Chipul Contemporan Al Preotului , o Viziune Patristica

Chipul contemporan al preotului , o viziune patristica

INTRODUCERE

Şi în perioada anterioară lui 1948 se întâlnesc figuri de preoţi luminaţi şi însufleţiţi întru a-şi aduce păstoriţii în strânsă comuniune cu Hristos şi între ei, întru a-i face receptivi faţă de învăţătura şi harurile Lui, pentru ca, întăriţi de acestea, să poată străbate mai cu bărbăţie cărările cele grele ale vieţii. Însă la vremea aceea nu exista un program pastoral întocmit pe temei de cunoaştere a psihologiei şi nevoilor credincioşilor. Nu existau preocupări privind îndrumarea, organizarea şi promovarea sistematică a activităţii pastorale a preoţimii. Puţinul care se făcea în acest domeniu era mai mult lucru al iniţiativei şi priceperii câtorva preoţi mai inimoşi. Primele semne ale începerii unei noi vieţi în Biserica noastră au prins a se arăta după 1948, prin întoarcerea tuturor preoţilor la altare, adică întoarcerea la Hristos, modelul suprem şi de totdeauna al preoţiei creştine. Întoarcerea la comuniunea cu Hristos a adus pentru preoţi eliberarea de sub puterea de atracţie exercitată de cele din afară, creându-le astfel posibilitatea de a se concentra asupra celor duhovniceşti şi de a-şi fixa poziţia de pe care trebuie iniţiate toate acţiunile sacerdotale. Numai prin comuniunea cu Hristos, preotul îşi dobândeşte acea capacitate de a-şi pune toate puterile sale în slujba credincioşilor, a semenilor săi şi de a se jertfi dezinteresat pentru binele lor, pentru binele oamenilor. Activitatea pastorală se caracterizează, în primul rând printr-o hotărâtă orientare spre apostolatul social. Precum întoarcerea la altare şi comuniunea cu Hristos duc la activitatea liturgică, aşa şi viaţa liturgică îndrumă către apostolatul social. Prin slujbele sale, Biserica urmăreşte sfinţirea credincioşilor dar nu pentru a-i îndepărta de lume, de oameni, ci de a-i pune în condiţia de a li se devota mai cu dinamism, mai total, mai dezinteresat. Lucrând pentru sfinţirea credincioşilor, Biserica lucrează pentru formarea lor în aşa fel ca întregul potenţial duhovnicesc pe care şi-l agonisesc ei, să-l valorifice în

munca lor profesională, în diferitele situaţii concrete ale vieţii, în legăturile cu semenii lor. Deosebit de importantă este şi porunca iubirii. Desigur porunca aceasta ne obligă să ne îndreptăm mai întâi către Dumnezeu ( Matei XXII,37). Dar cum Dumnezeu nu aparţine sferei empirice, practic fapta noastră de iubire o vom îndrepta asupra celor care ca şi noi aparţin sferei vieţii concrete şi anume o vom îndrepta asupra semenilor noştri care sunt reprezentanţii lui Dumnezeu. În practică, iubirea creştină faţă de semeni prezintă un dublu aspect: curativ şi preventiv. Sub aspect curativ, iubirea creştină înseamnă intervenţia spontană în sensul ajutorării unui semen sau a unui grup de semeni de a se elibera, de a depăşi, de a birui unele rele, lipsuri, necazuri, slăbiciuni. În timp ce iubirea curativă intervine după ce răul s-a produs, iubirea preventivă intervine cu mult înainte de apariţia lui, urmărind să determine măsuri menite a crea acele condiţii de viaţă care să facă imposibilă apariţia relelor, nedreptăţilor, suferinţelor sociale. Dacă iubirea creştină faţă de semeni îl obligă să ajute pe cel aflat în necazuri, aceeaşi iubire îi impune să facă tot ce-i stă în putinţă pentru ca pe viitor nici unul dintre semeni să nu mai ajungă la strâmtori,lipsuri sau suferinţe. Dintre principiile care au ghidat activitatea pastorală a preoţilor noştri după 1948 amintim la loc de frunte pe acela al slujirii. Misiunea preotului este aceea de a sluji, nu de a fi stăpân. De a se jertfi, nu de a impune altora jertfă. De a fi mereu prezent lângă nevoile credincioşilor, ale oamenilor, de a se devota lor cu hotărâre, cu pasiune. Cuvintele Mântuitorului în această privinţă sunt categorice: „ Fiul Omului n-a venit ce să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea sufletul Său preţ de răscumpărare pentru mulţi” ( Matei XX, 28). În împlinirea misiunii de slujitor al credincioşilor, preotul a trebuit să se reîncadreze în comunitatea acestora, manifestându-şi astfel conştiinţa că locul lui este nu deasupra parohiei , ci înlăuntrul ei. Detaşându-se de păstoriţii săi prin Hirotonie, preotul alcătuieşte totuşi împreună cu ei o comunitate, comunitatea parohială. Hirotonia şi pregătirea pe care o are nu-i dau dreptul să stăpânească asupra credincioşilor, ci să-i slujească. Să-i conducă, slujindu-i. În Biserică cine este întâi trebuie să fie întâiul în activitatea de slujire a credincioşilor, a semenilor, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „ Care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru” (Matei XX, 26).

În noul climat de viaţă preotul şi-a îndreptat interesul asupra credincioşilor consideraţi în totalitatea fiinţei lor: trup şi suflet, fiinţe individuale şi fiinţe sociale. Viaţa trupească a credincioşilor reintră în drepturile ei de obiect al pastoraţiei. Principalul temei teologic în privinţa aceasta îl constituie felul de a lucra al Mântuitorului care tămăduia sufletele, dar îngrijea şi de cele trupeşti ale celor ce veneau la El. Lecţia pastorală care se desprinde, de exemplu, din vindecarea slăbănogului şi din săturarea mulţimilor (Matei IX,2; XV,36) e clară. Preotul să asiste pe credincioşi în cele sufleteşti dar, şi în cele trupeşti. Să-i ajute a se elibera de sub tirania păcatului, dar şi de lipsuri, de sărăcie, de mizerie. După 1948, s-a impus tot mai mult adevărul că preoţii şi credincioşii sunt solidari răspunzători de afirmarea şi de buna dezvoltare a vieţii religios-morale a comunităţii religioase. Putem afirma că sunt două tendinţe fundamentale care structurează activitatea pastorală a Bisericii noastre în ultimii treizeci de ani: întoarcerea la izvoare şi deschiderea spre om. Referitor la întoarcerea spre izvoare, timp de trei decenii toate puterile Bisericii noastre au fost concentrate, organizate şi îndrumate în direcţia cunoaşterii aprofundate a principalelor învăţături autentic ortodoxe a principiilor şi metodelor de lucru pe care creştinismul răsăritean le-a formulat şi experimentat cu strălucite rezultate pe parcursul atâtor veacuri. În ceea ce priveşte, deschiderea spre om, spre lume, spre realităţile în profundă transformare cerut pe de o parte eforturi susţinute, perseverente, sistematice în sensul cunoaşterii cât mai corespunzătoare a acestor realităţi, a scopurilor şi idealurilor în direcţia cărora ele îşi îndreaptă dezvoltarea, iar pe de alta a solicitat importante eforturi din partea forurilor bisericeşti şi teologice, în sensul adaptării principiilor tradiţionale la realităţile şi cerinţele noi ale vieţii.

CAPITOLUL I DESPRE PREOŢIE ŞI ROLUL PREOTULUI CA PĂSTOR DE SUFLETE

1.1 Preotul de azi, ca liturghisitor Prima afirmaţie necesară pe care trebuie să o facem este aceea că în fiecare om dimensiunea sacerdotală este constitutivă şi dacă omul a pierdut această dimensiune a pierdut exact ceea ce era esenţial în el. Părintele Stăniloaie spunea: „Calitatea de preot a omului nu-i decât ultima concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă. . . prin calitatea de preot se dăruieşte lui Dumnezeu răspunzând la aceeaşi chemare a Lui care voieşte ca prin dăruirea Sa, să -L umple e darurile Sale”. În îndeplinirea datoriilor sale aduse de cultul divin, preotul oficiază în numele şi persoana Mântuitorului, dar totodată şi ca mijlocitor al obştii credincioase către El. Sfinţii Părinţi şi tâlcuitori ai Liturghiei, afirmă că preotul liturghisitor reprezintă pe de o parte persoana lui Iisus Hristos dar el este şi delegat al comunităţii credincioşilor săi, deoarece el vorbeşte şi se roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru credincioşi şi în numele acestora”. Preoţia a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului, adică pentru a mijloci legătura oamenilor cu Dumnezeu. Când săvârşeşte slujbele sfinte, preotul ortodox se găseşte în exerciţiul chemării sau sarcinii sale primordiale, preotul fiind înainte de toate un sfinţitor şi apoi învăţător şi conducător al turmei sale. Mântuitorul întemeiază preoţia creştină, în primul rând în vederea menirii sacramentale la Cina cea de Taină, când lasă ucenicilor Săi puterea de a săvârşi Sfânta Euharistie,(„Aceasta faceţi întru pomenirea Mea”, Luca XXII, 19), completând-o apoi cu puterea de a lega şi dezlega şi autoritatea deplină prin cuvintele de trimitere le predică, pentru a converti lumea întreagă. Oficiul de liturghisitor al preotului ortodox constituie nu numai punctul cel mai sublim al preoţiei, ci şi latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică aceea de a fi, în ultima linie, organul sfinţitor al vieţii credincioşilor săi. De acea preotul ortodox a fost întotdeauna un organ de sfinţire a turmei sale, un împuternicit şi deţinător al harului de sus, pe care îl pune la îndemâna credincioşilor; supunerea slujitorului la regulile orânduite de Biserică şi îndeplinirea conştiincioasă şi exactă a oficiului său liturgic, constituie o dovadă evidentă a conştiinţei sale de membru, cu o menire specială şi răspunderi deosebite, al Bisericii sau comunităţii religioase din

care face parte. Iată de ce, Biserica prescrie în canoanele şi rânduielile ei obligaţia pentru preot de a respecta tipicul slujbelor fixat şi predat în cărţile noastre liturgice.

1.2 Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi

În istoria religiilor din toate timpurile şi de pe întreaga suprafaţă a pământului, preoţia a jucat un rol esenţial şi decisiv. Ea reprezintă nu numai firul tradiţiei rituale şi teologice ci concentrează în sine religia pe care o actualizează continuu. Preoţii deşi cu mintea şi credinţa arcuite spre cer, au trăit pe pământ şi între oameni, au luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătăţirea stării sociale, materiale şi spirituale a contemporanilor şi nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieţii însăşi pentru realizarea marilor idealuri ale credinţei lor religioase. Preoţii precreştini şi necreştini aduceau sacrificii zeilor, se rugau pentru popor şi pentru ei „ anunţau şi explicau poruncile divine, prezidau şi interpretau oracolele, făceau iniţierea în mistere şi interveneau, la nevoie, în treburile statului”. Preoţia Vechiului Testament era de origine dumnezeiască şi reprezintă o cinste excepţională pe care nu o egala decât covârşitoarea răspundere pe care o avea. Diferitele preoţii ale păgânismului nu depăşeau oficiul magiei, clerul păgân era o clasă aparte, asocială anti socială. Recrutarea acestor preoţi nu interesa niciodată societatea . În statele aristocratice „ preoţia era rezervată claselor conducătoare”. Începând cu epoca lui Alexandru cel Mare, în Asia Mică, în insule şi în colonii, preoţia se cumpăra pentru sine sau pentru alţii. Cu totul altfel se prezintă preoţia creştină. Instituţie divină prin harul lui Iisus Hristos, ea continuă opera Lui în lume. Caracterul supranatural al preoţiei creştine vine de la Întemeietorul ei istoric.” Definirea rolului şi ţinta preoţilor lui Hristos sunt menţionate şi lămurite încă din primele scrieri creştine, îndeosebi în acelea ale Sfântului Pavel”. În primele trei veacuri preoţia îşi impunea rolul printr-o intensă lucrare duhovnicească consfinţită de atâtea ori prin opere scrise de prestigiu şi prin sânge

