Cereale - Capitolul 3

GRÂUL Grâul Grâul este este cea cea mai import important antăă plantă plantă cultiv cultivată, ată, cu mare mare pon ponde dere re alimen alimentar tară. ă. Suprafeţele întinse pe care este semănat, precum şi atenţia de care se bucură se datoresc: conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine şi raportului dintre aceste substanţe substanţe,, corespun corespunzător zător cerinţelo cerinţelorr organismu organismului lui uman; uman; conserva conservabilităţi bilităţiii îndelung îndelungate ate a  boabelor  boabelor şi faptului faptului că pot fi transportate transportate fără dificultate; dificultate; faptului faptului că planta are plasticitate plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în zone cu climate şi soluri foarte diferite; posibilităţilor de mecanizare integrală a culturii (după GH.BÂLTEANU, 1991). Grâul este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale. Boabel Boabelee de grâu grâu sunt sunt utiliz utilizate ate îndeo îndeoseb sebii pentru pentru produc producere ereaa fainei fainei,, desti destinat natăă fabricării pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 - 40% din populaţia globului) şi furnizează circa 20% din totalul caloriilor consumate de om. De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept carburant). Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru fabric fabricare areaa celul celuloze ozei; i; aşternu aşternutt pentr pentruu animal animale; e; nutre nutreţţ grosi grosier er;; îngrăşă îngrăşămân mântt organi organic, c, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare. Târâtele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale. Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat, superior   porumbul  porumbului, ui, sub aspectul valorii nutritive nutritive,, al preţului preţului şi chiar ca productiv productivitate itate.. Folosirea Folosirea  boabelor  boabelor de grâu ca furaj este mai puţin răspândită răspândită la noi, dar este mult extinsă extinsă în majoritatea ţărilor mari producătoare de grâu. Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este integral mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturile, deoarece

 părăseşte  părăseşte terenul terenul devreme şi permite permite efectuarea efectuarea arăturilor arăturilor încă din vară. Ca urmare, urmare, după grâu grâu poate poate fi semăn semănată, ată, în princi principiu piu,, orice orice cultur culturăă agrico agricolă; lă; după după recol recoltar tarea ea soiuri soiurilor  lor  timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi succesive.  Monocotyledonopsida, ida, ordinul Graminalis, Grâul aparţine genului Triticum, clasa  Monocotyledonops sălbatice (primitive) familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare număr de  forme sălbatice

sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. In prezent, este acceptată şi utilizată mai frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi), concepută de N. VAVÎLOV(m 1935) şi modificată de J. MAC. KEY (în 1963) . Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială cuprinde numai forme care aparţi aparţinn variet varietăţii ăţii „erythrospermun”,  predominâ  predominând nd soiurile soiurile româneşti. româneşti. Aceste Aceste soiuri soiuri se caracterizează printr-un potenţial de producţie de 9-10 tone boabe/ha, rezistenţă Ia cădere, ger, ger, iernar iernare, e, secet secetăă şi boli, boli, valoar valoaree nutrit nutritivă ivă şi tehnol tehnolog ogică ică a boabe boabelor lor,, stabil stabilita itate te a recoltelor . Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de creaţie românească

Speranţa (înregistrat în anul 1987) şi Rubin (1998). Pentru grâul „durum” există în cultură soiuri de primăvară (Durom - soi românesc, înregistrat în 1976; Ixos - soi de francez, 1995), şi de toamnă (Rodur - românesc, 1984; Pandur - soi de toamnă, 1996). Compoziţia chimică

Glucidele, în compoziţia bobului de grâu predomină glucidele - 62-75% din masa  proaspătă  proaspătă a bobului, bobului, formate formate în în proporţi proporţiee de peste peste 90% 90% din amidon, iar restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în principal în endosperm.

Proporţia diferitelor părţi ale cariopsei de grâu şi compoziţia lor chimică (% din s.u.) Partea din

% din

cariopsă

cariopsă: limite media dia

Cariopsa întreagă Pericarp

Celuloză

Pentozan i

100

100

2,0-3,5

5,6-8,5

4,5-5,7

5,5

40-60

30-50

Zahăr

Amido Proteine Lipid Săruri n

2,3-4,4 62-72 _

-

(N x 5,7)

10-16 3-7

e

1,82,5 0,5

minerale

1,8-2,2 2-4

Testa Stratul

cu

aleuronă Endosperm Embrionul  propriu-zis Scutellum

2,2-3,1

2,8

1,3

30-50

-

-

10-16

0,1

745

4,6-8,5

6,7

6-11

28-30

-

-

15-24

4-6

16-19

75-86 1-1,5

81 1,2

0,3

1-3

0,1-0,8 78-83

9-15

0,7-2

0,3-0,8

2-4,5

5-12

15-20

25-32

10-20

4-6

1-2

15-25

1,8

Repartizarea azotului şi a proteinelor în bobul de grâu Porţiunea din bob  Peri carp Testa Stratul cu aleuronǎ   Endospermul extern  Endospermul median  Endospermul intern  Embrion Scutellum

