Carte viticultura Capitolul-1

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

UL 1 UL 1

ITOL ITOL

CCAAPP INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

1.1. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL VITICULTURII Termenul de viticultură derivă din limba latină: „vitis“ = viţă de vie şi „cultura“ = cultivare, îngrijire. Viticultura reprezintă o ramură importantă a horticulturii, care studiază particularităţile biologice şi modul raţional de cultivare a viţei de vie, cu scopul de a pune în valoare potenţialul biologic al soiurilor şi de a realiza o eficienţă economică ridicată. Măsurile tehnologice sunt grupate în tehnologiile de cultură ale viţei de vie, care au evoluat de la tehnologiile rudimentare, cu randamente scăzute, practicate până în secolul al XIX-lea, la tehnologiile moderne de cultură, prin introducerea unor soiuri noi de viţă de vie sau ameliorarea soiurilor vechi, modificarea formei de conducere, a tipului de tăiere şi a sistemelor de susţinere, introducerea pe scară largă a mecanizării, chimizării şi irigării, prin care s-a realizat o intensivizare tot mai accentuată a viticulturii, creşterea continuă a producţiilor obţinute la unitatea de suprafaţă, astfel încât, cu toate că suprafeţele ocupate cu viţa de vie au scăzut continuu pe plan mondial, de la 10,2 mil. ha în 1976 la 7,9 mil. ha în 2002, producţia de struguri şi produse viti-vinicole, precum şi comerţul cu aceste produse au crescut continuu, ajungându-se chiar la o supraproducţie. Folosirea tot mai intensă şi pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, pentru creşterea productivităţii solurilor sărace, şi a diferitelor substanţe chimice de sinteză, pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, a determinat creşterea 7

M. MUSTEA

semnificativă a producţiilor obţinute, dar şi scăderea fertilităţii solurilor, dezechilibre biologice, poluarea mediului, transferarea unor astfel de produse sub formă de reziduuri în produsele viti-vinicole, cu efecte nefavorabile asupra organismului uman. De aceea, în ultimul timp, se pune tot mai mult accent pe viticultura biologică, care integrează progresul ştiinţific din viticultură, în condiţiile protejării mediului ambiant, realizării unor costuri mai reduse de producţie şi obţinerii unor produse viti-vinicole de calitate, fără reziduuri toxice, cu un conţinut echilibrat în elemente nutritive. Viticultura cuprinde trei părţi distincte. Partea generală studiază originea, evoluţia şi sistematica viţei de vie, morfologia şi anatomia, ecologia, biologia şi fiziologia viţei de vie, care fundamentează tehnologiile de cultură. Tehnologiile de producere a materialului săditor viticol cu valoare biologică şi tehnică ridicată, prin diferite metode, care să permită înfiinţarea unor plantaţii viticole corespunzătoare. Tehnologiile de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor viticole roditoare, care să asigure valorificarea condiţiilor ecologice şi a potenţialului biologic al soiurilor cultivate, în condiţiile realizării unei eficienţe economice ridicate. Viticultura este o ramură de producţie intensivă, care utilizează pentru fundamentarea diferitelor aspecte specifice cunoştinţe din alte domenii: botanică, biochimie, mecanizare, ecologie, pedologie, genetică, fiziologia plantelor, agrochimie, fitopatologie, entomologie, ameliorarea plantelor etc.

1.2. IMPORTANŢA VITICULTURII Viticultura, ramură tradiţională a agriculturii, a însoţit formarea şi dezvoltarea civilizaţiei umane de-a lungul timpului, reprezentând şi astăzi o ocupaţie de bază, datorită avantajelor economice şi sociale pe care le prezintă. Valorifică superior fondul funciar. Viţa de vie realizează rezultate foarte bune pe terenurile în pantă, erodate, nisipuri şi soluri nisipoase, mai puţin favorabile sau chiar improprii altor culturi. Pe plan mondial, 47% din plantaţiile viticole sunt amplasate pe terenuri în pantă, ajungându-se până la 60% în Elveţia şi Germania. Pe aceste terenuri, găsesc cele mai bune condiţii pedologice şi climatice şi realizează produse viti-vinicole de o calitate deosebită, în special soiurile pentru struguri de vin. Prin cultura viţei de vie se realizează stabilizarea terenurilor în pantă, reducerea eroziunii solului şi continuarea proceselor de solificare. Sursă de profit. Cultura viţei de vie asigură obţinerea unor venituri importante. Valoarea producţiei obţinute la 1 ha echivalează cu cea realizată pe circa 10 ha de culturi cerealiere. Produsele viti-vinicole (strugurii, stafidele, sucul de struguri, vinul, distilatele din vin etc.) sunt apreciate şi căutate atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa externă, prin desfacerea acestor produse obţinându-se 8

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

profituri însemnate. Pentru populaţia din zonele de deal, cultura viţei de vie reprezintă principala, uneori, singura sursă de venit. Ţările mari cultivatoare de viţă de vie (Franţa, Italia, Spania etc.) realizează prin exportul unor astfel de produse resurse financiare importante. Venituri importante se obţin în special în cazul soiurilor pentru struguri de masă, care realizează producţii mari de struguri, ce sunt valorificate rapid, fără cheltuieli suplimentare pentru prelucrare şi depozitare, la preţuri avantajoase. Importantă sursă de hrană. Produsele viti-vinicole, în special strugurii şi vinul, au o contribuţie însemnată în alimentaţia umană. Strugurii şi mustul, datorită conţinutului bogat în zaharuri simple, acizi organici, săruri minerale, compuşi azotaţi, vitamine, polifenoli, substanţe pectice etc., exercită asupra organismului uman un efect energizant, mineralizant, reconfortant şi chiar terapeutic. Datorită conţinutului ridicat în zaharuri uşor asimilabile (glucoză, fructoză) de 13-25%, strugurii şi mustul au un efect energizant muscular şi nervos; un kilogram de struguri proaspeţi furnizează 6001200 calorii, iar un kilogram de stafide până la 2600 calorii, valoarea alimentară fiind superioară majorităţii fructelor şi se apropie sau chiar o depăşeşte pe cea a unor alimente de bază: 1 kg struguri echivalează cu 1,5-2,0 kg de mere, 2 kg pere, 1,5-2 kg prune, 3-5 kg tomate, 0,9-1,0 kg cartofi, 0,9-1,1 l lapte, 0,5-0,8 kg carne vită etc. (Gh. Bernaz, 1997). Acizii organici (tartric, malic, citric) favorizează diureza, tartratul acid de K stimulează secreţia bilei. Sărurile minerale (K, Ca, Mg, Fe, Na, P etc.) asigură remineralizarea organismului; sărurile de Ca fortifică oasele, cele de Fe şi Mg intensifică circulaţia sângelui, iar cele de P stimulează sistemul nervos. Conţinutul ridicat în vitamine (C, B 1, B2, B6, PP, provitamina A etc.) conferă acestor produse un important rol vitaminizant. Datorită conţinutului complex, cura de struguri (must) are efecte remarcabile, atât pentru menţinerea sănătăţii organismului uman, cât şi pentru ameliorarea şi chiar vindecarea unor boli ale căilor respiratorii, digestive, leziuni ale aparatului urinar, afecţiuni ale ficatului şi ale splinei, slăbirea organismului datorită unor boli (rahitism, anemie, malnutriţie, etc.), unele boli nervoase, intoxicaţii, artritism, dermatoze, pentru îngrijirea tenului etc. Vinul, principalul produs rezultat din struguri, este „cea mai sănătoasă şi igienică băutură“ (L. Pasteur, 1878), consumat raţional (în special vinul roşu) are un efect benefic asupra organismului uman, fiind considerat un aliment şi un medicament. Cercetările din ultimii ani arată că vinul, în cantităţi moderate, are proprietăţi antibiotice şi de protecţie a organismului uman, în special asupra sistemului cardiovascular, putând contracara efectele unor factori de risc din alimentaţie, în special al grăsimilor saturate, proteinelor animale în exces, insuficienţei de fibre alimentare etc., factori asociaţi, de regulă, bolilor cardiovasculare. Efectul benefic se datorează, în special, compuşilor fenolici, polifenolici şi derivaţilor, care au proprietatea de a capta şi neutraliza radicalii liberi, oxigenaţi, care determină alterarea ţesuturilor şi favorizează dezvoltarea cancerelor, aterosclerozei, îmbătrânirea ţesuturilor şi numeroase patologii 9

M. MUSTEA

metabolice, astfel încât, în ţarile (regiunile) în care băutura tradiţională este vinul, creşte longevitatea populaţiei. Asigură locuri de muncă. Viticultura solicită un volum mare de forţă de muncă (80-100 z.o./ha), la care se adaugă forţa de muncă necesară în sectorul pepinieristic şi în cel de prelucrare a strugurilor, asigurând ocuparea forţei de muncă din regiunile viticole, unde o mare parte din populaţie îşi câştigă existenţa din această activitate. Bază de materii prime pentru economia naţională şi beneficiar al produselor acesteia. Strugurii reprezintă materia primă pentru o gamă largă de produse viti-vinicole, prelucrate în industria alimentară: stafide, sucuri de struguri, vinuri, compoturi, gemuri etc., stimulând dezvoltarea acestor sectoare. De asemenea, viticultura este beneficiara unor cantităţi importante de materiale, substanţe chimice, maşini şi utilaje, rezultate din diferite sectoare ale industriei. Rol peisagistic. Pe lângă scopul practic, de a obţine diverse produse vitivinicole, plantaţiile viticole au şi un rol peisagistic, înfrumuseţând cadrul natural, deseori rustic, în care este cultivată viţa de vie. Rolul peisagistic este mult mai accentuat când viţa de vie este cultivată în gospodăriile populaţiei, în jurul locuinţelor, prin conducerea în diverse forme, care să corespundă criteriilor estetice.

