Câmpia Moldovei. Caractere regionale fizico-geografice

Câmpia Moldovei. Caractere regionale fizico – geografice.

Cuprins: 1. Câmpia Moldovei.......................................................................... 3 1.1.

Localizarea Localizarea geografică ......................................................... 3

1.2.

Caracterele fizico-geografice ............................................... 3

1.2.1.

Alcătuirea geologică şi şi relieful ........................................... 3

1.2.2.

Caracteristicile climei ......................................................... 10

1.2.3. Caracteristicile râurilor principale ....................................... 16 1.2.4.

Învelişul Învelişul biopedogeografic ................................................. 17

1.3.

Câmpia Jijiei Jijiei superioare şi a Başeului Başeului ................................ 20

1.4.

Câmpia Jijiei inferioare şi ş i a Bahluiului .............................. 22

1.5.

Bibliografie .......................................................................... 24

2

1. Câmpia Moldovei 1.1. Localizarea geografică Cunoscută în literatură sub numele de  Depresiunea Jijiei, această subunitate se situează în nord estul Podişului Moldovei între valea Prutului în est şi nord, limita descrisă la Podişul Sucevei în vest şi abruptul nordic al Podişului Bârladului către sud orientat pe aliniamentul localităţilor: Tomeşti, Ciurea, Mogoşeşti, Voineşti, Horleşti, Strunga. (Alexandru Roşu - Geografia fizică a României , pag. 409 -410)

1.2. Caracterele fizico-geografice 1.2.1. Alcătuirea geologică şi relieful Câmpia Moldovei poate fi caracterizată ca o regiune deluroasă cu văi largi şi interfluvii domoale,  pe alocuri sub formă de poduri întinse aflate la un nivel general de 150 -250 m altitudine absolută, cu aproximativ 200 m mai jos faţă de unităţile vecine de la vest şi sud. Datorită caracterelor  silvostepice recunoscute, regiunea este utilizată astăzi intens în scopuri agricole, care impresionează vara prin lanurile nesfârşite de porumb, grîu, floarea soarelui şi alte culturi. Trăsăturile definitorii ale Câmpiei Moldovei le constituie pâlcurile rare de pădure de şleau, care se mai păstrează doar pe câteva înălţimi ce depăşesc 180 -200 m sau pe versanţii umbriţi, numărul mare de iazuri din lungul văilor secundare, prezenţa, încă stăruitoare, pe versanţi a unor pajişti naturale şi a suprafeţelor  degradate prin alunecări, procese de eroziune a solului, organisme torenţiale în diverse stadii de evoluţie, şi satele, care sunt rare pe interfluvii şi mai dese pe versanţii văil or largi. (Geografia României, vol. IV, pag. 490)

3

Câmpia Moldovei se individualizează şi se delimitează foarte clar faţă de subunităţile  învecinate. Spre nord-est şi est limita o constituie Prutul, iar spre nord-vest, vest şi sud limita este deosebit de tranşantă, aceasta fiind exprimată în relief şi în întregul peisaj printr-o ramă înaltă, cu energie de 200-300 m, cu pante obişnuite de 15-20º, cunoscută şi sub numele de Coasta Moldavă 1. (Geografia României, vol. IV, pag. 490)

Sursa: Geografia Romaniei vol. IV, pag. 491

Poziţia geografică, înfăţişarea generală şi, mai ales, altitudinea sa mai coborîtă faţă de nivelul general al reliefului din jur se asociază şi cu alte discontinuităţi ale peisajului. Într -adevăr, câmpia deluroasă cu aspect de silvostepă intens cultivată cu cereale, este încadrată, spre vest şi sud, de  podişuri structurale cu altitudini de peste 350 m, acoperite cu păduri întinse de foioase (stejar şi fag). Deasemenea, trebuie remarcata existenţa unor adevărate „ghirlande de aşezări” vechi şi prospere, situate la contactul Câmpiei Moldovei cu regiunile vecine, care întregesc peisajul, subliniind şi mai puternic limitele fizico-geografice. (Geografia României, vol. IV, pag. 490-491) Legăturile cu regiunile din jur au fost favorizate de prezenţa şeilor sau „porţilor”, ca cele de la Lozna, Bucecea şi Ruginoasa –  Strunga şi Grajduri (Bordea), străbătute de importante căi de 1