Proporţia din bob (%) 5,8 2,2 7,0 12,5 12,5 57,5 1,0 1,5

% din total N (% din s.u.) 0,5 1,7 3,15 2,2 1,4 1,0 5,33 4,27

N x 5,7

proteine din

2,8 9,7 18,0 12,5 8,0 5,7 30,4 24,3

bob 1,7 2,3 16,0 19,0 12,0 41,0 3,5 4,5

Proteinele. Substanţele proteice reprezintă în mod obişnuit 10-16% din masa  bobului (cu limitele între 8 şi 24%) şi sunt situate în cea mai mare parte spre părţile  periferice ale bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă), în embrion şi  scutellum ( după R.PETERSON, 1965). Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă -a bobului. Acumularea  proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte cu azot folosite. Dintre aceşti factori, condiţiile climatice au un rol deosebit de important, în climatele secetoase şi calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare şi umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca urmare, procentual,

 proteinele reprezintă mai mult din compoziţia bobului. Din contră, în climatele umede şi răcoroase este favorizată acumularea hidraţilor de carbon; totodată, perioada de formare a  boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantităţi mai mari de amidon. De asemenea, în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de grâu în substanţe proteice este mai scăzut. Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din  prolamine (4-5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi  gluteline (3-4 g/100 g, predominând glutelina) şi mai puţin din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal leucosina) şi  globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales edestina). Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de substanţe proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm şi care, după măcinat, în faină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente şi membrane coloidale care vor reţine bulele de dioxid de carbon în  procesul de creştere a aluatului şi dau aluatul pufos. Boabele de grâu „durum”, destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificaţie; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente.

Lipidele. Reprezintă 1,8 - 2,6% în compoziţia bobului şi sunt acumulate, în special, în embrion şi în stratul cu aluronă. Uleiul din germeni de grâu aparţine grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi constituie obiect de comerţ.

Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 -3,5%, prezentă în primul rând în învelişurile  bobului (pericarp).

Substanţele minerale. Reprezentate de un număr mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) au o pondere de 1,5 -2,3%, aflându-se spre părţile periferice ale bobului.  Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când  boabele ajung Ia 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără  pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din

cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de  păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor. Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5-8 zile. Lanurile de grâu sunt recoltate, dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor  universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei

de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi necăzute. În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul Ia înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.

SECARA Secara a fost luată în cultură ulterior grâului, orzului şi a altor culturi de câmp. Se  pare că ea a apărut ca buruiană în grâu, fiind apoi luată în cultură în zonele cu condiţii  pedoclimatice mai vitrege. In prezent, secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a doua cereală "panificabilă", după grâu. Secara este o plantă alimentară valoroasă, care reuşeşte în cultură în condiţii vitrege grâului, valorificând solurile acide sau cele nisipoase şi reuşind în zonele cu climă rece şi umedă sau în zone secetoase. Din boabele de secară se obţine faina folosită la prepararea pâinii, pentru o bună  parte din populaţia globului. Pâinea de secară este mai neagră decât cea de grâu, însă este „hrănitoare şi priitoare sănătăţii” (I. IONESCU DE LA BRAD). Pâinea de secară are gust acrişor, pori foarte fini, iar coaja este mai închisă la culoare decât la cea de grâu. Se utilizează şi sistemul de fabricare a pâinii din amestec de faină de grâu şi secară.

Din faina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce, apreciată pentru gustul şi acţiunea ei laxativă. Boabele (uruite) se folosesc ca nutreţ concentrat, în acelaşi scop, o mare utilizare o au taratele pentru vacile lactante şi în hrana porcilor etc., datorită conţinutului proteic ridicat (14 - 15%). Secara este importantă ca plantă de nutreţ sau ca borceag de toamnă (în amestec cu măzărichea de toamnă), dând un furaj care se recoltează timpuriu, utilizat sub formă de masă verde, păşune sau fân. Boabele servesc ca materie primă în industria amidonului, glucozei, alcoolului etc. În culturi de secară, prin infecţie artificială, se obţin scleroţi de cornul secarei (Claviceps purpurea), care au utilizări în industria farmaceutică pentru obţinerea unor 

alcaloizi (ergotina, ergotamina, ergotoxina, ergobazina etc.), folosiţi Ia prepararea unor  medicamente împotriva hemoragiilor, a unor afecţiuni circulatorii, a migrenelor, tensiunii arteriale etc. Boabele de secară provenite din aceste culturi se folosesc în industria alcoolului. Paiele de secară se folosesc ca furaj grosier şi aşternut, la împletituri (obiecte de artizanat), în industria celulozei şi hârtiei etc.