1.3. SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL Viţa de vie are o mare plasticitate ecologică. Arealul ei de cultură formează două benzi, una în emisfera nordică, care include cea mai mare parte a suprafeţelor cultivate cu viţă de vie (cca. 90%), cuprinsă între izotermele de 925oC (35-51o latitudine nordică), şi a doua, mai redusă, în emisfera sudică, cuprinsă între izotermele de 10-25oC (25-38 o latitudine sudică). Viţa de vie se cultivă cu bune rezultate în climatele temperat, subtropical şi tropical. Evoluţia suprafeţelor viticole a marcat o dinamică importantă de-a lungul timpului, determinată de apariţia unor probleme importante în cultura viţei de vie (atacul unor boli şi dăunători: filoxera, mana, făinarea etc.), modificarea tehnologiilor de cultură (introducerea pe scară largă a chimizării, mecanizării, irigării etc.), care au condus la creşterea semnificativă a producţiilor de struguri, intensificarea schimburilor comerciale, creşterea populaţiei, condiţiile climatice, tradiţie, anumite considerente conjuncturale. Astfel, după atacul filoxerei (1863), suprafeţele viticole se reduc semnificativ, dar după 1900 plantaţiile viticole încep să se refacă pe baza viţelor altoite, patrimoniul viticol mondial înregistrează o dezvoltare continuă, ce culminează cu 10,2 milioane ha în 1970, după care, datorită creşterii importante a producţiilor obţinute şi apariţiei unei supraproducţii de struguri, suprafaţa cultivată cu viţa de vie se reduce continuu, în special datorită unor măsuri luate de ţările mari cultivatoare, membre ale U.E. (interzicerea înfiinţării unor plantaţii noi de viţă de vie, limitarea dreptului de replantare la 8 ani, instituirea unor prime de defrişare şi de abandon definitiv), dar şi printr-o viticultură noncompetitivă practicată în Europa Centrală şi de Est, 10

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

datorită schimbărilor politice şi economice majore din aceste ţări, care au condus la îmbătrânirea plantaţiilor viticole, abandonarea acestora, dezorganizarea circuitelor comerciale, modificări care nu au putut fi compensate de restructurarea plantaţiilor, sau de înfiinţarea unor noi plantaţii, datorită dificultăţilor financiare. Reducerea cea mai importantă a suprafeţelor (30%) s-a realizat în Europa, ca efect al politicii comunitare, scăderi înregistrându-se, de asemenea, în SUA (3%), Argentina (20%), Chile (2%) şi în Africa. După o perioadă de stabilizare , în jur de 7,8 milioane ha, între anii 1994-1997, începând cu anul 1998 se observă o tendinţă de creştere uşoară a suprafeţelor cultivate cu viţă de vie ( tab. 1.1), ajungându-se în anul 2002 la 7.943 mii ha (fig. 1.1). Tabelul 1.1 Evoluţia suprafeţelor viticole mondiale în ultimii ani, mii ha (după OIV, 2003) Anul

1997

1998

1999

2000

2001

2002

Suprafaţa Diferenţe

7766 -

7799 +33

7721 -78

7889 +168

7927 +38

7943 +16

Fig. 1.1 – Evoluţia suprafeţei viticole mondiale, mii ha (după OIV, 2002)

Pe plan global, între 1997 şi 2002 se observă o creştere cu 177 mii ha a suprafeţelor viticole (2,3%), în condiţiile unei creşteri de 8% (de la 8 la 16%) a suprafeţelor cultivate cu viţă de vie în ţările viticole noi, ca rezultat al plantărilor importante efectuate în anii ’90 (tab. 1.2) şi scăderii ponderii suprafeţelor viticole în Europa, de la 65,9, la 62,8% din totalul suprafeţelor cultivate pe plan mondial. 11

M. MUSTEA

Un salt spectaculos privind suprafaţa viticolă înregistrează China, de 212%, de la 154 mii ha în 1995, la 326 mii ha în 2002. Tabelul 1.2 Evoluţia suprafeţelor viticole în ţările viticole noi, mii ha (după OIV, 2003) Ţara SUA Argentina Chile Australia Africa de Sud

1998

Suprafaţa viticolă (mii ha) 1999 2000 2001

2002

Evoluţia %

372 210 144 98 111

384 208 158 123 115

412 207 180 159 117

+4,3 -1,4 +25,0 +62,2 +5,4

405 201 174 140 117

415 206 178 148 118

Pentru perioada următoare se estimează o creştere a suprafeţelor viticole, care, în 2006, ar putea ajunge la 8,5 milioane ha. Din suprafaţa viticolă mondială circa 60% este situată în Europa (din care 45% în U.E.), 19% în Asia, 12% în America, 4% în Africa şi 2% în Oceania. Ţările mari cultivatoare de viţă de vie sunt: Spania - 1228 mii ha, Franţa - 912 mii ha, Italia - 898 mii ha, Turcia - 530 mii ha, SUA - 415 mii ha, China - 326 mii ha, Iran - 270 mii ha, Portugalia - 262 mii ha, România - 254 mii ha, Argentina - 207 mii ha (tab. 1.3, 1.4). România, cu o suprafaţă viticolă de 254 mii ha, ocupă locul 9 în lume şi 6 în Europa. Producţia mondială de struguri a oscilat în funcţie de sortimentul de soiuri, politicile economice etc., realizând o creştere importantă până în 1980, când a înregistrat un maxim de 66.546.914 tone, s-a redus uşor până la începutul anilor ’90, datorită în special diminuării suprafeţelor cultivate, s-a menţinut relativ constantă până în 1998, după care se remarcă o tendinţă de creştere a acesteia ( tab. 1.5), producţia mondială de struguri în anul 2000 fiind de 61.018.250 tone. Tabelul 1.3 Evoluţia suprafeţelor viticole în ţările U.E. (15), mii ha (după OIV, 2002) Ţara

1999

2000

2001

2002

Spania

1480

1237

1235

1228

Franţa

914

917

914

912

Italia

909

908

908

898

Portugalia

262

264

261

262

Grecia

128

131

130

130

Germania

104

105

104

104

Austria

50

51

49

50

3548

3614

3603

3586

Total U.E.

12

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Tabelul 1.4 Evoluţia suprafeţelor viticole în ţările din afara U.E., mii ha (după OIV, 2002) Ţara U.S.A. România Argentina Chile Moldova Australia Africa de Sud Bulgaria Ungaria Noua Zeelandă Asia Alte ţări din Europa Alte ţări din Africa Alte ţări din America Total (fără U.E.)

1999 384 253 208 158 149 123 115 114 99 12 1481 726 212 139 4173

2000 405 252 201 174 152 140 117 115 93 13 1551 704 213 145 4275

2001 415 247 206 178 160 148 118 110 95 14 1562 705 218 149 4325

2002 412 254 207 180 170 159 117 108 90 16 1590 705 220 153 4357 Tabelul 1.5

Evoluţia producţiei de struguri pe continente (tone), (după FAO, 2003) Continentul

1980

%

1990

%

Producţia 2000 %

2001

%

2002

%

Europa

39388830 59,2 31654588 52,9 32487502 50,4 30062430 49,1 28739848

47,1

U.E. Asia

34325270 51,6 27505332 46,0 27092222 42,0 25185103 41,1 24124067 14447026 22,4 14420594 23,6 14761974

39,5 24,2

America de Nord şi Centrală

5602130

8,4

5630324

9,4

7423738

11,5

6475825

10,6

6918134

11,3

America de Sud Africa

4785639 2182491

7,1 3,2

4566923 2542016

7,6 4,2

5399542 3285803

8,4 5,1

5492894 3098625

9,0 5,1

5611766 3113940

9,2 5,1

Oceania Total mondial

902217 1,3 894432 1,5 1391482 2,1 1617002 2,6 1872588 66546914 100,0 59796136 100,0 64435093 100,0 61167370 100,0 61018250

3,1 100,0

Din producţia mondială de struguri, cea mai mare parte se obţine în Europa (47,1%), urmată de Asia (24,2%), America (20,5%), Africa (5,1%) şi Oceania (3,1%). În ceea ce priveşte dinamica producţiilor de struguri, se observă o reducere a acestora în Europa, respectiv în Uniunea Europeană, ca urmare a măsurilor menţionate anterior, de la 39.388.830 tone în anul 1980, la 28.739.848 tone în anul 2002. Toate celelalte continente au realizat însă o creştere a producţiilor de struguri. Cele mai semnificative creşteri s-au înregistrat în Oceania, care practic şi-a dublat producţia, de la 902.217 tone în anul 1980, la 1.872.588 tone în 2002, urmată în ordine de Asia, America şi Africa.

13

M. MUSTEA

Principalele ţări viticole (tab. 1.6) realizează circa 2/3 din producţia mondială de struguri. Cele mai mari producţii de struguri se obţin în Italia, Franţa, U.S.A., Spania şi China, care a înregistrat un salt important de la 159.932 tone în anul 1980, la 3.830.017 tone în anul 2002. Creşteri importante au înregistrat, de asemenea, Australia, Germania şi Africa de Sud. Ţările europene mari cultivatoare au înregistrat, în ultima perioadă, un regres în producţia viticolă; totuşi tendinţa actuală este de stabilizare şi chiar de uşoară creştere. Tabelul 1.6 Evoluţia producţiei de struguri în principalele ţări producătoare, (după FAO 2003) Ţara Italia Franţa USA Spania China Turcia Argentina Australia Germania Africa de Sud

1980 13244500 10321000 5075760 6721400 159932 3600000 3086772 865300 625700 1101580

1990 8438000 8205280 5135600 6473800 961217 3500000 2342350 824261 1275000 1317920

Producţia (tone) 2000 8869500 7762582 6973801 6682900 3373214 3600000 2191156 1311382 1360900 1530190

2001 8988388 7312915 5958752 5111300 3764697 3250000 2457599 1546002 1225900 1350000

2002 7871627 6793540 6479022 5609300 3830017 3600000 2460000 1753888 1425000 1350000

Producţia mondială de vin a culminat cu un maxim de 333,6 mil. hl în anul 1980 (tab. 1.7), după care a avut loc un regres până la începutul anilor ’90 ( fig. 1.2); în această perioadă producţia mondială de vin a scăzut cu circa 20%. Tabelul 1.7

Evoluţia producţiei mondiale de vin (mil. hl), (după OIV, 2003) Anul

1980

1990

1995

1998

1999

2000

2001

2002

Producţia de vin 333,6

303,9

251,7

263,5

281,4

283,9

266,1

257,8

Începând cu anul 1995 s-a înregistrat o tendinţă de creştere a producţiilor de vin. În ciuda unor condiţii climatice nefavorabile, cazul anului 1998, această tendinţă s-a menţinut, remarcându-se prin producţii mari anii 1999 şi 2000. Producţia de vin din anul 2001 a atins 266,1 mil. hl, cu o scădere de 6,3% faţă de 2000, iar cea din anul 2002 s-a redus, de asemenea, în special datorită condiţiilor de cultură. Pe celelalte continente a avut o creştere a producţiei de vin între anii 1996 şi 2001, în America (+2,8%), Asia (+1,5%) şi în Oceania (+1,3%). În anul 2002 producţiile obţinute, mai ales în Uniunea Europeană, au fost inferioare anului 2001, datorită condiţiilor climatice nefavorabile (inundaţii în Franţa, secetă accentuată în Italia etc.), acestea atingând 49,9 mil. hl în Franţa, 43,6 mil. hl în Italia, 6,2 mil. hl în Portugalia, 3,1 mil. hl în Grecia. Creşteri uşoare s-au înregistrat în Spania - 32,0 mil. hl, Germania - 10,8 mil. hl şi în Austria - 2,6 mil. hl. 14

