Catilina - caracterizare

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE LITERE SPECIALIZAREA : ROMÂNĂ/LIMBĂ STRĂINĂ ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PROGRAMĂ ANALITICĂ Disciplina: Limbă latină (curs practic) Specializarea: Română/Latină Anul III Semestrul I-II Titularul disciplinei Lect. Univ. dr.: Ilona Duţă I.

OBIECTIVELE DISCIPLINEI: -

să-i familiarizăm pe studenţi cu textele scrise în limba latină,

-

dezvoltarea capacităţii studenţilor de a traduce un text latin având în vedere tehnica traducerii textelor ce include folosirea dicţionarului.

-

recapitularea noţiunilor de morfologie şi sintaxă latină;

-

exerciţiile de traducere şi comentare a textelor originale din diversele epoci ale scriiturii latine din variate genuri literare, fundamentează şi completează cursurile de literatură şi civilizaţie latină, literatură universală şi istorie antică.

II.

TEMATICA CURSURILOR Se recomandă parcurgerea unei antologii de literatură latină care să cuprindă fragmente

din următoarele opere: Caius Sallustius Crispus: - De coniuratione Catilinae (arta discursului şi a portretisticii) - De bello Iugurthino (arta discursului şi a portretisticii). Titus Livius – Ab urbe condita Publius Cornelius Tacitus – Annales - Historiae

1

Pentru a veni în ajutorul studenţilor în demersul de a evalua propriile cunoştinţe în materie de traducere de text din latină în română şi de a-l comenta, considerăm necesare câteva recomandări. Este cunoscut faptul că un fragment latin detaşat din contextul mai larg pune în faţa cursanţilor dificultăţi de înţelegere exactă. Modalitatea de a diminua aceste greutăţi constă în pregătirea atentă a probei: informare asupra scriitorilor şi asupra operelor recomandate, lectura în traducere a fragmentelor vizate, însuşirea perfectă a cunoştinţelor de limbă latină şi formarea, posibilă numai prin mult exerciţiu, a unor deprinderi de abordare corectă a textului latin. Prin acest curs practic încercăm să stimulăm capacitatea de analiză şi sinteză, verificând în acelaşi timp abilitatea studenţilor de a lua decizii în situaţii în care nu dispun de toate datele necesare (este vorba de textul la prima vedere). Căci acestea sunt problemele cu care se confruntă cei care trebuie să stabilească sensul unui text latin din care le scapă semnificaţia anumitor cuvinte sau a anumitor structuri gramaticale. Obligat să recurgă frecvent la această practică latinistul îşi va dezvolta o strategie de asociere şi de structurare, aceasta fiind şi scopul cursurilor noastre. Pentru fiecare autor propus (Sallustius, Tit. Livius, Tacitus) am ales fragmente literare corespunzătoare scopurilor pe care ni le-am propus, prezentate şi comentate în contextul operei integrale a scriitorului, genului literar şi perioadei istorice din care fac parte. III.

EVALUAREA STUDENŢILOR: Examen (scris)

IV.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

- Barbu, N.I., Aspecte din viaţa romană în scrisorile lui Cicero, Bucureşti, 1959. -Boissier, G., Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar.Traducere de N. Steinhardt. Prefaţă de Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, Editura Univers, 1977. - Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol.I, Societatea ,,Adevărul” S.A., 1994. -Cizek, Eugen, Mentalităţi romane şi reprezentarea străinului, în Viaţa Românească, 83, 1988, p. 32-36. -Cizek, Eugen, Istoriografia latină în Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982. -Cizek, Eugen, Tacit, Bucureşti, Editura Univers, 1974. -Constans, L.A., Guerre des Gaules, édition et trad., 2 vol., ed. a IV-a, Paris, 1947.

2

-Costa, Traian,

Seneca Retorul, în Istoria literaturii latine, vol.II, partea a II-a, Perioada

Principatului (44î.Hr – 14 d.Hr.). -Ernout, A., Catilina, Iughurta, Fragments des Histoires, Paris, 1941. -Fabre, P., Guerre civile, édition et trad., 2 vol., Paris, 1941. - Grimal, Pierre, Literatura latină, traducere de Mariana şi Liviu Franga, Bucureşti, Editura Teora, 1997. -Grimal, Pierre, Civilizaţia romană, traducere, prefaţă şi note de E.Cizek, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, vol.I-II. -Grimal, Pierre, Le siècle des Scipions, Aubier, ed. a II-a, Paris, 1975. -Guţu, Gheorghe, Introducere la Cicero, Opere alese, Bucureşti, 1973, vol.I. -*** Istoria literaturii latine de la origini până la destrămarea republicii, ed. a II-a, Bucureşti, 1972. -Iorgulescu, Alexandra şi Marcu, Mihaela, Antologie de proză latină, Craiova, Universitaria, 2004 -Lascu,N., Studiu introductiv, traducere şi note la C.Sallustius Crispus, Opere, Cluj, 1969. -Livius, Titus,

Ab Urbe condita, Ediţie bilingvă, traducere, introducere şi note de Paul

Găleşeanu, vol.I-II, Bucureşti, Editura Teora, 2000. -Mommsen, Theodor, Istoria romană, vol.I, traducere de Joachim Nicolaus, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. -Rambaud, M., Ciceron et l'histoire romaine, Paris, 1952.

3

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE LITERE SPECIALIZAREA : ROMÂNĂ/LATINĂ ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

SUPORT DE CURS DISCIPLINA: LIMBĂ LATINĂ (curs practic) Anul III Semestrul I-II Titularul disciplinei Lect. Univ. dr.: Ilona Duţă I.

PREZENTAREA CURSULUI Cursul cuprinde date despre autori (în cazul nostru Caius Sallustius Crispus, Titus Livius

şi Publlius Cornelius Tacticus) şi operele lor, urmate de fragmente ce trebuie traduse. Fiind un curs practic accentul cade pe traducerea corectă a textelor, dar şi pe delimitarea lor în propoziţii, recunoaşterea tipurilor de subordonate, etape prin care urmărim să fie aprofundate noţiunile de morfologie şi sintaxă. II.

CURSUL Primul autor studiat este Caius Sallustius Crispus. Vom prezenta pe scurt viaţa şi opera scriitorului.

S-a născut la Amiternum ( azi San Vittorino ), un orăşel din teritoriul sabin, în anul 86 î.Hr. Nu avem ştiri despre familia lui; nici un izvor nu face vreo menţiune despre înaintaşi. Dacă ţinem seama că a fost tribun al poporului, se pare că era de origine plebeiană, destul de înstărită, de vreme ce tatăl său avea o casă la Roma. Sallustius pare să fi plecat destul de curând din oraşul natal, cu intenţia de a se dedica cu toată sârguinţa studiilor. Se pare însă că tânărul Sallustius s-a plictisit de studiile intense, căzând pradă tentaţilor de altă natură pe care i le oferea viaţa de la Roma. Dedându-se petrecerilor, atracţiilor de tot felul, desfrâului, risipei, Sallustius pierde casa din Roma, devenind eroul nenorocos al unor adevărate scandaluri.

4

Viitorul istoric începe să manifeste interes faţă de viaţa politică în jurul anului 67 î.Hr., când la Roma se pregătea, într-o atmosferă coruptă, conjuraţia lui Catilina. Înaintea ochilor săi se petreceau evenimentele cărora le-a închinat pagini de antologie în Catilina cu întreg cortegiul lor de ambiţii, de teroare, de lux şi de desfrâu, mai ales în rândurile nobilimii. În felul acesta a luat naştere şi s-a dezvoltat tot mai mult în sufletul tânărului impulsiv şi violent o ostilitate împotriva nobilimii, în care începuse să vadă de pe atunci pricina tuturor relelor care bântuiau statul roman. Strâns legată de cariera politică a lui Sallustius este prietenia lui cu Caesar. Cu ajutorul acestuia, Sallustius a ajuns quaestor, magistratură pe care a ocupat-o după plecarea lui Caesar ca guvernator al Galliei, adică după anul 59 î.Hr. Etapa cea mai importantă o reprezintă anul 52, în care îndeplineşte magistratura de tribun plebeu; în această calitate, el avea ocazia să-şi manifeste cu mai mult curaj convingerile de partizan al popularilor. Pe fondul unor puternice frământări interne, acuzat de imoralitate, în timp ce avea o misiune administrativă în provincia Siria, Sallustius este exclus din senat. Stăpânindu-şi pornirile impulsive, Sallustius crezu că cel mai bun mijloc de răzbunare este reafirmarea fidelităţii sale faţă de Caesar. Ca urmare, Sallustius nu s-a întors la Roma, ci s-a dus la Caesar în Gallia. Aici va fi bine primit, căci în tabăra lui Caesar începuseră să vină din capitală mulţi adepţi de-ai lui, careşi dădeau seama de apropierea deznodământului final: conflictul pe faţă dintre Caesar şi Pompeius, adică războiul civil. După izbucnirea războiului civil, după fulgerătoarea trecere a Rubiconului şi după ce îşi asigurase stăpânirea asupra Italiei, Caesar pregăteşte lupta de la Pharsalus, în care-l urmează şi Sallustius ca prieten. După victoria repurtată la Thapsus (46 î.Hr.), care însemna de fapt înfrângerea definitivă a pompeienilor, Caesar, care ştia să răsplătească devotamentul subalternilor săi, hotărî să-l răsplătească din plin şi pe Sallustius. Înainte de a părăsi Africa, Caesar împarte regatul Numidiei în două părţi: o parte o dă, ca răsplată pentru ajutorul militar, regelui Bocchus al Mauretaniai, iar pe cealaltă o transformă în provincie romană, sub numele de Africa Nova , iar în fruntea ei îl numeşte ca guvernator pe Sallustius, cu autoriate de proconsul. În această calitate, Sallustius, conformându-se practicii curente, a spoliat provincia, strângând averi fabuloase. Sallustius a folosit perioada de un an de zile cât a stat în Numidia şi pentru a se informa asupra locurilor şi oamenilor, cu legendele lor fabuloase, pentru a citi vreun scriitor indigen şi mai ales pentru a admira peisajul atât de caracteristic al deşertului african. De asemenea, el a