I. Sircu, 1956

4

comunicaţie şi în faţa cărora au apărut şi s -au dezvoltat oraşele Dorohoi, Botoşani, Târgu Frumos şi Iaşi. (Geografia României, vol. IV, pag. 491) Câmpia intra în contact cu pintenul deluros împădurit al Ibăneştilor prin planuri de racord mai  prelungi, conforme cu structura geologică, care asigură tranziţia mai largă şi întrepătrunderea aspectelor geografice. Spre culmea înaltă Bour – Dealu Mare (Culmea Siretului) limita este marcată de un şir întreg de localităţi, dintre care amintim: Hilişeu, Ipoteşti, Flămânzi, Cotnari şi Buda. Cu Podişul Central Moldovenesc intră în contact prin Coasta Iaşilor, cel mai puternic alini ament de abrupturi structurale din Moldova, cu o lungime de aproape 100 km. Limita, uşor sinuoasă, se înscrie  pe la baza acestei cueste care a oferit condiţii prielnice multor aşezări, ca: Sineşti, Voineşti, Tomeşti, etc. Între aceste limite, Câmpia Moldovei are o lungime de 160 km, lăţimea de 40 -60 km şi o suprafaţă de aproape 8000 km 2. (Geografia României, vol. IV, pag. 491) Câmpia Moldovei ocupă partea nord -estică a Platformei Moldoveneşti formată dintr -un soclu cristalin precambrian peneplenizat, ce se afunda catre vest  – sud-vest sub cuvertura monoclinală de sedimente ordovician-siluriene, cretacice şi neogene, cu grosimi de 600 m în sectorul corespunzător  interfluviului Prut-Volovăţ şi 1600 m la Târgu Frumos. Cercetările geofizice (I. Gavăt şi colab., 1963)  precum şi forajele de mare adâncime care au interceptat acest soclu arată că fundamentul este format din trei sectoare bine sudate: arhaic-karelian, la est de o linie ce ar trece pe la Darabani-TruşeştiUngheni; baikalian mai la vest şi caledonian (şisturi verzi) spre marginea vestică ( Dorohoi-BotoşaniHîrlău-Tîrgu Frumos). Cuvertura s-a format în trei cicluri de sedimentare, sub influenţa mişcărilor de  basculare, însoţite de transgresiuni şi regresiuni marine. (Geografia României, vol. IV, pag. 491) Formaţiunile paleozoice, ca şi cele mezozoice, au fost întîlnite numai în forajele adănci, iar  cretacicul aflorează şi în malul Prutului, între Rădăuţi-Prut şi Mitoc, unde este reprezentat prin calcare marnoase cenomaniene cu concreţiuni de silex, care sun t cele mai vechi depozite la zi din întregul Podiş al Moldovei. (Geografia României, vol. IV, pag. 491) Ultimul ciclu de sedimentare a acoperit suprafaţa denudată a depozitelor cretacice, iar cuvertura sedimentară este formată, la partea superioară, din depozite bugloviene, volhiniene şi basarabiene. Caracteristica principală a acestora este structura monoclinală diferită de a celor mai adânci şi predominarea faciesurilor argilo-nisipoase cu intercalaţii de conglomerate, gresii, nisipuri şi calcare care au condiţionat, în bună măsură, morfologia şi înfăţişarea de ansamblu a acestei regiuni. (Geografia României, vol. IV, pag. 492) 5

