Christoph Marthaler

Christoph Marthaler, un regizor exploziv

Spre deosebire de alte mari personalitati ale teatrului european, Christoph Marthaler (nascut in 1951, la Erlenbach) a avut nevoie de citiva ani buni pina cind si-a gasit calea si a dat adevarata masura a talentului sau. A absolvit mai intii Conservatorul din Zürich, apoi a plecat la Paris, unde s-a inscris la scoala de teatru a lui Lecoqc. Pe la mijlocul anilor saptezeci, s-a angajat la Theater am Neumarkt din Zürich, pe post de compozitor de muzica de teatru, dar a inceput sa regizeze si seri muzicale si sa elaboreze coregrafii pentru diferite spectacole. In aceasta perioada, a mai compus muzica de spectacol pentru o serie de teatre prestigioase: Deutsches Schauspielhaus Hamburg, pentru Burgtheater-ul din Viena, pentru Schauspielhaus Zürich, pentru teatrele din Stuttgart, München, Bonn. In 1980 participa pentru prima oara cu un proiect propriu pentru actori si muzicieni, intitulat Indeed, la Festivalul „Theaterspektakel“ din Zürich. Cinci ani mai tirziu participa la un alt festival din Zürich, cu un spectacol de… 24 de ore (!!!), Vexations de Eric Satie. Intre 1988-1993 lucreaza la teatrul din Basel, unde a montat, printre altele, Labiche si Fernando Pessoa. Cristopher Marthaler - regizor elvetian care a vrajit intreg teatru german de la Berlin si Hamburg pina la Zürich si Viena, a creat un stil puternic melancolic al decadentei, sau altfel spus, transului in interioarele ermetice ale Annei Viebrok.

Virtuos musician Marthaler, aude scurgerea timpului in sincoape si ritmuri in intonatii si subtexte. Nimeni nu a povestit mai dur si mai amuzant, in acelasi timp, aparitia fascizmului decit Marthaler in spectacolul „Ucide Europeanul...” (Berlin 1993). Pleaca apoi la Hamburg, la Deutsches Schauspielhaus, dar monteaza si in alte teatre mari din Germania. E tot mai preocupat de explorarea spiritului propriului sau popor, dar si a celui german, de memoria acestor doua popoare, de felul in care ele se raporteaza la propria lor istorie, de modul in care prezentul e marcat de relatia lor cu trecutul. La Berliner Volksbühne monteaza, dupa un scenariu propriu, Murks den Europäer! Murks ihn! Murks ihn! Murks ihn! Murks ihn ab! (Omoara-l pe european! Omoara-l! Omoara-l! Omoara-l! Omoara-l de tot!). Este unul dintre cele mai longevive spectacole din Germania.

In 2000, el se mai juca inca, cu sala plina, o data pe luna. E un spectacol despre germani si Germania. Se joaca, se vorbeste, se cinta, se scandeaza, se tropaie, se fluiera, se murmura. Iar atunci cind un personaj – supraveghetor, ingrijitor, Dumnezeu, fochist etc. – deschide usita unuia dintre cuptoarele ce incalzesc incaperea, din adincul lui se aude, slab, totusi limpede, murmurul unui cor. Sint numeroase momentele frisonante care se impregneaza in memoria spectatorului. Componentele spectacolului – teatru, muzica, plastica, miscare etc. etc. – interactioneaza atit de organic, incit nici una dintre ele nu ocupa prim-planul. Actiunea celei mai vestite reprezentari ale lui Marthaler Ucide Europeanul...” are aceeasi structura ca si "Beautiful Miller" (Frumoasa Morarita - Hangita) cu cintecele ba frivole, ba