5

avut ocazia să se intereseze mai de aproape de figura lui Iughurta, care devenise un personaj legendar. Toate acestea îi vor fi dat ideea de a scrie istoria războiului împotriva lui Iughurta. Cu averile stoarse de la provincialii africani, Sallustius a început să facă paradă de om bogat. A plătit sume fabuloase pentru vila lui Caesar de la Tibur ( azi Tivoli), iar la Roma a cumpărat nişte grădini somptuoase, numite, după el, Horti Sallusttiani. Sfârşitul tragic al lui Caesar la idele lui Martie, anul 44 î.Hr., a constituit o grea lovitură pentru Sallustius; căci el pierdea nu numai un prieten, ci mai ales un protector, iar o dată cu asasinarea lui Caesar, i se spulberau multe visuri, speranţe şi ambiţii politice, cum ar fi obţinerea consulatului. Sallustius va renunţa la viaţa politică, pentru care nu mai găsea nici o raţiune. În felul acesta, la vârsta de 42 de ani, deci în plină maturitate şi având o bogată experienţă, Sallustius îşi începe activitatea de istoric, până în anul 35 î.Hr., când moare. Caius Sallustius Crispus este primul istoric al Romei antice în accepţia strictă a cuvântului. Cicero dăduse expresie concepţiei răspândite în antichitate că istoria este înainte de toate o operă oratorică – opus maxime oratorium -

luată în sensul că un istoric trebuie nu

numai să povestească faptele, dar şi să le prezinte într-o formă artistică, adică să facă din opera sa o operă literară din punct de vedere al formei. Cronologic, Sallustius a avut un predecesor, care este în acelaşi timp şi un mare nume în istoriografia romana, Caius Iulius Caesar, autor al Commentariilor despre războiul purtat de el în Gallia şi despre războiul civil cu diferitele lui teatre de luptă. Cu toată valoarea lor indiscutabilă, opera lui Caesar se aseamănă mai mult cu aşa-zisele jurnale de război. Ceea ce face din Sallustius primul istoric adevărat al Romei este conştiinţa clară a măreţei sale misiuni. Cercetarea evenimentelor istorice constituie pentru el un ideal nobil, la care s-a reîntors cu încredere sporită şi cu forţe noi. Înainte de a trece la scrierea operei sale de bază, Historiae, Sallustius a ales din vastul câmp al istoriei romane o zonă mai restrânsă căreia i-a consacrat toate forţele sale. Pentru prima parte a activităţii sale, Sallustius s-a limitat să aleagă două evenimente pe cae le povesteşte în monografiile:De coniuratione Catilinae şi De bello Iugurthino. Cea dintâi în ordine cronologică este De coniuratione Catilinae, scrisă între anii 43 şi 42 î.Hr. Monografia este de dimensiuni reduse, dar corespunzătoare evenimentului de care se ocupă: fazele tentativei de răsturnare a ordinii publice şi ale instaurării unei dictaturi de către Catilina în anul 63 î.Hr., precum şi o scurtă menţiune asupra unei tentative anterioare în anul 65.

6

Monografia se deschide şi descrie în primele patru capitole un prolog care nu are nici o legătură cu restul operei. Succesiunea ideilor ar fi următoarea: omul trebuie să tindă spre glorie, dar pentru aceasta să se folosească de calităţile intelectuale mai mult decât de cele fizice. Cea mai nobilă îndeletnicire a omului este punerea acestor facultăţi în slujba statului. O asfel de ocupaţie o constituie şi aceea de a scrie istorie. Cea de-a doua monografie istorică a lui Sallustius, Bellum Iugurthinum – datează din jurul anului 40 î.Hr. În ea se întâlnesc multe reminiscenţe din Catilina, nu sporadice, întâmplătoare, ci sistematice şi bine chibzuite. Mai mult încă: portretele sunt modelate după cele din prima monografie; îndeosebi portretul lui Iugurtha are multe trăsături comune cu acela al lui Catilina. Acţiunea dramatică este mai redusă decât în Catilina. Această a doua monografie sallustiană are ca subiect povestirea peripeţiilor legate de campaniile întreprinse împotriva lui Iugurtha de diferiţi generali romani, şi, printre acestea, mai pe larg aceea întreprinsă de Metellus şi de Marius (anii 111-105 î.Hr.). Istoriile (Historiae) constituie opera principală a lui Sallustius, scrisă într-un timp când acesta era stăpân nu numai pe deplinătatea talentului său, dar mai avea şi o vastă experienţă ca istoric. Această operă în care fac joncţiunea, în acelaşi mod, naraţiunea şi propaganda, de respiraţie mai largă decât monografiile precedente, avea cinci cărţi. Istoriile începeau cu evenimentele din anul 78 î.Hr., îndeosebi cu cele de după moartea lui Sulla. Opera mergea cu povestirea până în 67 î.Hr., deci o perioadă relativ scurtă în timp, dar bogată în evenimente. Se pare că obiectivul lui Sallustius era de a arăta în această operă consecinţele tiraniei lui Sulla, consecinţe care aveau să culmineze cu conjuraţia lui Catilina. Aceasta se explică, ne spune Sallustius, prin îmbinarea a două cauze: ambiţia lui Catilina însuşi, care folosise exemplul lui Sulla, şi, mult mai profund, corupţia generală a vieţii publice, otrăvite de pasiunea pentru lux şi avere. Din păcate însă, opera nu s-a păstrat integral; au rămas câteva fragmente - scrisori, discursuri - care nu ne dau o imagine de ansamblu asupra ei. În continuare prezentăm câteva îndrumări privind tehnica traducerii unui text latin, absolut necesare fiecărui student: 1) Într-o frază căutăm mai întâi verbele, care indică numărul propoziţiilor; 2) Împărţirea frazei în propoziţii componente; 3) Se trece la traducerea fiecărei propoziţii, pe cât posibil în ordinea din limba latină. 4) Cuvintele sunt căutate în dicţionar concomitent cu traducerea, pentru a alege sensul cel mai potrivit cu logica textului.

7

5) Traducerea începe cu predicatul şi prin întrebarea pe care i-o adresăm aflăm subiectul. 6) După aflarea acestor două părţi principale de propoziţie, traducem celelalte părţi ale ei, fiind atenţi la terminaţii, care arată precis funcţia lor în propoziţe. 7) Conjuncţiile sunt de mare ajutor, ca şi pronumele relative sau particulele interogative. 8) Când subiectul este tradus, o dată cu el trebuie traduse şi cuvintele care prin funcţia lor determină subiectul. 9) După ce este tradus predicatul, trebuie traduse şi complementele lui. 10) Când propoziţia a fost tradusă complet, ea trebuie să aibă un înţeles clar, logic. Orice greşeală în traducere duce la formulări lipsite de sens. Să aplicăm aceste recomandări frazei următoare din De coniuratione Catilinae: “Longe mihi alia mens est, patres conscripti,1/ cum res et pericula noastra considero,2/ et cum sententias nonnullorum ipse mecum reputo.3/ Illi4/ mihi5/ disseruisse6/ videntur7/ de poena eorum,8/ qui patriae, parentibus, aris et focis suis bellum paravere:9/ res autem monet10/ cavere ab illis11/ magis quam,12/ quid in illos statuamus,13/ consultare.9/ Nam cetera maleficia tum persequare11/, ubi facta sunt;12/ hoc14/ nisi provideris13/ ne accidat,14/ ubi evenit,15/ frustra iudicia implores:16/ capta urbe,17/ nihil fit reliqui victis.”18/ Urmează delimitarea textului în propoziţii şi recunoaşterea subordonatelor: 1. Longe mihi…mens est = propoz. principală 2. Cum res...considero = propoz. temporală 3. et cum ...reputo = propoz. temporală 4. illi disseruisse de poena eorum = propoz. completivă infinitivală 5. mihi videntur = propoz. principală 6. qui...paravere = propoz. relativă – atributivă 7. res autem monet = propoz. principală 8. cavere ab illis = propoz. completivă infinitivală 9. magis quam consultare = propoz. completivă infinitivală 10. quid in illos statuamus = propoz. inetrogativă indirectă 11. nam ...tum persequare = propoz. principală 12. ubi facta sunt = propoz. temporală 13. nisi provideris = propoz. condiţională

8

14. ne accidat = propoz. completivă conjuctivală 15. ubit evenit = propoz. temporală 16. frustra...implores = propoz. principală 17. capta urbe = propoz. temporală (ablativ absolut) 18. nihil fit reliqui victis = propoz. principală. Trecem la traducerea propriu-zisă a textului: „Senatori, cu totul alt simţământ mă stăpâneşte, când mă gândesc la situaţia şi pericolele noastre şi când cumpănesc în mintea mea părerile altora.

Mi se pare că aceştia au vorbit despre

pedepsirea acelora care au pregătit război împotriva patriei, părinţilor, altarelor şi vetrelor lor; dar situaţia ne îndeamnă să ne păzim mai degrabă decât să ne sfătuim ce să hotărâm împotriva lor. Căci celelalte nelegiuiri atunci să fie urmărite când se săvârşesc; dacă nu prevezi să nu se întâmple, după ce s-a întâmplat zadarnic mai alergăm la judecăţi: o dată cucerită cetatea, celor învinşi nu le mai rămâne nimic”. Se poate desprinde următoarea concluzie: analiza gramaticală este principala cale prin care se poate observa direct materialul de limbă, să se tragă concluzii şi să se aplice regulile învăţate în descifrarea unor texte. Analiza gramaticală prin care mintea este solicitată să răspundă la o serie de întrebări, trebuie să constituie un prilej de exersare a gândirii logice, de aplicare a unor temeinice cunoştinţe de morfologie, pentru cunoaşterea textului studiat. În continuare propunem fragmente de tradus din principalele opere ale lui Sallustius: De coniuratione Catilinae şi De bello Iugurthino unde prezentăm pe scurt arta discursului şi a portretisticii. CAIUS SALLUSTIUS CRISPUS De coniuratione Catilinae Arta discursului Dintre cele patru discursuri din Catilina două sunt rostite de însuşi conducătorul conjuraţiei (capitolele 20 şi 58) şi reproduc gândurile şi intenţiile tuturor participanţilor la mişcare, iar celelalte sunt construite antitetic, căci unul este rostit de către Caesar (cap.51), iar celălalt de către Cato (cap.52). Avându-l ca model pe grecul Thucydides, Sallustius nu va reproduce fidel discursurile autentice ale diferitelor personaje, ci le face să vorbească după felul