Depozitele sarmatice în care s-a sculptat tot relieful au grosimi mai mici de 100 m în nord- est şi depăşesc 500 m în sud-vest şi sunt destul de uniforme, dominate de prezenţa argilelor şi marnelor cu intercalaţii subordonate de nisipuri şi lentile de gresii şi prundişuri. Peste ansamblul depozitelor  marine amintite se aşterne o pătură subţire şi discontinuă de luturi loessoide, aluvi o-coluviale şi eluviale. Prezenţa teraselor Prutului, uşor divergente din amunte spre avale, ca si mişcările neotectonice pozitive actuale, cu valori de 3-4 mm/an în nord şi 2-3 mm/an în sud arată că în cuaternar a fost afectată de mişcări neotectonice cu implicaţii în aspectele reliefului. (Geografia României, vol. IV, pag. 492) Multe dintre rocile de suprafaţă sunt folosite pe plan local şi regional, pentru industria materialelor de construcţii. Nisipurile cuarţoase badeniene de la Miorcani sunt utilizate de întreprinderea de sticlă şi porţelan din Dorohoi şi de alte fabrici din ţară. Concreţiunile cu forma neregulată sunt folosite în fabricarea emailurilor şi a sticlei abrazive, iar cele rotunde înlocuiesc sferele de oţel ale morilor cu bile care mărunţesc feldspatul, caolinul, etc. Argilele şi luturile necesare  pentru industria ceramicii sunt exploatate şi folosite îndeosebi în jurul principalelor oraşe: Iaşi, Dorohoi, Botoşani. (Geografia României, vol. IV, pag. 492) O altă categorie de resurse subterane o constituie apele din depozitele de cuvertură ale platformei şi, în special, apele minerale. Forajul de la Nicolina-Iaşi, care a atins adăncimea de 1391 m, a interceptat mai multe strate de apă sub presiune. Cele mai adănci se găsesc în partea superioară a fundamentului cristalin, între 1107 şi 1309 m, au o mineralizare puternică variind între 57,7 şi 63,6 g/l şi un caracter ascensional. În depozitele siluriene s -a întălnit un complex acvifer situat la adâncimi între 602 şi 1107 m, cu caracter artezian, a vand un debit liber de 77 m 3 /h. Apele au o culoare negricioasă, gust sărat şi miros de H 2S, cu o mineralizare totală între 9,9 şi 12,9 g/l, gradul de mineralizare datorîndu-se clorurii de sodiu. Dispun de preţioase calităţi terapeutice şi sunt utilizate în cura balneară la spitalul de recuperare construit recent în imediata apropiere. Celelalte formaţiuni geologice, cretacice şi miocene, înmagazinează orizonturi bogate de ape potabile sau usor  mineralizate (Rădăuţi-Prut, Mihălăşeni, Ripiceni, Stînca, etc.). Uneori apele pot fi însă foarte dure (Botoşani), bogate în clorură de sodiu şi hidrogen sulfurat (Dîngeni) sau cu o minerallizare complexă: sulfatate, bicarbonatate, alcaline, calcice, magneziene (Iaşi). Multe izvoare minerale apar   în lungul ramei înalte ce încadrează Câmpia Moldovei: Strunga, Băiceni, Pîrcovaci, Tomeşti şi în alte puncte. Relieful Câmpiei Moldovei s-a format în condiţiile unui substrat geologic foarte uşor de modelat. Evoluţia geomorfologică a acestui teritoriu a început încă din sarmaţia n dar vârsta reliefului actual nu depăşeşte pliocenul mediu. Explicaţia constă în aceea că suprafeţele şi formele iniţiale, 6

dezvoltate pe seama unor roci moi, au fost distruse şi înlocuite cu altele, derivate, mai tinere. Toate încercările de reconstruire a evoluţiei acestei regiuni duc la concluzia că pe suprafaţa primară,  proaspăt ieşită de sub apele mării sarmatice, s -au instalat rauri care au urmărit ţărmurile în continuă deplasare spre sud. Cu siguranţă că un astfel de rîu, iniţial consecvent, a fost şi Prutul, poate şi altele, care însă nu s-au mai păstrat până azi. Acestea şi -au dobăndit o seamă de afluenţi care s -au adăncit şi s-au ramificat şi, ajutate de ceilalţi factori ai denudaţiei, au contribuit la sculptarea şi coborîrea continuă a suprafeţei generale a reliefului, conferindu-i, în cele din urmă, aspectul actual. (Geografia României, vol. IV, pag. 492-493) Relieful de dealuri şi coline, precum şi mare parte a văilor o orientare conformă cu structura geologică, reflectând, în acelaşi timp şi constituţia petrografică. Deosebit de evisentă este  predominarea formelor asimetrice, cu versanţi mai abrupţi spre nord şi nord -vest şi cu cline domoale spre sud şi sud-est, cu procese de eroziune areolară pe suprafeţele cu pante moderate şi alunecări pe cele cu înclinări mai accentuate. Înălţimile maxime doar în câteva puncte depăşesc 250 m, atingând 270 m în dealul Bodron, la vest de Mitoc, iar cele mai coborâte din lunca Prutului ajung sub 40 m, cea mai mică altitudine înregistrată fiind cea de 32 m, la confluenţa Jijia -Bahlui. Altitudinile medii sunt de 150-200 m (175 m) în juătatea nordică şi de 100 -150 m (125 m) în sud. (Geografia României, vol. IV, pag. 493) Formele structurale sunt mai slab reprezentate aici decât în subunităţile învecinate, totuşi cât eva cueste pe care culturile pe care culturile agricole alterneaza cu păşuni şi fâneţe, ori cu mici suprafeţe împădurite şi areale intens degradate, însoţesc sectoarele subsecvente ale râurilor de aici: versantul drept al Jijiei superioare dintre Corlăţeni şi Mîndreşti, unele sectoare de pe dreapta Başeului, flancul sudic al văii Sintei între Dracşani şi Hlipiceni, coasta Miletinului şi cea a văii Gîrla Morii ( Jijioara), continuată spre est de coasta Jijiei inferioare (Larga, Jijia-Propicani-Victoria), Coasta Bahluiului şi cea din lungul Bahluieţului. La acestea s -ar putea adăuga multe alte cueste secundare care, prin întreaga lor înfăţişare constrastează cu versanţii opuşi, conformi, prelungi, utilizaţi aproape exclusiv pentru culturile cerealiere. (Geografia României, vol. IV, pag. 493) Culmile, podurile şi toate interfluviile reflectă adesea o adaptare generală la structura monoclinală şi sunt acoperite de păduri subţiri (1 -4 m) şi discontinue de luturi loessoide eluviale.  Natura rocilor parentale, condiţiile climatice şi ceilalţi factori pedogenetici au favorizat formarea, aici, a unor soluri cernoziomice a căror fertilitate şi productivitate sunt afectate uneori de procese de eroziune slabe şi moderate. Lărgimea şi forma lor uşor vălurită, convexă, sau cu înclinare domoală se 7