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Fig. 1.2 – Dinamica producţiei mondiale de vin, mil. hl (după OIV, 2003)

În afara Uniunii Europene, evoluţiile sunt contrastante. În SUA, producţia de vin a crescut cu circa 1 mil. hl faţă de 2001. În emisfera sudică, producţiile de vin au scăzut, mai ales în Argentina (-3,1 mil. hl faţă de 2001), urmată de Chile (0,3 mil. hl faţă de 2001). În schimb, s-au realizat creşteri în Australia (circa 12 mil. hl, datorită intrării în producţie a noilor plantaţii), iar în Noua Zeelandă s-a înregistrat o producţie record (tab. 1.8). Tabelul 1.8 Evoluţia producţiei de vin, în principalele ţări viticole (mil. hl), (după OIV, 2003) Ţara Italia Franţa Spania SUA Argentina Germania Australia Africa de Sud Portugalia România

2000 51,6 57,5 41,1 23,3 12,5 9,8 8,0 6,9 6,6 5,4

2001 50,1 53,4 30,5 19,5 15,8 8,8 10,1 6,4 7,7 5,1

2002 43,2 49,9 32,0 20,4 12,7 10,8 11,5 7,1 6,2 5,0

Consumul mondial de vin a culminat la finele anilor ’70 cu circa 286 mil. hl, a scăzut semnificativ până în jurul anului 1986, tendinţa de scădere s-a menţinut, dar la niveluri mai scăzute, până în anul 1994, după care are loc o stabilizare a acestuia, în jur de 225 mil. hl/an: 227,9 mil. hl în 1998 şi 1999, 226,9 mil. hl în 2000 şi 225,7 mil. hl în 2001 (fig. 1.3).

15

M. MUSTEA

Fig. 1.3 - Evoluţia consumului mondial de vin, mil. hl (după OIV, 2003)

Vinul este un produs cu un grad mare de diversitate; din acest punct de vedere, consumul total de vin a scăzut, cu o scădere semnificativă a consumului de vin de masă, dar a crescut consumul de vinuri de calitate, care este strâns legat de creşterea nivelului de trai. Diminuarea consumului mondial de vin pe termen lung se explică, în primul rând, prin reducerea consumului în Europa, care reprezintă 71% din consumul mondial (din care 55% în Uniunea Europeană), urmată de America cu 20%, Asia - 4%, Africa - 3% şi Oceania - 2%. Cele mai mari reduceri sunt datorate principalelor ţări viticole (Spania, Franţa, Italia), în contextul creşterii consumului în ţările neproducătoare de vin din Europa de Nord (Marea Britanie, ţările nordice, ţările de jos etc.). Franţa reprezintă cel mai mare consumator mondial, cu circa 34 mil. hl, urmată de Italia, cu circa 30 mil. hl, SUA cu 22 mil. hl, Germania cu 20 mil. hl etc. (tab. 1.9, 1.10). În ceea ce priveşte consumul pe locuitor/an, Luxemburgul rămâne lider, cu circa 63 l, urmat de Franţa cu 58 l, Italia 52 l, Portugalia 50 l, Spania 45 l, Elveţia 40 l, Slovenia 40 l, Austria 38 l etc. Cele mai mari creşteri ale consumului de vin au înregistrat Danemarca (30 l/locuitor/an) şi Marea Britanie (15 l/locuitor/an). În ţările din afara Europei, consumul de vin a progresat slab. Acesta s-a stabilizat în SUA şi Canada, după ce a înregistrat creşteri în debutul anilor ’80, în special datorită difuzării studiilor legate de efectul benefic al vinului asupra sănătăţii (teză numită „paradoxul francez“). Ţările nou producătoare, cum ar fi Australia, Chile, Africa de Sud, nu oferă perspective de dezvoltare a consumului, iar dintre ţările asiatice, tendinţe de creştere a consumului de vin le prezintă Japonia şi, mai ales, China. OIV estimează în perioada următoare (până în 2005) o stabilizare sau o uşoară creştere a consumului de vin, care ar putea ajunge la 240 mil. hl.

16

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Tabelul 1.9 Consumul de vin în ţările UE (mil. hl), (după OIV, 2003) Ţara Germania Austria Grecia Spania Franţa Italia Portugalia Belgia + Luxemburg Danemarca Irlanda Olanda Finlanda Suedia UK Total UE (15)

2001 19660 2477 2725 13827 33916 30500 4681 2729 1540 470 3100 389 1350 10100 127464

2002 20050 2200 2675 13900 33580 30100 4390 2773 1650 510 3400 436 1500 10600 127771

Dif. (‘02-‘01) +390 -277 -50 +73 -336 -400 -291 +44 +110 +40 +300 +47 +150 +500 +307 Tabelul 1.10

Consumul de vin în unele ţări din afara UE (mil. hl), (după OIV, 2003) Ţara USA Elveţia Argentina Chile Africa de Sud Australia Slovacia Norvegia Total

2001 31325 3077 12036 2010 3972 3976 580 475 47451

2002 22500 2900 11900 2200 3950 4000 630 500 48580

Dif. (‘02-‘01) +1175 -177 -136 +190 -22 +24 +50 +25 +1129

Piaţa mondială a vinului, considerată ca suma exporturilor tuturor ţărilor, reprezenta, în 2002, 31% din consumul mondial (65,1 mil. hl), înregistrând o creştere importantă faţă de 1990, când reprezenta numai 18%. Această creştere considerabilă a comerţului internaţional cu vin este datorată în mai mică măsură ţărilor mari producătoare din Uniunea Europeană, care au realizat creşteri de numai 21,4%, în timp ce exportul de vin din Lumea Nouă a crescut cu 169%. Ritmul creşterilor de producţie în ţările viticole noi este impresionant. În 10 ani, această creştere a fost de 586% pentru Australia şi de 1500% pentru Africa de Sud, ţări care reprezentau până la 10% din exportul mondial de vin, şi care asigură în prezent aproape 20% din acesta, volumul exporturilor dublându-se în ultimii 6 ani. Estimările arată că, până în 2005 acestea ar putea ocupa 24% din piaţa mondială de vin (tab. 1.11). 17

M. MUSTEA

18

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Pe ansamblu, piaţa mondială de vin a înregistrat 65,1 mil. hl în 2001 şi 66,8 mil. hl în 2002. Distribuţia pe continente a exportului din 2001 arată că Europa se menţine, de departe, prima zonă exportatoare cu 52,1 mil. hl (80,0%), din care ţărilor din Uniunea Europeană le revine 38,5 mil. hl (74%); urmează America cu 7,0 mil. hl (10,7%), Chile fiind principalul exportator (3,1 mil. hl), Oceania, în jur de 4,0 mil. hl (6,1%), Africa - 2 mil. hl (3,1%). Asia este un continent importator, exportul de vin fiind nesemnificativ, în jur de 0,5 mil. hl. Cele mai importante ţări exportatoare sunt Franţa şi Italia, cu circa 15 mil hl anual, urmate de Spania - 9,5 mil. hl, Australia - 3,8 mil hl, Chile - 3,1 mil. hl ş.a. Importurile de vin au ca destinaţie principală ţările din Europa şi, în special, din Uniunea Europeană, cu circa 2/3 din importurile mondiale. Germania este prima ţară importatoare, cu 11,3 mil. hl, urmată de Marea Britanie - 10,2 mil. hl, Franţa - 5,2 mil. hl ş.a. (tab. 1.12). Tabelul 1.12 Principalele ţări importatoare de vin în anul 2001 (după OIV, 2003) Ţara

Milioane hl

Germania UK Franţa SUA Olanda Belgia Canada Elveţia Danemarca Japonia

11,3 10,2 5,2 4,9 3,0 2,7 2,4 1,9 1,8 1,75

Cantităţi mari de vin importă America, SUA reprezentând principalul importator, cu 4,9 mil. hl, şi Asia, în care cel mai mare importator este Japonia, cu 1,7 mil. hl. Diferenţa dintre producţia şi consumul de vin a înregistrat un ecart, a cărui valoare a crescut până în anul 2000, când a ajuns la 53,8 mil. hl, după care s-a redus, valoarea prognozată a acestuia pentru anul 2002 fiind de 32,5 mil. hl ( tab. 1.13, fig. 1.4), iar după OIV ar putea ajunge, în anul 2005, la 45-50 mil. hl. Acest excedent de vin, destinat necesităţilor industriale (brandy, alcool etc.), influenţează preţurile mondiale şi accentuează concurenţa dintre ţările viticole.

19

M. MUSTEA

Tabelul 1.13 Evoluţia producţiei, consumului şi excedentului de vin pe plan mondial, mil.hl (după OIV, 2003) 1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

Provizoriu 2002

Estimat 2003

Producţia de vin 253,1 Consumul de vin 225,1 Diferenţa Producţie- 28,0 Consum

272,6 223,3 49,3

265,9 223,6 42,3

261,6 227,6 34,0

281,0 227,2 53,8

280,4 226,6 53,8

264,7 227,7 37,0

260,5 228,0 32,5

257,0 227,4 29,5

Anul

Fig.1. 4 - Evoluţia excedentului de vin pe plan mondial, mil. hl (după OIV, 2003)

1.4. SITUAŢIA VITICULTURII ÎN ROMÂNIA Condiţiile deosebit de favorabile de climă şi relief, pe care viţa de vie le întruneşte aproape în toate regiunile ţării, au determinat ca viticultura şi vinificaţia să reprezinte o ocupaţie tradiţională în România. Suprafaţa ocupată cu viţă de vie, soiurile cultivate, producţiile obţinute, tehnologiile de cultură aplicate au fost diferite, în funcţie de condiţiile social-economice ale perioadelor istorice parcurse, de evoluţia cunoştinţelor despre viticultură, de problemele întâmpinate etc. Atacul filoxerei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, la care s-au asociat cele două boli criptogamice de origine americană (mana şi făinarea), au determinat o criză puternică în evoluţia viticulturii, criză care, în cele din urmă, a fost depăşită prin altoirea soiurilor europene pe portaltoi de origine americană şi modificarea tehnologiilor de cultură. După anul 1900 începe refacerea şi dezvoltarea viticulturii, suprafaţa cultivată cu viţă de vie creşte treptat, atingând un maxim de 300400 ha în anul 1971, după care aceasta s-a redus treptat, ajungând în anul 1990 la 223600. 20

