Cel Mai Iubit dintre pamanteni - marin preda

Tema şi viziunea despre lume ȋn “Cel mai iubit dintre pămȃnteni” de Marin Preda

Scriitor romȃn reprezentativ al epocii postbelice şi una dintre constiinţele autentice ale literaturii romȃne contemporane, Marin Preda aduce o viziune nouă şi implicit polemică asupra satului romȃnesc surprins ȋn epoca de mari zguduiri istorice de dinaintea şi imediat dupa Al Doilea Război Mondial. A abordat cu forţă epică şi profunzime a problematizării teme precum intelectualul ȋn relaţie cu istoria, conflictul ȋntre iubire şi conştiinţă, raportul dintre destinul individului şi destinul naţional, problema scrisului ca obiectivare si analiză a interiorităţii umane. Realismul modern al operei lui Marin Preda presupune o formulă complexă, care include dubla figurare in text a naratorului, stil oral şi scene naturaliste, spirit ironic şi autoreflexiv, vocaţie a tragicului, sondaj psihologic. Ȋnsemnările memorialistice, confesiunile şi opiniile despre artă relevă la Marin Preda un spirit puternic, autentic, lucid şi neliniştit, obsedat de adevăr, de absurdităţile istoriei, de faţa hidoasă a puterii. Probabil că nici o altă creaţie literară romȃnească nu a avut succesul pe care l-a ȋnregistrat romanul „Cel mai iubit dintre pămȃnteni”. Apărută ȋn primăvara anului 1980, această ultimă creaţie a lui Marin Preda reprezintq nu numai apogeul unei cariere scriitoriceşti, ci şi un reper fundamental al literaturii romȃne. Intuindu-i complexitatea tematică şi artistică, interpretările critice n-au ezitat să-l numească „roman total” (Eugen Simion), pentru că această amplă construcţie epică se edifică prin dezvoltarea şi interferenţa mai multor componente: roman de dragoste, politic, intelectual, senzaţional, de moravuri. Toate acestea se armonizează ȋntr-o idee morală cuprinzătoare: „mitul fericirii prin iubire”, sintetizat ȋn celebra frază finală – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Ea exprimă deopotrivă o credinţă, un ideal şi un avertisment. Consider că „Cel mai iubit dintre pămȃnteni” este un roman realist, care are ca temă critica societăţii scialiste sau a dictaturii proletariatului, ideea romanului fiind aceea conform căreia o societate construită pe abuz, minciună, asasinat politic, ateistă, care promovează bestiile la conducerea ei, nu poate exista mult timp şi se autodevrează. Titlul cărţii, care se regăseşte ȋn roman ȋntr-o declaraţie de dragoste adresată lui Victor Petrini, la telefon, de Suzy Culala, poate fi ȋnţeles abia la sfȃrşit şi constituie o ironie amară: cel mai iubit dintre pămȃnteni nu are parte de dragostea semenilor; mai mult decȃt atȃt, ȋnsăşi soarta nu-l iubeşte, hărăzindu-i ȋnfrȃngeri şi umilinţe şi făcȃnd din el un ucigaş fără voie. Folosind tehnica relatării la persoana ȋntȃi (doar pe o porţiune a celui de-al treilea volum naraţiunea se realizează la peroana a treia), romanul are forma unei lungi confesiuni prin care personajul principal, Victor Petrini, ȋşi reconstituie existenţa, parcurgȃndu-i sincer şi lucid momentele şi ȋncercȃnd să-i afle un sens. A cunoscut mai multe experienţe erotice (Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy) şi, din diferite motive, a eşuat ȋn toate. A studiat filozofia şi, tȃnăr asistent, avea ȋn faţă o strălucită carieră universitară, ambiţionȃnd să creeze o „nouă gnoz㔺ii compunȃnd un eseu despre „Era ticăloşilor”. S-a căsătorit cu Matilda, punȃnd sub semnul ȋntrebării prietenia cu Petrică Nicolau, căruia aceasta ȋi era soţie, şi a avut cu ea o fetiţă, dar relaţia conjugală se desfăşoară sub semnul unei adȃnci incompatibilităţi şi se degradează lamentabil. Ȋn acelaşi timp, existenţa sa socială este deturnată ȋn urma unuia dintre abuzurile cu efecte deseori tragice prin care un regim politic arbitrar ȋncepea să se consolideze ȋn deceniul al şaselea. Ajunge la ȋnchisoare, la canal şi apoi ȋntrr-o mină de plumb, unde ia act de treptele cele mai de jos ale abjecţiei umane. Aici ucide, spre a nu fi el cel ucis, un gardian care ȋl supune unui regim de exterminare. Pus ȋn libertate, e părăsit de Matilda şi lucrează

