Cartarescu

Mircea CARTARESCU - biografie - (opera si scrierile) n. 1 iun. 1956, Bucuresti. Poet, prozator si eseist. Fiul lui Constantin Cartarescu, economist si ziarist, si al Mariei (n. Badislav). A urmat cursurile Liceului "Dimitrie Cantemir" (1971-1975) si ale Facultatii de Filologie a Univ. din Bucuresti (1976-1980). intre 1980 si 1989, prof. la o scoala generala din Bucuresti In 1989 devine redactor al rev. Caiete critice, iar din 1990 este asistent la Facultatea de Litere din Bucuresti. A debutat, cu poeme, in Romania literara (1978), dupa ce s-a remarcat in "Cenaclul de luni" (condus de N. Manolescu), pe care 1-a frecventat de la infiintare pana la desfiintare (1977-1983). A mai frecventat si cenaclul "Junimea" (condus de Ovid. S. Crohmalniceanu), intre 1976 si 1990. A debutat editorial in 1980, cu Faruri, vitrine, fotografii (Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), publicand apoi urmatoarele voi. de poeme: Aer cu diamante (colectiv, 1982), Poeme de amor (1983), Totul (9%5), Levantul (Premiul Uniunii Scriitorilor, 1990) si Drago stea (Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, 1994). Ca prozator, debuteaza in antologia Desant 83 (1983), continuand apoi cu nuvelele din Visul (Premiul Acad., 1989), (republicate, integral, sub titlul Nostalgia in 1993) si cu romanele Travesti (Premiul Asoc. Scriitorilor Profesionisti din Romania) si Orbitor. Aripa stanga (Premiul ASPRO si Premiul rev. Cuvantul, 1996). in 1992 publica eseul arhetipal despre poezia eminesciana Visul chimeric. in 1990 a fost invitatul Univ. Iowa, SUA, in cadrul programului "International Writers Program", iar in 1991 a urmat cursurile Seminarului de Studii Culturale din Stuttgart, Germania. intre 1994 si 1996 a predat literatura romana la Univ. din Amsterdam, ca prof. invitat, in 1995 i se decerneaza Premiul rev. Ateneu pentru poezie. in 1996 a fost bursier al Fundatiei Rockfeller si al Colegiului Noua Europa. Conduce, din 1993, cenaclul "Litere", al Facultatii de Litere din Bucuresti. Prezent cu poeme in antologii straine (Quinze poites roumains, Paris, 1990; Young Poets of a New Romania, Londra, 1993), M. Cartarescu a starnit un deosebit interes ca prozator: Le Reve, Paris, 1992 (tradus de Helene Lenz) a fost nominalizat atat pentru Premiul M6dicis, cat si pentru "Premiul pentru cea mai buna carte straina" si cel al Uniunii Latine. Alte trad.: Lulu, Paris, 1993 (tot in trad. Helenei Lenz), El Sueno, Barcelona, 1992 (trad. de Pilar Gilart Gorina), Travestie, Amsterdam, 1995 (trad. de Jan Willem Bos). Prim-poet (chiar daca contestat) si prim-poetician al generatiei 80, CARTARESCU este unul dintre cei mai ofensivi promotori ai postmodernismului. Poezia sa, baroca, opulenta, debordand de inventivitate, recupereaza realul si biografia, contingenta si persoana, intrun proiect imaginativ feeric ce transforma notatia bruta in viziune. Discursuri de entuziasm imaginativ in limita concretului, poeziile folosesc ironia si autoironia, parodia si pastisa nu ca pe elemente deconstructive, ci ca pe un contrapunct dialectic al suflului acumulativ. Nuvelele si romanele sale se bazeaza pe "continuum-ul realitate-halucinatie-vis", trecand nonsalant din descriptia si evocarea realiste in sondajul oniric ori in fantast, in spectro-grafia subliminala ori suprareala. Lider pe cat de contestat pe atat de incontestabil al "generatiei 80", CARTARESCU nu este doar poetul in creatia caruia s-a strans "tot ce postmodernismul a putut da mai coerent si mai articulat () la noi" (Radu CARTARESCU Teposu), ci si unul dintre poeticienii cei mai ofensivi ai noii viziuni si sensibilitati. Militantismul sau programatic, sustinut nu ca o premeditare, ci mai curand ca o vulgarizare a propriei opere si concretizat in cateva interventii memorabile (dintre care mai consistente sunt Cuvinte impotriva masinii de scris, in Caiete critice, 1-2/1986, Ce este biografismul?, in Amfiteatru, 6/1987 si Realismul poeziei tinere, in Romania literara, 17/1987), nu numai ca a fortat afanarea conceptelor