construite din aluviuni grosiere şi chiar din stratele stâncoase ale rocilor de bază din vechime. Pentru orice obiectiv sau construcţie apropriată acestei zone este necesară o atentă studiere a condiţiilor de

comportament,

funcţie

de

comportamentul

râului

de-a

lungul

anilor.

Stratificaţia terenului este în general uniformă şi cuprinde: stratul de terasă constituit din pietriş cu bolovăniş

şi nisip, stratele de bază constituite din gresii, sisturi argilo -

marnoase (adâncimea de 5-6 m), pe capetele stratelor de bază acumulându-se şi o mica pânză de apă.

2.5. Studiul vegetaţiei Vegetatia În depresiunea Ghimeş, respectiv Palanca sunt păduri de amestec între fag şi gorun. În partea de S-V a teritoriului administrativ îşi fac apariţia molidul şi pădurile amestecate de răşinoase şi fag. Destul de rar întâlnim: scoruşul, paltinul şi zada. Fauna Speciile de arbuşti puţin numeroase sunt: socul roşu, coacăzul de munte, afinul. În covorul ierbos se evidenţiază: macrişul iepurelui, feriga şi multe specii de muşchi verzi, iar în pajiştile secundare paiuşul roşu. Speciile de păsări: cocoşul de munte, piţigoiul de munte, piţigoiul de brădet, mierla, forfecuţa, corbul, porumbelul popesc, porumbelul de scorbură, turturica, ierunca, privighetoarea, ciocănitoarea, pupăza, şoimul, graurul. Mamifere: ursul, cerbul, râsul, jderul de scorbură, veveriţa, scoruşul, viezurele, lupul, vulpea, mistreţul, iepurele, pisica sălbatică, precum si alte specii de şoareci şi şobolani. În apa râurilor: păstrăvul indigen, lipanul, boişteanul, scobarul. Toate la un loc combinate cu relieful, clima şi fauna reprezintă surse importante pentru activităţii de agrement şi turism cu condiţia protecţiei ecologice în faţa factorilor poluanţi.

CAPITOLUL V COMBATEREA INTEGRATĂ A AGENŢILOR PATOGENI ŞI A DĂUNĂTORILOR DIN CULTURILE DE CARTOF

5.1. Măsuri de carantină fitosanitară Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenţii patogeni ai bolilor cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie adesea cauza unor producţii mici şi neeconomice. Pentru a se evita aceste urmări, pentru cultura de cartof se iau o serie de măsuri, dintre care şi masurile de carantină fitosanitară. În România acţiunile de prevenire şi combatere a agenţilor patogeni şi dăunătorilor sunt reglementate prin Legea 5/1982 privind protecţia plantelor cultivate, a pădurilor şi regimul pesticidelor cât şi prin unele Ordine şi Instrucţiuni ale M.A. şi Silvicultură cu privire la circulaţia produselor agricole. Organizarea carantinei fitosanitare, măsurile ce se impun pentru protejarea plantelor împotriva agenţilor patogeni, dăunătorilor şi buruienilor de carantină, au fost stabilite prin HCH 352/1952. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în temeiul hotărârii guvernului nr. 785/1992, emite ordinul 33 din 29 iulie 1994 prin care: -se aprobă lista dăunătorilor şi agenţilor fitopatogeni supuşi măsurilor de carantină pe teritoriul Europei şi pe teritoriul României; - se aprobă elaborarea unor programe speciale de urmărire şi de combatere pentru o serie de dăunători şi agenţi patogeni; - anual, sau ori de câte ori va fi nevoie, compartimentele de specialitate din minister, vor prezenta propuneri motivate; - în activitatea de carantină fitosanitară, toate organismele interne, cu atribuţii în acest domeniu vor respecta lista adoptată de ţările membre a OEPP, care cuprind agenţii de carantină nesemnalaţi în Europa. Principalii agenţi patogeni de carantină fitosanitară la cartof sunt: •

Synchytrium endobioticum-Râia neagră a cartofului;

•

Verticillium spp.- Veştejirea cartofului;

•

Pseudomonas solanacearum- Bacterioza vasculară a cartofului; Principalii dăunători ai cartofului de carantină fitosanitară sunt:

•

Leptinotarsa decemlineata- Gândacul de Colorado;

•

Aphis spp. (afide);

•

Melollontha melolontha- Cărăbuşul de mai. Exigenţele specifice de carantină necesită inspectarea câmpurilor unde cartofii de

sămânţă sau vegetalele cu rădăcini sunt plantate fiind destinate exportului şi prelevarea de mostre de sol, după o metodă acreditată. Probele sunt ridicate înainte de recoltare şi după scoaterea

precedentei culturi de cartof pentru a examina eşantioane de sol studiate în

laborator. Materialul vegetal săditor se controlează amănunţit la PCTF prin metodele generale şi specifice recomandate pentru depistarea nematozilor, transporturile găsite contaminate se returnează sau se supun procesului de industrializare.

5.2. Măsuri agrofitotehnice Măsurile agrotehnice au o importanţă mare mai ales în dimunuarea densităţii numerice a nematodului tulpinilor şi tuberculilor cartofului. Dintre acestea Romaşcu (1978) recomandă: - utilizarea la plantare de tuberculi sănătoşi, proveniţi din culturi sănătoase, libere de viroze, mai ales atunci când se urmăreşte obţinerea de elite şi superelite; - distrugerea buruienilor din culturile de cartof cu Topogard pentru împiedicarea permanentizării namatodului; - sortarea tuberculilor după recoltare, pentru separarea celor sănătoşi de cei atacaţi sau suspecţi de atac; - executarea după recoltare, a unei arături adânci pentru încorporarea în sol a buruienilor şi a resturilor de tuberculi şi vreji. Rotaţia culturilor are importanţă nu numai pentru nematodul tulpinilor şi tuberculilor, ci şi în cazul râiei negre a cartofului. Perc. Brodie (1976), studiind timp de 5 ani efectul rotaţiei culturii cartofului, a constatat că, în comparaţie cu monocultura, densitatea numerică a nematodului tuberculilor de cartof scade în sol când se folosesc soiuri rezistente, nematocide eficace şi când se practică o rotaţie a culturii raţională. În cazul nematodului tulpinilor şi tuberculilor de cartof (Ditylenchus destructor) se recomandă ca în câmpurile de selecţie, de înmulţire şi în terenurile infestate să se facă o

rotaţie de 3-4 ani, deoarece solul, care este a doua sursă principală de infestare, unde nematozii rămân activi, poate produce o nouă infestare a culturilor pe o perioadă de aproximativ 3 ani. Asolamentul cu cereale după cartof reduce de 2-5 ori gradul de infestare cu nematozi. Protecţia eficientă a culturii cartofului se realizează prin aplicarea în complex a tuturor verigilor tehnologiei în spiritul luptei integrate. Dintre măsurile agrofitotehnice una dintre cele mai importante este rotaţia culturilor. Deoarece prin sol se transmit sau permanentizează cei mai mulţi agenşi patogeni şi dăunători, se recomandă a nu se amplasa cultura cartofului după alte solanacee, precum şi după alte plante care au patogeni sau dăunători comuni. Cu toate că lucernierele şi trifoiştile sunt în general bune premergătoare, se ştie că în solul eliberat de aceste culturi rămâne o rezervă însemnată de viermi sârmă şi nematozi, care dăunează culturii cartofului. Sunt considerate bune premergătoare cerealele păioase, porumbul, floarea-soarelui şi leguminoasele pentru boabe. În amplasarea judicioasă a culturii cartofului trebuie să evităm solele care au fost tratate cu insecticide clorurate pentru că aceste produse se acumulează în tuberculi. Intervenţiile asupra mediului înconjurător pot feri plantele de îmbolnăviri. Astfel, scăderea în spaţiile protejate a umidităţii atmosferice, dublată de creşterea temperaturilor mediului duce la diminuarea atacului unor agenţi patogeni. În condiţii de depozitare, produsele vegetale trebuie ţinute la o temperatură şi umiditate cât mai scăzute, nefavorabilă dezvoltării agenţilor patogeni. Umiditatea trebuie în aşa fel reglată încât să se evite deshidratarea produselor depozitate ca legume şi fructe, dar să nu favorizeze putrezirea umedă a acestora, produsă de bacteria Erwinia carotovora. La Gândacul de Colorado măsurile agrofitotehnice care se aplică pentru combaterea sa constau în executarea praşilelor în timpul perioadei de vegetaţie şi a arăturii adânci în toamnă, pentru distrugerea stadiilor din sol (larve, pupe, adulţi) şi diminuarea rezervei biologice a dăunătorului. La nematozii cartofului cel mai sigur mijloc de combatere agrofitotehnic este rotaţia culturilor (anii fără cultură de cartof reduc populaţiile de nematozi, 7 ani este o perioadă recomandată curent), dar în situaţii când nu se poate face, se pot cultiva soiuri de cartofi rezistente, dacă există pentru patotipurile din zonă, şi se poate trata solul cu nematocide avizate.