ȋn serviciul de deratizare publică, prilej cu care cunoaşte viaţa si mentalităţile mediilor sociale periferice. Ajuns. ȋn cele din urmă, contabil la „Oraca”, se ȋndrăgosteşte de Suzy, femeie tandră, docilă,candidă – opusul Matildei – , dar neprevăzutul ȋl ȋmpiedică ȋncă o dată să ajungă la un liman afectiv: apărȃndu-se, ȋl ucide pe fostul soţ al lui Suzy, pe care ȋl aruncă din cabina unui teleferic, şi ajunge din nou la ȋnchisoare. Cea mai cuprinzătoare componentă epică este cea erotică. Ea ȋnglobează celelalte experienţe (socială, politică, intelectuală) ale lui Victor Petrini, care, ilustrȃnd tragic condiţia fiinţei umane ȋnlănţuite de puterea circumstanţelor, nu ȋncetează să creadă ȋn mitul fericirii prin iubire. Prin experienţele erotice ale personajului, romanul relevă anumite tipuri de relaţie a individului cu existenţa ȋn tentativa sa de a o cunoaşte şi de a şi-o asuma. Victor Petrini consumă – şi este consumat de ele – patru durate ertice esenţiale, fiecare fiind coincidentănu numai cu o vȃrstă a sa, ci şi cu o circumstanţă socio-politică bine determinată. Nineta este prima iubire a adolescentului Victor Petrini, ea ȋşi are originea ȋntr-o senzualitate intensă, care tulbură simţurile. Personajul confundă, acum, existenţa cu aparenţa, cu formele ei exterioare. Perfecţiunea halucinantă a trupului femeii, voluptatea atingerilor pot fi lesne considerate drept existenţa ȋnsăşi, pe care personajul crede că o poate lua ȋn posesie totală şi definitivă. Aflat la această vȃrstă, Petrini proiectează ȋn existenţă propriul său ideal pe care-l transferă dinspre aspiraţie spre realitate. Alcătuită precar, ȋn virtutea acestui transfer, legătura se desface din aceeaşi cauză care o născuse: capriciul. Personajul refuză să se plimbe pe anumită stradă la invitaţia Ninetei şi aceasta ȋl părăseşte. Aceste experienţe erotice ȋi corespunde, ȋn plan social, un sistem de relaţii ȋntemeiate pe principiul libertăţii individuale. Relaţia cu Căprioara ȋi creează eroului iluzia că poate domina exstenţa şi că este un răsfăţat al ei. Pe fondul performanţelor ȋn studii şi al obţinerii unei licenţe strălucite, o fată ȋl priveşte fascinată, iar Petrini, din orgoliu juvenil, are convingerea că este „un ales”, din moment ce existenţa, sub ȋnfăţişarea superbă a Căprioarei, l-a selecţionat dintre atȃţia alţi pretendenţi. El nu realizqază, decȃt după consumarea tragică a evenimentelor, că a luat drept existenţă autentică o zonă „neclintită şi amorfă” a acesteia. Personajul se află ȋn imposibilitatea de a-şi asuma o existenţă căreia nu i se imprimă nimic din configuraţia sa sufletească. Mai mult, realitatea ȋntruchipată de Căprioara poartă ȋn sine urmele unei alte „cuceriri” (e ȋnsărcinată cu un medicinist), pe care orgoliul exclusivist al lui Petrini nu le poate accepta. El eşuează din nou, iar decizia pe are o ia acum e la limita culpabilităţii, căci Căprioara moare, ȋn urma unei intervenţii inoportune. Dragostea pentru Matilda poate fi pusă sub semnul tentaţiei fascinante de descifrare şi supunere a unei realităţi necunoscute, a misterelor şi adȃncimilor abisale ale exitenţei pe care eroul doreşte să şi-o asume. Ambiţionȃnd să creeze o „nouă gnoză”, el crede că, prin efort teoretic, poate lua ȋn posesie o realitate, descifrȃndu-i toate necunoscutele. De aceea, sentimetul armonizării depline cu Matildaȋl are de fiecare dată cȃnd ea e dezorientată, dezordonată, incoerentă, ca ȋnsăşi existenţa. E iluzia cq, datorită infailibilităţii demersului său cognitiv, existenţa i se supune. Petrini ȋşi dă seama, ȋnsă, că realitatea este, de fapt, un amestec de abjecţie şi puritate, depăcat şi virtute, chemări şi respingeri, falsitate şi adevăr care pot exista laolaltă, una prin cealaltă sau una ȋn locul celeilalte, ȋn proporţii greu de stabilit. Ele e nevoit să admită că decalajul dintre existenţă şi propria sa proiecţie despre aceasta este intrinsec condiţiei umane. Matilda reprezintă un teritoriu sufletesc imprevizibil – cu latenţe incogniscibile şi manifestări diarmonice – care-l absoarbe şi ȋl supune pe Petrini. Ea simbolizează tipul de existenţă pe care nu forţa spirituală (protagonistu) o poate lua ȋn posesie, ci cea financiară (fusese căsătorită cu un evreu bgat căruia i se supusese cu feminitate şi căruia ȋi poartăȋn timp un respect măsurat) şi cea politică (Mircea, care ȋi succede lui Petrini, are o importantă funcţie ȋn partid).