9

său de a gândi. Este o mare calitate a discursurilor sallustiene, cărora nu le pot fi contestate veridicitatea şi autenticitatea, cu atât mai mult cu cât este vorba despre evenimente la care istoricul a participat direct. Conţinutul discursurilor din prima monografie istorică era cunoscut şi de către unii dintre cititorii operei lui Sallustius, contemporani cu conjuraţia lui Catilina. Acesta este motivul pentru care Sallustius nu a putut renunţa la nuclelul de bază al cuvântărilor, chiar dacă el plutea uneori în domeniul generic al retoricii, al stilului şi al artei. Există în Catilina două paliere între care pendulează discursul istoric, adică cel al conspiratorilor şi cel al taberei republicane. Discutând despre discursurile din prima monografie, Nicolae Lascu sintetiza:,, Elementele retorice nu se pot contesta în aceste discursuri; cu ajutorul lor se reconstruiau vederile artistice şi istorice ale autorului. Dar, alături de acestea, întâlnim în discursurile lui Sallustius şi multă artă, şi mai ales poezie. Toate acestea fac ca discursurile din Catilina să fie deosebit de frumoase; ele nu abundă în retorisme seci, nici nu se conformează unor scheme prea rigide şi complicate, ci se conformează în chip spontan unei legi simple şi logice: aceea care derivă din armonia întregii opere, din criteriile istorice şi artistice care o caracterizează în general şi din cele stilistice în special. Ele se disting şi prin varietatea de stil şi de ton, adaptată la circumstanţele pe care le zugrăvesc: când elegante, când nervoase, când pasionate, când fremătând de indignare şi de mânie, când surâzătoare de bunătate şi îngăduinţă”( Lascu, Studiu, p.44). Cele două discursuri ale lui Catilina sunt o veritabilă declaraţie de încredere în complicii săi, a căror credinţă este mai presus de orice ,verificată în numeroase ocazii. Cititorul este cuprins de emoţie şi sensibilitate, devine el însuşi încrezător în victoria finală. De asemenea impresionează motivul libertăţii pe care Catilina îl vehiculează în discursurile sale: condiţiile sunt prielnice pentru revoltă, iar Catilina, ca un adevărat conducător de oşti, se pune necondiţionat la dispoziţia oamenilor săi. Siguranţa şi perfecţiunea cu care Sallustius îşi construieşte discursurile fac ca cel care citeşte aceste pasaje să uite pentru moment sfârşitul luptei de la Pistorium şi împărtăşeşte siguranţa lui Catilina. [20] Catilina ubi eos, quos paulo ante memoravi, convenisse videt, tametsi cum singulis multa saepe egerat, tamen in rem fore credens univorsos appellare et cohortari in abditam partem aedium secedit atque ibi omnibus arbitris procul amotis orationem huiusce modi habuit: "Ni virtus fidesque vostra spectata mihi forent, nequiquam opportuna res cecidisset; spes magna, dominatio in manibus frustra fuissent, neque ego per ignaviam aut vana ingenia incerta pro certis captarem. Sed quia multis et magnis tempestatibus vos cognovi fortis fidosque mihi, eo animus

10

ausus est maxumum atque pulcherrumum facinus incipere, simul quia vobis eadem, quae mihi, bona malaque esse intellexi; nam idem velle atque idem nolle, ea demum firma amicitia est. Sed ego quae mente agitavi, omnes iam antea divorsi audistis. Ceterum mihi in dies magis animus accenditur, cum considero, quae condicio vitae futura sit, nisi nosmet ipsi vindicamus in libertatem. Nam postquam res publica in paucorum potentium ius atque dicionem concessit, semper illis reges, tetrarchae vectigales esse, populi, nationes stipendia pendere; ceteri omnes, strenui, boni, nobiles atque ignobiles, vulgus fuimus, sine gratia, sine auctoritate, iis obnoxii, quibus, si res publica valeret, formidini essemus. Itaque omnis gratia, potentia, honos, divitiae apud illos sunt aut ubi illi volunt; nobis reliquere pericula, repulsas, iudicia, egestatem. Quae quousque tandem patiemini, o fortissumi viri? Nonne emori per virtutem praestat quam vitam miseram atque inhonestam, ubi alienae superbiae ludibrio fueris, per dedecus amittere? Verum enim vero, pro deum atque hominum fidem, victoria in manu nobis est: viget aetas, animus valet; contra illis annis atque divitiis omnia consenuerunt. Tantummodo incepto opus est, cetera res expediet. Etenim quis mortalium, cui virile ingenium est, tolerare potest illis divitias superare, quas profundant in exstruendo mari et montibus coaequandis, nobis rem familiarem etiam ad necessaria deesse? Illos binas aut amplius domos continuare, nobis larem familiarem nusquam ullam esse? Cum tabulas, signa, toreumata emunt, nova diruunt, alia aedificant, postremo omnibus modis pecuniam trahunt, vexant, tamen summa lubidine divitias suas vincere nequeunt. At nobis est domi inopia, foris aes alienum, mala res, spes multo asperior: denique quid reliqui habemus praeter miseram animam? Quin igitur expergiscimini? En illa, illa, quam saepe optastis, libertas, praeterea divitiae, decus, gloria in oculis sita sunt; fortuna omnia es victoribus praemia posuit. Res, tempus, pericula, egestat, belli spolia magnifica magis quam oratio mea vos hortantur. Vel imperatore vel milite me utimini! Neque animus neque corpus a vobis aberit. Haec ipsa, ut spero vobiscum una consul agam, nisi forte me animus fallit et vos servire magis quam imperare parati estis." [58] "Compertum ego habeo, milites, verba virtutem non addere neque ex ignavo strenuum neque fortem ex timido exercitum oratione imperatoris fieri. Quanta cuiusque animo audacia natura aut moribus inest, tanta in bello patere solet. Quem neque gloria neque pericula excitant, nequiquam hortere: timor animi auribus officit. Sed ego vos, quo pauca monerem, advocavi, simul uti causam mei consili aperirem. Scitis equidem, milites, socordia atque ignavia Lentuli quantam ipsi nobisque cladem attulerit quoque modo, dum ex urbe praesidia opperior, in Galliam proficisci nequiverim. Nunc vero quo loco res nostrae sint, iuxta mecum omnes intellegitis.

11

Exercitus hostium duo, unus ab urbe, alter a Gallia obstant; diutius in his locis esse, si maxume animus ferat, frumenti atque aliarum rerum egestas prohibet; quocumque ire placet, ferro iter aperiundum est. Quapropter vos moneo, uti forti atque parato animo sitis et, cum proelium inbitis, memineritis vos divitias, decus, gloriam, praeterea libertatem atque patriam in dextris vostris portare. Si vincimus, omnia nobis tuta erunt: commeatus abunde, municipia atque coloniae patebunt; si metu cesserimus, eadem illa advorsa fient, neque locus neque amicus quisquam teget, quem arma non texerint. Praeterea, milites, non eadem nobis et illis necessitudo inpendet: nos pro patria, pro libertate, pro vita certamus, illis supervacaneum est pugnare pro potentia paucorum. Quo audacius aggredimini memores pristinae virtutis! Licuit vobis cum summa turpitudine in exsilio aetatem agere, potuistis nonnulli Romae amissis bonis alienas opes exspectare: quia illa foeda atque intoleranda viris videbantur, haec sequi decrevistis. Si haec relinquere voltis, audacia opus est; nemo nisi victor pace bellum mutavit. Nam in fuga salutem sperare, cum arma, quibus corpus tegitur, ab hostibus avorteris, ea vero dementia est. Semper in proelio iis maxumum est periculum, qui maxume timent; audacia pro muro habetur. Cum vos considero, milites, et cum facta vostra aestumo, magna me spes victoriae tenet. Animus, aetas, virtus vostra me hortantur, praeterea necessitudo, quae etiam timidos fortis facit. Nam multitudo hostium ne circumvenire queat, prohibent angustiae loci. Quod si virtuti vostrae fortuna inviderit, cavete inulti animam amittatis neu capiti potius sicuti pecora trucidemini quam virorum more pugnantes cruentam atque luctuosam victoriam hostibus relinquatis!" Discursul lui Caesar La 5 decembrie 63 î.Hr., s-a ţinut la Roma faimoasa şedinţă a senatului în care s-a dezbătut problema pedepsei care trebuia aplicată conjuraţilor lui Catilina. Deschiderea şedinţei a fost făcută de către Cicero, care a arătat obiectul dezbaterii, după care a vorbit Decimus Iulius Silanus, consul designatus, partizan al pedepsei cu moartea. Toţi cei care au luat după el cuvântul, au fost de aceeaşi părere. A vorbit apoi Caius Iulius Caesar, în favoarea celor arestaţi : Sed Caesar, ubi ad eum ventum est, rogatus sententiam a consule huiusce modi verba locutus est: [51] "Omnis homines, patres conscripti, qui de rebus dubiis consultant, ab odio, amicitia, ira atque misericordia vacuos esse decet. Haud facile animus verum providet, ubi illa officiunt, neque quisquam omnium lubidini simul et usui paruit. Ubi intenderis ingenium, valet; si lubido possidet, ea dominatur, animus nihil valet. Magna mihi copia est memorandi, patres conscripti,

12

quae reges atque populi ira aut misericordia inpulsi male consuluerint. Sed ea malo dicere, quae maiores nostri contra lubidinem animi sui recte atque ordine fecere. Bello Macedonico, quod cum rege Perse gessimus, Rhodiorum civitas magna atque magnifica, quae populi Romani opibus creverat, infida et advorsa nobis fuit. Sed postquam bello confecto de Rhodiis consultum est, maiores nostri, ne quis divitiarum magis quam iniuriae causa bellum inceptum diceret, inpunitos eos dimisere. Item bellis Punicis omnibus, cum saepe Carthaginienses et in pace et per indutias multa nefaria facinora fecissent, numquam ipsi per occasionem talia fecere: magis, quid se dignum foret, quam quid in illos iure fieri posset, quaerebant. Hoc item vobis providendum est, patres conscripti, ne plus apud vos valeat P. Lentuli et ceterorum scelus quam vostra dignitas neu magis irae vostrae quam famae consulatis. Nam si digna poena pro factis eorum reperitur, novum consilium adprobo; sin magnitudo sceleris omnium ingenia exsuperat, his utendum censeo, quae legibus conparata sunt. Plerique eorum, qui ante me sententias dixerunt, conposite atque magnifice casum rei publicae miserati sunt. Quae belli saevitia esset, quae victis acciderent, enumeravere: rapi virgines, pueros, divelli liberos a parentum complexu, matres familiarum pati, quae victoribus conlubuissent, fana atque domos spoliari, caedem , incendia fieri, postremo armis, cadaveribus, cruore atque luctu omia conpleri. Sed per deos inmortalis, quo illa oratio pertinuit? An uti vos infestos coniurationi faceret? Scilicet, quem res tanta et tam atrox non permovit, eum oratio accendet. Non ita est neque cuiquam mortalium iniuriae suae parvae videntur; multi eas gravius aequo habuere. Sed alia aliis licentia est, patres conscripti. Qui demissi in obscuro vitam habent, si quid iracundia deliquere, pauci sciunt: fama atque fortuna eorum pares sunt; qui magno imperio,praediti in excelso aetatem agunt, eorum facta cuncti mortales novere. Ita in maxuma fortuna minuma licentia est; neque studere neque odisse, sed minume irasci decet; quae apud alios iracundia dicitur, ea in imperio superbia atque crudelitas appellatur. Equidem ego sic existumo, patres conscripti, omnis cruciatus minores quam facinora illorum esse. Sed plerique mortales postremo meminere et in hominibus inpiis sceleris eorum obliti de poena disserunt, si ea paulo severior fuit. D. Silanum, virum fortem atque strenuum, certo scio, quae dixerit, studio rei publicae dixisse neque illum in tanta re gratiam aut inimicitias exercere: eos mores eamque modestiam viri cognovi. Verum sententia eius mihi non crudelis quid enim in talis homines crudele fieri potest? -, sed aliena a re publica nostra videtur. Nam profecto aut metus aut iniuria te subegit, Silane, consulem designatum genus poenae novum decernere. De timore supervacaneum est disserere, cum praesertim diligentia clarissumi viri consulis tanta praesidia sint in armis. De poena possum equidem dicere, id quod res habet, in