martiric, prin lucrări de educaţie şi asistenţă socială, clerului acesta prea zelos uneori şi lipsit de simţul , se contesta câteodată şi autoritatea. Este cazul tulburărilor preoţeşti de la Corint cărora la pune capăt Sfântul Clement Romanul prin scrisoarea de la 96-98 , despre insultele pe care un diacon le aduce episcopului său. Sfântul Ignatie precizează că: „fără episcop nu se poate face nimic; cel ce face ceva fără ştirea episcopului face slujba diavolului, căci episcopul este totul”. În scrisoarea către Trallieri el rezumă astfel concepţia despre ierarhia bisericească : „ cinstiţi pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pentru că ei sunt păzitorii bisericii Lui, aşa cum episcopul este chipul Tatălui universului, iar preoţii sunt sinedriul lui Dumnezeu şi legătura cu Apostolii lui Hristos. Fără aceştia nu e Biserică aleasă”. O operă de o deosebită importanţă pentru istoria şi sensul preoţiei la sfârşitul secolului IV, care anticipează atâtea din ideile Sfântului Grigorie de Nazians şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, este lucrare anonimă „ Constituţiile apostolice”, care stabilesc în cartea a doua primul cod sacerdotal dezvoltat din primele perioade ale literaturii patristice. Această epocă, numită pe drept cuvânt, clasicismul creştin, a realizat performanţe în toate domeniile atinse de noua credinţă: duhovnicesc, moral şi social. Preoţii patristici şi-au dat seama de rolul lor şi au încercat să definească misiunea nu numai prin fapte, dar şi prin opere scrise: tratatele „Despre preoţie”. Patru scriitori de geniu şi sfinţi mari au scris despre misiunea dumnezeiască a preoţiei: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Grigorie cel Mare. Preoţia creştină este „ semnul iubirii lui Hristos. Ea este dregătoria dragostei faţă de turma pe care Hristos a încredinţat-o păstorului”. Preoţia creştină fiind semul şi lucrarea dragostei între cer şi pământ se deosebeşte de toate celelalte prin întruparea esenţei religiei creştine care este dragostea. Părinţii secolului IV erau alarmaţi de unele moravuri inadmisibile cu ocazia recrutării preoţilor. Sfântul Ioan Hrisostom enumera unele dintre criteriile practicate probabil, în vremea lui: aristocraţia familiei, bogăţia care avea avantajul că preotul nu avea să fie întreţinut din veniturile Bisericii; Sfântului Ioan se ridică cu vehemenţă împotriva acestor practici, prin care înţelege să le stăpânească prin aplicarea a trei

principii de bază: pregătirea integrală desăvârşită, caracterul democratic al preoţiei şi responsabilitatea neştirbită a episcopului hirotonisitor. „ Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor pentru că el trăieşte nu numai pentru el ci şi pentru o atât de mare mulţime de oameni”. El este al poporului şi preoţia sa nu e validă decât atâta timp şi în măsura în care el lucrează şi se mistuie pentru fericirea poporului încredinţată spre păstorire. Tot Sfântul Ioan spunea: „Mulţimea păstoriţilor se uită la purtările conducătorilor lor ca la un model şi caută să se asemene în purtări cu ei”. Episcopul joacă un rol decisiv la alegerea candidaţilor. Sfântul Vasile cel Mare insistă în Regulile Monahale, că hirotonia nu trebuie dată cu uşurinţă şi fără băgare de seamă. Condiţiile pentru admiterea la hirotonie sunt: fizice, religios-morale, intelectuale. Referitor la condiţiile fizice, sfântul Ioan spune că „ Dacă trupul nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăşi şi nu e capabilă să treacă la realizări” . Prestanţa fizică este o cinste adusă Mântuitorului şi un adaos la frumuseţea servirii preoţeşti, dar nu este de ajuns numai aceasta. Unii Părinţi cer o educaţie severă a mişcărilor trupului. Pregătirea religioasă şi morală este una dintre cele trei funcţii ale preoţiei cea sfinţitoare sau sacramentală, cere candidatului şi preotului o aleasă şi adâncă sensibilitate religioasă, in puternic simţ al divinului. Pregătirea morală este o lege supremă pentru preoţie. Trebuie ca preotul să fie virtuos în toate laturile vieţii sale. Se cuvine ca „ el să fie un buchet de frumuseţi morale şi duhovniceşti”. Preotul să depăşească pe ceilalţi oameni prin virtutea sufletului său, prin caracterul său exemplar; el trebuie să posede o solidă şi înaltă cultură. Conducătorul de suflete se află necontenit în faţa a nenumărate probleme de gândire, de simţire şi de atitudine ale turmei sale spirituale. Activitatea preotului se desfăşoară pe trei planuri: planul sacramental, haric sau teandric, planul moral şi planul social. Pe plan haric, preotul face din preoţie o slujire supraomenească unică în existenţa omenească şi dumnezeiască. Iată cum înfăţişează preoţia pe plan haric un pasaj celebru din cartea a treia a tratatului „Despre preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur:” Preoţia se săvârşeşte aici pe pământ, dar ea are rang între depărtările cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujirea aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel ci Însuşi Mângâietorul …. Pentru acea preotul trebuie să fie atât de curat ca şi cum ar sta chiar în cer printre puterile cele îngereşti”.

Lucrarea preotului pe plan sacramental sau haric urmăreşte teandria, adică îndumnezeirea omului. Lumina şi dragostea pe care Dumnezeu ni le trimite prin Sfintele Taine, umplu în primul rând sufletul preotului. Preotul este ambasadorul către Dumnezeu nu numai al întregii cetăţi ci al întregii lumi. El se roagă lui Dumnezeu pentru greşelile tuturor, vii şi morţi. Prin Sfintele Taine şi prin rugăciunile sale, preotul uneşte în sine pe cei ce au fost, cu cei ce sunt şi cu cei ce vor fi. Activitatea preotului pe plan moral decurge din activitatea sa pe plan haric. Lipsa curăţeniei morale anulează toate faptele preotului. Preotul nu poate avea succes în lucrarea sa de îmbunătăţire şi desăvârşire a oamenilor decât dacă el însuşi este îmbunătăţit şi desăvârşit sau pe cale a deveni astfel:” Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât vânturile care frământă marea”, exclama Sfântul Ioan. Prin natura misiunii şi a legăturii lui cu oamenii, preotul este expus continuu la primejdii, care pot deveni uşor păcate; iată unele dintre aceste primejdii, care asemenea fiarelor, pot sfâşia sufletul preotului.” Mânia, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea,pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut nici un rău, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste, onoruri nemeritate, smerenia mare de ochii lumii şi nu smerenia adevărată; pe toate aceste fiare şi mai mult decât acestea le hrăneşte şi le creşte stânca aceea a slavei deşarte”. De aceea el trebuie să-şi facă o educaţie morală sacerdotală continuă şi să culeagă foloasele de la preoţii cu adevărat îmbunătăţiţi. Oamenii judecă preotul ca şi cum el nu ar fi într-un înveliş trupesc, nici nu ar avea fire omenească, ci parcă ar fi înger şi lipsit de orice slăbiciune. În general, preotul nu se bucură de o afecţiune excesivă din partea oamenilor, chiar dacă greşelile lui sunt neînsemnate. De aceea el trebuie să se aştepte la batjocoriri, la insulte şi chiar la ameninţări din partea oricui. Activitatea preotului pe plan social este continuarea şi încununarea celorlalte activităţi pe plan haric şi moral. Sfinţii Părinţi au depus eforturi considerabile pentru a îmbunătăţi serios stările sociale ale vremurilor lor. Preotul se roagă pentru „ stingerea războaielor de pretutindeni, pentru încetarea tulburărilor, pentru pace, pentru prosperitate; de aceea Sfinţii Părinţi treceau de la rugăciune pe teren şi interveneau pentru a uşura sau elimina neajunsurile sociale; Sfântul Ioan Gură de Aur constată că în sarcina episcopatului din vremea lui cădeau şi ajutorarea văduvelor şi îngrijirea

bolnavilor , grija deosebită pentru fecioare, judecata bisericească şi vizitele zilnice. Această practică era generală în Biserica veacurilor patristice şi oamenii, cum erau marii capadocieni, îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, au organizat-o transformând-o în instituţii de caritate ca: spitale aziluri de bătrâni, case pentru educare fetelor. Preoţii patristici interveneau masiv pentru înlăturarea sau uşurarea efectelor flagelelor naturii ca: seceta, inundaţiile, cima, cutremurele de pământ. Mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, preoţimea noastră nu va ezita să colaboreze cu toate iniţiativele şi operele pentru crearea unei orânduieli sociale mai dreaptă şi mai bună. Toate planurile activităţii preotului: haric, moral, social, sunt orientate spre viaţă, spre progres şi spre pace. Preoţia creştină, spre deosebire de alte preoţii, este o slujire dumnezeiască, fără rang printre dregătoriile omeneşti. Ea este semnul dragostei, al dragostei culminate pentru Hristos şi pentru oameni. Preoţimea patristică şi cea creştină, în general, a iniţiat şi a sprijinit opere considerabile şi de folos obştesc şi de transformări sociale. Sfinţii Părinţi au iubit oamenii până la totală lepădare de sine: au renunţat la averea lor, la faima lor, la sănătatea lor de dragul turmei iubite „ Iată stil duhovnicesc vrednic de învăţat”.

1.3 Sfinţenia şi răspunderile preotului Elogiul preoţiei l-au făcut unii mari Părinţi Bisericeşti, în opere pastorale cunoscute, în tratate teologice şi în cărţile de ritual. Elogiul preoţiei s-a făcut cu pilda marilor păstori creştini şi a altor slujitori devotaţi sfintei lor misiuni, unii cunoscuţi de noi alţii smeriţi ostenitori ale căror urme le-a scris sigur Domnul în Cartea Vieţii. Elogiul preoţiei se face continuu prin sacrul ei oficiu, prin puterea şi prin chemarea ei, care vin de dincolo de om prin necesitatea şi prin binecuvântatele ei efecte în viaţa noastră religios-morală. Biserica este opera şi trupul lui Hristos în lume, între noi, preoţia este organul prin care se face actual, activ, simţit,luminător, roditor şi sfinţitor harul dumnezeiesc acordat Bisericii. Preotul săvârşeşte lucrul lui Dumnezeu; preoţia este acest lucru al lui

dumnezeu săvârşit de om cu puterea Lui; preotul este astfel împuternicitul lui Dumnezeu pentru noi, este - cum îl numeşte Sfântul Apostol Pavel - „ omul lui Dumnezeu”(I Timotei 6,11).”Când Mântuitorul a întâlnit pe Apostolii Săi cu putere de sus, a întărit prin ei pe toţi slujitorii Săi în Biserica Sa, Hristos trimiţând pe ucenicii Săi să propovăduiască în toată lumea cuvântul Lui, să înveţe şi să boteze popoarele; a dat prin ei acest mandat tuturor slujitorilor Săi; când Iisus Hristos a cerut Apostolilor Săi ca să săvârşească Sfânta Cină a jertfei euharistice, a cerut-o tuturor slujitorilor Săi până la sfârşitul veacurilor”. Preoţia este prelungirea şi perpetuarea misiunii sfinţilor apostoli în lume, este un mandat încredinţat de „Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile. Preoţia este o lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui Hristos, chemare din chemarea lui Hristos”. Preoţia s-a bucurat de cinste în toate timpurile şi în toate religiile. Între preoţia anticreştină şi cea creştină se găseşte distanţa dintre religiile naturale omeneşti, denaturate, degenerate coborâte la nivelul superstiţiei păgâne sau al formalismului iudaic. Nici un zeu sau semizeu, nici un om divinizat,nici un pontifex maximus, nu a exercitat sacerdoţiul, ca funcţie şi ca misiune spirituală. Singurul Iisus Hristos a exercitat preoţia cea nouă, ca har şi ca misiune dumnezeiască, preoţia ca un drept şi ca u privilegiu al Fiului lui Dumnezeu, preoţie ca mijlocire între oameni şi dumnezeu; preoţia creştină vine din preoţia lui Hristos, fiind un atribut al lui Iisus Hristos. Biserica fiinţează şi se menţine prin preoţie;” prin preoţie este şi va fi Hristos în mijlocul nostru , prin preoţie se însuşeşte cuvântul lui Hristos, harul Lui, prin preoţie devenim mădulare ale Bisericii, primim Sfintele Taine ale ei” . Harul şi slujirea fiecărui preot se înşiră pe un lanţ de aur, în care el este o verigă şi care leagă în Hristos pe toţi clericii până la sfârşit prin sacră şi neîntreruptă succesiune apostolică. Preotul primeşte şi comunică altora, din depozitul harului sacerdotal, puterea de a se mântui prin el şi alţii. El trăieşte nu numai viaţa sa ci şi viaţa comunităţii lui. Prin el se binecuvintează şi se sfinţeşte viaţa noastră , de al naştere şi de la baia Botezului şi până la rugăciunea de înmormântare a credinciosului. Credincioşii sunt în gândul şi în rugăciunea lui la fiecare liturghie, la fiecare ierurgie, la fiecare zi „ Fără aceştia nu se cheamă Biserică” zicea Sfântul Ignatie despre clerici, iar