 pretează atît pentru agricultură, cât şi pentru alte utilizări economice. (Geografia României, vol. IV, pag. 493) Cu excepţia sectorului epigenetic al văii Prutului dintre Rădăuţi -Prut şi Stânca, sculptat în formaţiuni cretacice şi miocene, toţi versanţii secţionează numai depozite argilo -marnoase sarmatice, care conţin unele intercalaţii subordonate de nisipuri. De aici decurge multitudinea şi varietatea  proceselor de versant care au încă o răspândire mare, în ciuda tuturor măsurilor  de prevedere şi combatere din ultimele decenii, înscriindu-se clar în peisaj. Defrişările şi mai ales deşţelenirile masive din ultimele două secole au avut drept consecinţă creşterea gradului de stepizare şi modificarea esenţială a peisajului geografic. (Geografia României, vol. IV, pag. 494)

Sursa: Geografia României, vol. IV, pag. 494

Eroziunea torenţială, asociată cu ablaţia, prezentă în majoritatea versanţilor cu înclinări mai mari de 5-10º, este mai intensă şi cu forme mai evoluate pe terenurile recent defrişate ori desţelenite, ca şi  pe unele imaşuri utilizate abuziv. Perimetre afectate de procese şi forme de ravenare ajunse uneori  până la stadiul de badlands, se întâlnesc pe suprafeţe limitate la Iureşti, Ringhileşti, Unţeni, Vlăsineşti, pe versanţii Jijiei, în bazinul superior al Başeului, pe versantul drept, lipsit de terase, al văii Prutului şi, îndeosebi, în lungul abrupturilor ce delimitează câmpia. (Geografia României, vol. IV, pag. 494) Cu implicaţii importante în peisaj sunt alunecările, aproape nelipsite pe versanţii cu înclinări mai mari de 10º şi mai ales pe cei ce reprezintă cueste. Studiile au ajuns la concluzia că alunecările, cu o gamă largă de tipuri şi stadii de evoluţie, sunt stabilizate sau în curs de stabilizare în proporţie de 70% şi numai 30% sunt active, chiar dacă există suprafeţe întinse şi perioade în care dezvoltarea lor  atinge stadii de paroxism 2. (Geografia României, vol. IV, pag. 494)