critice si sincronizarea acestora cu trendul postmodemist al poeziei, dar a si impus un standard de autoconstienta creativa care a facut din poezia intregii generatii daca nu una mediata, una riguros reflectata. Acuzand "caracterul dictatorial al vazului", "frangerea puntii dintre text si referent", visul "paginii albe" si al "linistii absolute" din poezia moderna, ca si mal-larmeana disparitie locutorie a poetului sau rimbaldiana dereglare a simturilor, CARTARESCU propune nu numai o"re-reglare a simturilor", dar si o noua distributie a lor in economia viziunii, "in care auditivul si tactilul vor trebui sa devina elementele principale". Ca sa iasa din "fundatura" in care a dus-o modernismul, poezia va trebui nu numai sa recupereze "vocea celui care a creat-o", dar si sa se angajeze intr-o integralitate existentiala nediscriminatorie, care sa nu se mai rusineze "de gandurile si emotiile strict personale, netipice, neestetice" ale autorului, reintegrandu-1 pe acesta, ca persoana, in text. Renovarea conceptului poetic se bazeaza pe o "inalta fidelitate fata de referent, de lumea reala", pe crearea unui "efect de sinceritate", prin intermediul "concretetii infinitezimale" si al demersului biografist, si pe scriitura totalizanta. Actul poetic e un extaz al concretului, al lui "aici si acum", contopind in sine "confesiune, marturie si creatie simultan". El absoarbe in totalitate existenta, ca act si virtualitate, "cu fiecare ungher al ei, cu fiecare ac si fiecare soare pe care le-ai vazut vreodata, in realitate sau in vis, cu fiecare gand si fiecare senzatie", deschizand credit.intregului "corp vizionar" si nu doar unui organ privilegiat si ridicand o viziune consacrata de "claritate", de "limpezime si precizie", ba chiar de un "pozitivism" al imaginatiei, exersata strict, prin notatie, in cadrele somptuoase ale realului. Acest concept de "poezie realista" ce restituie persoana textului si textul persoanei, activat intro configuratie postmodernista mult mai complexa (dar si cu supravietuiri moderniste, de ar fi doar acea "explicatie orfica a lumii" remarcata de Eugen Simion), este cel care opereaza si inlauntrul poeziei lui C, nu doar pe portativul ei teoretic. El nu este atat de radical in volumul de debut, Faruri, vitrine, fotografii (1980), care se deschide cu un poem "venit de nicaieri" (dupa cum va marturisi autorul in "cuvantul inapoi" la Visul chimeric), Caderea, in care N. Manolescu a sesizat "o viziune cosmogonica" intemeiata mai degraba pe principiile vizionarismului modernist, cu toate ca patetismul imaginativ e mereu racit de adieri ironice, de rastalmaciri si aluzii venite din proiectul intertextualitatii. Alcatuit din sapte parti, in replica la zilele genezei divine, amplul poem vorbeste deja dintr-o investitura "totalizanta" ("sunt toate spatiile deodata / sunt atat existenta cat si toate posibilitatile / vorbesc cu toate cuvintele"), amestecand scenariul cosmogenetic cu o "culturo-geneza" si punand transa vizionara langa tusa parodica, intr-o tensiune contrarianta a limbajelor. Oscilatia intre revelator si caricatural, desi evidenta, tinde sa devina o osmoza, limbajele stimulandu-se in masura in care se exaspereaza si se compromit reciproc. Sondajul abisal nu e o aventura imaginativa mai mare decat cel infinitezimal, metafora lui CARTARESCU exersandu-se de la bun inceput intr-o concomitenta perceptiva a mirco si macrocosmosului. Ea strange intr-un arc baroc luxurianta imediatului si vegetatia astrala, epopeizand subliminalul si trecandu-1 printre realitatile fastuoase, dupa cum infinitul devine, la randul sau, o realitate intima. Intre acuitatea perceptiei si frenezia imaginatiei nu exista o granita instituita, notatia progresand fantasmatic si ingaduind astfel stivuirilor denotatative sa se transfigureze in viziune. In trena modernismului, atacat mai curand la modul insidios decat frontal, raman si urmatoarele doua cicluri Calea regala si Fotografii, in care, in esenta, confesiunea, usor bruiata, e potentata spre transfigurare. Postmodernimul