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Promulgarea legii fondului funciar (Legea 18/1991) şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole au determinat creşterea suprafeţei viticole, dar această creştere s-a realizat, în special, pe seama hibrizilor direct producători. Patrimoniul viticol al României, care cuprinde plantaţiile de vii roditoare, terenurile în pregătire, pepinierele viticole şi terenurile afectate diferitelor utilităţi viticole, era de 254400 ha, în anul 2002, reprezentând 1,7% din suprafaţa agricolă, din care sectorului privat îi revenea 225400 ha (88%). Plantaţiile viticole cu soiuri nobile pe rod ocupă 120200 ha (47,2%), din care 96700 ha (81%) se află în sectorul privat (tab. 1.14). Tabelul 1.14

Patrimoniul viticol al României în anul 2002 (după O.N.I.V., 2003) Din care în sectorul privat Nr. Specificare Suprafaţa crt. ha % 1 Plantaţii viticole pe rod, din care: 242700 219100 90 - plantaţii cu soiuri nobile 2 120200 96700 80 pe rod, din care: 3 plantaţii cu soiuri pentru struguri de masă 15400 11600 75 4 - plantaţii cu hibrizi 122500 122400 100 5 Plantaţii tinere 2151 2061 96 6 Pepiniere viticole 121 4 3 7 Plantaţii de portaltoi 303 48 16 8 Teren în pregătire 8682 3862 44 9 TOTAL 254400 225400 88

Produsele viti-vinicole însumează, valoric, circa 250 milioane euro anual; ponderea acestui sector în valoarea producţiei vegetale este de circa 7,6% şi de 4,1% din valoarea producţiei agricole totale, iar vinul este situat pe locul trei dintre produsele agricole exportate. Suprafaţa totală ocupată cu plantaţiile viticole pe rod a scăzut începând cu anul 1997, dar continuă creşterea suprafeţelor din sectorul privat, cu un ritm mediu anual de 1,4%. S-au redus, în special, plantaţiile viticole cu soiuri nobile, în contextul creşterii suprafeţelor ocupate cu hibrizi direct producători, mai ales în Muntenia, Oltenia şi Dobrogea (fig. 1.5). Din suprafaţa ocupată cu soiuri nobile, soiurile pentru struguri de masă reprezintă 15400 ha (12,8%), iar soiurile pentru struguri de vin 104800 ha (87,2%). Sortimentul soiurilor nobile pentru struguri de masă este format din Chasselas doré (59,7%), Muscat de Hamburg (8,4%), Afuz Ali (7,8%), Italia (5,8%), dar şi din unele soiuri noi de perspectivă, cum ar fi Victoria (0,3%). Din suprafaţa ocupată cu soiurile nobile pentru struguri de vin 77100 ha (73,6%) îl reprezintă soiurile pentru vinuri albe şi 27700 ha (26,4%) soiurile pentru vinuri roşii. Sortimentul pentru vinuri albe este alcătuit din Fetească regală (17,9%), Fetească albă (10,9), Riesling italian (10%), Aligoté (6,5%) etc., iar cel pentru vinuri roşii cuprinde: Merlot (8,5%), Băbească neagră (6,2%), Cabernet Sauvignon (3,5%), Fetească neagră (0,4%) etc.

21

M. MUSTEA

mii ha 300

250

248.7

251.9

251.7

251

251.1

247.5

200

244.4

242.7

150 146

144.1

137.7

135.8

134

128.5

100 102.7

107.8

114

115.2

50

122.1 120.2

117.1

119

122.3 122.5

0 1995

1996

1997

vii hibride pe rod

1998

1999

2000

vii nobile pe rod

2001

2002

total vii pe rod

Fig. 1.5 - Dinamica suprafeţelor ocupate cu plantaţiile viticole roditoare în perioada 1995-2003 (după O.N.I.V., 2003)

În anul 2002, suprafaţa ocupată cu hibrizi direct producători era de 122471 ha (48,1%), din care 29671 ha era formată din hibrizi vechi americani (Noah, Isabelle etc.), iar 92800 ha - din hibrizi interspecifici de provenienţă europeană (Terras, Seibel, Conderc, Seyve-Villard etc.). În perioada 1992-2002, suprafaţa ocupată cu hibrizi direct producători a crescut cu 58,5%, dar ritmul de creştere s-a atenuat în ultimii ani (tab. 1.15, 1.16). Acest lucru se datorează cheltuielilor foarte mari pentru înfiinţarea unei plantaţii cu viţe nobile altoite, pe fondul decapitalizării producătorilor privaţi şi a lipsei unor politici coerente de susţinere a acestora. Tabelul 1.15 Suprafaţa ocupată cu hibrizi direct producători pe rod în anul 2002 (după O.N.I.V, 2003) Nr. Specificare crt. 1. Hibrizi direct producători americani 2. Hibrizi direct producători europeni TOTAL

Suprafaţa ha 29671 92800 122471

Din care: extravilan intravilan 14900 14771 65900 26900 80800 41671 Tabelul 1.16

22

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Ritmul anual de creştere a suprafeţei ocupate cu H.D.P. în perioada 1992-2002 (%) (după O.N.I.V., 2003) Specificare Ritmul anual de creştere a suprafeţei ocupate cu H.D.P.

1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 16,5

12,9

5,8

7,0

3,5

1,1

2,3

1,0

2,7

2,0

Semnificativ pentru viticultura românească este situaţia pepinierelor viticole, cu numai 121 ha (0,05%), a plantaţiilor de portaltoi cu circa 300 ha (0,12%) şi a suprafeţei ocupate de plantaţiile tinere de 2151 ha (0,8%). După anul 1992, producerea materialului săditor viticol a înregistrat o reducere drastică. Astfel, în anul 2002, comparativ cu anul 1992, numărul unităţilor pepinieristice a scăzut de la 54 la 12, suprafaţa ocupată cu şcoli de viţe de la 825 la 25 ha, volumul altoirilor de la 124 milioane la 5 milioane, iar producţia de viţe altoite STAS de la 25,6 milioane la numai 1,2 milioane ( tab. 1.17, fig. 1.6). Tabelul 1.17

Situaţia producerii materialului săditor viticol în 2002 comparativ cu 1992 (după O.N.I.V., 2003) Nr. crt. 1 2 3 4

Specificare Unităţi pepinieristice Şcoli de viţă Butaşi altoiţi Producţia de viţe STAS

U.M.

1992

2002

nr. ha mil. buc. mil. buc.

54 825 124 25,6

12 25 5 1,2

Patrimoniul viticol se află într-un proces de îmbătrânire evidentă. Din totalul plantaţiilor viticole roditoare de 242700 ha, 57739 ha (23,8 %) au vârsta până la 20 de ani, iar 132387 ha (54,6 %) au peste 20 ani. Pentru menţinerea potenţialului de producţie a plantaţiilor viticole este necesară o rată anuală de reînnoire a plantaţiilor viticole de circa 5% (în jur de 10000 ha). Pentru România, acest indicator prezintă valori de 10 până la 40 de ori mai mici (tab. 1.18). Producţia totală de struguri înregistrează creşteri în anul 1995 şi 1996, dar începe să scadă în anul 1997, realizează un minim de 872,0 mii tone în anul 1998, după care are loc o nouă creştere până în anul 2000, când ajunge la 1290,3 mii tone. În perioada 2000-2002 producţia de struguri s-a redus cu 220,3 mii tone, iar producţia medie cu 804 kg/ha, de la 5213 kg/ha în anul 2000 la 4409 kg/ha în anul 2002 (fig. 1.7). Scăderea cea mai însemnată a înregistrat producţia de struguri pentru masă, cu 38,0%, urmată de producţia de struguri pentru vin din soiurile nobile, cu 24,3%. La viile hibride pe rod, producţia a urmat tendinţa de creştere a suprafeţei ocupate de acestea, cu variaţii în funcţie de condiţiile climatice ( după O.N.I.V., 2003).

23

M. MUSTEA 35 30 25 mil buc

21.7

20 17.5

31

27.6

15

17.1

12.3

15

17.7

10

10

10

5

6 3

0

1.5

1995

1996

1997

productia de vite altoite STAS

4.6 4

0.7

1998

6.9

4.6

2

3

1

1999

butasi altoiti

1.6

2000

1.7

2001

1.2

2002

productia de butasi portaltoi

Fig. 1.6 - Dinamica producerii materialului săditor viticol în perioada 1995-2002 (după O.N.I.V., 2003) Tabelul 1.18 Dinamica ratei anuale de replantare, în perioada 1993-2002 (după O.N.I.V., 2003) Nr. crt.

Specificare

1 Suprafaţa viticolă

U.M. 1993 1994 1995 1996 1997 1998

1999

2000 2001 2002

mii ha 245

249

252

255

251

251

248

244

243

2 Plantări noi

ha

3009 1436 646

1347

441

678

275

180

258

171

3

%

12,3

5,3

1,7

2,5

1,1

0,7

1,1

0,7

Rata de replantare

247 5,8

2,6

Ca urmare a scăderii suprafeţelor cu vii nobile şi a producţiei medii, producţia de vin a României a scăzut până în anul 2002 în toate regiunile viticole, cu precădere în Banat şi Oltenia, ajungând în anul 2002 la 5461 mii hl. În perioada 1995-2002 producţia totală de vin s-a redus cu 1260 mii hl, cu înregistrarea a două maxime, în 1995 şi 1996, şi a unei minime, în 1998. O evoluţie asemănătoare realizează producţia de vin nobil, care s-a redus cu 1364 mii hl. Producţia de vin de hibrizi a înregistrat o dinamică variabilă, realizând două maxime, în 1996 şi 1999, şi o minimă, în 2001 (fig. 1.8). Producţia de vin nobil în perioada 2000-2002 a oscilat între 3100-3200 mii hl, cu o minimă, în 2001, de 2900 mii hl. Din producţia totală de vin nobil, vinurile albe au reprezentat 74,6-78,1%, iar vinurile roşii 21,9-25,4%. În aceeaşi perioadă, vinurile de masă au reprezentat 50,1-57,7%, vinurile de calitate superioară cu indicaţie geografică au reprezentat 31,2-36,0%, iar vinurile cu denumire de origine controlată (D.O.C.)11,1-16,4% (tab. 1.19). 24

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

1600

1400

1200 1313.9

1422.7 1179

1000

mii to

1117.3

1290.3

1070

1121.7

872

800

600 709.6

737.5

400

581 649

540

351.8

200

539.6 513.5

140.4

0 1995

150

1996

117.7 1997

73 1998

soiuri nobile masa

107.7

117.9 92.8

1999

2000

soiuri nobile vin

2001

99.3 2002

total productie

Fig. .1.7. - Dinamica producţiei de struguri în perioada 1995-2002 (după O.N.I.V., 2003) Fig. .1.8. - Dinamica producţiei de vin în perioada 1995-2002 (după O.N.I.V., 2003) 8000

7000 6721

7600

6000

6690

mii hl

5000

5000

6050 5455

4000

4750

4471

4160

5090

5461

2600

3000

3470 3247 2951

2000 2250

2850

2530

3107

2400

1000

2580 2208

0 1995

1996

1997

productie vin hibrizi

1998

1999

productie vin nobil

2000

2139

2001

2354

2002

productie totala vin

Tabelul 1.19

25

M. MUSTEA

Producţia totală de vin pe direcţii de producţie în perioada 2000-2002 (după O.N.I.V.., 2003) Nr. crt. 1. 1.1. 1.2. 2. 2.1. 2.2. 2.3.