2

V. Băcăuanu, 1968

8

În această privinţă se remarcă o oarecare corespondenţă între manifestarea intensă a alunecărilor  şi ciclicitatea climatică. Aceasta a fost confirmată şi în cursul anilor 1969 -1974, cu excedent de  precipitaţii, când în partea de est a judeţelor Botoşani şi Iaşi s -au declanşat şi reactivat lucrări de câteva mii de hectare. (Geografia României, vol. IV, pag. 494) În vederea prevenirii şi combaterii alunecărilor de teren, a deplasărilor umede, detrusive, insecvente, cu un relief combinat (monticuli, valuri, trepte, etc.), cu profunzime până la 10 m, dăunătoare economiei s-au executat numeroase lucrări tehnice foarte costisitoare (ex. cele de la Iaşi, Botoşani, alte localităţi), dar pe cele mai întinse suprafeţe s -au luat măsuri de utilizare adecvată a terenului în scopuri silvo-pomicole. (Geografia României, vol. IV, pag. 494-495) Cu excepţia luncilor inundabile – intrate şi ele în plin proces hidroameliorativ-, formele reliefului de acumulare au poduri orizontale sau slab înclinate bine drenate, stabile, cu soluri cernoziomice  bine conservate, deosebit de prielnice pentru agricultură, pentru fixarea aşezărilor şi a căilor de comunicaţie. (Geografia României, vol. IV, pag. 495) Deşi numărul, extinderea, modul de păstrare şi înălţimea teraselor diferă de la o vale la alta, acestea oferă cele mai bune terenuri agricole, cu mari disponibilităţi pentru dezvoltarea şi sistematizarea teritoriului şi a localităţilor. (Geografia României, vol. IV, pag. 495) Cele mai bine reprezentate sunt terasele de-a lungul Prutului, din sectorul inferior, subsecvent, al Jijiei şi de pe stănga Bahluiului. De altfel raportul dintre ierarhizarea şi dezvoltarea reţelei hidrografice, pe de-o parte, si terasele fluviatile, pe de altă parte, este aici dintre cele mai tipice. Evidenţiind, cât se poate de clar, importanţa, vechimea şi rolul primordial al Prutului. Acest lucru rezultă şi din comparaţia numărului şi altitudinilor teraselor celor mai înalte: 7 terase pe Prut în sectorul Trifeşti-Probota, cu altitudini maxime de până la 140 -150 m; 5 terase pe Jijia inferioară care ajung la 140 m; 4 terase pe Sitna inferioară şi Miletin şi câte una -două pe văile afluente mai mici. O excepţie o constituie valea Bahluiului cu 8 terase bine păstrate, dispuse în evantai, cu o lărgime totală  pană la 6-7 km. Prezenţa traseelor cu altitudini superioare celor din valea Prutului demonstrează clar  că au existat şi trepte mai înalte, care au fost distruse. (Geografia României, vol. IV, pag. 495) Arealele ocupate de terase sunt discontinue, iar pe alocuri întreaga serie de terase este dispusă alternativ de o parte sau de alta a râului, indicând menţinerea direcţiei cursurilor de apă, cu abateri laterale constante. Vârsta treaseelor este pleistocenă superioară pentru terasele cu altitudini până la

9

30-40 m, pleistocenă medie pentru cele de 50 -70 m, pleistocenă inferioară pentru cele cu altitudini în  jur de 100-140 m şi pliocenă pentru cele mai înalte. (Geografia României, vol. IV, pag. 495) În general, regiunea este deficitară în resurse hidrice , dar terasele dispun de unele rezerve de ape freatice superioare celorlalte unităţi geomorfologice. Stratele acvifere freatice sunt situate la adâncimi între 5 şi 30 m şi au oscilaţii reduse de nivel în timpul anului (0,5 m), înscriindu -se, din  punct de vedere calitativ, spre limita superioară de potabilitate. Ape freatice bogate se întalnesc şi în aluviul luncilor principale, însă acestea se plasează adesea la limita inferioară a potabilităţii. (Geografia României, vol. IV, pag. 495) Lunca Prutului începe de la Ştefăneşti şi se continuă, cu unele întreruperi pe teritoriul romănesc,  în tot lungul Câmpiei Moldovei. Amunte de Ştefăneşti, cele câteva crâmpeie de luncă din sectorul epigenetic au fost acoperite de apa lacului de acumulare Stânca  – Costeşti, iar în porţiunea subsecventă din extremitatea nordică, Prutul curge în apropierea bazei versantului drept, lăsând o luncă largă pe stânga sa, ca şi între Româneşti –  Trifeşti, în partea central-estică a regiunii. (Geografia României, vol. IV, pag. 495) Acolo unde râul se deplasează mai mult spre stânga (Ştefăneşti -Româneşti, Trifeşti-Ţuţora), lunca atinge lăţimi de 3-7 km. Grosimea totală a aluviunilor argilo -nisipoase, cu lentile de nisipuri şi  prundişuri în bază, oscilează între 6 şi 15 m, iar pe suprafaţa sa, constituită, în mare parte, din trei trepte (1-2 m, 3-4 m şi 4-6 m) se întălnesc numeroase cursuri vechi (Pruteţe) şi meandre părăsite, arii mlăştinoase, grinduri şi popine. Caracteristică este apoi prezenţa unor cursuri paralele, care se menţin  pe distanţe de zeci de kilometri (Başeu-Prut, Jijia-Prut, ş.a.). (Geografia României, vol. IV, pag. 495)