5.3. Măsuri fizico-mecanice Acest grup de metode prezintă un caracter curativ permiţând reducerea atacului unor agenţi patogeni şi dăunători folosind lumina solară, electricitatea sau forţa mecanică. Metodele mecanice propriu zise se referă la sortarea manuală a tuberculilor de cartof înainte de depozitare. Tuberculii destinaţi pentru plantare se sortează înlăturându-se cei atacaţi de putregaiul umed, fuzarioză şi mană şi apoi se supun operaţiei de preâncolţire, care constă în menţinerea timp de 2 săptămâni la temperatura de 15o C în spaţii special amenajate. Eliminarea plantelor virozate şi atacate de dăunători este o altă metodă fizico-mecanică. Această lucrare se face cu scopul de a înlătura din cultură focarele de infecţie cât mai devreme , pentru a împiedica contaminarea cuiburilor vecine. Momentul efectuării controlului este ales în timpul înfloritului, când simptomele sunt cel mai bine evidenţiate şi când caracterele de soi sunt bine conturate, făcându-se concomitent şi eliminarea plantelor din soiuri străine. Eliminarea cuiburilor virotice se face prin smulgerea tufei şi adunarea tuberculilor deja formaţi; materialul rezultat se introduce în saci de polietilenă, se scoate din cultură şi se distruge prin ardere în locuri special destinate acestei operaţii. Evitarea rănirii mecanice a plantelor. În loturile semincere contaminarea plantelor se poate face şi prin contactul între plantele atacate şi piesele active ale agregatelor cu care se execută unele lucrări de întreţinere. Alegerea momentului recoltării şi întreruperea prematură a vegetaţiei este o măsură care are ca scop să evite contaminarea tuberculilor cu virusuri şi mana cartofului. Se ştie că virusurile circulă în plantă putând ajunge şi în tuberculi, dacă la maturitatea tuberculilor se întrerupe legătura cu partea aeriană a plantei, se reduce mult posibilitatea de contaminare a acestora. Împotriva afidelor se iau o serie de măsuri pentru a reduce numărul populaţiilor de afide şi de prevenire a răspândirii lor şi implicit a bolilor virotice. Se caută eliminarea populaţiilor ce apar primăvara, prin tratarea şi distrugerea gazdelor primare şi a celor secundare intermediare, prin dezinfecţia serelor, a răsadnuţelor, solariilor, depozitelor, adăposturilor în care pot hiberna diferite specii de afide.

La Gândacul de Colorado, pe suprafeţe reduse, populaţiile pot fi diminuate substanţial şi prin metoda colectării manuale a adulţilor şi larvelor sau prin distrugerea ouălor depuse pe frunze. Pentru Gnorimoschema operculella, atunci când se identifică, tuberculii şi ambalajele infestate se distrug, dar în situaţii cu totul deosebite, atunci când există condiţii tehnice se poate face gazarea materialului cu bromură de metil şi se supun procesului de carantină.