Specificare Total producţie vin nobil, din care: Direcţii de producţie Vin alb Vin roşu Categorii de calitate Vin de masă Vin de calitate cu indicaţie geografică Vin cu denumire de origine controlată

2000 mii hl 3247

2001 mii hl 2951

2002 mii hl 3107

2537 710

2201 750

2351 756

1628 1168 451

1505 961 485

1794 970 343

Cantitatea de băuturi alcoolice consumate este relativ constantă. Creşte cantitatea de bere cumpărată, la toate categoriilor de consumatori. Vinul deţine 22% din totalul cheltuielilor pentru băuturile alcoolice, iar berea are o pondere de 45%. Consumul de vin se stabilizează în ultimii ani la o medie de 22 l/pers./an. Din consumul de vin, consumul de vin nobil a oscilat între 11,4 l/pers./an şi 13,9 l/pers./an. În cadrul consumului de vin, ponderea o deţine vinul alb, cu 68,6%, vinul roz şi roşu deţine numai 31,4%. În ultimii ani a crescut consumul de vin îmbuteliat (0,75 l), cu denumire de origine controlată (DOC), şi de vinuri superioare (VS), cu indicaţie geografică, care a fost cu 15% mai mare în 2001 faţă de 2000 şi cu 8-10% în 2002 faţă de 2001 (tab. 1.20). Tabelul 1.20 Consumul anual de vin în România în perioada 2000-2002 (după O.N.I.V., 2003) Specificare Consumul total Consumul de vin/pers. > 15 ani Consumul total de vin nobil Consumul de vin nobil/pers. > 15 ani

U.M. l/pers./an l/pers./an l/pers./an l/pers./an

2000 23,3 28,3 13,4 16,3

2001 21 25,6 11,4 13,9

2002 22,2 27,0 11,7 14,2

În perioada 2000-2002 exportul de vin românesc a cunoscut o creştere puternică, de la 253,5 mii hl în anul 2000 la 504,5 mii hl în 2002. În aceeaşi perioadă, importul de vin a reprezentat 1,5% până la 7% din cantitate şi 7,0-7,5% valoric, faţă de exportul pe anul 2002 (tab. 1.21). România se menţine o ţară exportatoare de vin, excedentul balanţei comerciale fiind de 34,3 milioane $ în anul 1998 şi de 21,3 milioane $ în anul 2002. Cota exportului din producţia internă a fost de 10% în perioada 2000-2002. Tabelul 1.21 Comerţul exterior de vin al României în perioada 2000-2002 (după O.N.I.V., 2003) 26

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Vin Export Import Sold balanţă comercială

U.M. mii hl mii USD USD/hl mii hl mii USD USD/hl mii USD

2000 253,5 17737,4 70,0 13,1 1250,1 95,4 +16483,3

2001 394,7 19670,0 49,8 6,9 1337,0 193,8 +18333,0

2002 504,5 23045,1 45,7 7,8 1762,2 225,9 +21282,9

Din exportul de vin, vinurile cu un conţinut alcoolic de până la 13% volume deţin ponderea, dar acestea au scăzut de la 80% în 1997 la 73% în anul 1998 şi la 62% în 2002. A crescut sensibil ponderea vinurilor vărsate în totalul exportului, care au reprezentat 80% în 2002 faţă de 64% în 2002 şi 51% în 1997; diferenţa o reprezintă vinul îmbuteliat. Din totalul vinurilor exportate, 90% sunt vinuri cu denumire de origine controlată (DOC) şi 10% vinuri de masă, 67,5% sunt vinuri roşii, iar 32,5% sunt vinuri albe. Germania reprezintă principala piaţă de desfacere, care preia 28% din cantitatea livrată la export, la un preţ mediu de 56,6 $/hl. România a exportat, în perioada 2000-2002, în Republica Moldova, o cantitate mare de vin brut (134 mii hl), de la societăţile din estul ţării, la un preţ scăzut, de 32 $/hl. Pe locul următor se situează Japonia, cu o pondere de 19%. Alte pieţe importante de desfacere sunt Federaţia Rusă, Anglia şi Ucraina. Obiectivele majore pentru sectorul viti-vinicol în perioada următoare sunt: defrişarea hibrizilor direct producători, începând cu 2004; replantarea a circa 4750 ha/an cu vii nobile din soiuri recomandate şi autorizate, prin înlocuirea viilor nobile îmbătrânite şi a hibrizilor direct producători, începând cu 2005; implementarea unor programe de restructurare şi de conversie a plantaţiilor de vii nobile de circa 1000 ha/an, cu începere din 2004; acordarea dreptului de plantare nouă pentru 15250 ha/an, cu începere din 2007 (după O.N.I.V., 2003).

1.5. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE PE PLAN MONDIAL Descoperirile arheologice arată că viţa de vie a existat înainte de apariţia omului pe pământ. Primele încercări de cultivare a viţei de vie au avut loc în neolitic, cu circa 8-9 mii de ani î.Hr. Arealul principal de cultură a viţei de vie l-a constituit Asia Mică, unde, după potop, Noe ar fi cultivat viţa de vie pe muntele Ararat (5.165 m), din podişul Armeniei, de unde s-a extins în arealul euro-asiatic. Sumerienii şi hitiţii sunt consideraţi pionieri în cultura viţei de vie şi în prepararea vinului, urmaţi de caldeeni şi babilonieni, care au marcat o nouă etapă în cultura acestei plante. În Egiptul antic, cultura viţei de vie începe pe timpul primilor faraoni cu circa 6 mii de ani î.Hr. Un rol important în răspândirea viţei de vie l-au avut fenicienii, vestiţi comercianţi, care, se presupune, au introdus cultura acestei plante în bazinul mediteranean: Grecia, Algeria, Maroc etc. Din Grecia, cultura viţei de vie a trecut în Sicilia, peninsula Italică şi Franţa, iar după întemeierea coloniilor greceşti în spaţiul pontic, cultura viţei de vie a ajuns la Marea Neagră. 27

M. MUSTEA

În Europa, promovarea culturii viţei de vie se crede că a fost mijlocită de traci (I.C. Teodorescu şi colab., 1966). Romanii au contribuit la răspândirea culturii viţei de vie, care, pentru ei, era un simbol al păcii şi civilizaţiei, în ţările din vestul şi centrul Europei (Spania, Portugalia etc.). Coloniştii europeni au introdus cultura viţei de vie în ţări ca Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud etc. În poemele lui Homer (Iliada şi Odiseea) sunt multe referiri la cultura viţei de vie şi la prepararea vinului. Primele mărturii scrise despre această cultură sunt de la greci. Xenofon (445-354 î.Hr.), în scrierile sale, tratează despre cultura şi istoricul viţei de vie. Aristotel (384-322 î.Hr.) semnalează pentru prima dată existenţa soiurilor apirene şi a unui soi Enfumé, care după ampelografii germani ar fi soiul Ruländer (Pinot gris) de astăzi. Teofrast (372-287 î.Hr.), considerat părintele botanicii, în opera sa Cause plantarum se ocupă de metodele de plantare a viţei de vie, altoirea ei, lucrările în verde, bolile viţei de vie şi influenţa factorilor de mediu. Scrierile rămase de la romani sunt mai numeroase. Cato (234-149 î.Hr.), în tratatul său de economie rurală De re rustica citează o serie de soiuri de viţă de vie: Aminea major, Apicius, Lucarnus etc. Vergiliu (71-19 î.Hr.) aminteşte în „Georgice“ de variabilitatea şi numărul mare de soiuri de viţă de vie. Columella (2 î.Hr.-65 d.Hr.) era considerat cel mai bun cunoscător al soiurilor din acea perioadă; călătorind în ţările bazinului mediteranean, el a remarcat numărul mare de soiuri aflate în cultură şi numeroasele lor sinonime şi descrie 50 de soiuri, arătând că fiecare regiune are soiurile sale proprii. Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) se ocupă de fenomenul înfloritului şi de numărul de seminţe din boabe, autorul făcând legătura între condiţiile de mediu şi calitatea vinului ( Gh. Constantinescu, 1970). Recunoaşterea creştinismului ca religie de stat sub împăratul Constantin cel Mare (306-316 d.Hr.) a contribuit indirect la extinderea culturii viţei de vie, deoarece vinul era folosit în ritualurile creştine. Perioada evului mediu (sec. III-XIII), perioada migraţiei popoarelor şi de ascensiune a imperiului otoman, a cunoscut o stagnare şi chiar un regres în dezvoltarea viticulturii. După înfiinţarea mănăstirilor (sec. VII), cultura viţei de vie începe să se extindă pe domeniile acestora, cărora le asigura vinul necesar în ceremoniile religioase, dar şi venituri importante. Primele scrieri în domeniul viticulturii apar târziu, la începutul secolului al XIV-lea, când, în Italia, Petrus de Crescentius publică lucrarea Opus ruralium comodorum, în care un capitol era dedicat viticulturii. În perioada renaşterii, viticultura începe să se organizeze pe baze ştiinţifice; apar primele şcoli de agricultură în Spania ( Alonso de Herrera, 1513) şi Franţa (Olivier de Seres, 1600), în care se predau şi cunoştinţe despre viticultură. Această perioadă, până la apariţia filoxerei în Europa (1863), numită şi perioada prefiloxerică, se caracterizează printr-o tehnologie relativ simplă de 28