Nu ȋntȃmplător, perioada ȋn care se desfăşoară această istorie de dragoste coincide cu epoca răsturnărilor sociale, a presiunii politice şi a represiunilor inchizitoriale din öbsedantul deceniu”. Petrini numeşte acest interval din viaţa sa „perioada Matilda”, căci ȋn ea se cuprind suspiciunea şi ura agresivă pe care personajul le află atȃt ȋn spaţiul conjugal, cȃt şi ȋn plan social. Echivalenţele sunt cȃt se poate de sugestive: Matilda dispreţuieşte cultura; pentru ea scrierile lui Petrini sunt „tȃmpenii” şi devin obiect al suspiciunii. Aceleaşi scrieri vor determina autorităţile să-l suspecteze pe Victor că ar fi „duşman al poporului”. Schimbătoare, imprevizibilă, ȋntocmai vremurilor, Matilda ameninţă, umileşte, ȋnjoseşte, agresează, devenind ȋn felul ei, o torţionară. Nu altceva ȋi oferă lui Petrini contactl brutal cu existenţa socială care ȋl absoarbe imperativ, prinzȃndu-l ȋn mecanismul de culpabilizare, de umilire şi chiar de anulare a individului. Se ȋntȃmplă lucruri teribile: profesorii sunt ȋnlăturaţi de la catedre (Lucian Blaga, printre ei), un simplu „caloriferist” conduce facultatea, studenţii sunt exmatriculaţi datorită originii, poeţi semi-analfabeţi bȃntuie prin reviste, refulaţi de tot felul dirijează cu sadism anchetele chinuitoare, iar anchetatul căruia nu i s-a putut dovedi nici o vină primeşte trei ani de ȋnchisoare. Petrini ȋnsuşi trăieşte dramatic consecinţele acestor vremuri aberante. Eşecul său, in această a treia experienţă, se datorează acţiunii unor forţe necontrolabile ȋn puterea cărora personajul cade fără putinţa de a se opune. Cu Suzy, eroului i se oferă o nouă exerienţă şi i se deschide din nou drumul identificării, cunoaşterii şi asumării unui tip de relaţie cu realitatea. La ȋnceput, protagonistul e prudent şi neȋncrezător faţă de promisiunea unei existenţe fericite. Suzy ȋntruchipează realitatea care se lasă cucerită fără să se opună: gesturile ȋi sunt fireşti, mirările sincere, dăruirea nereticentă. Ea dă un semn concret despre sine, confesȃndu-se şi recuperȃnd astfel un trecut eşuat, un paradis pierdut pe care ȋl redă prezentului. Mult rȃvnita comunicare se produce; existenţ pare a-i da lui Petrini un semn concret al substanţei sale, iar acesta ȋi percepe delin ȋnţelesurile şi ȋi cere la rȃndu-i să-l vadă, să ia act de propria sa viaţă ca de o realitate individuală concretă. „Cineva care ştie” se joacă, ȋnsă, şi arbitrarul spulberă ȋncă o dată iluziile lui Petrini. Soţul dipsoman al lui Suzy – pe care Petrini ȋl ucide, apărȃndu-se – pare un trimis al destinului care se ȋmplineşte ȋncă o dată tragic. Este un deznodămȃnt care situează romanul sub semnul unor ȋnţelesuri mult mai profunde: ȋn raporturile sale cu existenţa, fiinţa umană nu se află doar ȋn puterea propriilor capricii, a unor forţe sufleteşti obscure sau a unor determinări sociale aberante, ci şi a unei transcendenţe arbitrare. Sunt sensuri grave pe care romanul lui Marin Preda le comunică printr-o experienţă umană de profundă autenticitate, subordonȃndu-le, ca ȋn toate scrierile sale, unui impresionant imperativ moral – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” Viziunea lui Marin Preda despre viaţă este reliefată ȋn această operă ȋn special prin concepţiile transmise de personajul central, Victor Petrini. Acestea sunt sublimate prin concepţia scriitorului conform căreia „Scriitorul este omul care ȋşi asuma totul.” Marin Preda, asemenea lui Petrini, este adeptul unui sistem de valori, conştientizȃnd totuşi că, de cele mai multe ori, incapacitatea oamenilor de a renunţa la acesta are urmări importante ȋn viaţa unei persoane: „Compromisul cu ideile e un lucru tragic”. Dacă romancierul afirma că ȋn cazul ȋn care ar fi pus ȋn poziţia de a alege ȋntre dreptul de a trăi şi cel de a scrie ar opta, ȋn orice condiţii pentru cel de-al doilea, eroul romanului, meditȃnd asupra morţii, se pregăteşte să dispară, nu ȋnainte de a rememora şi reevalua cele mai importante etape din existenţa sa, apelȃnd la metoda epică a jurnalului pentru ca experienţa sa să ajungă şi la ceilalţi.