5.4. Combaterea biologică În cadrul conceptului de luptă integrată, pe lângă măsurile chimice de prevenire şi combatere şi cele de ameliorarea rezistenţei plantelor la boli, măsurile de luptă biologică s-au impus ca o necesitate în vederea menţinerii stării de echilibru necesare în agrosisteme între diferitele grupe de organisme existente, pentru a diminua intervenţia în mediul ambiant prin metode chimice. Măsurile biologice de prevenire şi combatere acţionează asupra interrelaţiilor dintre microorganismele patogene şi antagoniştii lor în vederea reducerii sau inactivării inocului parazitar sau să intervină în procesele de infecţie prin măsuri care să protejeze plantele. Lupta biologică împotriva agenţilor patogeni se poate realiza prin folosirea bacteriofagilor, a hiperparaziţilor, a antagoniştilor, chiar şi a insectelor ce distrug unii patogeni, precum şi prin utilizarea antibioticelor, a fitoncidelor cât şi prin premuniţie. Bacteriofagii utilizaţi pot fi specifici, pentru o singură bacterie sau pot fi polivalenţi ca bacteriofagul ce distruge mai multe specii din genul Bacterium. Hiperparazitul Trichoderum viride distruge hifele de Rhizoctonia solani, Pythium de Baryanum, Botrytis cinerea, Sclerotinia sclerotiorum, prezentând un micoparazitism necrofitic. În cazul Gândacului de Colorado şi mana cartofului, pentru combaterea lor se folosesc inhibatori de creştere, cum sunt Oxiclorura de Cu şi acetatul de trifenil Sn, combat bine mana cartofului şi reduc densitatea numerică a larvelor gândacului de Colorado. La gândacul de Colorado se cunosc şi o serie de prădători şi paraziţi, care contribuie în unii ani la reducerea populaţiei acestui dăunător. Astfel, ca prădători (la ouă şi larve) cu importanţă mai mare sunt speciile: Perillus bioculatus F., Zicrona coerulea L., Picromerus bidens L.(Heteroptera) şi Calosoma sycophanta L (Coleoptera) iar ca paraziţi muştele

Doryphorophaga doryphorae Riley şi Meigenia mutabilis Fall, (la larve) şi ciuperca Beauveria bassiana Vuill. (la adulţi).

4.5. Combaterea chimică Tratamentele aplicate la sol înainte de plantare, în solurile ce urmează a fi plantate cu cartof şi în care se constată că există larve de viermi sârmă cu o densitate de peste 2 larve la m2 se recomandă tratarea solului cu Lindatox 3 în cantitate de 30-40 kg/ha. Tratamentul se aplică plantei premergătoare şi nu direct la cultura cartofului în anul respectiv. Cu această ocazie sunt distruse şi larvele de Melolontha melolontha etc. Combaterea manei. Deoarece de intensitatea atacului de Phytophthora infestans care produce mana depinde calitatea şi nivelul producţiei, împotriva acestu agent patogen se iau cele mai riguroase măsuri de prevenire. Se organizează pe lângă staţiile de avertizare din zonele cultivatoare de cartofi parcele de alarmă, plantele cu tuberculii infectaţi artificial prin incizarea şi introducerea unor porţiuni de tuberculi mănaţi natural. Pentru combaterea manei se folosesc produsele cuprice: zeama bordeleză (8 kg sulfat de Cu la hectar) şi oxiclorura de Cu (4-5 kg/ha), care au remanenţă mai mare, să se administreze în perioadele ploioase, iar în restul timpului se pot face tratamente cu Zineb 3,2 kg/ha, Brestan 60- 0,6 kg/ha, Polyram combi 2,4 kg/ha, Macozeb 1,6 kg/ha. Recent au apărut produse sistemice ca Ridomil ce se utilizează în cantitate de 250 g la hectar. Tratamentele se efectuează cu maşini terestre sau cu avionul şi elicopterul. Pentru stropirile din avion s-au condiţionat produse ca: Oxivor ce se aplică în doză de 10 l/ha, Nacuvor 2 sau Nacudivor 45 ce se utilizează în cantitate de 12,5 l/ha. Produsele se folosesc fără a fi diluate fiind în special condiţionate pentru administrarea din avion cu duze speciale. Combaterea alternariozei. Alternaria porri f.sp. solani numită şi mana timpurie a cartofului deoarece apare cu 1-2 săptămâni mai devreme ca Phytophtora infestans, necesită o stropire în plus faţă de mană, numai în condiţii când atacul se dovedeşte a fi foarte puternic. După ce încep să se aplice tratamente împotriva manei, acestea sunt eficace şi pentru prevenirea atacului de alternarioză. Combaterea gândacului de Colorado. Pesticidele avizate în ţara noastră pentru combaterea gândacului de Colorado sunt: a) produse piretroide: Decis 2,5 EC- 0,3 l/ha, Fastac 10 EC-0,1 l/ha, Karate 2,5 EC-0,2 l/ha, Polytrin 200 EC-0,15 l/ha, Supersect-0,125 l/ha;