fără Biserică ( adică fără preoţi) nu se realizează opera mântuirii. Pe cât de mare este cinstea şi puterea preotului în calitatea lui de om sfinţit şi sfinţitor, pe atât de mare este răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru primirea şi purtarea cu cinste a sarcinii lui, pentru plinirea cu scumpătate a datoriilor lui. Mântuitorul a spus Apostolilor Săi: „ Voi sunteţi sarea pământului, iar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui, nici nu aprind făclia şi o pun sub obloc, ci în sfeşnic şi luminează tuturor celor ce sunt în casă” (Matei 5, 13-16). În aceste cuvinte dumnezeieşti se cuprinde misiunea apostolică şi preoţească. Nu se poate închipui apostolat şi preoţie fără deplină şi riguroasă consecvenţă, între preot şi preoţie, între om şi chemare. Preoţia este mai întâi slujire cu sufletul, este atitudine interioară, este o convingere, o mărturisire. Dacă preotul face din Evanghelie o simplă carte de ritual din care citeşte credincioşilor pericopele indicate de tipic şi eventual le explică bine, credincioşii no vor vedea în Evanghelie decât” o carte de slujbă din care se fac citiri şi care se sărută ca un obiect de cult”. Cultul creştin este un cult în duh şi adevăr; este o manifestare a credinţei şi a evlaviei, a unui sentiment curat, înălţător. Preotul trebuie să mediteze cu cutremur asupra acestui lucru pentru a nu deveni din ierurg un profanator. El trebuie să se ştie totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu, Căruia I se adresează cultul ca un suprem omagiu , ca actul religios cel mai important şi să se reculeagă în adâncă stăpânire de sine şi linişte, de smerenie şi înălţare sufletească. În misiunea sa sacră, preotul nu este numai un liturghisitor, un propovăduitor şi tălmăcitor al cuvântului lui Dumnezeu. Înzestrat cu misiune şi cu putere de sus, preotul este între noi încărcat cu o răspundere egală cu sfinţenia, cu înălţimea şi cu cinstea slujirii lui. Preotul este „un vas ales”, pentru un lucru sfânt, un om deosebit cu ceilalţi. Faptele care pot fi pentru ceilalţi indiferente sau tolerante, prin slăbiciunea omenească sunt pentru el necuviincioase şi nepermise. Preotul trebuie să ştie totdeauna că el nu se poate purta, manifesta, bucura, supăra, distra ca alţii; nu poate vorbi şi face ceva decât ca un preot. Lucrul acesta impune preotului un continuu examen de conştiinţă. Prin el ca slujitor şi împuternicit al lui Dumnezeu, se slăveşte sau se de faimă Dumnezeu; dacă preotul prin purtarea sa împotriveşte voii lui Dumnezeu şi dezminte cuvântul Lui, lumea va face cu atât mai uşor

acest lucru. Răul se imită mai uşor decât binele. Preotul este apostol, care nu se mulţumeşte cu forme, nu caută lauda lumii, nu caută ale sale, ci se smereşte şi se străduieşte să-l sporească şi să-l facă mai bun. Lauda şi câştigul lui este mântuirea sa şi a credincioşilor săi. Un preot în întrecere cu lumea pentru bunuri şi plăceri lumeşti, în atitudine de om cu pântecele plin, superficial, uneori pedant şi provocator prin lipsa sa de modestie, iată cum nu trebuie să fie preotul. Preotul este un om ca noi toţi. El este covârşit de slujba sa, obligat la multă răbdare, la tact,la prudenţă, la înfrânare, la devotament, la spirit de sacrificiu. Preotul ortodox nu este obligat la asceză, el se bucură de drepturile sale fireşti ca oricare om, dar cu o măsură, cu o bunăcuviinţă, un spirit al răspunderii pe care nu le au în acelaşi grad ceilalţi oameni. Preotul nu trebuie să-şi măsoare şi să cântărească nici drepturile nici datoriile cu cele ale lumii. Între a putea face orice şi a mântui pe oameni, mai mare faptă şi mulţumire este în ordinea sufletească cea din urmă. Aceasta ridică slujba şi cinstea preotului cu mult peste toate celelalte: o ridică în grijă, în durere, în luptă sufletească, dar, şi în mulţumire şi câştig moral. Preotul trebuie să sufere cu orice suferind, cu orice neputincios, să pătimească împreună cu cei care pătimesc. Sufletul lui să fie de o sensibilitate deosebită, deoarece el va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare păstorit. El este „ crainicul, mesagerul, interpretul, omul lui Dumnezeu între credincioşi”.El este apostolul,el este lumina lumii şi sarea pământului. Oricare ar fi numărul credincioşilor , oricât ar fi ştiinţa sau puterea noastră a tuturor celorlalţi , el ne întrece pe toţi prin vrednicia şi prin puterea slujirii sale. El este mai mult decât noi toţi, el simte mai mult decât noi toţi, el face ceea ce nu putem face noi toţi; liturghiseşte împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu şi ne înduhovniceşte pe noi credincioşii „ spre mântuire, în numele din harul şi cu puterea lui Dumnezeu”.

1.4 Preoţia – lucrare cerească - sfaturi şi îndemnuri

Printre feluritele slujiri ale lui Dumnezeu de către om, nu vom putea găsi nici una mai frumoasă şi mai înălţătoare decât preoţia. Preoţii sunt slujitorii lui Hristos, moştenitorii puterii şi slujbei apostoliceşti. Luaţi aminte - zice apostolul „ fiţi cu băgare de seamă”, având o dregătorie aşa de înaltă, ca să fiţi lumina lumii şi nimeni niciodată să vă găsească lipsuri. Pe culmi înalte este rânduit, aşadar preotul, slujitorul lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog a fost întrebat odată: „ Cum trebuie să fie preotul? Eu nu sunt vrednic a fi preot, dar cum trebuie să fie un preot, ştim. Sfântul Simeon a răspuns: Mai întâi de toate el trebuie să fie curat şi trupeşte şi sufleteşte; să nu fie părtaş la nici un păcat”. „Slujirea noastră preoţească”, zicea Sfântul Ioan de Kronstadt – „Este o lucrare cerească, o slujire a dreptăţii şi sfinţeniei, o slujire prin care sufletele se nasc din nou, se curăţă, se sfinţesc şi se înalţă spre desăvârşire”. Preotul prin îndurările negrăite ale lui Hristos Domnul, se învredniceşte de noianul întreg al darurilor lui Dumnezeu, prin deasa împărtăşire cu Sfintele Taine, precum şi prin săvârşirea celorlalte Taine ale Bisericii. El, preotul, „trebuie să vieţuiască după toată buna cuviinţă, având în vedere darul pe care îl poartă şi pe care trebuie să-l înmulţească la fel ca pe un talant , dat de Dumnezeu, pentru mântuirea lui şi a credincioşilor lui”. Mai înainte de toate, preotul trebuie să-şi câştige prin harul lui Dumnezeu, darul cel mai necesar, dragostea evanghelică. De această dragoste el are nevoie în orice vreme, în orice clipă; când săvârşeşte serviciul public sau particular, Taine şi ierurgii, preotul este dator să aibă duhul lui Hristos şi să iubească păstoriţii săi şi pe toţi oamenii, cu dragostea lui Hristos. Preotul – zice Sfântul Ioan de Kronstadt – este puternic, este mare în timpul săvârşirii Sfintelor Taine, este atotputernic atunci când este îmbrăcat cu cea mai înaltă vrednicie aceea de a se ruga şi a -L milostivi pe Dumnezeu pentru toată lumea. În timpul slujbei preotul nu este numai o slugă a lui Dumnezeu, el este un prieten care stă înaintea lui Dumnezeu ca mijlocitor pentru popor şi în acelaşi timp ca săvârşitor al ierurgiilor celor mai presus de ceruri; pravilele bisericii îl îndeamnă pe preot să fie cu toată evlavia faţă de ierurgia pe care o săvârşeşte aducându-i aminte că: Sfânta Masă în faţa căreia stă el, este scaunul Împăratului Cerurilor;

„Blestemat este tot cel ce săvârşeşte lucrul Domnului cu nepăsare”1. Pentru preotul lui Dumnezeu podoaba cea mai mare este smerenia şi blândeţea. Smerenia este temelia oricărei virtuţi, nu numai în cuvinte şi fapte ci şi în toate purtările. Blândeţea este primul rod al smereniei. „ Ea este o însuşire a spiritului omenesc datorită căreia preotul poate potoli toate răscolirile patimilor şi mai ales ale mâniei”. Preoţia este frumoasă în toată slujirea şi sub toate aspectele ei. Toate activităţile desfăşurate de preot în parohia sa sunt de mult folos, dar pe lângă acestea, fiecărui preot îi este netăgăduit lipsa de a avea în sine şi cu sine starea duhovnicească – duhul rugăciunii. Cuviosul Nil zice:” Fericit este acela care niciodată nu încetează a se ruga. Tu, preotule al lui Dumnezeu, prin glasul rugăciunii tale să cuprinzi picioarele nevăzute ale lui Dumnezeu şi atunci inima ta cea întinată se va preface într-o comoară de aur nepreţuit, într-un jertfelnic al Domnului”. Preoţii sunt purtătorii măreţelor învăţături dumnezeieşti ; ei sunt purtătorii mistriei darurilor lui Dumnezeu şi sunt săvârşitorii Sfintelor Taine. Preoţilor odată cu harul li s-a dat şi o putere pe care nu o are nimeni afară de cei aleşi. Lor li s-a dat puterea de a lega pe cei păcătoşi pentru iad, pentru a-i scoate de acolo. Mântuitorul a spus: „Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri”(Matei 18,18). Dar, preotul duhovnic trebuie să fie şi sălaş al darului lui Dumnezeu, rugător, smerit, înţelept ca şarpele şi curat ca porumbelul. Părintele duhovnicesc în scaunul mărturisirii este oarecum înlocuitorul lui Hristos. Duhovnicul trebuie să fie adânc pătruns de simţul compătimirii faţă de cei ce se căiesc. Sfântul Pavel zice: „ Fraţilor, chiar de va cădea un o în păcat, voi, cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii” (Galateni 6,1). Nu este nimic mai puternic decât blândeţea şi mai viguros decât bunătatea, spunea Sfântul Ioan Hrisostom.

1.5 Sfântul Apostol Pavel, despre personalitatea religios - morală a păstorului de suflete

1

i d em , ar t. c it .p . 5 03

În bogatul şi valorosul tezaur scris al Sfântului Apostol Pavel cele două epistole către Timotei şi Tit, formează un grup omogen; ele sunt „singurele scrieri pauline destinate unor păstori de biserici locale, cu scopul de a-i ajuta să-şi îndeplinească în cele mai bune condiţii misiunea de Întâistătători ai credincioşilor”. Două din disciplinele teologice – Noul Testament şi Teologia Pastorală – se opresc cu atenţie şi interes deosebit asupra acestor epistole pastorale. Cea dintâi, caută să le aprofundeze înţelesul, iar cealaltă valorifică rezultatele cele dintâi pentru reuşita pastoraţiei de astăzi şi de totdeauna. Fără să fie primele documente neotestamentare care atestă existenţa în Biserica creştină a unei ierarhii bisericeşti de drept divin, alcătuită din trei trepte, epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel reprezintă cea mai fermă confirmare acestui adevăr; dacă textul iniţial al epistolei către Filipeni indică precis aceste teri trepte ierarhice epistolele pastorale ne familiarizează cu ideea trecerii la ceea ce se numeşte „ succesiune apostolică”. Sfinţii Timotei şi Tit sunt consideraţi ca precursori fireşti ai deţinătorilor actuali ai supremei slujiri preoţeşti în Biserică( arhierei). Firi complet diferite, Sfinţii Timotei şi Tit au îndeplinit în locuri diferite aceeaşi misiune binecuvântată de locţiitori apostolici cu aceleaşi succese, iar secretul succesului lor este din dorinţa de a se identifica cu năzuinţele Sfântului Apostol Pavel. „ Adevăratul cârmuitor bisericesc este cel ce în exercitarea succesiunii apostolice lucrează aşa cum ar lucra un apostol în locul său”. Misiunile îndeplinite de Sfinţii Timotei şi Tit stau mărturie despre elasticitatea metodologică a exercitării misiunii lor de ocârmuitori bisericeşti. Un ocârmuitor bisericesc este îndatorat să ia măsuri în privinţa reglementării vieţii religioase a diferitelor categorii de credincioşi, prevenind abuzurile care s-ar putea produce în acest sens. În sfârşit, ocârmuitorul bisericesc trebuie să aibă deosebită luare aminte pentru felul în care preoţii şi diaconii îşi îndeplinesc sfânta lor misiune, calificându-i după meritele lor reale şi răsplătind vredniciile lor. În scopul menţinerii intacte a depozitului de credinţă este absolut necesar un cler anume rânduit pentru acest lucru. Una din datoriile de căpetenie ale Sfinţilor Tit şi Timotei constă în. Recrutarea de cler. „Recrutarea preoţilor nu se face nici la

întâmplare, nici la nimereală, ci în temeiul unui examen minuţios şi temeinic al însuşirilor lor”. Credinciosul care aspiră la darul preoţiei, trebuie să fie ireproşabil,” fără prihană”(I Timotei 3,2). Candidatul la preoţie trebuie să fie : bărbat al unei femei; treaz; prudent; cuviincios; primitor de oaspeţi; destoinic să înveţe pe alţii; nedat vinului; nedeprins să bată; necămătarnic; paşnic; neiubitor de argint; chivernisindu-şi bine casa, având copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa. Însuşirile cerute de Sfântul Apostol Pavel, candidatului la preoţie, au scopul de a înzestra clerul Bisericii creştine cu elemente pătrunse de duhul vocaţiei pastorale. Aproape aceleaşi condiţii ca şi candidaţii la preoţie trebuie să le îndeplinească şi candidaţii la treapta de diacon. Subordonaţi preoţilor, diaconii aveau însemnătate practică mult mai mare decât în zilele noastre. Ei purtau de grijă bolnavilor şi săracilor, propovăduiau Evanghelia şi întreţineau legătura Bisericii cu familiile credincioşilor. Suprema îndatorire care apasă pe umerii unui slujitor al lui Hristos este rezumată în cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei: „ Să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica lui Dumnezeu Celui Viu, stâlp şi temelie a adevărului”(I Timotei 3,15). Să slujeşti lui Dumnezeu care „ S-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duhul, s-a văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, s-a crezut în lume şi s-a înălţat întru slavă”(I Timotei 3,16). „Îşi dau oare seama toţi păstorii Bisericii noastre de adâncimea tainei creştinătăţii şi de îndatoririle care curg din cunoaşterea ei?”