13

luctu atque miseriis mortem aerumnarum requiem, non cruciatum esse; eam cuncta mortalium mala dissolvere; ultra neque curae neque gaudio locum esse. Sed, per deos inmortalis, quam ob rem in sententiam non addidisti, uti prius verberibus in eos anmadvorteretur? An quia lex Porcia vetat? At aliae leges item condemnatis civibus non animam eripi, sed exsilium permitti iubent. An quia gravius est verberari quam necari? Quid autem acerbum aut nimis grave est in homines tanti facinoris convictos? Sin, quia levius est, qui convenit in minore negotio legem timere, cum eam in maiore neglegeris? At enim quis reprehendet, quod in parricidas rei publicae decretum erit? Tempus, dies, fortuna, cuius lubido grentibus moderatur. Illis merito accidet, quicquid evenerit; ceterum vos patres conscripti, quid in alios stutuatis, considerate! Omnia mala exempla ex rebus bonis orta sunt. Sed ubi imperium ad ignaros eius aut minus bonos pervenit, novum illud exemplum ab dignis et idoneis ad indignos et non idoneos transfertur. Lacedaemonii devictis Atheniensibus triginta viros inposuere, qui rem publicam eorum tractarent. Ii primo coepere pessumum quemque et omnibus invisum indemnatum necare: ea populus laetari et merito dicere fieri. Post, ubi paulatim licentia crevit, iuxta bonos et malos lubidinose interficere, ceteros metu terrere: ita civitas servitute oppressa stultae laetitiae gravis poenas dedit. Nostra memoria victor Sulla cum Damasippum et alios eius modi, qui malo rei publicae creverant, iugulari iussit, quis non factum eius laudabat? Homines scelestos et factiosos, qui seditionibus rem publicam exagitaverant, merito necatos aiebant. Sed ea res magnae initium cladis fuit. Nam uti quisque domum aut villam, postremo vas aut vestimentum alicuius concupiverat, dabat operam, ut is in proscriptorum numero esset. Ita illi, quibus Damasippi mors laetitiae fuerat, paulo post ipsi trahebantur neque prius finis iugulandi fuit, quam Sulla omnis suos divitiis explevit. Atque ego haec non in M. Tullio neque his temporibus vereor; sed in magna civitate multa et varia ingenia sunt. Potest alio tempore, alio consule, cui item exercitus in manu sit, falsum aliquid pro vero credi. Ubi hoc exemplo per senatus decretum consul gladium eduxerit, quis illi finem statuet aut quis moderabitur? Maiores nostri, patres conscripti, neque consili neque audaciae umquam eguere; neque illis superbia obstat, quo minus aliena instituta, si modo proba erant, imitarentur. Arma atque tela militaria ab Samnitibus, insignia magistratuum ab Tuscis pleraque sumpserunt. Postremo, quod ubique apud socios aut hostis idoneum videbatur, cum summo studio domi exsequebantur: imitari quam invidere bonis malebant. Sed eodem illo tempore Graeciae morem imitati verberibus animadvortebant in civis, de condemnatis summum supplicium sumebant. Postquam res publica adolevit et multitudine civium factiones valuere, circumveniri innocentes, alia huiusce modi fieri coepere, tum lex Porcia aliaeque leges paratae

14

sunt, quibus legibus exsilium damnatis permissum est. Hanc ego causam, patres conscripti, quo minus novum consilium capiamus, in primis magnam puto. Profecto virtus atque sapientia maior illis fuit, qui ex parvis opibus tantum imperium fecere, quam in nobis, qui ea bene parta vix retinemus. Placet igitur eos dimitti et augeri exercitum Catilinae? Minume. Sed ita censeo: publicandas eorum pecunias, ipsos in vinculis habendos per municipia, quae maxume opibus valent; neu quis de iis postea ad senatum referat neve cum populo agat; qui aliter fecerit, senatum existumare eum contra rem publicam et salutem omnium facturum." Discursul lui Cato De cu totul altă părere este Cato în discursul său: [52] Postquam Caesar dicundi finem fecit, ceteri verbo alius alii varie adsentiebantur. At M. Porcius Cato rogatus sententiam huiusce modi orationem habuit: "Longe alia mihi mens est, patres conscripti, cum res atque pericula nostra considero et cum sententias nonnullorum ipse mecum reputo. Illi mihi disseruisse videntur de poena eorum, qui patriae, parentibus, aris atque focis suis bellum paravere; res autem monet cavere ab illis magis quam, quid in illos statuamus, consultare. Nam cetera maleficia tum persequare, ubi facta sunt; hoc, nisi provideris, ne accidat, ubi evenit, frustra iudicia inplores: capta urbe nihil fit reliqui victis. Sed, per deos inmortalis, vos ego appello, qui semper domos, villas, signa, tabulas vostras pluris quam rem publicam fecistis: si ista, cuiuscumque modi sunt, quae amplexamini, retinere, si voluptatibus vostris otium praebere voltis, expergiscimini aliquando et capessite re publicam! Non agitur de vectigalibus neque de sociorum iniuriis: libertas et anima nostra in dubio est. Saepenumero, patres conscripti, multa verba in hoc ordine feci, saepe de luxuria atque avaritia nostrorum civium questus sum multosque mortalis es causa advorsos habeo. Qui mihi atque animo meo nullius umquam delicti gratiam fecissem, haud facile alterius lubidini male facta condonabam. Sed ea tametsi vos parvi pendebatis, tamen res publica firma erat: opulentia neglegentiam tolerabat. Nunc vero non id agitur, bonisne an malis moribus vivamus, neque quantum aut quam magnificum imperium populi Romani sit, sed haec, cuiuscumque modi videntur, nostra an nobiscum una hostiam futura sint. Hic mihi quisquam mansuetudinem et misericordiam nominat! Iam pridem equidem nos vera vocabula rerum amisimus: quia bona aliena largiri liberalitas, malarum rerum audacia fortitudo vocatur, eo res publica in extremo sita est. Sint sane, quoniam ita se mores habent, liberales ex sociorum fortunis, sint misericordes in furibus aerari; ne illi sanguinem nostrum

15

largiantur et, dum paucis sceleratis parcunt, bonos omnis perditum eant! Bene et conposite C. Caesar paulo ante in hoc ordine de vita et morte disseruit, credo falsa existumans ea, quae de inferis memorantur: divorso itinere malos a bonis loca taetra, inculta, foeda atque formidulosa habere. Itaque censuit pecunias eorum publicandas, ipsos per municipia in custodiis habendos, videlicet timens, ne, si Romae sint, aut a popularibus coniurationis aut a multitudine conducta per vim eripiantur. Quasi vero mali atque scelesti tantummodo in urbe et non per totam Italiam sint aut non sibi plus possit audacia, ubi ad defendundum opes minores sunt! Quare vanum equidem hoc consilium est, si periculum ex illis metuit; si in tanto omnium metu solus non timet, eo magis refert me mihi atque vobis timere. Quare, cum de P. Lentulo ceterisque statuetis, pro certo habetote vos simul de exercitu Catilinae et de omnibus coniuratis decernere! Quanto vos attentius ea agetis, tanto illis animus infirmior erit; si paulum modo vos languere viderint, iam omnes feroces aderunt. Nolite existumare maiores nostros armis rem publicam ex parva magnam fecisse! Si ita esset, multo pulcherrumam eam nos haberemus; quippe sociorum atque civium, praeterea armorum atque equorum maior copia nobis quam illis est. Sed alia fuere, quae illos magnos fecere, quae nobis nulla sunt: domi industria, foris iustum imperium, animus in consulundo liber, neque delicto neque lubidini obnoxius. Pro his nos habemus luxuriam atque avaritiam, publice egestatem, privatim opulentiam. Laudamus divitias, sequimur inertiam. Inter bonos et malos discrimen nullum, omnia virtutis praemia ambitio possidet. Neque mirum: ubi vos separatim sibi quisque consilium capitis, ubi domi voluptatibus, hic pecuniae aut gratiae servitis, eo fit, ut impetus fiat in vacuam rem publicam. Sed ego haec omitto. Coniuravere nobilissumi cives patriam incendere, Gallorum gentem infestissumam nomini Romano ad bellum arcessunt, dux hostium cum exercitu supra caput est. Vos cunctamini etiam nunc et dubitatis, quid intra moenia deprensis hostibus faciatis? Misereamini censeo deliquere homines adulescentuli per ambitionem atque etiam armatos dimittatis. Ne ista vobis mansuetudo et misericordia, si illi arma ceperint, in miseriam convortat! Scilicet res ipsa aspe ra est, sed vos non timetis eam. Immo vero maxume. Sed inertia et mollitia animi alius alium exspectantes cunctamini, videlicet dis inmortalibus confisi, qui hanc rem publicam saepe in maxumis periculis servavere. Non votis neque suppliciis muliebribus auxilia deorum parantur: vigilando, agundo, bene consulundo prospere omnia cedunt. Ubi socordiae te atque ignaviae tradideris, nequiquam deos implores: irati infestique sunt. Apud maiores nostros A.Manlius Torquatus bello Gallico filium suum, quod is contra imperium in hostem pugnaverat, necari iussit atque ille egregius adulescens inmoderatae fortitudinis morte poenas dedit: vos de crudelissumis parricidis quid