dulci, are loc intr-o cantina mare. Este vorba despre personaje cu virsta medie cinta in cor, dupa care urma tacere de lunga durata. Unele din ele morocanoase, se tachinau intre ele, ca la comanda se rinduiau la spalat pe maini, adica se comportau ca niste copii intr-o tabara de odihna. Excentricii complexati cinta slagarele ultimilor milenii la mesele dintr-o cafenea din apropierea unei gari „Oda bucuriei” in corelatie cu imnul bisericesc „Danke!” si cu textele anecdotice interpretate monoton si incet in acelasi timp. Despre aranjament si efecte are grija insusi Marthaler, iar Anna Viebrok ii asigura sterilitatea stilului scenografic. Ea a creat pavilioane, reale de interior sau spatii fictive. Unul din proiectele comune a devenit scenografia garii din Mȕnhen la inceputul secolului XX in spectacolul lui Marthaler „Kazimir si Carolina” (Hamburg 1996). Este Murks… un spectacol politic? Fara indoiala, e si un spectacol politic. Dar politicul nu se manifesta decit prin intermediul individului, filtrat de existenta lui, sesizabil numai in masura in care el impregneaza, afecteaza existenta individului. Inutil de precizat: nici urma de tezism, nici urma de demers ideologizant care sa paraziteze emotia, ingreunindu-i accesul la... plexul spectatorului! Caci in centrul spectacolului se situeaza, de fiecare data, situatii umane, contexte existentiale, povesti, relatii lesne de recunoscut si de trait de catre spectator. Totul, intrun flux unitar, marcat de acea lentoare specific marthaleriana si care – culmea! – nu atenueaza socul, intensitatea emotiei, ci, dimpotriva, le prelungeste cumva actiunea: in aceasta curgere incetinita a actiunii, ai senzatia ca ar mai fi, poate, timp pentru ca un element ori altul – un accident fericit sau Divinitatea? – sa intervina, sa impiedice inexorabilul sa se produca. Iar faptul ca, desi e timp, nu se intimpla nimic, potenteaza efectul dramatic. Si, ca si cind nu ar fi destul, exista si actiuni care se repeta. Nu numai ca repetitivitatea nu devine obositoare, monotona, dar si ea lasa sa se insinueze la un moment dat speranta – fireste, naiva! – ca, poate, de data asta... Incredibil cum poate sa functioneze aceasta recadere in naivitate a unui public pe care cu greu ai crede ca l-ar putea abate ceva de la scepticismul lui! Ei bine, Marthaler e si in aceasta privinta un mare maestru. S-ar putea glosa indelung asupra acestei curgeri incetinite a timpului la Marthaler. El a facut si spectacole in care ritmul acesta nu a mai functionat la fel de bine. Exista, insa, altele – cele pe care multi dintre criticii cei mai mofturosi se sfiesc sa le numeasca geniale! – in care timpul acesta, parind a-l contrazice pe Virilio, te absoarbe pur si simplu, te extrage din reperele tale, impunindu-ti un alt ritm al respiratiei, al perceptiei, al gindirii. Printre acestea se numara si Lina Böglis Reise (Calatoria Linei Bögli, 1996 – spectacol jucat mai intii in... restaurantul unei gari, apoi la Volksbühne Berlin), povestea fetei de tarani din Emmental care, la sfirsitul secolului al XIX-lea, a plecat la Cracovia si, de acolo, in jurul lumii.

Unele personaje par, in multe momente, morti resuscitati... partial; cu alte cuvinte, nu morti reveniti la viata, ci morti care executa doar anumite actiuni, fara a fi vii cu adevarat. La aceasta intensa senzatie de ireal, de halucinant contribuie desigur si maniera absolut incredibila in care Marthaler utilizeaza muzica. Iar atunci cind monteaza Shakespeare, el alege, fireste, piese precum A douasprezecea noapte, in care muzica joaca, poate juca un rol covirsitor, o piesa in care aproape totul se poate exprima prin muzica. Si regizorul elvetian se simte absolut in largul lui si transforma spectacolul intr-o veritabila si ametitoare orgie muzicala. Se cinta folclor (elvetian si anglo-saxon), se cinta muzica medievala, opera, cabaret, country etc. etc. Si totusi, rezulta un spectacol de teatru. Fiindca muzica e generata de text, de situatii, de personaje, in asemenea masura, incit devine teatru. Lista spectacolelor montate de Christoph Marthaler e impresionanta. Participa la numeroase Festivale de teatru printer care si Festivalul de la Avignon Dansul muzelor în oraşul Papilor