devine incisiv in Georgicele, pastise virgiliene alimentate de o ironie corosiva exersata pe toposuri literare si pe situatii reale deopotriva, ca si pe subminarea scriiturii si feeriei arcadice: "taranul de cand cu electrificarea / intelege cum stau lucrurile pe planeta / se indigneaza gratios in mijlocul pogoanelor sale / de situatia din cipru si liban / pandeste satelitii si le smulge / aparatura electronica" etc. Ciclul final al volumului, Jocuri mecanice, e cel in care conceptul poetic exulta propriu-zis in maniera cartaresciana, definita si redefinita ca atare si de selectia din Aer cu diamante (1982) si de Poeme-le de amor din 1983 (in care sunt reportate, de altfel, piese ale ciclurilor precedente). Torentialitatea scriiturii, miza pe "poemul lung, elocvent prin acumulare", sunt sustinute de o frenezie compozitionala si de o euforie imaginativa ce tin poemele in extazul vervei, topind in beatitudine pana si starile cu prestigiu elegiac ori temele cu randament dramatic. CARTARESCU cosmicizeaza detaliul si detaliaza cosmosul, instituind o fenomenalitate baroca, opulenta, in campul imediat al cotidianului. Poemele pornesc, de regula, de la un decupaj biografic documentat cu exces de amanunte, dar ele se folosesc de grila

realului pentru expeditii in infrastructural si in himeric, ridicand la mirific derizoriul si pledand cauza cotidiana in temperament vizionar. Transmutarea realului in miraj si pervertirea notatiei in feerie imaginativa merg in paralel cu o precautie deconstructiva, tema ironiei, a demitizarii si caricarii, insufland un fel de dubla atitudine poetica, insotind in permanenta elanul holografic al scriiturii. Aceasta traieste in regim de avalansa, intr-un continuu extaz cumulativ, virand brusc spre alte zone abia dupa aspirarea tuturor detaliilor. Focalizarea pe amanunt si enormizarea acestuia, rasucirea brutala a perspectivei, panoramarea imaginii si metamorfozarea ei succesiva, ca si instituirea mirobolantei pe cele mai precare suporturi, sabotarea viziunii prin duplicitate ironica si ritmul de vertij al notatiilor sunt marcile baroce ale acestei poezii ce instaureaza fastul in chenare malitioase si se intretine din polemica scripturala. Un fir mai pregnant programatic se manifesta in Totul (1985), fara sa aduca dupa sine si o mutatie de concept. Poezia continua sa se rasfete dio-ramatic, intr-un panegiric fantezist al lumii, scotand accente imnice de sub afectari si disimulari si manand tandretea in triumf peste aparenta ei deriziune. Biografismul ei patent e doar pretextul unor sarje imaginative menite nu sa impinga biografia intr-o zariste mitica, ci sa aduca aceasta zariste in cotidian, sa-1 diafanizeze prin stupoarea mirajului. Imaginatia materiala debordanta, desfasurata in fuzee, progreseaza in reprize cenzurate de ironie, fara ca inductia acesteia sa taie jubilatia creativa. Spiritul ludic insceneaza catastrofe din banal ("intr-un tarziu am incercat sa-ti dau telefon, dar telefonul murise. / receptorul duhnea a formol, am desurubat capacul microfonului / si am gasit fierul ruginit, plin de viermi; // pe snurul impletit, acum putred, cu cauciucul mancat si sarma zdrelita/isi lasau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pana-a iesit din pioneze cu tencuiala cu tot, / am tras de el pana am inceput sa apropii / metru cu metru cartierul tau de al meu" etc.) si construieste epopeic pe confuzia premeditata a sensului propriu cu cel figurat. Aceste melodrame jucate ca o apocalipsa histrionica nu sunt menite sa reprime fondul sentimental al liricii (a carui ostentatie e doar o reteta de supravietuire), ci doar sa dezafecteze o retorica prea intoxicata de patos si sublim. Sintaxa realista a sentimentului e doar sintaxa relansarii lui poetice, iar imprecatia - o contrarianta adoratie. Levantul (1990), anticipat in schita de "O seara la opera" din Poeme de amor, dar putand fi presimtit, printr-un anume scandal al limbajelor, inca din "Caderea", duce la capat conceptul rescrierii postmo-derniste, exaltand