Sistematică. Genul Secale, din care face parte secara, a fost clasificat de numeroşi cercetători şi au apărut sisteme diferite în privinţa sistematizării şi componenţei speciilor. Secara cultivată aparţine speciei Secale cereale L, var. vulgare, care are spic alb, cu rahis flexibil, iar paleele acoperă numai două-treimi din lungimea bobului. Compoziţie chimică

Boabele de secară conţin, în medie, 82,0% hidraţi de carbon, 13,5% proteine, 1,9% grăsimi, 1,8% substanţe minerale şi vitamine (B 1, B2, PP). Părţile componente ale bobului de secară (% din masa bobului) sunt: 18,6% tegumentul plus stratul aleuronic, 77,7% endospermul şi 3,7% embrionul. În condiţii asemănătoare de vegetaţie, secara are un conţinut mai mic de proteine decât grâul şi cu o digestibilitate mai scăzută. Aluatul de secară, deşi conţine glutenină şi gliadină, nu formează un gluten în cantitate şi de calitatea celui de grâu. Ea este, totuşi, a doua cereală panificabilă (după grâu) pe glob, superioară orzului şi ovăzului. Paiele şi pleava de secară au conţinut ridicat de celuloză (44%, respectiv 42%), dar 

o slabă valoare furajeră. Cenuşa din boabe este formată în cea mai mare parte (80%) din fosfor şi potasiu, iar  cea din paie conţine, în principal (75%), siliciu şi potasiu.  Recoltarea

Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu, cu unele particularităţi. Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara, fiind rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât grâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfârşitul coacerii în pârgă. Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina, miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în unele situaţii lăţimea  brazdei trebuie să fie mai mică. Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât şi la noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de secara este de peste 60 q/ha (400 spice/m cu 1,5 - 2 g fiecare). La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă producţii de 30 - 50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha). Producţia de paie la secară este de circa doua ori mai mare.

TRITICALE Triticale este o cereală nouă, creată de om prin hibridare între genurile Triticum şi Secole (fiind, din punct de vedere genetic, un amfidiploid între grâu şi secară).

Prin realizarea acestor hibrizi s-a urmărit obţinerea unei noi plante de cultură cu însuşiri utile în producţia agricolă, moştenite de la grâu şi secară. Pe lângă păstrarea însuşirilor  valoroase ale grâului, s-a urmărit transmiterea unor caractere favorabile ale secarei, intre care: precocitatea; numărul mare de spiculeţe în spic; păstrarea germinaţiei o perioadă mai lungă; valorificarea condiţiilor mai vitrege da cultură, cum ar fi solurile sărace şi clima mai

aspră (ger, strat gros de zăpadă, seceta şi arşiţa, umiditatea excesivă etc.).

Sistematică. Triticale (Triticosecale Wilttmack) aparţine fam.  Poaceae (Gramineae), tribul Hordeae. Compoziţie chimică

Principalele componente chimice ale boabelor de triticale se situează între valorile grâului şi secarei, după cum atestă şi rezultatele pentru condiţiile din ţara noastră obţinute la S.C.A. Suceava (tab. 3.19, după L. GAŞPAR şi colab., 1986; C. VASILICĂ, 1991). Faţă de aceste valori medii se înregistrează fluctuaţii destul de mari, determinate de soiul cultivat şi de condiţiile de climă şi sol. Soiurile şi liniile de triticale cultivate în prezent dau un randament de faină mai redus (şi dau o cantitate mai mare de tarate) decât grâul (conţinutul de tărâţe este de circa 28% la grâu şi de 34 - 42% la triticale). Făina de triticale are însuşirile de panificaţie inferioare fainii de grâu, faţă de care are calităţi mai reduse a glutenului.

Compoziţia chimică a boabelor de triticale, grâu şi secară Componentul Protide brute Amidon Grăsimi brute Cenuşă

Componentul % din s.u. a boabelor: grâu triticale secară (aminoacidul) 14,6 14,2 11,9 Lizina 62,8 62,0 59,1 Triptofan 1,8 1,6 1,7 Cistina 2,2 2,0 1,9 Histidina Tirozina Alanina

% din total proteine: grâu triticale secară 3,03 3,44 4,50 0,86 1,03 0,77 2,15 3,38 2,87 1,43 1,49 1,53 1,42 1,31 1,88 2,87 4,08 3,54

Recoltare

Triticale se recoltează Ia începutul coacerii depline a boabelor, însă nu se întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi. Triticale, fiind mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi în anii ploioşi), se recoltează înainte ca umiditatea seminţelor  să scadă sub 16%

ORZUL Orzul se numără printre cele mai vechi plante luate în cultură. Sunt menţiuni că el s-a cultivat din epoca de piatră, o dată cu primele începuturi ale agriculturii. Orzul se cultivă de circa 12.000 de ani (V. VELICAN, 1972). Cu 7.000 de ani înaintea erei noastre se crede că orzul era cultivat pe scară largă (L. DRĂ-GHICI şi colab., 1975). La chinezi, orzul era trecut printre cele cinci plante sfinte. Orzul are multiple întrebuinţări: în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi în industrie. În alimentaţia omului, orzul deţine încă un loc însemnat în zonele unde cultura are o pondere mai mare. Şanse de reuşită mai bună o are cultura orzului (faţă de celelalte cereale) în unele zone cu condiţii de vegetaţie extreme, cum sunt cele de dincolo de Cercul Polar (reg. Arhanghelsk etc.) cele de la mare altitudine (Tibet, Pundjab etc.), sau cele din nordul Africii (Algeria, Maroc etc.) (N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965). Chiar şi în aceste zone se caută înlocuirea din alimentaţie a pâinii de orz, care are calităţi slabe (sfărâmicioasă, necrescută, greu digestibilă), datorită lipsei glutenului, cu pâinea de grâu sau cu pâinea din amestec de faină de grâu şi orz.