1.6 Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie

Vocaţia pentru preoţie este o problemă veche şi mereu nouă. Ea e strâns legată de problema pregătirii pentru preoţie, cele două mergând împreună. Dar ce este vocaţia preoţească? Vocaţia preoţească în general,este o alegere dumnezeiască binecuvântată şi o stăruitoare chemare de sus. Ea este o chemare tainică, răsărind din harul lui Dumnezeu şi ducând pe cel chemat pe culmi nebănuite. Vocaţia preoţească e împărţită de obicei în două: „1. Vocaţie subiectivă. 2. Vocaţie obiectivă”. Prin vocaţie subiectivă se înţeleg înclinările sufletului spre acte de evlavie: plăcerea de a se ruga, de a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, de sfinţi, de a merge la Biserică, de a citi sau a cânta la strană, de a respecte posturile şi sărbătorile, de a se spovedi şi de a se împărtăşi, de a respecta persoanele bisericeşti. Dar, vocaţia preoţească nu e numai rodul închinărilor evlavioase, ci mai ales efectul lucrării lui Dumnezeu, care cunoaşte că din sânul mamei sale şi ajută pe cel ce se va împodobi cu înalta slujire. Prin vocaţie obiectivă, se înţelege hirotonirea, adică acea chemare de la Dumnezeu prin înalta ierarhie bisericească. Părinţii Bisericii pun mare preţ pe hirotonie, fiindcă prin ea se dă deplinătatea harului, prin ea cel ce o primeşte are rang mai mare decât îngerii. Vocaţia preoţească nu se improvizează. Ea trebuie descoperită şi îndrumată. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „ Pentru ce în armată, în comerţ, în agricultură şi în alte domenii omeneşti, e lucru hotărât că nimeni nu încalcă domeniul celuilalt”. Vocaţia reală face din preot un om ireproşabil, gata de a instrui pe oricine, iubitor de străini, devine un exemplu frumos pentru toţi. Biserica cere preotului o ţinută fizică de prestanţă şi demnitate. Ea cere mai ales ca preotul să fie împodobit cu darurile alese ale minţii şi cu o întinsă cultură. Misiunea pastorală şi învăţătorească a preotului, în obligă pe acesta să-şi însuşească numeroase şi variate cunoştinţe. Preoţi nu pot fi creatori de cultură decât dacă sunt misionari, adică, dacă retrăiesc în inima lor pe Mântuitorul, aşa cum l-au retrăit Sfinţii Apostoli şi toţi misionarii creştini până astăzi. Cultura preoţilor de vocaţie trebuie să fie întinsă şi adâncă, asemenea glorioasei epoci patristice. Sfinţii Părinţi ca: Grigorie Teologul, Ioan

Gură de Aur, Ambrozie, stăruie îndelung asupra meşteşugului vorbirii în lucrarea pastorală. Dar, arta cuvântului, care trebuie să convingă şi să captiveze nu va fi un simplu joc de sonorităţi verbale, ci expresia unei bogate comori de credinţă, cugetare şi simţire. Preotul de vocaţie este mai ales un moderator şi un conducător de suflete. El trebuie să posede neapărat ştiinţa conducerii sufletelor. Preotul tânăr nu posedă de la început această ştiinţă, dar el şi-o poate însuşi treptat, prin administrarea continuă a Sfintelor Taine din care primeşte puteri înălţătoare, prin săvârşirea deasă a Sfintei Liturghii, prin stăpânirea de sine, prin râvna neîncetată după desăvârşire. Cu puterea lor deosebită de pătrundere Sfinţii Părinţi au văzut că pastoraţia sufletelor, este o sarcină copleşitoare, pe care ei o numesc „ Arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Conducerea sufletelor angajează toate forţele preotului în special în duhovnicie. Preotul nu e de la început un duhovnic desăvârşi, dar, râvna lui neîncetată pentru curăţia sufletelor, îl vor ajuta să ajungă un adevărat păstor. Din cele de mai sus , rezultă că vocaţia este absolut necesară pentru preoţie. Ea se arată uneori mai devreme, alteori mai târziu, dar totdeauna ea se află ca o făgăduinţă de logodire cu Biserica în inima candidatului. Vocaţia trebuie însoţită de o pregătire atentă şi stăruitoare, căci Dumnezeu nu cheamă la preoţie oameni inapţi pentru această înaltă slujire, fără capacitate pentru exercitarea ei.

1.7 Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi Preoţia este misiune şi o funcţiune sacră prezentă în toate religiile şi la toate formele de credinţă religioasă ale pământului. Recrutat prin alegere, prin sistemul transmisiunii sacre ereditare, preotul a fost totdeauna necesar vieţii religioase şi spirituale a oamenilor. Un pas serios înainte spre preoţia cea adevărată a fost preoţia Vechiului Testament preoţie instituită de Dumnezeu prin Moise. Cartea Numeri ne arată pe larg cum a apărut preoţia mozaică, al cărei prim reprezentant a fost Aaron: „A zis Domnul către Aaron: Tu, fiii tăi şi casa tatălui tău cu tine, veţi purta păcatul pentru nepăsarea de locaşul sfânt; iar tu şi fiii tăi împreună cu tine, veţi purta păcatul pentru nepăsarea de preoţia voastră”. (Numeri,18,1-2). Dar, preoţii Vechiului Testament

pierduseră simţul misiunii lor. Uitaseră de poruncile lui Dumnezeu cu privire la conducerea poporului şi se dădeau la fapte de exploatare şi împilare a poporului. Proorocii Miheea, Ioil,Zaharia şi Maleahii au cuvinte dure la adresa acestor preoţi: „ Din pricina voastră Sionul va fi arat cu plugul, iar Ierusalimul va fi prefăcut într-un morman de ruine”( Miheea, 3,11). Imaginea unor astfel de preoţi este dezolantă şi întristătoare. Dar, Dumnezeu în mare lui iubire de oameni nu pute lăsa pe om să se prăbuşească prin absenţa unei preoţii adevărate şi definitive. Preoţia creştină derivă direct din Marele Preot Iisus Hristos. Preoţia Lui este nemuritoare, pentru că El este Fiul lui Dumnezeu „ ca rugător, sfinţitor, mijlocitor şi Mântuitor, Hristos este şi rămâne izvorul şi modelul preoţiei creştine”. Sfinţii Apostoli fără să fie preoţi propriu-zişi, au purtat o grijă deosebită de acest aşezământ al Domnului Hristos, aşezământ de care Biserica Lui era organic legată. Nimeni n-a reprezentat un chip mai ideal al îngrijitorului de suflete decât Sfântul Pavel, acest vas ales, el fiind citat de către doctrinarii preoţiei creştine ca model neîntrecut pentru cei ce vor să-şi ia asupra lor această covârşitoare misiune. Sfântul Ioan Gură de Aur aşează pe Pavel alături de îngeri pentru râvna şi ascultare sa necondiţionată faşă de Dumnezeu în slujba misiunii sale. Preoţia Noului Testament a fost continuată de preoţia Sfinţilor Părinţi. Dar, preoţii patristici s-au aplecat cu grijă pioasă asupra vieţii preoţeşti şi i-au consacrat tratate de o importanţă deosebită pe care istoria preoţiei le cunoaşte destul de bine. Chipul preotului în Sfânta Scriptură se impune prin frumoase calităţi religioase, morale şi sociale. Ei sunt „ modele de evlavie, bunătate, dreptate ospitalitate şi pace”. Preotul patristic e continuarea şi dezvoltarea preotului biblic. Ales şi chemat de Dumnezeu, preotul lucrează din dragoste, în dragoste şi pentru dragostea tuturor. „ Preoţimea ortodoxă de azi va câştiga mult împodobindu-se cu chipul preotului biblic şi preotului patristic”.

1.8 Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

A vorbi despre preoţie înseamnă a vorbi despre rostul şi temeiul acestei slujiri, de conştiinţa chemării şi darului ei, izvorul de inspiraţie pentru slujirea preoţească îl avem în Sfânta Scriptură şi Sfânta tradiţie. S-a vorbit şi s-a scris mult despre slujirea preoţească, tema rămâne mereu actuală, mereu vie. Slujirea preoţească îşi are temeiul în iconomia mântuirii. Adânc şi revelator ne redă Sfântul Luca momentul chemării şi alegerii Apostolilor : „În zilele acelea Iisus a ieşit la munte ca să se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu; şi când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit Apostoli”( Luca VI, 12-13). „ Părinţii şi învăţătorii Bisericii disting în iconomia şi preoţia mântuitoare a Domnului, trei slujiri: profetică, arhierească şi împărătească, slujiri care se continuă de la Iisus Hristos în activitatea păstorului de suflete a preotului”. Slujitor al lui Dumnezeu pentru cei credincioşi, preotul ortodox are conştiinţa că slujeşte timpului lui, cu întrebările şi soluţiile ce trebuie căutate şi aflate. El e dator să cunoască, deci, preocupările, scrisul, cultura vremii lui, „ pentru a nu cădea sub osânda unui înstrăinat, a unui izolat de viaţă”. Asemenea Sfântului Ignatie al Antiohiei pe care Biserica l-a numit „teoforul” (purtătorul de Dumnezeu), preotul e un „teofor”, purtător al darului lui Dumnezeu. „Mă ofer şi slujesc cu ceea ce am primit prin harul, prin ziditoarea punere a mâinilor, cu ceea ce am devenit, sunt şi port în mine ca preot”. Noi, toţi, care am primit Taina Sfintei Preoţii avem în faţa conştiinţei ace moment liturgic de după Sfinţirea Darurilor, când arhiereul sfinţitor ne-a încredinţat în mână Sfântul Agneţ, rostind: „ Primeşte odorul acesta şi-L păstrează pe El până la a doua şi slăvita venire a Domnului Nostru Iisus Hristos, când El are să-L ceară de la tine.” Acest gest sacru cuprinde în sinteză întreaga răspundere a preotului pentru Trupul lui Hristos. Nu numai pentru cel de pe Sfântul Altar ci pentru întreg Trupul Domnului – Biserica; şi fiecare preot pentru parohia, pentru biserica încredinţată lui.

II - PREOŢIA ÎN VIAŢA BISERICEASCĂ A CREDINCIOŞILOR

2.1 Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost şi rămâne un mare om al Bisericii şi al creştinismului. Ca diacon, preot şi episcop, Sfântul Ioan a fost slujitor la altarul lui Hristos în Antiohia şi Constantinopol. Cartea sa „ Despre preoţie”, e magna charta a adevăratei preoţimi creştine dintotdeauna şi de pretutindeni. Prin acest tratat, Sfântul Ioan, contribuie la trezirea şi întărirea conştiinţe preoţeşti într-o măsură covârşitoare . viaţa sa însăşi a fost un model de viaţă preoţească, în toate cele trei trepte prin care a trecut preoţia sa. Sfântul Ioan Hrisostom a fost una dintre cele mai proeminente figuri de păstori ai Bisericii creştine. El a trasat în paginile tratatului său „Despre preoţie” calităţile care trebuie să împodobească un adevărat păstor sufletesc: vocaţie, sfinţenie, evlavie, râvnă, dragoste de Hristos, şi de oameni, tact în opera pastorală. Ca preot şi episcop, el s-a dovedit plin de nemărginită grijă şi dragoste pentru credincioşi şi pentru Biserică. Sfântul Ioan este de o actualitate continuă în Bisericile creştine, mai ales prin calitatea sa de predicator şi prin marele număr de predici care ni s-au păstrat de la el. El este cel mai mare predicator al creştinismului patristic şi unul dintre cei mai mari ai lumii creştine. Avea o adâncă şi întinsă cultură clasică, instrumentul de mâna întâi pentru arta vorbirii, el primise o aleasă formaţie retorică la şcoala din Libanin. La aceasta se adaugă şi o întinsă ştiinţă teologică, un temperament de foc, o inimă sensibilă şi mai presus de toate un zel apostolic viu viforos, care nu l-a părăsit niciodată în lucrarea de desăvârşire şi sfinţire a omului. Predica hrisostomică are un profund caracter moral şi pastoral. E o predică filocalică, prin excelenţă, de îmbunătăţire şi desăvârşire a oamenilor. El predica în mod obişnuit o dată pe săptămână, în post zilnic, totdeauna liber, pregătit , iar predicile sale aveau întinderi variate: de la 5 la 90 minute, uneori şi mai mult, după caz şi importanţa temei. Sfântul Ioan, este actual mai ales în concepţia sa despre om. El este, în linii mari, unul dintre cei mai mari antropologi patristici, practic şi realist. Nu-l interesează omul abstract ci omul trăitor în carne şi oase, membru al societăţii, element viu şi activ, în care, odată cu sânge pulsează roiul instinctelor, al frământărilor şi năzuinţelor.