16

statuatis, cunctamini? Videlicet cetera vita eorum huic sceleri obstat. Verum parcite dignitati Lentuli, si ipse pudicitiae, si famae suae, si dis aut hominibus umquam ullis pepercit! Ignoscite Cethegi adulescentiae, nisi iterum patriae bellum fecit! Nam quid ego de Gabinio, Statilio, Caepario loquar? Quibus si quicquam umquam pensi fuisset, non ea consilia de re publica habuissent. Postremo, patres conscripti, si mehercule peccato locus esset, facile paterer vos ipsa re corrigi, quoniam verba contemnitis. Sed undique circumventi sumus. Catilina cum exercitu faucibus urget, alii intra moenia atque in sinu urbis sunt hostes; neque parari neque consuli quicquam potest occulte : quo magis properandum est. Quare ego ita censeo: Cum nefario consilio sceleratorum civium res publica in maxuma pericula venerit iique indicio T. Volturci et legatorum Allobrogum convicti confessique sint caedem, incendia aliaque se foeda atque crudelia facinora in civis patriamque paravisse, de confessis, sicuti de manufestis rerum capitalium, more maiorum supplicium sumundum." De coniuratione Catilinae Portretul lui Catilina Portretele din prima monografie istorică, celebre dealtfel, reuşesc să aducă în prim-plan figurile personajelor, obiectiv pe care Sallustius îl atinge pentru că foloseşte numai câteva trăsături sumare, dar semnificative. Cel mai cunoscut portret, axat pe reliefarea unei personalităţi, este cel al lui Catilina, din capitolul 5. Potretul se deschide cu un act de acuzare la adresa nobilimii, aparent fără nici o importanţă, dar în realitate este vorba despre o idee pe care Sallustius o ilustrează de-a lungul întregii sale opere istorice: numai un reprezentant al unei clase sociale corupte cum era aristocraţia senatorială, putea ameninţa bunurile şi interesele celor mulţi. Căutând să fie obiectiv, Sallustius aminteşte în treacăt vigoarea fizică şi psihică a personajului, prezentându-i apoi aplecarea spre rele şi vicii care-l caracterizează încă din adolescenţă. Aceste aspecte negative se vor întări spre maturitate şi vor culmina cu revolta pusă la cale de Catilina în anul 63. Câteva trăsături ale constituţiei fizice, îndeosebi rezistenţa lui la orice privaţiuni, servesc ca tranziţie spre cel morale. Esenţială rămâne în portretul lui Catilina imaginea unui om care nu se dă înapoi de la nici o acţiune, nu se teme de nici o primejdie şi care nu vrea să ştie de ceea ce este imposibil. Prin sublinierea acestor trăsături, Sallustius face aluzie la unele simptome de tulburare a minţii, aceasta fiind singura stare care ar putea justifica actele lui Catilina.

17

[5] L. Catilina, nobili genere natus, fuit magna vi et animi et corporis, sed ingenio malo pravoque. Huic ab adulescentia bella intestina, caedes, rapinae, discordia civilis grata fuere ibique iuventutem suam exercuit. Corpus patiens inediae, algoris, vigiliae supra quam cuiquam credibile est. Animus audax, subdolus, varius, cuius rei lubet simulator ac dissimulator, alieni adpetens, sui profusus, ardens in cupiditatibus; satis eloquentiae, sapientiae parum. Vastus animus inmoderata, incredibilia, nimis alta semper cupiebat. Hunc post dominationem L. Sullae lubido maxuma invaserat rei publicae capiundae; neque id quibus modis adsequeretur, dum sibi regnum pararet, quicquam pensi habebat. Agitabatur magis magisque in dies animus ferox inopia rei familiaris et conscientia scelerum, quae utraque iis artibus auxerat, quas supra memoravi. Incitabant praeterea corrupti civitatis mores, quos pessuma ac divorsa inter se mala, luxuria atque avaritia, vexabant. Res ipsa hortari videtur, quoniam de moribus civitatis tempus admonuit, supra repetere ac paucis instituta maiorum domi militiaeque, quo modo rem publicam habuerint quantamque reliquerint, ut paulatim inmutata ex pulcherruma atque optuma pessuma ac flagitiosissuma facta sit, disserere. Portretul lui Quintus Curius Dovedind o remarcabilă artă portretistică, Sallustius variază o gamă întreagă, evitând astfel repetările şi monotoniile. Dacă portretul lui Catilina apărea ca un medalion impresionant, cel pe care îl face lui Quintus Curius ( capitolul 23) seamănă mai curând cu o schiţă. Şi pentru acest personaj prima trăsătură evidenţiată este originea lui nobilă, izvor de nelegiuiri. Interesant în reliefarea personalităţii lui Curius este valul de indignare de care este stăpânit istoricul, indignare pe care încearcă să şi-o înăbuşe, dar care transpare printre rânduri. Quintus Curius este un inconştient care se avântă în viaţă pentru a arăta lumii fără nici o rezervă nelegiuirile comise de el sau de alţii; aici este esenţialul pe care Sallustius îl scoate în evidenţă cu multă măiestrie. [23] Sed in ea coniuratione fuit Q. Curius, natus haud obscuro loco, flagitiis atque facinoribus coopertus, quem censores senatu probri gratia moverant. Huic homini non minor vanitas inerat quam audacia: neque reticere, quae audierat, neque suamet ipse scelera occultare, prorsus neque dicere neque facere quicquam pensi habebat. Erat ei cum Filvia, muliere nobili, stupri vetus consuetudo. Cui cum minus gratus esset, quia inopia minus largiri poterat, repente glorians maria montisque polliceri coepit et minari interdum ferro, ni sibi obnoxia foret, postremo ferocius agitare, quam solitus erat. At Fulvia insolentiae Curi causa cognita tale periculum re publicae haud occultum habuit, sed sublato auctore de Catilinae coniuratione, quae quoque modo audierat,

18

compluribus narravit. Ea res in primis studia hominum accendit ad consulatum mandandum M. Tullio Ciceroni. Namquam antea pleraque nobilitas invidia aestuabat et quasi pollui consulatum credebant, si eum quamvis egregius homo novus adeptus foret. Sed ubi periculum advenit, invidia atque superbia post fuere. Portretul Semproniei Un întreg capitol (25) este rezervat portretului Semproniei, femeie fascinantă, însă coruptă. De origine nobilă, instruită, Sempronia cade pradă unei vieţi de desfrâu, manifestate prin setea de bani şi de plăceri lumeşti . Ea se aruncă în braţele mai multor bărbaţi, vestejind astfel calităţile unei adevărate matroane romane. Ca şi cum ar vrea să mai arunce şi câteva lumini asupra unui tablou atât de întunecat cum este portretul Semproniei, Sallustius îi recunoaşte în încheiere şi câteva calităţi intelectuale, dar nu fără o oarecare ironie. [25] Sed in iis erat Sempronia, quae multa saepe virilis audaciae facinora conmiserat. Haec mulier genere atque forma, praeterea viro atque liberis satis fortunata fuit; litteris Graecis et Latinis docta, psallere et saltare elegantius, quam necesse est probae, multa alia, quae instrmenta luxuriae sunt. Sed ei cariora semper omnia quam decus atque pudicitia fuit; pecuniae an famae minus parceret, haud facile discerneres; lubido sic accensa, ut saepius peteret viros quam peteretur. Sed ea saepe antehac fidem prodiderat, creditum abiuraverat, caedis conscia fuerat; luxuria atque inopia praeceps abierat. Verum ingenium eius haud absurdum: posse versus facere, iocum movere, sermone uti vel modesto vel molli vel procaci; prorsus multae facetiae multusque lepos inerat. Potretele lui Caesar şi Cato Ultimele din această monografie istorică sunt portretele lui Caesar şi Cato (cap. 54), prezentate antitetic. Ele se deosebesc întrucâtva de celelalte portrete: Sallustius începe prin a arăta originea nobilă a celor doi, dar prezintă acest lucru fără ostilitate sau subînţelesuri. Calităţile celor două figuri politice ale epocii clasice sunt reliefate prin antiteză: Cato se caracterizează prin severitate, rigoare, statornicie, Caesar – prin bunătate, clemenţă, dărnicie. Istoricul are tendinţa de zugrăvi în culori mai calde figura lui Caesar, pentru că atitudinea sa faţă de cei doi este decisivă: pe Cato îl admiră, dar pe Caesar îl iubeşte. În ultimele paragrafe ale capitolului, Sallustius îşi dă seama că a insistat prea mult asupra calităţilor lui Caesar şi, pentru a

19

da dovadă de imparţialitate, se străduieşte să-i descopere lui Cato o calitate remarcabilă prezentată într-o formulă sentenţioasă: Cato ,,dorea mai mult să fie decât să pară un om de bine”. [54] Igitur iis genus, aetas, eloquentia prope aequalia fuere, magnitudo animi par, item gloria, sed alia alii. Caesar beneficiis ac munificentia magnus habebatur, integritate vitae Cato. Ille mansuetudine et misericordia clarus factus, huis servitas dignitatem addiderat. Caesar dando, sublevando, ignoscundo, Cato nihil largiundo gloriam adeptus est. In altero miseris perfugium erat, in altero malis pernicies. Illius facilitas, huius constantia laudabatur. Postremo Caesar in animum induxerat laborare, vigilare; negotiis amicorum intentus sua neglegere, nihil denegare, quod dono dignum esset; sibi magnum imperium, exercitum, bellum novum exoptabat, ubi virtus enitescere posset. At Catoni studium modestiae, decoris, sed maxume severitatis erat; non divitiis cum divite neque factione cum factioso, sed cum strenuo virtute, cum modesto pudore, cum innocente abstinentia certabat; esse quam videri bonus malebat: ita, quo minus petebat gloriam, eo magis illum sequebatur. De bello Iuguthino [5] Bellum scripturus sum, quod populus Romanus cum Iugurtha rege Numidarum gessit, primum quia magnum et atrox variaque victoria fuit, dein quia tunc primum superbiae nobilitatis obviam itum est; quae contentio divina et humana cuncta permiscuit eoque vecordiae processit, ut studiis civilibus bellum atque vastitas Italiae finem faceret. Sed prius quam huiusce modi rei initium expedio, pauca supra repetam, quo ad cognoscendum omnia illustria magis magisque in aperto sint. Bello Punico secundo, quo dux Carthaginiensium Hannibal post magnitudinem nominis Romani Italiae opes maxime attriuerat, Masinissa rex Numidarum in amicitiam receptus a P. Scipione, cui postea Africano cognomen ex virtute fuit, multa et praeclara rei militaris facinora fecerat. Ob quae victis Carthaginiensibus et capto Syphace, cuius in Africa magnum atque late imperium valuit, populus Romanus, quascumque urbis et agros manu ceperat, regi dono dedit. Igitur amicitia Masinissae bona atque honesta nobis permansit. Sed imperi vitaeque eius finis idem fuit. Dein Micipsa filius regnum solus obtinuit Mastanabale et Gulussa fratribus morbo absumptis. Is Adherbalem et Hiempsalem ex sese genuit Iugurthamque filium Mastanabalis fratris, quem Masinissa, quod ortus ex concubina erat, privatum dereliquerat, eodem cultu quo liberos suos domi habuit.