intertextualitatea, cu tot cortegiul ei de aluzii, parafraze, pastise, insertii si parodii, ca principiu suveran al noii scriituri. "Epopee comica a formulelor poetice" (Gheorghe Perian), Levantul rescrie in parodic, in canonicele 12 canturi (plus o varianta pentru al XI-lea), istoria liricii romanesti de pana la CARTARESCU (inclusiv), luand un pretext narativ din rastelul romantic spre a putea derula aventura limbajelor. Acest breviar parodic al poeziei e o opera de verva, de prestidigitatie, dar si inscenarea unui concept poetic ce tinde sa stearga linia dintre viata si creatie, amestecandu-1 pe autor printre fantasme si bulucind fantasmele in camaruta lui. "Totul e real in visu-mi ca si lumea d-unde vin. / Ce descrii are fiinta si respira pe deplin" e, in fond, manifestul grav al cartii, chiar daca interpretarea lui ia o turnura burlesca. Literatura nu e mai slaba ontologic decat viata, caci este ea insasi o ontologie. Parodia e, de fapt, un imn inchinat literaturii si puterii creative, ramase, in pofida delabrarii, limbaje salvatoare, de exorcizare a crizei: "Eu, Mircea Cartarescu, am scris Levantul intr-un moment greu al vietii mele, la varsta de treizeci si unu de ani, cand, nemaicrezand in poezie (toata viata mea de pana atunci) si in realitatea lumii si in destinul meu in aceasta lume, m-am hotarat sa imi ocup timpul clocind o iluzie". Inscriptia aceasta inserata in scenariul buf al limbajelor e sustinuta de intreaga febra creativa, al carei patos a fost delegat in inventie si disimulat in fantezism. Strangand poeme mai vechi, Dragostea (1994), care ar fi trebuit, potrivit autorului, sa faca parte din "trilogia optezicista", alaturi de Poeme de amor si Totul, ridica, pe o linie de continuitate, cateva accente noi. E, mai intai, problema insolubila (retoric) a lirismului casnic, cu efuziunile inhibate ("«O, inima de tata! Miracol al paternitatii!» / Asa sa exclami, cititorule, lecturand acestea. / Dar cum dracu sa spui intr-un poem ca-ti iubesti fetita?"), rezolvata intr-o reabilitare a poeziei domestice, a reveriei de cuib si, apoi, contrazicand "neaderenta la metafizic" (Dumitru Micu) sau lipsa unui "cutremur metafizic" (I. Negoitescu), exercitiile de interpelare din "Psalmi", cu nonsalanta subminata de fervoare: "odata catastrofele mi se pareau caraghioase / cu fustele lor policolore, de tiganci patafi-zice / radeam in hohote de incendii si naluciri / acum scancesc daca vad, dac-as vedea, daca te vad / dac-as putea sa Te vad vreodata". Dezinvoltura poetului se loveste, fara a se crispa, atat de limita simplitatii casnice, cat si de cea a transcendentei, facand sa bata in retragere, si dintr-un sens si din celalalt, ironia. Tinut o vreme in umbra de poet, prozatorul a aparut mai intai ca o surpriza, devenind insa indata unul dintre protagonistii narativei romanesti contemporane, cu notabile succese in traducerile franceze, spaniole si olandeze. Paianjeni de pamant, povestirea inclusa in Desant 83 (1983), rememoreaza, intr-o fluenta realista aproape netulburata, o scena brutala din viata militara, persistand in memorie prin trauma "descoperirii lasitatii". Nuvelele din Visul (1989), republicate in forma lor necenzurata sub titlul Nostalgia (1993), traiesc deja din principiul "continu-um-ului realitate-halucinatie-vis", principiu din care se va nutri si ceea ce va urma. Trecerile din planul real, construit cu vocatia concretului, in cel suprareal, in oniric sau fantast se fac fara rupturi de nivel, universul lui CARTARESCU comunicand cu insondabilul in mod natural. Personaje stranii se epifanizeazain cartiere si mahalale bucurestene (cum sunt Mandebilul din ,Jocul" sau Egor din "REM"), pasiunile sunt traite pana la transmutatia in celalalt si la panicarea ontogeniei (in "Gemenii"), actiunile au un sens voalat sau manifest initiatic, iar registrele diverse ale nuvelelor sunt controlate de coerenta unui cifru simbolic. Desi autonome, prozele se completeaza, atat in simbolica invelata, cat si in atmosfera. Uneori aceste autonomii sunt folosite ca