Cea de-a 64-a ediţie a Festivalului de la Avignon se caracterizează prin diversitatea manifestărilor găzduite: dans, teatru, muzică, circ, arte vizuale, performance... Cei doi artişti asociaţi ai acestei ediţii, scriitorul Olivier Cadiot şi regizorul Christoph Marthaler, al căror limbaj artistic principal "nu este teatrul", au adus un plus de imaginaţie programului. Muzician şi regizor, elveţianul Christoph Marthaler tricotează partituri pe cât de caraghioase, pe atât de feroce, împingând expresia până la burlesc. Cântecul predomină adesea în spectacolele lui. El a deschis suita manifestărilor, în Curtea de Onoare a Palatului Papilor, cu "Papperlapapp", în care ironizează discursul istoric şi politic. Al doilea moment al lui Marthaler este "Schutz von der Zukunft", care reia texte din "Mein Kampf" şi ale unor politicieni şi oameni de ştiinţă contemporani pentru a evoca experienţele medicale efectuate de nazişti pe copii şi bolnavi psihic.

In comparatie cu Schlingensief, Christopher Marthaler, regizorul care va monta povestea tristanesca, nu e la prima intilnire cu opera. Printre cele mai sesizante montari ale sale se numara Katia Kabanova de Janacek, prezentata pentru inceput la Salzburg in 1998, reluata apoi la Théatre Royal de la Monnaie – Bruxelles (2001) si la Opéra Bastille – Paris (2004). Ca si in ultimele sale puneri in scena, Marthaler o va avea alaturi pe scenografa Anna Viebrock. Protagonistii premierei sint Nina Stemme (Isolda) si Robert Dean Smith (Tristan). Soprana suedeza a interpretat rolul la Festivalul de la Glyndebourne (2003) si la Stockholm (2004), fiind apreciata de Christophe Capacci, reputatul redactor-sef de la Opéra International, ca posesoarea „unui legato nobil si calm, a unei maiestrii dovedite in redarea invectivei furioase, ca si a extazului amoros, fara vreun tipat sau sunet metalic“. Tenorul american Robert Dean Smith a avut cele mai mari succese pe scena de la Bayreuth, unde a fost Walther din Maestrii cintareti din Nürnberg, Lohengrin din opera omonima si Siegmund din Walkiria, rol care i-a prilejuit o evolutie eclatanta. Aceste atuuri constituie premisele pentru realizarea unui spectacol notabil cu Tristan si Isolda.

De data aceasta, în direct s-a transmis Tristan şi Isolda, în regia lui Christoph Marthaler şi sub bagheta lui Peter Schneider, un foarte bun cunoscător al acusticii cu totul speciale a sălii. O punere în scenă sumbră şi spartană, cu aluzii la naturalism, suprarealism şi teatrul absurd, fără mari schimbări de decor şi cu personaje aproape statice, dar cu o frumoasă simbolistică a luminilor (neoane care se aprind, pâlpâie şi se sting în funcţie de evoluţia iubirii protagoniştilor).

Dezolantă de-a dreptul incapacitatea îndrăgostiţilor de a se apropia unul de altul - în marea scenă de iubire din actul II abia se ating, stând cu spatele unul la celălalt, iar suprema pasiune constă în scoaterea unei mănuşi. Nici chiar în clipa morţii (într-o atmosferă de spital) nu par reuniţi. Cred că nu puţini spectatori au preferat să închidă uneori ochii, ascultând excelentele voci ale lui Robert Dean Smith (Tristan) şi Irene Theorin (Isolda). Performanțele lui Christoph Marthaler - intii muzician și apoi actor de pantomimă, a început să regizeze la mijlocul anilor '80. In ele se imbina diferite tipuri de muzică și teatru, care sunt jucate în cele mai ciudate forme și spații neobișnuite El abordeaza diverse genuri: drama, operă, dar productiile sale sunt de multe ori pur și simplu indeterminabile. Printre operele sale cele mai faimoase – un pamflet social negativist: "Distruge european!", iar piesa «Защита от будущего» (protejeaza-te de viitor)", jucat în interiorul spitalului vienez de psihiatrie, unde nazistii experimentau pe copii bolnavi. La Moscova Marthaler a participat la Festivalul Cehov cu piesele: "Trei surori" și opera lui Schubert "Beautiful Miller" (Frumoasa Morarita - Hangita) iar in cadrul «Сезон Станиславского» - la nivel global și estetic a participat cu "Pham" o încrucișare între o performanță și un concert al ansamblului legendar Klangforum Wien, a fost jucat într- un pavilion special construit cu uși imense care trăit viața lor ( mișcările lor constituiau baza actiunii). Toate aceste spectacole - performanțe sunt foarte diverse ca spirit, dar fiecare dintre ele a impresionat prin imensitatea sa.