Potrivit referatului biblic, omul a apărut cel de pe urmă pe scara vieţuitoarelor. După ce Dumnezeu a făcut lumea, a creat pe om dându-i putere şi stăpânire şi învrednicindu-l de cea mai aleasă cinste între toate vieţuitoarele. Prezentarea omului ca încoronare a creaţiei, este o înaltă concepţie umanistă, de aceea Sfântul Ioan acordă atât de multă cinste omului. Lucrarea sa de slujitor, păstor şi predicator al Bisericii s-a desfăşurat cu atâta râvnă, pricepere şi cunoaştere a oamenilor, întrucât ea a lăsat urme neşterse în sufletele contemporanilor săi. Preoţia hrisostomică e una din cele mai înalte preoţii di câte s-au realizat în istoria creştinismului. Dacă, preoţia Sfântului Ioan s-a realizat la maximum, este pentru că el a iubit din tot sufletul pe om şi pe Dumnezeu. Dragostea sa de om n-a cunoscut margini. El nu a pus condiţii în dragostea sa, ci a ajutat pe toţi, deopotrivă cu cuvântul şi fapta. Omul hrisostomic nu se măsoară după criteriile omului păgân: rasă, avere, clasă socială, ci după capacitatea de a practica virtutea până la asemănarea cu Dumnezeu. Cea mai înaltă virtute a omului este milostenia. Omul trebuie apărat de dispreţ, de suferinţă, şi de moarte cu orice preţ. Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost unul dintre cei mai iubiţi episcopi de câtre credincioşii săi. Critica pe care Sfântul Ioan a făcut-o oamenilor şi societăţii timpului său a însemnat cea mai severă şi răsunătoare dintre critici şi a fost determinată de intolerabila stare morală şi socială a epocii sclavagiste, era directă, realistă, usturătoare,. Arma acestei critici era dialectica, cu toate infinitele ei mijloace şi nuanţe. Autorul nostru a spus net toate problemele sociale legate di timpul său: nedreapta distribuire a bunurilor economice, raportul claselor sociale, rolul şi valoarea muncii, sensul şi valoarea păcii. Soluţiile lui erau: combaterea exploatării omului de către om, egalitatea tuturor oamenilor, preţuirea muncii şi a muncitorilor, militarea pentru o viaţă de obşte şi pentru pace, soluţii actuale şi în zilele noastre. Energia lui neînfrântă, curajul lui nezdruncinat, dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui clară în viitor, fac din el un exemplu nepieritor pentru noi. Gândirea sa realistă, stilul său armonios, talentul său captivant şi viu, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi universale. 2.2 Sfântul Grigorie cel Mare, îndrumător al vieţii preoţeşti

Dintre operele Sfântului Grigorie cel Mare, aceea care o întrece pe toate prin stilul său ales dar simplu este fără nici o îndoială „ Liber Regulae Pastoralis”. Nimic nu este în această „carte de aur” care să nu fie de cea mai bună utilitate nu numai episcopilor,ci chiar duhovnicilor, ba chiar singuraticilor creştini, în conducerea familiilor. În Evul Mediu, această carte a constituit o regulă de viaţă, pentru clerul de mir, încât la hirotoniile de preoţi şi episcopi, cel hirotonit, în faţa altarului, o dată cu cartea canonică primea şi cartea despre preoţie a Sfântului Grigorie, cu această grăire: „ Aşa să o păstrezi trăind, aşa să înveţi, aşa să judeci după cum este scris în carte”. Cartea are patru părţi. Partea întâia cuprinde nouă capitole. Aici, Sfântul Grigorie arată în ce condiţii trebuie cineva să accepte sarcina slujbei de păstor. În partea a doua, arată cum trebuie să trăiască păstorul; în partea a treia vorbeşte despre cum trebuie să înveţe păstorul şi cuprinde 40 de capitole, iar în partea a patra, ne vorbeşte despre modul cum trebuie să-şi păstreze prin umilinţă, preotul, binele sufletesc câştigat folosindu-se de meditaţia zilnică. În introducere, după ce arată motivul compunerii cărţii şi împărţirea ei, cere ca în viaţa conducătorului de suflete să fie armonie între învăţătura pe care o propune şi viaţa pe care o trăieşte. În primul capitol al părţii întâi, Sfântul Grigorie osândeşte pe toţi cei care, nepricepuţi fiind, îndrăznesc să ia asupra lor slujba de învăţător. De aceea zice: „Nici un fel de meşteşug nu îndrăzneşte cineva să-l propună altuia, fără ca mai întâi să-l fi învăţat el însuşi cu multă sârguinţă”. În capitolul al doilea, recomandă ca să nu se apropie de slujirea Jertfei celei duhovniceşti nici unul cei ce nu împlinesc în viaţa lor ce au învăţat prin meditaţie. În capitolul al treilea vorbeşte despre greutăţile conducerii: „ Tot cel ce voieşte să ajungă la demnitatea de conducător sufletesc, să considere mai întâi greutatea acestei slujbe, ca nu cumva, nepotrivit, fiind să ia asupra sa conducerea spre osândă”. În capitolul al patrulea, Sfântul Grigorie arată cum adesea grija conducerii risipeşte tăria minţii. Atunci păstorul sufletesc nu se mai cunoaşte pe sine, uită drumul pe care trebuie să meargă şi ajunge să nu îşi mai cunoască greşelile. Prin mândrie se îndepărtează de Dumnezeu şi nu-L mai recunoaşte de Stăpân şi Domn. În capitolul al cincilea, Sfântul Grigorie, vorbeşte despre unii care, deşi au primit cele mai de seamă daruri şi cele mai înalte virtuţi şi ca atare pot fi exemple de urmat

pentru alţii, prin faptele lor nu voiesc să primească demnitatea conducerii sufletelor, deoarece caută mai mult liniştea şi comoditatea lor. În al şaselea capitol, Sfântul Grigorie se ocupă cu acei conducători care fug de greutăţile conducerii din cauza umilinţei. În capitolul şapte, ne vorbeşte despre cele două concepţii de viaţă: activă şi contemplativă. Ambele concepţii au la temelie cele două porunci ale iubirii: Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de aproapele. În capitolul nouă, Sfântul Grigorie, ce ocupă cu amăgirile în care cade adeseori conducătorul sufletesc; atunci când se înşeală pe el însuşi, crezând că iubeşte faptele cele bune, în realitate nu le iubeşte şi se minte pe sine însuşi. Păstorul de suflete să ia seama că, adeseori, în conducere se pierde deprinderea faptelor bune, pe care a avut-o în vremurile liniştite. În vremuri de linişte „şi corăbierul nepriceput este în stare să conducă corabia, dar pe marea tulburată şi prinsă de furtună şi pe valuri, chiar şi cel mai iscusit corăbier se teme”. În capitolul zece, Sfântul Grigorie arată cine este vrednic să ajungă la conducerea sufletelor şi zice că numai acela este demn să fie conducător de suflete care poate fi un exemplu de urmat pentru alţii” acela care nu se teme de cele potrivnice, acela care nu este mânat de dorinţa de a lua ceea ce este al altuia, ci mai degrabă dă din al său, acela care ştie să se înalţe prin rugăciune, prin deprindere evlavioasă ca să ceară de la Dumnezeu toate cele necesare”. În partea a doua, Sfântul Grigorie se ocupă în chip deosebit de viaţa păstorului de suflete. Conducătorul sufletesc trebuie să fie curat în gânduri, adică să nu-i fie gândurile întinate de nici o necurăţie, deoarece el a primit demnitatea aceasta pentru ca să poată şterge din inimile altora urmele păcatelor. Conducătorul sufletesc trebuie să fie discret, în tăcere şi folositor la vorbă. În vorbă, să fie cu multă băgare de seamă, chiar când este vestitor al adevărului, ca nu cumva prin vorbe nesocotite să rănească inimile ascultătorilor, în timp ce voieşte să fie înţelept. Conducătorul de suflete să aproape în a compătimi şi mai mult decât oricine, să fie adâncit în contemplarea lucrurilor celor înalte. Păstorul sufletesc trebuie să fie prieten prin umilinţă cu cei ce lucrează ceea ce este bine şi să se ridice împotriva greşelilor celor răi, prin râvna dreptăţii. Se poate spune, deci, că este un bun conducător de suflete acela care stăpâneşte mai mult peste patimi decât peste persoane. Păstorului de suflete nu trebuie să-i cadă râvna peste nevoile sufleteşti ale credincioşilor, din cauza afacerilor lumeşti. Adeseori, unii păstori,

uitând că sunt rânduiţi mai mult peste sufletele fraţilor, sunt ocupaţi de griji trecătoare. Păstorul de suflete să grijească ca nu cumva prin faptele bune pe care le face să caute a fi iubit el în locul Răscumpărătorului. Sfântul Pavel era plăcut tuturor, dar el zice: „dacă aş plăcea oamenilor, nu aş mai fi sluga lui Hristos” ( Galateni 1,10). Preotul să cerceteze starea sufletească a credincioşilor cu blândeţe. Uneori greşelile păstoriţilor trebuie acoperite şi tolerate şi mai puţin cercetate pe faţă, mai ales atunci când împrejurările lucrurilor o pretind. Să fie atent păstorul de suflete că adeseori se întâmplă că unele păcate apar sub haina virtuţii. Preotul să discearnă cu mare grijă viciile de virtuţi. În felul aceste, Sfântul Grigorie cel Mare descrie sarcina slujbei de păstor sufletesc, definind totodată condiţiile în care trebuie să se găsească cel ce îndrăzneşte să accepte o asemenea slujbă. Valoarea îndemnurilor pe care ni le dă Sfântul Grigorie sunt pururi actuale. De aceea cuvintele lui se cer adânc meditate de cel ce se apropie de preoţie şi de cei care fac parte din ceata slujitorilor Bisericii. 2.3 Preoţia în viaţa Bisericii şi a credincioşilor Taină a Bisericii, Preoţia aparţine constitutiv şi originar Tainei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. „ Taina cea nouă”izvor şi putere „ a vieţii şi lucrării teandrice a Bisericii şi a creştinului”. Mântuitorul Hristos instituie preoţia sacramentală pentru Biserică în prima zi a Învierii, pentru că aşa cum spune sfântul Chiril al Alexandriei „acum (în ziua Învierii) Domnul i-a sfinţit pe Apostoli şi păstori şi învăţători ai lumii şi săvârşitori ai dumnezeieştii Lui Taine”. Puterea, harul special al preoţiei, îşi are deci izvorul direct în jertfa şi Învierea Domnului, pentru că Duhul Sfânt pe care L-au luat Apostolii „ în prima zi a Învierii li s-a insuflat lor din starea pascală a trupului jertfit şi înviat al Mântuitorului Hristos, prin care s-a dat viaţă Bisericii”. Mântuitorul i-a asigurat pe Apostoli şi urmaşilor, episcopii, preoţii şi diaconii, că ei sunt organele văzute prin care El însuşi îşi comunică învăţătura Sa şi Harul Său în Sfintele Taine. Credincioşii participă în calitate de creştini la viaţa harică a Bisericii, dar nu singuri ci având în faţă pe episcop sau preotul liturghisitor.

Constituindu-se din întâlnirea dintre natural şi supranatural, Biserica are o structură teandrică pentru că este o comunitate de persoane umane în comuniunea de iubire ce dumnezeu. Dar, ca o instituţie în care se săvârşesc Sfintele taine şi trebuie explicată şi trăită învăţătura Mântuitorului, Biserica are şi organe sfinţite, iar acestea sunt episcopii şi preoţii care lucrează „ în numele lui Hristos” ( Faptele Apostolilor 3,6), cu harul special dat lor la Hirotonie. Sfântul Ioan Gură de aur, în tratatul său „ Despre preoţie”, a scris că nu poate intra cineva în împărăţia cerurilor, de nu se va naşte din apă şi din Duh; toate acestea nu se săvârşesc de nimeni altcineva decât de mâinile sfinte ale preotului. Se înţelege că „ nimic sfânt nu este şi nu se săvârşeşte în Biserică fără preot” . Sfinţii Părinţi se ocupă în cea mai mare parte a tratatelor lor despre Preoţie, cu acea îndatorire a preotului de a învăţa şi de a predica Cuvântul Evangheliei. Prin urmare lucrarea preotului nu se reduce numai la rostirea cuvântului. Dacă „ prin învăţătură se urmăreşte înfăptuirea şi adâncirea legăturii omului cu Dumnezeu, în Biserică apropierea sau unirea omului cu Dumnezeu nu se poate înfăptui fără venirea harului cu putere al lui Dumnezeu”prin Sfintele Taine. Lucrarea preotului este sfântă pentru că slujirea cuvântului este împletită cu puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Preoţia a fost dată încă de la instituire spre săvârşirea Sfintelor Taine, în acest sens este considerată „ Taină a Tainelor”. Sfântul Grigorie de Nazians, considera păstorirea credincioşilor drept arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor şi aceasta pentru că preotul „ nu este în Biserică o cifră, un credincios, el este capul unei comunităţi, conducătorul familiei, al turmei lui duhovniceşti” . Conducerea credincioşilor este totdeauna văzută ca o slujire prin harul primit de la preot ca dar special al Duhului Sfânt în Taina Hirotoniei şi după pilda Domnului Hristos, care n-a venit să I se slujească , ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul jertfă pentru mulţi ( Matei 20,29). Introducerea în succesiunea apostolică se face prin Taina Hirotoniei, când viitorul preot înconjoară Sfânta Masă de trei ori, arătând prin aceasta datoria lui de a aduce toată viaţa lui pe Hristos ca Jertfă pentru credincioşi, de a săvârşi Sfintele Taine şi a învăţa în Biserică. Hirotonia este o taină a comunităţii, în sensul că se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii, când credincioşii dau mărturie prin acel „ vrednic este”, că preotul este dat comunităţii de Hristos Însuşi prin Duhul Sfânt

spre slujire preoţească. Preotul nu aduce numai jertfele şi rugăciunile lui personale ci ale comunităţii şi ale tuturor credincioşilor, alăturate la jertfa lui Hristos. Astfel, la săvârşirea Tainelor, preotul se roagă de fapt în numele credincioşilor şi în numele lor aduce jertfa cea nesângeroasă. Preoţia se delimitează în viaţa Bisericii şi a credincioşilor ca Taină, cu o profundă semnificaţie în lucrarea mântuirii. Fără preot nu poate fi Biserică în calitate de comunitate sacramentală mântuitoare, preotul a fost ales de Dumnezeu Însuşi ca prin el să se facă vădită slujirea de Mijlocitor obiectiv al Mântuitorului Hristos pentru a noastră mântuire. În planul creaţiei, omul a fost creat ca persoană după chipul Logosului, al lui Hristos, care este pârga firii noastre ridicate la Dumnezeu şi Tatăl „ înfăptuind în Sine mântuirea tuturor” .