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

cultură a viţei de vie, care se cultiva pe rădăcini proprii, iar podgoriile aveau constituite sortimente de soiuri locale. Perioada filoxerică a durat de la apariţia filoxerei (1863) până în jurul anului 1900 şi a constituit o nouă etapă în dezvoltarea viticulturii. Ca urmare a introducerii în Europa de către botanişti a viţelor americane, a fost introdusă şi filoxera, semnalată oficial pentru prima dată în Franţa în regiunea viticolă Bordeaux (1863), de unde s-a extins treptat în toate ţările europene, decimând rând pe rând toate podgoriile. Soluţionarea acestei probleme, care a condus la un dezastru al viticulturii europene, a necesitat eforturi importante ale principalelor ţări viticole. Cea mai mare contribuţie au avut-o specialiştii francezi (E. Planchon, G. Föex, P. Viala etc.), Franţa fiind, la acea vreme, ţara cu cea mai mare suprafaţă viticolă, cu peste 2 milioane hectare, viticultura reprezentând baza economiei naţionale; de aceea statul francez a căutat rapid soluţii pentru depăşirea acestei situaţii. Soluţiile imediate au fost combaterea filoxerei prin metode chimice (sulfură de carbon) sau inundarea plantaţiilor, dar care s-au dovedit ineficiente. O altă variantă a fost cultura viţei de vie pe terenurile nisipoase, unde s-a observat că filoxera nu se dezvoltă. O soluţie facilă a fost cultura viţelor roditoare americane (hibrizii direct producători: Isabelle, Noah, Othello etc.) rezistente la filoxeră, care s-au dovedit a avea o calitate inferioară soiurilor europene „nobile“, dar acestea s-au răspândit rapid în majoritatea ţărilor europene, fiind preluate, în special, de pătura săracă a populaţiei, datorită tehnologiei simple de cultură a acestora. Soluţia pentru lupta împotriva filoxerei şi refacerea viticulturii a fost altoirea soiurilor europene pe portaltoi americani, rezistenţi la filoxeră. Ideea altoirii se pare că a venit în urma vizitării de către o comisie de specialişti, în frunte cu E. Planchon, trimisă de guvernul francez în America de Nord, pentru a rezolva problema filoxerei, a unui muzeu din Philadelphia, în care un exponat era reprezentat de o viţă altoită însoţită de următorul citat „această viţă nu prosperă decât când este altoită pe Mustang“, o selecţie realizată în cadrul speciei americane Vitis candicans (R. Pouget, 1986). Altoirea s-a impus greu, începând cu anul 1880, datorită tehnologiei laborioase, costurilor ridicate de producere a viţelor altoite, slabei adaptări a viţelor americane folosite ca portaltoi la condiţiile pedoclimatice europene (perioadă lungă de vegetaţie, rezistenţă slabă la săruri şi la calcarul din sol etc.), prejudecăţilor unor viticultori că portaltoii ar influenţa negativ calitatea soiurilor europene. Dar, în cele din urmă, altoirea s-a dovedit a fi singura soluţie pentru menţinerea în cultură a soiurilor europene „nobile“, treptat, podgoriile europene fiind refăcute pe bază de viţe altoite. Pe lângă filoxeră, europenii au „importat“ din America de Nord şi două boli deosebit de periculoase pentru viţa de vie: mana (Plasmopara viticola) şi făinarea (Uncinula necator), care au complicat şi mai mult tehnologia de cultură a viţei de vie. Toate aceste probleme cu care s-a confruntat viticultura în această perioadă au stimulat cercetările în domeniu, încep să apară publicaţii şi reviste de 29

M. MUSTEA

îndrumare viticolă: „Giornale viticole italiano“ în Italia (1881), „Le progrès agricole et viticole“ în Franţa (1883) etc. Pentru obţinerea de portaltoi, care să corespundă diferitelor condiţii ale Europei, au fost realizate hibridări complexe, la care au participat speciile americane, dar şi Vitis vinifera, obţinându-se noi soiuri de portaltoi care corespund, sunt adaptaţi diferitelor condiţii de cultură, prezintă o afinitate de altoire mai bună etc. Perioada postfiloxerică (sec. XX) este perioada în care viticultura cunoaşte o dezvoltare puternică. Se refac sortimentele de soiuri specifice podgoriilor, se amplifică lucrările de ameliorare, obţinându-se soiuri noi de viţă de vie. Tehnologiile de cultură se modernizează, trecându-se treptat de la ecosistemul de tip tradiţional la ecosistemul viticol industrial, prin renunţarea la forma joasă (clasică) şi adoptarea formelor înalte, moderne, de conducere a butucilor, folosirea unor distanţe mai mari de plantare şi aplicarea unor măsuri intensive de cultură: mecanizare, irigare, chimizare etc; se organizează sectorul pepinieristic viticol, pentru refacerea plantaţiilor viticole pe bază de viţe altoite. Ştiinţa viticolă progresează mult, sunt publicate numeroase lucrări care tratează întreaga problematică viticolă: „Etude générale de la vigne“ de M. Guillon (1905) în Franţa, „Trattado di viticoltura moderna“ de F. Carpentier (1930) în Italia, „Viticulture“ de J. Branas (1974) în Franţa „General Viticulture“ de A.J. Winkler şi colab. (1976) în SUA „Trattado di viticoltura“ de L. Hidalgo (1993) etc. Pentru coordonarea activităţilor tehnice, economice şi de legislaţie din domeniul viticulturii, în anul 1927 a fost înfiinţat „Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului“ (OIV), cu sediul la Paris, ca organism interguvernamental, la care au aderat toate ţările viticole.

1.6. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE ÎN ROMÂNIA Cultura viţei de vie şi prepararea vinului au fost practicate din cele mai vechi timpuri. Numeroase mărturii arheologice şi paleontologice atestă că viţa de vie se cultivă pe teritoriul ţării noastre din neolitic (cca. 3.000 de ani î.Hr.), când triburile de culegători şi vânători se aşază în locuinţe stabile şi încep practicarea agriculturii şi creşterea animalelor ( I.C. Teodorescu, 1966). Tot în neolitic a fost descoperită, probabil, şi fermentaţia alcoolică, care a stimulat cultura viţei de vie. Primele bordeie s-au construit în curăţiturile de păduri, prin „runcare“, în apropierea butucilor de viţă sălbatică roditoare şi a pomilor fructiferi, constituindu-se, în acest mod, primele grădini în jurul locuinţelor. Prin îngrijire şi selecţionare, pe parcursul timpului s-au obţinut soiurile cultivate de viţă de vie. Despre activitatea viticolă a geto-dacilor nu există dovezi scrise, ci numai inscripţii pe monumente şi basoreliefuri, dedicaţii şi efigii pe monede şi medalii, vase ceramice, cosoare de vie, frunze fosilizate, seminţe carbonizate etc., descoperite, în general, în cetăţile geto-dacice din Transilvania (Alba Iulia), Moldova, Oltenia etc. 30

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Frunzele fosile de V. Tokajensis Stur, descoperite pe Valea Jiului, în localitatea Filea, în apropiere de Sibiu, ca şi altele în Carpaţi şi pe malul Nistrului, atestă că, în terţiar, în această regiune erau prezente formele primitive ale viţei de vie. Coloniile greceşti, fondate în sec. VII-V î.H de-a lungul litoralului Mării Negre şi pe teritoriul Daciei, au fost stabilite în regiuni în care cultura viţei de vie şi comerţul cu vin reprezentau o ocupaţie importantă, lucru susţinut de faptul că un strugure a fost ales ca emblemă a oraşului Tomis sau al coloniei Tygras, de pe malul Nistrului. Cosorul de vie, linul cu împletitură de nuiele, presa cu pene, ceramica (de la dolie şi amforă, până la paharul de băut), butoiul de lemn şi carul cu boi cu patru roţi mari, egale, cu câte opt spiţe, sunt dovezi despre cunoştinţele şi aplicaţiile geto-dacilor în viticultură şi vinificaţie ( I.C. Teodorescu, 1966). Uneltele de lucru, numeroase piese epigrafice, monedele, asemănătoare celor greceşti, amforele cu două toarte lungi, cu fundul oval, pe care se aplicau ştampilele cu însemne proprii încă din sec. III î.Hr., sunt, de asemenea, dovezi despre cultura viţei de vie şi comerţul cu vin. Herodot menţionează în scrierile sale că agatârşii, care s-au aşezat pe văile Mureşului şi Târnavelor, prin sec. VI î.Hr., aveau vii renumite, îndeletnicire preluată de la populaţia băştinaşă geto-dacă, care a extins cultura viţei de vie aproape pe întreg teritoriul de astăzi al României. Vinul produs depăşea nevoile de consum, constituind unul din principalele produse de schimb, alături de miere, ceară etc., pe care le ofereau popoarelor învecinate, în special sciţilor şi grecilor. Geţii transportau pe Dunăre, pe caii lor mărunţi, burdufuri încărcate cu vin, pe care grecii le goleau în amfore mari şi le transportau în diferite regiuni ale Mării Mediterane, unde erau mult apreciate. Astfel, dogele Veneţiei, Sebastian Ziani, le-a exceptat de la preţul maxim impus celorlalte produse similare locale sau străine. Geto-dacii apreciau vinul în mod deosebit, îl beau din coarnele de bou sau din tigvă (T. Martin, 1962) şi extinseseră mult cultura viţei de vie, încât Strabo (65 î.Hr. – 23 d.Hr.) afirmă că Burebista, organizatorul statului dac, îngrijorat de excesele pe care le făceau dacii şi de atracţia pe care o prezentau podgoriile pentru popoarele migratoare, la sfatul marelui preot Deceneu, ar fi ordonat defrişarea plantaţiilor viticole, ordin care, se pare, că nu a afectat sau a afectat în mică măsură plantaţiile viticole, acestea refăcându-se, având în vedere că pe timpul regelui Decebal cultura viţei de vie era înfloritoare pentru acea epocă. Viţa de vie se cultiva în Dacia înainte de cucerirea romană, fapt dovedit de medalia intitulată „Dacia Felix“, bătută în cinstea împăratului Traian, cuceritorul Daciei, care pe revers reprezenta o femeie aşezată pe o stâncă, cu doi copii pe genunchi; unul prezintă un strugure, iar celălalt spice de grâu, simbolul principalelor bogăţii ale ţării. Pe „Columna lui Traian“, înălţată în Forul de la Roma, în cinstea cuceritorului Daciei, figurează o scenă care reprezintă un grup de doi daci oferind învingătorilor, împreună cu alte daruri, şi vase cu vin. 31