(Spectacolul Phama) Fiecare spectator intelege in felul sau alegoriile lui Marthaler. In "Beautiful Miller" (Frumoasa Morarita - Hangita) alegoria era Casa scirbei lui Shubert, cu locuitori cuminti, rusinosi si nebuni. Pentru Marthaler e important intotdeauna senzatia spatiului comun – Fie ca e mare dar intotdeauna inchis, fara iesiri (din care nu poti evada); fie cu multe persoane, dar rece, nelocuit.

Spatiul – creaza personajelor senzatia de putere totalitara imbibata in atmosfera, chiar daca aceasta (puterea totalitara) nu este personificata. Aici totul preseaza omul. Spectacolul "Beautiful Miller" (Frumoasa Morarita - Hangita)

In scena vedem o casa de nebuni, unde stabilitatea e adusa nu de infermiere hidoase ci de muzica. In scena sunt prezente unul sau mai multe instrumente muzicale la care cineva permanent interpreteaza melodii din Shuberth. Dupa aceasta muzica locuitorii (cei prezenti in incapere) cinta danseaza sau insistent se preocupa de niste lucruri neclare, fara sens: indoindu-se merg cite patru pe un parapet ingust, tin discursuri incordate cu paiata unui curcan, se intind cite opt intr-un pat, se ascund intr-o gaura in podea, se imbulzesc sub pian. Toti cei care fac parte din colectiv absolut goi ies din dulap tinind in maina

papucii.

Dar indata ce muzica nu mai

cinta armonia absurda dispare. Toti incep , speriati sa umbre de colo pina colo, pina cind muzicianul grabit nu va incepe a cinta. In scena exista patru muzicieni adevarati: doi pianisti – unul dintre care intotdeauna se ascunde in ungher uneori bate in perete, si doi interpreti – o doamna in rochie de seara (soprano) si un tinar in sacou (tenor) – tinzind un pic sa intre in dulap.

Spectacolul nu era tradus, e bineinteles ca nu putem traduce versurile romantice ale lui Wilghelm Mȕller. Publicul desigur sesizeaza mesajul actiiunii. La acestea Marthaler adauga textele lui Brecht, Shophenhauer si ale lui Hlebnicov, unde este vorba despre despartire, boala si moarte. Adeseori, Marthaler alege pentru interpretarea piesei pline de viata, dureroasele voci incordate ale orfanilor, ale singuratatii si fricii. Personajele Marthaleriene sunt triste, insa, regizorul in lucrarile sale ne trimite la note de speranta, liniste si pace, oferite doar de muzica veacurilor anterioare. El da pieselor sale acea alura in care durerea se impleteste cu nefericirile secolului XX. Marthaler s-a manifestat ca musician, a fost pasionat de fri-jazz, compune muzica minimalista, probabil de aici vin pauzele, intepenirile, nenumarate repetari, refuzul de a gindi logic si neasteptatele partiniri. Doar un musician ar fi putut sa monteze un spectacol cu o atitudine libertine fata de muzica clasica, pe care Marthaler a demonstrate-o anterior fata de textele clasice. La sfirsitul anilor 2003-2004 Cristopher Marthaler paraseste postul de director artistic al teatrului „Shausphilhaus” din Zürich. Autoritatile au anulat subsidiile teatrului presupunind ca conducerea teatrului este neefectiva si publicul nu frecventeaza teatrul. Societeatea intelectualitatea din Zürich s-au ridicat de partea regizorului si au cerut sa fie revazutra decizia autoritatilor. Pina la sfirsitul anului 2005 autoritazile au incheiat cu Marthaler un contract conform caruia pina in anul susnumit acesta va active in functie de director artistic al teatrului.