2.4 Preoţia creştină – o misiune sublimă în viaţa oamenilor Hirotonia sau Preoţia este Taina prin care cei anume chemaţi primesc prin punerea mâinilor şi rugăciunea Arhiereului, puterea de a propovădui şi a conduce pe credincioşi la mântuire. Dacă, în celelalte taine ale Bisericii „ Iisus Hristos este primit ca acela ce se dăruieşte prin preot, în Taina Hirotoniei se leagă ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de o persoană umană, pe care cosacrând-o ca diacon, preot sau episcop, face nevăzută dăruirea Sa către noi prin celelalte Taine”. Se ştie că despre preoţie s-a scris şi s-a vorbit foarte mult. Despre preoţie au scris şi au vorbit şi sfinţi şi teologi. S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a ridica tot mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii preoţiei, pe preoţi. Preoţia are atâtea înălţimi , atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cunoscută şi descrisă după cuviinţă: „ După părerea mea şi după credinţa mea, cunosc un singur om care a putut cunoaşte muntele preoţiei în întregime, iar acel om este un mare sfânt, care după mărturia altui sfânt, slujeşte, acum, chiar la treptele tonului Dumnezeirii, iar acel om este autorul Sfintei Liturghii care se oficiază de cele mai multe ori pe an. Acel om este Sfântul Ioan Gură de Aur”. Au scris despre preoţie şi alţi sfinţi părinţi, cum ar fi: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Grigorie

Dialogul. Dar, nici unul dintre ei nu urcă la înălţimea la care a urcat Sfântul Ioan, nici unul dintre ei nu priveşte preoţia în toată înălţimea ei, în toată frumuseţea ei. Părintele D. Fecioru, spunea: „ n-aş fi încercat niciodată să vorbesc despre preoţie sub toate aspectele ei, dar mă voi mărgini să înfăţişez numai un aspect al preoţiei: sublimitatea ei”. Este sublimă, preoţia ?Da, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, „ preoţia este sublimă, este o mare dregătorie, este o misiune nespus de însemnată”. Preotul este sublim în două momente: în scaunul duhovniciei, în faţa Sfântului Jertfelnic ( Altar). a)În scaunul mărturisirii preotul are o putere pe care n-a dat-o Dumnezeu nici îngerilor şi nici oamenilor. Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor însă, leagă suflete şi străbate cerurile. Domnul a spus: „ Cărora le veţi ierta păcatele se vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” ( Ioan, 20,23). În faţa preotului, în scaunul de mărturisire, îngenunchează şi cel cu coroana pe cap, de care se tem toţi, dar şi sărmanul care nu are nici cămaşa pe el. Aici, la acest scaun de mărturisire, preotul are putere cât Dumnezeu. Când preotul rosteşte deasupra capului celui îngenuncheat în faţa sa „ Şi eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale” „ iertare şi dezlegare se dă şi sus, în ceruri” . b) Tot atât de sublim, dacă nu mai sublim, încă, este preotul în faţa Sfântului Altar, în faţa Sfintei Taine a Trupului şi Sângelui lui Hristos, oficiate prin harul preoţiei. Când preotul spune „Şi fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt” , preotul are în faţa sa infinitul, are în faţa sa Dumnezeirea, are în faţa sa pe Domnul Hristos, Acela iubitor de oameni. La oficierea Sfintei Liturghii şi în întreaga sa misiune sacerdotală, preotul are în faţa sa pe Iisus Hristos pironit pe cruce, încununat cu cunună de spini, străpuns în coastă cu suliţa. Preotul are în faţa sa dragostea nemărginită a lui Hristos faţă de lume ( cf. Ioan, 3,16). Când preotul oficiază jertfa euharistică, atunci şi îngerii stau împrejurul său. Tot altarul şi locul din jurul său, al jertfelnicului, se umple de puterile cereşti în cinstea celui ce ni se oferă în mod

substanţial sub forma pâinii şi a vinului . Prin lucrarea preoţiei creştine, Dumnezeu nu se pogoară din ceruri cu întuneric şi cu groază. Se pogoară liniştit, dulce, cu dragoste, cu harul său şi nu cu mânia Sa: „ Oare nu ştiţi – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – că sufletul omenesc n-ar putea suporta focul acela al jertfei, ci toţi am pieri până la unul dacă n-ar sta în ajutorul nostru din belşug în harul lui Dumnezeu ?”. La rugăciunea stăruitoare a preotului din timpul Sfintei Liturghii, Domnul se pogoară din ceruri spre a Se da tuturor credincioşilor Săi. Pentru aceasta oficiază preotul Sfânta Liturghie, pentru a aduce pe Dumnezeu din ceruri ca să se sfinţească şi el şi să sfinţească pe credincioşi. De aceea , el se cutremură când face aceasta. Se cutremură când oficiază şi Sfânta Taină a Euharistiei şi când împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului pe credincioşii săi. Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât însuşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca să poată spune: „ Iată de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” ( Galateni 2,20). Având în vedere toate aspectele sfinte ale Tainei Preoţiei şi sublimitatea ei, prezentată cu atâta profunzimea teologică şi spirituală de Sfântul Ioan Gură de Aur, în lucrarea „ Despre preoţie”, părintele Dumitru Fecioru, cunoscător profund al operelor marelui Hrisostom, face un părintesc îndemn de mare însemnătate duhovnicească pentru toţi preoţii şi credincioşii Bisericii lui Hristos dintotdeauna: „ Îa aminte, preotule, nu fi trufaş, nu fi iubitor de argint, nu fi desfrânat, nu te mânia, nu fi lacom, nu pizmui, nu cleveti, nu te lenevi spre fapte bune. Fereşte-te de beţie şi de îmbuibare, posteşte, roagă-te, fă milostenii”.

CAPITOLUL AL III- LEA PERSONALITATEA RELIGIOS- MORALĂ A PĂSTORULUI DE SUFLTE

3.1 Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cunoscând slăbiciunea firii omeneşti, a lăsat în Biserica Sa cea sfântă, mijloacele necesare, Sfintele Taine, pentru ca prin ele să se ridice şi să se sfinţească toţi credincioşii. Din marea Sa purtare de grijă faţă de situaţia în care se află membrii Bisericii, după primirea botezului, Mântuitorul a aşezat Sfintele taine, ca mijloc de vindecare şi iertare a tuturor păcatelor pe care creştinii le-au săvârşit, luptând pentru ca pe viitor să nu mai greşească. Sfintele Canoane au fost aşezate pentru a tocmi întreaga viaţă bisericească, în cele mai importante probleme şi acte ale organismului bisericesc. Între acestea se numără, ca un sector deosebit de important, acela al duhovniciei, s-au a lucrării duhovniceşti a mântuirii care se concentrează în jurul marelui act al administrării Sfintei Taine a Pocăinţei. Astfel, Taina Pocăinţei, implică actul mărturisirii, apoi al dezlegării şi al epitimiei. Ea este administrată de către episcop sau preot, îndrepţăţiţi la aceasta prin hirotonia lor în treapta respectivă. Într-adevăr este cutremurătoare chemarea preotului duhovnic. Sfântul Ioan Gură de Aur, constată că deşi preoţii îşi îndeplinesc între oameni, pe pământ, slujba lor, ei sunt puşi însă să se îngrijească de bogăţiile cerului, căci, „ceea ce fac preoţii pe pământ aprobă Dumnezeu sus în ceruri. Stăpânul întăreşte judecata slugilor. Preoţii au ajuns la aşa o mare demnitate ca şi cum ar fi mutaţi deja în ceruri” . Pe lângă moralitate şi sfinţenie, preotul duhovnic mai trebuie să aibă şi ştiinţa necesară. Preotul să fie înţelept, isteţ la minte, căci nu este vrednic de preot acela care „ pe lângă evlavie n-ar avea şi multă înţelepciune”. Ştiinţa preotului îi slujeşte mai întâi pentru expirarea sufletului omenesc în cele mai intime cute ale sale, iar după ce i-a analizat sufletul se cere ca, cu socotinţă şi destoinicie să-l uşureze pe acela cu învăţătură. Ştiinţa preotului duhovnic, numai îngemănată cu o experienţă bogată câştigată în ani grei şi lungi îmbracă pe preot cu suma aptitudinilor necesare pentru duhovnicie. În ceea ce priveşte deosebirea între preotul duhovnic, de mir şi călugărul duhovnic, Sfintele canoane şi Dumnezeieştile Pravile îi privesc cu egală importanţă şi de o egală valoare, dând chiar anatemei pe aceia care ar ocoli să se lase cuminecaţi de un preot căsătorit, preferând pe altcineva. Preotul duhovnic este deci, cel dintâi chemat a se spovedi cât mai des, căci nu poare orb pe orb să povăţuiască. Teognost, scriitor bisericesc din secolul al IX -lea , din

Constantinopol, sfătuieşte pe un preot zicând: „ Sârguieşte-te să rămâi nepătat în treapta în care ai fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia”. Nu numai preotul trebuie să se mărturisească des şi să fie cu sufletul mereu curat, ci el trebuie să cheme pe păstoriţii săi cât mai des la spovedanie, căci pocăinţa trebuie să se facă pe parcursul întregii vieţi. Prin urmare, mărturisirea păcatelor de către creştini trebuie făcută înaintea preotului duhovnic, fiindcă mai prin dezlegarea acestuia primeşte cel ce se pocăieşte dezlegarea sau iertarea păcatelor sale şi de la Dumnezeu. De aici rezultă fără îndoială importanţa cu totul excepţională ce se atribuie duhovnicului în scaunul mărturisirii. Asupra felului în care are a se desfăşura actul mărturisirii, Pravilele ne învaţă că penitentul va sta în picioare, cu mâinile lăsata în jos, căutând spre pământ, având atitudinea şi înfăţişarea unui acuzat care a greşit mult, însă care are atâta putere morală să-şi recunoască păcatul cu părere de rău. Duhovnicul prin priceperea şi îndemânarea sa să fie asemenea medicului către care se îndreaptă bolnavul cu toată încrederea, că îi va identifica boala şi îi va prescrie leacul corespunzător. Un duhovnic bun este căutat ca şi un medic bun. Despre această pricepere şi îndemânare a duhovnicului în tratarea penitentului, vorbesc Sfinţii părinţi, ai Sinodului VI Ecumenic, în Canonul 102, când zic: „ Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega şi a lega, trebuie să ţină seama de calitate păcatului şi de aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea bolii tratamentul potrivit. Drept aceea, cel ce dovedeşte pricepere medicală în privinţa sufletului trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, să supravegheze în ce chip se îngrijeşte el între timp de întoarcerea sa, de nu se împotriveşte medicului şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei”. După ce preotul duhovnic se pune la curent cu identificarea bolii şi după ce a dat sfaturile şi îndemnurile necesare, urmează prescrierea reţetei medicale, prescrierea tratamentului curativ, adică stabilirea canonului. Aici păstorul sufletesc are rolul de medic spiritual, fapt care reclamă din partea duhovnicului însuşiri cu totul deosebite „ căci oricât de grea şi anevoioasă ne pare arta medicinii, tot mai greu este să studiezi şi să vindeci moravuri, pasiuni, vicii şi rele înclinări”. Din cele de până acum vedem clar că epitimiile pe care le dă duhovnicul ca medic spiritual nu au caracterul de pedepse, în adevăratul sens al cuvântului. Caracter

de pedeapsă spirituală i se poate atribui epitimiei, numai în măsura în care epitimia îl aduce pe penitent în stare de privaţiuni de la anumite plăceri trupeşti şi sufleteşti, adică în stare de suferinţă. Canoanele urmăresc îndreptarea delicventului moral. Ele nu urmăresc satisfacţia pe care, se zice că ar pretinde-o Dumnezeu de la om , pentru păcatul cu care a jignit acesta Divinitatea, căci ce satisfacţie poate da omul lui Dumnezeu ? Dacă Dumnezeu ar pretinde omului păcătos satisfacţie, El nu ar mai fi milostiv. Nici canoanele Soboarelor Ecumenice, locale şi ale Sfinţilor Părinţi nu văd în epitimii o satisfacţie ci toate le numesc precis „ medicamente morale”. În aplicarea acestor epitimii, Sfinţii Părinţi şi Canoanele diferitelor Sinoade ecumenice şi locale, au păreri diferite asupra timpului şi asupra termenului de oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Acest termen variază de la un an şi se întinde chiar şi asupra întregii vieţi a omului ( Sfântul Grigorie de Nissa, canonul 2 şi 5 ; Ancira, canonul 22; Sfântul Vasile cel Mare, canonul 73). Oprirea de la Sfânta Împărtăşanie nu poate fi o pedeapsă deoarece însuşi canonul nu are rost de pedeapsă ci unul de vindecare. Ceea ce înseamnă că oprirea de la împărtăşanie este un mijloc corecţional care pregăteşte mai lesne dispoziţia de căinţă şi înaintarea în virtute a penitentului . din punct de vedere al tactului pastoral, e bine ca duhovnicul să nu abuzeze de oprirea de la Sfânta Împărtăşanie ci, mai de grabă, să ţină seama de nivelul râvnei duhovniceşti a epocii, spre a nu îndepărta pe credincioşi de la spovedanie. Trebuie să se facă distincţie între dezlegare şi canon. Dezlegarea este sfârşitul actului spovedaniei, iar canonul este reţeta şi învăţătura ce se dă după dezlegare. Ca încheiere, mai amintim una dintre cele mai de seamă îndatoriri ale duhovnicului, care priveşte atitudinea sa după spovedanie. Este vorba de secretul mărturisirii, care a făcut parte integrantă totdeauna din Taina Spovedaniei. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 34 şi Sfântul Nichifor Mărturisitorul, în canonul 28, opresc să se dea în vileag cele ce ştie duhovnicul din scaunul mărturisirii. Violarea acestui secret constituie nu numai o înjosire a duhovnicului, dar îl duce şi sub pedeapsă canonică. Canonul 120 al Nomocanonului, în 228 de titluri spune următoarele: „ Părintele spiritual, dacă descoperă cuiva păcatul mărturisit de cineva, să fie supus epitimiei; să fie pedepsit trei ani şi lunar numai o dată să se cuminece şi în fiecare zi să facă 100 de

metanii”. Astăzi, violarea secretului mărturisirii atrage după sine depunerea, din partea legilor bisericeşti în vigoare. Un asemenea preot compromite întreaga acţiune de zidire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi a mântuirii oamenilor încredinţaţi lui.