1.2.2. Caractisticile climei Poziţia geografică a Cămpiei Moldovei, înfăţişarea generală a reliefului cu altitudini medii sub 200 m, cu largă deschidere spre est -nord-est şi cu o ramă înaltă ce o domină cu 200 -300 m spre vest şi sud, contribuie la apariţia unor caracteristici climatice uşor deosebite de ale celorlalte subunităţi ale Moldovei extracarpatice. (Geografia României, vol. IV, pag. 495) Cu o origine sculpturală şi structurală, Câmpia Moldovei, se încadrează între paralelele de 48º15’ în N (Crăiniceni-Horodiştea) şi 47º în S (Mogoşeşti), în plină zonă climatică temperată. (Dumitru Mihăilă, Câmpia Moldovei-Studiu climatic, pag. 35)

10

Climatul temperat continental prezintă nuanţe de excesivitate, iar interferenţele influenţelor  climatice ale Europei Centrale cu cele din estul continentului sunt marcate de predominarea vanturilor de nord-vest (24%), de invaziile frecvente de aer continental dinspre est şi nord -est –  secetoase vara, reci şi producătoare de viscole şi înzăpeziri, iarna -, de caracteristicile regimului termic, de natura precipitaţiilor. (Geografia României, vol. IV, pag. 495-496) În plan climatic, dispunerea latitudinală (se extinde pe 160 km de la nord la sud) induce diferenţieri climatice între nordul şi sudul câmpiei. Acestea pornesc de la diferenţierea valorilo r unghiurilor de incidenţă sub care cad razele solare în nord faţă de sudul regiunii. Astfel, la solstiţiul de vară valoarea unghiului de incidenţă variază între 65º12’ în nord la Horodiştea şi 66º17’ la Iaşi, iar  cel de iarnă între 1 şi respectiv 19º23’. (Dumitru Mihăilă, Câmpia Moldovei-Studiu climatic, pag. 35) Consecinţa acestei diferenţe de aproximativ un gras în valoarea unghiurilor de incidenţă între nord şi sud se regăseşte în durata mai mică a zilelor de vară şi mai mare a nopţilor de iarnă în nord , cu implicaţii directe în durata de strălucire a Soarelui, care dincolo de alte influenţe, se supune factorului cosmic (dacă în nord-vest la Dorohoi se înregistrează 1952 ,4 h/an, în sud-est la Iaşi aceasta este de 1979,7 h/an – valori rezultate din calcule pentru perioada 1964-1998). Diferenţierile nord-sud sunt mai mari dacă luăm ca punct de comparaţie valorile duratei de strălucire a Soarelui de la staţiile Botoşani (1928 h/an) din partea central -nordică, Avrămeni (1852 h/1n) din nord -est şi staţia Iaşi din sud-est, pe fondul impactului ce-l au factorii geografici locali. În condiţiile unei suprafeţe orizontale, vom observa pe acest fond, o ceştere a valorilor radiaţiei solare globale, de la 111,51 kcal/cm 2 /an la Dorohoi la 116,02 kcal/cm 2/an la Iaşi. (Dumitru Mihăilă, Câmpia Moldovei-Studiu climatic, pag. 35) Durata de strălucire a Soarelui este condiţionată şi de regimul nebulozităţii, cu o medie anuală de 5,5-6 zecimi, exprimat în numătul mediu anual de 40 -60 de zile cu cer senin şi 100 -120 zile cu cer acoperit. (Geografia României, vol. IV, pag. 496) Temperatura aerului are valori medii de 8,3ºC la Dorohoi, 8,6ºC la Botoşani şi 9,4ºC la Iaşi. Mediile anuale cele mai ridicate au ajuns la 10,3ºC(1930) la Botoşani şi 10,9ºC (1936) la Iaşi, iar  cele mai coborîte 6,8ºC respectiv 7,1ºC (1940).Diferenţe asemănătoare se întâlnesc şi între lunile cu cele mai ridicate ori cu cele mai scăzute temperaturi medii (iulie 19,7ºC la Dorohoi, 20,1ºC la Botoşani şi 21,1ºC la Iaşi; ianuarie -4,4ºC la Dorohoi, -4,1ºC la Botoşanişi -4ºC la Iaşi). Amplitudinile medii de 24-25ºC, ca şi valorile absolute, atestă continentalismul termic al acestei regiuni. Temperatura maximă absolută a fost de 39,4ºC (7.VIII.1952) la Botoşani şi de 40ºC 11