anticipari, poetica din "REM" prevestind teologia creatiei din Orbitor, "noi suntem REM-ul, tu si cu mine, si povestirea mea, cu toate locurile si personajele ei // lumea noastra e o fictiune, I..J suntem eroi de hartie si // ne-am nascut in creierul si mintea si inima Lui, pe care eu lam vazut. // caci visul nostru al tuturor este sa ne intalnim Creatorul, sa privim in ochi fiinta care ne-a dat viata". Anticipat de o secventa din "Gemenii" e si romanul Travesti (1994), ce reia tema androginului si motivele metamorfozei din nuvele, folosindu-le intr-un epos fara epica, de pura sondare in himeric si obsesie. Scriitura, al carei epic e innodat cu acela al sondajului in memorie, uneste notatia strict realista cu spectrografia celulara, iar creatia continua sa aiba un sens salvific: "Foaia e umeda de la transpiratia mainii mele. Nu mai pot. Dar am venit la Cumpani hotarat sa termin odata. Sa rezist oricarei priviri. Sa ies din batalia asta psihica vindecat, ori sa nu mai ies niciodata". Dupa reteta psihanalitica, si in roman vindecarea vine din iden^ tificarea originara a obsesiei, scriitura servind aici de canapea. Cartea in care sunt contopite toate obsesiile si temele prozatorului este insa romanul Orbitor (1996), Aripa stanga fiind doar primul volum al unei proiectate trilogii. "Roman autobiografic si vizionar" (Nicolae Manolescu), Orbitor inchide in sine o adevarata teologie a creatiei. Ca sa poata exista, lumea are nevoie de Creator, de Demiurg, singurul care o poate inventa si eterniza. Creatorul lumii e scriitorul, cel care, numind, da lucrurilor sens si fiinta. Orbitor reprezinta tocmai efortul, cosmo- si ontogenetic, pe care lumea il face spre a da viata salvatorului ei si spre a-1 initia in tainele existentei. Aripa stanga e sondajul in ascendenta materna, careia urmeaza, probabil, sa-i faca de echilibru sondajul in metafizica paterna. Bildungsroman-ul demiurgului e tesut pe evenimente biblice, ocultate cu discretie, dar folosite cu rigoare intr-un scenariu care e deopotriva al memoriei si al inventiei ("imi amintesc, adica inventez"): stramosii sunt scosi din paradisul bulgaresc, asediati de fortele raului si salvati de armata angelica, trec Dunarea in locul Iordanului, mama scriitorului-mantuitor se numeste Maria etc. Aceasta criptare biblica e dublata de o simbolica meticulos geometrizata, ce joaca in jurul triadei. Geometrizarea efectelor simbolice, a elevatiilor si descensiunilor initiatice, a anticiparilor si regresiilor, ca si partitura autoreflexiva destul de ampla, arata ca romanul e scris pe jumatate de poetician. Premeditarea triunitara a evenimentelor si simbolurilor e atat de migaloasa incat ea se simte pana si in filigranul textului; tripticul romanesc incepe "de la tripla fereastra panoramica a camerei mele" si de "sub floarea tripla a fantomei lustrei", de unde naratorul contempla "un triptic nocturn"; locul noii intemeieri (simbolica Pancota) e gasit "dupa trei zile si trei nopti" si chiar domeniul naratorial e unul trilobat "ca trei flori heraldice pe un scut, visul, memoria si emotiile". Pe acest program pe jumatate crip-tat CARTARESCU desfasoara o proza care e deopotriva de observatie si inventie, cu linii de fum intre himeric si realist si cu sondaje ce merg nu doar in inconstient, ci chiar in "subconstientul cosmotic" si visceral. Nu mai putin ea se aventureaza in "misterii" submundane si in ceremonii initiatice la care participa insesi principiile cosmice, intr-un proiect de roman metafizic. Visul chimeric (1992) e un eseu arhetipal aplicat poeziei eminesciene, pornind de la stabilirea preliminara a celor trei serii arhetipice identificate in opera poetului: "schemele coborarii, spatiului concentric si labirintului", "noaptea, somnul si visul" si "femeia, mormantul protector si recipientele", si deducand din ele coerenta viziunii. Exegetul degaja apoi, pe cai bachelardiene, complexele eminesciene, cele in care se va disimula imaginea originara, pastrata in substrat inca de la socul copilariei: revelatia personalitatii scindate.