Sistematică. Cu clasificarea orzului (Hordeum) s-au ocupat mulţi cercetători,  părerile fiind uneori diferite. Specia de orz cultivată,  H. sativum Jessen, sau  H. vulgare L. (în sens larg, după MANSFELD, 1950), cuprinde următoarele convarietăţi (după MANSFELD, 1950, citat de L. DRĂGH1CI şi colab., 1975). Compoziţie chimică

Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz este prezentată în tabelul de mai  jos , iar conţinutul în amidon şi proteină a orzului şi orzoaicei în tabelul 3.23. (după L DRÂGHICI şi colab., 1975).

Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz. Specificare Apă

Valorile medii(în %) la: boabe ] paie 13,92 13,15

Proteină brută

10,53

2,87

Grăsime totală Substanţe extractive neazotate - din care amidon Celuloză

2,08 66,18 55,16 4,85

1,40 39,94 38,65

Cenuşă

2,78

4,45

Conţinutul boabelor în substanţe proteice şi amidon la orzul de toamnă şi orzoaica de primăvară Forma de cultură Orz de toamnă (32 de soiuri) Orzoaica de primăvară (73 de soiuri)

Proteină % S.U. minimă medie maximă

Amidon % S.U. minimă medie maximă

10,86

13,29

14,08

54,94

56,33

59,79

9,48

11,61

13,08

57,23

59,60

62,28

Calitatea orzului se apreciază în funcţie de utilizări. Astfel, orzul furajer trebuie să aibă boabele bogate în proteine, substanţe extractive neazotate şi grăsimi, iar celuloza să fie în proporţie mai redusă. Ca valoare nutritivă orzul este superior porumbului, conţinând în cantitate mai mare aminoacizii lizină şi triptofan. Orzul pentru bere trebuia să aibă un conţinut scăzut în proteină(10 -12%), deoarece aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un conţinut cât mai mare de amidon, de care depinde extractul berii. In acest sens, calităţi mai bune întruneşte orzoaica. Orzoaica  pentru bere, pe lângă conţinutul chimic amintit (mai puţine proteine şi mai mult amidon), este necesar să aibă boabe mari (MMB 40 - 48 g), uniforme, cu încolţire uniformă şi energie germinativă mare, încât obţinerea înaltului să se facă în timp scurt (altfel se poate mucegai şi putrezi). Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafea etc. trebuie să aibă boabe mari, golaşe, cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de plevi. După cum s-a arătat, calitatea panificabilă a fainii de orz este slabă, fiind lipsită de gluten.

 Recoltarea orzului 

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă, începe la coacerea deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 - 17%. Întârzierea recoltatului  provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor şi a scuturării boabelor. Orzoaica pentru malţ nu se recoltează Ia umiditate mai ridicată de 15%, deoarece numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă a boabelor; dacă recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor peste 15%, se trece imediat la uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%). Orzul de toamnă se coace cu 7 - 10 zile înaintea grâului. EI trece foarte repede în „răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este mai mare decât la grâu.

OVĂZUL Ovăzul a fost luat în cultură mai târziu decât orzul şi grâul. Se pare că ovăzul a fost cunoscut la început ca buruiană în orz, pe care 1-a depăşit în producţie pe solurile sărace şi în climatele mai aspre din centrul şi nordul Europei, unde apar urme privind cultura lui cam de prin epoca bronzului (mileniu III - IV î.e.n.). V. VELICAN (1972) arată că, în ţara noastră, ovăzul a fost extins în cultură o data cu invazia triburilor slave, de la care s-a şi împrumutat denumirea de „ovăz” („ovesu”, în slavona veche). Importanţa principală a ovăzului este ca furaj. Boabele reprezintă un furaj concentrat foarte apreciat în alimentaţia cabalinelor, a reproducătorilor diferitelor specii (tauri, berbeci), a vacilor pentru lapte, păsărilor etc,

Sistematică. Genul Avena face parte din tribul  Avenae Ness şi cuprinde numeroase specii grupate în dona secţii:  Avenastrum Koch (specii perene) şi  Euavena Griseb. (speciile anuale, sălbatice şi cultivate), Dintre speciile cultivate, cea mai mare importanţă şi răspândire o are  A. saliva L., iar dintre speciile sălbatice  A. fatua L (odos).  Avena sativa cuprinde numeroase varietăţi, din care mai importante sunt: mutica

(spiculeţ nearistat şi boabe albe), aristata (spiculeţ aristat, palee albe), aurea (spiculeţe nearistate, boabe galbene).