20

Portretul lui Iugurtha Protagonistul celei de-a doua monografii istorice a lui Sallustius, Iugurtha, are mai degrabă o schiţă de portret, care nu va fi completată în alte pasaje ale operei. Ceea ce-l caracterizează pe acesta este sobrietatea: calităţile fizice sunt puse în contrast cu cele intelectuale. Neavând prea multe date pentru a contura cu exactitate portretul lui Iugurtha, Sallustius se foloseşte de alte mijloace pentru a-i da relief: atmosfera regiunii, obiceiurile acestei populaţii viclene şi războinice. Din ele se desprind unele trăsături ale lui Iugurtha, un tânăr valoros care se va schimba dintr-o dată într-un criminal gata de orice nelegiuire pentru a căpăta puterea. [6] Qui ubi primum adolevit, pollens viribus, decora facie, sed multo maxime ingenio validus, non se luxu neque inertiae corrumpendum dedit, sed, uti mos gentis illius est, equitare, iaculari; cursu cum aequalibus certare et, cum omnis gloria anteiret, omnibus tamen carus esse; ad hoc pleraque tempora in venando agere, leonem atque alias feras primus aut in primis ferire: plurimum facere, [et] minimum ipse de se loqui. Quibus rebus Micipsa tametsi initio laetus fuerat, existimans virtutem Iugurthae regno suo gloriae fore, tamen, postquam hominem adulescentem exacta sua aetate et parvis liberis magis magisque crescere intellegit, vehementer eo negotio permotus multa cum animo suo voluebat. Terrebat eum natura mortalium auida imperi et praeceps ad explendam animi cupidinem, praeterea opportunitas suae liberorumque aetatis, quae etiam mediocris viros spe praedae transversos agit, ad hoc studia Numidarum in Iugurtham accensa, ex quibus, si talem virum dolis interfecisset, ne qua seditio aut bellum oriretur, anxius erat. [7] His difficultatibus circumventus ubi videt neque per vim neque insidiis opprimi posse hominem tam acceptum popularibus, quod erat Iugurtha manu promptus et appetens gloriae militaris, statuit eum obiectare periculis et eo modo fortunam temptare. Igitur bello Numantino Micipsa, cum populo Romano equitum atque peditum auxilia mitteret, sperans vel ostentando virtutem vel hostium saevitia facile eum occasurum, praefecit Numidis, quos in Hispaniam mittebat. Sed ea res longe aliter, ac ratus erat, evenit. Nam Iugurtha, ut erat impigro atque acri ingenio, ubi naturam P. Scipionis, qui tum Romanis imperator erat, et morem hostium cognovit, multo labore multaque cura, praeterea modestissime parendo et saepe obviam eundo periculis in tantam claritudinem brevi pervenerat, ut nostris vehementer carus, Numantinis maximo terrori esset. Ac sane, quod difficillimum in primis est, et proelio strenuos erat et bonus consilio, quorum alterum ex providentia timorem, alterum ex audacia temeritatem afferre plerumque solet. Igitur imperator omnis fere res asperas per Iugurtham agere, in amicis habere, magis magisque

21

eum in dies amplecti, quippe cuius neque consilium neque inceptum ullum frustra erat. Hoc accedebat munificentia animi atque ingeni sollertia, quibus rebus sibi multos ex Romanis familiari amicitia coniunxerat. Portretul lui Marius Spre deosebire de portretul lui Iugurtha, conturat din câteva linii, cel pe care Sallustius i-l face lui Marius se întinde pe un întreg capitol. Acesta este zugrăvit cu mare grijă şi parcă anume în contrast cu celelalte, lucru uşor pentru Sallustius care vedea în Marius pe legitimul învingător al lui Iugurtha. Istoricul pune în antiteză vechimea familiei (vetustas familiae), care îi lipseşte lui Marius şi toate celelalte calităţi de care, în schimb, sunt lipsiţi nobilii, în timp ce Marius le posedă: ,,străduinţă,cinste, mare pricepere în treburile ostăşeşti, curaj fără margini în război, cumpătat în timp de pace, stăpân peste pofte şi bogăţii, însetat numai de glorie”. Aceste trăsături de caracter erau apanajul marilor bărbaţi ai Romei antice. 63] Per idem tempus Vticae forte C. Mario per hostias dis supplicanti magna atque mirabilia portendi haruspex dixerat: proinde quae animo agitabat, fretus dis ageret, fortunam quam saepissime experiretur; concta prospere eventura. At illum iam antea consulatus ingens cupido exagitabat, ad quem capiendum praeter uetustatem familiae alia omnia abunde erant: industria, probitas, militiae magna scientia, animus belli ingens domi modicus, libidinis et divitiarum victor, tantummodo gloriae auidus. Sed is natus et omnem pueritiam Arpini altus, ubi primum aetas militiae patiens fuit, stipendiis faciendis, non Graeca facundia neque urbanis munditiis sese exercuit: ita inter artis bonas integrum ingenium brevi adoleuit. Ergo, ubi primum tribunatum militarem a populo petit, plerisque faciem eius ignorantibus facile factis notus per omnis tribus declaratur. Deinde ab eo magistratu alium, post alium sibi peperit, semperque in potestatibus eo modo agitabat, ut ampliore quam gerebat dignus haberetur. Tamen is ad id locorum talis vir-nam postea ambitione praeceps datus est--consulatum appetere non audebat. Etiam tum alios magistratus plebs, consulatum nobilitas inter se per manus tradebat. Nouos nemo tam clarus neque tam egregiis factis erat, quin indignus illo honore et is quasi pollutus haberetur.

22

Portretul lui Metellus Un alt portret sallustian schiţat din linii sumare, dar juste, este cel al lui Metellus, personaj care a jucat un rol atât de important în peripeţiile războiului din Africa. Trăsătura sa dominantă este severitatea, dublată de o statornică aversiune faţă de intrigile politice dintre partide. Ca om de stat, Metellus rezolvă împreună cu colegul său de consulat toate problemele politice, acordând o atenţie şi o pregătire specială războiului împotriva lui Iugurtha. Astfel, Sallustius insuflă cititorului un sentiment de încredere faţă de un om înzestrat cu toate calităţile necesare unei acţiuni atât de importante. [64] Igitur ubi Marius haruspicis dicta eodem intendere videt, quo cupido animi hortabatur, ab Metello petendi gratia missionem rogat. Cui quamquam virtus, gloria atque alia optanda bonis superabant, tamen inerat contemptor animus et superbia, commune nobilitatis malum. Itaque primum commotus insolita re mirari eius consilium et quasi per amicitiam monere, ne tam praua inciperet neu super fortunam animum gereret: non omnia omnibus cupienda esse, debere illi res suas satis placere; postremo caueret id petere a populo Romano, quod illi iure negaretur. Postquam haec atque alia talia dixit neque animus Mari flectitur, respondit, ubi primum potuisset per negotia publica, facturum sese quae peteret. Ac postea saepius eadem postulanti fertur dixisse, ne festinaret abire: satis mature illum cum filio suo consulatum petiturum. Is eo tempore contubernio patris ibidem militabat. Annos natus circiter viginti. Quae res Marium cum pro honore, quem affectabat, tum contra Metellum vehementer accenderat. Ita cupidine atque ira, pessimis consultoribus, grassari; neque facto ullo neque dicto abstinere, quod modo ambitiosum foret; milites, quibus in hibernis praeerat, laxiore imperio quam antea habere; apud negotiatores, quorum magna multitudo Vticae erat, criminose simul et magnifice de bello loqui: dimidia pars exercitus si sibi permitteretur, paucis diebus Iugurtham in catenis habiturum; ab imperatore consulto trahi, quod homo inanis et regiae superbiae imperio nimis gauderet. Quae omnia illis eo firmiora videbantur, quia diuturnitate belli res familiaris corruperant et animo cupienti nihil satis festinatur

23

Portretul lui Sulla În deschiderea capitolului consacrat portretului lui Sulla, Sallustius îşi justifică atenţia deosebită pe care i-o acordă unui reprezentant al partidului advers: ,, Pentru că împrejurarea mi-a atras luarea-aminte asupra unui bărbat atât de vestit, mi s-a părut cu cale să vorbesc pe scurt despre firea şi felul lui de viaţă”. În descrierea pe care i-o face – anume că era ,,elocvent, viclean şi uşor de câştigat prieten, înzestrat cu o putere de necrezut de a se preface, darnic cu multe bunuri, dar mai ales cu bani” – recunoaştem multe trăsături din portretul lui Catilina. Lucrul este posibil întrucât amândoi erau reprezentanţi ai nobilimii corupte, cu multe trăsături asemănătoare; dar există şi o diferenţă: culorile în care este zugrăvit Sulla nu sunt atât de întunecate. [95] Ceterum, dum ea res geritur, L. Sulla quaestor cum magno equitatu in castra venit, quos uti ex Latio et a sociis cogeret, Romae relictus erat. Sed quoniam nos tanti viri res admonuit, idoneum visum est de natura cultuque eius paucis dicere. Neque enim alio loco de Sullae rebus dicturi sumus et L. Sisenna, optime et diligentissime omnium, qui eas res dixere, persecutus, parum mihi libero ore locutus videtur. Igitur Sulla gentis patriciae nobilis fuit, familia prope iam extincta maiorum ignavia, litteris Graecis atque Latinis iuxta [atque doctissime] eruditus, animo ingenti, cupidus voluptatum, sed gloriae cupidior; otio luxuriose esse, tamen ab negotiis numquam voluptas remorata, nisi quod de uxore potuit honestius consuli; facundus, callidus et amicitia facilis, ad simulanda negotia altitudo ingeni incredibilis, multarum rerum ac maxime pecuniae largitor. Atque illi felicissimo omnium ante civilem victoriam numquam super industriam fortuna fuit, multique dubitauere, fortior an felicior esset. Nam postea quae fecerit, incertum habeo pudeat an pigeat magis disserere. [96] Igitur Sulla, uti supra dictum est, postquam in Africam atque in castra Mari cum equitatu venit, rudis antea et ignarus belli, sollertissimus omnium in paucis tempestatibus factus est. Ad hoc milites benigne appellare, multis rogantibus, aliis per se ipse dare beneficia, inuitus accipere, sed ea properantius quam aes mutuum reddere, ipse ab nullo repetere, magis id laborare, ut illi quam plurimi deberent, ioca atque seria cum humillimis agere, in operibus, in agmine atque ad vigilias multus adesse, neque interim, quod praua ambitio solet, consulis aut cuiusquam boni famam laedere, tantummodo neque consilio neque manu priorem alium pati, plerosque antevenire. Quibus rebus et artibus brevi Mario militibusque carissimus factus.