b) produse organofosforice: Eculax 25 EC-0,75 l/ha, Pyrinex 48 EC -1,5 l/ha, Ultracid 20 EC – 1,5 l/ha, Onefon 80 PS-1,5 kg/ha; c) produse carbamice: Sevin 85 WP- 1,0 kg/ha,Padan 50 DP-1,0 kg/ha, Marshall 15 EC1,5 l/ha, Victenon 50 WP-0,50 kg/ha; d) produse diverse: Nomolt 15 SC- 0,15 l/ha, Consult 10 EC- 0,20 l/ha, Regent 200 SC0,20 l/ha, Mospilan 70 WP- 0,06 kg/ha; e) amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC-0,5 l/ha, Ecalux S-0,6 l/ha. Se recomandă ca în timpul perioadei de vegetaţie să se alterneze produsele, pentru eliminarea fenomenului de rezistenţă la pesticide. Combaterea nematodului auriu al cartofului. Tratarea solului înainte de plantare cu nematocide: Nemafos, Nemagon, Temik, sub formă de granule de 25-40 kg/ha. Combaterea nematodului tulpinilor şi tuberculilor de cartof. Tratamente chimice la materialul de plantat, prin îmbăierea tuberculilor în zeamă sulfocalcică, timp de 30-60 minute. Înainte de plantare, terenurile infestate vor fi tratate cu produse nematocide: Basamid G 98500 kg/ha, Dazomet 90 G- 600 kg/ha etc.

CONCLUZII

Cultura cartofului este una dintre principalele culturii din lume şi din Româmia, având o importanţă deosebită atât în domeniul alimentar cât şi în industrie. Cartoful este atacat de o serie de agenţi patogeni şi de dăunători care au fost prezentaţi pe tot parcursul proiectului. Dintre aceştia daunele cele mai mari le produc mana cartofului, alternarioza, iar dintre dăunători gândacul de Colorado şi afidele. Pentru combaterea şi prevenirea lor sunt necesare o serie de măsuri de combatere, care asigură integritatea şi calitatea producţiei de cartof. Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor din cultura de cartof reprezintă un întreg sistem de măsuri care trebuie să fie eficient din punct de vedere economic. Întârzierea plantării, duce la pierderi de producţie şi la cheltuieli suplimentare cu fertilizarea şi combaterea care, dacă e suplimentată poate determina obţinerea de producţii mari dar cu cheltuieli sporite, afectând astfel profitul ce s-ar putea obţine în cazul plantării la epocă optimă. Combaterea bolilor şi dăunătorilor e unul din factorii cei mai importanţi care asigură producţii mari şi cu venituri suplimentare substanţiale. Acestea trebuiesc aplicate cu discernământ pentru a conserva solul şi mai ales flora microbiană a acestuia şi a nu provoca dezechilibre la acest nivel.

BIBLIOGRAFIE

1. Aglaia Mogârzan, Fitotehnie, Editura ,,Ion Ionescu de la Brad,, Iaşi, 2004; 2. Ioan Roşca, Entomologie agricolă specială, Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti,2003; 3. Mihai Talmaciu, Entomologie agricolă, Editura ;;Ion Ionescu de la Brad,, Iaşi, 2005; 4. M. Hatman, I. Babeş, Al. Lazăr, T. Perju, T. Săpunaru, Protecţia plantelor cultivate, Editura Cereş, Bucureşti, 1986; 5. T. Baicu- A. Săvescu, Sisteme de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor pe culturi, Editura Cereş, Bucureşti, 1986; 6. Viorica Iacob, Eugen Ulea, Mircea Hatman, Fitopatologie Generală, Editura Cante' S, Iaşi. 7. www.google.ro