(13.VIII.1946) la Iaşi, iar minima absolută de -30,3ºC (1.II.19937) la Iaşi, aplitudinea termică absolută fiind de 75ºC. La suprafaţa solului extremele termice au atins 66,6ºC la Iaşi (iulie, 1969) şi 34,6ºC la Podu Iloaiei (ianuarie, 1963), realizăndu-se, astfel, o amplitudine de 101,2ºC. (Geografia României, vol. IV, pag. 496) In mod obişnuit, primul îngheţ se produce în jurul datei de 16.X. la Botoşani şi 14.X. la Iaşi, iar  ultimul la 15.VI. respectiv, 20.IV. De multe ori datele medii amintite sunt devansate sau întârziate cu 10-30 de zile. Cel mai timpuriu îngheţ s-a înregistrat la 17.IX. la Botoşani şi 10.XI. la Iaşi, iar cel mai târziu, primăvara, la 21.V. pentru întreg teritoriul Câmpiei Moldovei. Primele brume apar  începând de la 1.IX. în nord şi 1.X. în sud, iar ultimele se produc în jurul datei de 11.IV. Toate aceste elemente explică întârzierea unor date fenologice şi a perioadelor optime pentru desfăşurarea lucrărilor agricole (de exemplu: înflorirea mărului, care necesită o sumă de 425ºC temperatură, se produce în medie între 3-6 mai). (Geografia României, vol. IV, pag. 496) Dacă în nord, vest şi sud precipitaţiile oscilează între 500 şi 550 mm (569 mm la Botoşani, 526 mm la Frumuşica şi 518 mm la Iaşi), în partea nord -estică şi central-estică a Câmpiei Moldovei descresc sub 500 mm (488 mm la Truşeşti, 452 la Avrămeni). În proporţie de 70% ele cad sub formă de ploaie, cu excepţia intervalului din ultima decadă a lunii noiembrie, până în ultima decadă a lunii martie, când se înregistrează 34 -42 zile cu ninsoare (din totalul de 118 zile posi bile). Când cantităţile anuale de precipitaţii sunt distribuite normal, se asigură condiţii bune de dezvoltare a vegetaţiei şi culturilor. Există, însă, multe abateri, începand de la cantităţi medii anuale şi până la cele diurne. După unele estimări 3, într-un interval de 60 de ani la Iaşi, doar 15% au avut precipitaţii de 500 -550 mm, cei mai numeroşi sunt anii deficitari (49%), iar cei ploioşi deţin 36%. Cele mai reduse cantităţi anuale de precipitaţii au fost de 215 mm la Frumuşica (1907), 240 mm la Podu I loaiei (1924), 285,8 mm (1896) şi 294 mm (1945) la Iaşi, 345 mm (1945) la Botoşani, ani consecutivi deficitari fiind 1894-1896, 1902-1904, 1937-1939, 1943- 1946, ş.a. (Geografia României, vol. IV, pag. 496) Ani deosebit de ploioşi au fost 1901, 1912, 1932, 1940, ş.a. În 1912 au căzut 1014 mm de Frumuşica (faţă de media multianuală de 526 mm), 964 mm la Botoşani, iar la Iaşi 829 mm (1901), 805 mm (1933), 842 mm (1940) ş.a. (Geografia României, vol. IV, pag. 496)

3

Elena Erhan, 1979

12

Fig. 3. Climogramă după investigările de la staţia Iaşi-Aeroport. T - temperatura medie anuală; P –  precipitaţii medii anuale; TM – temperatura maximă anuală; Tm – temperatura minimă anuală; 1, temperatura medie lunară; 2,  precipitaţiile medii lunare la scara 1/2; 3, precipitaţiile mediilunare la scara 1/3; 4, perioade umede; 5, perioade uscate; 6, perioade secetoase; 7, lunile cu temperaturi minime absolute