3.2 Calităţile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel

Marele conducător duhovnicesc Sfântul Apostol Pavel, a făcut parte dintre privilegiaţii unei bogate dotări emotive, cu un registru de o impresionantă întindere. Cei ce s-au ocupat îndeaproape de cercetarea vieţii şi activităţii Apostolului, au rămas uimiţi e bogatul zăcământ al sensibilităţii sale. Într-adevăr sensibilitatea sa înflăcărată îl îmboldea să ocolească singurătatea şi să se grăbească spre semeni, spre credincioşii săi, pentru a-i scoate din răceala lor a-i însufleţi şi atrage în sfera unui ideal nou şi înalt. Sensibilitatea sa delicată l-a pus în condiţia de a se transpune cu uşurinţă în situaţiile credincioşilor. Dar, zestrea Apostolului Pavel se vădeşte bogată nu numai în sensibilitate, ci şi în privinţa voinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur , este, se pare, cel dintâi care vorbeşte despre Marele Apostol şi din latura voinţei personale. De repetate ori genialul exeget al Scrisorilor Pauline relevă faptul că, dacă Pavel a ajuns mare în cinstea întregii creştinătăţi , aceasta se datorează în mare parte şi voinţei sale de fier. Prin voinţă a înfrânt în atâtea suflete eroarea , a redresat atâtea inimi slăbănoage, a înviorat atâtea minţi opace, a făcut din atâţia oameni îngeri. Fără îndoială, firea noastră, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, este supusă răutăţii, păcatului, dar sfântul Pavel ne-a demonstrat practic ce lucru mare este voinţa în lupta pentru dominarea slăbiciunilor firii. De altfel, pentru a-ţi da seama dacă Pavel a fost sau nu bărbat de voinţă, este destul să citeşti scrisorile sale. Chiar şi o rapidă parcurgere a lor îţi lasă impresia de neuitat că autorul lor fost nu om al reveriei ci, un luptător duhovnicesc de înaltă clasă. Violenţa, prigoana, spectrul întunecat al morţii nu însemnau nimic în faţa impetuoasei sale năvale spre ţinta ce şi-a propus să o atingă: „ Una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, mă întind cât pot spre cele dinainte, alerg la semn” ( Filipeni III, 14).

Pentru a-şi putea împlini cu rodiri cât mai bogate activitatea sa, educatorul duhovnicesc trebuie să fi trudit mult în vederea pregătirii sale temeinice şi a formării propriului caracter religios – moral. Pentru a forma însă credincioşi de caracter, e necesar ca educatorul însăşi să aibă un caracter puternic. Nu-l poţi îmbunătăţi pe credincios dacă nu te-ai îmbunătăţit mai întâi pe tine însuţi, îndrumătorul lui. E peste putinţă să formezi credincioşi hotărâţi, perseverenţi pe linia de credinţi şi viaţă a Bisericii, dacă mai întâi , tu, îndrumătorul lor, nu la arăţi concret prin însăşi viaţa ta de fiecare zi, frumuseţea şi foloasele unei vieţi trăite im mod conştient şi voit, la un nivel cât mai apropiat de acela al învăţăturilor Domnului. Cea dintâi trăsătură a caracterului lui Pavel care ne atrage fulgerător atenţia este credinţa sa vie, neclintită, în idealul ales şi convingerea adâncă despre necesitatea acestui ideal pentru mântuirea şi dezvoltarea sănătoasă a celor ce primesc mesajul Evangheliei. Pavel credea cu atâta tărie şi pasiune în idealul său, încât nici o putere n ar fi fost în stare să i-l smulgă din fiinţa sa: „ Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos ? Oare necazul ? Ori strâmtorarea, ori prigoana, ori foametea, ori primejdia, ori setea ? Sunt încredinţat că nici moartea, nici puterile înălţimii, nici puterile gheenei şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Iisus Hristos, Domnul Nostru” ( Romani VII, 35,38-39). Dar, mai presus de toate, credinţa în idealul ales i-a conferit marelui misionar şi educator acea impresionantă putere de atracţie asupra credincioşilor. Desigur cuvântările sale mişcau, încălzeau şi prindeau inimile ascultătorilor, prin însuşi conţinutul lor, dar puterea de înrâurire a acestora era sporită prin ţinuta, gesturile, prin înfăţişarea persoanei sale înduhovnicite. Ca îndrumător duhovnicesc Pavel ni se înfăţişează aşadar înzestrat cu podoabele unor alese calităţi: iubirea adâncă faţă de credincioşi, convingerea că nici o altă îndeletnicire nu poţi da mai mult şi mai bun credincioşilor, sensibilitate delicată, voinţă de fier, viaţă neprihănită, iată însuşiri care-l ridică pe Pavel la un nivel de neajuns în cinstea preotului educator din totdeauna. Pregătirea profesională la preotul educator constă din însuşirea cunoştinţelor religioase şi a deprinderilor practice pe care e chemat să le transmită şi să le formeze le credincioşii săi. Pregătirea teologică este primordială pentru îndrumătorul duhovnicesc.

E dă substanţă activităţii sale, îi conferă autoritate şi îi asigură roadele muncii sale. Cultura generală e necesară îndrumătorului duhovnicesc pentru că prin aceasta el e ferit de unilateralitate. Cultura generală îl ajută să ia contact mai strâns cu păstoriţii săi să la cunoască ideile, sentimentele, trebuinţele şi cunoscându-le să-şi poată adapta munca sa la realităţi. Aşadar, un îndrumător duhovnicesc trebuie să aibă o temeinică pregătire profesională, o bună pregătire pedagogică şi o bună orientare în domeniul culturii generale. Putem spune, deci că Pavel era înzestrat şi pregătit mai bine decât oricare ceilalţi Apostoli,în vederea misiunii la care avea să fie chemat. Vocaţie, inteligenţă vie, inimă de jar, voinţă de cremene, un superior simţ psihologic şi tact de îndrumător, un caracter puternic conturat, bună orientare asupra „neamurilor” la care avea să fie trimis, iată calităţi care aveau să-l promoveze pe viitorul apostol la o treaptă de neajuns în ierarhia îndrumătorilor duhovniceşti. Pavel, îndrumătorul duhovnicesc ştie că pentru a face pe cineva mai bun, mai drept, mai plin de iubire, e necesar să-i pui mereu sub ochi modelul viu al vieţii înalte pe care i-o ceri. Acest model al vieţii duhovniceşti este Iisus Hristos. Desigur, fără Iisus Hristos, Pavel n-ar fi săltat niciodată pe treapta la care l-au promovat realizările neobişnuite pe care i la cunoaştem. Însă tot atât de adevărat este că fără aptitudinile personale şi mai ales fără voinţa sa de fier, „ darurile lui Hristos revărsate asupra lui ar fi rămas talant îngropat în pământ”.

3.3 Îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul, după Sfinţii Părinţi Educaţia omului este una dintre cele mai nobile misiuni. Educatorul continuă pe Dumnezeu în opera de modelare a omului creat de el. Lucrarea educaţiei este în acest sens o lucrare de mântuire şi constituie o misiune generală pentru oameni. Educaţia creştină, însă vrea să ducă pe fiecare creştin pe culmile desăvârşirii morale. Această lucrare nu se poate realiza uşor, ea nu poate fi aşteptată numai ca o consecinţă firească a solidarităţii morale dintre creştini. Ea are nevoie de oameni consacraţi educaţiei creştine. Lucrarea educaţiei creştine este rezervată anumitor persane, care-şi

dăruiesc în mod special, întreaga lor viaţă şi putere de muncă în slujba aceste sublime misiuni având o vocaţie deosebită pentru aceasta. Cei chemaţi să îndeplinească această nobilă şi grea misiune în viaţa creştinilor sunt membrii ierarhiei bisericeşti: episcopii, preoţii şi diaconii. Fiecare din ei este de drept şi de fapt, un îndrumător ş un părinte al credincioşilor, al ucenicilor încredinţaţi spre povăţuire. Într-adevăr, nu poate fi nume mai frumos pentru un îndrumător duhovnicesc şi care să spună mai mult ca acela de părinte. Necesitatea unui îndrumător duhovnicesc în viaţa morală se impune ca o lege care nu permite nici o excepţie, mai ales în faza de început a vieţii duhovniceşti. Sfântul Nil Ascetul spune: „Pentru că şi în lucrurile evlaviei este o rânduială şi o înşiruire ca şi în oricare altul şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la început……… Cel ce vrea să ţină seama de ordinea vieţuirii, trebuie aşadar să nu meargă de la sfârşit spre început, ci să înainteze de la început spre desăvârşire”. Problema îndrumătorului duhovnicesc şi a ucenicului este însăşi problema mântuirii şi a educaţiei morale a creştinilor , problema centrală a creştinismului. Ea ocupă un loc de frunte în scrierile Sfinţilor Părinţi, scrieri cu caracter educativ. Dacă fiecare creştin este chemat să fie un exemplu de viaţă creştină, cu atât mai mult este chemat la aceasta preotul, ca unul ce este îndrumătorul duhovnicesc al credincioşilor săi. Caracterul religios-moral bine conturat al îndrumătorului duhovnicesc, „constituie una din condiţiile principale pentru formarea caracterului credincioşilor”. Nici o altă îndeletnicire nu angajează şi nu obligă la conformitate între om şi chemarea sa, între cuvânt şi faptă, ca misiunea de preot şi îndrumător. Calităţile fizice şi intelectuale nu pot să înlocuiască niciodată pe cele morale, care se cer în mod obligatoriu şi necondiţionat, oricare ar fi celelalte însuşiri ale preotului. „ El trebuie să slujească mai ales cu viaţa, cu inima, şi cu purtarea sa”2. Sfântul Vasile cel Mare, marele îndrumător şi organizator al monahismului, cere stareţului, adică îndrumătorului duhovnicesc al călugărilor, să aibă o viaţă şi o conduită ireproşabilă. Viaţa lui să fie legea cea vie a ucenicilor săi. Să fie tâlcuirea adevărată a îndrumărilor verbale date ucenicilor săi „ Să fie împodobit cu virtute pentru a zidi duhovniceşte pe cei ce trăiesc în jurul lui”. 2