OPERA Faruri, vitrine, fotografii, poeme, Bucuresti, 1980; Aer cu diamante (Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan), cu o pref. de N. Manolescu, Bucuresti, 1982; Poeme de amor, cu o postfata de Zoe Dumitrescu-Busulenga, Bucuresti, 1983; Desant 83. Antologie de proza scurta scrisa de autori tineri, cu o pref. de Ov. S. Crohmalniceanu, Bucuresti, 1983; Totul, versuri, Bucuresti, 1985; Visul, nuvele, Bucuresti, 1989; Levantul, versuri, Bucuresti, 1990; Visul chimeric. Subteranele poeziei eminesciene, Bucuresti, 1991; Nostalgia, Bucuresti, 1993; Travesti, roman, Bucuresti, 1994; Dragostea, poeme (1984-1987), Bucuresti, 1994; Orbitor. Aripa stanga, roman, Bucuresti, 1996; Dublu CD, versuri, Bucuresti, 1998; Postmo-dernismul romanesc, studiu critic, Bucuresti, 1999. REFERINTE CRITICE N. Manolescu, in Romania li-terara, nr. 3, 1981; G. Arion, in Flacara, nr. 44, 1982; D. Cristea, in Luceafarul, nr. 8, 1982; Gh. Grigurcu, in Viata Romaneasca, nr. 20, 1982; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 1, 1982; M. Nitescu, Atitudini, 1983; I. Buduca, in Amfiteatru, nr. 5, 1983; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 21, 1983; CARTARESCU Alboiu, in Luceafarul, nr. 22, 1983; Al. Cistelecan, in Familia, nr. 6, 1983; M. Iorgulescu, in Romania libera, nr. 12017, 1983; N. Steinhardt, in Orizont, nr. 27, 1983; V. Balanica, in Tomis, nr. 7, 1983; Al. Dobrescu, in Convorbiri literare, nr. 7, 1983; Gh. Grigurcu, in Steaua, nr. 8, 1983; I. Pop, Jocul poeziei, 1985; R. G. Teposu, in Amfiteatru, nr. 1, 1985; Gh. Perian, in Vatra, nr. 6, 1985; P. Georgescu, in Romania literara, nr. 37, 1985; Gh. Grigurcu, Existenta poeziei, 1986; N. Steinhardt, Escale, 1987; A. Pantea, in Vatra, nr. 12, 1987; D. Micu, Limbaje lirice contemporane, 1988; R. Munteanu, Jurnal de carti, IV, 1988; Ov. S. Crohmalniceanu, Al doilea suflu, 1989; M. Mihaies, in Orizont, nr. 43, 1989; Al. Piru, in SLAST, nr. 45, 1989; R. G. Teposu, O istorie tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua, 1993; Ioana Parvulescu, in Romania literara, nr. 34, 1995; idem, ibidem, nr. 5, 1997; Alex. Stefanescu, in Romania literara, nr. 5, 1997; nr. 5, 20, 1999; N. Manolescu, in Romania literara, nr. 25, 1999; M. Martin, in Romania literara, nr. 32, 1999; CARTARESCU Ungureanu, in Orizont, nr. 1, 1999; V Popovici, in Orizont, nr. 1, 1999; L. Ciocarlie, in Orizont, nr. 1, 1999.