Compozitia chimica

Compoziţia chimică a ovăzului (în % din masa bobului) Substanţe Specificare

Apa

Proteină

Grăsimi extractive Celuloză

Cenuşă

Boabe îmbrăcate 13,3

10,8

5,2

10,0

3,0

Boabe

12,8

13,5

7,6

neazotate 57,7 62,8

1,2

2,1

decorticate Paie Pleavă

14,3 13,8

3,8 5,0

1,6 2,5

35,9 41,5

38,7 26,7

5,7 10,5

Boabele au conţinutul de proteină variabil în funcţie de soi şi condiţiile de cultură. Proteinele sunt formate din albumine 1%, globuline 80%, prolamine (avenină) 10 - 15% şi glutenine 5%. Ele au un grad ridicat (circa 80%) de digestibilitate. Conţinutul în grăsimi al ovăzului este mai mare decât al celorlalte cereale din climatul temperat (grâu, secară, orz). Un conţinut mai ridicat de grăsimi se află în embrion. Extractivele neazotate sunt formate din amidon (peste 90%), apoi zahăr şi dextrină. Paiele şi pleava, datorită conţinutului ridicat de celuloză, au valoare nutritivă scăzută, dar mai mare decât a celor de grâu şi secară. Cenuşa din boabe are un conţinut mai ridicat de: fosfor (29,5%), potasiu (17,4%), siliciu (36,4%), calciu (5,8%), magneziu (5,9%) etc.; cea din paie: siliciu (46,5%), potasiu (24,8%), calciu (5,9%), iar cea din  pleavă: siliciu (73,2%), calciu (18,2%), potasiu (6,5%) etc.  Recoltare

Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte cereale. Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să aibă tijele uscate, iar boabele să fie la începutul maturităţii depline, în acest caz seminţele scuturate pe  platformă ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se recoltează cu combina până când tijele plantelor nu sunt uscate (deşi bobul e matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă,

toba combinei se înfundă, iar randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului pierderile sunt foarte mari. înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina sau în locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze: tăierea plantelor  la coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4- 5 zile.

PORUMBUL Porumbul ocupă al treilea loc, ca importanţă, între plantele cultivate pe glob. Această poziţie, din punct de vedere agricol, este motivată printr-o serie de  particularităţi, astfel: -

prezintă o mare capacitate de producţie, cu circa 50% mai ridicată faţă de

celelalte cereale; -

are o mare plasticitate ecologică, care îi permite o largă arie de răspândire,

dând recolte mari şi relativ constante, mai puţin influenţate de abaterile climatice; -

este o planta prăsitoare, bună premergătoare pentru majoritatea

culturilor; -

suportă monocultura mai mulţi ani;

-

are un coeficient mare de înmulţire (l 50 - 400);

-

având o însămânţare mai târzie în primăvară, permite o mai bună

eşalonare a lucrărilor agricole; -

cultura este mecanizabilă 100%;

-

recoltarea se face fără pericol de scuturare;

-

valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale, cât şi apa de

-

posibilităţile de valorificare a producţiei sunt foarte variate etc.

irigaţie; Din 100 kg boabe se pot obţine: 77 kg taină sau 63 kg amidon, 44 l alcool, 71 kg de glucoza, 1,8 - 2,7 l ulei şi 3,6 kg turte (N. ZAMFIRESCU şi colab. 1963). Sistematică. Porumbul face parte din familia Gramineae, subfamilia  Panicoidae, tribul  Maydeae, specia  Zea mays L. (n = 10 cromozomi). Din acelaşi trib, pe lângă genul  Zea, fac parte 8 genuri (ENGLER, 1964), din care importante pentru filogenia porumbului

sunt doua Euchlena şi Tripsarum, ambele răspândite în America. Compoziţie chimică

După R. J. MARTIN şi colab. (1970), boabele conţin în medie: apă 13,5%; proteine 10,0%; glucide 70,7% (din care amidon 61,0%); grăsimi 4,0%, săruri minerale 1,4%, substanţe organice acide 0,4%. Amidonul este format din amilopectine (72 - 77%) şi amiloză (21 - 28%). Repartizarea amidonului pe componentele bobului reliefează că 98% se depune în endosperm, 1,3% în embrion şi 0,7% în pericarp. Proteinele, în proporţie de 15 - 18%, conţin 45% prolamine (predominantă fiind zeina), 35% glutenine şi 20% globuline. Din totalul proteinelor, 73,1 % se acumulează în endosperm, 23,0% în embrion şi 2,2% în pericarp. Fertilizarea raţională influenţează conţinutul în aminoacizi. Astfel, îngrăşămintele cu azot ridică conţinutul de triptofan, iar cele cu azot şi fosfor duc ia o creştere a conţinutului în lizină (JEGES şi colab., 1970). Indicele iod al uleiului de porumb este de 111 - 130. în componenţa uleiului intră: acid oleic 46%, acid linoleic 41,5%, acid palmitic 7,8%, acid stearic 3,5% şi alţii. Boabele conţin vitaminele B 1, B2 şi E şi PP în proporţie mai mare, provitamina A (la varietăţile cu boabe galbene); vitamina C lipseşte. Compoziţia chimică este mult influenţată de hibrid (soi), condiţiile de vegetaţie şi tehnologia aplicată.  Recoltarea

Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi. Începe când umiditatea boabelor ajunge la 30-32% şi se încheie când aceasta este cuprinsă între 24-26%. Mai târziu „recoltarea în ştiuleţi” se execută manual, pentru a  preveni scuturarea boabelor.

Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea acestora scade sub 25%. Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%.

Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi; ulterior se taie tulpinile şi se leagă în snopi.

În zonele mai umede din nordul Moldovei şi din Transilvania se recoltează plantele întregi, se aşează în glugi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor să se facă ulterior. Motivaţia  procedeului constă în discuirea mai rapidă a terenului.

SORGUL Sorgul este o cultură foarte veche, care se cultivă pentru; boabe, mături, sirop bogat în zahăr, furajarea animalelor sub formă de siloz sau nutreţ verde etc. Boabele de sorg sunt folosite direct în alimentaţia oamenilor sub formă de făinuri în unele zone din Africa, India, China, Orientul Apropiat şi Egipt. În industrie se utilizează la fabricarea amidonului, alcoolului şi berii, în amestec cu  boabele de orz Sorgul tehnic, cu ramificaţii lungi şi elastice, serveşte pentru confecţionarea măturilor, a periilor şi altor împletituri. Din sorgul zaharat se extrage un suc dulce, bogat în zaharoză cu utilizări foarte variate. În hrana animalelor sorgul se utilizează fie ca furaj fibros, fie însilozat sau ca  boabe, având o valoare nutritivă asemănătoare cu a porumbului. Pentru nutreţ verde este deosebit de important în zonele aride, după recoltare plantele regenerând repede, deci  putând fi folosit ca păşune. Pentru aceste utilizări au fost selecţionate soiuri şi hibrizi fără glicozidul durină, care pune în primejdie viaţa animalelor. În China şi Africa, din flori, teci şi frunze se obţine un colorant utilizat la vopsirea stofelor, a lânii şi pieilor. Sorgul aparţine familiei Gramineae, tribul Andropogoneae, genul Sorghum Adams, care cuprinde 31 de specii anuale şi perene. Sorgul cultivat aparţine speciei Sorghum vulgare Pers., sin. Sorghum bicolor  (L) Moench. Compoziţia chimică

Boabele de sorg au o compoziţie chimică asemănătoare boabelor de porumb. Astfel, conţinutul în amidon este de 75,37%, proteine 11,84%, grăsimi 3,79%, celuloză 2,18%, cenuşă 1,28% (T. MUREŞAN, 1965). Sorgul zaharat conţine 16 - 18% substanţe dulci, predominantă fiind zaharoză.

 Recoltare

Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor (fără pericol de scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până sub panicule. Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza de coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplina. Recoltarea se poate face prin secerarea plantelor întregi, după care se înlătură, ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se leagă în snopi şi sunt transportate la staţiile de  presare. Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a boabelor, prin tăierea paniculelor cu l - 2 internoduri, după care se depozitează sub şoproane pentru uscare.

MEIUL Meiul (Panicum miliaceum L.) este considerat una dintre cele mai vechi plante cultivate, în China ocupă suprafeţe importante cu 3.000 ani î.H., boabele fiind folosite în alimentaţie; de asemenea, a fost cultivat încă din vechime, în India, în Egipt, sudul şi sudestul Europei, în climatele mai calde, a fost înlocuit în mare măsură de porumb, iar în climatele umede şi răcoroase, de cartof. În prezent, suprafaţa mondială semănată cu această specie de mei, caracteristică zonei temperate, este de aproximativ 10,1 mii. ha, din cele circa 36,5 mil. ha suprafaţa totală ocupată cu diferite specii de mei, majoritatea aparţinând genurilor  Setaria,  Pennisetum, Eragrostis, Eleusine, cultivate în zonele aride din Asia şi Africa; suprafeţe mai

importante există în Asia Centrală şi de Est (Federaţia Rusă, Mongolia, Japonia), Orientul Mijlociu, Europa de Est. Producţia medie mondială se situează în jur de 800 kg boabe/ha, în Europa şi în SUA, meiul este semănat pe suprafeţe limitate, mai mult pentru furaj (1308 mii ha în 2001, din care 1027 mii ha în Federaţia Rusă şi 268 mii ha în Ucraina). Compozitia chimica

Boabele de mei conţin circa 10,6 - 18,0% proteine, 61,1 - 68,9% glucide, 3,6% lipide, 8,1% celuloză, 3,4% săruri minerale. Boabele decorticate pot fi prelucrate sub formă de faină utilizată în alimentaţie  pentru prepararea de crupe, păsat sau mămăligă. Prin decorticare se pierd 20 - 40% din

masa boabelor. Mămăliga de mei este hrănitoare, dar ceva mai greu de digerat. Boabele pot fi destinate, de asemenea, furajării animalelor (rumegătoare, păsări). Paiele şi pleava au o valoare furajeră ridicată, conţinând 4,5 - 5% proteine. Planta întreagă este folosită sub formă de masă verde sau fân, oferind un furaj de foarte bună calitate.