24

Arta discursului Discursurile din cea de-a doua monografie istorică sunt mai numeroase decât cele din prima. Sallustius îşi exersează talentul literar în paginile a şase discursuri care ca valoare ,,sunt superioare celor din Catilina” ( Lascu, Studiu, p.58). Vom excerpta material din următoarele cuvântări: -

Discursul adresat de bătrânul rege Micipsa fiilor săi (cap.10):

-

Discursul pe care Adherbal îl rosteşte în faţa senatului roman, căruia îi cere protecţie după ce Iugurtha pusese la cale asasinarea fratelui său Hiempsal (cap.14):

-

Discursul lui Marius (cap.85), memorabil poate pentru că istoricul a avut prilejul să cunoască textul unora din discursurile rostite de Marius în timpul consulatului, adunând din ele mai multe elemente. Discursul lui Micipsa

10] "Paruum ego te, Iugurtha, amisso patre, sine spe, sine opibus in meum regnum accepi, existimans non minus me tibi quam liberis, si genuissem, ob beneficia carum fore. Neque ea res falsum me habuit. Nam, ut alia magna et egregia tua omittam, novissime rediens Numantia meque regnumque meum gloria honorauisti tuaque virtute nobis Romanos ex amicis amicissimos fecisti. In Hispania nomen familiae renovatum est. Postremo, quod difficillimum inter mortalis est, gloria invidiam vicisti. Nunc, quoniam mihi natura finem vitae facit, per hanc dexteram, per regni fidem moneo obtestorque te, uti hos, qui tibi genere propinqui, beneficio meo fratres sunt, caros habeas neu malis alienos adiungere quam sanguine coniunctos retinere. Non exercitus neque thesauri praesidia regni sunt, verum amici, quos neque armis cogere neque auro parare queas: officio et fide pariuntur. Quis autem amicior quam frater fratri? Aut quem alienum fidum invenies, si tuis hostis fueris? Equidem ego vobis regnum trado firmum, si boni eritis, sin mali, inbecillum. Nam concordia paruae res crescunt, discordia maximae dilabuntur. Ceterum ante hos te, Iugurtha, qui aetate et sapientia prior es, ne aliter quid eveniat, prouidere decet. Nam in omni certamine qui opulentior est, etiam si accipit iniuriam, tamen, quia plus potest, facere videtur. Vos autem, Adherbal et Hiempsal, colite, obseruate talem hunc virum, imitamini virtutem et enitimini, ne ego meliores liberos sumpsisse videar quam genuisse."

25

Discursul lui Adherbal [14] "Patres conscripti, Micipsa pater meus moriens mihi praecepit, uti regni Numidiae tantummodo procurationem existimarem meam, ceterum ius et imperium eius penes vos esse; simul eniterer domi militiaeque quam maximo usui esse populo Romano; vos mihi cognatorum, vos affinium loco ducerem: si ea fecissem, in vestra amicitia exercitum divitias munimenta regni me habiturum. Quae cum praecepta parentis mei agitarem, Iugurtha, homo omnium quos terra sustinet sceleratissimus, contempto imperio vestro Masinissae me nepotem et iam ab stirpe socium atque amicum populi Romani regno fortunisque omnibus expulit. Atque ego, patres conscripti, quoniam eo miseriarum venturus eram, vellem potius ob mea quam ob maiorum meorum beneficia posse me a vobis auxilium petere, ac maxime deberi mihi beneficia a populo Romano, quibus non egerem, secundum ea, si desideranda erant, uti debitis uterer. Sed quoniam parum tuta per se ipsa probitas est neque mihi in manu fuit, Iugurtha qualis foret, ad vos confugi, patres conscripti, quibus, quod mihi miserrimum est, cogor prius oneri quam usui esse. Ceteri reges aut bello victi in amicitiam a vobis recepti sunt aut in suis dubiis rebus societatem vestram appetiuerunt; familia nostra cum populo Romano bello Carthaginiensi amicitiam instituit, quo tempore magis fides eius quam fortuna petenda erat. Quorum progeniem vos, patres conscripti, nolite pati me nepotem Masinissae frustra a vobis auxilium petere. Si ad impetrandum nihil causae haberem praeter miserandam fortunam, quod paulo ante rex genere fama atque copiis potens, nunc deformatus aerumnis, inops alienas opes expecto, tamen erat maiestatis populi Romani prohibere iniuriam neque pati cuiusquam regnum per scelus crescere. Verum ego iis finibus eiectus sum, quos maioribus meis populus Romanus dedit, unde pater et auos meus una vobiscum expulere Syphacem et Carthaginiensis. Vestra beneficia mihi erepta sunt, patres conscripti, vos in mea iniuria despecti estis. Eheu me miserum! Hucine, Micipsa pater, beneficia tua euasere, ut, quem tu parem cum liberis tuis regnique participem fecisti, is potissimum stirpis tuae extinctor sit? Numquamne ergo familia nostra quieta erit? Semperne in sanguine ferro fuga versabitur? Dum Carthaginienses incolumes fuere, iure omnia saeva patiebamur: hostes ab latere, vos amici procul, spes omnis in armis erat. Postquam illa pestis ex Africa eiecta est, laeti pacem agitabamus, quippe quis hostis nullus erat, nisi forte quem vos iussissetis. Ecce autem ex improuiso Iugurtha, intoleranda audacia scelere atque superbia sese efferens, fratre meo atque eodem propinquo suo interfecto primum regnum eius sceleris sui praedam fecit; post ubi me isdem dolis nequit capere, nihil minus quam vim aut bellum expectantem in imperio vestro, sicuti videtis, extorrem patria domo, inopem et coopertum miseriis effecit, ut ubiuis tutius quam

26

in meo regno essem. Ego sic existimabam, patres conscripti, uti praedicantem audiueram patrem meum, qui vestram amicitiam diligenter colerent, eos multum laborem suscipere, ceterum ex omnibus maxime tutos esse. Quod in familia nostra fuit, praestitit, uti in omnibus bellis adesset vobis; nos uti per otium tuti simus, in vestra manu est, patres conscripti. Pater nos duos fratres reliquit, tertium Iugurtham beneficiis suis ratus est coniunctum nobis fore. Alter eorum necatus est, alterius ipse ego manus impias vix effugi. Quid agam? Aut quo potissimum infelix accedam? Generis praesidia omnia extincta sunt. Pater, uti necesse erat, naturae concessit. Fratri, quem minime decuit, propinquos per scelus vitam eripuit. Affinis amicos propinquos ceteros meos alium alia clades oppressit: capti ab Iugurtha pars in crucem acti, pars bestiis obiecti sunt, pauci, quibus relicta est anima, clausi in tenebris cum maerore et luctu morte grauiorem vitam exigunt. Si omnia, quae aut amisi aut ex necessariis aduersa facta sunt, incolumia manerent, tamen, si quid ex improuiso mali accidisset, vos implorarem, patres conscripti, quibus pro magnitudine imperi ius et iniurias omnis curae esse decet. Nunc vero exul patria domo, solus atque omnium honestarum rerum egens quo accedam aut quos appellem? Nationesne an reges, qui omnes familiae nostrae ob vestram amicitiam infesti sunt? An quoquam mihi adire licet, ubi non maiorum meorum hostilia monumenta plurima sint? Aut quisquam nostri misereri potest, qui aliquando vobis hostis fuit? Postremo Masinissa nos ita instituit, patres conscripti, ne quem coleremus nisi populum Romanum, ne societates, ne foedera nova acciperemus: abunde magna praesidia nobis in vestra amicitia fore; si huic imperio fortuna mutaretur, una occidendum nobis esse. Virtute ac dis volentibus magni estis et opulenti, omnia secunda et oboedientia sunt: quo facilius sociorum iniurias curare licet. Tantum illud vereor, ne quos privata amicitia Iugurthae parum cognita transuersos agat. Quos ego audio maxima ope niti ambire fatigare vos singulos, ne quid de absente incognita causa statuatis; fingere me verba et fugam simulare, cui licuerit in regno manere. Quod utinam illum, cuius impio facinore in has miserias proiectus sum, eadem haec simulantem videam, et aliquando aut apud vos aut apud deos immortalis rerum humanarum cura oriatur: ne ille, qui nunc sceleribus suis ferox atque praeclarus est, omnibus malis excruciatus impietatis in parentem nostrum, fratris mei necis mearumque miseriarum grauis poenas reddat. Iam iam, frater animo meo carissime, quamquam tibi immaturo et unde minime decuit vita erepta est, tamen laetandum magis quam dolendum puto casum tuum. Non enim regnum, sed fugam exilium egestatem et omnis has quae me premunt aerumnas cum anima simul amisisti. At ego infelix, in tanta mala praecipitatus ex patrio regno, rerum humanarum spectaculum praebeo, incertus quid agam tuasne iniurias persequar ipse auxili egens an regno

27

consulam, cuius vitae necisque potestas ex opibus alienis pendet. utinam emori fortunis meis honestus exitus esset neu viuere contemptus viderer, si defessus malis iniuriae concessissem. Nunc neque viuere libet neque mori licet sine dedecore. Patres conscripti, per vos, per liberos atque parentis vestros, per maiestatem populi Romani, subuenite mihi misero, ite obviam iniuriae, nolite pati regnum Numidiae, quod vestrum est, per scelus et sanguinem familiae nostrae tabescere." Discursul lui Marius