M. MUSTEA

Romanii introduc în Dacia soiuri noi, îmbogăţind sortimentul autohton din acea vreme, şi tehnici de cultură a viţei de vie şi de vinificare necunoscute de daci, contribuind la dezvoltarea deosebită a podgoriilor din jurul oraşelor AlbaIulia, Turda, Cluj şi Zalău, aflate pe cel mai circulat drum, care lega sudul cu nordul Daciei, cunoscut sub denumirea de via magna, apoi cele de pe traseele Mureşului şi Târnavelor. S-au descoperit numeroase monumente săpate în piatră (inscripţii şi basoreliefuri) cu reprezentări ale zeilor protectori ai viticulturii: Bachus, Liber şi Libera. Testamentul unui necunoscut din Sucidava (Dobrogea) aminteşte de două jugăre de vie şi o casă, lăsate cu drept de uzufruct îngrijitorului, care va păzi mormântul. Textul unei tăbliţe cerate de la Alburnus maior (Munţii Apuseni), menţionează, într-o listă de plată la un banchet, despre două feluri de vinuri care se consumaseră: merum şi vinum. Primul costa scump şi era, probabil, vin de import, iar cel de-al doilea, fiind ieftin, constituia un produs al podgoriilor locale dacice. Perenitatea culturii viţei de vie pe teritoriul ţării noastre este susţinută şi lingvistic, termenii fundamentali legaţi de cultura viţei de vie şi prelucrarea strugurilor, fiind, unii, de origine dacă (strugure, butuc, curpen, cotor), alţii sunt moşteniţi din limba latină: vie (vinea), de la care au derivat „vier“, cu sensul de viticultor „a vieri“, a îngriji via şi „vierit“, ansamblul operaţiunilor de îngrijire a viei; vin (vinum); viţă (vitea); must (mustum); coardă (chorda); cep (cippus); uvă, cuvânt dialectat pentru strugure (uva); lin (linus) etc.; ulterior, de la slavi au fost împrumutaţi câţiva termeni cu utilizare viticolă: teasc (tesku); drojdie (drozdijea); podgorie (pudugorie); pivniţă (pivnica) etc. Această îndeletnicire este atestată şi prin toponimiile cu rezonanţă viticolă: Podgoria, Dealul Viilor, Viişoara, Viile etc. (At. Bulencea, 1975). În perioada migraţiei popoarelor, cultura viţei de vie a continuat ca o ocupaţie tradiţională, care s-a retras pe dealuri şi în depresiunile intramontane, constituind chiar „…fundamentul rezistenţei daco-romane în regiunile carpatice“ (V. Pârvan, 1926). La venirea ungurilor în Transilvania, sub regele Arpad, aceştia au găsit podgorii înfloritoare, din care regele Bella avea să facă donaţii mănăstirilor, pe seama băştinaşilor „valahi“, care le lucrau. Saşii, colonişti în Transilvania din secolul al XII-lea, beneficiind de scutiri de impozit pentru viile plantate, au contribuit la dezvoltarea culturii viţei de vie în teritoriile intracarpatice. Refacerea şi dezvoltarea viticulturii s-a realizat după ce migraţiile au luat sfârşit, când a început organizarea statală în cnezate şi voievodate, care asigurau dreptul de proprietate asupra ţarinilor şi viilor. După înfiinţarea Principatelor Române, domnitorii încurajau mănăstirile, făcându-le însemnate danii de vii sau de vin.

32

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Viile boiereşti şi cele mănăstireşti erau scutite de plata vinăriciului, boierii şi mănăstirile erau singurii în drept să-şi desfacă vinul cu amănuntul, în localuri proprii, pe baza brevetului de producător. Încetarea domniilor fanariote (1821), revoluţia din 1848 şi unirea Principatelor Române (1859) au condus la împroprietărirea ţăranilor (1864), sistarea privilegiilor acordate boierilor şi mănăstirilor, urmată de secularizarea viilor mănăstireşti şi un avânt deosebit în dezvoltarea viticulturii. Începând cu secolul al XIV-lea, viticultura apare tot mai frecvent în documentele istorice. Astfel, domnitorul Alexandru cel Bun a instituit funcţiile de pârcălab şi paharnic pentru viile de la Cotnari. Ştefan cel Mare a stimulat cultura viţei de vie, în special la Cotnari, contribuind la stabilirea sortimentului acestei podgorii, prin introducerea soiului Grasă, se pare în urma unei vizite făcute în Transilvania regelui Matei Corvin, la Alba Iulia, în care a apreciat vinurile din acea podgorie şi a primit în dar butaşi din soiul Furmint, pe care domnitorul i-a plantat la Cotnari, unde s-au adaptat şi au dus la formarea soiului Grasă (Gh. Constantinescu, 1970). Anton Verantis, în „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi a Ţării Româneşti“ (1504-1543), arată că „Moldova şi Ţara Românească au pământ roditor şi sunt foarte bogate în vin“, iar în Transilvania „…în tot locul se ivesc dealuri acoperite de vii“. În anul 1646, misionarul catolic Marcus Bandini, vizitând coloniile catolice din Moldova, afirmă că „…toată partea meridională a Moldovei produce aşa de mult vin încât în timpul culesului se vinde o vadră cu 4 bani şi iarna se vinde cu 6-7 bani“. Dimitrie Cantemir (1673-1723), în lucrarea „Descriptio Moldavie“ (1716), remarcând existenţa unor mari şi rodnice suprafeţe viticole între Cotnari şi Dunăre, apreciază vinul de Cotnari, care „…este mai de soi şi mai nobil decât toate vinurile din Europa, socotind printre ele chiar şi pe cel de Tokay“. Consideraţii şi ample referiri cu privire la tehnica viti-vinicolă apar abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu primele tipărituri româneşti de profil agricol. Dintre acestea se remarcă publicaţiile lui Ion Ionescu de la Brad, cel dintîi agronom român, format la şcoala franceză, care în 1842 a început să predea la Academia Mihăileană din Iaşi primele cunoştinţe despre cultura viţei de vie. În lucrările sale, un loc important îl ocupă aspectele legate de viticultură şi vinificaţie. Interesante sunt aprecierile sale privind soiurile cultivate arătând că „…în fiecare podgorie este câte o varietate ce se deosebeşte de toate celelalte prin calitatea vinului ce o produce; aşa la Odobeşti este poama galbenă (Galbena de Odobeşti), la Drăgăşani Braghina…“. În monografia judeţului Mehedinţi (1868), autorul menţionează şi caracterizează sumar soiurile: Braghină, Coarnă neagră, Coarnă albă, Coarnă roşie, Fetiţă, Tămâioasă şi Gordină, iar în monografia judeţului Putna (1869) sunt consemnate, pentru podgoria Odobeşti, soiurile: Galbenă, Plăvaie, Grasă, Creaţă, Verdea, Neagră vârtoasă, Fetească sau Păsărească şi Tămâioasă. Referiri interesante sunt făcute şi asupra tehnologiei de 33

M. MUSTEA

cultivare a viţei de vie. După Ion Ionescu de la Brad „...poziţia cea mai bună pentru o vie este aceea despre amiazăzi şi despre apus; aceea spre răsărit este foarte nepotrivită. Viile de pe dealuri sunt mai puţin bătute de brumă decât acele după şesuri, care nici vinul nu-l fac bun şi tare“. Observând că lăstarii purtători de rod apar pe lemnul de un an crescut, la rândul său pe lemn de doi ani, el formează primul acest principiu de care trebuie să se ţină seama la tăiere. În anul 1874 apare lucrarea lui P.S.Aurelian intitulată „Les essais ampélografigues“, iar în 1880 V.S. Moga descrie în lucrarea sa „Micul manual de Viticultură“, cele mai importante soiuri de viţă de vie cultivate în ţara noastră, în număr de 16. În Transilvania, aflată sub imperiul habsburgic, dezvoltarea viticulturii s-a făcut mai rapid; aici se introduc din apusul Europei soiuri noi, selecţionate, tehnici noi de cultură, se înfiinţează primele colecţii ampelografice etc. În perioada până la atacul filoxerei, numită perioada prefiloxerică, s-au format podgoriile vechi româneşti (Odobeşti, Huşi, Nicoreşti, Cotnari, Dealu Mare, Drăgăşani etc.); au fost obţinute soiurile locale şi au fost alcătuite pentru fiecare podgorie sortimentele proprii de soiuri. Astfel, în podgoria Drăgăşani, sortimentul era format din: Crâmpoşie, Braghină, Gordan şi Razachie; în podgoria Dealu Mare: Băşicată, Braghină. Gordin, Negru moale şi Negru vârtos; în podgoria Odobeşti: Galbenă, Plăvaie, Verdea şi Crăcană; la Nicoreşti: Băbească neagră; în podgoriile din Transilvania: Fetească albă, Fetească regală, Furmint, Iordană; pe nisipurile din stânga Jiului: Roşioară, Berbecel şi Parmac (pentru vinuri albe), Negru moale, Negru vârtos şi Băbească neagră (pentru vinuri roşii). Tehnologia de cultură era simplă, înmulţirea viţei de vie se realiza prin butaşi neînrădăcinaţi, plantaţi câte doi la o groapă; sistemul de tăiere folosit era scurt sau lung, în funcţie de soiurile cultivate şi condiţiile pedoclimatice, densitatea plantaţiei şi specificul zonei, solul se lucra printr-o sapă mare, aplicată primăvara, urmată de 2-3 praşile, iar peste iarnă viţele se îngropau; prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor nu ridicau probleme deosebite. Perioada filoxerică. După ce a produs pagube însemnate în viile din vestul Europei, filoxera îşi face apariţia şi în România, fiind semnalată prima dată în zona Aradului, în jurul anului 1880, iar în vechiul regat, în mod oficial, la 13 iunie 1884, în comuna Chiţorani (Bucov, Valea Călugărească) din podgoria Dealu Mare. V. Brezeanu (1912) afirmă că, probabil, filoxera a fost introdusă de un botanist (profesorul Ananescu), care a adus în geamantan, din Franţa, între anii 1877-1878, câţiva butaşi de viţe americane, pe care i-a plantat în via sa de la Chiţorani-Prahova. În momentul semnalării oficiale a filoxerei, aceasta distrusese aproximativ 10-12 mii hectare. În perioada 1884-1897, filoxera a distrus 49.793 ha (cca 1/3 din suprafaţa viticolă a ţării), cu o rată anuală de 3557 ha. În jurul anilor 18971898, filoxera era prezentă nu numai în podgoriile principale, pe care aproape le exterminase, dar şi în toate podgoriile secundare ( T. Martin, 1972). 34