Pr . Pr of . dr . T . M . P o pes c u , ar t . c i t. p . 1 63 - 16 4

Aşadar, înainte de a cere ceva ucenicilor săi de a cere lepădarea de păcat şi râvna pentru virtute, preotul ca îndrumător urmând pilda Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi, trebuie ca el însuşi să ofere ceva credincioşilor prin viaţa sa şi abia după aceasta să la înfăţişeze şi anumite pretenţii. Preotul nu este preot şi îndrumător numai în Biserică ci şi în viaţa lui familială, particulară şi socială. Misiunea lui nu începe doar la Altar şi amvon, ci ea se săvârşeşte” cu timp şi fără timp” în orice împrejurare şi loc s-ar găsi. Preotul, deci, în calitate de învăţător şi în calitate de păstor duhovnicesc este în slujba faptei, a împlinirii învăţăturii morale a Mântuitorului. Pentru îndrumătorul duhovnicesc, virtuţile sunt absolut necesare, dar pe lângă aceste însuşiri, care constituie evlavia creştină, un bun îndrumător are nevoie şi de alte însuşiri caracteristice conducătorului de suflete. Deoarece conducerea sufletelor este după Sfântul Grigorie teologul „ arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor” şi însuşirile au o importanţă foarte mare. Sfinţii Părinţi la menţionează mereu. Preotul trebuie să fie: un om destoinic, stăpân pe sine, calm, plin de grijă ca un părinte, înzestrat cu un pronunţat spirit de observaţie şi putere de discernământ. Conducerea sufletelor are nevoie de oameni de caracter, hotărâţi, energici, dar cât mai înzestraţi cu putere de acomodare când are de lucrat cu fiecare suflet în parte. Mare parte din succesul pastoraţiei se datorează tactului şi metodei folosite. Pentru aceasta îndrumătorul trebuie să cunoască temeinic Sfânta Scriptură în care se găsesc descoperite căile virtuţii. Pe lângă acestea are nevoie de o pregătire teologică, pedagogică, psihologică şi o bună orientare în domeniul culturii generale. În general , Sfinţii Părinţi au cuvinte dure pentru acele persoane care deşi nu au însuşirile necesare, totuşi doresc cu orice preţ să ajungă îndrumători. Pentru a înlătura acest rău din viaţa Bisericii Sfinţii Părinţi urmând sfatul Marelui Pavel, insistă foarte mult asupra răspunderii pe care o au episcopii pentru cei hirotoniţi, destinaţi a fi îndrumători duhovniceşti. Îndrumătorul are o răspundere foarte mare pentru credincioşii săi. El este dator a se ocupa de ecuaţie lor nu numai în virtutea iubirii creştine; prin alegere, hirotonie şi instalare primite cu libera sa voie, îndrumătorul devine răspunzător în faţa lui Dumnezeu de mântuirea şi desăvârşirea ucenicilor săi şi deci este obligat să se ocupe de educaţia lor. Dacă unul din ucenici va cădea în păcat din cauză că îndrumătorul nu l-a povăţuit

cum trebuia, se ştie că sufletul acelui ucenic se va cere din mâinile lui mai ales dacă a făcut aceasta nu din neştiinţă ci din nepăsare, din comoditate şi din lipsă de grijă pentru el. Îndrumătorul este acela care îndrumă şi ajută mereu pe ucenic pentru a-l apropia cât mai mult de Dumnezeu şi de trăirea poruncilor sale. Este vorba despre o creştere reală şi personală a ucenicului în comuniune cu îndrumătorul său spre comuniunea cu Dumnezeu. Din toate acestea ne putem da seama de importanţa covârşitoare pe care o au pentru viaţa morală îndrumătorul şi ucenicul său. Acest fapt pune pe umerii noştri o misiune grea, dar sublimă care angajează o răspundere nespus de mare în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Dumnezeu vrea să aibă în îndrumătorul duhovnicesc un următor al Fiului Său, un trăitor al Evangheliei sale, un iconom credincios al Tainelor Sale, un împlinitor al voinţei Sale.

3.4 Datoriile morale ale preotului Făcând cele încredinţate de Mântuitorul, folosul lucrării preoţeşti se revarsă peste tot poporul deoarece lucrarea preoţiei are drept scop mântuirea credincioşilor. Preoţia a fost pusă „ a chivernisi bogăţiile cerului, să exercite o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor nici arhanghelilor”. Modelul acestei slujiri pentru preoţia pământească este Iisus Hristos, iar preoţii trebuie să devină imitatori ai modelului divin după îndemnul Mântuitorului care zice: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl Vostru desăvârşit este”( Matei V, 48). Condiţiile pe care Sfântul Apostol Pavel le pune preoţilor, cer ca aceştia să fie purtători de valori morale deosebite şi să tindă mereu spre realizarea lor având ca model pe Iisus Hristos, căci viaţa creştinului trebuie să fie o continuă reeditare a vieţii Domnului. Lucrarea sacerdotală în Biserică se desfăşoară sub semnul marii porunci a dragostei, preotul fiind păstor la turmei cuvântătoare va da acesteia hrana trebuitoare pentru suflet. Primind prin hirotonie o asemenea demnitate, preotul îşi ia supra sa o seamă de obligaţii morale deosebite. De aceea încă de la început Biserica a căutat ca această vrednicie să fie acordată numai unor creştini cu un profil moral deosebit. Ei

trebuie să fie „ bine văzuţi, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune” ( Fapte 6,3), cum s-a cerut la alegerea celor şapte diaconi sau „ fără prihană, întreg la minte, neiubitor de arginţi, şi cu bună mărturie de la cei de dinafară” , cum îi sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel pe Timotei şi Tit să facă alegerea preoţilor şi diaconilor. „ Nu poate fi vrednicie mai înaltă pe pământ decât aceea de a sluji lui Dumnezeu ca preot”, afirma Prea Fericitul Patriarh Iustinian. Această vrednicie trebuie să fie împodobită cu o seamă de virtuţi care să ilustreze viaţa aleasă şi moralitatea ireproşabilă a preotului. Pentru slujirea preoţească Sfântul Ioan Gură de Aur are o viziune extraordinară: „ Pe cei ce petrec în trup i-a făcut să săvârşească slujba îngerilor”, iar întrebării cum de e posibil ca pe unii dintre noi să ne facă Dumnezeu apţi a ne apropia de El, tot Sfântul Ioan răspunde: „ De aceea preotul trebuie să fie aşa de curat ca şi cum ar locui în ceruri în mijlocul acelor puteri” . Viaţa creştină în umbra crucii pe care Iisus Hristos a săvârşit suprema jertfă pentru mântuirea noastră, semnul dragostei supreme în care Dumnezeu ne-a cuprins. „ Rămâneţi întru dragostea mea” ( Ioan 15,9) este o chemare către veşnicie. Iisus Hristos este începătorul jertfei de mântuire dar slujirea Sa nu este egală şi nici asemenea slujirii preoţeşti. Datoriile morale ale preotului se înscriu în vremelnic, dar se înfăptuiesc „sub specie a eternitatis”. Vremelnicul este cu atât mai plin de sfinţenie cu cât semnul veşniciei este mai aproape de conştiinţa morală a preotului: „ Sfântă şi sfinţitoare este deci misiunea preotului, dar şi de mare responsabilitate morală în faţa lui Dumnezeu”. Trăind dragostea creştină datoria morală a preotului nu vor mai părea povară pentru aspectul uman al lui, deoarece intensitatea de trăire a iubirii devine izvorul tuturor acţiunilor lui, iar bucuria împlinirilor morale este corolar al optimismului pastoral. Preotul este un om al bucuriei, „fiindcă bucuria produsă de făpturile lui Dumnezeu şi de plăcerea de a-L sluji pe El înseamnă pentru el o Evanghelie plină de viaţă. Aceasta este suprema lui bucurie: bucuria de a vieţui în Hristos. La această bucurie se gândeşte şi Apostolul când zice: Bucuraţi-vă întru Domnul în toate zilele vieţii voastre şi iarăşi zic vouă: bucuraţi-vă” ( Filipeni IV, 4) . Preotul îşi desfăşoară activitatea sa sub două aspecte: ca sacerdot şi ca membru al societăţii. Relaţiile sale cu semenii îi vor da ocazia de valorificare creştină a principiilor de morală pe care le va ilustra înainte de toate cu exemplul său personal.

Sfera relaţiilor sale porneşte de la funcţia sacramentală prin care îl face prezent pe Hristos. Dacă preotul nu va putea sluji ca model vieţii creştine pentru sfera lui de relaţii va fi o sminteală cu atât mai mare cu cât dezacordul între fapte şi principii va fi mai mare. Blândeţea şi umilinţa preotului sunt datorii care-l duc spre cea mai strânsă unitate morală cu credincioşii. „Prin blândeţe a făcut pasul decisiv spre unificarea firii omeneşti din el cu firea omenească din ceilalţi”. Blândeţea şi umilinţa preotului vor creşte dragoste lui faţă de alţii si a altora faţă de el pentru că va înlătura mândria şi răutatea din cale lor: „ Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” ( Matei 11,29). Relaţia continuă a preotului cu credincioşii îi dă posibilitatea să cunoască durerile sufleteşti ale acestora şi din dragoste creştină , preotul are datoria morală de a se apropia de cei ce i-au încredinţat neliniştile sufletului, cu bunătate şi înţelegere în cuvânt şi faptă. Prin faptă bunătatea devine milostenie. Nici un preot nu se poate numi slujitor al lui Hristos dacă nu se străduieşte să ilustreze milostenia şi bunătatea creştină prin faptele sale de slujire, nelipsindu-i exemple atât de strălucite ca „ vasiliada” marelui ierarh din Cezareea Capadociei sau ascunsa bunătate a Sfântului din Mira Lichiei. O mare responsabilitate morală a preotului este realizarea dreptăţii şi a păcii. Slujitorul lui Hristos trebuie să iubească dreptatea şi pacea. Vrednicia slujirii preoţeşti este apreciată de credincioşi după modul în care preotul îşi duce viaţa în propria sa familie şi în societate. Valoarea morală a trăirii preotului este cea care dă autoritate cuvântului şi lucrării lui şi astfel ele devine o „ personalitate religios-morală creştină care întrupează în mod liber şi personal pe Hristos într-o dezvoltare consecventă şi armonioasă în fiinţa sa” . Datoriile morale ale preotului sunt datorii de viaţă, iar viaţa se transformă potrivit cu idealul moral. Curăţia şi vrednicia preotului depind numai de sine însuşi, mai ales de modul de a înţelege trăirea principiilor morale creştine care îi cere „ să fie mai presus de mulţime în ceea ce priceşte virtutea şi apropierea de Dumnezeu şi să fie faţă de comunitate ceea ce este sufletul faţă de trup” .

Un preot care se străduieşte să realizeze datoriile sale morale nu este singur, „căci lângă fiecare preot care trudeşte pentru Biserica lui Dumnezeu stă nevăzut Iisus Hristos”. Biserica este o comuniune harică de credinţă, nădejde şi dragoste, în care realizarea morală a credincioşilor se face pentru dobândirea mântuirii. Preotul zilelor noastre, va ajuta la rezolvarea tuturor problemelor bisericeşti în spiritul învăţăturii creştine, din care rezultă şi complexitatea datoriilor sale morale pe care Sfântul Apostol Pavel le rezumă cu îndemnul: „Fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin” ( II Timotei IV , 5).

CONCLUZII Pentru a fixa orizontul vieţii parohiale, teologia şi practica pastorală trebuie să fie în concordanţă deplină cu ecleziologia ortodoxă. La rândul ei, ecleziologia evitând orice dogmatism pastoral, indică arhitectura de ansamblu a comunităţii, o arhitectură care îi asigură atât stabilitatea ei instituţională cât şi mobilitatea ei misionară. Această concordanţă nu este o problemă conceptuală ci una reală. Desigur, nu este vorba de a schimba structura parohiei. Preotul ortodox dispune de toate mijloacele liturgice, pastorale şi misionare, dar ele trebuie folosite în perspectiva unei „iconomii”, a unui plan ecleziologic clarvăzător. Problema pastorală nu se pune deci pe planul mijloacelor, ci pe cel al finalităţii. Aşa se explică apariţia unei categorii de credincioşi care nu se identifică integral cu comunitatea, care stimulează o apartenenţă nominală, fără sens, la viaţa parohiei. Deşi, Biserica posedă totul, unii credincioşi caută în afară acel „esenţial” care nul găsesc în manifestarea parohiei, nu numai în termeni de atmosferă ci în termeni de angajament spiritual public şi mai ales de exerciţiu concret al harismelor lor particulare. Aici, stilul de viaţă parohială, disciplina pastorală şi îndeosebi coordonarea de către preot a unei mari diversităţi de „ daruri şi slujiri” joacă un rol decisiv.

Preotul este mai întâi un misionar, un arhitect, un ecleziolog, apoi un păstor, un constructor, un bisericaş. Totul constă, în a recapitula într-o singură Liturghie diversele forme personale sau comunitare, de spiritualitate, de rugăciune, de cult şi de slujire. Există o legătură particulară între ecleziologia pastorală şi etica socială creştină, mai cu seamă într-o ţară în care există un mare spaţiu social pentru lucrarea Bisericii. Nu numai pentru că Biserica nu poate să fie străină de problemele şi proiectele cu care se bate societatea, ci pentru că Biserica ţine seama de modul în care lucrează lumea ca atare. Problemele de ansamblu ale societăţii devin astfel probleme de ansamblu ale Bisericii. Iar pentru ca ea însăşi să devină instrument de înnoire, Biserica se inspiră din înnoirea în societate. Preoţii Bisericii noastre sunt convinşi că posedă mijloacele de lucru pentru a menţine vitalitatea şi unitatea parohiilor. Biserica Ortodoxă română, este, de altfel, cunoscută ca având unul dintre cele mai organizate sisteme parohiale şi eparhiale din lumea ortodoxă. Descompunerea unei parohii, care poate să aibă cauze multiple, afectează unitatea întregului corp bisericesc. De altfel, sectele nu atacă Biserica în general, ci cea mai mică parohie în dificultate. În această privinţă, pregătirea şi îndrumarea pastorală a preotului sunt hotărâtoare. Acestea nu trebuie să fie limitate la aspectele empirice, birocratice ale vieţii parohiale. Unitatea Bisericii la nivel naţional are la bază coerenţa celei mai mici comunităţi ortodoxe, a parohiei. Iar coerenţa parohiei este în primul rând o problemă de spiritualitate şi apoi de organizare . Pentru a reuşi integrarea spiritualităţii în viaţa parohială, teologia pastorală are nevoie de o ecleziologie autentică, clarvăzătoare.