28

[85] "Scio ego, Quirites, plerosque non isdem artibus imperium a vobis petere et, postquam adepti sunt, gerere: primo industrios supplices modicos esse, dein per ignaviam et superbiam aetatem agere. Sed mihi contra ea videtur: nam quo pluris est uniuersa res publica quam consulatus aut praetura, eo maiore cura illam administrari quam haec peti debere. Neque me fallit, quantum cum maximo vestro beneficio negoti sustineam. Bellum parare simul et aerario parcere, cogere ad militiam eos quos nolis offendere, domi forisque omnia curare et ea agere inter invidos occursantis factiosos opinione, Quirites, asperius est. Ad hoc, alii si deliquere, uetus nobilitas, maiorum fortia facta, cognatorum et affinium opes, multae clientelae, omnia haec praesidio assunt; mihi spes omnes in memet sitae, quas necesse est virtute et innocentia tutari; nam alia infirma sunt. Et illud intellego, Quirites, omnium ora in me conuersa esse, aequos bonosque fauere--quippe mea bene facta rei publicae procedunt--, nobilitatem locum invadendi quaerere. Quo mihi acrius annitendum est, uti neque vos capiamini et illi frustra sint. Ita ad hoc aetatis a pueritia fui, uti omnis labores et pericula consueta habeam. Quae ante vestra beneficia gratuito faciebam, ea uti accepta mercede deseram, non est consilium, Quirites. Illis difficile est in potestatibus temperare, qui per ambitionem sese probos simulauere; mihi, qui omnem aetatem in optimis artibus egi, bene facere iam ex consuetudine in naturam vertit. bellum me gerere cum Iugurtha iussistis, quam rem nobilitas aegerrime tulit. Quaeso, reputate cum animis vestris, num id mutare melius sit, si quem ex illo globo nobilitatis ad hoc aut aliud tale negotium mittatis, hominem ueteris prosapiae ac multarum imaginum et nullius stipendi: scilicet ut in tanta re ignarus omnium trepidet, festinet, sumat aliquem ex populo monitorem offici sui. Ita plerumque evenit, ut, quem vos imperare iussistis, is sibi imperatorem alium quaerat. Atque ego scio, Quirites, qui, postquam consules facti sunt, et acta maiorum et Graecorum militaria praecepta legere coeperint: praeposteri homines, nam gerere quam fieri tempore posterius, re atque usu prius est. Comparate nunc, Quirites, cum illorum superbia me hominem nouum. Quae illi audire aut legere solent, eorum partem vidi, alia egomet gessi; quae illi litteris, ea ego militando didici. Nunc vos existimate, facta an dicta pluris sint. Contemnunt novitatem meam, ego illorum ignaviam; mihi fortuna, illis probra obiectantur. Quamquam ego naturam unam et communem omnium existimo, sed fortissimum quemque generosissimum. Ac si iam ex patribus Albini aut Bestiae quaeri posset, mene an illos ex se gigni maluerint, quid responsuros creditis nisi sese liberos quam optimos voluisse? quod si iure me despiciunt, faciant item maioribus suis, quibus, uti mihi, ex virtute nobilitas coepit. Inuident honori meo: ergo invideant labori, innocentiae, periculis etiam meis, quoniam per haec illum cepi. Verum homines corrupti superbia ita aetatem

29

agunt, quasi vestros honores contemnant; ita hos petunt, quasi honeste vixerint. Ne illi falsi sunt, qui diuersissimas res pariter expectant, ignaviae voluptatem et praemia virtutis. Atque etiam, cum apud vos aut in senatu verba faciunt, pleraque oratione maiores suos extollunt: eorum fortia facta memorando clariores sese putant. Quod contra est. Nam quanto vita illorum praeclarior, tanto horum socordia flagitiosior. Et profecto ita se res habet: maiorum gloria posteris quasi lumen est, neque bona neque mala eorum in occulto patitur. Huiusce rei ego inopiam fateor, Quirites, verum, id quod multo praeclarius est, meamet facta mihi dicere licet. Nunc videte, quam iniqui sint. Quod ex aliena virtute sibi arrogant, id mihi ex mea non concedunt, scilicet quia imagines non habeo et quia mihi nova nobilitas est, quam certe peperisse melius est quam acceptam corrupisse. Equidem ego non ignoro, si iam mihi respondere uelint, abunde illis facundam et compositam orationem fore. Sed in maximo vestro beneficio cum omnibus locis meque vosque maledictis lacerent, non placuit reticere, ne quis modestiam in conscientiam duceret. Nam me quidem ex animi mei sententia nulla oratio laedere potest: quippe vera necesse est bene praedicent, falsa vita moresque mei superant. Sed quoniam vestra consilia accusantur, qui mihi summum honorem et maximum negotium imposuistis, etiam atque etiam reputate, num eorum paenitendum sit. Non possum fidei causa imagines neque triumphos aut consulatus maiorum meorum ostentare, at, si res postulet, hastas, uexillum, phaleras, alia militaria dona, praeterea cicatrices aduerso corpore. Hae sunt meae imagines, haec nobilitas, non hereditate relicta, ut illa illis, sed quae ego meis plurimis laboribus et periculis quaesiui. Non sunt composita verba mea: parui id facio. Ipsa se virtus satis ostendit; illis artificio opus est, ut turpia facta oratione tegant. Neque litteras Graecas didici: parum placebat eas discere, quippe quae ad virtutem doctoribus nihil profuerant. At illa multo optima rei publicae doctus sum: hostem ferire, praesidia agitare, nihil metuere nisi turpem famam, hiemem et aestatem iuxta pati, humi requiescere, eodem tempore inopiam et laborem tolerare. His ego praeceptis milites hortabor, neque illos arte colam, me opulenter, neque gloriam meam, laborem illorum faciam. Hoc est utile, hoc civile imperium. Namque cum tute per mollitiem agas, exercitum supplicio cogere, id est dominum, non imperatorem esse. Haec atque alia talia maiores vestri faciendo seque remque publicam celebrauere. Quis nobilitas freta, ipsa dissimilis moribus, nos illorum aemulos contemnit et omnis honores non ex merito, sed quasi debitos a vobis repetit. Ceterum homines superbissimi procul errant. maiores eorum omnia quae licebat illis reliquere: divitias, imagines, memoriam sui praeclaram; virtutem non reliquere, neque poterant: ea sola neque datur dono neque accipitur. Sordidum me et incultis moribus aiunt, quia parum scite convivium exorno

30

neque histrionem ullum neque pluris preti coquum quam vilicum habeo. Quae mihi libet confiteri, Quirites. Nam ex parente meo et ex aliis sanctis viris ita accepi, munditias mulieribus, viris laborem convenire, omnibusque bonis oportere plus gloriae quam divitiarum esse; arma, non supellectilem decori esse. Quin ergo, quod iuuat, quod carum aestimant, id semper faciant: ament, potent; ubi adulescentiam habuere, ibi senectutem agant, in conviviis, dediti ventri et turpissimae parti corporis; sudorem, puluerem et alia talia relinquant nobis, quibus illa epulis iucundiora sunt. verum non ita est. Nam ubi se flagitiis dedecorauere turpissimi viri, bonorum praemia ereptum eunt. Ita iniustissime luxuria et ignavia, pessimae artes, illis, qui coluere eas, nihil officiunt, rei publicae innoxiae cladi sunt. Nunc quoniam illis, quantum mei mores, non illorum flagitia poscebant, respondi, pauca de re publica loquar. Primum omnium de Numidia bonum habete animum, Quirites. Nam quae ad hoc tempus Iugurtham tutata sunt, omnia remouistis: auaritiam, imperitiam atque superbiam. Deinde exercitus ibi est locorum sciens, sed mehercule magis strenuos quam felix. Nam magna pars eius auaritia aut temeritate ducum attrita est. Quam ob rem vos, quibus militaris aetas est, annitimini mecum et capessite rem publicam, neque quemquam ex calamitate aliorum aut imperatorum superbia metus ceperit. Egomet in agmine [a]ut in proelio consultor idem et socius periculi vobiscum adero, meque vosque in omnibus rebus iuxta geram. Et profecto dis iuuantibus omnia matura sunt: victoria, praeda, laus. Quae si dubia aut procul essent, tamen omnis bonos rei publicae subvenire decebat. Etenim nemo ignavia immortalis factus est, neque quisquam parens liberis, uti aeterni forent, optauit, magis uti boni honestique vitam exigerent. Plura dicerem, Quirites, si timidis virtutem verba adderent; nam strenuis abunde dictum puto."

BIBLIOGRAFIE: Notă: Recomandăm în acest sens cartea Antologie de proză latină scrisă de Alexandra Iorgulescu şi Mihaela Marcu şi apărută în Ed. Universitaria , 2004 În această antologie veţi găsi date despre viaţa şi opera celorlalţi doi scriitori latini. Titus Livius, Tacitus şi fragmente din scrierile lor considerate de noi importante pentru exerciţiile de traducere. - Barbu, N.I., Aspecte din viaţa romană în scrisorile lui Cicero, Bucureşti, 1959.

31

-Boissier, G., Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar.Traducere de N. Steinhardt. Prefaţă de Antoaneta Tănăsescu, Bucureşti, Editura Univers, 1977. - Cizek, Eugen, Istoria literaturii latine, vol.I, Societatea ,,Adevărul” S.A., 1994. -Cizek, Eugen, Mentalităţi romane şi reprezentarea străinului, în Viaţa Românească, 83, 1988, p. 32-36. -Cizek, Eugen, Istoriografia latină în Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982. -Cizek, Eugen, Tacit, Bucureşti, Editura Univers, 1974. -Constans, L.A., Guerre des Gaules, édition et trad., 2 vol., ed. a IV-a, Paris, 1947. -Costa, Traian,

Seneca Retorul, în Istoria literaturii latine, vol.II, partea a II-a, Perioada

Principatului (44î.Hr – 14 d.Hr.). -Ernout, A., Catilina, Iughurta, Fragments des Histoires, Paris, 1941. -Fabre, P., Guerre civile, édition et trad., 2 vol., Paris, 1941. - Grimal, Pierre, Literatura latină, traducere de Mariana şi Liviu Franga, Bucureşti, Editura Teora, 1997. -Grimal, Pierre, Civilizaţia romană, traducere, prefaţă şi note de E.Cizek, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, vol.I-II. -Grimal, Pierre, Le siècle des Scipions, Aubier, ed. a II-a, Paris, 1975. -Guţu, Gheorghe, Introducere la Cicero, Opere alese, Bucureşti, 1973, vol.I. -*** Istoria literaturii latine de la origini până la destrămarea republicii, ed. a II-a, Bucureşti, 1972. -Iorgulescu, Alexandra şi Marcu, Mihaela, Antologie de proză latină, Craiova, Universitaria, 2004 -Lascu,N., Studiu introductiv, traducere şi note la C.Sallustius Crispus, Opere, Cluj, 1969. -Livius, Titus,

Ab Urbe condita, Ediţie bilingvă, traducere, introducere şi note de Paul

Găleşeanu, vol.I-II, Bucureşti, Editura Teora, 2000. -Mommsen, Theodor, Istoria romană, vol.I, traducere de Joachim Nicolaus, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. -Rambaud, M., Ciceron et l'histoire romaine, Paris, 1952. I.

TESTE, GRILE , EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE FINALĂ

32

- Traducerea corectă a orcărui fragment propus. - Delimitarea în propoziţii şi recunoaşterea tipurilor de subordonate ca în exemplul propus. - Arta discursului în De coniuratiore Catilinae - Arta portretului (Catilina, Quintus Curius, Sempronia, Caesar şi Cato) - Arta portretului în De Bello Ingurthino, cu exemplificări din texte. - Procedeele de realizare ale portretelor lui Iugurtha, Marius, Metellus, Sulla rezultate din traducerea fragmentelor - Discursurile lui Micipsa, Adherbal, Marius- aşa cum se desprind din textele latine.

33