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Atacul filoxerei şi apariţia aproape simultană a făinării (Uncinula necator) şi manei (Plasmopara viticola) au găsit ţara nepregătită în faţa unui asemenea dezastru. În aceste condiţii, statul instituie Comisia filoxerică (1884), cu rolul de a cerceta evoluţia atacului şi a coordona măsurile pentru reconstrucţia patrimoniului viticol, folosindu-se experienţa franceză. Comisia propune distrugerea viilor filoxerate, care nemulţumeşte pe ţărani; ca urmare, recomandă tratarea viilor filoxerate cu naftalină, sulfură de carbon, executarea unor şanţuri despărţitoare, umplute cu produse petroliere, între viile filoxerate şi cele nefiloxerate, dar acestea nu au dat rezultate. Iniţial, s-a recurs la specialişti străini din Franţa şi Austria (Ville, Richter etc.); ulterior, au fost trimişi la specializare ingineri români în Franţa la Montpellier, în Germania la Gaisenheim, în Austria la Klosterneuburg, în Italia la Conegliano. Pe baza experienţei acumulate, în 1888 se propune pentru prima dată folosirea viţelor americane pentru refacerea viilor distruse de filoxeră, iar în 1889 se face primul import de viţe portaltoi (Vitis Berlandieri, Vitis rupestris, Vitis riparia, Vitis cordifolia şi Riparia x Rupestris) şi hibrizi direct producători (Jaquez, Herbemont, Othello, Taylor, Noah etc.), în vederea studiului acestora, scop în care, în acelaşi an, au fost înfiinţate primele două pepiniere viticole de stat la Strehaia (Mehedinţi) şi Ţintea (Prahova). Pentru pregătirea specialiştilor în domeniu, pe lângă pepinierele statului, se înfiinţează şcoli de ucenici şi apoi şcoli inferioare de viticultură. Ulterior, specialiştii erau pregătiţi în cadrul Şcolii Superioare de Agricultură de la Herăstrău, Academiilor de Înalte Studii Agronomice (Bucureşti şi Cluj) şi Secţiei de Ştiinţe Agricole, de pe lângă Universitatea din Iaşi. În anul 1891, Comisia filoxerică a fost înlocuită de Serviciul viticol, condus de Gh. Nicoleanu, specializat la Montpellier, care propune altoirea soiurilor vinifera pe portaltoi americani şi refacerea plantaţiilor viticole pe baza viţelor altoite. Primele viţe altoite au fost importate din Franţa, după care, în perioada 1889-1903, au fost înfiinţate pepiniere viticole româneşti la Ţintea (Prahova), Istriţa şi Pietroasele (Buzău), Petreşti-Putna (Vrancea) şi Strehaia (Mehedinţi). Folosirea viţelor altoite a întâmpinat, la început, rezistenţă datorită preţului ridicat şi prejudecăţilor că portaltoiul ar influenţa negativ calitatea soiului altoi, dar în cele din urmă s-a dovedit a fi singura soluţie de menţinere în cultură a soiurilor „nobile“. Insuficienţa materialului săditor produs de stat a determinat importul de viţe altoite din diferite ţări, introducându-se numeroase soiuri străine (peste 150), fără a fi încercate mai întâi, ceea ce a dus la modificarea sortimentelor tradiţionale din podgoriile noastre şi crearea unui adevărat mozaic de soiuri, multe dintre ele cu valoare economică scăzută, neadaptate la condiţiile pedoclimatice ale ţării noastre; totuşi, cu această ocazie, s-au introdus şi unele soiuri valoroase: Pinot, 35

M. MUSTEA

Riesling italian, Traminer, Sauvignon, Muscat Ottonel, Cabernet Sauvignon, Chasselas, Afuz Ali etc. După anul 1926 încep să apară pepiniere private, în perioada 1928-1938 producţia de viţe altoite creşte simţitor, iar importul marchează scăderi evidente. Deoarece viţele altoite erau costisitoare, iar statul nu susţinea cu credite reconstrucţia plantaţiilor viticole, această soluţie a fost adoptată de categoriile sociale bogate (moşierii); categoriile sociale sărace (ţăranii şi muncitorii) şi-au îndreptat atenţia spre hibrizii direct producători, mai accesibili, pe care îi extind cu repeziciune , atât în cadrul podgoriilor, cât şi în afara acestora, ajungându-se ca în 1930 aceştia să egaleze suprafaţa ocupată cu vii nobile şi chiar să o depăşească în 1955, astfel încât statul a trebuit să întreprindă măsuri pentru limitarea şi restrângerea suprafeţelor cultivate cu hibrizi direct producători. Perioada postfiloxerică este perioada de după 1900, când se refac plantaţiile viticole distruse de filoxeră şi se pun bazele viticulturii ca ştiinţă. Frământările generate de atacul filoxerei determină un avânt deosebit în dezvoltarea viticulturii. Se înfiinţează plantaţii experimentale şi colecţii ampelografice, se fac numeroase studii privind soiurile cultivate, condiţiile pedoclimatice, tehnologiile de cultură şi calitatea vinurilor din principalele podgorii ale ţării, concretizate în numeroase publicaţii. Gh. D. Druţu publică în 1895 lucrarea „Cultivarea viţei de vie şi prepararea vinurilor în România“. În 1896, în plină perioadă filoxerică, apare la Bucureşti „Revista viticolă şi horticolă“, pentru îndrumarea tehnică a podgorenilor. În 1900 Gh. Nicoleanu publică în limba franceză „Instruction à l’Ampélographie Roumaine, în care sunt descrise principalele soiuri de viţă de vie cultivate în România, preluate apoi de Viala şi Vermorel şi incluse în „L’Ampélographie Universelle“ (1901-1910). În 1902 Gh. Nicoleanu şi V. Brezeanu redactează „Tratat de Viticultură“, reeditat în 1906 şi 1912, de mare utilitate pentru acea vreme, autorii fiind, de asemenea, promotorii înfiinţării unor şcoli de ucenici, şcoli inferioare de viticultură, şcoli medii şi a unor colecţii ampelografice (Bucureşti, Huşi, Pietroasele, Istriţa etc.), care au stat la baza primelor cercetări în domeniul viticulturii. În Transilvania, D. Graur (1912) publică lucrarea „Cultura viei, manuarea vinului, morburile şi vindecarea lor“. După 1920 apar „Viticultura practică“ (1934) de Al. P. Ionescu, „Tratat de viticultură“ (1937 şi 1946) de D. Bernaz, C. Hogaş şi A. Billeau, „Viticultură“ (1941) de I.C. Teodorescu etc. Pe baza observaţiilor şi cercetărilor întreprinse este întocmită în anul 1929 lista soiurilor care trebuie să fie înmulţite în podgoriile din România: 13 soiuri pentru struguri de masă şi stafide, 19 soiuri pentru vinuri albe, opt soiuri pentru vinuri roze şi roşii şi trei soiuri pentru vinuri aromate. În anul 1932 este promulgată „Legea pentru regulamentarea plantaţiilor de vii“, prima legislaţie românească care delimitează arealele viticole destinate producerii vinurilor cu denumire de origine. În acelaşi an este întocmită şi prima hartă viticolă a României de I.C. Teodorescu şi I.H. Colţescu. 36

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

În anul 1937 se organizează, în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice a României, sub conducerea lui I.C. Teodorescu, Secţia de Viticultură şi Horticultură şi se înfiinţează primele staţiuni experimentale viti-vinicole din ţară la Odobeşti şi Drăgăşani (1936), Murfatlar (1942) şi Crăciunel-Blaj (1946). Pentru difuzarea cercetărilor şi îndrumarea tehnică în viticultură se editează, începând cu anul 1937, revista „România viticolă“. În perioada postbelică are loc refacerea şi extinderea patrimoniului viticol, care a crescut de la 200.000 ha în 1947, la 300.400 ha în 1971. Ştiinţa vitivinicolă românească cunoaşte o dezvoltare puternică, datorită apariţiei unor personalităţi, dintre care se remarcă Gh. Constantinescu şi Th. Martin, discipoli străluciţi ai lui I. C. Teodorescu, ce au contribuit la dezvoltarea viticulturii prin lucrări ca: raionarea şi microraionarea viticulturii, îmbunătăţirea sortimentelor de soiuri din podgoriile noastre, înfiinţarea de noi podgorii şi centre viticole, modernizarea plantaţiilor viticole, defrişarea hibrizilor direct producători etc. şi la formarea unei noi generaţii de viticultori. Activitatea ştiinţifică a fost coordonată, iniţial, de ICAR, prin „Secţia de Viticultură şi Horticultură“ (1937-1948), care, ulterior, s-a scindat şi s-a format „Secţia de Viticultură şi Vinificaţie“ (1949-1957). În 1957 se înfiinţează Institutul de Cercetări Horticole (ICHV) cu două secţii distincte, de Viticultură şi Vinificaţie, iar în 1967 se înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie (ICVV) cu sediul la Valea Călugărească, care coordonează şi îşi sprijină activitatea pe zece staţiuni viti-vinicole din ţară (Iaşi, Bujoru-Galaţi, Odobeşti-Vrancea, Blaj-Alba, Miniş-Arad, Pietroasele-Buzău, Ştefăneşti-Argeş, Drăgăşani-Vâlcea, Murfatlar – Constanţa şi Greaca-Giurgiu), precum şi pe trei colective de cercetare, din care două în staţiunile pomicole Târgu Jiu şi Cluj şi unul în Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri de la Dăbuleni-Dolj. Prin înfiinţarea facultăţilor de horticultură din Bucureşti (1948), Iaşi (1951), Craiova (1962) şi Cluj (1967) se asigură o bună pregătire de specialitate a inginerilor horticultori, cercetarea în domeniu se amplifică prin activitatea remarcabilă a unor personalităţi ca: Gh. Constantinescu, T. Martin, M. Oprean, D.D. Oprea, V. Juncu, Gh. Bălţatu, I. Alexandrescu etc., facultăţile publicându-şi cercetările în buletine proprii. În 1971 se constituie Oficiul Naţional al Viei şi Vinului (ONVV), organism care coordonează activitatea de producţie, învăţământ şi cercetare, asigură legătura cu OIV şi alte organisme internaţionale: FAO, UE, OMS etc. Rezultatele experimentale sunt valorificate prin publicarea de lucrări în revistele de specialitate: „Pomicultură şi Viticultură“ (1951-1952), devenită „Grădina, Via şi Livada“ (1953-1966), apoi „Horticultură şi Viticultură“ (19671973), iar în prezent „Horticultura“. Numeroase lucrări sunt publicate în paginile unor anale, buletine şi reviste internaţionale: „Buletin de l’OIV“, „Academia Italiana della Vite e del Vino (AIVV)“ etc. 37

M. MUSTEA

Din multitudinea lucrărilor postbelice din viticultură amintim câteva: „Ampelografia României“, editată în opt volume, apărută între anii 1962-1971, sub coordonarea acad. Gh. Constantinescu, „Viticultura“, în două ediţii, 1960 şi 1968, autor Th. Martin, „Tehnologia culturii viţei de vie pe nisipuri“ de P. Baniţă (1972), „Viticultura generală“ de M. Oprean (1975), „Viticultura generală şi specială“ de M. Oşlobeanu şi colab. (1980), „Oenoclimatul României“ de Şt. Teodorescu şi colab. (1987) etc.

38