Recoltarea. La alegerea momentului de recoltare a culturilor pentru boabe trebuie avut în vedere faptul că meiul are o coacere neuniformă, existând pericolul scuturării  boabelor, în plus, boabele se sparg uşor la treierat; ca urmare, turaţia bătătorului nu trebuie să depăşească 700 - 800 turaţii/minut. Faza optimă de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului au căpătat culoarea caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au întărit, iar  cele din mijlocul paniculului sunt în pârgă. Se recoltează cu combina de cereale, printr-o singură trecere. În anumite situaţii, meiul poate fi recoltat şi divizat; în prima fază, când 70 - 75% dintre boabe s-au întărit, se taie plantele cu vindroverul, la 15 - 20 cm înălţime şi numai pe rouă, pentru a nu se scutura  boabele; după 2 - 4 zile de la cosire se treieră cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. Trebuie reţinut că meiul are paiul plin cu măduvă, cu umiditate mai ridicată şi, ca urmare, se usucă mai greu.

OREZUL Orezul este, alături grâu, una dintre cele mai importante plante cultivate. Boabele orez sunt destinate, în primul rând, alimentaţiei umane, constituind hrana de bază pentru circa 3,2 miliarde de oameni, în principal locuitori din Asia unde consumul anual de orez depăşeşte adesea 100 kg/locuitor, şi atinge 190 kg în Vietnam, 144 kg în Indonezia, 137 kg în Thailanda, 134 kg în Bangladesh (prin comparaţie cu un consum mediu mondial de 60 kg/locuitor/an), în ultimele decenii, consumul de orez a crescut considerabil în Africa (de exemplu, 60 kg/locuitor/an în Senegal) şi America Latină (48 kg în Brazilia, 35 kg în Columbia). In ţările din zona temperată orezul reprezintă un „aliment de completare”,  prezent în hrană, adesea aproape zilnic, în cantităţi mici şi sub diferite forme de preparare (de exemplu, în Franţa, consumul mediu anual de orez este de 3,7 kg/locuitor). Boabele au avantajul că sunt uşor de prelucrat, în mod frecvent numai prin fierbere. Acestea au o

valoare dietetică şi nutritivă deosebită, calităţi gustative remarcabile şi un grad ridicat de digestibilitate, superior altor cereale. Orezul este originar din sud-estul Asiei şi din India, iar în jurul anului 3000 î.h. exista deja în cultură în China. Actualmente orezul este cultivat atât în zonele tropicală şi subtropicală, cât şi în zona temperată. Limita nordică de cultivare a orezului în Europa o constituie nordul Italiei, Franţa şi sudul României (fîg.3.70, după GH, BÂLTEANU, 1989). Orezul cultivat aparţine genului Oryza, specia Oryza sativa L. (orezul comun), care cuprinde trei subspecii:  ssp. brevis, caracterizată prin boabe scurte, de 3 - 4 mm lungime;  ssp. indica, caracterizată prin boabe subţiri şi lungi, plante cu tulpini şi frunze lungi şi de

culoare verde-deschis, perioadă lungă de vegetaţie;  ssp. japonica, cu boabe mari, ceva mai scurte, pline, plante cu talie mijlocie, cu frunze fine, de culoare verde-închis, perioadă mai scurtă de vegetaţie, cultivată în zona temperată. Compoziţia chimică

Boabele mature de orez conţin, în medie: 8,1% din s.u. proteine, 2,1% din s.u. lipide, 73,3% din s.u. glucide, 9,8% din s.u. celuloză; 5,7% din s.u. săruri minerale. Prin  prelucrarea boabelor (decorticare şi polizare-albire), se pierd circa 75% din lipide, 50% din sărurile minerale, o mare parte din proteine şi aproape complet vitaminele. Ca urmare,  boabele de orez prelucrate ("orezul alb") sunt constituite aproape în totalitate din amidon (76 - 90,3%) şi sunt sărace în proteine (5 - 9,2%, ca urmare a înlăturării, la prelucrare, a  părţilor exterioare ale bobului şi a embrionului), lipide (0,4% - 0,6%), celuloză (0,2%) şi săruri minerale (0,6%) .De asemenea, boabele de orez sunt deficitare în vitaminele complexului B şi în unii aminoacizi esenţiali (lizina). În componenţa proteinelor predomină glutelinele (1,2 - 8,0 g/100 g boabe uscate, în principal orizeina) şi albuminele (1,6 - 3,2 g/100 g, în principal leucosina), prin comparaţie cu globulinele şi prolaminele (câte 0,5 g/100 g). Consumul boabele de orez furnizează o mare cantitate de calorii. Totodată, trebuie subliniată digestibilitatea foarte ridicată a diferiţilor componenţi ai bobului.

Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare (% din s.u.)

Specificare

Proteine Lipide Amidon + zaharuri Celuloză Săruri minerale

Orez asiatic (Vietnam) Orez Orez brut Orez decorticat („paddy”) alb („cargo”) 7,70 9,17 8,55 2,41 2,35 0,60 73,60 86,50 90,20 10,15 0,66 0,21 6,16 1,37 0,63

Orez european (Franţa) Orez Orez brut Orez decorticat („paddy”) alb („cargo”) 7,87 10,66 9,37 1,84 2,39 0,19 77,40 81,64 5,05 9,00 2,35 1,00 4,30 1,56 0.46

Recoltarea

În momentul în care boabele ajung la 28 - 30% umiditate, se recomandă evacuarea treptată a apei din parcele, nu prea repede, pentru a nu determina căderea plantelor.

Momentul optim de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului se află la coacere deplină (circa 18 - 20% umiditate, uneori chiar 24% umiditate). Calendaristic, în România orezul, se recoltează, în mod obişnuit, între 15 septembrie şi 15 octombrie. Înainte de recoltare, din cauza frunzelor încă verzi, sunt necesare uneori tratamente cu substanţe desicante, cum ar fi diquat (Reglone CS, 2-3 l/ha) sau dimetipin (Harvade 25 F, 1,5 l/ha), aplicate atunci când boabele au 24-26% umiditate.

Recoltarea se efectuează cu combina pentru cereale păioase, direct din lan, având aparatul de treier prevăzut cu bătător cu cuie şi reglat la o turaţie de 500 - 550 rotaţii/minut. Combina se deplasează pe şenile, cu o viteza de înaintare de numai 1,5-2 km/oră. Uneori este necesară recoltarea divizată a orezului, aceasta fiind impusă de anumite condiţii speciale şi îndeosebi de coacerea întârziată şi neuniformă; lucrarea se poate începe la 26 - 28% umiditate în boabe, folosind vindroverul, reglat pentru a tăia miriştea la 20 cm înălţime. Când boabele ajung la 15 - 17% umiditate se treieră cu combina prevăzuta cu ridicător de brazdă.

HRIŞCA Hrişcă (Fagopyrum esculentum Moench., sin.  Fagopyrum sagittatum Gilib.)

aparţine, din punct de vedere botanic, familiei  Polygonaceae. Este inclusă în grupa cerealelor  (pseudocereala) datorită compoziţiei chimice a boabelor şi utilizării acestora în alimentaţie şi în furajare, similar cu boabele cerealelor. În mod tradiţional, boabele de hrişcă sunt folosite în alimentaţia umană sub formă de grişuri, pesmeţi, biscuiţi, amestecuri de cereale pentru micul dejun, crupe, clătite sau supe. De asemenea, pot fi folosite, cu bune rezultate, în furajarea animalelor (porci, păsări). Valoarea nutritivă a boabelor de hrişcă este ceva mai scăzută decât a cerealelor, din cauza  ponderii mai ridicate a învelişurilor fructului. Prin măcinarea boabelor rezultă 65 - 72% faină, conţinând circa 70% glucide, 10% proteine, 1% lipide. Trebuie subliniat că hrişcă este singura cereală care nu este deficitară sub aspectul conţinutului în lizină (5-7 g/100 g  proteină). Din punct de vedere agronomic, hrişcă prezintă interes deoarece este puţin  pretenţioasă faţă de tehnologia de cultivare, care este puţin costisitoare. Planta acoperă foarte repede terenul şi înăbuşă buruienile. Creşte foarte repede şi poate asigura, în 3 luni, recolte de circa 4 - 6 t masă uscată, care poate fi utilizată ca furaj (nutreţ verde sau fân) sau ca îngrăşământ verde. De asemenea, planta de hrişcă conţine rutină (până la 6% din s.u.), un glucosid flavonic folosit în medicină pentru tratarea fragilităţii vaselor capilare sangvine.

Recoltarea. Realizată, de regulă, în luna septembrie, este o operaţiune dificilă din cauza maturităţii eşalonate a boabelor. Se recoltează cu combina pentru cereale, în momentul în care circa 70% din fructe au ajuns la maturitate, în condiţii obişnuite se recoltează 1.000 - 1.500 kg boabe/ha, dar producţiile pot ajunge la 2.500 - 3.000 kg  boabe/ha. Imediat după recoltare este necesară condiţionarea recoltei, prin eliminarea impurităţilor umede şi uscarea boabelor până la 12 - 14 % umiditate.